IV

 

Pe drumul de întoarcere spre Paris, trecând de punctul de taxare de la Saint-Arnoult, lăsând în urmă Savigny-sur-Orge, Antony şi apoi Montrouge, ştiam că mă îndrept spre o viaţă lipsită de fericire, dar nu pustie, ci înţesată de mărunte neplăceri: aşa cum bănuiam, cineva profitase de absenţa mea şi-mi ocupase locul de parcare rezervat în imobil; se scurgea nişte apă din frigider, dar cam atât în materie de incidente domestice. Cutia de scrisori era plină cu diferite hârtii oficiale, dintre care unele cereau răspuns urgent. Păstrarea unei vieţi administrative decente presupune o prezenţă aproape constantă, orice deplasare mai lungă riscă să te pună într-o poziţie delicată în raport cu cutare sau cutare organism, ştiam că o să am nevoie de câteva zile de trudă ca să pun lucrurile în ordine. Am operat o triere sumară, aruncând prospectele neînsemnate, păstrând ofertele mai ţintite (trei zile de nebunie la Office Dépôt, solduri la Cobrason), după care îmi ridicam privirile spre cerul uniform plumburiu. Am zăbovit aşa preţ de câteva ceasuri, turnându-mi regulat nişte păhărele de rom, înainte să mă apuc de vraful de scrisori. Primele două veneau de la societatea mea de ajutor reciproc, mă informau că era imposibil să dea curs anumitor solicitări de rambursare şi mă pofteau să le reînnoiesc, anexând fotocopii de pe documentele cuvenite; erau scrisorile obişnuite, cărora mă obişnuisem să nu le dau curs. Al treilea plic, în schimb, îmi rezerva o surpriză. Provenea de la primăria din Nevers şi îmi adresa cele mai sincere condoleanţe ca urmare a decesului mamei mele. În plus, mă înştiinţa că trupul neînsufleţit fusese transportat la Institutul medico-legal al oraşului şi că îmi revenea datoria să-l contactez ca să iau hotărârile necesare; scrisoarea era datată 31 mai. Am parcurs teancul de hârtii în grabă; exista o revenire în 14 iunie şi una în 28. În cele din urmă, primăria din Nevers mă anunţa că, potrivit articolului L 2223-27 din Codul general al colectivităţilor teritoriale, municipalitatea îşi luase în sarcină înhumarea mamei, în secţiunea de cavouri a terenului comun din cimitirul orăşenesc. Dispuneam de un răgaz de cinci ani ca să decid exhumarea trupului, în vederea transferării lui într-un mormânt privat; la expirarea acestui termen, rămăşiţele urmau să fie incinerate, iar cenuşa răspândită într-o grădină memorială. În cazul în care aveam să cer exhumarea, se cuvenea să achit cheltuielile suportate de municipalitate, dricul, patru ciocli, costurile propriu-zise ale monumentului funerar. Desigur, nu mi-o imaginam pe maică-mea ducând o viaţă socială intensă, asistând la conferinţe despre civilizaţiile precolumbiene sau luând la rând bisericile romanice din zona Nivernais, alături de alte femei de aceeaşi vârstă; pe de altă parte nu mă aşteptam nici la o singurătate atât de totală. Taică-meu fusese probabil contactat şi el, dar lăsase scrisorile fără răspuns. Era totuşi stânjenitor să mă gândesc că fusese îngropată pe terenul sărmanilor (o căutare pe Internet mă informase că acesta era vechiul nume al secţiunii de cavouri de pe terenul obştesc) şi mă întrebam ce s-o fi întâmplat cu buldogul ei francez (Societatea de protecţie a animalelor, eutanasiere?).

Ulterior, am pus deoparte facturile şi extrasele de cont, documente mai puţin importante, pe care aveam să le clasez în dosarele corespunzătoare, astfel încât să nu-mi rămână decât corespondenţa cu cei doi interlocutori fundamentali, cei care structurează viaţa unui individ: asigurările de sănătate şi serviciile fiscale. Nu aveam curaj să mă înham de îndată, aşa că am hotărât să dau o raită prin Paris – poate nu chiar prin Paris, era cam mult, aveam să mă mărginesc în această primă zi la o plimbare prin cartier.

Când chemam liftul, mi-am dat seama că nu primisem nici o veste de la facultate. M-am întors din drum ca să-mi verific extrasele de cont bancare: salariul îmi fusese virat, regulamentar, la sfârşitul lui iunie; statutul meu rămânea deci la fel de neclar.

Schimbarea de regim politic nu lăsase urme vizibile în cartier. Grupuri compacte de chinezi continuau să se îmbulzească în jurul caselor de pariuri, cu formularele de joc în mână. Alţii împingeau cu sârg căruţuri, transportau paste de orez, sos de soia, mango. Nimic, nici măcar un regim musulman nu le putea stăvili activitatea neobosită – prozelitismul islamic, aidoma mesajului creştin dinaintea lui, avea probabil să se piardă fără urmă în oceanul acestei uriaşe civilizaţii.

Am bătut Chinatown în lung şi-n lat mai bine de o oră. Parohia Saint-Hippolyte continua să ofere cursuri de iniţiere în limba mandarină şi în arta culinară chineză; nu dispăruseră nici fluturaşii promoţionali pentru seratele Asia Fever de la MaisonsAlfort. De fapt, n-am descoperit nici un semn de schimbare vizibilă, în afara dispariţiei raionului cuşer de la Géant Casino; hipermarketurile se arătaseră însă dintotdeauna oportuniste.

Lucrurile stăteau un pic altfel în centrul comercial Italie 2. Aşa cum mirosisem, magazinul Jennyfer se evaporase, fiind înlocuit cu un fel de dugheană bio provensală, care propunea uleiuri esenţiale, şampon cu ulei de măsline şi miere de garigă. Mai greu explicabil, dar fără îndoială din motive strict economice, sucursala L’Homme moderne, aflată într-o zonă mai sărăcăcioasă de la etajul al doilea, trăsese şi ea obloanele, fără ca, deocamdată, să fie înlocuită.

Ceea ce se schimbase însă cu precădere era, într-o manieră subtilă, publicul. Asemenea tuturor mallurilor – deşi, desigur, într-un mod mai puţin spectaculos decât cele din Défense sau de la Hale – centrul Italie 2 atrăgea o groază de lepădături; ei bine, acum dispăruseră complet. Iar straiele femeieşti suferiseră o schimbare, am simţit-o rapid, fără să izbutesc însă să descifrez transformarea; numărul de văluri islamice abia dacă sporise, deci era vorba despre altceva, am avut nevoie de o oră întreagă de plimbare ca să realizez, dintr-odată, unde stătea metamorfoza: toate femeile purtau pantaloni. Detectarea coapselor, proiecţia mentală care reconstruieşte pizda, la intersecţia lor, reprezintă un proces a cărui putere de excitare e direct proporţională cu lungimea picioarelor dezgolite: în cazul meu, toate astea se dezlănţuiau involuntar, automat, oarecum genetic, aşa încât n-am băgat imediat de seamă, dar, iată, aşa era, rochiile şi fustele dispăruseră. Foarte des răspândit era un veşmânt nou, un fel de bluză lungă de bumbac, care se oprea la jumătatea coapselor, văduvea de orice interes obiectiv pantalonii mulaţi pe care anumite femei i-ar fi putut eventual purta; cât despre şorturi, desigur că nici nu se mai punea problema. Contemplarea curului feminin, o minimă consolare himerică, devenise imposibilă. Schimbarea era deci în curs; începuse să se producă o basculare obiectivă. Cele câteva ore de butonat pe canalele TNT nu mi-au îngăduit să desluşesc vreo modificare suplimentară. Oricum, emisiunile XXX de la televizor nu mai erau de mult la modă.

Am primit corespondenţa de la Paris III de-abia la două săptămâni după ce m-am întors. Noul statut al universităţii islamice Paris-Sorbona îmi interzicea să-mi continui activitatea didactică; Robert Rediger, noul rector, semnase personal scrisoarea; îşi exprima regretul profund şi mă asigura că nu calitatea prestaţiei mele universitare fusese pusă în cauză. Aveam, desigur, posibilitatea să-mi urmez cariera într-o universitate laică; dacă, totuşi, preferam să renunţ, universitatea islamică Paris-Sorbona se obliga să-mi plătească, începând din momentul de faţă, o pensie lunară care urma să fie indexată în raport cu inflaţia şi care, acum, se ridica la 3472 de euro. Puteam stabili o întâlnire cu serviciile administrative ca să îndeplinesc demersurile necesare.

Am recitit scrisoarea de trei ori la rând, pentru că nu-mi venea să cred. Exact atât aş fi primit dacă mă pensionam la şaizeci şi cinci de ani, după o carieră integrală. Îşi asumau într-adevăr sacrificii financiare serioase doar ca să nu agite apele. Aveau o idee complet greşită despre influenţa nocivă a cadrelor universitare, despre capacitatea lor de a întreţine o campanie de protest. Cursese multă apă pe Sena de când un titlu didactic universitar mai putea înlesni accesul la rubricile „opinii“ şi „puncte de vedere“ din presa importantă, de când aceasta devenise un spaţiu ermetic, endogam. Un protest, fie el şi unanim, al cadrelor universitare ar fi trecut aproape nebăgat în seamă; dar, după cât se vede, în Arabia Saudită n-aveau cum afla asta. De fapt, încă mai credeau în puterea elitei intelectuale, lucru aproape emoţionant.

Pe dinafară, nimic nou la facultate, cu excepţia unei stele şi a unei semiluni din metal aurit, care fuseseră adăugate lângă marea inscripţie „Universitatea Sorbona Nouă – Paris 3“ de deasupra intrării; înăuntrul clădirilor administrative însă, transformările erau mai vizibile. În anticameră erai întâmpinat de o fotografie a unor pelerini care dădeau înconjor pietrei Kaaba, iar birourile erau decorate cu afişe ce reproduceau versete din Coran; secretarele fuseseră schimbate, n-o mai cunoşteam pe nici una, şi toate purtau văl. Una dintre ele mi-a întins un formular-cerere de pensionare, avea o simplitate descumpănitoare; l-am completat de îndată pe un colţ de masă, l-am semnat şi i l-am restituit. Când am ieşit în curte, am realizat că întreaga mea carieră universitară se isprăvise în doar câteva minute.

Când am ajuns la staţia de metrou Censier, m-am oprit nehotărât în capul scărilor; nu-mi venea să mă duc direct acasă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Tarabele din piaţa Mouffetard tocmai se deschiseseră. Dădeam târcoale pe lângă nişte mezeluri din Auvergne, contemplând, fără să-i văd cu adevărat, nişte cârnaţi aromatizaţi (cu Roquefort, cu fistic sau cu nuci), când l-am zărit pe Steve urcând strada. M-a văzut la rândul lui şi am avut impresia că încearcă să se-ntoarcă din drum ca să mă evite, dar era prea târziu, îi ieşisem în întâmpinare.

Aşa cum mă aşteptam, acceptase un post la o altă universitate; ţinea un curs despre Rimbaud. Era evident stânjenit să-mi vorbească despre asta, şi mi-a spus, fără să-l fi întrebat, că noile autorităţi nu interveneau deloc în aria curriculară. Mă rog, convertirea finală a lui Rimbaud la islamism era prezentată ca o certitudine, deşi era cel puţin controversată; dar în ceea ce era esenţial, adică analiza poemelor, nu se băga nimeni. Fiindcă îl ascultam fără semne de indignare, s-a destins treptat şi a sfârşit prin a mă invita la o cafea.

— Am ezitat mult… mi-a zis el după ce a comandat un Muscadet.

Am încuviinţat cu o căldură înţelegătoare; cred că ezitările lui duraseră cel mult zece minute.

— Salariul e însă atrăgător…

— Nici pensia nu-i de colo.

— Salariul e mult mai mare.

— Cât?

— De trei ori mai mult.

Zece mii de euro pe lună pentru un dascăl mediocru, care nu publicase nimic serios şi a cărui notorietate era zero! Chiar aveau fonduri. Au fost la un pas să ia Oxfordul, dar Qatarul a supralicitat în ultima clipă, aşa că saudiţii s-au hotărât să mizeze totul pe Sorbona. Cumpăraseră chiar nişte apartamente în arondismentele cinci şi şase ca să fie folosite ca locuinţe de serviciu de către cadrele universitare; el însuşi primise un apartament cu trei camere pe Rue du Dragon, cu o chirie simbolică.

— Cred că s-ar fi bucurat să rămâi… a adăugat el, dar n-au ştiut cum să dea de tine. De fapt chiar m-au întrebat dacă pot să-i pun în legătură cu tine; a trebuit să-i refuz, le-am spus că nu ne frecventăm în afara facultăţii.

După scurtă vreme, m-a condus la staţia de metrou Censier.

— Şi studentele? l-am întrebat în faţa intrării.

Mi-a zâmbit fără fasoane:

— Ei, aici s-au schimbat multe; să zicem că lucrurile stau altfel. M-am căsătorit, a adăugat el cam brutal. Cu o studentă, a ţinut să precizeze.

— Se ocupă şi cu aşa ceva?

— Nu chiar; mă rog, nu descurajează contactele. Luna viitoare îmi iau şi o a doua soţie, a mai spus înai nte să dispară în direcţia străzii Mirbel, lăsându-mă încremenit de uimire în capul scărilor.

Probabil că am stat paralizat câteva minute înainte să mă hotărăsc s-o apuc spre casă. Când am ajuns pe peron, am văzut că următorul tren spre Mairie d’Ivry sosea peste şapte minute; o garnitură pătrunsese deja în staţie, dar se îndrepta către Villejuif.

Eram în floarea vârstei, nu eram ameninţat de nici o boală fatală, necazurile de sănătate mă asaltau constant, erau dureroase, dar, în ultimă instanţă, minore; de-abia peste treizeci sau chiar patruzeci de ani aveam să ating acea zonă întunecată în care maladiile devin toate mai mult sau mai puţin mortale, în care viaţa îmi va fi pusă în pericol, cum se mai spune. Nu aveam prieteni, cu siguranţă, dar avusesem oare vreodată? Începând cu un anumit nivel de degradare fizică – iar asta urma să se întâmple mult mai repede, probabil că în vreo zece ani sau chiar mai curând degradarea va deveni vizibilă şi voi fi considerat încă tânăr –, doar o relaţie de tip conjugal putea în mod direct şi real să aibă sens (întrucâtva trupurile se amestecă şi, într-o oarecare măsură, ia naştere un nou organism, dacă e să-l credem pe Platon). Era limpede, din punct de vedere al relaţiilor conjugale nu mă aflam pe drumul cel bun. Mailurile de la Myriam se răriseră şi deveniseră mai scurte de la o săptămână la alta. De curând renunţase la adresarea cu „iubitul meu“ şi o înlocuise cu mai neutrul „François“. Până să mă anunţe, aidoma tuturor fostelor mele, că întâlnise pe cineva, nu mai era, cred, decât o chestiune de câteva săptămâni. Întâlnirea se petrecuse, cu siguranţă; nu prea ştiu exact ce, dar felul în care-şi alegea cuvintele, reducerea constantă a emoticoanelor surâzătoare mă făceau să fiu absolut convins; pur şi simplu nu avusese curaj să mi se destăinuie. Se îndepărta de mine, asta-i tot, era pe cale să-şi refacă viaţa în Israel, la ce altceva m-aş fi putut aştepta? Era frumuşică, isteaţă şi simpatică, cât se poate de atrăgătoare – da, la ce altceva să m-aştept? Şi, în orice caz, manifesta un entuziasm neobosit faţă de Israel. „E greu, dar măcar ştim de ce ne aflăm aici“; desigur, nu puteam afirma acelaşi lucru.

Sfârşitul carierei universitare – mi-au trebuit câteva săptămâni ca să devin conştient de asta – mă lipsise de orice contact cu studentele; şi atunci? Pentru-atâta lucru să mă-nscriu pe Meetic, aşa cum făcuseră atâţia alţii înaintea mea? Eram un bărbat cultivat, de nivel convenabil; eram în floarea vârstei, cum am mai spus; dar dacă după câteva săptămâni de conversaţie asiduă, în care anumite momente de entuziasm legate de orice – bunăoară de ultimele cvartete ale lui Beethoven – ar fi reuşit să mascheze temporar o sastiseală progresivă şi globală, iscând nădejdea unor clipe magice sau a unei complicităţi articulate din uimiri şi hohote de râs, dacă deci după câteva astfel de săptămâni mă înduplecam să mă întâlnesc cu una dintre numeroasele mele omoloage feminine, ce-ar fi urmat? Tulburări de erecţie, de-o parte, uscăciune vaginală, de cealaltă; mai bine lipsă!

Nu făcusem recurs decât accidental la site-urile de tip escort, cel mai adesea pe timp de vară, ca să asigur joncţiunea între două studente; una peste alta, fusesem satisfăcut. O căutare rapidă pe Internet mi-a îngăduit să constat că noul regim islamic nu le alterase deloc funcţionarea. Am tot tărăgănat câtăva vreme, cercetând numeroase profiluri, tipărindu-le pe câteva ca să le recitesc (site-urile escort erau cam ca ghidurile gastronomice, în care descrierea, de un remarcabil lirism, a bucatelor de pe listă lăsa să se întrevadă desfătări mult superioare celor pe care, în ultimă instanţă, le experimentai). Până la urmă, am optat pentru Nadiabeurette³⁸; ţinând seamă de circumstanţele politice globale, mă excita destul de mult alegerea unei musulmane.

De fapt Nadia, tunisiană de orgine, scăpase complet de sub influenţa mişcării de reislamizare care îi contagiase masiv pe tinerii de vârsta ei. Fiică de radiolog, locuise încă din copilărie în cartiere selecte şi nu dorise vreodată să poarte văl. Făcea un master 2 în literatură modernă, putea fi una dintre fostele mele studente; dar nu era aşa, studiase integral la Paris-Diderot. Sexual, îşi făcea treaba cu mult profesionalism, dar înlănţuia poziţiile destul de mecanic, o simţeai absentă, se însufleţea vag doar în momentele de sodomie; avea un curuleţ strâmt, dar, nu ştiu de ce, nu simţeam nici o plăcere, eram în stare să-i trag la buci neobosit şi posac, ceasuri în şir. În momentul în care a început să scape nişte mici oftaturi, am simţit că începea să se teamă de propria-i plăcere – şi poate, ulterior, de oarece sentimente; s-a întors degrabă ca să-i termin în gură.

Înainte să plece, am mai stat de vorbă câteva minute, aşezaţi pe canapeaua „La Maison du Convertible“, cât să scurgă integral ora pentru care plătisem. Era destul de inteligentă, dar cam convenţională – oricare ar fi fost subiectul, de la alegerea lui Mohammed Ben Abbes la datoriile Lumii a Treia, gândea exact ce se cuvenea să gândească. Garsoniera era decorată cu gust şi aranjată impecabil; sunt convins că era cumpătată şi că, în loc să-şi cheltuiască banii pe ţoale de lux, îi punea grijuliu deoparte. Într-adevăr, mi-a confirmat că, după patru ani de muncă – începuse la optsprezece ani – câştigase suficient cât să-şi cumpere garsoniera unde practica. Intenţiona să continue până la sfârşitul studiilor – apoi se gândea la o carieră în domeniul audiovizual.

După câteva zile, m-am întâlnit cu Babette ştoarfa, care se bucura de comentarii ditirambice pe site şi care se prezenta drept „hot şi fără prejudecăţi“. M-a aşteptat în apartamentul ei drăguţ de două camere, cam bătrânicios, purtând un sutien fără cupe şi nişte chiloţei cu crăpătură. Avea părul lung şi blond, un chip nevinovat, aproape angelic. Şi ea aprecia sexul anal, dar nu se sfia să se manifeste. După vreo oră tot nu terminasem, iar ea mi-a comunicat că sunt teribil de rezistent; de fapt, nici de data asta, chiar dacă erecţia nu-mi slăbise o clipă, nu simţisem nici strop de plăcere. M-a întrebat dacă aş vrea să-i termin între sâni; m-am conformat. Întinzându-şi sperma pe piept, mi-a istorisit că-i place să fie tencuită din belşug; lua parte periodic la şedinţe de gang-bang, cel mai adesea în localuri de swingeri, uneori în spaţii publice, în parcări. Cu toate că nu cerea decât o contribuţie minimă – cincizeci de euro de persoană – întâlnirile acestea erau foarte profitabile, pentru că invita câte patruzeci sau cincizeci de bărbaţi odată, care-i foloseau pe rând cele trei orificii, înainte să se slobozească pe ea. Mi-a promis că mă va ţine la curent în legătură cu următoarea ei partidă de sex în grup; i-am mulţumit. Nu prea mă interesa propunerea, dar ea îmi era simpatică.

În definitiv, cele două fete fuseseră OK. Nu într-atât încât să-mi stârnească cheful să le mai văd sau să întreţinem nişte relaţii de durată; nici ca să-mi de clanşeze pofta de viaţa. Se cuvenea, prin urmare, să mor? Mi se părea o decizie prematură.

În schimb, cel care a murit a fost tatăl meu, câteva săptămâni mai târziu. Am aflat vestea la telefon de la Sylvia, tovarăşa lui de viaţă. „N-am prea avut, mi-a spus ea cu regret, prilejul să vorbim până acum.“ Ăsta da eufemism: nu vorbisem niciodată cu ea, ştiam de existenţa ei doar dintr-o aluzie indirectă făcută de tatăl meu în decursul ultimei noastre conversaţii, cu doi ani în urmă.

