De-a lungul întregii mele tinereți mohorâte, Huysmans mi-a fost tovarăș, prieten fidel; niciodată nu m-au încercat îndoielile, nicicând n-am fost ispitit să renunț, nici să mă îndrept către un alt subiect; mai târziu, într-o după-amiază de iunie în 2007, după îndelungi așteptări, după ce am tărăgănat până la limită și chiar dincolo de ea, mi-am susținut, în fața comisiei de la Universitatea Paris IV – Sorbona, teza de doctorat: Joris-Karl Huysmans, sau ieșirea din tunel. Încă de-a doua zi dimineața (ori poate chiar la sfârșitul zilei respective, nu sunt sigur, căci seara susținerii am petrecut-o în singurătate și alcool), am priceput că tocmai mi se încheiase o parte din viață și că, probabil, era vorba despre cea mai bună.

Așa se întâmplă în societățile noastre încă occidentale și social-democrate cu toți cei care își termină studiile, dar majoritatea lor nu devin, sau nu devin imediat conștienți de asta, fiind hipnotizați de nevoia de bani, ori poate de consum, în cazul celor mai primitivi, adică al acelora în care s-a dezvoltat dependența nestăvilită față de anumite produse (ei reprezintă o mică parte, majoritatea, mai chibzuiți și mai serioși, manifestând o simplă fascinație pentru bani, acest „neobosit Proteu“), ori nutrind dorința de a arăta ce pot, de a-și afla o poziție socială de invidiat într-o lume pe care și-o închipuie și pe care o nădăjduiesc competitivă, fiind însuflețiți de adorația unor modele schimbătoare: sportivi, creatori de modă sau de site-uri, actori și fotomodele.

Din varii motive psihologice pe care n-am nici cheful, nici competența să le analizez, m-am îndepărtat simțitor de această schemă. Pe 1 aprilie 1866, la vârsta de optsprezece ani, Joris-Karl Huysmans își începe cariera ca funcționar de rang șase la Ministerul de Interne și al Cultelor. În 1874, a publicat pe speze proprii o primă culegere de poeme în proză, Le drageoir aux épices¹, care a avut parte de puține recenzii. S-a remarcat un singur articol, deosebit de prietenos, al lui Théodore de Banville. Așa cum se poate vedea, debutul lui în viață n-a avut nimic spectaculos.

Așa i s-a scurs existența administrativă și, în general, existența. Pe 3 septembrie 1893, i-a fost decernată Legiunea de Onoare pentru merite în cadrul serviciului public. S-a pensionat în 1898, după ce și-a îndeplinit – odată luate în calcul perioadele de suspendare la cerere – cei treizeci de ani regulamentari de serviciu. În acest interval, găsise răgaz să scrie diferite cărţi care m-au făcut, la o distanţă de mai bine de un secol, să-l privesc ca pe un prieten. Multe lucruri, prea multe poate, au fost scrise despre literatură (şi, ca universitar specializat în acest domeniu, mă simt mai îndrituit decât oricine să vorbesc despre asta). Caracterul specific al literaturii, artă majoră a unui Occident care îşi atinge sfârşitul sub ochii noştri, nu este prea greu de definit. Ca și literatura, muzica poate să provoace o tulburare, o răsturnare emoțională, o tristețe sau un extaz desăvârșite; ca și literatura, pictura poate genera încântare, o perspectivă proaspătă asupra lumii. Doar literatura însă poate să dea acea senzație de contact cu un alt spirit omenesc, în totalitatea lui, cu slăbiciunile și înălțimile, cu limitările, micimea, ideile fixe și credințele sale; cu tot ce îl mișcă, îl interesează, îl ațâță sau îi repugnă. Doar literatura îți îngăduie să intri în cont act cu spiritul unui mort, într-o manieră mai directă, mai completă și mai profundă decât ar face-o până și discuția cu un prieten – oricât de gravă și de durabilă ar fi o prietenie, niciodată nu te angajezi într-o conversație atât de total cum o faci în fața unei pagini goale, când te adresezi unui destinatar necunoscut. De bună seamă, când e vorba despre literatură, frumusețea stilului, muzicalitatea frazelor contează; profunzimea gândirii autorului, originalitatea ideilor sale nu trebuie disprețuite; dar un autor este, înainte de orice, o făptură umană, prezentă în cărțile sale, iar faptul că scrie foarte bine sau foarte rău nu este, în ultimă instanță, important, esențial e să scrie și să fie, efectiv, prezent în cărțile sale (ce ciudat că o condiție atât de simplă, atât de puțin discriminatorie în aparență, este în realitate exact pe dos, iar acest fapt, lesne de observat, a fost foarte puțin exploatat de către filozofii de diverse facturi: pentru că ființele umane posedă în principiu, în lipsă de calitate, o aceeași cantitate de ființă, toate sunt din pornire aproape la fel de prezente; totuși, după câteva secole, nu lasă această impresie, așa încât vedem cum se destramă, de-a lungul paginilor, pe care le simțim dictate mai degrabă de spiritul vremurilor decât de o individualitate proprie, o ființă vagă, din ce în ce mai fantomatică și mai anonimă). Tot așa, o carte pe care o iubim este, înainte de orice, o carte căreia îi iubim autorul, pe care dorim să-l întâlnim, cu care avem chef să ne petrecem zile la rând. Și așa, de-a lungul celor șapte ani cât a durat scrierea tezei, am trăit în compania lui Huysmans, în aproape permanenta lui prezență. Născut pe strada Suger, Huysmans a locuit pe strada Sèvres și strada Monsieur și a murit pe strada Placide, după care a fost înmormântat în cimitirul Montparnasse. Aproape întreaga lui viață s-a desfășurat între granițele celui de-al șaselea arondisment parizian – așa cum viața lui profesională, timp de mai bine de treizeci de ani, s-a scurs în birourile Ministerului de Interne și al Cultelor. Pe atunci locuiam și eu la Paris, în arondismentul șase, într-o cameră umedă și rece, dar mai ales extrem de întunecată – ferestrele dădeau spre o curte minusculă, aproape ca un puț, trebuia să aprind lumina încă din zori. Eram sărac și, dacă ar fi trebuit să răspund la unul dintre sondajele acelea care încearcă să „ia pulsul tinerei generații“, mi-aș fi categorisit condițiile de viață drept „mai degrabă anevoioase“. Cu toate astea, în dimineața care a urmat susținerii tezei (ori poate chiar în aceeași seară), primul meu gând a fost că pierdusem ceva neprețuit, ceva cu care nu aveam să mă mai întâlnesc nicicând: libertatea. Vreme de mai mulți ani, ultimele rămășițe ale unei social-democrații muribunde îmi îngăduiseră (grație unei burse de studiu, unui sistem extins de reduceri și de avantaje sociale, unor mese mediocre, dar ieftine la cantina universitară) să-mi dedic tot timpul activității pe care o alesesem: frecventarea neîngrădită a unui prieten. Așa cum pe bună dreptate notează André Breton, scrisul lui Huysmans reprezintă cazul unic al unui umor generos, care îi oferă cititorului întâietate, care îl poftește să-l ia din vreme în bășcălie pe autor, descrierile sale plângăcioase, atroce sau rizibile. De această generozitate am profitat mai mult decât oricine, atunci când primeam porțiile de țelină cu sos remulad sau pe cele de cod cu piure în compartimentele tăvii ca de spital pe care cantina universitară Bullier le oferea sărmanilor săi clienți (cei care, în mod evident, nu aveau unde altundeva să meargă, care fuseseră probabil alungați din toate cantinele acceptabile, dar care aveau totuși legitimaţia studențească, asta nu le putea fi luată). Atunci mă gândeam la epitetele lui Huysmans, la brânza jalnică, la înspăimântătoarea limbă-de-mare, și îmi închipuiam ce-ar fi putut scoate Huysmans, care nu se întâlnise cu așa ceva, din aceste carcerale rasteluri metalice, și mă simţeam mai puțin nefericit, oleacă mai puțin singur, la cantina universitară Bullier. Dar toate astea se isprăviseră; în general, tinereţea mea se dusese. În curând, se cuvenea să mă angajez într-un proces de inserţie profesională. Ceea ce nu mă bucura deloc.

Studiile universitare în domeniul literelor nu duc, după cum se ştie, aproape nicăieri, excepţie făcând studenţii mai dotaţi care se îndreaptă spre o carieră universitară în domeniul literelor – ceea ce ne pune de fapt în situaţia caraghioasă a unui sistem lipsit de alt obiectiv decât acela de a se reproduce, restul de 95% fiind deşeuri. Care totuşi nu sunt dăunătoare, ba chiar pot dovedi o oarecare utilitate marginală. O tânără care candidează pentru un post de vânzătoare la Céline sau la Hermès va trebui, desigur, în primul rând, să-și prezinte avantajos aplicaţia; însă o licenţă sau un master în litere moderne va putea constitui și un atu secundar ce îi va garanta angajatorului, în lipsa unor competenţe utilizabile, o anume agilitate intelectuală capabilă să prevestească o evoluţie în carieră – literatura, pe deasupra, având dintotdeauna o conotaţie pozitivă în domeniul industriei luxului.

În ceea ce mă priveşte, eram conştient că fac parte din măruntul grup al „celor mai dotaţi studenţi“.

Scrisesem o teză bună, ştiam prea bine, și mă așteptam la o evaluare onorabilă; am fost totuşi plăcut surprins de felicitările unanime ale comisiei și mai ales atunci când am descoperit referatul asupra tezei, care era excelent, aproape ditirambic: existau mari şanse, dacă aş fi vrut, să mă calific pentru postul de conferenţiar. Una peste alta, viaţa mea continua, prin previzibila ei monotonie și platitudine, să semene cu cea a lui Huysmans de acum mai bine de un veac și jumătate. Îmi petrecusem primii ani ai vieţii de adult într-o universitate; probabil că acolo aveam să mi-i petrec și pe ultimii, poate chiar în aceeaşi universitate (ceea ce nu a fost cazul întocmai: obţinusem diploma la Paris IV – Sorbona, dar am fost numit la Paris III, mai puţin prestigioasă, dar situată și ea în arondismentul cinci, la câteva sute de metri distanţă).

Nu avusesem niciodată nici cea mai măruntă vocaţie pentru învățământ – și, cincisprezece ani mai târziu, cariera mea nu a făcut decât să-mi confirme această lipsă iniţială de aptitudine. Câteva meditaţii date în speranţa că îmi voi ameliora nivelul de trai mă convinseseră rapid că transmiterea cunoştinţelor era de cele mai multe ori imposibilă și că diversitatea inteligenţelor este extremă; și că nimic nu putea anula ori atenua această inegalitate fundamentală. Poate și mai grav era că nu-mi plăceau tinerii, și nu-mi plăcuseră niciodată, nici măcar pe vremea când se putea considera că fac parte dintre ei. Mi se părea că ideea de tinereţe implica un anume entuziasm față de viață, sau poate o anume revoltă, totul însoţit de măcar vaga senzaţie de superioritate față de generaţia pe care eram chemaţi s-o înlocuim; nu simţisem niciodată aşa ceva. Avusesem totuşi prieteni, pe vremea tinereţilor mele – sau mai exact existaseră nişte colegi cu care puteam îndrăzni, fără silă, să merg la o cafea sau la o bere în pauzele dintre cursuri. Şi, mai ales, avusesem amante – sau, mai degrabă, cum se zicea pe-atunci, avusesem prietene – cam una pe an. Aceste relaţii amoroase decurgeau potrivit unei scheme oarecum constante. Luau naştere la începutul anului universitar cu prilejul unui seminar, al unui schimb de notiţe la curs, în fine, cu una dintre multele ocazii de socializare, atât de frecvente în viaţa studenţească, și a căror dispariţie treptată la pătrunderea în viaţa profesională îi cufundă pe cei mai mulţi dintre indivizi într-o singurătate pe cât de uluitoare, pe atât de radicală. Îşi urmau cursul pe durata întregului an, nopţile erau petrecute când la unul, când la altul (mă rog, mai ales la ele, ambianţa rece, dacă nu chiar insalubră a camerei mele nu prea se potrivea cu nişte întâlniri galante), aveau loc nişte acte sexuale (cu o satisfacţie pe care îmi place să mi-o imaginez reciprocă). La sfârșitul vacanţei de vară, deci la începutul noului an universitar, relaţia se încheia, aproape întotdeauna din iniţiativa fetelor. Trăiseră ceva în timpul verii, asta era explicaţia pe care mi-o ofereau, cel mai adesea fără detalii suplimentare; unele dintre ele, mai puţin prevenitoare, îmi precizau că întâlniseră pe cineva. Așa, şi? Eram şi eu cineva. Pe măsură ce trecea timpul, aceste explicaţii faptice mi se păreau insuficiente: cu siguranţă, întâlniseră pe cineva; dar ceea ce le făcuse să atribuie acestei întâlniri o asemenea importanţă încât să întrerupă relaţia noastră şi să înceapă o nouă relaţie nu reprezenta decât aplicarea unui model comportamental amoros puternic, dar implicit, şi cu atât mai puternic cu cât rămânea implicit.

Potrivit modelului amoros prevalent în anii tinereţii mele (şi nimic nu mă împingea să cred că lucru rile se schimbaseră în mod semnificativ), după o scurtă perioadă de vagabondaj sexual corespunzând adolescenţei, tinerii trebuiau să intre în relaţii exclusive, de strictă monogamie, care presupuneau nu doar activităţi sexuale, ci şi sociale (ieşiri în oraş, weekenduri, vacanţe). Totuşi, aceste relaţii nu aveau nimic definitiv, ci trebuiau considerate tot atâtea ucenicii ale unei legături amoroase, oarecum ca nişte stagii (a căror practică se generaliza de altfel pe plan profesional ca un preambul la prima angajare). Un număr variabil (o medie de zece la douăzeci pare o aproximare rezonabilă) de relaţii amoroase cu durată variabilă (limita de un an pe care eu o experimentasem putând fi considerată acceptabilă) trebuiau să se succeadă şi să ajungă, apoteotic, la relaţia ultimă, cea care să aibă, de această dată, un caracter conjugal şi definitiv, şi care să ducă, prin procreare, la constituirea unei familii.

Desăvârşita zădărnicie a acestui tipar nu avea să mi se dezvăluie decât mult mai târziu, de fapt destul de recent, atunci când am avut prilejul, după un răgaz de câteva săptămâni, să le întâlnesc din întâmplare pe Aurélie, şi apoi pe Sandra (dar, sunt convins, întâlnirea cu Chloé sau cu Violaine n-ar fi schimbat semnificativ lucrurile). De îndată ce am ajuns în restaurantul basc unde o invitasem pe Aurélie la cină, am înţeles că aveam să petrec o seară oribilă. În ciuda celor două sticle de Irouléguy alb pe care le-am băut aproape singur, am avut dificultăţi din ce în ce mai mari, devenite rapid insuportabile, în păstrarea unui nivel re- zonabil de comunicare afectuoasă. Fără să izbutesc cu adevărat să mă lămuresc de ce, mi s-a părut nedelicat şi aproape nepermis să evoc nişte amintiri comune. Cât priveşte prezentul, era limpede că Aurélie nu reuşise deloc să intre într-o relaţie conjugală, că aventurile întâmplătoare îi provocau tot mai mult dezgust, că viaţa ei sentimentală, pe scurt, se îndrepta către un dezastru iremediabil şi complet. Cu toate astea, încercase, cel puţin o dată, am înţeles asta după mai multe indicii, şi nu-şi revenise după eşec, amărăciunea şi dezgustul cu care îşi evoca partenerii masculini (ajunsesem, în lipsă de ceva mai bun, să vorbim despre viaţa ei profesională – era responsabil cu comunicarea în sindicatul interprofesional al vinurilor de Bordeaux şi, prin urmare, călătorea mult, mai ales în Asia, ca să promoveze soiurile franţuzeşti) dovedeau, cu o crudă evidenţă, că şi-o luase la greu. Am fost surprins, totuşi, atunci când, chiar înainte să coboare din taxi, m-a poftit „să bem un ultim păhărel“. Chiar e cu nervii la pământ, mi-am zis, ştiam încă din clipa când s-au închis uşile ascensorului că nu se va-ntâmpla nimic, nici măcar n-aveam chef s-o văd goală, aş fi vrut să evit asta, şi totuşi s-a petrecut, confirmând ceea ce presimţisem: nu şi-o luase doar pe plan sentimental, până şi trupul îi suferise daune ireparabile, fesele şi sânii rămăseseră nişte suprafeţe de carne jigărite, împuţinate, fleşcăite, căzute; nu mai putea, nu avea cum să mai fie vreodată privită ca un obiect al dorinţei.

Cina cu Sandra s-a desfăşurat aproape după acelaşi tipic, cu câteva variaţiuni individuale (restaurant cu fructe de mare, post de secretară de director într-o multinaţională farmaceutică), iar finalul a fost în mare identic, cu diferenţa că Sandra, mai dolofană şi mai jovială decât Aurélie, mi-a lăsat o impresie de prăbuşire mai puţin profundă. Tristeţea ei era uriaşă, iremediabilă, şi ştiam că va ajunge s-o cotropească total; ca şi Aurélie, nu era în fond decât o pasăre cufundată în păcură, dar îşi păstrase, ca să zic aşa, o capacitate sporită de a-şi fâlfâi aripile. Peste un an sau doi îşi va fi pus în cui orice ambiţie matrimonială, senzualitatea ei nu de tot stinsă o va îndemna să caute compania unor flăcăiandri, va deveni ceea ce pe vremea tinereţii mele se numea o femeie cougar, şi asta avea să dureze cu siguranţă câţiva ani, vreo zece în cel mai bun caz, înainte ca deteriorarea de astă dată jenantă a trupului său s-o împingă într-o singurătate definitivă.

Aş fi putut, pe vremea când aveam douăzeci de ani, pe vremea când mi se scula cu orice prilej şi uneori fără nici un prilej, când mi se scula, ca să zic aşa, chiar şi-n biserică, să mă las tentat de o astfel de relaţie, mai plină de satisfacţii şi, în acelaşi timp, mai profitabilă decât meditaţiile pe care le dădeam; cred că pe-atunci aş fi izbutit să fac faţă, acum însă nu se mai punea, desigur, problema. Erecţiile mele, mai rare şi mai întâmplătoare, aveau nevoie de trupuri viguroase, mlădioase şi fără cusur.

Viaţa mea sexuală, în primii ani care au urmat titularizării pe postul de conferenţiar la Universitatea Paris III – Sorbona, nu a cunoscut progrese însemnate. Ani la rând m-am culcat cu studentele – iar faptul că eram profesor nu schimba mare lucru. Diferenţa de vârstă între mine şi ele era, oricum ai lua-o, destul de mică la început, şi de-abia treptat s-a insinuat o dimensiune transgresivă, legată mai degrabă de evoluţia statutului meu universitar decât de îmbătrânirea mea reală sau doar aparentă. Beneficiam prin urmare de această inegalitate fundamentală care face ca îmbătrânirea la bărbaţi să nu altereze decât foarte încet potenţialul lor erotic, în vreme ce la femei prăbuşirea se produce cu o brutalitate uluitoare, în câţiva ani sau, uneori, în câteva luni. Singura diferenţă adevărată faţă de anii studenţiei mele consta în faptul că acum eu eram cel care, îndeobşte, punea capăt relaţiei la începutul anului universitar. Nu o făceam din donjuanism, nici dintr-o pornire nestăvilită spre desfrâu. Spre deosebire de colegul meu Steve, desemnat să predea, împreună cu mine, literatura secolului al XIX-lea în primul şi al doilea an de studiu, nu dădeam buzna ca nesătulul, când începeau cursurile, să mă holbez la prospăturile din anul întâi (tricourile lui, bascheţii Converse şi look-ul vag californian mă duceau de fiecare dată cu gândul la Thierry Lhermite, cel din Les Bronzés², atunci când ieşea din cabană ca să asiste la descinderea în club a turistelor din săptămâna aceea). Întrerupeam relaţiile cu tinerele respective mai degrabă sub impulsul unei descurajări, al lehamitei: nu mă mai simţeam cu adevărat în stare să întreţin o relaţie amoroasă şi îmi doream să evit orice fel de dezamăgire sau de motiv de tristeţe. Îmi schimbam părerea în decursul anului universitar, sub influenţa unor factori externi, cât se poate de anecdotici – în general o fustă scurtă.