A venit să mă ia de la gara din Briançon; călătoria fusese foarte neplăcută. TGV-ul până la Grenoble mai era cum mai era, SNCF-ul menţinea trenurile rapide la un nivel decent al serviciilor, dar TER-urile³⁹fuseseră lăsate de izbelişte, cel care mergea la Briançon a intrat de mai multe ori în pană şi a ajuns în cele din urmă cu o oră şi patruzeci de minute întârziere: WC-urile erau înfundate, o baltă de apă amestecată cu rahat acoperise podeaua şi ameninţa să pătrundă în compartimente. Sylvia conducea un Mitsubishi Pajero Instyle şi, spre marea mea stupefacţie, acoperise locurile din faţă cu huse imitaţie de leopard. Mitsubishi Pajero, după cum am aflat la întoarcere cumpărând un număr special din revista Auto-Jour nal, este „unul dintre cele mai eficace automobile de teren în mediu accidentat“. În versiunea Instyle, e echipat cu tapiţerie de piele, cameră video pentru mers înapoi, trapă cu acţionare electrică, sistem audio RCD RockFord Acoustic la 860 W cu 22 de incinte acustice. Totul era profund deconcertant; de-a lungul întregii lui vieţi – mă rog, de-a lungul acelei părţi a vieţii lui care mi-era cunoscută –, tatăl meu s-a menţinut, aproape ostentativ, în limitele unui bun-gust burghez complet convenţional: costume cu vestă, de culoare gri cu dungi fine, sau eventual de un albastru închis, cravate englezeşti de firmă; veşmintele lui corespundeau perfect funcţiei pe care o deţinea: director financiar de mare întreprindere. Blond şi uşor cârlionţat, ochi azurii, chip arătos: ar fi putut prea bine să joace un rol într-unul din acele filme produse din când în când la Hollywood pe tema, deopotrivă absconsă şi teribil de importantă, a lumii finanţelor, a produselor subprime şi a universului de pe Wall Street. Nu ne mai văzuserăm de zece ani şi evoluţia lui mi-era străină, dar, în orice caz, nu mă aşteptam la această transformare în aventurier de provincie.

Sylvia avea vreo cincizeci de ani, cu circa douăzeci şi cinci mai puţin decât el; dacă n-aş fi fost eu, probabil că i-ar fi moştenit toată averea; existenţa mea o obliga să-mi dea partea ce mi se cuvenea – cel puţin 50%, câtă vreme eram copil unic. În aceste condiţii, era greu să m-aştept la sentimente prea călduroase faţă de mine; cu toate astea, se purta destul de bine, mi se adresa fără stinghereală. O sunasem în mai multe rânduri ca să o avertizez de întârzierea din ce în ce mai mare a trenului, aşa că notăriţa putuse muta întâlnirea la orele optsprezece.

Deschiderea testamentului tatei n-a dat naştere nici unei surprize: patrimoniul său fusese împărţit egal între noi doi; nu exista nici o dispoziţie suplimentară. Notăriţa îşi făcuse treaba cu sârg, începând deja să evalueze masa succesorală.

Tata primea o pensie bunicică de la Unilever şi n-avea mulţi bani lichizi; 2 000 de euro în contul curent, vreo alte zece într-un cont de economii în active, deschis cu ceva vreme în urmă şi probabil uitat. Principala lui avere era casa în care locuia împreună cu Sylvia. După ce-o vizitase, un agent imobiliar din Briançon o evaluase la 410 000 de euro. Automobilul Mitsubishi 4x4, aproape nou, valora la dealerul de maşini l’Argus 45 000 de euro. Pentru mine, cel mai uimitor lucru a fost colecţia de arme de vânătoare valoroase, pe care notăriţa le clasificase în ordinea cotaţiei: cele mai scumpe erau un Verney-Carron „Platines“ şi un Chapuis „Oural Élite“. Ansamblul ajungea la o sumă totală de 47 000 de euro – mult mai mult decât maşina 4x4.

— Colecţiona arme? am întrebat-o pe Sylvia.

— Nu erau arme de colecţie; mergea frecvent la vânătoare, era pasiunea lui.

Un fost director financiar care îşi cumpără la bătrâneţe un 4x4 pentru off-road şi care îşi descoperă instinctele de vânător: surprinzător, dar posibil, la urma urmei. Notăriţa isprăvise; succesiunea asta avea să fie dezarmant de simplă. Rapiditatea extremă a procesului notarial nu mă împiedicase totuşi, din pricina întârzierii iniţiale, să pierd trenul de întoarcere, ultimul pe ziua aceea. Iar asta o punea pe Sylvia într-o poziţie delicată, aşa după cum ne-am dat seama, probabil în aceeaşi clipă, atunci când ne-am suit în maşină. Am risipit de îndată stânjeneala, afirmând că, pentru mine, cel mai potrivit ar fi fost să găsesc o cameră la hotelul de lângă gară. Trenul spre Paris pleca mâine foarte devreme şi în nici un caz nu puteam să-l ratez, aveam nişte întâlniri foarte importante în capitală. Minţeam de două ori; nu doar că n-aveam întâlniri a doua zi şi, de altfel, în nici o altă zi, dar primul tren pleca cu puţin înainte de prânz, puteam spera ca, în cel mai bun caz, să ajung la Paris pe la şase seara. Liniştită în privinţa faptului că aveam să dispar curând din viaţa ei, m-a poftit aproape cu entuziasm să beau un pahar „la ei acasă“, aşa cum se încăpăţâna să spună. Nu doar că acolo nu mai era „la ei“, câtă vreme taică-meu murise, dar în curând nu avea să mai fie nici măcar „la ea“: ţinând seama de cifrele care-mi fuseseră comunicate şi de faptul că trebuia să-mi achite partea de succesiune, nu avea de ales, trebuia să scoată casa la vânzare.

Situată deasupra văii Freissinières, vila lor era enormă; în parcarea de la subsol ar fi putut încăpea vreo zece maşini. Străbătând culoarul ce ducea spre living, m-am oprit în faţa trofeelor împăiate, probabil capre negre, mufloni, mă rog, mamifere de genul ăsta; era şi un mistreţ, mai uşor de recunoscut.

— Scoateţi-vă haina, dacă doriţi… mi-a spus Sylvia. Ştiţi, vânătoarea era foarte nostimă; până atunci, habar n-aveam ce-nseamnă. Vâna duminica de dimineaţa până seara, apoi cinam împreună cu toţi ceilalţi vânători şi soţiile lor, vreo zece cupluri; de obicei începeam aici şi continuam adesea într-un restaurant micuţ din satul vecin, pe care-l închiriam special pentru asta.

Prin urmare, taică-meu îşi încheiase viaţa haios; iată încă o surpriză. Toată tinereţea mea nu i-am întâlnit vreun coleg de muncă şi cred că nici el nu s-a întâlnit cu vreunul din ei, în afara programului de lucru. Ai mei avuseseră oare prieteni? Poate, dar nu-i ţineam minte. La Maisons-Lafitte locuiam într-o casă spaţioasă – cu siguranţă mai mică decât asta – însă oricum generoasă. Nu-mi aminteam de nimeni care să fi venit la noi la masă, să-şi fi petrecut vreun week-end, în fine, care să facă genul acela de lucruri pe care le fac îndeobşte prietenii. De asemen ea, nu cred – şi asta era şi mai tulburător – ca tatăl meu să fi avut nişte metrese; dar, evident, nu puteam fi sigur, n-aveam nici o dovadă; oricum, nu reuşeam să asociez ideea de amantă cu imaginea lui, aşa cum îmi rămăsese în minte. Iată deci un bărbat care a trăit două vieţi, perfect distincte, fără nici un punct comun.

Livingul era imens, cât întreg etajul; lângă bucătăria americană instalată în dreapta intrării se afla o masă rustică mare. Restul spaţiului era ocupat de mese joase şi divanuri încăpătoare, din piele albă; agăţate de pereţi – alte trofee de vânătoare, iar pe un rastel – colecţia de puşti a tatălui meu: obiecte arătoase, cu incrustaţii de metal, minuţios lucrate, care aruncau lu ciri palide. Pe jos erau aşternute piei de animale diverse, cele mai multe de oaie, cred; te puteai crede într-un film porno nemţesc din ’70, unul care se petrecea într-o cabană de vânătoare din Tirol. M-am îndreptat spre fereastra care ocupa întreg peretele din fund şi care avea vedere spre munţi.

— În faţă e vârful Meije, a intervenit Sylvia. Mai spre nord se vede vârful Barre des Écrins. Doriţi să beţi ceva?

Nu văzusem în viaţa mea un bar atât de bine înzestrat, erau zeci de alcooluri de fructe, lichioruri cărora nici nu le bănuiam existenţa. M-am mulţumit însă cu un Martini. Silvia a aprins o veioză. Înserarea lăsa lumini albăstrii peste zăpada care acoperea ma- sivul Écrins, iar ambianţa devenea cam tristă. Lăsând deoparte problemele de moştenire, nu cred că ar fi avut chef să rămână singură în casa asta. Încă era angajată, avea nu ştiu ce post la Briançon, îmi spusese câte ceva despre asta în drum spre notariat, dar uitasem detaliile. Era limpede însă că, dacă avea să se mute într-un apartament cochet din centrul oraşului, viaţa ei urma să fie mult mai puţin distractivă. M-am aşezat cam fără tragere de inimă pe un divan, am acceptat un al doilea Martini – hotărâsem însă că va fi ultimul şi că imediat după aceea o voi ruga să mă conducă la hotel. Mi se părea din ce în ce mai clar că n-o să ajung în veci să le-nţeleg pe femei. Era o femeie normală, de o normalitate aproape excesivă şi, cu toate astea, reuşise să descopere ceva la taică-meu, ceva ce nici eu, nici maică-mea nu găsisem. Şi nu puteam să cred că ar fi fost vorba doar de bani, ori măcar în primul rând de bani; avea un salariu mare, se vedea după cum se-mbracă, după coafură, după felul în care vorbea. Ştiuse, cea dintâi, să găsească la acel bătrân obişnuit ceva care să merite iubit.

Odată ajuns la Paris, am descoperit mailul pe care mă temeam, de câteva săptămâni, că-l voi primi; mă rog, nu-i chiar aşa, cred că de fapt mă resemnasem. Singura întrebare pe care mi-o puneam cu adevărat era dacă Myriam avea să-mi scrie, şi ea, că întâlnise pe cineva; dacă avea să folosească această expresie.

Da, o folosea. În paragraful următor declara că-i pare rău şi îmi scria că nu se va gândi niciodată la mine fără o oarecare apăsare. Cred că era adevărat – chiar dacă exista şi un alt adevăr, acela că, după toate aparenţele, nu-şi va mai aminti prea des de mine. Apoi schimba subiectul, prefăcându-se nespus de îngrijorată de situaţia politică din Franţa. Era drăguţ din partea ei să sugereze că dragostea noastră fusese năruită de vârtejul situaţiei politice; desigur, nu era tocmai cinstit, dar era drăguţ.

M-am îndepărtat de ecranul calculatorului şi am făcut câţiva paşi spre fereastră; un nor lenticular stingher, cu margini colorate portocaliu de asfinţit, plutea în înalt deasupra stadionului Charléty, încremenit şi nepăsător ca o navă spaţială intergalactică. Nu simţeam decât o durere vătuită, vagă, dar îndeajuns de puternică încât să nu mă lase să gândesc limpede; vedeam doar că rămăsesem încă o dată singur, cu o dorinţă de viaţă împuţinată şi cu multe griji la orizont. Cât se poate de simplă în sine, demisia mea de la universitate deschisese un vast şantier administrativ în privinţa asigurărilor sociale şi a casei de ajutor reciproc, pe care nu mă simţeam în stare să-l abordez. Cu toate astea, trebuia să-mi iau inima-n dinţi; deşi îndestulătoare, pensia nu m-ar fi ajutat să fac faţă unei boli grave; dar îmi permitea, în schimb, să fac din nou apel la nişte escort-girls. De fapt, când m-am hotărât să parcurg ofertele site-ului meu obişnuit de întâlniri, nu mă trăgea deloc aţa, iar în mintea mea plutea doar obscura noţiune kantiană de „datorie faţă de sine“. Am optat în cele din urmă pentru un anunţ dat de două fete. Rachida, o marocană de 22 de ani, şi Luisa, o spanioloaică de 24, propuneau „să te laşi vrăjit de un cuplu nebunatic şi îndrăcit“. Era, desigur, scump, dar mi se părea că împrejurările îndreptăţeau o cheltuială ieşită din comun; ne-am dat întâlnire chiar în acea seară.

La început, lucrurile au mers ca de obicei; adică destul de bine; stăteau cu chirie într-un studio frumuşel lângă piaţa Monge, arseseră tămâie şi aveau un fond sonor liniştitor, gen cânt de balene, le-am penetrat normal şi în cur, pe rând, fără oboseală şi fără plăcere. De-abia după vreo jumătate de oră, în timp ce o luam pe Luisa pe la spate, Rachida m-a pupat pe obraz şi apoi, cu un surâs şmecher, s-a strecurat îndărătul meu; mai întâi mi-a pus o mână pe fese, apoi şi-a apropiat faţa şi a început să-mi lingă coaiele. Am simţit cu o încântare crescândă cum se trezesc în mine fiorii uitaţi ai plăcerii. Poate că mesajul de la Myriam, faptul că mă părăsise oarecum oficial eliberaseră ceva în mine, nu ştiu. Copleşit de recunoştinţă, m-am întors, mi-am smuls prezervativul şi mi-am băgat-o în gura Rachidei. După două minute, îi terminam între buze; a lins meticulos ultimii stropi în timp ce-o mângâiam pe păr.

La plecare, am insistat să-i dau fiecăreia un bacşiş de o sută de euro. Concluziile mele negative poate că fuseseră premature, aceste două fete îmi aduseseră o dovadă care se adăuga surprinzătoarei schimbări survenite târziu în viaţa tatălui meu; poate că, dacă mă întâlneam periodic cu Rachida, avea să se nască ceva între noi, nu era exclus.

Acest scurt elan de speranţă m-a năpădit într-un moment în care Franţa îşi regăsea un optimism pe care nu-l mai cunoscuse de la sfârşitul perioadei Trente Glorieuses⁴⁰, de-acum jumătate de veac. Începuturile guvernului de uniune naţională înfiinţat de Mohammed Ben Abbes erau unanim salutate ca un succes, toţi comentatorii fiind de acord că nici un preşedinte nu se bucurase vreodată de o asemenea „stare de graţie“. Mă gândeam adesea la ce-mi spusese Tanneur, la ambiţiile internaţionale ale noului preşedinte, şi mă concentram asupra unei informaţii trecute practic sub tăcere: reluarea negocierilor privind procesul de aderare a Marocului la Uniunea Europeană; pentru Turcia se stabilise deja un calendar. Prin urmare, reconstrucţia Imperiului Roman era în plină desfăşurare, iar pe plan intern Ben Abbes urma un traseu fără cusur. Consecinţa cea mai vizibilă a alegerii sale a fost scăderea în proporţii uriaşe a delincvenţei: în cartierele cu probleme ajunsese de zece ori mai mică. Un alt succes imediat era rata şomajului, aflat în cădere liberă. Fenomenul se datora, desigur, înlăturării femeilor de pe piaţa muncii, strâns legată de revalorizarea semnificativă a alocaţiilor familiale, care constituia prima măsură prezentată, simbolic, de noul guvern. Faptul că plăţile erau condiţionate de încetarea oricărei activităţi profesionale îi iritase, iniţial, pe cei de stânga; dar, la vederea cifrelor care consemnau şomajul, iritarea a dispărut curând. Deficitul bugetar nu era ameninţat de creşteri: sporirea alocaţiilor familiale era compensată integral din bugetul Educaţiei, de departe cel mai însemnat la nivel naţional. În noul sistem de învăţământ, caracterul obligatoriu al şcolarităţii înceta la sfârşitul ciclului primar, adică aproximativ la vârsta de doisprezece ani; reapăruse certificatul de încheiere a studiilor, ca o încoronare firească a parcursului educativ; iar finanţarea învăţământului secundar şi superior devenise integral privată. Toate aceste reforme urmăreau „să restituie familiei, celula de bază a societăţii, locul şi demnitatea cuvenite“, declaraseră noul preşedinte al republicii şi premierul său, cu prilejul unei ciudate alocuţiuni comune, în care Ben Abbes atinsese accente aproape mistice, iar François Bayrou, cu faţa aureolată de un larg zâmbet de extaz, aproape că îndeplinise rolul de Jean Saucisse, acel Hanswurst din vechile spectacole populare germane, care repeta exagerat – şi niţel grotesc – ceea ce spusese personajul principal. Neîndoios, şcolile musulmane nu aveau de ce să se teamă – cât priveşte învăţământul, generozitatea petromonarhiilor fusese dintotdeauna nelimitată. Mai surprinzător a fost felul dibace în care anumite instituţii catolice şi evreieşti s-au salvat, apelând la sprijinul unor conducători de întreprinderi; oricum, anunţau că au încheiat deocamdată negocierile şi că le vor continua la începutul noului an şcolar.

Implozia violentă a sistemului binar centru-stânga–centru-dreapta, care structura viaţa politică franceză din vremuri imemoriale, cufundase iniţial întreaga presă într-o stare de stupefacţie vecină cu afazia. Bietul Christophe Barbier, cu eşarfa în bernă, putuse fi văzut târându-se jalnic de la un platou de televiziune la altul, incapabil să comenteze o schimbare istorică pe care nu o bănuise – şi pe care, de altfel, nimeni nu o prevăzuse. Cu toate acestea, treptat, săptămână de săptămână, au început să se articuleze nuclee ale opoziţiei. Sub imboldul unor personalităţi destul de îndoielnice precum Jean-Luc Mélenchon sau Michel Onfray s-au ţinut nişte adunări de protest. Frontul de stânga continua să existe, cel puţin pe hârtie, aşa că devenise previzibilă apariţia unui alt concurent onorabil pentru Mohammed Ben Abbes în 2027, în afara candidatei Frontului Naţional. La celălalt pol, s-au afirmat anumite formaţiuni, precum Uniunea Studenţilor Salafişti, care au denunţat persistenţa comportamentelor imorale şi au cerut o aplicare reală a shariei. Iată că, treptat, reveneau în scenă elementele unei dezbateri politice. O dezbatere de tip nou, complet diferită de cele pe care Franţa le cunoscuse în timpul ultimelor decenii, şi care, deşi semăna mai degrabă cu modelul existent în ţările arabe, se putea totuşi numi dezbatere. Existenţa unei confruntări politice, fie ea doar decorativă, este însă necesară pentru buna funcţionare a mass-media şi poate chiar pentru înfiriparea în rândurile populaţiei a unui sentiment, oricât de formal, de democraţie.

Dincolo de această vânzoleală superficială, Franţa evolua rapid şi în profunzime. În scurt timp, s-a văzut că Mohammed Ben Abbes avea idei, nu neapărat legate de islam. În timpul unei conferinţe de presă, s-a declarat influenţat de distributism, ceea ce i-a cufundat pe cei prezenţi într-o stupefacţie generală. Mai declarase asta şi cu alte ocazii, în timpul campaniei prezidenţiale; dar jurnaliştii au tendinţa firească să ignore informaţiile pe care nu le înţeleg, iar declaraţia nu fusese nici preluată, nici redifuzată. Acum era însă vorba despre un preşedinte în exerciţiu, deci devenea obligatoriu să-şi aducă la zi documentaţia. Marele public a aflat astfel în cursul săptămânilor următoare că distributismul era o filozofie economică apărută în Anglia la începutul secolului XX sub influenţa gânditorilor Gilbert Keith Chesterton şi Hilaire Belloc. Se dorea o „a Treia Cale“, care se distanţa atât faţă de capitalism, cât şi faţă de comunism – asimilat unui capitalism de stat. Ideea care-i stătea la bază era eliminarea sciziunii între capital şi muncă. Forma normală a economiei era întreprinderea familială; atunci când, pentru anumite tipuri de producţie, era necesară reunirea în entităţi mai vaste, trebuia făcut totul astfel încât muncitorii să fie acţionari ai întreprinderii lor şi coresponsabili pentru gestionarea ei.

Distributismul, aşa cum avea să precizeze mai târziu Ben Abbes, era perfect compatibil cu învăţăturile islamului. Precizarea nu era lipsită de noimă, câtă vreme Chesterton şi Belloc fuseseră cunoscuţi în epocă mai ales pentru activitatea lor virulentă de polemişti catolici. A reieşit destul de rapid că, în ciuda anticapitalismului afişat al doctrinei, autorităţile de la Bruxelles n-aveau motive să se teamă de ea. Principalele măsuri practice adoptate de noul guvern au fost, pe de-o parte, suprimarea totală a ajutoarelor de stat pentru marile grupuri industriale – ajutoare pe care Bruxelles-ul le combătea de mult ca aducând atingere principiului liberei concurenţe – şi, pe de alta, adoptarea unor măsuri fiscale favorabile micilor meserii şi statutului de întreprinzător independent. Măsurile au devenit imediat foarte populare; de câteva decenii încoace, năzuinţa profesională universal exprimată de tineri era să „pornească o afacere“, sau măcar să aibă un statut de liber întreprinzător. De altfel, ele corespundeau perfect cu evoluţiile economiei naţionale: în Franţa, în ciuda unor costisitoare planuri de salvare, marile concernuri industriale continuaseră să intre în faliment, în avalanşă, în timp ce agricultura şi meseriile mergeau bine şi câştigau, cum se zice, cotă de piaţă.

Toate aceste evoluţii conduceau Franţa spre un nou model de societate, dar transformarea avea să rămână implicită până la apariţia eseului unui tânăr sociolog, Daniel Da Silva, intitulat ironic Într-o bună zi, toate astea vor fi ale tale, fiul meu, şi având subtitlul, mai direct, Familia de convenienţă. În introducere aducea un omagiu altui eseu, publicat cu un deceniu înainte de filozoful Pascal Bruckner, în care acesta, constatând eşecul căsătoriei din dragoste, propovăduia o întoarcere la căsătoria de convenienţă. Tot aşa, Da Silva susţinea că legătura familială, mai precis relaţia tată–fiu, nu putea în nici un caz să se întemeieze pe iubire, ci pe transmiterea unor abilităţi şi a unui patrimoniu. În opinia lui, generalizarea muncii salariate avea să ducă în mod necesar la o explozie a familiei şi la o atomizare completă a societăţii, care societate nu se putea revigora decât atunci când modelul de producţie normal îşi va fi regăsit temeiul în întreprinderea individuală. Tezele antiromantice au cunoscut adesea un succes de scandal dar, înainte de Da Silva, au reuşit cu greu să rămână în orizontul mediatic, câtă vreme presa dominantă era în continuare cantonată într-un consens universal ce privilegia libertatea individuală, misterul dragostei, chestii de genul ăsta. Spirit pătrunzător, excelent polemist, destul de indiferent, de fapt, faţă de ideologiile politice ori religioase, menţinându-se mereu în domeniul său de competenţă – analiza evoluţiei structurilor familiale şi a consecinţelor ei asupra perspectivelor demografice ale societăţilor occidentale –, tânărul sociolog avea să reuşească să spargă cercul tendinţelor de dreapta care ameninţau să se coaguleze în jurul lui şi să se impună ca o voce autorizată în corul dezbaterilor care s-au născut (s-au născut încet, cu paşi mărunţi, fără virulenţă, într-o ambianţă generală de acceptare tacită şi apatică) în jurul proiectelor sociale ale lui Mohammed Ben Abbes.