Apoi s-a isprăvit şi asta. Îi spusesem adio lui Myriam la sfârşitul lui septembrie, eram deja la jumătatea lunii aprilie, anul universitar se apropia de încheiere şi tot n-o înlocuisem. Fusesem numit profesor universitar plin, cariera mea academică îşi aflase oarecum împlinirea, dar nu cred că asta conta cu adevărat. În schimb, la puţină vreme după despărţirea de Myriam, am întâlnit-o pe Aurélie, apoi pe Sandra, şi am descoperit aici o conexiune tulburătoare, neplăcută şi incomodă. Pentru că m-am văzut silit să realizez, tot rumegând zile în şir această idee, că eu şi fostele mele eram mult mai apropiaţi decât ne închipuiam, că relaţiile sexuale episodice, neînscrise în perspectiva unui cuplu durabil, ajunseseră să ne inspire un sentiment de deziluzie aproape echivalent. Spre deosebire de ele, eu însă nu mă puteam confesa nimănui, pentru că discuţiile despre viaţa intimă nu fac parte dintre subiectele considerate admisibile în societatea bărbaţilor: aceştia vorbesc despre politică, despre literatură, pieţe financiare sau sport, fiecare în funcţie de propria natură; în privinţa vieţii amoroase vor tăcea mâlc, până la ultima suflare.

Devenisem oare, pe măsură ce îmbătrâneam, victima unui soi de andropauză? Cum suna plauzibil, am hotărât, spre lămurire, să-mi petrec serile pe Youporn, un site porno devenit, de-a lungul anilor, de referinţă. Rezultatul a fost, de la bun început, deosebit de liniştitor. Youporn răspundea fantasmelor bărbaţilor normali de pe suprafaţa planetei, iar eu eram – mi s-a confirmat din primele clipe – un bărbat de o normalitate absolută. Ceea ce, la urma urmei, nu era chiar evident, câtă vreme îmi consacrasem mare parte din viaţă studierii unui autor adesea considerat decadent şi a cărui sexualitate nu constituia, din acest motiv, un subiect prea limpede. Însă am ieşit complet reconfortat din această încercare. Filmele, când superbe (realizate de o echipă din Los Angeles, da, o echipă, cu specialişti în lumini şi cadraj, maşinişti), când penibile, dar vintage (amatorii nemţi), porneau de la câteva scenarii identice şi agreabile. Într-unul dintre cele mai răspândite, un bărbat (tânăr?, bătrân?, existau ambele variante) îşi lăsa ca prostul penisul să moţăie în străfundul izmenelor sau şortului. Două tinere de rasă variabilă descopereau acest neajuns şi nu-şi aflau pacea până nu eliberau organul din temniţa lui temporară. Ca să-l încânte, îl copleşeau cu cele mai aţâţătoare dezmierdări, totul fiind operat în spiritul prieteniei şi complicităţii feminine. Penisul trecea dintr-o gură în alta, limbile se încrucişau aşa cum se întretaie zborul rândunicilor uşor neliniştite pe cerul mohorât din sudul regiunii Seineet-Marne, atunci când se pregătesc să părăsească Europa pentru pelerinajul de iarnă. Bărbatul, năucit de această ridicare la cer, îngăima doar câteva vorbe palide; înfiorător de palide la francezi („Oh, putain!“, „Oh, putain, je jouis!“³, iată cam ce poţi auzi de la un popor regicid), mai drăguţe şi mai intense la americani („Oh, my God!“, „Oh, Jesus-Christ!“), martori cu pretenţii, cărora aceste vorbe le par nişte porunci ce-i îndeamnă să nu nesocotească darurile Domnului (felaţiile, puiul fript). Cum-necum, mădularul mi se învârtoşa zdravăn îndărătul ecranului iMac de 27", prin urmare totul era-n regulă.

De când fusesem numit profesor, orarul redus al cursurilor mele îmi îngăduia să-mi grupez ansamblul sarcinilor universitare în ziua de miercuri. Munca începea, de la opt la zece, cu un curs despre literatura secolului al XIX-lea pe care îl susţineam pentru studenţii din anul doi – în acelaşi interval, într-un amfiteatru vecin, Steve le ţinea celor din anul întâi un curs similar. De la orele unsprezece la treisprezece, asiguram cursul de masterat 2 despre decadenţi şi simbolişti. Apoi, între orele cincisprezece şi şaisprezece, animam un seminar în care răspundeam întrebărilor venite de la doctoranzi.

Îmi plăcea să iau metroul puţin după ora şapte, dându-mi iluzia trecătoare că aparţin „Franţei care se trezeşte devreme“, cea a muncitorilor şi meseriaşilor, dar eram aproape singurul în această situaţie, fiindcă îmi ţineam cursul de la ora opt în faţa unei săli aproape pustii, cu excepţia unui grup compact de chinezoaice, de o seriozitate ce-ţi dădea fiori, care vorbeau puţin între ele şi deloc cu altcineva. De cum soseau, îşi deschideau smartphone-ul ca să înregistreze tot cursul, ceea ce nu le împiedica să-şi ia notiţe pe nişte caiete mari A4 cu spirală. Nu mă întrerupeau niciodată, nu puneau nici o întrebare, aşa încât cele două ore treceau fără să-mi dea impresia că am început cu adevărat. La ieşirea de la curs îl întâlneam pe Steve, care avusese o prezenţă comparabilă – cu diferenţa că micuţele chinezoaice erau înlocuite de un grup de magrebiene cu văl, dar la fel de serioase, de impenetrabile. Aproape mereu îmi propunea să mergem să bem ceva – îndeobşte un ceai de mentă la Marea Moschee din Paris, care se afla la câteva străzi distanţă de facultate. Nu-mi plăcea ceaiul de mentă, nici Marea Moschee din Paris, şi nu-mi plăcea prea tare nici Steve, însă îl însoţeam. Cred că mi-era recunoscător că-l însoţesc, fiindcă nu prea era respectat în general de colegi, ba chiar puteai să te-ntrebi cum de ajunsese la statutul de conferenţiar câtă vreme nu publicase nimic, în nici o revistă importantă sau măcar de mâna a doua, şi nu era decât autorul unei vagi teze despre Rimbaud, un subiect la vrăjeală prin excelenţă. Aşa cum îmi explicase Marie-Françoise Tanneur, o altă colegă de-a mea, ea însăşi specialistă recunoscută în Balzac, au fost scrise mii de teze despre Rimbaud, în toate universităţile din Franţa, din ţările francofone şi nu numai, Rimbaud este probabil cel mai tocat subiect de teză din lume, cu excepţia, poate, a lui Flaubert, aşa că e îndeajuns să cauţi două sau trei teze mai vechi, susţinute în universităţi din provincie, să le intercalezi pe ici, pe colo, nimeni n-are mijloace şi nici chef să verifice miile de pagini despre iluminat mâzgâlite neostenit de studenţii lipsiţi de personalitate. Cariera universitară mai mult decât onorabilă a lui Steve se datora doar – după cum spunea tot Marie-Françoise – faptului că-i dădea limbi hoanghinei de madam Delouze. Posibil, deşi surprinzător. Spătoasă, cu părul grizonant tuns perie şi cu un curs nemilos orientat spre gender studies, Chantal Delouze, rectorul universităţii Paris III – Sorbona, îmi părea o lesbiană ţeapănă 100%, dar poate că mă înşelam, poate că nutrea vreo duşmănie faţă de bărbaţi, care se exprima prin fantasme dominatoare, poate faptul că îl silea pe amabilul Steve, cu feţişoara lui drăgălaşă şi inofensivă, cu părul lui lunguţ, ondulat şi mătăsos, să îngenuncheze între coapsele ei de tractorist îi oferea desfătări nebănuite. Mă tot gândeam dac-o fi sau nu adevărat, în acea dimineaţă, în curtea salonului de ceai al Marii Moschei, privindu-l cum suge din narghileaua cu aromă de mere.

Ca de obicei, conversaţia lui se învârtea în jurul titularizărilor şi promovărilor din sânul ierarhiei universitare, nu cred să fi abordat vreodată din proprie iniţiativă alt subiect. Grija lui din acea dimineaţă era numirea în post de conferenţiar a unui tip de două zeci şi cinci de ani, autor al unei teze despre Léon Bloy şi care avea, după părerea lui, „legături cu mişcarea identitară“. Ca să câştig timp, mi-am aprins o ţigară, întrebându-mă de ce-l zgândărea problema.

Preţ de o clipă, mi-a trecut prin cap că se deşteptase omul de stânga din el, dar m-am răzgândit: omul de stânga din Steve dormea adânc şi nici un eveniment de importanţă inferioară unei răsturnări politice la nivelul instanţelor de conducere din lumea academică franceză n-ar fi fost în stare să-l trezească din somn. Poate era un semn, a continuat el, cu atât mai mult cu cât Amar Rezki, cunoscut pentru lucrările sale asu pra autorilor antisemiţi de la începutul secolului XX, tocmai fusese numit profesor. De altfel, a insistat el, congresul rectorilor se alăturase recent unui boicot al cooperării cu cercetătorii israelieni, iniţiat de un grup de universităţi englezeşti.

Profitând că era concentrat pe narghilea, care trăgea cam prost, mi-am consultat discret ceasul şi am constatat că nu era decât zece şi jumătate, nu prea aveam cum să invoc iminenţa celui de-al doilea curs al meu ca s-o şterg, dar mi-a venit o idee ca să relansez discuţia fără prea mari riscuri: de câteva săptămâni se vorbea din nou despre un proiect, vechi de cel puţin patru sau cinci ani, privind deschiderea unei clone a Universităţii Sorbona în Dubai (sau în Bahrein? ori poate în Qatar? le cam încurcam). Un proiect similar se afla în studiu în cooperare cu Oxfordul, probabil că vechimea celor două universităţi sedusese cine ştie ce petromonarhie. În această perspectivă, care oferea cu siguranţă oportunităţi financiare reale unui tânăr conferenţiar, se gândea el oare să intre în joc, afişând poziţii antisioniste? Şi credea că ar fi fost bine să adopt aceeaşi atitudine?

I-am aruncat lui Steve o privire violent inchizitorială – pe băiatul ăsta nu-l dădea inteligenţa afară din casă, îl zăpăceai uşor, aşa încât privirea mea a avut un efect rapid.

— Ca specialist în Bloy, bâigui el, ştii desigur câte ceva despre curentul identitar, antisemit…

Am oftat, sleit: Bloy nu era antisemit, iar eu nu eram specialist în Bloy. Prin forţa lucrurilor, îl pomenisem cu prilejul studiilor mele despre Huysmans şi făcusem o comparaţie între felul în care foloseau limbajul în singura mea lucrare publicată, Vertijurile neologismelor – fără îndoială apogeul eforturilor mele intelectuale terestre, şi care, în orice caz, se bucurase de cronici excelente în Poétique şi în Romantisme⁴, şi căreia îi datoram probabil promovarea mea la gradul de profesor.

De fapt, o mare parte din cuvintele ciudate întâl- nite la Huysmans nu erau neologisme, ci vorbe rare împrumutate din vocabularul specific anumitor bresle sau anumitor graiuri regionale. Teza mea era că Huysmans a rămas naturalist până la capăt, preocupat să încorporeze în opera sa adevărata vorbire populară şi poate că, într-un anume sens, a rămas acelaşi socialist care participa la serile de la Médan, acasă la Zola, iar dispreţul lui din ce în ce mai mare faţă de stânga nu i-a alungat niciodată aversiunea iniţială faţă de capitalism, de bani şi faţă de tot ceea ce ar fi avut legătură cu valorile burgheze. Reprezenta, de fapt, un tip unic de naturalist creştin, în vreme ce Bloy, mereu hămesit după succes comercial sau monden, nu încerca, prin fluxul de neologisme, decât să se evidenţieze, să se impună ca lumină spirituală persecutată, la care lumea nu avea acces; îşi alesese o poziţionare mistico-elitistă în societatea literară a timpului şi, ulterior, nu a încetat să se mire de eşecul său şi de nepăsarea, totuşi legitimă, pe care o suscitau imprecaţiile lui. Era, scrie Huysmans, „un nefericit, cu un orgoliu de-a dreptul diabolic şi o ură nesfârşită“. Încă de la început, Bloy îmi păruse un prototip al catolicului rău, ale cărui credinţă şi entuziasm nu se inflamează cu adevărat decât atunci când îşi poate cataloga interlocutorii ca damnaţi. Cu toate acestea, pe vremea când îmi scriam teza, mă aflasem în contact cu varii cercuri catolico-regaliste de stânga, care îi divinizau pe Bloy şi pe Bernanos, făcându-mă să mă bucur de te miri ce scrisoare manuscrisă, ca până la urmă să realizez că nu aveau nimic, dar absolut nimic să-mi ofere, nici un document pe care să nu-l pot eu însumi găsi cu uşurinţă în arhivele accesibile publicului universitar.

— Eşti pe-aproape… Reciteşte-l pe Drumont⁵, i-am spus totuşi lui Steve, mai degrabă ca să-i fac plăcere, moment în care m-a privit cu nişte ochi ascultători şi naivi de copil oportunist. În faţa sălii mele de curs – îmi propusesem să vorbesc în ziua aceea despre Jean Lorrain – trei indivizi de vreo douăzeci de ani, doi arabi şi un negru, blocau intrarea, nu erau înarmaţi şi păreau potoliţi, atitudinea lor nu avea nimic ameninţător şi, cu toate astea, trebuia să trec printre ei, deci trebuia să intervin. M-am oprit în dreptul lor: aveau cu siguranţă ordin să evite provocările, să trateze cu respect cadrele didactice, sau, mă rog, aşa speram.

— Sunt profesor aici, trebuie să-mi ţin cursul, am spus eu pe un ton hotărât, adresându-mă întregului grup.

Mi-a răspuns negrul, cu un surâs larg.

— Nici o problemă, domnule, am venit doar să ne vizităm surorile… a zis el arătând spre amfiteatru cu un gest liniştitor.

În ce le priveşte pe surori, nu erau acolo decât două fete de origine nord-africană, aşezate una lângă alta în amfiteatru, în stânga sus, şi îmbrăcate cu o burka neagră, cu ochii feriţi după o plasă, mă rog, cât se poate de corect, după părerea mea.

— Ei bine, le-aţi văzut, am conchis eu, blajin. Acum puteţi pleca, am insistat.

— Nici o problemă, domnule, a răspuns el zâmbind şi mai larg, apoi a făcut stânga-mprejur, urmat de ceilalţi, care nu suflaseră un cuvinţel. După doi paşi, s-a întors spre mine:

— Pacea fie cu dumneavoastră, domnule… mi-a zis el cu o uşoară plecăciune.

„A fost bine…“ mi-am spus închizând uşa sălii de curs, „de data asta a fost bine“. De fapt, nu ştiu la ce mă aşteptam, îmi ajunseseră la urechi nişte zvonuri privind agresarea unor profesori la Mulhouse, la Strasbourg, la Aix-Marseille şi la Saint-Denis, dar nu întâlnisem nici un coleg agresat şi, de fapt, nici nu credeam că e posibil. Steve spunea că se semnase de altfel un acord între mişcările tinerilor salafişti şi autorităţile universitare, drept dovadă, zicea el, golanii şi dealerii dispăruseră complet, de circa doi ani, din preajma facultăţii. Acordul conţinea cumva vreo clauză care să interzică accesul organizaţiilor evreieşti în facultate? Şi ăsta era tot un zvon, greu verificabil, însă Uniunea Studenţilor Evrei din Franţa nu mai era reprezentată, de la ultima deschidere a cursurilor, în nici un campus din zona pariziană, în vreme ce secţia de tineret a Frăţiei Musulmane îşi înmulţise, aproape pretutindeni, antenele.

Când am ieşit de la curs (ce-ar fi putut să le intereseze pe cele două fecioare cu burka la Jean Lorrain, pederastul acela greţos care se autoproclama enfilanthrope⁶? părinţii lor or fi fost la curent cu conţinutul exact al studiilor lor? uite cum ajungea literatura să te bage în bucluc), am dat peste Marie-Françoise, care mi-a propus să mâncăm împreună. Era limpede, ziua mea avea să fie socială.

Mi-era simpatică această holeră bătrână, leşinată după cancanuri sordide; vechimea ei ca profesor, poziţia în anumite comitete consultative confereau bârfelor sale mai multă greutate şi substanţă decât celor care ajungeau la urechile unui terchea-berchea ca Steve. A ales un restaurant marocan de pe strada Monge – aveam deci şi o zi halal!

Scaunul coanei Delouze – mi-a trântit ea în clipa când chelnerul ne aducea comanda – se clătina. Consiliul Naţional Universitar, care se reunea la începutul lunii iunie, avea foarte probabil s-o înlocuiască cu Robert Rediger.

Am aruncat o privire rapidă la tajine-ul meu de miel cu anghinare înainte să îndrăznesc, la plesneală, să ridic mirat din sprâncene.

— Da, ştiu, mi-a spus ea, poate părea aiurea, dar nu sunt doar zvonuri, am primit informaţii foarte exacte.

M-am scuzat pretextând că merg la toaletă, însă m-am dus doar ca să-mi consult smartphone-ul, acum afli orice de pe Internet, o căutare de nici două minute m-a înştiinţat că Robert Rediger era faimos pentru atitudinea propalestiniană şi că fusese unul dintre principalii artizani ai boicotului la care fuseseră supuse universităţile israeliene; m-am spălat conştiincios pe mâini, după care m-am întors la colega mea.

Tajine-ul meu se cam răcise, păcat!

— N-o să aştepte totuşi alegerile? am întrebat după o primă înghiţitură, mi se părea o întrebare cu tâlc.

— Alegeri? Ce treabă au alegerile? Crezi c-o să schimbe ceva?

Se pare că întrebarea mea nu era chiar aşa de potrivită.

— Păi, nu ştiu, în trei săptămâni urmează totuşi prezidenţialele…

34

— Ştii bine că jocurile sunt făcute, o să fie ca în 2017, Frontul Naţional⁷ o să intre în turul doi, iar stânga va ieşi din nou câştigătoare, nu văd de ce s-ar mai chinui consiliul să aştepte alegerile.

— E vorba, totuşi, de rezultatul Frăţiei Musulmane, care e o necunoscută; dacă depăşeşte pragul simbolic de 20%, s-ar putea să influenţeze raportul de forţe…

Această afirmaţie era desigur o nerozie, alegătorii Frăţiei Musulmane aveau să se reorienteze în proporţie de 99% către Partidul Socialist, ceea ce nu putea în nici un caz să influenţeze rezultatul, dar cuvintele raport de forţe atârnă greu într-o conversaţie, îţi dau aerul că i-ai citit pe Clausewitz şi pe Sun Tzu, iar pe deasupra eram încântat şi de pragul simbolic, în orice caz Marie-Françoise a dat din cap de parcă tocmai aş fi exprimat o idee, după care a cântărit, îndelung, consecinţele unei eventuale intrări a Frăţiei Musulmane la guvernare asupra compoziţiei instanţelor de conducere universitare, inteligenţa ei combinatorie îşi lua avânt, eu chiar n-o mai ascultam, contemplam defilarea ipotezelor pe faţa ei ascuţită şi purie, e bine să te preocupe ceva în viaţă, mi-am spus, mă tot întrebam ce anume ar putea să mă intereseze în cazul în care viaţa mea sexuală avea să se încheie… Aş putea eventual să urmez nişte cursuri de oenologie sau să colecţionez machete de avion.

După-amiaza de seminar a fost anevoioasă, doctoranzii în ansamblu erau obositori, pentru ei începea să se contureze o miză, pentru mine deloc, cu excepţia alegerii mâncării indiene pe care aveam s-o încălzesc seara la microunde (Chicken Biryani? Chicken Tikka Masala? Chicken Rogan Josh?), uitându-mă la dezbaterile politice de pe postul France 2.

Astă-seară, pe ecrane era candidata Frontului Naţional, îşi afirma iubirea faţă de Franţa („dar care Franţă?“ îi replicau nu prea inspirat comentatorii de centru-stânga), mă întrebam dacă viaţa mea amoroasă chiar se isprăvise, în ultimă instanţă nu era chiar aşa de sigur, am avut de gând o bună parte din seară s-o sun pe Myriam, mi se părea că nu mă înlocuise, o întâlnisem de mai multe ori la facultate şi mi-a aruncat nişte priviri care puteau fi considerate intense, adevărul e însă că avea mereu o privire intensă, chiar şi când era vorba să-şi aleagă un balsam de păr, nu era cazul să mă înfierbânt, poate că ar fi fost mai bine să mă angajez politic, militanţii diferitelor facţiuni trăiau în această perioadă electorală momente febrile, în vreme ce eu, indiscutabil, mă atrofiam.