Povestea familiei mele era o ilustrare perfectă a tezelor lui Da Silva. Cât despre dragoste, ce să zic? Nu fusese niciodată atât de departe. Miracolul primei mele vizite la Rachida şi Luisa nu s-a repetat, iar sula mea a redevenit un organ pe cât de eficient, pe atât de insensibil; am plecat din studioul lor într-o stare de semidisperare, conştient că n-am să le mai revăd probabil niciodată şi că oportunităţile mi se strecurau printre degete cu o viteză crescută, lăsându-mă, cum ar fi zis Huysmans, „netulburat şi veşted“.

La scurtă vreme, un front de aer rece s-a abătut brutal, coborând mai multe mii de kilometri, asupra Europei Occidentale; după ce au zăbovit câteva zile peste Marea Britanie şi Germania de nord, masele de aer polar au năvălit asupra Franţei, provocând temperaturi deosebit de scăzute pentru acest anotimp.

Trupul meu, incapabil să mai fie o sursă de plăcere, rămânea un izvor plauzibil de suferinţe. Câteva zile mai târziu, mi-am dat seama că eram, pentru a zecea oară poate în ultimii trei ani, victima unei dishidroze, care se manifesta sub forma unor erupţii veziculoase. Minuscule bubiţe apărute pe tălpi tindeau să se extindă şi să formeze o suprafaţă purulentă de carne vie. În urma unei şedinţe la dermatolog, am aflat că boala se complicase din pricina unei micoze, ai cărei paraziţi oportunişti colonizaseră regiunea afectată. Tratamentul era simplu, dar de durată, nu mă puteam aştepta la o ameliorare notabilă mai de vreme de câteva săptămâni. În nopţile care au urmat, durerea nu mi-a dat pace; trebuia să mă scarpin ore-n şir, până la sânge, ca să-mi alin temporar suferinţa. Mi se părea ciudat că degetele mele de la picioare, bucăţelele alea de carne dolofane, absurde, puteau fi încercate de asemenea junghiuri violente.

Într-una din nopţile când eram cufundat într-o astfel de şedinţă de scărpinat, m-am ridicat, cu picioarele sângerând, şi m-am dus până la fereastră. Era trei dimineaţa, dar întunericul, ca întotdeauna la Paris, era doar parţial. De-acolo se zăreau vreo zece turnuri, mai multe sute de clădiri de dimensiuni medii. Cu totul vreo câteva mii de apartamente şi, în acelaşi timp, de menajuri – menajuri care, la Paris, erau reduse la una sau două persoane, dar din ce în ce mai frecvent la una singură. În acea clipă, cele mai multe astfel de celule dispăruseră. Nu aveam mai multe motive să-mi pun capăt zilelor decât toţi acei oameni. Ba chiar, dacă mă gândeam mai bine, aveam mult mai puţine: viaţa mea fusese punctată de realizări profesionale însemnate, trăiam într-un mediu – desigur foarte restrâns – recunoscut şi chiar apreciat. Din punct de vedere material, nu aveam de ce să mă plâng: aveam siguranţa că, până la moarte, voi beneficia de un venit ridicat, de două ori mai mare decât media naţională, fără să fie nevoie să muncesc. Cu toate astea, simţeam prea bine, eram din ce în ce mai aproape de sinucidere, fără să fiu disperat ori măcinat de vreo tristeţe anume, pur şi simplu printr-o degradare lentă a „sumei totale a funcţiunilor care se împotrivesc morţii“, despre care vorbeşte Bichat. În mod vădit, simpla voinţă de a trăi nu era suficientă ca să rezist în faţa sumei de dureri şi de necazuri care jalonează viaţa unui occidental mediu. Eram incapabil să trăiesc pentru mine, şi atunci pentru cine altcineva să trăiesc? Omenirea nu mă interesa, ba chiar mă dezgusta, pe oameni nu-i consideram fraţii mei, şi cu atât mai puţin pe cei care constituiau o fracţiune restrânsă a omenirii, bunăoară cea pe care o alcătuiau compatrioţii mei ori foştii mei colegi. Totuşi, într-un sens supărător, mă vedeam silit să recunosc că aceşti oameni erau semenii mei, însă tocmai această asemănare mă împingea să fug de ei; era nevoie de o femeie – conform soluţiei clasice, experimentate; o femeie este desigur umană, dar reprezintă un tip uşor diferit de umanitate, conferă vieţii un anume parfum exotic. Huysmans şi-ar fi putut practic pune problema în aceeaşi termeni, situaţia nu evoluase deloc de atunci, ori poate doar într-un mod informal şi negativ, prin sleire lentă, prin netezirea diferenţelor – dar până şi asta fusese exagerat la culme. În cele din urmă, a apucat-o pe alt drum, a optat pentru exotismul mai radical al divinităţii; această cale mă lăsa însă la fel de perplex.

Au mai trecut câteva luni; dishidroza mea a cedat în sfârşit la tratament, dar a fost înlocuită aproape imediat de nişte crize de hemoroizi violente. Vremea s-a răcit din ce în ce mai mult, iar ieşirile mele au devenit din ce în ce mai chibzuite: un drum săptămânal până la Géant Casino ca să-mi refac proviziile, un drum zilnic până la cutia de scrisori ca să-mi ridic cărţile pe care le comandasem pe Amazon.

Am străbătut însă perioada sărbătorilor fără excese de deznădejde. Anul trecut mai primisem nişte felicitări de Anul Nou – în special de la Alice, dar şi de la câţiva colegi de facultate. Anul ăsta, pentru întâia oară, nimic.

În noaptea de 19 ianuarie am fost zguduit de o subită şi interminabilă criză de plâns. Dimineaţă, când zorii se ridicau peste Kremlin-Bicêtre⁴¹, am hotărât să mă duc la abaţia din Ligugé, acolo unde Huysmans îşi începuse traiul monahal.

TGV-ul spre Poitiers avea o întârziere neprecizată, iar agenţii de securitate ai SNCF patrulau de-a lungul peroanelor ca să-i împiedice pe călători să aprindă vreo ţigară; voiajul meu începuse destul de rău şi aveam să mă izbesc şi de alte neplăceri la urcarea în tren. Spaţiul destinat bagajelor devenise şi mai strâmt de la ultima mea călătorie, era practic inexistent, valizele şi genţile stăteau îngrămădite pe coridoare, făcând problematică şi, în scurtă vreme, imposibilă circulaţia între vagoane, adică ceea ce, pe timpuri, constituia principala distracţie a unei călătorii feroviare. Barul Servair, la care mi-au trebuit douăzeci de minute ca să ajung, avea să-mi rezerve o altă dezamăgire: majoritatea felurilor aflate în meniu – pe o listă, de altfel, scurtă – erau indisponibile. SNCF-ul şi societatea Servair îşi cereau scuze pentru neplăcerile provocate; m-am mulţumit cu o salată de quinoa cu busuioc şi cu o apă carbogazoasă italienească. Uşor exasperat, cumpărasem ziarul Libération dintr-un chioşc Relay aflat în gară. În dreptul localităţii Saint-Pierredes-Corps, mi-a atras în cele din urmă atenţia un articol: distributismul agitat de noul preşedinte părea totuşi mai puţin inofensiv decât se presupunea la început. Unul dintre elementele esenţiale ale filozofiei politice întemeiate de Chesterton şi Belloc era principiul subsidiarităţii. Potrivit acestuia, nici o entitate (socială, economică sau politică) nu trebuia să-şi ia în sarcină o funcţie care putea fi îndeplinită de o entitate mai mică. Papa Pius XI, în enciclica sa intitulată Quadragesimo Anno oferea o definiţie a acestui principiu: „Aşa cum nu este bine să-i iei individului şi să dai comunităţii ceea ce pot realiza întreprinderea privată şi industria, tot aşa reprezintă o mare nedreptate, un rău alarmant şi o perturbare a ordinii acceptabile ca o organizaţie superioară de mari dimensiuni să-şi aroge funcţiile pe care le pot îndeplini eficient entităţi inferioare mai mici“. În cazul în speţă – aşa cum remarcase Ben Abbes –, noua funcţie a cărei atribuire la un nivel prea larg „perturba ordinea acceptabilă“ era nimic altceva decât solidaritatea socială. Ce poate fi mai frumos, se extazia el în ultimul discurs, decât solidaritatea exercitată în cadrul plin de căldură al celulei familiale! „Cadrul plin de căldură al celulei familiale“ devenise, în acest context, un program în toată puterea cuvântului; concret, noul proiect de buget al guvernului prevedea o diminuare cu 85% a cheltuielilor sociale ale ţării.

Cel mai ciudat era că magia hipnotică pe care o răspândea încă de la început continua să acţioneze şi că proiectele lui nu întâmpinau nici o opoziţie serioasă. Stânga avusese dintotdeauna capacitatea de a-şi face acceptate acele reforme antisociale care, venind dinspre dreapta, ar fi fost respinse cu hotărâre; tot aşa, dacă nu mai abitir, stăteau lucrurile şi cu partidul musulman. Din paginile internaţionale ale ziarului am aflat, între altele, că negocierile cu Algeria şi cu Tunisia în vederea aderării la Uniunea Europeană avansau cu paşi repezi şi că ambele ţări ar fi trebuit, până la sfârşitul anului următor, să se alăture Marocului în sânul Uniunii; în plus, fuseseră deja stabilite primele contacte cu Libanul şi cu Egiptul.

Călătoria mea a început să aibă un aspect mai prielnic la gara din Poitiers. Erau îndeajuns de multe taxiuri, iar şoferul nu a părut deloc surprins când l-am anunţat că merg la abaţia Ligugé. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, corpolent, cu privire blândă şi cumpătată; conducea foarte prudent o Toyota minifurgonetă. M-a informat că săptămână de săptămână veneau oameni din lumea întreagă să poposească la cea mai veche mânăstire creştină din Occident; cu câteva zile în urmă, îl dusese acolo pe un actor american celebru, nu reuşea să-şi amintească numele, dar îl văzuse cu siguranţă în filme; după o scurtă cercetare, am stabilit că putea fi vorba, dar nu sută la sută, despre Brad Pitt. Şederea mea ar trebui să fie agreabilă, a estimat el; locul era liniştit, mâncarea delicioasă. Mi-am dat seama, în momentul în care-i ieşeau pe gură acele cuvinte, că nu doar gândea ce spune, ci şi că ar fi dorit să fie aşa; făcea parte din acea categorie puţin numeroasă de indivizi care se bucură dinainte de bucuria semenilor, era, pe scurt, ceea ce se cheamă un om de treabă.

În încăperea de la intrarea în mânăstire se afla, pe stânga, o prăvălie de unde puteau fi cumpărate produsele artizanatului monastic. Deocamdată însă era închisă. O pancartă micuţă anunţa că, în caz de absenţă a personalului, puteai să suni, dar că – exceptând cazurile de extremă urgenţă – era preferabil să te abţii în timpul slujbelor. Ora de începere a slujbelor era anunţată, nu însă şi durata lor; după o socoteală destul de anevoioasă, luând în calcul şi orele de masă, am ajuns la concluzia că, spre a încăpea toate în cursul unei singure zile, durata unitară a unei slujbe nu putea fi mai mare de jumătate de oră. Printr-o operaţiune mai scurtă, am socotit că momentul de faţă se situa între slujba de prânz şi cea de după-amiază şi că, prin urmare, puteam să sun.

După câteva minute, a apărut un călugăr înalt la stat, îmbrăcat în sutană; când m-a văzut, a zâmbit generos. Chipul, cu frunte lată, era înconjurat de cârlionţi castanii, un strop grizonanţi, şi de un colier de barbă tot şatenă; îi dădeam cel mult cincizeci de ani.

— Sunt fratele Joël, eu v-am răspuns la mail, a zis el, înainte să-mi ia autoritar geanta de voiaj, o să vă conduc la camera dumneavoastră.

Se ţinea drept şi îmi căra cu uşurinţă geanta, altfel destul de grea, părea să aibă o excelentă condiţie fizică.

— Suntem bucuroşi să vă revedem, a continuat el, au trecut mai bine de douăzeci de ani, nu-i aşa?

Probabil că i-am aruncat o privire complet nedumerită, pentru că m-a întrebat:

— Ne-aţi fost oaspete cu douăzeci de ani în urmă, nu? Pe vremea aceea scriaţi despre Huysmans.

Da, aşa stăteau lucrurile, dar eram uluit că-şi amintea de mine. Faţa lui, în schimb, nu-mi spunea nimic.

— Sunteţi fratele care-i întâmpină pe oaspeţi, e adevărat?

— Nu, nicidecum, dar pe-atunci cu asta mă ocupam. E o sarcină care revine adesea fraţilor mai tineri – tineri, vreau să spun, în raport cu viaţa monahală. Acest frate e pus în situaţia să vorbească cu vizitatorii, se află deci în contact cu lumea; o astfel de îndeletnicire e ca un fel de sas, de poziţie tranzitorie acordată călugărului înainte de cufundarea în tăcere. În ceea ce mă priveşte, am ocupat această funcţie doar un an şi ceva.

Mergeam de-a lungul unui edificiu renascentist destul de frumos, mărginit de un parc; un soare orbitor, iernatic, strălucea pe aleile presărate cu frunze uscate. Ceva mai încolo se afla o biserică în stil gotic târziu, aproape la fel de înaltă ca abaţia.

— E fosta biserică a mânăstirii, cea pe care a cunoscut-o Huysmans, mi-a zis fratele Joël. După împrăştierea comunităţii, cauzată de legile Combes, am izbutit să ne refacem, însă nu am reuşit s-o recuperăm, aşa cum am făcut cu edificiile mânăstirii: A trebuit să construim una nouă în incinta abaţiei.

Ne-am oprit în faţa unei clădiri de un etaj, cu aceeaşi arhitectură renascentistă.

— Aici sunt camerele de închiriat, aici veţi locui, a continuat el.

Chiar în acea clipă, un călugăr îndesat, de vreo patruzeci de ani, îmbrăcat şi el în rasă neagră, şi-a făcut apariţia în capătul aleii. Sprinten, cu o chelie ce strălucea în razele soarelui, lăsa o impresie de voie bună şi de vrednicie ieşite din comun; te trimitea cu gândul la un ministru de finanţe, sau chiar la un ministru pentru buget; oricum, aveam impresia că nimeni n-ar fi ezitat să-i încredinţeze responsabilităţi capitale.

— Iată-l pe fratele Pierre, nou-însărcinat cu ospitalitatea, cu el va trebui să ţineţi legătura pentru toate aspectele practice ale şederii dumneavoastră aici, m-a înştiinţat fratele Joël. Eu am venit doar ca să vă salut.

După aceste vorbe, s-a aplecat adânc în faţa mea, mi-a strâns mâna şi s-a dus către abaţie.

— Aţi venit cu TGV-ul? s-a interesat fratele Pierre, la care eu am încuviinţat. Da, chiar merge repede trenul ăsta, a continuat, vădit preocupat să păstreze discuţia în limite convenţionale.

Apoi, luându-mi geanta de voiaj, m-a condus până în cameră. Era o încăpere pătrată, cu latura de circa trei metri, cu tapet de hârtie gri deschis, cu împletituri pictate, iar podeaua era acoperită cu o mochetă cam tocită, de un gri puţin mai închis. Singura decoraţiune era un crucifix mare, din lemn întunecat, aşezat deasupra unui pătuţ de o singură persoană. Am observat imediat că lavoarul nu avea robinet de reglare a temperaturii; şi am mai remarcat prezenţa pe tavan a unui detector de fum. L-am încredinţat pe fratele Pierre că încăperea avea să-mi convină de minune, dar ştiam că acest lucru nu se va adeveri. Atunci când Huysmans se întreabă, uneori la nesfârşit, în paginile din En route, dacă va putea îndura viaţa monahală, unul dintre argumentele negative pe care le reţine este că va fi împiedicat să fumeze înăuntrul clădirilor. Acesta e genul de frază care m-a împins dintotdeauna să-l iubesc; sau acel pasaj în care declară că una dintre puţinele bucurii adevărate ale vieţii pe acest pământ este să te tolăneşti în pat, singur, cu un vraf de cărţi bune la îndemână şi un pachet de tutun. Da, desigur, desigur; dar pe vremea lui nu existau detectoare de fum.

Pe un birou de lemn destul de hâit stăteau o Biblie, un volum subţire – aparţinând lui Dom Jean-Pierre Longeat – asupra rostului retragerii la mânăstire (se preciza „A nu se lua acasă“) şi o foaie informativă pe care era trecut, în principal, programul slujbelor religioase şi al meselor la refectoriu. O privire grăbită m-a înştiinţat că Nona⁴² era aproape, dar am hotărât ca în această primă zi să mă abţin: simbolistica sa nu era frapantă, Tertia, Sexta şi Nona aveau drept vocaţie „pomenirea Domnului de-a lungul zilei“. Pe lângă liturghia zilnică, mai erau şapte ore canonice; faţă de epoca lui Huysmans nu se schimbase mai nimic, singura ajustare fiind mutarea slujbei Vigiliae, de la ora două dimineaţa, la orele douăzeci şi două ale serii. La prima mea şedere aici, îmi plăcuse foarte mult această ultimă slujbă, alcătuită din psalmi lungi şi meditativi şi ţinută în inima nopţii, la egală distanţă de Completa (la despărţirea de lumina zilei) şi de Laudi, care vestea ivirea zorilor; era o slujbă de autentică aşteptare, de ultimă speranţă în lipsa speranţei. Desigur, în plină iarnă, pe vremea când biserica nici măcar nu era încălzită, probabil că nu era tocmai simplu să te cufunzi în rugăciune.

Cel mai mult mă mişcase faptul că fratele Joël, după douăzeci de ani, încă mă mai ţinuse minte. Probabil că, în acest răstimp, nu se întâmplaseră prea multe în viaţa lui. Lucrase în atelierele mânăstirii, participase la slujbele zilnice. Existenţa sa fusese tihnită şi, probabil, fericită, în profund contrast cu propria mea existenţă.

Am făcut apoi o lungă plimbare prin parc, fumând ţigare de la ţigare şi aşteptând slujba de seară. Soarele era din ce în ce mai năucitor, aprindea scântei în chiciură, luciri gălbui în pietrele clădirilor, lumini stacojii în covorul de frunze. Înţelesul prezenţei mele aici nu-mi mai era atât de clar; uneori îl desluşeam, vag, apoi însă dispărea brusc; oricum, era limpede că nu mai avea nici o legătură cu Huysmans.

În cele două zile care au urmat, deşi nu-mi plăcea cu adevărat, m-am deprins cu şirul monoton al slujbelor. Liturghia era singurul element recognoscibil, singurul punct de legătură cu evlavia, aşa cum este ea cunoscută în lumea dinafară. În rest, doar citirea şi cântarea psalmilor adecvaţi momentului respectiv din zi, întrerupte uneori de scurte lecturi din textele sfinte, efectuate de către unul dintre călugări – lecturi care însoţeau, de asemenea, mesele luate în tăcere desăvârşită. Biserica modernă, construită în incinta mânăstirii, avea o urâţenie sobră – amintea, cumva, de arhitectura centrului comercial Super-Passy de pe Rue de l’Annonciation –, iar vitraliile, simple pete abstracte de culoare, nu meritau nici o atenţie. Toate aceste detalii nu prea contau însă pentru mine: nu eram un estet, eram infinit mai puţin estet decât Huysmans, aşa încât straiele hâde ale artei religioase contemporane mă lăsau rece. Vocile călugărilor se ridicau în aerul îngheţat, pure, umile şi mângâietoare; comunicau blândeţe, speranţă şi răbdare. Domnul Isus trebuia să se întoarcă, avea să se întoarcă în curând, iar lumina prezenţei lui le umplea de pe acum sufletele de bucurie: aceasta era tema unică a cânturilor, cânturi de lăuntrică şi blajină aşteptare. Nietzsche, cu flerul lui de cutră bătrână, avusese dreptate, creştinismul era de fapt o religie feminină.

Până aici, nimic deranjant, când m-am întors însă în chilie, au început să apară neplăcerile; detectorul de fum mă scruta cu micul său ochi roşiatic, duşmănos. Mă duceam uneori să fumez la fereastră, dar şi aici am constatat că, în comparaţie cu epoca lui Huysmans, lucrurile se deterioraseră: calea ferată trecea prin capătul parcului, la două sute de metri în linie dreaptă, trenurile încă circulau cu viteză mare, iar vacarmul roţilor pe şine sfâşia liniştea meditativă a locurilor, de mai multe ori într-un ceas. Frigul devenise din ce în ce mai crunt, aşa că fiecare dintre aceste şedinţe în faţa ferestrei mă făcea să mă lipesc apoi, minute în şir, de caloriferul din cameră. Buna mea dispoziţie se subţiase, iar proza părintelui Jean-Pierre Longeat, un bun călugăr, cu siguranţă, mă exaspera din ce în ce mai tare. „Viaţa ar trebui să fie un statornic dialog în spiritul iubirii, fie că suntem în nevoinţă, fie că ne bucurăm“, scria fratele, „foloseşte, deci, prilejul acestor zile ca să-ţi sporeşti harul de a iubi şi pe acela de a te lăsa iubit, în vorbe şi fapte“.

Eşti pe lângă subiect, tataie, sunt complet singur în camera asta, am persiflat eu ţâfnos. „Te afli aici ca să-ţi laşi bagajele şi să începi o călătorie lăuntrică, pornind din acest loc de inspiraţie unde se exprimă forţa năzuinţei“, mai scria el. Năzuinţa mea e simplă, am izbucnit eu, vreau să trag o ţigară, tataie, asta-i problema, asta-i tot ce mă inspiră. Spre deosebire de Huysmans, nu-mi simţeam „inima secătuită şi afumată de-atâtea petreceri“, ci plămânii uscaţi şi afumaţi de tutun.

„Ascultă, gustă şi bea, plângi şi cântă, deschide poarta iubirii!“ exclama Longeat de pe piscurile beatitudinii. În dimineaţa celei de-a treia zile, am înţeles că trebuie să plec, această şedere era sortită eşecului. I-am destăinuit fratelui Pierre nişte probleme profesionale complet neprevăzute, cu implicaţii absolut incredibile, care mă sileau, vai, să-mi scurtez şederea. Cu moaca lui de Pierre Moscovici⁴³, ştiam că o să mă creadă, poate chiar fusese un fel de Pierre Moscovici într-o viaţă recentă, cred că doi Pierre Moscovici n-aveau cum să nu se înţeleagă, miroseam că lucrurile o să meargă şnur între noi. În clipa când ne despărţeam în sala de primire a mânăstirii, şi-a exprimat totuşi nădejdea că drumul meu printre fraţi fusese podidit de lumină. I-am zis că „da“ dintr-o suflare, că a fost super bine, dar am simţit în acel moment că mă situez un pic sub aşteptările lui.

În cursul nopţii, o zonă depresionară venind dinspre Atlantic pătrunsese în Franţa prin sud-vest, iar temperaturile crescuseră cu zece grade; o ceaţă groasă acoperea câmpurile de lângă Poitiers. Comandasem din vreme un taxi, trebuia să-mi omor timpul doar vreo oră; m-am mutat la Bar de l’Amitié, a cărui intrare se afla la mai puţin de cincizeci de metri de mânăstire şi am început să dau pe gât, mecanic, beri Leffe şi Hoegaarden. Chelneriţa era slabă şi machiată strident, clienţii vorbeau tare pe teme imobiliare şi de vacanţă, în principal. Nu mă simţeam deloc bine printre semenii mei.

 

 

V

 

Dacă islamul nu e politic, atunci nu e nimic.

Ayatollahul Khomeini

 

În gara din Poitiers a fost nevoie să-mi schimb biletul de tren. Mai toate locurile din următorul TGV spre Paris erau ocupate, aşa că am plătit în plus ca să am acces în zona TGV Pro 1. Potrivit reclamelor SNCF, era un univers privilegiat, care asigura o conexiune wifi fără cusur, măsuţe mai largi ca să-ţi aşezi documentele de lucru, prize ca să nu rămâi, prosteşte, în pană de laptop; altfel, era ca la clasa întâi obişnuită.

Am găsit un loc retras, fără nimeni vizavi şi cu faţa spre sensul de mişcare al trenului. De cealaltă parte a culoarului, un om de afaceri arab la vreo cincizeci de ani, îmbrăcat cu o djellaba albă şi pe cap cu un keffieh tot alb, şi care probabil venea de la Bordeaux, îşi întinsese mai multe dosare şi computerul pe măsuţele avute la dispoziţie. În faţa lui, două tinere abia ieşite din adolescenţă – soţiile sale, după toate probabilităţile – dăduseră iama printre dulciurile şi revistele dintr-un magazin Relay. Erau zburdalnice şi râzăreţe, purtau rochii lungi şi voaluri pestriţe. Una era cufundată în Picsou Magazine, cealaltă în Oops.

Omul de afaceri, în schimb, părea că se confruntă cu probleme majore; după ce şi-a deschis mailul, a descărcat o arhivă care conţinea mai multe tabele Excel; cercetarea acelor documente a părut că-i sporeşte neliniştea. A format un număr pe mobil şi a început o lungă conversaţie cu voce scăzută. Nu pricepeam despre ce era vorba, aşa că am încercat fără prea mare succes să citesc Le Figaro, care analiza noul regim instalat în Franţa din perspectiva problemei imobiliare şi a luxului. Din acest unghi, situaţia era cât se poate de promiţătoare: înţelegând că vor avea de-a face cu o ţară prietenă, privilegiaţii monarhiilor din Golf se arătau din ce în ce mai dispuşi să-şi cumpere o locuinţă provizorie la Paris sau pe Coasta de Azur, şi licitau mai mult decât chinezii sau ruşii; pe scurt, piaţa prospera.

Hohotind de râs, fetele se apucaseră să rezolve jocul celor şapte greşeli din Picsou Magazine. Ridicând ochii de pe ecran, omul de afaceri le-a aruncat un dureros zâmbet de reproş. I-au surâs şi ele, continuând să şopocăie pătimaş. A luat iar telefonul mobil şi a început o nouă discuţie, la fel de lungă şi de secretoasă precum cea dintâi. Sub regim islamic, femeile – mă rog, cele care erau îndeajuns de arătoase încât să trezească poftele unui soţ bogat – puteau practic rămâne copile până la sfârşitul vieţii. Curând după ce părăseau copilăria, deveneau ele însele mame, şi se adânceau din nou în universul infantil. Copiii lor creşteau, ele deveneau bunici şi uite-aşa le trecea viaţa. Mai rămâneau doar câţiva ani în care să-şi cumpere lenjerie sexy, schimbând jocurile de ţânci cu jocurile sexuale, între care, de fapt, nu era nici o diferenţă. Desigur, îşi pierdeau autonomia, dar fuck the autonomy, mă simţeam obligat să admit că renunţasem cu uşurinţă şi chiar cu uşurare la orice responsabilitate de ordin profesional sau intelectual şi că nu-l invidiam câtuşi de puţin pe omul ăsta de afaceri, aşezat de cealaltă parte a culoarului din TGV Pro 1, al cărui chip devenea pământiu de angoasă pe măsură ce vorbea la telefon, în mod limpede trecea printr-o pasă proastă – trenul tocmai depăşise Saint-Pierre-des-Corps. Măcar se bucurase de cele două soţii graţioase, încântătoare, care-i schimbaseră gândurile de la condiţia de om de afaceri istovit – ca să nu mai spun că poate mai avea încă una sau două la Paris; dacă ţin bine minte, numărul maxim, după sharia, era de patru. Tatăl meu avusese… O avusese pe maică-mea, tâmpita aia nevricoasă. Până şi gândul mă cutremura. În sfârşit, era moartă acum, muriseră amândoi; rămăsesem singura mărturie vie – deşi cam ostenită în ultima vreme – a dragostei lor.

Temperaturile se îmblânziseră şi la Paris, dar mai puţin decât în restul ţării, o ploaie fină şi rece cădea peste oraş; traficul era foarte intens pe strada Tolbiac, care mi s-a părut neobişnuit de lungă, aveam senzaţia că n-am străbătut niciodată o arteră atât de lungă, de mohorâtă şi de plicticoasă. Nu m-aşteptam la ceva anume de la această întoarcere, poate doar la diverse necazuri. Totuşi, spre marea mea uimire, am găsit o scrisoare în cutia poştală – mă rog, ceva ce nu era nici publicitate, nici factură, nici solicitare de informaţii administrative. Am aruncat o privire scârbită prin salon, fără să pot alunga sentimentul că nu-mi făcea nici o plăcere să revin acasă, în acest apartament pe care nimeni nu-l iubea şi unde nimeni nu iubea pe nimeni. Mi-am turnat un pahar mare de calvados şi am deschis scrisoarea.

Era semnată de Bastien Lacoue, care, cu nişte ani în urmă – pe-atunci informaţia îmi trecuse pe lângă ureche – îi urmase lui Hugues Pradier la conducerea editurii Pléiade. Începea remarcând că Huysmans, printr-o inexplicabilă omisiune, nu pătrunsese încă în catalogul editurii, deşi făcea neîndoios parte din corpul de clasici ai literaturii franceze. Asupra acestui aspect nu puteam fi decât de acord. Continua afirmându-şi convingerea că editarea operelor lui Huysmans nu-mi putea fi încredinţată decât mie, graţie excelenţei universal recunoscute a studiilor mele despre scriitor.

Era genul de propunere pe care n-o poţi refuza. Mă rog, puteam, desigur, s-o refuz, dar ar fi însemnat să renunţ la orice formă de ambiţie intelectuală sau socială – sau, pur şi simplu, la orice formă de ambiţie. Eram oare pregătit pentru aşa ceva? Ca să rumeg mai bine problema, mi-am mai turnat un pahar de calvados. După un oarecare timp de reflecţie, mi s-a părut mai înţelept să cobor să mai cumpăr o sticlă.

Două zile mai târziu, am obţinut, fără probleme, o întâlnire cu Bastien Lacoue. Biroul lui era exact cum mi-l închipuisem, de o vetusteţe studiată, cocoţat la capătul unei scări de lemn masiv de trei etaje, cu vedere spre o grădină interioară prost întreţinută. Individul era un intelectual obişnuit, cu nişte ochelari mici, ovali şi fără ramă, mai degrabă jovial, mulţumit de sine, de lume şi de poziţia pe care o avea în această lume.

Avusesem timp să pregătesc discuţia, aşa că am sugerat o împărţire a operelor pe volume. Cel dintâi antologa lucrări cuprinse între Le drageoir aux épices şi La retraite de monsieur Bougran⁴⁴ (am reţinut ca dată probabilă a scrierii volumului anul 1888), cel de-al doilea era consacrat ciclului Durtal, începând cu Là-bas şi terminând cu L’oblat, la care se adăuga desigur Les foules de Lourdes⁴⁵. Această împărţire simplă, logică şi chiar evidentă nu putea isca neînţelegeri. Ca de obicei, cea mai spinoasă problemă erau notele. Anumite ediţii pseudosavante găsiseră de cuviinţă să consacre note lămuritoare nenumăraţilor autori, muzicieni şi pictori pomeniţi de Huysmans. Mi se părea complet de prisos, chiar aglomerând notele la sfârşitul volumelor. Riscau nu doar să îngreuneze enorm lucrarea, ci şi să ne pună în încurcătură: primeam oare prea multe informaţii – ori prea puţine – asupra lui Lactantius, Angela da Foligno sau Grünewald? Oamenii care voiau să afle mai multe, n-aveau decât să se documenteze singuri, şi cu asta, basta. În privinţa relaţiilor lui Huysmans cu scriitorii timpului său – Zola, Maupassant, Barbey d’Aurevilly, Gourmont sau Bloy –, cădea în sarcina prefeţei să le lămurească. Lacoue a fost şi aici pe aceeaşi lungime de undă cu mine.

Cuvintele dificile şi neologismele folosite de Huysmans justificau, în schimb, un vast recurs la aparatul de note, pe care mi-l imaginam sub forma unor adnotări în josul paginii, spre a nu poticni excesiv lectura. A încuviinţat cu entuziasm.

— Aţi realizat deja o muncă apreciabilă în această direcţie, prin studiul Vertijurile neologismelor! mi-a semnalat el cu veselie.

Am ridicat mâna dreaptă, cu un gest care exprima rezerva, şi am susţinut că, în lucrarea pe care avusese bunăvoinţa s-o menţioneze, nu făcusem decât să ating problema; investigasem cel mult un sfert din materialul lingvistic huysmansian. Lacoue a ridicat în schimb braţul stâng, cu un gest ce se voia conciliator: desigur, nu dorea în nici un caz să subestimeze cantitatea considerabilă de muncă pe care o mai aveam de îndeplinit pentru elaborarea acestei ediţii; deocamdată nu fusese stabilită nici o dată de predare, puteam fi liniştit în privinţa asta.

— Da, veţi trudi pentru eternitate. Da, sună cam pretenţios, dar, până la urmă, asta e ambiţia noastră.

După această declaraţie bine ticluită s-a instalat un scurt moment de tăcere. Cred că lucrurile mergeau bine între noi, împărtăşeam aceleaşi valori, ediţia din Pléiade avea să meargă ca unsă.

— Lui Robert Rediger i-a părut tare rău că aţi plecat de la Sorbona după… după, ca să zic aşa, schimbarea de regim, a continuat el cu voce mai îndurerată. Ştiu asta pentru că mi-e prieten. Prieten apropiat, a adăugat el, cu o nuanţă ostentativă. Anumite cadre didactice, bine pregătite, au rămas. Altele, la fel de bine pregătite, au plecat. Fiecare dintre aceste plecări, printre care şi a dumneavoastră, l-a rănit personal, a încheiat el cam precipitat, de parcă imperativul prieteniei, pe de-o parte, şi cel al curtoaziei, pe de alta, dăduseră înlăuntrul lui o luptă aprigă.

N-aveam ce să-i răspund şi, după o tăcere de circa un minut, şi-a dat până la urmă seama de asta.

— Mă rog, sunt foarte încântat că aţi acceptat micul meu proiect! a exclamat, frecându-şi mâinile de parcă pusesem la cale o farsă nostimă la adresa lumii savanţilor. Ştiţi, mi se părea absolut anormal şi regretabil ca un om ca dumneavoastră… un om de talia dumneavoastră, vreau să spun, să se trezească dintr-odată fără catedră, fără publicaţii, fără nimic!

După aceste ultime cuvinte, conştient că tonul său fusese poate cam dramatic, s-a ridicat foarte încet de pe scaun; m-am ridicat şi eu, însă mult mai vioi.

Ca să pună şi mai mult glanţ pe pactul pe care tocmai îl parafasem, Lacoue m-a condus nu doar până la uşa biroului, ci a şi coborât împreună cu mine cele trei etaje („Atenţie, treptele sunt abrupte!“), şi, apoi, străbătând culoarele („E un labirint!“ m-a anunţat el cu umor; ceea ce nu era adevărul-adevărat, erau două coridoare care se intersectau perpendicular, după care ajungeai direct în holul de primire), m-a scos la ieşirea din editura Gallimard, de pe strada Gaston Gallimard. Aerul devenise din nou uscat şi rece, mi-am dat seama că nu discutasem deloc despre remuneraţie. De parcă mi-ar fi citit gândurile, şi-a îndreptat mâna spre umărul meu – fără să-l atingă, şi mi-a strecurat:

— O să vă trimit în curând o propunere de contract.

Apoi a adăugat, dintr-o suflare:

— Iar sâmbăta viitoare dăm o mică petrecere în cinstea redeschiderii Sorbonei. O să vă trimit invitaţia: ştiu că lui Robert i-ar face mare plăcere să puteţi veni.

De data asta m-a bătut fără înconjur pe umăr, după care mi-a strâns mâna. Pronunţase ultimele fraze cu dezinvoltură, de parcă nu le gândise dinainte, dar am avut senzaţia că tocmai aceste ultime vorbe explicau şi justificau tot restul.

Recepţia începea la orele optsprezece şi se ţinea la ultimul etaj al Institutului Lumii Arabe, special rezervat pentru această ocazie. Când am prezentat invitaţia la intrare, m-am simţit cuprins de nelinişte: cu cine aveam să mă-ntâlnesc? Cu nişte saudiţi, desigur, invitaţia garanta prezenţa unui prinţ căruia îi recunoscusem perfect numele şi care era principalul finanţator al noii universităţi Paris-Sorbona. Probabil şi cu foştii mei colegi, desigur cei care acceptaseră să lucreze în noua structură – dar cu excepţia lui Steve nu-l cunoşteam pe nici unul, iar Steve era chiar ultima persoană pe care aş fi avut chef s-o văd.

Am recunoscut totuşi pe cineva dintre foştii colegi, de îndată ce am făcut câţiva paşi în uriaşa sală iluminată de lustre. Abia de-l cunoşteam personal, probabil că schimbasem câteva vorbe o dată sau de două ori, dar Bernard de Gignac se bucura de un renume mondial în domeniul literaturii medievale, ţinea constant conferinţe la Columbia şi la Yale şi era autorul unei lucrări de referinţă despre Cântecul lui Roland. De fapt, în materie de recrutare, era singurul succes cu care se putea mândri preşedintele noii universităţi. În afară de asta, nu prea aveam ce să-i spun, domeniul literaturii medievale rămânea pentru mine un teritoriu în mare măsură necunoscut; am acceptat cu înţelepciune nişte meze – excelente, atât cele calde cât şi cele reci, iar vinul roşu libanez care le însoţea nu era rău deloc.

Nu aveam totuşi sentimentul că recepţia era un succes. Mici grupuri, între trei şi şase persoane, arabi şi francezi laolaltă, circulau prin sala magnific decorată, schimbând arareori câte o vorbă. Muzica arabo-andaluză, sfâşietoare şi sinistră, răspândită prin difuzoare, nu înviora atmosfera, dar nu asta era problema; am înţeles subit, după trei sferturi de oră de rătăcit prin public, după vreo zece aperitive şi patru pahare de vin, ce nu era în regulă: la recepţie nu se aflau decât bărbaţi. Nu fusese invitată nici o femeie, or o viaţă socială decentă fără femei – şi fără sprijinul fotbalului, care ar fi fost complet nepotrivit în acest context, până la urmă, universitar – reprezenta un pariu greu de câştigat.

Imediat după aceea l-am zărit pe Lacoue în mijlocul unui grup mai compact, retras într-un colţ al sălii, şi compus din vreo zece arabi şi doi francezi. Toţi vorbeau înfocat, cu excepţia unui bărbat de vreo cincizeci de ani, cu nasul foarte coroiat, cu faţă durdulie şi severă. Era îmbrăcat simplu, cu o djellaba albă, dar mi-am dat imediat seama că era omul cel mai important din grup, probabil prinţul însuşi. Toţi debitau, cu vehemenţă, nişte aparente justificări, doar el stătea tăcut, clătinând uneori din cap, dar faţa îi rămânea opacă, mă rog, era limpede vorba despre o problemă care nu mă privea, am schimbat direcţia şi am acceptat un sambusek cu brânză şi un al cincilea pahar de vin.

Un bătrân uscăţiv, foarte înalt, cu barbă rară, s-a apropiat de prinţ, care s-a îndepărtat de grup ca să vorbească cu el faţă în faţă. Lipsit de nucleu, grupul s-a dispersat de îndată. Tot rătăcind prin sală alături de un alt francez, Lacoue m-a văzut şi a venit la mine, avertizându-mă cu un semn confuz. Chiar nu era în apele lui şi a făcut prezentările surd, nici măcar n-am înţeles numele însoţitorului său, un tip a cărui podoabă capilară părea dată cu briliantină şi adusă spre ceafă cu multă grijă, şi care era îmbrăcat cu un minunat costum cu vestă, de un bleumarin închis, tărcat vertical cu imperceptibile dunguliţe albe. Stofa uşor lucioasă părea nespus de fină, probabil că era mătase, îmi venea s-o pipăi, dar am renunţat în ultima clipă.

Prinţul era groaznic de ofensat pentru că ministrul educaţiei nu venise la recepţie, în ciuda promisiunilor. Şi nu doar că lipsea ministrul, dar nu era de faţă nici un reprezentant al ministerului, absolut nimeni, „nici măcar secretarul de stat pentru universităţi…“, a conchis el deznădăjduit.

— V-am spus deja că, de la ultima remaniere, nu mai există secretar de stat pentru universităţi, i-a tăiat-o însoţitorul lui, iritat.

Situaţia era şi mai gravă decât îşi închipuia Lacoue: ministrul avusese într-adevăr intenţia să vină, confirmase în ajun, dar preşedintele Ben Abbes în persoană intervenise ca să-l facă să renunţe, cu scopul cât se poate de explicit de a-i umili pe saudiţi. Ceea ce coincidea şi cu alte măsuri recente, mult mai importante, precum relansarea programului nuclear sau sporirea ajutoarelor pentru dezvoltarea automobilelor electrice, prin care guvernul încerca să obţină, într-un termen cât mai scurt, independenţa energetică totală faţă de petrolul saudit. Evident că asta n-avea legătură cu universitatea islamică Paris-Sorbona, dar preşedintele ei ar fi trebuit să fie în temă… Chiar în acea clipă, l-am văzut pe Lacoue întorcându-se spre un bărbat la vreo cincizeci de ani, care intrase în sală şi se îndrepta spre noi cu mers grăbit.

— Uite-l pe Robert! a izbucnit el cu o vădită uşurare, de parcă l-ar fi întâmpinat pe Mesia.

A avut totuşi grijă să mă prezinte, mai sonor de data asta, după care l-a pus la curent cu situaţia. Rediger mi-a strâns mâna energic, aproape strivindu-mi-o între palmele lui puternice, şi asigurându-mă că era foarte încântat că mă vede, că aşteptase de mult clipa asta. Fizic, omul era remarcabil: foarte înalt, probabil peste un metru nouăzeci, bine legat, avea un piept lat, musculos, adevărul e că părea mai degrabă jucător de rugby decât cadru universitar. Avea faţa bronzată, brăzdată de riduri adânci şi părul complet alb, dar foarte bogat şi tuns perie. În mod destul de ciudat, purta blugi şi o jachetă de aviator din piele neagră.

Lacoue i-a explicat repede problema; Rediger a dat din cap, a mormăit cum că presimţise încurcătura şi, după câteva clipe de reflecţie, a conchis:

— Îl sun pe Delhommais. O să rezolve el.

Apoi a scos din haină un telefon mobil cu carcasă, aproape feminin, care părea minuscul în palma lui, şi s-a îndepărtat câţiva paşi ca să formeze un număr. Lacoue şi însoţitorul său l-au privit fără să îndrăznească să se apropie, încremeniţi într-o aşteptare angoasată. Începeau să mă calce pe nervi cu poveştile lor, mi se păreau complet nerozi, evident că petrodolarii trebuiau gâdilaţi, ce mai tura-vura, ar fi putut să ia pe oricine de-acolo şi să-l prezinte nu drept ministru, pentru că pe-ăsta îl văzuseră la televizor, dar ca pe şeful lui de cabinet, nenea ăla în costum cu vestă ar fi fost un şef de cabinet de nota zece, saudiţii nu s-ar fi prins, chiar îşi complicau viaţa pentru un fleac, dar, mă rog, era treaba lor, am acceptat un ultim pahar de vin şi am ieşit pe terasă, vederea spre NotreDame, iluminată seara, era de-a dreptul splendidă, temperatura mai crescuse iar ploaia se oprise, lumina lunii unduia pe apele Senei.

Probabil că am rămas îndelung în contemplaţie, pentru că atunci când m-am întors în sala de recepţie asistenţa, în continuare exclusiv masculină, se rărise, nu-l mai zăream nici pe Lacoue, nici pe tipul la costum. E-n regulă, oricum nu venisem de pomană, mi-am zis luând prospectul celor de la cateringul libanez, chiar făceau aperitive bune şi, în plus, livrau la domiciliu, mai schimbam şi eu meniurile indiene. În momentul în care-mi ceream hainele de la vestiar, s-a apropiat de mine Rediger.