„Ferice de cei mulţumiţi de viaţă, de cei ce petrec, de cei veseli“, aşa îşi deschide Maupassant articolul pe care l-a scris despre À rebours⁸ în Gil Blas⁹. Istoria literară a fost în general aspră cu şcoala naturalistă, iar Huysmans a fost ridicat în slăvi pentru că s-a scuturat de jugul ei. Articolul lui Maupassant este totuşi mult mai profund şi mai sensibil decât cel pe care Bloy îl scria în aceeaşi perioadă în Le chat noir¹⁰. Până şi obiecţiile lui Zola, dacă le recitim, par de bun-simţ; e adevărat că Des Esseintes, psihologic vorbind, rămâne acelaşi de la prima la ultima pagină, că nu se întâmplă nimic şi că nici nu are cum să se întâmple în această carte, că, într-un anumit sens, acţiunea e nulă; nu mai puţin adevărat este că Huysmans nu avea cum să continue À rebours, că această capodoperă era o fundătură, dar nu asta e situaţia tuturor capodoperelor? Huysmans nu mai putea, după o asemenea carte, să fie naturalist, iar Zola a reţinut asta cu precădere, în vreme ce Maupassant, mai artist de cât el, nu avea ochi decât pentru capodoperă. Am expus aceste idei într-un scurt articol pentru revista Journal des dix-neuvièmistes, ceea ce m-a amuzat timp de câteva zile mai mult decât campania electorală, dar nu m-a împiedicat deloc să mă gândesc la Myriam.

Pe vremea nu prea îndepărtată a adolescenţei fusese cu siguranţă o delicioasă rockeriţă gotică, după care devenise o tânără mai degrabă elegantă, cu părul tăciune tuns drept, cu pielea foarte albă şi ochii negri; elegantă, dar sexy cu sobrietate; mai presus de orice, promisiunile erotismului ei discret erau onorate cu asupra de măsură. Dragostea la bărbaţi nu este altceva decât recunoştinţă pentru plăcerea primită şi nimeni nu-mi oferise vreodată mai multă plăcere decât Myriam. Putea să-şi contracte păsărica după bunul-plac (când domol, cu uşoare presiuni irezistibile, când cu mici zguduituri şirete şi neastâmpărate); înainte să mi-l ofere, îşi agita curuleţul cu o graţie nesfârşită. Iar felaţiile ei… n-am cunoscut ceva comparabil, aborda fiecare supt de parcă ar fi fost cel dintâi şi cel de pe urmă din viaţa ei. Fiecare dintre felaţiile ei ar fi putut pe deplin justifica întreaga viaţă a unui bărbat.

După câteva zile de tergiversări, am sunat-o; am stabilit să ne vedem chiar în seara aceea.

Continuăm să ne tutuim fostele gagici, aşa se obişnuieşte, dar înlocuim sărutul cu pupatul. Myriam avea o rochie scurtă şi neagră, colanţi negri şi ei, o poftisem la mine acasă, nu prea aveam chef de restaurant, a aruncat o privire curioasă prin încăpere, după care s-a cuibărit pe canapea, avea fusta cu adevărat scurtă, am întrebat-o dacă vrea să bea ceva, da, dacă ai un bourbon, mi-a zis ea.

— Ai făcut schimbări… – a luat apoi un gât de băutură – dar nu-mi dau seama ce anume.

— Perdelele.

Pusesem nişte perdele duble, portocalii cu ocru, cu vagi motive etnice. Cumpărasem şi o bucată de pânză asortată, pe care o zvârlisem peste canapea.

Myriam s-a întors, îngenunchind pe divan ca să inspecteze perdelele.

— Sunt drăguţe, a conchis ea, chiar foarte drăguţe. Ai avut mereu gust. Mă rog, pentru un macho, a adăugat ea.

După care s-a aşezat din nou pe canapea ca să stăm faţă în faţă.

— Nu te enervează când îţi zic că eşti macho?

— Nu ştiu, poate c-aşa e, cred că sunt un fel de macho aproximativ; de fapt, n-am fost niciodată con vins că e bine ca femeile să voteze, să urmeze aceleaşi studii ca bărbaţii, să aibă acces la aceleaşi profesii etc. Mă rog, până la urmă ne-am obişnuit, dar ce e, în fond, bine?

Şi-a mijit ochii uimită, câteva clipe am avut sentimentul că încearcă într-adevăr să afle un răspuns, am început şi eu, într-o străfulgerare, să-l caut, după care mi-am dat seama că n-am nici un răspuns, nici la întrebarea asta şi nici la oricare alta.

— Eşti pentru întoarcerea la patriarhat, aşa-i?

— Nu sunt pentru nimic, ştii prea bine, dar patriarhatul avea măcar meritul că exista, mă rog, vreau să spun că persevera, ca sistem social, în a fi, existau familii cu copii, care reluau în mare aceeaşi schemă, pe scurt, funcţiona; acum nu mai sunt destui copii, deci s-a terminat.

— Da, teoretic eşti un macho, fără doar şi poate. Însă ai gusturi literare rafinate, Mallarmé, Huysmans, ceea ce cu siguranţă te îndepărtează de modelul macho tipic. Aş putea adăuga şi o sensibilitate feminină, anormală, pentru textilele decorative. În schimb, te îmbraci ca un mârlan. Un personaj macho grunge ar putea avea oarece credibilitate; nu-ţi place însă ZZ Top, l-ai preferat mereu pe Nick Drake. Pe scurt, eşti o personalitate paradoxală.

Înainte să-i răspund, mi-am mai pus nişte bourbon. Agresiunea ascunde adesea nevoia de seducţie, citisem asta la Boris Cyrulnik, iar Boris Cyrulnik e un greu, un tip pe care nu-l duci cu una, cu două, în domeniul psihic e competent, un fel de Konrad Lorenz al oamenilor. De altfel, Myriam îşi desfăcuse uşor picioarele în aşteptarea unui răspuns – limbajul corpului e o chestie cât se poate de grăitoare.

— Nu e nici un paradox aici, atât doar că foloseşti psihologia revistelor pentru femei, care nu utilizează decât tipologii de consumator: boemul ecologist, cucoana vanitoasă, mondena gay-friendly, satanistul fervent, tehno-zenul, mă rog, sunt inventate altele în fiecare săptămână. Nu corespund unui profil de consumator deja inventariat, asta-i tot.

— Am putea ca în seara revederii noastre să încercăm să ne spunem nişte lucruri drăguţe, nu crezi?

De data asta am desluşit în vocea ei o stridenţă care m-a deranjat.

— Ţi-e foame? am întrebat-o ca să risipesc stânjeneala.

Nu, nu-i era, dar ce să-i faci, până la urmă tot trebuie să mănânci.

— Vrei sushi?

Evident, a acceptat, oamenii întotdeauna acceptă când li se propune sushi, atât gastronomii cei mai exigenţi, cât şi femeile cele mai preocupate de siluetă, există un soi de consens universal în jurul acestei alăturări amorfe de peşte crud şi orez chior, aveam meniul unei firme care livra sushi, până şi citirea lui mi se părea plicticoasă, nu pricepeam diferenţa dintre wasabi, maki şi salmon roll şi n-aveam nici un chef să pricep ceva, am optat pentru un meniu B3 şi am telefonat să dau comanda, în ultimă instanţă mai bine ne-am fi dus la restaurant, după ce am închis am pus nişte Nick Drake. A urmat o linişte prelungă, pe care am între rupt-o, cam fără noimă, întrebând-o cum îi mergea la facultate. M-a privit mustrător, după care mi-a spus că bine şi că voia să facă un master în domeniul editorial. Am putut, cu uşurare, s-o cârmesc spre un subiect de ordin general, care de altfel îi valida proiectul de carieră: în vreme ce sectoare întregi din economia franceză continuau să se prăbuşească, lumea editorială se simţea bine, scotea beneficii uriaşe, era totuşi ciudat, ai fi zis că, pradă disperării, tot ce le rămăsese oamenilor era lectura.

— Nici tu nu prea stai pe roze. Dar asta e impresia pe care mi-ai lăsat-o mereu, la drept vorbind… a spus ea fără ţâfnă, ba chiar cu tristeţe.

Ce-aş fi putut să-i răspund? Era greu de contrazis.

— Chiar atât de deprimat păream? am întrebat-o după alt moment de tăcere.

— Nu, nu deprimat, deşi într-un fel e mai rău, am văzut mereu la tine un fel de onestitate nefirească, acea inaptitudine pentru compromisurile care le permit oamenilor, la urma urmei, să supravieţuiască. Să zicem, de pildă, că ai avea dreptate în privinţa patriarhatului, că ar fi singura formulă viabilă. Dar eu am făcut studii superioare, am fost obişnuită să mă consider o persoană unică, înzestrată cu o capacitate de reflecţie şi de decizie egală cu cea a bărbatului, deci ce-i de făcut cu mine, sunt oare bună de zvârlit la coş?

Răspunsul cel mai potrivit ar fi fost probabil „Da“, însă mi-am ţinut gura, poate că de fapt nu eram chiar atât de onest. Şi sushi tot nu sosea. Mi-am mai turnat un pahar de bourbon, eram deja la al treilea. Nick Drake continua să evoce tinere neprihănite, prinţese de demult. Iar eu tot n-aveam chef să-i torn un copil, nici să împart sarcinile şi nici să cumpăr un portbebe marsupiu. N-aveam nici măcar vreo pornire să fac sex, mă rog aveam o oarecare pornire, dar în acelaşi timp voiam să mor, de fapt nu mai ştiam ce vreau, simţeam cum mă cuprinde o uşoară greaţă, ce mama mă-sii făceau ăia de la Rapid’Sushi, fir-ar să fie! Ar fi trebuit s-o rog să mi-o sugă, chiar în clipa asta, cuplul nostru ar fi căpătat o a doua şansă, dar am lăsat stinghereala să se lăfăie, să dospească.

— Bun, poate e mai bine să plec… a spus ea după o tăcere de cel puţin trei minute.

Nick Drake îşi isprăvise jelaniile, urma să trecem la râgâielile celor de la Nirvana, am închis sonorul şi i-am zis:

— Ai vrea…

— Îmi pare rău, François că ai ajuns în halul ăsta, mi-a spus în vestibul – îşi pusese deja haina pe ea – aş vrea să te-ajut, dar nu ştiu cum, nu-mi dai nici o şansă.

Ne-am pupat din nou, nu credeam că o vom putea lua de la capăt.

Sushi-ul a sosit la câteva minute după plecarea ei. Erau o grămadă.