— Plecaţi? m-a întrebat el, deschizând uşor braţele în semn de părere de rău.

L-am întrebat dacă reuşiseră să-şi rezolve problema protocolară.

— Da, până la urmă am aranjat. Ministrul n-o să ajungă astă-seară, dar i-a telefonat personal prinţului şi l-a invitat mâine-dimineaţă la minister, pentru un mic dejun de lucru. Mi-e teamă deci că Schramek avea dreptate: a fost vorba într-adevăr de o umilinţă dorită de Ben Abbes, care-şi reînnoadă din ce în ce mai hotărât prieteniile de tinereţe cu cei din Qatar. Pe scurt, mai avem de tras. Asta e…

Şi-a scuturat mâna dreaptă de parcă ar fi vrut să alunge subiectul acesta supărător, apoi şi-a lăsat-o pe umărul meu.

— Îmi pare însă chiar rău că neajunsul ăsta ne-a împiedicat să stăm de vorbă. N-ar fi rău să veniţi într-o zi la un ceai, ca să avem mai mult timp…

Mi-a surâs brusc; avea un zâmbet cuceritor, foarte sincer, aproape copilăresc, extrem de surprinzător pentru un bărbat cu un aspect atât de viril. Dar cred că ştia asta, după cum cred că ştia foarte bine să şi-l folosească. Mi-a întins cartea lui de vizită:

— Ce-aţi zice de miercurea viitoare, către orele şaptesprezece? Sunteţi liber?

I-am răspuns că sunt.

Ajuns la metrou, m-am uitat pe cartea de vizită a noii mele cunoştinţe; după mintea mea, era elegantă şi de bun gust. Rediger avea un număr de telefon personal, două numere de serviciu, două numere de fax (unul personal, celălalt de serviciu), trei adrese de mail cu atribuţii neclar definite, două numere de mobil (unul de Franţa, celălalt de Anglia) şi un ID de Skype. Un om care se străduia să fie căutat. Hotărât lucru, după Lacoue, începusem să mă mişc în sfere înalte, ceea ce aproape că mă neliniştea.

Avea, de asemenea, şi o adresă, Rue des Arènes nr. 5; deocamdată, era singura informaţie de care aveam nevoie. Parcă îmi aminteam de Rue des Arènes ca de o străduţă seducătoare, care dădea spre scuarul arenelor Lutèce, la rândul său unul dintre cele mai încântătoare unghere din Paris. Erau acolo măcelării, magazine de brânzeturi recomandate de Petitrenaud şi de Pudlowski, ca să nu mai vorbesc de produsele italieneşti. Detalii, toate, care mi se păreau nespus de liniştitoare.

La staţia de metrou Place Monge, am avut proasta inspiraţie s-o apuc pe la ieşirea „Arènes de Lutèce“. Sigur, pe hartă părea firesc, pentru că dădeam direct în Rue des Arènes; uitasem însă că ieşirea respectivă n-avea lift şi că staţia se afla la cincizeci de metri sub nivelul străzii. Prin urmare, am ieşit epuizat şi gâfâind din această ciudată gură de metrou, săpată în zidurile împrejmuitoare ale grădinii, cu coloanele ei robuste şi caligrafia de inspiraţie cubistă, al cărei aer neobabilonian era perfect nepotrivit cu Parisul şi, de altfel, cu orice alt loc din Europa.

Când am ajuns la numărul 5 de pe Rue des Arènes, mi-am dat seama că Rediger nu locuia doar pe o stradă minunată din arondismentul cinci, ci locuia într-o căsoaie de pe o stradă minunată din arondismentul cinci, mai mult, locuia într-o căsoaie istorică. La nu mărul 5 se afla, nici mai mult nici mai puţin, decât incredibila clădire neogotică flancată cu un turn pătrat, ce dorea să evoce un donjon de fortăreaţă, în care locuise Jean Paulhan din 1940 până la moarte, în 1968. Mie, personal, nu-mi plăcuse niciodată Jean Paulhan, nici latura lui de eminenţă cenuşie, nici cărţile lui, dar trebuie să recunoaştem că fusese una dintre cele mai influente personalităţi ale lumii editoriale franceze de după război; şi că trăise într-o casă splendidă.

Admiraţia mea pentru înlesnirile financiare făcute noii universităţi de către Arabia Saudită se afla într-o continuă creştere.

Am sunat şi am fost întâmpinat de un majordom, al cărui costum crem, cu haină având guler de modă maoistă, evoca oarecum straiele fostului dictator Khadafi. M-am prezentat, s-a înclinat uşor, ştia de vizită. Mi-a cerut să aştept într-un mic hol luminat prin vitralii, cât timp se va duce să-l anunţe pe profesorul Rediger.

Aşteptam de vreo două sau trei minute, când deodată s-a deschis o uşă în stânga, pe care a intrat o fată de vreo cincisprezece ani, îmbrăcată în blugi cu talie joasă şi cu un tricou Hello Kitty; pletele negre îi scăldau umerii. Când m-a zărit, a scăpat un urlet şi a încercat stângaci să-şi ascundă chipul cu mâinile, după care s-a întors valvârtej de unde venise. Chiar atunci, la etajul superior s-a ivit Rediger şi a început să coboare scara ca să mă întâmpine. Văzuse incidentul, a făcut un gest resemnat şi mi-a întins mâna.

— Era Aïcha, noua mea soţie. Se va simţi foarte stânjenită, pentru că nu se cădea s-o vedeţi fără văl.

— Îmi pare rău.

— N-aveţi de ce să vă scuzaţi, e vina ei; ar fi trebuit ca, înainte să treacă prin hol, să întrebe dacă avem vreun oaspete. Mă rog, încă nu s-a obişnuit cu locuinţa, o să vină şi asta.

— Da, pare foarte tânără.

— Tocmai a împlinit cincisprezece ani.

L-am urmat pe Rediger la etajul întâi, până într-un mare salon-bibliotecă, cu pereţi foarte înalţi, tavanul era cocoţat la vreo cinci metri mai sus. Unul dintre pereţi era complet acoperit cu cărţi, am văzut dintr-o privire că se aflau numeroase ediţii vechi, mai ales de secol XIX. Două scări metalice solide, montate pe glisiere, înlesneau accesul la rafturile mai înalte. În faţă, stăteau agăţate de un spalier zăbrelit întins pe tot peretele nişte ghivece cu plante verzi: iederă, ferigi, viţă-de-vie decorativă ale cărei frunze cădeau din tavan până pe podea, şerpuind în jurul unor rame care conţineau reproduceri ale unor versete caligrafiate din Coran sau fotografii în format mare, tipărite pe hârtie mată şi care înfăţişau roiuri stelare, supernove, nebuloase în spirală. Într-un colţ, un birou masiv în stil Directoire era aşezat pieziş de cealaltă parte a camerei. Rediger m-a condus în colţul opus, unde se afla o masă joasă cu tăblie de alamă, înconjurată de fotolii tapiţate cu o stofă obosită în dungi roşii şi verzi.

— Am şi ceai, dacă vă place aşa ceva, mi-a zis el, invitându-mă să mă aşez. Dar şi alcool, whisky, Porto, tot ce poftiţi. Şi un vin de Meursault excelent.

— Cred că merge un Meursault, am răspuns, nedumerit totuşi, pentru că, după ştiinţa mea, islamul condamna consumul de alcool. De fapt, era o religie pe care nu o prea cunoşteam.

A dispărut, probabil ca să ceară să ni se aducă de băut. Fotoliul meu se afla vizavi de o fereastră veche care dădea spre arene, cu geam casetat. Era o privelişte splendidă, cred că era prima oară când mă bucuram de o vedere atât de completă asupra gradenelor. Totuşi, după câteva minute, m-am apropiat de bibliotecă. Şi ea era la fel de impresionantă.

Două din rafturile de jos erau doldora de xeroxuri A4. Erau teze susţinute la diferite universităţi europene; m-am uitat la titlurile câtorva dintre ele, până am dat de o teză în filozofie, prezentată la universitatea catolică din Louvain-la-Neuve, semnată Robert Rediger şi intitulată Guénon citind Nietzsche. Am scos-o din raft tocmai când Rediger pătrundea din nou în cameră; am tresărit, prins parcă asupra faptului, am dat să o pun la loc. S-a apropiat zâmbind:

— Nici o problemă, nu-i nici un secret. Ca să nu mai spun că interesul faţă de conţinutul unei biblioteci, pentru o persoană ca dumneavoastră, e aproape o datorie profesională…

Venind şi mai aproape, a văzut titlul lucrării xeroxate.

— Ah, aţi dat peste teza mea, a spus scuturând din cap. Mi-am luat doctoratul cu ea, dar nu e cine ştie ce. Oricum, mult sub nivelul tezei dumneavoastră. Găseam sensuri inexistente. Dacă stai să te gândeşti, Guénon n-a fost chiar atât de influenţat de Nietzsche; refuzul lumii moderne e la fel de puternic la amândoi, dar provine din surse radical diferite. Astăzi n-aş mai scrie-o la fel. O am aici şi pe-a dumneavoastră, a continuat el scoţând un alt volum xeroxat din raft. Ştiţi că se păstrează cinci exemplare în arhivele universităţii. Ţinând seama de numărul de cercetători care se prezintă anual să le consulte, m-am gândit că aş putea să iau şi eu unul.

Abia de reuşeam să-l urmăresc, eram în pragul leşinului. De aproape douăzeci de ani nu mai văzusem Joris-Karl Huysmans, sau ieşirea din tunel; grosimea volumului era incredibilă, aproape jenantă – avea, mi-am amintit într-o străfulgerare, şapte sute optzeci şi opt de pagini. Normal, îi dedicasem şapte ani din viaţă. Cu teza mea în mână, s-a întors spre fotolii.

— E remarcabil ce-aţi făcut, a insistat el. M-a dus cu gândul la tânărul Nietzsche, cel de pe vremea Naşterii tragediei.

— Exageraţi…

— Nu cred, chiar nu. Naşterea tragediei era, la urma urmei, un fel de teză. În ambele cazuri, apare această incredibilă risipă, această jerbă de idei aruncate din senin în pagini, care fac textul, la drept vorbind, aproape ilizibil – ce e uimitor, în treacăt fie spus, mi se pare faptul că nu slăbiţi ritmul preţ de aproape opt sute de pagini. Odată cu volumul Consideraţii inactuale, Nietzsche se domolise, pricepuse că nu e cu putinţă să chinui cititorul cu o cantitate exagerată de idei, că trebuie să compui, lăsându-l să-şi tragă sufletul. Cu Vertijurile neologismelor, o carte mai accesibilă, şi dumneavoastră aţi avut aceeaşi evoluţie. Diferenţa e că Nietzsche a continuat şi după aceea.

— Eu nu sunt Nietzsche…

— Nu, nu sunteţi Nietzsche. Dar sunteţi cineva, cineva foarte interesant. Şi, scuzaţi-mi francheţea, sunteţi ceva ce îmi doresc. Cred că deja aţi înţeles, aşa încât să jucăm cu cărţile pe masă: doresc să vă conving să vă întoarceţi la catedra de la Universitatea Paris Sorbona, pe care o conduc.

În clipa aceea s-a deschis uşa, scutindu-mă de un răspuns, şi a intrat o femeie de vreo patruzeci de ani, grăsuţă şi amabilă, aducând o tavă pe care erau aşezate nişte mici pateuri calde şi o frapieră cu sticla de Meursault promisă.

— E Malika, prima mea soţie, mi-a spus după ce femeia a ieşit, azi sunteţi sortit să-mi întâlniţi toate nevestele. M-am căsătorit cu ea când încă eram în Belgia. Da, sunt belgian de origine, nu mi-am luat cetăţenie franceză, deşi locuiesc aici de douăzeci de ani.

Minipateurile erau delicioase, condimentate cu măsură, mi s-a părut că simt aroma de coriandru. Iar vinul, sublim!

— Cred că nu se vorbeşte îndeajuns despre Meursault! am spus eu cu elan. Meursault e o sinteză, mai multe vinuri într-unul singur, nu credeţi?

Îmi venea să vorbesc despre orice, dar nu despre viitorul meu universitar, însă nu-mi făceam iluzii, ştiam că va aborda din nou subiectul.

După o tăcere decentă, a revenit la subiect.

— E bine că aţi acceptat să supervizaţi ediţia din Pléiade. E normal, e legitim şi e bine. Când Lacoue mi-a vorbit despre asta, ce era să-i răspund? Că e o alegere firească, legitimă; şi, de asemenea, că era cea mai bună alegere. Vă spun cinstit: e adevărat că, exceptându-l pe Gignac, n-am reuşit până acum să-mi asigur colaborarea unor profesori realmente respectaţi şi care să beneficieze de o statură internaţională; bun, nu e o tragedie, universitatea de-abia s-a deschis; dar în toată discuţia asta eu sunt cel care cere, fără să aibă prea mult de oferit. De fapt, pe plan financiar vă pot oferi mult, ştiţi prea bine, iar până la urmă contează şi asta. Pe plan intelectual însă, postul de la Sorbona e mai puţin prestigios decât îngrijirea ediţiei Pléiade, sunt conştient de asta. Acestea fiind spuse, vă pot promite, în nume personal, că adevărata dumneavoastră muncă nu va fi perturbată. Veţi avea de susţinut doar nişte cursuri uşoare, cursuri de amfiteatru pentru anul întâi şi doi. Asistenţa pentru doctoranzi e istovitoare, am trecut şi eu prin asta, aşa că veţi fi scutit. Pe plan statutar, se poate aranja fără probleme.

A tăcut, lăsându-mi impresia că-şi isprăvise o primă tranşă de argumente. A sorbit un prim gât de Meursault, eu mi-am turnat un al doilea pahar. Cred că nu mi s-a întâmplat niciodată să mă simt atât de dorit. Mecanismul gloriei este lent, poate că teza mea chiar era genială, aşa cum pretindea el, adevărul e că abia îmi aminteam de ea, piruetele mele intelectuale din prima tinereţe mi se păreau foarte îndepărtate, fapt e că acum mă bucuram de un soi de nimb, deşi eu nu tânjeam decât să răsfoiesc cărţi vechi, întinzându-mă în pat pe la orele patru după-amiaza, cu un cartuş de ţigări şi o sticlă de tărie, dar, pe de altă parte, mă vedeam silit să recunosc că, în ritmul ăsta, aveam să mor, aveam să mor curând, nefericit şi singur; or, aveam eu oare chef să mor curând, nefericit şi singur? Dacă stau să mă gândesc, aşa şi-aşa.

Am terminat paharul, apoi mi l-am turnat şi pe al treilea.

Pe geam se vedea soarele asfinţind peste arene; tăcerea devenea un pic cam stânjenitoare. Bine, voia să jucăm cu cărţile pe masă, dar la urma urmei asta doream şi eu.

— Cu o condiţie, totuşi… am zis eu cu prudenţă. O condiţie nu tocmai nesemnificativă…

A încuviinţat uşor din cap.

— Credeţi… Credeţi că o persoană ca mine se poate converti la islamism?

A plecat capul, de parcă s-ar fi adâncit într-o intensă meditaţie, apoi, ridicându-şi privirea spre mine, mi-a răspuns:

— Da.

În clipa următoare şi-a arborat din nou surâsul luminos şi candid. Era a doua oară când îl vedeam, aşa încât şocul a fost mai slab; cu toate astea, zâmbetul îi rămânea extrem de eficace. Acum era rândul lui să vorbească. Am înfulecat unul după altul două pateuri, care se mai răciseră. Soarele a dispărut îndărătul gradenelor, iar noaptea a năpădit arenele; când te gândeşti câte lupte de gladiatori şi de fiare avuseseră loc aici, cu vreo două mii de ani înainte…

— Nu sunteţi catolic, asta ar fi constituit un obstacol… a reluat el cu blândeţe.

Într-adevăr, nu eram, nimic de zis.

— Şi cred că nu sunteţi nici ateu pe de-a-ntregul. Adevăraţii atei sunt de fapt rari.

— Credeţi? Aveam impresia că, dimpotrivă, ateismul e foarte răspândit în lumea occidentală.

— După părerea mea, e o chestie superficială. Singurii adevăraţi atei pe care i-am întâlnit erau nişte revoltaţi; nu se mulţumeau să constate cu indiferenţă non-existenţa lui Dumnezeu, ci refuzau această existenţă, precum Bakunin: „Şi chiar dacă Dumnezeu ar exista, ar trebui să scăpăm de el…“; erau nişte atei întocmai lui Kirilov, care îl respingeau pe Dumnezeu pentru că voiau să aşeze omul în locul lui, erau umanişti, aveau o idee foarte nobilă despre libertatea şi demnitatea umane. Bănuiesc că nici dumneavoastră nu vă recunoaşteţi în acest portret, nu?

Nu, într-adevăr; până şi cuvântul umanism mă făcea să vărs, sau poate erau de vină pateurile calde, exagerasem cu mâncatul; mi-am mai pus un pahar de Meursault ca să-mi treacă.

— Problema e că, a continuat el, majoritatea oamenilor îşi duc viaţa fără să fie prea frământaţi de astfel de gânduri, care li se par excesiv de filozofice; le vin în minte doar atunci când se confruntă cu o dramă – o boală gravă, moartea unui apropiat. Mă rog, aşa stau lucrurile în Occident, pentru că, oriunde altundeva în lume, în numele acestor idei fiinţele umane mor şi omoară, duc războaie sângeroase, şi asta încă de la începuturile omenirii: oamenii se luptă pentru probele metafizice, iar nu pentru nişte puncte de creştere, nici pentru împărţirea terenurilor de vânătoare. De fapt, chiar şi în Occident, ateismul nu are nici un temei solid. Când le vorbesc oamenilor despre Dumnezeu, încep îndeobşte prin a le da o carte de astronomie…

— Da, sunt frumoase pozele de pe pereţi.

— Da, frumuseţea universului e extraordinară, iar dimensiunile lui, stupefiante. Sute de miliarde de galaxii, alcătuite, fiecare, din sute de miliarde de stele, dintre care unele se află la o distanţă de miliarde de ani lumină – adică la miliarde de miliarde de kilometri. Iar la scara anilor lumină, începe să se constituie o ordine: roiurile galactice se grupează sub forma unui graf labirintic. Expuneţi aceste fapte ştiinţifice unui număr de o sută de persoane luate la nimereală pe stradă: câte vor avea îndrăzneala să susţină că totul a fost zămislit din întâmplare? Cu atât mai mult cu cât universul este relativ tânăr – cel mult cincisprezece miliarde de ani! Gândiţi-vă la celebrul argument al maimuţei dactilografe: cât timp i-ar lua unui cimpanzeu care apasă la întâmplare tastele unei maşini de scris ca să refacă opera lui Shakespeare? Cât timp i-ar trebui unui hazard orb să reconstruiască Universul? Cu siguranţă mai mult de cincisprezece miliarde de ani! Şi nu e doar punctul de vedere al omului de pe stradă, ci şi acela al marilor oameni de ştiinţă; poate că n-a existat în istoria omenirii un spirit mai strălucit decât acela al lui Isaac Newton – gândiţi-vă la efortul intelectual uriaş, nemaivăzut, prin care s-au unificat într-o aceeaşi lege căderea corpurilor terestre şi mişcarea planetelor! Ei bine, Newton credea în Dumnezeu, credea cu tărie, până într-atât încât şi-a dedicat ultimii ani ai vieţii unor studii de exegeză biblică – singurul text sacru care îi era cu adevărat accesibil.

Nici Einstein nu era mai ateu, chiar dacă natura exactă a credinţei lui era mai greu de definit; atunci însă când îi obiectează lui Niels Bohr că „Dumnezeu nu dă cu zarul“, nu glumea deloc, i se părea de neconceput ca legile universului să fie guvernate de hazard. Argumentul unui „Dumnezeu ceasornicar“, pe care Voltaire îl considera de necombătut, a rămas la fel de puternic ca în secolul al XVIII-lea, ba chiar şi-a sporit pertinenţa pe măsură ce ştiinţa stabilea legături din ce în ce mai strânse între astrofizică şi mecanica particulelor. Nu e de fapt uşor ridicol să vezi făptura aia plăpândă, de pe o planetă anonimă dintr-o galaxie oarecare, ridicând braţul şi iţindu-se pe picioruşe ca să proclame: „Dumnezeu nu există“? Scuzaţi-mă, sunt prea vorbăreţ…

— Nu, continuaţi, chiar mă interesează, am spus cu sinceritate, e drept că începusem să mă cherchelesc, iar o privire furişă m-a înştiinţat că sticla de Meursault era goală.

— E-adevărat, am continuat, ateismul meu nu are temeiuri prea solide; ar fi o dovadă de înfumurare să susţin contrariul…

— Înfumurare, ăsta-i cuvântul; există în străfundul umanismului ateu un orgoliu, o aroganţă incredibile. Până şi ideea creştină a reîntrupării exprimă o idee cam comică, Dumnezeu s-a întrupat în om… de ce nu într-un locuitor de pe Sirius sau din galaxia Andromeda?

— Credeţi în viaţa extraterestră? l-am întrebat surprins.

— Nu ştiu, nu prea mă gândesc la asta, e doar o problemă de aritmetică: ţinând seama de miriadele de stele răspândite în univers, de multele planete care gravitează în jurul fiecăreia dintre ele, ar fi surprinzător ca viaţa să se fi manifestat doar pe Terra. Oricum, nu asta contează, ce voiam să spun este că Universul poartă în mod evident marca unui plan inteligent, că reprezintă neîndoios împlinirea unui proiect născut dintr-o inteligenţă gigantică. Mai devreme sau mai târziu, această idee simplă avea să se impună, e un lucru pe care l-am intuit de foarte tânăr. Întreaga dezbatere intelectuală a secolului XX s-a rezumat la o opoziţie între comunism – varianta hard a umanismului, să-i spunem – şi democraţia liberală – adică varianta sa blândă; era totuşi prea simplificator. Ştiam încă de la vârsta de cincisprezece ani că întoarcerea sentimentului religios, despre care începuse să se vorbească, era inevitabilă. Familia mea era mai degrabă catolică – mă rog, începuse să se cam îndepărteze de catolicism, bunicii mei fuseseră practicanţi – aşa că, în mod firesc, m-am întors mai întâi spre catolicism. Apoi, încă din primul an de facultate, am început să simpatizez cu mişcarea identitară.

Probabil că am lăsat să mi se vadă mirarea, pentru că s-a întrerupt şi m-a privit cu o umbră de surâs. Chiar atunci s-a auzit un ciocănit la uşă. A răspuns în arabă şi Malika a apărut din nou, aducând o tavă cu o cafetieră, două ceşti, o farfurie de baclavale cu fistic şi nişte trigoane. Mai era şi o sticlă cu rachiu de smochine însoţită de două păhărele.

Înainte să-şi ducă mai departe ideile, Rediger a servit cafeaua. Era amară, foarte tare şi mi-a făcut nespus de bine, pentru că mi-am recăpătat pe loc luciditatea.

— Nu mi-am ascuns niciodată opţiunile de tinereţe, a continuat el. Iar noilor mei prieteni musulmani nici nu le-a trecut prin cap să mi le reproşeze; li se părea absolut normal ca, în căutarea unei căi de a părăsi umanismul ateu, să mă întorc în primul rând spre tradiţia mea originară. În plus, nu eram nici rasişti, nici fascişti – ca să fiu cinstit până la capăt, anumiţi identitari nu erau departe; eu însă, în nici un caz, niciodată. Toate formele de fascism mi s-au părut mereu o tentativă spectrală, înfricoşătoare, ipocrită de a reînvia naţiuni moarte; fără creştinism, naţiunile europene nu erau decât nişte corpuri fără suflet, nişte zombi. Putea însă creştinismul să reînvie? Aşa am crezut, aşa am crezut timp de câţiva ani – din ce în ce mai sceptic, mai influenţat de gândirea lui Toynbee, de ideea lui potrivit căreia civilizaţiile nu mor asasinate, ci prin sinucidere. Şi-apoi totul s-a schimbat într-o bună zi – mai exact pe 30 martie 2013; îmi amintesc că era weekendul de Paşte. Pe-atunci locuiam în Bruxelles şi mergeam, din când în când, să beau câte un pahar la barul hotelului Métropole. În dimineaţa zilei de 30 martie, treceam pe-acolo din întâmplare şi-am văzut un mic afiş care anunţa că barul se va închide definitiv chiar în acea seară. Eram uluit; i-am descusut pe chelneri. Mi-au confirmat, dar nu cunoşteau motivele exacte. Cum e să te gândeşti că puteai să comanzi sandviciuri şi beri, ciocolată vieneză şi prăjituri cu cremă în această capodoperă absolută Art Déco, că puteai să-ţi trăieşti viaţa cotidiană înconjurat de frumuseţe şi, deodată, să realizezi că toate astea aveau să dispară brusc, acolo, în inima capitalei Europei?! Da, în clipa aceea am priceput: Europa se sinucisese. În calitate de cititor al lui Huysmans, aţi fost probabil iritat, ca şi mine, de pesimismul lui vădit, de imprecaţiile lui repetate împotriva mediocrităţii epocii sale. Deşi trăia într-un moment în care naţiunile europene aflate la apogeu, în fruntea unor uriaşe imperii coloniale, dominau întreaga lume! Într-o vreme de maximă înflorire tehnologică – căile ferate, iluminatul electric, telefonul, fonograful, construcţiile metalice ale lui Eiffel – şi artistică, aici însă ar trebui citate prea multe nume, fie că vorbim despre literatură, pictură sau muzică…

Avea desigur dreptate; chiar şi din punctul de vedere mai îngust al „artei de a trăi“, degradarea era simţitoare. Am acceptat o baclava oferită de Rediger şi m-am dus cu gândul la o carte pe care-o citisem cu nişte ani în urmă, o carte despre istoria bordelurilor. În iconografia lucrării, era reprodus un prospect al unui tractir parizian din perioada Belle Époque. Am fost puternic şocat văzând că anumite specialităţi sexuale propuse de Domnişoara Hortense nu-mi evocau nimic; chiar nu înţelegeam ce putea fi o „călătorie prin ţinutul gălbui“ sau „săpunul imperial rusesc“. Iată că, în răstimpul unui secol, amintirea anumitor practici sexuale dispăruse, aşa cum au dispărut anumite îndeletniciri meşteşugăreşti, precum aceea de fabricant de saboţi ori de clopotar. Şi-atunci, cum să nu admiţi ideea declinului european?

— Acea Europă care reprezenta o culme a civilizaţiei umane s-a sinucis în decurs de câteva decenii, a reluat Rediger cu amărăciune.

Nu aprinsese luminile, încăperea era luminată doar de lampa de pe birou.

— Întreaga Europă a fost brăzdată de mişcări anarhiste şi nihiliste, de chemări la violenţă, de abandonul oricărei legi morale. Apoi, după câţiva ani, totul s-a încheiat cu demenţa nejustificată a Primului Război Mondial. Freud a avut dreptate, Thomas Mann la fel. Dacă Franţa şi Germania, cele mai avansate naţiuni ale lumii, se puteau lăsa târâte într-un asemenea măcel absurd însemna că Europa murise. Mi-am petrecut deci acea ultimă seară la Métropole, până la ora închiderii. M-am întors acasă târziu, pe jos, de-a lungul cartierului cu instituţii europene, fortăreaţa aia lugubră, mărginită de magherniţe. A doua zi, m-am întâlnit cu un imam în Zaventem. După încă o zi, în lunea Paştelui, în prezenţa a vreo zece martori, am rostit formule rituale de convertire la islam.

Nu-i împărtăşeam întocmai punctul de vedere privind rolul hotărâtor al Primului Război Mondial; sigur, a fost un masacru oribil, dar şi războiul din 1870 fusese destul de absurd – cel puţin aşa cum reiese din descrierea lui Huysmans –, şi discreditase serios orice idee de patriotism; naţiunile în ansamblul lor nu erau decât o fantasmagorie ucigaşă, lucru pe care îl realizaseră probabil toate făpturile umane cât de cât conştiente, încă din 1871; de aici proveniseră, dacă nu mă înşel, nihilismul, anarhismul şi toate porcăriile de aceeaşi teapă. În privinţa civilizaţiilor mai vechi, nu prea eram la curent. Noaptea se lăsase peste scuarul arenelor Lutèce, ultimii turişti părăsiseră zona; ici şi colo, reverberele răspândeau o lumină palidă peste gradene. Romanii, chiar înainte de căderea imperiului, avuseseră cu siguranţă sentimentul că sunt o civilizaţie eternă; se sinuciseseră oare şi ei? Roma fusese o civilizaţie brutală, deosebit de capabilă în plan militar – dar şi o civilizaţie sângeroasă, care propunea mulţimilor lupte pe viaţă şi pe moarte între oameni, sau între oameni şi fiare. Să fi avut romanii dorinţa secretă de a dispărea? Rediger îl citise cu si guranţă pe Gibbon, dar şi pe alţi autori de aceeaşi factură, cărora nu le mai ţineam minte numele, nu mă mai simţeam deloc în stare să port o conversaţie.

— Chiar vorbesc prea mult… a spus el, schiţând un gest jenat.

Mi-a turnat un pahar de rachiu, mi-a oferit din nou tava cu trigoanele marocane; erau excelente, contrastul cu izul amar al alcoolului de smochine mi se părea delicios.

— E târziu, poate c-ar trebui să plec, am spus eu şovăielnic; de fapt nu prea aveam chef să mă duc.

— O clipă!

S-a ridicat şi s-a îndreptat spre birou, îndărătul căruia se aflau câteva rafturi cu dicţionare şi cărţi uzuale. S-a întors cu o cărţulie purtându-i numele, apărută într-o colecţie de buzunar ilustrată şi intitulată Zece întrebări despre islam.

— Vă chinuiesc de trei ore cu pledoariile mele religioase, deşi am scris deja o carte asupra acestei probleme, probabil că a început să devină o a doua natură… Aţi auzit cumva de volum?

— Da, s-a vândut foarte bine, nu-i aşa?

— Trei milioane de exemplare, s-a scuzat el. Se pare că, din senin, am căpătat un har aparte pentru popularizare. Desigur, e extrem de schematic… s-a scuzat el din nou, dar are avantajul că o să-l citiţi rapid.

Volumul avea 128 de pagini şi o iconografie bogată – mai ales reproduceri după arta islamică; ceea ce, într-adevăr, n-avea să-mi răpească mult timp. L-am vârât în rucsac.

A mai turnat două pahare de rachiu. Afară răsărise luna şi lumina din plin gradenele, strălucirea ei era net mai puternică decât cea a reverberelor; am remarcat că reproducerile fotografice ale versetelor din Coran şi ale galaxiilor, atârnate pe peretele vegetal, erau iluminate cu nişte mici lămpi individuale.

— Aveţi o casă superbă…

— A fost nevoie de ani mulţi ca s-o am, n-a fost deloc simplu, credeţi-mă…

S-a lăsat pe spate în fotoliu, dându-mi senzaţia că era prima oară de la sosirea mea când se simţea în largul lui: ce avea să-mi spună acum era, fără tăgadă, important pentru el.

— Desigur că nu-mi pasă de Paulhan, cine-ar putea fi interesat de Paulhan? În schimb, simt clipă de clipă bucuria de-a trăi în casa în care Dominique Aury a scris Histoire d’O, sau, în orice caz, în casa unde a trăit iubitul ei, cel de dragul căruia a scris cartea. E un roman fascinant, nu vi se pare?

Eram de aceeaşi părere. În principiu, Histoire d’O avea toate elementele ca să-mi displacă: fantasmele expuse mă scârbeau, iar ansamblul era de un kitsch ostentativ – apartamentul de pe insula Saint-Louis, palatul din cartierul Saint-Germain, Sir Stephen, ce s-o mai lungim, totul era de rahat. Cu toate astea, cartea era străbătută de o patimă, de un fior care contaminau totul.

— Aceasta e supunerea, a rostit molcom Rediger. Ideea tulburătoare şi simplă în acelaşi timp, niciodată exprimată până atunci cu o asemenea forţă, este că punctul de vârf al fericirii omeneşti se află în supunerea absolută. E o idee pe care aş ezita să o înfăţişez coreligionarilor mei, care ar considera-o poate blasfematoare. Eu găsesc însă că există o relaţie între absoluta supunere a femeii faţă de bărbat, aşa cum este descrisă în Histoire d’O, şi supunerea omului faţă de Dumnezeu, aşa cum o concepe islamul. Vedeţi, a continuat el, islamul acceptă lumea şi o acceptă în totalitatea ei, acceptă lumea aşa cum e, ca să vorbesc ca Nietzsche. Budismul afirmă că lumea este dukkha – inadecvare, suferinţă. Creştinismul însuşi manifestă serioase rezerve – nu-i oare Satan considerat „prinţ al acestei lumi“? Pentru islam, dimpotrivă, creaţia divină este perfectă, e capodopera supremă. Ce este în fond Coranul, dacă nu un uriaş imn mistic de slavă? De laudă înălţată Creatorului şi de smerenie faţă legile Lui. De obicei, nu îi sfătuiesc pe oamenii care vor să se apropie de islam să înceapă cu lectura Coranului, exceptând cazurile când doresc să facă efortul să înveţe arabă şi să se împărtăşească din textul original. Îi îndemn mai degrabă să asculte lectura suratelor, să le repete, simţindu-le respiraţia şi avântul. Islamul este, până la urmă, singura religie care a interzis folosirea traducerilor în serviciul liturgic; Coranul este integral alcătuit din ritmuri, din rime, din refrene şi asonanţe. E întemeiat pe ideea – principiu de bază al poeziei – unei comuniuni între sonoritate şi sens, care îngăduie rostirea acestei lumi.

A părut din nou că se scuză, cred că mima un soi de stânjeneală în raport de eforturile lui de prozelitism şi, în acelaşi timp, era probabil cât se poate de conştient că îl repetase de numeroase ori dascălilor pe care se străduise să-i convingă; cred că remarca privind refuzul traducerii Coranului i se potrivise mănuşă lui Gignac, specialiştii în literatură medievală nu prea tolerează transpunerea obiectului lor de cult în franceza contemporană; la urma urmei, însă, tocite sau nu, argumentele lui îşi păstrau puterea de convingere. Iar eu nu mă puteam împiedica să mă gândesc la modul lui de viaţă: o soţie de patruzeci de ani pentru cratiţă, una de cincisprezece pentru alte chestii… mai avea cu siguranţă şi una sau două neveste de vârste medii, dar mi se părea anapoda să-l descos. De data asta m-am ridicat hotărât să plec, i-am mulţumit pentru captivanta după-amiază, care, de altfel, se transformase în seară. Mi-a spus că s-a simţit şi el foarte bine, ne-am duelat în politeţuri pe picior de plecare; amândoi eram însă foarte sinceri.

Întors acasă, după ce m-am zvârcolit în pat mai bine de un ceas, mi-am dat seama că n-o să izbutesc să pun geană pe geană. Nu prea aveam de băut prin casă, doar un clondir de rom, mergea ca naiba cu rachiul dinainte, dar aveam nevoie. Prima oară în viaţă am început să mă gândesc la Dumnezeu, să iau serios în considerare ideea unui soi de Creator al Universului care-mi controlează fiecare gest, şi reacţia imediată a fost de spaimă. M-am liniştit treptat, ajutat şi de alcool, repetându-mi că sunt o persoană măruntă, că Atotputernicul are griji mai importante etc., dar nu-mi dădea pace ideea, înfiorătoare, că-şi va da dintr-odată seama că exist şi că-şi va pogorî mâna pe mine, căptuşindu-mă cu un cancer de maxilar, ca la Huysmans, era un cancer frecvent la fumători, şi Freud făcuse unul, da, un cancer la mandibulă părea plauzibil. Ce-o să mă fac după o extirpare de maxilar? Cum o să ies pe stradă, să mă duc la supermarket, să-mi fac cumpărăturile, cum o să suport privirile compătimitoare şi pe cele de silă? Iar dacă nu aveam să pot să mă duc la cumpărături, cine avea să le facă pentru mine? Noaptea avea să fie lungă şi mă simţeam cumplit de singur. O să am măcar elementarul curaj al sinuciderii? Nici măcar asta nu era sigur.

M-am trezit spre orele şase dimineaţa, cu o straşnică durere de cap. În timp ce se scurgea cafeaua din expresor, am căutat Zece întrebări despre islam, dar după un sfert de ceas m-am văzut silit să admit că rucsacul meu nu era acasă şi că, probabil, îl uitasem la Rediger.

După două aspirine, am găsit suficientă energie încât să mă adâncesc în lectura unui dicţionar de argou teatral, publicat în 1907; am reuşit să descopăr două cuvinte rare folosite de Huysmans, care ar fi putut lesne trece drept neologisme. Asta era partea amuzantă a muncii mele, amuzantă şi relativ uşoară; greul va începe odată cu prefaţa, de ea vor fi legate toate aşteptările. Mai devreme sau mai târziu, voi fi nevoit să-mi recitesc teza. Cele opt sute de pagini mă înspăimântau, aproape că mă striveau; după câte-mi aduceam aminte, încercasem o interpretare a întregii opere a lui Huysmans prin prisma viitoarei lui convertiri. Chiar autorul părea că te îndeamnă la asta, probabil că mă lăsasem manipulat – iar prefaţa la À rebours, scrisă după douăzeci de ani, era simptomatică. Însemna oare À rebours o inevitabilă întoarcere în sânul Bisericii? Această întoarcere a avut până la urmă loc, sinceritatea lui Huysmans e dincolo de orice bănuială, iar Les foules de Lourdes, ultima lui carte, era în mod autentic opera unui creştin; acolo, un estet mizantrop şi singuratic, depăşindu-şi aversiunea pe care i-o trezeau kitsch-urile religioase, reuşea în cele din urmă să se lase pătruns de credinţa rudimentară a mulţimii de pelerini. Pe de altă parte, în plan practic, această întoarcere nu-i pretinsese sacrificii prea mari; statutul său de novice la Ligugé îi îngăduia să trăiască în afara mânăstirii; avea o slujnică personală, care-i pregătea bucate din gastronomia burgheză, atât de importante în viaţa sa; avea bibliotecă şi pachetele lui de tutun olandez. Asista la toate slujbele şi o făcea fără îndoială cu plăcere, dragostea lui estetică şi aproape fizică faţă de liturghia catolică se ghicea în fiecare dintre paginile ultimelor sale cărţi; în schimb nu menţiona niciodată în ele problemele metafizice pe care le ridicase Rediger cu o zi în urmă. După cum nu întrezărise spaţiile infinite care îl îngrozeau pe Pascal, care îi umpleau pe Newton şi pe Kant de încântare şi de respect. Huysmans era un convertit, desigur, dar nu în felul lui Péguy sau Claudel. Mi-am dat seama în acea clipă că vechea mea teză nu-mi va de mare folos; şi nici declaraţiile lui Huysmans însuşi.

Către orele zece dimineaţa, am considerat că e timpul potrivit să mă înfăţişez pe Rue des Arènes, la numărul 5; majordomul din ajun, îmbrăcat în acelaşi costum crem cu guler maoist, m-a primit zâmbind. M-a in format că profesorul Rediger lipsea şi că, într-adevăr, uitasem acolo un obiect. Mi-a adus rucsacul Adidas în mai puţin de treizeci de secunde, îl pusese cu siguranţă deoparte la primele ore ale dimineţii; era prevenitor, eficient şi discret, într-un anume sens mă impresiona mai mult decât nevestele profesorului. Probabil că rezolva angaralele administrative cât ai zice peşte.

Întorcându-mă pe strada Quatrefages, m-am trezit, fără să vreau, în faţa marii moschei din Paris. Gândurile nu mi s-au îndreptat către eventualul Creator al Universului, ci undeva mult mai jos, spre Steve: era totuşi limpede că nivelul învăţământului scăzuse. Nu aveam chiar notorietatea unui Gignac, dar, dacă mă hotăram să revin, puteam fi sigur că voi fi bine primit.

Am continuat, de data asta deliberat, să mă îndrept pe strada Daubenton spre Universitatea Sorbona-Paris III. N-aveam intenţia să intru, ci doar să mă plimb prin faţa gardului; am tresărit însă de bucurie când l-am văzut pe paznicul senegalez. Şi el era radios:

— Mă bucur să vă văd, domnule! Ce bine că v-aţi întors!

Nu-mi venea să-l contrazic, aşa că i-am urmat invitaţia şi am pătruns în curtea principală. Îmi petrecusem totuşi cincisprezece ani din viaţă în facultatea asta, aşa că-mi făcea plăcere să recunosc pe cineva, fie şi o singură persoană. Mă întrebam dacă fusese şi el silit să se convertească de dragul reangajării; sau poate era deja musulman, unii senegalezi sunt, sau cel puţin aşa cred.

M-am vânturat vreun sfert de oră pe sub arcadele de grinzi metalice, uşor surprins de propria-mi nostalgie, dar fără să mă pot opri să nu constat cât de urât era totul împrejur, clădirile alea hidoase construite în timpul celei mai negre perioade a modernismului. Nostalgia n-are însă nici în clin, nici în mânecă cu estetica, nu e nici măcar legată de amintirile fericite; ai nostalgia unui anume loc pentru că pur şi simplu ai trăit acolo, bine sau rău nici nu contează, trecutul e întotdeauna frumos, ca şi viitorul de altfel, doar prezentul doare, doar prezentul pe care îl târăşti după tine ca pe un buboi mustind de suferinţă, între două nesfârşiri de blândă fericire.

Treptat, tot mergând printre grinzile metalice, nostalgia mi s-a disipat, ba chiar am început să nu mai gândesc aproape deloc. Mi-am amintit doar de Myriam, fulgurant, dar foarte dureros, atunci când am trecut prin faţa barului de la parter unde o întâlnisem prima oară. De-acum studentele purtau văl, în general alb, şi se plimbau câte două sau trei pe sub arcade, ai fi zis că-i o galerie de mânăstire; atmosfera era, incontestabil, studioasă. Mă întrebam cum arătau toate astea în decorul mai vechi de la Sorbona-Paris IV şi dacă nu cumva simţeai că te întorci pe vremea lui Abélard şi Héloïse.

Zece întrebări despre islam era într-adevăr o carte simplă, structurată eficient. Primul capitol, care răspundea la întrebarea „Care este credinţa noastră?“, nu mi-a comunicat nimic nou. Conţinea, în mare, ce-mi spusese Rediger în după-amiaza petrecută la el acasă: imensitatea şi armonia universului, perfecţiunea creaţiei etc. Urma o scurtă descriere a succesiunii profeţilor, încheiată cu Mahomed.

Asemenea majorităţii cititorilor, probabil, am sărit peste capitolele dedicate îndatoririlor religioase, stâlpilor islamului şi postului, şi am ajuns la capitolul VII: „Care e rostul poligamiei?“ la drept vorbind, argumentaţia era originală: ca să-şi împlinească planurile sublime, spunea Rediger, Creatorul universului folosea – la nivelul cosmosului inanimat – legile geometriei (o geometrie, desigur, non-euclidiană şi, de asemenea, non-comutativă; dar, până la urmă, o geometrie). În privinţa lumii însufleţite, intenţiile Creatorului se exprimau prin selecţia naturală: prin intermediul ei, creaturile animate îşi atingeau maximul de frumuseţe, de vitalitate şi de forţă. La toate speciile animale, între care şi oamenii, legea era una singură: doar anumiţi indivizi erau chemaţi să-şi transmită sămânţa şi să zămislească generaţia următoare, de care vor depinde, la rândul lor, nenumărate alte generaţii. În cazul mamiferelor, luând în calcul timpul de gestaţie al femelelor şi raportându-l la capacitatea practic nelimitată de reproducere a masculilor, presiunea selectivă se exercită cu precădere asupra părţii masculine. Inegalitatea între bărbaţi – unii puteau satisface mai multe femele, alţii, în mod necesar, se vedeau privaţi de această şansă – nu trebuia, prin urmare, să fie considerată un efect pervers al poligamiei, ci pur şi simplu adevăratul ei scop. Astfel se împlinea destinul speciei.