 

 

II

 

După plecarea lui Myriam, am rămas singur mai mult de o săptămână; era prima oară când, după numirea ca profesor, nu mă simţeam în stare să-mi ţin cursurile de miercuri. Momentele de apogeu intelectual ale vieţii mele fuseseră scrierea tezei şi publicarea cărţii; dar asta se întâmplase acum mai bine de zece ani. Apogeu intelectual? Sau apogeu pur şi simplu? În orice caz, pe vremea aceea mă simţeam justificat. De-atunci nu mai produsesem decât scurte articole pentru Journal des dix-neuvièmistes şi, uneori, mai rar, pentru Le Magazine littéraire, atunci când apărea vreun subiect în acord cu domeniul meu de competenţă. Articolele mele erau clare, incisive, strălucitoare; în general, erau preţuite, cu atât mai mult cu cât nu întârziam niciodată predarea. Erau însă toate astea de ajuns ca să justifice o viaţă? Dar de ce trebuie oare ca o viaţă să fie justificată? Toate animalele, majoritatea covârşitoare a oamenilor trăiesc fără să simtă nici cea mai măruntă nevoie de justificare. Trăiesc pentru că trăiesc, şi cu asta, basta, aşa gândesc toţi; apoi, bănuiesc, mor pentru că mor şi, în opinia lor, aşa se încheie socoteala. Măcar în calitatea mea de specialist în Huysmans mă simţeam obligat să fac ceva mai mult.

Atunci când doctoranzii mă întreabă în ce ordine trebuie să abordeze operele unui autor căruia deja s-au decis să-i consacre teza, îi îndemn de fiecare dată să privilegieze ordinea cronologică. Nu pentru că viaţa autorului ar avea o reală importanţă, ci pentru că succesiunea cărţilor sale trasează un fel de biografie intelectuală, cu propria ei logică. În cazul lui Joris-Karl Huysmans, problema se punea cu o stringenţă specială în ceea ce priveşte À rebours. Cum, după ce ai scris o carte de o originalitate atât de izbitoare, fără egal în literatura universală, cum de mai poţi continui să scrii? Primul răspuns care-ţi vine în minte este, desigur: extraordinar de greu. Este ceea ce s-a întâmplat în cazul lui Huysmans. En rade,care a urmat după À rebours, e o carte dezamăgitoare, nici n-avea cum să fie altfel, iar impresia negativă, senzaţia de stagnare, de sărăcire lentă nu înlătură complet plăcerea lecturii doar pentru că autorul a avut o idee strălucită: să povestească, într-o carte condamnată să fie dezamăgitoare, istoria unei dezamăgiri. Aşa încât congruenţa subiectului cu maniera lui de tratare atrage adeziunea estetică. Pe scurt, te plictiseşti întrucâtva, dar continui să citeşti, deşi simţi prea bine că nu doar personajele se află în radă pe timpul dezolantei lor şederi la ţară, ci şi Huysmans însuşi. Aproape ai impresia că încearcă o revenire la naturalism (naturalismul sordid al satului, unde ţăranii se dovedesc mai abjecţi şi mai lacomi decât parizienii), dacă n-ar fi acele fragmente onirice care, intersectând naraţiunea, o fac complet bolnavă şi inclasabilă.

Ceea ce i-a îngăduit lui Huysmans, odată cu următorul roman, să iasă din impas, a fost o formulă simplă, cunoscută: adoptarea unei personaj central, purtător de cuvânt al autorului, căruia i se poate urmări evoluţia pe parcursul mai multor cărţi. Toate aceste lucruri le-am expus limpede în teza mea; dificultăţile au început ulterior, fiindcă punctul central al evoluţiei lui Durtal (şi a lui Huysmans însuşi), din Là-bas, în ale cărui prime pagini îşi lua adio de la naturalism, până la L’oblat, trecând prin En route şi La cathédrale¹¹, era convertirea la catolicism.

De bună seamă, unui ateu nu-i e uşor să vorbească despre o serie de cărţi care au ca principal subiect o convertire; tot aşa, dacă avem în vedere un individ care n-a fost niciodată îndrăgostit, căruia sentimentul iubirii i-ar fi cu desăvârşire străin, acestuia i-ar fi desigur peste mână să fie preocupat de un roman consacrat acestei pasiuni. În lipsa unei veritabile atracţii emoţionale, sentimentul care i se impunea treptat ateului confruntat cu isprăvile spirituale ale lui Durtal, cu acele mişcări alternative de retragere şi de revărsare a harului care constituiau trama ultimelor trei romane ale lui Huysmans, era, din păcate, sastiseala.

Chiar în acest punct al cugetărilor mele (mă trezisem şi îmi beam cafeaua, aşteptând ivirea zorilor), mi-a venit o idee nespus de neplăcută: aşa cum À rebours reprezenta culmea vieţii literare a lui Huysmans, Myriam era probabil apogeul vieţii mele amoroase. Voi izbuti oare să trec peste pierderea amantei? După toate aparenţele, răspunsul era negativ.

În aşteptarea morţii, îmi rămânea Journal des dixneuvièmistes, următoarea şedinţă de redacţie avea loc în mai puţin de o săptămână. Mai era şi campania electorală. Mulţi oameni sunt interesaţi de politică şi de război, eu însă nu prea apreciam aceste surse de divertisment şi mă simţeam, din nefericire, la fel de politizat ca un ştergar de baie. E drept că, pe vremea tinereţii mele, alegerile erau cât se poate de neinteresante; mediocritatea ofertei politice putea chiar să pară surprinzătoare. Un candidat de centru-stânga era ales, pentru unul sau două mandate, în funcţie de charisma personală, motive obscure interzicându-i să candideze pentru al treilea; apoi populaţia se sătura de candidat şi, la modul generic, de ceea ce însemna centru-stânga, putea fi constatat un fenomen de alternanţă democratică, aşa încât alegătorii aduceau la putere un aspirant de centru-dreapta, tot pentru unul sau două mandate, în funcţie de om. În mod curios, ţările occidentale erau teribil de mândre de acest sistem electoral, care de fapt nu reprezenta decât o împărţire a puterii între două bande rivale, care ajungeau şi să declanşeze războaie doar ca să se impună în ţările care nu le împărtăşeau entuziasmul. Între timp, ascensiunea extremei dreapta făcuse fenomenul şi mai interesant, prin proiectarea asupra dezbaterilor a frisonului uitat al fascismului, însă lucrurile începuseră să se schimbe cu adevărat de-abia în 2017, odată cu cel de-al doilea tur al prezidenţialelor. Presa internaţională asistase cu uluire la acest spectacol ruşinos, dar ineluctabil din unghi aritmetic, al realegerii unui preşedinte de stânga într-o ţară din ce în ce mai orientată spre dreapta. În decursul celor câteva săptămâni care au urmat după scrutin, s-a instalat în toată ţara o atmosferă ciudată şi apăsătoare. Părea un soi de disperare sufocantă, radicală, dar vrâstată ici-colo cu luciri insurecţionale. La o lună după rezultatele din turul doi, Mohammed Ben Abbes a anunţat crearea Frăţiei Musulmane. Primă tentativă de islam politic, Partidul Musulmanilor din Franţa a eşuat rapid din cauza antisemitismului stânjenitor al liderului său, care îl împinsese să stabilească legături cu extrema dreaptă. Trăgând învăţămintele cuvenite din acest fiasco, Frăţia Musulmană s-a străduit să păstreze o poziţie moderată, a susţinut cauza palestiniană cu măsură şi a menţinut relaţii cordiale cu autorităţile religioase evreieşti. După modelul partidelor musulmane active în ţările arabe, model de altfel utilizat anterior în Franţa de către Partidul Comunist, acţiunea politică propriu-zisă era sprijinită printr-o reţea deasă de mişcări de tineret, de aşezăminte culturale şi de asociaţii de caritate.

Într-o ţară în care mizeria generală se agrava inevitabil, an de an, politica acestui sistem de reţele se dovedise rodnică şi permisese Frăţiei Musulmane să-şi lărgească audienţa dincolo de cadrul strict confesional, iar succesul ei fusese de-a dreptul fulgerător: în ultimele sondaje, acest partid care n-avea decât cinci ani de existenţă strângea 21% din intenţiile de vot şi sufla în ceafa Partidului Socialist, cu 23%. Dreapta tradiţională se plafonase la 14%, iar Frontul Naţional, cu 32%, rămânea de departe cel dintâi partid francez.

David Pujadas¹² devenise de câţiva ani o figură emblematică şi nu doar că pătrunsese în „clubul foarte închis“ al ziariştilor politici (Cotta, Elkabbach, Duhamel şi alţi câţiva) care fuseseră socotiţi în istoria mass-media suficient de pricepuţi ca să arbitreze o dezbatere prezidenţială între cele două tururi, dar îşi şi surclasase predecesorii printr-o fermitate politicoasă, prin calm şi, mai ales, prin aptitudinea de a ignora insultele, de a aduce pe făgaş normal înfruntările care o luau razna, conferindu-le o aparenţă demnă şi democratică. Candidata Frontului Naţional şi candidatul Frăţiei Musulmane au acceptat să le modereze confruntarea, cu siguranţă cea mai aşteptată dintre toate cele care precedau primul tur, fiindcă, dacă reprezentantul Frăţiei Musulmane, aflat în creştere constantă în sondaje de la intrarea în campanie, reuşea să-l depăşească pe cel al Partidului Socialist, aveam să ne confruntăm cu un al doilea tur complet inedit şi cu un rezultat complet imprevizibil. Simpatizanţii stângii, în ciuda unor apeluri repetate, clamate pe un ton din ce în ce mai ameninţător prin cotidienele şi săptămânalele de referinţă, rămâneau reticenţi în transferarea voturilor lor spre un candidat musulman; simpatizanţii dreptei, din ce în ce mai numeroşi, păreau, în ciuda proclamaţiilor foarte hotărâte ale liderilor, gata să sară pârleazul şi să voteze în turul doi cu candidata „naţională“. Prin urmare, aceasta juca o carte mare, fără îndoială cea mai mare din întreaga ei carieră.

Dezbaterea avea loc într-o miercuri, ceea ce nu-mi prea convenea; în ajun, cumpărasem o combinaţie de mâncăruri indiene pentru microunde şi trei sticle de vin banal. O masă anticiclonică se instalase din Ungaria până în Polonia, oprind înaintarea spre sud a depresiunii din Insulele Britanice; în Europa se menţinea o vreme neobişnuit de rece şi de uscată. Doctoranzii mei mă chinuiseră toată ziua cu întrebări tâmpite, de genul: de ce poeţii minori (Moréas, Cobière etc.) erau consideraţi minori, ce-i împiedica să fie importanţi (Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé, ca să n-o lungim, după care sărim la Breton). Întrebările lor nu erau dezinteresate, ci dimpotrivă, era vorba de doi doctoranzi sfrijiţi şi acri, dintre care unul dorea să facă o teză despre Cros, iar celălalt despre Corbière, tipii voiau să n-o dea-n bară, era limpede, aşteptau răspunsul meu ca reprezentant al instituţiei. M-am eschivat, recomandându-l pe Laforgue, care era pe la mijloc.