Aceste consideraţii ciudate duceau direct la capitolul VIII, mai consensual, consacrat raportului între „Ecologie şi islam“, care în subsidiar îi permitea autorului să dezvolte problema hranei halal, pe care o asimila produselor bio, dar ameliorate. Capitolele IX şi X, consacrate economiei şi instituţiilor politice, păreau special concepute ca să ducă la candidatura lui Mohammed Ben Abbes.

În această lucrare destinată unui public foarte larg, pe care de altfel îl şi cucerise, Rediger recurgea la numeroase explicaţii destinate cititorului umanist şi nu ocolea compararea islamului cu civilizaţiile pastorale şi brutale care îl precedaseră. Astfel, sublinia faptul că nu islamul născocise poligamia, ci că îi reglementase doar aplicarea; că nu se afla la originea lapidării şi nici a exciziei; că profetul Mahomed apreciase eliberarea sclavilor şi că, stabilind principiul egalităţii tuturor oamenilor în faţa Creatorului, pusese capăt oricărei forme de discriminare rasială în ţările asupra cărora îşi exercita influenţa.

Cunoşteam aceste argumente, le auzisem de mii de ori; ceea ce nu le făcea mai puţin valabile. Ce mă izbise în timpul întâlnirii noastre şi ce mă izbea încă şi mai mult în cartea lui era această latură de discurs îndelung exersat, care îl apropia inevitabil pe Rediger de aria politică. În după-amiaza petrecută în casa de pe Rue des Arènes nu vorbiserăm deloc politică, dar nu am fost deloc surprins când, o săptămână mai târziu, am văzut că, graţie unei miniremanieri guvernamentale, fusese numit secretar de stat pentru învăţământul universitar, funcţie special reînfiinţată cu acest prilej.

Între timp, avusesem ocazia să constat că Rediger se arătase mult mai puţin prudent în articolele destinate unor publicaţii cu tiraj mai mic precum Revue d’études palestiniennes sau Oummah. Lipsa de curiozitate a jurnaliştilor era o adevărată binecuvântare pentru intelectuali, fiindcă, în ziua de azi, toate aceste articole erau oricând la îndemână pe Internet; or mi se părea că dezgroparea unora dintre ele i-ar fi putut provoca neplăceri; poate însă că mă înşelam, mulţi intelectuali îi susţinuseră pe Stalin, pe Mao sau pe Pol Pot în decursul secolului XX, fără ca asta să le fi atras reproşuri; intelectualul din Franţa nu trebuia să fie responsabil, nu stătea în natura lui să fie.

Într-un articol destinat revistei Oummah, în care se întreba dacă islamul fusese menit să domine lumea, Rediger răspundea în cele din urmă afirmativ. Aproape că nici nu se mai apleca asupra civilizaţiilor occidentale, într-atât de limpede i se păreau sortite eşecului (individualismul liberal putea triumfa cât timp se mulţumea să distrugă structuri intermediare precum patria, corporaţiile şi castele, dar atunci când submina această ultimă structură care era familia, îşi semna condamnarea; iar atunci începea, logic, vremea islamului). Mult mai amănunţit trata cazurile Indiei şi Chinei: dacă ambele ţări şi-ar fi conservat civilizaţiile tradiţionale, rămânând străine de monoteism, scria el, ar fi putut să scape de sub influenţa islamului; câtă vreme însă se lăsaseră contaminate de valorile occidentale, se vedeau la rândul lor condamnate. Apoi detalia procesul şi oferea un calendar previzional. Articolul, limpede şi documentat, vădea influenţa lui Guénon, distincţia fundamentală pe care acesta o opera între civilizaţiile tradiţionale, în ansamblul lor, şi civilizaţia modernă.

Într-un alt articol se pronunţa răspicat în favoarea unei repartizări profund disproporţionate a bogăţiilor. Chiar dacă mizeria propriu-zisă se cuvenea exclusă dintr-o societate musulmană autentică (milostenia constituind oricum unul dintre cei cinci stâlpi ai islamului), ea trebuia să menţină însă o distanţă apreciabilă între marea masă a populaţiei, care trăia într-o sărăcie decentă, şi o infimă minoritate de indivizi exorbitant de bogaţi, atât de bogaţi încât să poată cheltui fără măsură, nebuneşte, contribuind astfel la supravieţuirea luxului şi a artelor. Această poziţie aristocratică îşi avea sorgintea direct în Nietzsche, pentru că Rediger rămăsese, în fond, cât se poate de fidel gânditorilor care-i marcaseră tinereţea.

Nietzscheeană era de asemenea ostilitatea sarcastică şi insultătoare la adresa creştinismului, care în opinia lui se sprijinea doar pe personalitatea decadentă şi marginală a lui Isus. Întemeietorul creştinismului se complăcuse în tovărăşia femeilor şi asta se simţea, scria el. „Dacă islamul dispreţuieşte creştinismul“, cita el din autorul Antichristului, „are o mie de motive s-o facă; islamul are drept condiţie fundamentală oamenii…“ Ideea dimensiunii dumnezeieşti a lui Cristos, continua Rediger constituia greşeala fundamentală ce conducea inevitabil spre umanism şi spre „drepturile omului“. Chestie pe care o spusese şi Nietzsche, în termeni mai duri, până într-atât încât ar fi aderat cu siguranţă la ideea că islamul avea drept misiune purificarea lumii, prin descotorosirea de doctrina dăunătoare a întrupării.

Pe măsură ce îmbătrâneam, mă apropiam şi eu de Nietzsche, lucru inevitabil atunci când nu te mai ţine instalaţia. Şi mă simţeam mai degrabă atras de Elohim, sublimul dirijor al constelaţiilor, decât de searbăda lui odraslă. Isus îi iubise prea mult pe oameni, iată adevărata problemă: să te laşi crucificat de dragul lor era cel puţin o dovadă de gust îndoielnic, cum ar fi spus bătrâna cutră. Iar celelalte gesturi ale lui nu prea dădeau nici ele dovadă de mare discernământ, ca de pildă iertarea femeii adultere, cu argumente de tipul „cine n-a păcătuit“ etc. Şi zău dacă era complicat, era îndeajuns să chemi un copil de şapte ani şi ar fi zvârlit el, al naibii ţânc, prima piatră.

Rediger scria foarte bine, era cristalin şi sintetic, cu accente de umor din când în când, ca de pildă atunci când îşi lua peste picior un confrate, un intelectual musulman rival, care introdusese într-un articol noţiunea de imami 2.0, referindu-se la cei care-şi asumaseră misiunea de a-i reconverti pe tinerii francezi proveniţi din imigraţia musulmană. Acum însă se putea mai degrabă vorbi despre imami 3.0; cei care-i converteau pe tinerii francezi de viţă veche – umorul la Rediger nu dura însă prea mult; imediat urma o consideraţie serioasă. Sarcasmul îl îndrepta însă cu precădere spre confraţii săi islamostângişti. Islamostângismul, scria el, era o tentativă disperată a marxiştilor terminaţi, putrefacţi, în stare de moarte clinică, de a se căţăra afară din pubelele istoriei, agăţându-se de forţele în ascensiune ale islamului. În plan conceptual, continua el, erau la fel ridicoli ca faimoşii „nietzscheeni de stânga“. Hotărât lucru, era obsedat de Nietzsche; articolele lui de inspiraţie nietzscheană m-au obosit însă destul de repede – poate fiindcă citisem prea mult Nietzsche, pentru că îl cunoşteam şi îl înţelegeam perfect, îşi pierduse orice forţă de seducţie. În mod ciudat, eram mult mai atras de fibra lui guénoniană – e-adevărat că, la o lectură integrală, Guénon e un autor destul de penibil, şi că Rediger ni-l oferea în versiune accesibilă, light. Îmi plăcea în mod deosebit un articol intitulat „Geometria legăturii“, apărut în revista Études Traditionnelles⁴⁶. Revenea aici, o dată în plus, asupra eşecului comunismului – care era, până la urmă, o primă tentativă de luptă împotriva individualismului liberal – şi sublinia că Troţki avusese finalmente dreptate în faţa lui Stalin: comunismul nu ar fi putut triumfa decât dacă devenea un fenomen mondial. Aceeaşi regulă, avertiza el, era valabilă şi pentru islam: va fi universal sau nu va fi deloc. Punctul nodal al textului era însă o reflecţie stranie, nescutită de un vag kitsch spinozian, cu note critice şi tot tacâmul adiţional, asupra teoriei grafelor. Doar o religie, se spunea acolo, putea să creeze o relaţie totală între indivizi. Dacă luăm în considerare, scria Rediger, un graf de legătură, adică nişte indivizi (puncte) legaţi prin relaţii personale, e imposibil să construieşti un graf plan care să lege ansamblul indivizilor. Singura soluţie e să treci la un nivel superior, conţinând un punct unic numit Dumnezeu, de care vor fi legaţi toţi indivizii; şi care astfel vor fi legaţi între ei, prin acest intermediar.

Era o lectură foarte plăcută; în acelaşi timp, pe plan geometric, demonstraţia mi se părea falsă; oricum, îmi mai abătea gândurile de la problemele mele de instalaţie. Altfel, viaţa mea intelectuală se afla într-un punct mort; făceam progrese în stabilirea aparatului de note, dar continuam să rămân în pană în privinţa prefeţei. În mod ciudat, cu prilejul unei căutări pe Internet despre Huysmans, am dat peste unul dintre cele mai remarcabile articole ale lui Rediger, apărut de data asta în Revue européene. Huysmans era citat doar accidental, ca autor elocvent pentru impasul naturalismului şi al materialismului; restul articolului nu era decât un sonor apel adresat camarazilor săi tradiţionalişti şi identitari. E tragic, pleda el pătimaş, ca o duşmănie iraţională faţă de islam să-i împiedice să recunoască evidenţa: asupra problemelor fundamentale, erau în perfectă armonie cu musulmanii. Respingeau ateismul şi umanismul, socoteau necesar ca femeile să fie supuse şi ca societatea să se întoarcă la patriarhat: din toate punctele de vedere, lupta lor era aceeaşi. Iar această bătălie necesară pentru instaurarea unei noi faze organice a civilizaţiei nu putea fi dusă, azi, în numele creştinismului; islamul, religia soră, mai recentă, mai simplă şi mai adevărată (nu degeaba se convertise Guénon la islam; Guénon fusese mai presus de orice un spirit ştiinţific şi alesese islamul în calitate de om de ştiinţă, ca să facă economie de concepte; dar şi ca să evite anumite credinţe iraţionale periferice, cum ar fi prezenţa reală a trupului şi sângelui Domnului în sfânta cuminecătură), islamul deci preluase stindardul. După ce s-a sclifosit, s-a pisicit şi a mângâiat spinarea progresiştilor, Biserica Catolică nu a mai fost în stare să se împotrivească decăderii moravurilor. Şi nici să respingă viguros, categoric, căsătoria homosexuală, dreptul la avort şi munca femeilor. Era cât se poate de evident: ajunsă la un nivel respingător de descompunere, Europa nu mai era în stare să se salveze – aşa cum nu fusese nici Roma în secolul V al erei noastre. Năvălirea populaţiilor imigrante purtătoare ale unei culturi tradiţionale marcate încă de ierarhiile naturale, de supunerea femeii şi de respectul datorat bătrânilor, constituia o şansă istorică pentru revigorarea morală şi familială a Europei, deschidea perspectiva unei noi vârste de aur pentru bătrânul continent. Aceste populaţii erau uneori creştine, dar, cel mai adesea, trebuie să admitem, erau musulmane.

Rediger recunoscuse cel dintâi că, în Evul Mediu, creştinismul fusese o mare civilizaţie, ale cărei realizări artistice aveau să rămână veşnic întipărite în amintirea oamenilor; încet, acesta avea să piardă teren, să facă compromisuri cu raţionalismul, să renunţe la supunerea puterii pământeşti, aşa încât, cu paşi mărunţi, se autocondamnase. De ce oare? Mister. Aşa hotărâse Cel de Sus.

Nu după multă vreme, am primit Dicţionarul argoului modern al lui Rigaud, apărut la Ollendorff, în 1881, pe care îl comandasem cu mult timp în urmă, şi care m-a ajutat să-mi clarific anumite incertitudini. Aşa cum bănuiam, „claquedent“, care însemna „casă de toleranţă“, nu era o invenţie a lui Huysmans; tot aşa cum „clapier“ desemna, generic, locurile în care se practica prostituţia. Huysmans întreţinuse relaţii sexuale aproape numai cu târfe, iar corespondenţa lui cu Arij Prins⁴⁷ cuprindea numeroase detalii privind bordelurile europene. Parcurgând aceste pagini, am avut sentimentul, nesusţinut de vreun motiv desluşit, că trebuie să mă duc la Bruxelles. Desigur, Huysmans fusese publicat la Bruxelles, însă, la drept vorbind, majoritatea autorilor importanţi din a doua jumătate a secolului al XIX-lea trebuiseră, într-un moment sau altul, spre a scăpa de cenzură, să recurgă la serviciile unui editor belgian. Cum cazul lui Huysmans nu era singular, nu mi s-a părut necesar ca, pe vremea când îmi scriam teza, să fac această călătorie. M-am dus de-abia peste câţiva ani, însă mai mult pentru Baudelaire. Şi atunci m-au izbit, cu precădere, murdăria şi tristeţea oraşului, precum şi ura, aproape palpabilă, mai straşnică decât la Paris sau la Londra, între diversele comunităţi: la Bruxelles, mai mult decât în orice altă capitală europeană, te simţeai în pragul războiului civil.

De curând, Partidul Musulman din Belgia ajunsese la putere. Din punct de vedere al echilibrului politic european, evenimentul era considerat important. Desigur, în Anglia, Olanda sau Germania, partidele musulmane naţionale făceau deja parte din coaliţiile de guvernare; Belgia însă era a doua ţară după Franţa în care partidul musulman avea majoritate. Acest eşec catastrofal al mişcărilor de dreapta europene avea în cazul Belgiei o explicaţie simplă: în vreme ce partidele naţionaliste flamand şi valon, de departe primele formaţiuni politice din regiunile lor, nu reuşiseră niciodată să se înţeleagă şi nici măcar să pornească un dialog veritabil, partidele musulmane flamand şi valon reuşiseră, pe temeiul unei religii comune, să încheie un acord de guvernare.

Victoria Partidului Musulman din Belgia fusese imediat salutată de Mohammed Ben Abbes printr-un mesaj călduros. Biografia secretarului general, Raymond Stouvenens, avea de altfel anumite puncte comune cu aceea a lui Rediger; individul fusese membru al mişcării identitare, cu o funcţie importantă, şi, înainte să treacă la islam, nu se compromisese cu nici una dintre facţiunile făţiş neofasciste.

Restaurantele din Thalys⁴⁸ propuneau acum un meniu tradiţional şi unul halal. Era prima schimbare vizibilă – şi, de altfel, singura: străzile continuau să fie la fel de murdare, iar hotelul Métropole, chiar dacă închisese barul, îşi păstrase o bună parte din străvechea splendoare. Am ieşit afară pe la şapte seara, era şi mai frig decât la Paris, pe trotuare zăcea o zăpadă jegoasă. Într-un restaurant de pe strada Montagneaux-Herbes-Potagères, în timp ce ezitam între un waterzooï de pui şi o anghilă cu verdeţuri, am avut dintr-odată revelaţia că îl înţeleg perfect pe Huysmans, mai bine chiar decât se înţelesese el însuşi, şi că îmi puteam deci scrie prefaţa. Era musai să mă întorc la hotel şi să îmi aştern gândurile pe hârtie, aşa că am ieşit din restaurant fără să mai comand nimic. Cei de la room service propuneau waterzooï de pui, aşa că problema era definitiv rezolvată. Ar fi fost o greşeală să acord prea multă importanţă „desfrâurilor“ şi „petrecerilor“ atât de binevoitor descrise de Huysmans; cred că era vorba mai degrabă de un tic naturalist, de un clişeu de epocă, legat de ideea de scandal, de nevoia de a-i şoca pe burghezi, şi, în definitiv, de un plan general de acţiune; tot aşa, nici opoziţia dintre poftele trupeşti şi severitatea vieţii monastice nu avea mai multă pertinenţă. Castitatea nu era şi nu fusese nici odată o problemă, nici pentru Huysmans, nici pentru oricine altcineva, lucru pe care scurta mea şedere la Ligugé nu făcuse decât să-l confirme. Dacă veţi expune un bărbat unor stimulente erotice (de altfel foarte standardizate, decolteurile şi minijupele funcţionează mereu, tetas y culo, cum elocvent spun spaniolii), acesta va resimţi porniri sexuale; dacă veţi suprima numitele stimulente, va înceta să mai fie bântuit de dorinţe, iar în răstimpul câtorva luni, sau, uneori, chiar săptămâni, îşi va pierde până şi amintirea propriei sexualităţi. De fapt, asta nu fusese niciodată o problemă reală pentru călugări, tot aşa cum şi mie, de când noul regim islamic impusese mai multă decenţă în vestimentaţia feminină, mi se domoliseră instinctele, astfel încât treceau zile întregi fără să mă mai gândesc la sex. Poate că situaţia femeilor era uşor diferită, impulsul erotic feminin fiind mai difuz şi deci mai anevoie de stăpânit; mă rog, oricum nu aveam timp să amănunţesc probleme din afara subiectului, făceam însemnări cu frenezie, după ce mi-am terminat farfuria cu waterzooï, am comandat un platou cu brânzeturi, nu doar că sexul nu avusese niciodată pentru Huysmans importanţa pe care el părea să i-o confere, dar în ultima instanţă nici cu moartea lucrurile nu stăteau altfel, angoasele existenţiale nu erau punctul lui forte, ceea ce-l frapase în celebra crucificare a lui Grünewald nu era reprezentarea agoniei lui Cristos, ci pur şi simplu aceea a suferinţelor lui fizice, iar în această privinţă Huysmans era aidoma celorlalţi oameni, propria lor moarte le e îndeobşte aproape indiferentă, singura lor preocupare reală, singura lor grijă adevărată fiind să scape, pe cât posibil, de chinurile fizice. Până şi în domeniul criticii de artă, poziţiile lui Huysmans te puteau păcăli. Luase agresiv partea impresioniştilor pe vremea când aceştia se războiau cu academismul vremii, scrisese pagini admirative despre pictori precum Gustave Moreau sau Odilon Redon; el însă, în propriile romane, se arăta mai puţin sedus de simbolism sau de impresionism, cât de o mult mai veche tradiţie picturală, cea a maeştrilor flamanzi. Viziunile onirice din En rade, care ar fi putut într-adevăr să trimită la anumite bizarerii ale picturii simboliste, erau în ultimă instanţă mai degrabă ratate sau, în orice, caz, lăsau o amintire mult mai palidă decât descrierile călduroase, intimiste, ale meselor la familia Carhaix din Là-bas. În acea clipă mi-am dat seama că uitasem Là-bas la Paris, trebuia să mă întorc acasă, m-am conectat la Internet, primul Thalys pleca la ora cinci, la şapte dimineaţa eram acasă şi puteam găsi pasajele în care descria bucătăria „tuşii Carhaix“ din Là-bas, aşa cum îi spunea, singurul adevărat subiect al lui Huysmans era satisfacţia burgheză, o mulţumire dureros de inaccesibilă celibatarilor, şi care nici măcar nu era aceea a înaltei burghezii, bucătăria celebrată în Là-bas era mai degrabă cea a unei cinstite cuhnii menajere, şi cu atât mai puţin a aristocraţiei, nu manifestase decât dispreţ pentru „tâmpeniile cu blazon“, pe care le înfierase în L’oblat. Ceea ce constituia cu adevărat o plăcere pentru el era o masă voioasă între artişti şi prieteni, cu un rasol cu hrean, însoţit de un vin „cinstit“ şi apoi cu rachiu de prune şi tutun, în colţul sobei, în vreme ce răbufnirile vântului de iarnă şfichiuiesc turnurile bisericii Saint-Sulpice. Viaţa îi refuzase aceste plăceri simple lui Huysmans, aşa încât trebuia să fii nesimţit şi brutal ca Bloy ca să te miri văzându-l că plânge la moartea, în 1895, a Annei de Meunier, singura lui relaţie feminină durabilă, singura femeie cu care putuse, pentru scurtă vreme, să facă „un menaj“, înainte ca boala nervoasă a Annei, nevindecabilă în acea epocă, s-o oblige să se interneze la spitalul Saint-Anne.

În ziua aceea am ieşit să-mi iau cinci cartuşe de ţigări, am dat peste prospectul restaurantului libanez, iar după două săptămâni prefaţa era gata. O depresiune atmosferică venită din Azore pătrunsese în Franţa, în aer plutea ceva umed şi primăvăratic, ca un fel de blândeţe dubioasă. Anul trecut, pe o vreme ca asta, ar fi apărut cele dintâi fuste scurte. După bulevardul Choisy, am apucat-o pe Gobelins şi apoi pe strada Monge. Într-o cafenea din preajma Institut ului Lumii Arabe, mi-am recitit cele circa patru zeci de pagini. Trebuiau revăzute anumite detalii de punctuaţie, mai aveam de clarificat câteva referinţe, dar, una peste alta, mi se părea neîndoios: era cel mai bun lucru pe care-l făcusem, dar şi cel mai bun text scris vreodată despre Huysmans.

M-am întors încet acasă, pe jos, ca un bătrânel, devenind treptat conştient că, de această dată, chiar îmi isprăvisem viaţa intelectuală; şi că ajunsesem la capătul îndelungatei, foarte îndelungatei mele relaţii cu Joris-Karl Huysmans.

Nu aveam, de bună seamă, să-i dau vestea lui Bastien Lacoue. Ştiam că avea nevoie de cel puţin un an sau chiar doi înainte să se îngrijoreze că n-am terminat lucrarea, prin urmare dispuneam de suficient timp ca să-mi cizelez notele de subsol şi începeam, în sfârşit, o perioadă supercool a vieţii mele.

Doar cool, m-am corectat eu, deschizând prima oară cutia de scrisori după întoarcerea de la Bruxelles; problemele administrative rămâneau, iar „administraţia nu doarme niciodată“.