În timpul dezbaterii propriu-zise, totul mi-a mers anapoda, mă rog, nu mie, ci aparatului cu microunde, care a ales altă cale de funcţionare (rotire rapidă, cu emisia unui sunet aproape subsonic, dar fără să încălzească alimentele), ceea ce m-a împins să-mi prăjesc pacheţelele indiene la tigaie, şi uite-aşa am ratat grosul argumentaţiei. Dar, după câte mi-am dat seama, lucrurile au mers aproape excesiv de corect, cei doi candidaţi la funcţia supremă în stat îşi înmulţeau dovezile de stimă reciprocă, exprimându-şi pe rând o dragoste neasemuită faţă de Franţa, dând impresia că sunt de acord aproape în toate privinţele. Cu toate astea, în aceleaşi momente, izbucneau la Montfermeil lupte între militanţii de extremă dreapta şi un grup de tineri africani, care nu îşi revendicau nici o apartenenţă politică – incidente sporadice avuseseră loc de o săptămână încoace pe teritoriul aceleiaşi comune, ca urmare a profanării unei moschei. Un site identitar de pe Internet avea să afirme a doua zi că înfruntările fuseseră foarte violente şi că erau înregistraţi câţiva morţi – dar Ministerul de Interne a dezminţit imediat informaţia. Ca de fiecare dată, preşedinta Frontului Naţional şi liderul Frăţiei Musulmane au publicat câte un comunicat prin care se desolidarizau cu tărie de aceste manifestări criminale. Cu doi ani în urmă, presa realizase câteva reportaje-şoc, atunci când avuseseră loc cele dintâi ciocniri armate, dar azi se vorbea din ce în ce mai puţin despre ele, totul părea că s-a banalizat. Vreme de mai mulţi ani, poate chiar decenii la rând, Le Monde, ca şi toate celelalte ziare de centrustânga, adică, de fapt, toate ziarele, le denunţaseră sistematic pe „Casandrele“ care prevesteau un război civil între imigranţii musulmani şi populaţiile autohtone din Europa Occidentală. Aşa cum îmi explicase unul dintre colegii mei care preda literatura greacă, această utilizare a mitului Casandrei era, în fond, bizară. În mitologia greacă, Casandra e înfăţişată la început ca o tânără foarte frumoasă, „asemănătoare Afroditei de aur“, scrie Homer. Îndrăgostit de ea, Apollo îi oferă darul profeţiei, cu condiţia să-l accepte în aşternutul ei. Casandra acceptă darul, dar refuză dragostea zeului, care, mânios, o scuipă în gură, ceea ce o va împiedica să se mai facă vreodată înţeleasă sau crezută. Ea prevesteşte succesiv răpirea Elenei de către Paris, apoi dezlănţuirea războiului din Troia şi îşi avertizează compatrioţii troieni în legătură cu şiretlicul prin care grecii (faimosul „cal troian“) au cucerit oraşul. Va sfârşi ucisă de Clitemnestra, nu înainte de a-şi fi prevestit moartea, ca şi pe aceea a lui Agamemnon, care refuzase să o creadă. Într-un cuvânt, Casandra oferea exemplul predicţiilor pesimiste constant împlinite şi se părea, examinând faptele, că ziariştii de centru-stânga nu făceau decât să repete nesocotinţa troienilor. O astfel de orbire nu avea, din punct de vedere istoric, nimic inedit: putea fi întâlnită la intelectualii, politicienii şi ziariştii anilor ’30 ai veacului trecut, unanim convinşi că Hitler „va deveni până la urmă raţional“. Probabil că unor oameni care au trăit şi au prosperat într-un anumit sistem social le este imposibil să-şi închipuie punctul de vedere al celor care, neavând niciodată ceva de aşteptat de la acest sistem, îşi propun să-l distrugă, fără vreo apăsare.

La drept vorbind, de câteva luni încoace, atitudinea presei de centru-stânga se schimbase: nu se mai vorbea deloc despre violenţele din suburbii, despre conflictele interetnice, problema era pur şi simplu trecută sub tăcere, ba chiar încetase şi denunţarea „Casandrelor“, care, la rândul lor, ajunseseră să tacă. Oamenii păreau sătui să li se împuieze urechile cu acest subiect; în mediul pe care-l frecventam, se aşternuse lehamitea mai devreme decât în toate celelalte; se va întâmpla „ceea ce trebuie să se întâmple“, cam ăsta era, pe scurt, sentimentul general. A doua zi seara, pe drum spre cocteilul trimestrial de la Journal des dix-neuvièmistes, ştiam deja că luptele de la Montf ermeil nu aveau să suscite prea multe comentarii, oricum nu mai multe decât ultimele dezbateri dinaintea primului tur al prezidenţialelor, şi mult mai puţine decât recentele numiri din posturile universitare. Recepţia se desfăşura pe strada Chaptal, la Muzeul Vieţii Ro mantice, închiriat pentru această ocazie.

Dintotdeauna mi-a plăcut Piaţa Saint-Georges cu adorabilele ei faţade Belle Époque; m-am oprit câteva clipe în faţa bustului lui Gavarni, după care am urcat pe strada Notre-Dame-de-Lorette şi apoi pe strada Chaptal. În dreptul numărului 16 se deschidea o scurtă alee pavată, mărginită de arbori, ce ducea la muzeu.

Vremea era plăcută, aşa că uşile duble fuseseră larg deschise spre grădină; am luat o cupă de şampanie înainte să-mi încep plimbarea printre tei şi, de îndată, am zărit-o pe Alice. Era conferenţiară la Universitatea Lyon III, specialistă în Nerval; rochia ei vaporoasă, cu flori viu colorate, era fără îndoială ceea ce se cheamă o rochie de cocteil, nu prea ştiam de fapt diferenţele între rochia de cocteil şi rochia de seară, dar eram sigur că Alice va purta de fiecare dată rochia potrivită şi că va avea, în general, comportamentul cel mai nimerit, era o companie plăcută, aşa încât n-am ezitat s-o salut, deşi era prinsă într-o conversaţie cu un tânăr cu faţă ascuţită, cu piele foarte albă, îmbrăcat cu un blazer peste tricoul inscripţionat cu PSG şi încălţat cu nişte bascheţi de un roşu intens, în mod ciudat ansamblul era destul de elegant; mi s-a prezentat ca fiind Godefroy Lempereur.

— Sunt unul dintre noii dumneavoastră colegi… mi-a spus întorcându-se spre mine – am văzut că a cerut un whisky sec –, am fost numit la Paris III.

— Da, am aflat, sunteţi specialist în Bloy, nu-i aşa?

— François l-a detestat dintotdeauna pe Bloy, a intervenit Alice abilă, mă rog, în calitate de specialist în Huysmans se află, evident, de altă parte a baricadei.

Lempereur s-a întors spre mine zâmbindu-mi cu o căldură surprinzătoare şi mi-a spus rapid:

— Vă cunosc, desigur… Preţuiesc enorm lucrările dumneavoastră despre Huysmans.

A urmat un moment de tăcere, îşi căuta cuvintele cu ochii aţintiţi asupra mea, privirea îi era atât de intensă încât m-am gândit că, probabil, se machiase, sau cel puţin îşi accentuase genele cu o dâră de rimel, am avut deodată impresia că avea să-mi spună nişte lucruri importante. Alice ne învăluia cu acea privire deopotrivă tandră şi uşor batjocoritoare a femeilor care urmăresc o discuţie între bărbaţi, adică acel fenomen ciudat care pare să oscileze mereu între pederastie şi duel. O pală de vânt destul de puternică a scuturat, deasupra noastră, frunzişul teilor. Chiar în acea clipă am auzit din depărtare, destul de şters, un zgomot surd care semăna a explozie.

— E ciudat, a spus în cele din urmă Lempereur, cât de ataşaţi rămânem de autorii cărora ne-am consacrat la începutul vieţii. Ai zice că, după un secol sau două, patimile se domolesc, că, universitari fiind, dobân dim un soi de obiectivitate literară etc. Ei bine, nici pomeneală. Huysmans, Zola, Barbey, Bloy, toţi indivizii ăştia s-au cunoscut între ei, au dezvoltat raporturi de prietenie sau de ură, au făcut alianţe, s-au certat, istoria relaţiilor lor este chiar cea a literaturii franceze; iar noi, la mai bine de un veac distanţă, reproducem aceste relaţii, continuăm să fim fideli propriului cam pion, suntem gata ca, de dragul lui, să ne iubim, să ne provocăm, să ne luptăm, prin intermediul unor articole.

— Aveţi dreptate, dar asta nu-i rău. Măcar e o dovadă că literatura e o treabă serioasă.

— Nimeni nu s-a certat din cauza bietului Nerval… a intervenit Alice, dar cred că Lempereur nici măcar n-a auzit-o, continua să mă privească ţintă, acut, de parcă ar fi fost cufundat în propriul discurs.

— Aţi fost mereu o persoană foarte serioasă, a continuat el, v-am citit toate articolele din Journal. Ceea ce nu e şi cazul meu. La douăzeci de ani, eram fascinat de Bloy, de intransigenţa, de violenţa, de virtuozitatea cu care dispreţuia sau insulta; însă era, într-o mare măsură, şi un fenomen de modă. Bloy era arma absolută împotriva secolului XX, cu mediocritatea, cu nerozia lui angajată, cu umanitarismul lui dezgustător; împotriva lui Sartre, împotriva lui Camus, împotriva tuturor măscăricilor angajaţi; dar şi împotriva tuturor formaliştilor greţoşi, a noului roman, tuturor absurdităţilor lipsite de urmări. Bun, am împlinit douăzeci şi cinci de ani: în continuare nu-mi plac nici Sartre, nici Camus, nici orice ar avea legătură cu noul roman, în schimb virtuozitatea lui Bloy a ajuns să mi se pară jenantă şi trebuie să recunosc că dimensiunea spirituală şi sacră de care făcea atâta caz nu-mi mai spune aproape nimic. Îmi place mult mai mult acum să-i recitesc pe Maupassant sau pe Flaubert – şi chiar pe Zola, mă rog, anumite pagini din el. Şi, desigur, pe foarte straniul Huysmans…

Are un stil intelectual de dreapta destul de seducător, mi-am spus, i-ar asigura o poziţie destul de singulară la facultate. Pe oameni poţi să-i laşi să vorbească în neştire, sunt mereu preocupaţi de propriul discurs, totuşi discuţia trebuie din când în când înviorată. Am aruncat o privire lipsită de speranţă către Alice, ştiam că n-o interesează deloc perioada aceea literară, era o fanatică Frühromantik¹³. Am fost cât pe ce să-l întreb pe Lempereur: „Sunteţi catolic, fascist sau amândouă deodată?“, dar m-am abţinut, pierdusem cu siguranţă contactul cu intelectualii de dreapta, habar n-aveam cum să procedez. De departe s-au auzit din nou nişte păcănituri prelungite.