Deocamdată nu găseam curajul să deschid vreunul din acele plicuri; timp de două săptămâni fusesem teleportat pe tărâmul idealului, reuşisem, în fine, la nivelul meu modest, să creez; revenirea bruscă la condiţia de neînsemnat supus administrativ mi se părea cam nemiloasă. Printre plicuri era şi unul provenind de la Universitatea Paris IV – Sorbona. Aha, mi-am zis.

Interjecţia mi-a devenit şi mai hotărâtă (ahaaa!), atunci când am descoperit ce conţinea: eram invitat, chiar mâine, la ceremoniile care însoţeau numirea lui Jean-François Loiseleur în funcţia de profesor universitar. Urmau să aibă loc primirea oficială în amfiteatrul Richelieu, discursul şi apoi cocteilul, într-o sală anexă, special aranjată pentru eveniment.

Îmi aminteam perfect de Loiseleur, el era cel care mă introdusese la Journal des dix-neuvièmistes, cu mulţi ani în urmă. Îşi începuse cariera universitară după o teză originală cansacrată ultimelor poeme ale lui Leconte de Lisle. Considerat, alături de Hérédia, conducător al mişcării parnasiene, Leconte de Lisle era în general dispreţuit, socotit un „artizan onest, dar lipsit geniu“, ca să mă exprim precum autorii de antologii. Totuşi, sub înrâurirea unei crize mistico-cosmologice, scrisese la bătrâneţe câteva poeme stranii, care nu semănau deloc cu versurile lui dinainte şi nici cu ce se scria în epocă, care la drept vorbind nu semănau cu aproape nimic şi despre care se putea spune la o primă vedere că erau complet nebuneşti. Loiseleur avea, în primul rând, meritul că le scosese la iveală şi, în al doilea, că le comentase, fără să izbutească, totuşi, să le înscrie într-o filiaţie literară reală – în opinia lui puteau fi mai degrabă apropiate de anumite fenomene contemporane cu apusul parnasianismului, cum ar fi teosofia sau mişcarea spiritistă. Îşi câştigase astfel, într-un domeniu în care nu avea nici un concurent, o oarecare notorietate, fără să poată totuşi aspira la statura internaţională a unui Gignac, şi era invitat constant să susţină conferinţe la Oxford şi St. Andrews.

Ca persoană, Loiseleur corespundea perfect cu subiectul studiilor sale; n-am mai întâlnit pe cineva care să-l evoce atât de intens pe savantul Cosinus⁴⁹: păr lung, cenuşiu şi murdar, ochelari uriaşi, costume desperecheate, arăta adesea la limita igienei şi inspira din această pricină un soi de respect îndoit cu milă. Cu siguranţă, nu avea intenţia să se pună în pielea unui personaj: aşa era el şi nu putea fi altcum; altfel, era cel mai amabil şi mai blând om din lume, complet lipsit de vanitate. Învăţământul, care implica, orice s-ar zice, o anumită formă de contact cu cele mai diferite fiinţe umane, îl înspăimântase dintotdeauna; cum de izbutise Rediger să-l convingă? Da, măcar la cocteil aveam să mă duc; din curiozitate.

Cu o locaţie prestigioasă şi un blazon străvechi, sălile de recepţie de la Sorbona nu fuseseră niciodată folosite pe vremea mea pentru chermeze universitare; în schimb erau adesea închiriate, cu tarife decente, pentru defilări de modă şi alte evenimente mondene; poate că nu suna prea onorabil, dar era util pentru rotunjirea bugetului de funcţionare. Noii proprietari saudiţi rezolvaseră situaţia, iar locul îşi regăsise, cu ajutorul lor, o anumită demnitate academică. Când am pătruns în prima sală, am regăsit cu încântare bannerele firmei de catering libaneze care mă însoţise în tot răstimpul cât scrisesem prefaţa. Ştiam de-acum meniul pe dinafară, aşa încât am comandat cu competenţă. Publicul era compus din obişnuitul amestec de universitari francezi şi demnitari arabi; de data asta însă erau mulţi francezi, aveam senzaţia că veniseră toate cadrele didactice. Lucru de înţeles: să te pleci în faţa noului regim saudit încă era considerat de mulţi un gest cam umilitor, un act de, să-i spunem, colaboraţionism; când se adunau mai mulţi îşi insuflau reciproc curaj şi trăiau cu mare satisfacţie momente ca acesta, când aveau prilejul să-şi întâmpine un nou coleg.

Imediat după ce mi-au fost servite antreurile, m-am trezit nas în nas cu Loiseleur. Era schimbat: fără să fie chiar prezentabil, înfăţişarea lui se ameliorase. Pletele, tot murdare, aproape că păreau pieptănate; haina şi pantalonii aveau aproximativ aceeaşi nuanţă şi nu erau decorate cu nici o pată de grăsime sau arsură de ţigară; se simţea, mie cel puţin aşa mi s-a părut, că la mijloc e o mână de femeie.

— Da, mi-a confirmat el neîntrebat, am făcut pasul. Ciudat, dar până acum nici nu-mi trecuse prin cap; până la urmă e foarte plăcut. Mă bucur că vă revăd. Cum vă merge?

— Vreţi să spuneţi că v-aţi căsătorit? am insistat eu, dornic de lămurire.

— Da, da, căsătorit, îhî. Bizar de fapt, un singur trup, nu-i aşa, dar e minunat. Altfel, ce mai faceţi?

Ar fi putut la fel de bine să-mi dea de ştire că devenise junkie sau adept al sporturilor extreme, nimic legat de Loiseleur nu mă putea surprinde; am fost totuşi uşor uimit, aşa încât m-am trezit repetând, cu ochii aţintiţi pe bentiţa Legiunii de Onoare care-i împodobea respingătoarea vestă de culoare albastru-petrol:

— Căsătorit? Cu o femeie?

Îmi închipuiam probabil că e încă virgin, la cei şaizeci de ani ai săi; la urma urmei, nimic nu-i imposibil.

— Da, o femeie, mi-au găsit o femeie, a confirmat el hâţânând energic din cap. O studentă din anul doi.

Când tocmai îmi pierise vocea, l-a luat în primire un coleg, un bătrânel excentric cam de acelaşi gen cu el, dar mai curăţel – specialist în secolul XVII şi în burlesc, autor al unui volum despre Scarron. Puţin mai târziu l-am zărit pe Rediger în mijlocul unui mic grup, la celălalt capăt al galeriei unde avea loc recepţia. În ultima vreme fusesem absorbit de prefaţă, aşa că nu mă prea gândisem la el; acum, îmi dădeam seama că întâlnirea cu el mă bucură. M-a salutat, la rându-i, călduros.

— Trebuie cumva să mă adresez cu formula „domnule ministru“? am glumit eu, după care, cu un ton mai serios, l-am întrebat: Cum e în politică? Chiar aşa greu?

— Da. Tot ce se povesteşte nu e deloc exagerat. Eram obişnuit cu luptele de putere din mediul universitar; acum lucrurile sunt cu o treaptă mai sus. Astea fiind spuse, Ben Abbes e un tip cu adevărat remarcabil, sunt mândru că lucrez cu el.

Mi-am amintit atunci de Tanneur, de legătura pe care o făcuse cu împăratul Augustus, în seara când am cinat împreună în casa lui din Lot; comparaţia a părut că-l interesează pe Rediger şi că-i dă de gândit. Tratativele cu Libanul şi cu Egiptul mergeau bine, mi-a spus; şi fuseseră stabilite nişte prime contacte cu Libia şi Siria, unde Ben Abbes îşi reînnodase nişte prietenii personale cu Fraţii musulmani ai locului. De fapt, încerca pur şi simplu să refacă în răstimpul unei generaţii şi doar pe căile democraţiei ceea ce Imperiul Roman înfăptuise vreme de secole – adăugând, fără violenţă, şi vastele teritorii ale Europei de nord, până în Estonia, Scandinavia şi Irlanda. În plus, avea şi simţul simbolului, aşa că se pregătea să depună o propunere de directivă europeană vizând transferarea sediului Comisiei la Roma şi a Parlamentului la Atena.

— Rari sunt cei ce clădesc imperii… a mai spus, absorbit de gânduri, Rediger. Să ţii laolaltă naţiuni despărţite de religie şi de limbă, să le faci să adere la un proiect politic comun e o artă complicată. Cu excepţia Imperiului Roman, doar Imperiul Otoman, pe o scară mai mică, a izbutit aşa ceva. Napoleon ar fi avut probabil calităţile necesare – felul în care a gestionat problema israeliană a fost strălucit, iar în cursul expediţiei în Egipt, s-a dovedit perfect capabil să trateze cu islamul. Ben Abbes, da… S-ar putea să fie din aceeaşi stirpe…

Am dat din cap entuziasmat, deşi trimiterea la Imperiul Otoman mă cam depăşea; mă simţeam în largul meu în această ambianţă subtilă, volatilă, de conversaţie curtenitoare între persoane cultivate. Prin forţa împrejurărilor, am început apoi să discutăm despre prefaţa mea; mi-era greu să mă desprind de munca mea asupra lui Huysmans, care mă istovise, mai mult sau mai puţin acut, ani în şir – de fapt viaţa mea nici nu avusese alt scop, am constatat eu cu un strop de melancolie, fără să-i împărtăşesc însă acest gând lui Rediger; deşi adevărat, ar fi fost prea emfatic. Mă asculta cu atenţie, fără să dea vreun semn de plictiseală. A apărut un chelner, care ne-a umplut din nou paharele.

— V-am citit şi eu cartea, am spus.

— Ah… Sunt încântat că v-aţi făcut timp. Exerciţiul ăsta de popularizare a fost destul de neobişnuit pentru mine. Sper că vi s-a părut destul de clar.

— Da, în ansamblu, foarte clar. Am totuşi nişte întrebări.

Am făcut câţiva paşi spre refugiul unei ferestre, nu ne ferea complet, dar era îndeajuns ca să scăpăm de şuvoiul principal al oaspeţilor, care circulau dintr-un capăt în altul al galeriei. Prin geam se zăreau, scăldate într-o lumină albă şi rece, colonadele şi domul capelei construite din ordinul lui Richelieu; mi-am amintit că acolo era păstrat craniul cardinalului, într-o criptă.

— Mare om de stat, Richelieu… am zis eu din senin.

Rediger a preluat ideea:

— Da, sunt de acord cu dumneavoastră, Richelieu a făcut lucruri remarcabile pentru ţară. Regii Franţei erau uneori mediocri, astea-s jocurile geneticii! Marii miniştri însă niciodată. Curios este că şi azi, în plină democraţie, modelul s-a păstrat. V-am spus ce părere excelentă am despre Ben Abbes; Bayrou, în schimb, este un cretin, un animal politic lipsit de consistenţă, bun doar să facă frumos pentru presă; din fericire, Ben Abbes deţine practic toată puterea. O să-mi spuneţi că sunt obsedat de Ben Abbes; aţi adus însă vorba despre Richelieu şi asemănarea între cei doi nu-mi dă pace; aidoma cardinalului, Ben Abbes va aduce mari servicii limbii franceze. Prin aderarea ţărilor arabe, echilibrul lingvistic european se va înclina în favoarea Franţei. O să vedeţi că, mai devreme sau mai târziu, va apărea un proiect de directivă care va impune franceza, la paritate cu engleza, ca limbă de lucru pentru instituţiile europene. Vai, dar nu vorbesc decât despre politică, scuze… Spuneaţi că aveţi câteva întrebări legate de cartea mea?

— Păi… am continuat eu după o prelungă tăcere, sunt puţin încurcat, dar am citit capitolul despre poligamie şi mi-e cam greu să mă consider un mascul dominant. M-am tot gândit la subiectul asta când am sosit la recepţie şi l-am văzut pe Loiseleur. Zău, profesorii universitari…

— V-o spun fără ocolişuri: vă înşelaţi. Selecţia naturală e un principiu universal, care se aplică tuturor fiinţelor vii, dar în forme foarte diferite. E prezentă chiar şi la plante; în cazul lor însă e legată de accesul la nutrimentele din sol, la apă, la lumina soarelui. Omul este şi el un animal, dar de altă factură decât câinele de preerie sau antilopa. Poziţia dominantă în natură nu îi este asigurată nici de dinţi, nici de gheare şi nici de viteza cu care fuge, ci, pur şi simplu, de inteligenţă. Prin urmare, v-o spun cu toată seriozitatea: nu există nimic anormal în faptul că profesorii universitari sunt consideraţi masculi dominanţi.

Mi-a zâmbit din nou.

— Ştiţi… În după-amiaza pe care am petrecut-o la mine acasă, am vorbit de metafizică, de geneza universului etc. Sunt conştient că, în general, oamenii nu sunt interesaţi de astfel de lucruri; adevăratele subiecte sunt însă, cum bine spuneaţi, mai greu de abordat. Şi acum, de altfel, când vorbim despre selecţia naturală, ne străduim să menţinem discuţia la un nivel cât de cât ridicat. Este, desigur, dificil să întrebi pe şleau: cum voi fi tratat, la câte femei voi avea dreptul?

— În privinţa tratamentului sunt oarecum la curent.

— Ei bine, numărul femeilor decurge din el. Legea islamică impune ca femeile să fie tratate în mod egal, ceea ce atrage anumite constrângeri, fie şi dacă ne referim doar la problemele locative. În cazul dumneavoastră, cred că aţi putea căpăta trei soţii, fără vreun efort prea mare – dar, evident, nu vă sileşte nimeni.

Evident, asta îmi dădea de gândit; aveam însă în minte altă întrebare, mult mai stânjenitoare; înainte să continui, am aruncat o privire rapidă de jur-împrejur, ca să verific dacă ne asculta cineva.

— Ar mai fi şi… Asta chiar e delicat… Să zicem că veşmintele islamice prezintă anumite avantaje, ambianţa generală a societăţii a devenit mai aşezată, dar… acoperă cam mult, aş zice. Când eşti în situaţia să alegi, apar anumite probleme…

Zâmbetul lui Rediger a devenit şi mai larg.

— Nu vă simţiţi stânjenit să vorbiţi despre asta, zău aşa! Dacă n-aţi avea genul ăsta de griji, ar însemna că nu sunteţi bărbat… O să vă pun însă o întrebare care s-ar putea să vi se pară surprinzătoare: chiar aveţi chef să alegeţi?

— Păi… da. Cred că da.

— Nu e oare o iluzie? S-a constatat că toţi bărbaţii aflaţi în situaţia de a alege, fac exact aceleaşi alegeri. Ceea ce a impulsionat majoritatea civilizaţiilor, şi în special pe cea musulmană, să creeze meseria de peţitoare. E o profesie foarte importantă, rezervată doar femeilor foarte înţelepte şi cu experienţă vastă. Ele au evident dreptul ca, în calitate de femei, să le vadă goale pe tinere şi să recurgă la un fel de evaluare, coroborând fizicul acestora cu statutul social al viitorilor soţi. În cazul dumneavoastră, vă asigur că nu veţi avea de ce să vă plângeţi…

Am amuţit. De fapt am rămas cu gura căscată.

— Întâmplător, a continuat Rediger, faptul că specia umană e cât de cât aptă să evolueze se datorează maleabilităţii intelectuale a femeilor. Bărbatul este cu desăvârşire ineducabil. Fie că e filozof al limbajului, matematician sau compozitor de muzică serială, îşi va întemeia alegerile de împerechere pe criterii strict fizice, neschimbate de mii de ani. La începuturi, şi femeile erau atrase, mai presus de orice, de avantajele fizice; cu o educaţie potrivită, ele pot însă fi convinse că nu asta e esenţial. Le putem face să se simtă atrase de bărbaţii bogaţi – pentru că, spre a te îmbogăţi e totuşi nevoie de o inteligenţă şi o ingeniozitate peste medie. Ba chiar, într-o anumită măsură, le putem încredinţa de înalta valoare erotică a profesorilor universitari. Surâdea din ce în ce mai voios, aşa încât, preţ de o clipă, m-am întrebat dacă nu cumva făcea băşcălie, dar de fapt nu, cred că nu făcea.

— Deci profesorilor li se poate acorda un tratament preferenţial, pentru că asta simplifică lucru rile… a concluzionat el.

Îmi deschidea orizonturi noi şi m-am întrebat dacă Loiseleur apelase la serviciile unei peţitoare; întrebarea conţinea însă şi răspunsul: cum să mi-l închipui pe fostul meu coleg agăţând studente? În cazul lui, singura soluţie era, evident, o căsătorie aranjată.

Recepţia se apropia de sfârşit, iar blândeţea nopţii era uluitoare; am pornit acasă pe jos, fără să mă gândesc la ceva anume, doar cufundat într-un soi de visare. Îmi era din ce în ce mai limpede că viaţa mea intelectuală se încheiase, mă rog, aveam să mai particip la oarece colocvii, aveam să trăiesc din amintiri şi din pensie. În acelaşi timp începeam să devin conştient – şi asta chiar era ceva nou – că se va întâmpla şi altceva.

Aş lăsa să mai treacă nişte săptămâni, ca un soi de răgaz al decenţei, în timpul cărora o să crească temperatura şi o să se instaleze primăvara peste regiunea Parisului; şi-atunci de-abia l-aş suna pe Rediger.

Şi-ar manifesta uşor exagerat bucuria, mai ales din delicateţe, pentru că va dori să se arate surprins şi să-mi lase impresia că am fost stăpân pe alegerea mea; ştiam că va fi realmente fericit că am acceptat, dar de fapt îmi cunoştea de mult răspunsul, poate chiar din după-amiaza pe care o petrecusem la el acasă, pe Rue des Arènes – atunci când nu încercasem deloc să-mi ascund impresia pe care mi-o lăsaseră nurii Aïshei şi pateurile calde făcute de Malika.

Femeile musulmane erau devotate şi supuse, puteam să mă bizui pe asta, erau crescute în acest scop, ca să ofere plăcere, ceea ce, în fond, e de ajuns; de gastronomie nu prea-mi păsa, eram mai puţin rafinat decât Huysmans la acest capitol; oricum primeau o educaţie potrivită, probabil existau puţine cazuri în care să nu iasă din ele menajere măcar acceptabile.

Ceremonia convertirii, în sine, ar fi foarte simplă; s-ar desfăşura probabil la Marea Moschee din Paris, era mai practic pentru toată lumea. Ţinând seama de relativa mea importanţă, ar fi prezent rectorul sau măcar unul dintre colaboratorii săi apropiaţi. Nici Rediger n-ar lipsi. Oricum, numărul participanţilor nu era impus; ar fi, de asemenea, de faţă şi câţiva credincioşi obişnuiţi, moscheea nu era rezervată pentru această ocazie, era o făgăduială pe care mi-o luam înaintea noilor mei fraţi musulmani, egalii mei faţă de Dumnezeu.

În cursul dimineţii, hamamul, de obicei inaccesibil bărbaţilor, ar fi deschis special pentru mine; îmbrăcat cu un halat, aş străbate culoarele lungi cu colonade terminate în arcadă, cu pereţii împodobiţi cu mozaicuri nespus de fine; apoi, într-o sală mai mică, decorată la rândul ei cu mozaicuri delicate şi scăldată într-o lumină albăstruie, aş lăsa apa călâie să-mi curgă îndelung, la nesfârşit, pe trup, până ce, în sfârşit, aş fi purificat. Apoi m-aş înveşmânta cu nişte straie noi, special prevăzute pentru eveniment, şi aş intra în sala cea mare, destinată slujbelor religioase. În jurul meu s-ar face linişte. Imaginile unor constelaţii, ale unor supernove, ale unor nebuloase în spirală mi-ar invada spiritul; dar şi imagini ale unor izvoare, ale unor deşerturi minerale necălcate de om, ale unor păduri aproape virgine; încet-încet m-aş pătrunde de măreţia ordinii cosmice. Apoi, cu o voce potolită, aş pronunţa următoarea formulă, pe care o voi fi învăţat-o pe dinafară, cu pronunţie fonetică: „Ash hadu an la ilaha ill Allah wa ash hadu anna Muhammadan Rasul Allah“: „Mărturisesc că nu există alt dumnezeu decât Allah şi că Mahomed este trimisul său“. Apoi totul s-ar isprăvi şi aş deveni definitiv musulman.

Recepţia la Sorbona ar fi mult mai lungă. Rediger era din ce în ce mai orientat către politică şi fusese numit ministru al afacerilor externe, nu prea mai avea timp pentru îndatoririle de preşedinte al universităţii; cu toate astea, ar dori să rostească el însuşi discursul pentru primirea mea la facultate (ştiam, eram convins că ar fi pregătit un discurs excelent şi că ar fi fost încântat să-l expună). Toţi colegii mei ar fi prezenţi – vestea ediţiei mele din Pléiade se răspândise în mediile universitare, toţi erau acum la curent, nu eram o relaţie de neglijat; şi toţi ar fi îmbrăcaţi cu togi, autorităţile saudite reinstauraseră recent portul acestui veşmânt de aparat.

Mi-aş întoarce cu siguranţă, înainte să rostesc discursul de răspuns (şi care, potrivit tradiţiei, ar fi foarte scurt), un ultim gând către Myriam. Ea avea să-şi ducă viaţa mai departe, ştiam prea bine, în condiţii mult mai grele decât mine. I-aş dori sincer o viaţă fericită – chiar dacă nu cred că aşa ceva e posibil.

Câteva luni mai târziu ar reîncepe cursurile şi ar apărea studentele – frumoase, purtând voal, timide. Nu am idee cum circulau printre studente informaţiile privind notorietatea dascălilor, dar circulau dintotdeauna, era inevitabil, nu cred că se schimbase mare lucru. Fiecare dintre aceste fete, oricât de frumoasă, ar fi bucuroasă şi mândră să fie aleasă de mine şi să-mi intre în aşternut. Ar fi demne de iubire, iar eu aş reuşi să le iubesc.

Oarecum aşa se întâmplase, acum câţiva ani, cu tatăl meu, şi iată că şi mie mi se oferea o nouă şansă; şansa unei a doua vieţi, lipsită de prea mare legătură cu precedenta.

Şi n-aş avea nimic de regretat.

 

 

Mulţumiri

Nu am urmat studii universitare, aşa încât toate informaţiile despre această instituţie mi-au fost oferite de către Agathe Novak-Lechevalier, conferenţiar la Universitatea Paris X – Nanterre. Dacă toate născocirile mele se înscriu într-un cadru cât de cât credibil, asta i se datorează doar ei.