— Ce să fie, credeţi că… a întrebat Alice, după care a adăugat cu un ton şovăitor: Par nişte focuri de armă.

Am tăcut pe dată şi mi-am dat seama că toate conversaţiile din grădină încetaseră, se auzeau din nou foşnetul vântului printre frunze şi nişte paşi sfioşi pe pietriş, mai mulţi invitaţi părăseau sala unde se ţinea cocteilul şi înaintau pe sub copaci, în aşteptare. Doi profesori de la Universitatea din Montpellier au trecut pe lângă mine, îşi deschiseseră smartphone-urile şi le ţineau ciudat, cu ecranul orizontal, ca pe o nuieluşă vrăjită de alun. „Nimic…“ oftă unul dintre ei angoasat, „au rămas pe G20“. Dacă-şi închipuiau că posturile de ştiri aveau să relateze evenimentul, ei bine, se înşelau, mi-am zis, azi ca şi ieri la Montfermeil era black-out total.

— E prima oară când se aud trosnituri la Paris, a remarcat Lempereur cu un ton neutru.

În aceeaşi clipă s-au auzit din nou schimburi de focuri, de această dată foarte desluşit, păreau foarte aproape, şi apoi o explozie puternică. Toţi invitaţii s-au întors în direcţia de unde se auzise. O trâmbă de fum se ridica spre cer deasupra clădirilor, zarva venea din apropierea Pieţei Clichy.

— Asta e, cred că micuţa noastră chermeză se va încheia prematur… a spus Alice cu graţie.

Într-adevăr, mulţi dintre invitaţi încercau să telefoneze; unii începuseră să meargă spre ieşire, dar nu deodată, ci în etape, parcă spre a demonstra că-şi ţineau firea şi că nu se lăsau cuprinşi de panică.

— Ne putem continua discuţia la mine acasă, a propus Lempereur. Locuiesc pe strada Cardinal Mercier, la doi paşi de-aici.

— Mâine am un curs la Lyon, iau trenul de şase dimineaţa, a spus Alice, cred că mă retrag acum.

— Eşti sigură?

— Da. Şi, culmea, nu mi-e deloc teamă.

O priveam întrebându-mă dacă are vreun rost să insist, şi, culmea, nici mie nu mi-era teamă, încredinţat fiind, fără vreun temei anume, că răzmeriţa se va opri pe bulevardul Clichy.

Renault-ul Twingo al lui Alice era parcat la colţ cu strada Blanche.

— Nu sunt convins că-i prudent ce faci, i-am zis, după pupăturile de despărţire, oricum sună-mă când ajungi.

A încuviinţat, după care a demarat.

— E o femeie remarcabilă… spuse Lempereur.

I-am dat dreptate, recunoscând în sinea mea că nu ştiu mare lucru despre ea. Alături de distincţiile onorifice şi de evoluţiile profesionale, singurul subiect de conversaţie între colegi erau indiscreţiile sexuale; şi pe seama ei nu auzisem nici un zvon. Era inteligentă, elegantă, frumuşică – ce vârstă să fi avut? Cam cât mine, între patruzeci şi patruzeci şi cinci de ani – şi, după toate aparenţele, era singură. Era totuşi cam de vreme să plec steagul, mi-am zis, după care mi-am amintit că şi în ajun luasem în calcul aceeaşi perspectivă.

— Remarcabilă, am întărit eu, încercând să-mi alung din minte gândurile negre.

Împuşcăturile încetaseră. Când am intrat pe strada Ballu, pustie la ora aceea, i-am atras atenţia lui Lempereur că ne-am trezit în plină epocă a scriitorilor noştri preferaţi; aproape toate imobilele, deosebit de bine conservate, datau din vremea celui de-al Doilea Imperiu sau de la începutul celei de-a Treia Republici.

— E-adevărat, chiar întâlnirile de marţi ale lui Mallarmé se ţineau nu departe de-aici, pe strada Rome… a răspuns el. Şi dumneavoastră unde staţi?

— Pe bulevardul Choisy. Anii 1970, mai degrabă. O epocă, desigur, mult mai puţin spectaculoasă pe plan literar.

— În ceea ce se numeşte Chinatown?

— Exact, stau în plin Chinatown.

— S-ar putea dovedi o alegere isteaţă, zise el gânditor, după o pauză lungă de reflecţie.

Chiar în clipa aceea am ajuns la colţul străzii Clichy. M-am oprit locului, interzis. La vreo sută de metri spre nord, piaţa Clichy era complet invadată de flăcări; se desluşeau mai multe caroserii de maşini şi cea a unui autobuz, carbonizate: statuia mareşalului Moncey, impunătoare şi neagră, se detaşa în mijlocul incendiului. Tăcerea năpădise scena, tulburată doar de urletul repetat al unei sirene.

— Ştiţi ceva despre cariera mareşalului Moncey?

— Nimic.

— A fost soldat al lui Napoleon. S-a evidenţiat apărând bariera din Clichy împotriva cotropitorilor ruşi în 1814. Dacă luptele interetnice s-ar întinde până în Parisul intra-muros, a continuat Lempereur pe acelaşi ton, comunitatea chineză n-ar fi afectată. Chinatown ar putea deveni unul dintre puţinele cartiere pariziene cu adevărat sigure.

— Credeţi?

A ridicat din umeri, fără să răspundă. În clipa aceea am zărit cu uimire doi CRS¹⁴ cu mitraliere, îm brăcaţi în combinezoane de kevlar, care coborau liniştiţi strada Clichy în direcţia gării Saint-Lazare. Sporovăiau cu entuziasm, fără să ne arunce nici măcar o privire.

— Ăştia… eram atât de năucit încât articulam cu greu, aştia se poartă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

— Da… Lempereur se oprise şi îşi masa gânditor bărbia. Ştiţi, e greu de spus în clipa asta ceea ce e sau nu posibil să se întâmple. Dacă vine cineva să susţină contrariul, ori e idiot, ori mincinos; după părerea mea, nimeni nu poate susţine că ştie cum o să evolueze lu crurile în săptămânile viitoare. Bun… spuse el, după un nou răgaz de gândire, am ajuns aproape de casa mea. Sper ca prietena dumneavoastră să fi ajuns şi ea cu bine…

Strada Cardinal Mercier, tăcută şi pustie, se sfârşea într-o fundătură, unde se afla o fântână înconjurată de coloane. De-o parte şi de alta, portaluri masive, având camere de supraveghere deasupra, dădeau spre nişte curţi pline de verdeaţă. Lempereur a apăsat cu arătătorul pe o plăcuţă de aluminiu, care era probabil un dispozitiv de identificare biometrică; de îndată, în faţa noastră s-a ridicat un stor metalic. În capătul curţii, pe jumătate dosit după platani, am zărit un mic palat, luxos şi elegant, tipic pentru al Doilea Imperiu. Mi-am spus: cu siguranţă nu veniturile de proaspăt conferenţiar îi îngăduiau să locuiască aici; atunci ce anume?

Nu ştiu de ce, dar îmi închipuiam că tânărul meu coleg trăia într-un decor minimalist, stilizat şi dominat de alb. Dimpotrivă, amenajarea interioară era în perfect acord cu stilul clădirii: tapisat în mătase şi catifea, salonul era înţesat cu scaune confortabile, cu măsuţe cu intarsii de sidef şi marchetărie; un tablou de mari dimensiuni în stil academic, probabil un Bouguereau autentic, se lăfăia deasupra unui şemineu plin de ornamente. M-am aşezat pe un divan îmbrăcat în rips verde-închis, după care am acceptat un alcool de pere.

— Dacă doriţi, hai să încercăm să aflăm ce se-ntâmplă, mi-a propus el în timp ce mă servea.

— Nu, sunt convins că nu dau nimic pe canalele de ştiri. Poate pe CNN, dacă aveţi antenă parabolică.

— Am încercat în ultimele zile; nimic pe CNN, zero pe Youtube, dar m-aşteptam la aşa ceva. Pe Rutube dau din când în când nişte imagini, filmate de diverşi indivizi cu telefonul; surprind câteva secvenţe, nu m-au lămurit.

— Nu-nţeleg de ce au optat pentru black-outul total; nu pricep încotro bate guvernul.

— După mine, asta e clar: le e teamă că Frontul Naţional va câştiga alegerile. Şi orice imagine cu violenţe urbane înseamnă voturi în plus pentru Front. Acum, cea care agită spiritele este extrema dreaptă. Evident, tipii reacţionează una-două la periferii; dacă eşti atent, de fiecare dată când a început balamucul în ultimele luni, a pornit de la o provocare antiislam: ba o moschee profanată, ba o femeie obligată să-şi scoată vălul sub ameninţare. Mă rog, chestii de genul ăsta.

— Prin urmare, credeţi că în spate se află Frontul Naţional?

— Nu. Nu, nu le dă mâna. Nu aşa merg lucrurile. Hai să zicem că există nişte punţi.

Şi-a terminat paharul, a mai pus un rând pentru amândoi, după care a amuţit. Pânza lui Bouguereau de deasupra şemineului reprezenta cinci femei într-o grădină – unele înveşmântate în tunici albe, altele aproape goale – înconjurând un copil dezbrăcat, cu părul cârlionţat. Una dintre femeile goale îşi ascundea sânii; o alta n-avea cum, pentru că ţinea în braţe un buchet de flori de câmp. Avea nişte sâni frumoşi, iar artistului îi ieşeau de minune faldurile. Lucrarea data de mai bine de un secol şi lumea aceea mi se părea nespus de îndepărtată; prima reacţie în faţa acestui obiect incomprehensibil era uluirea. Încet-încet puteai încerca să te pui în pielea unui burghez din secolul al XIX-lea, una dintre notabilităţile în redingotă pentru care fusese pictat tabloul; puteai, ca şi ei, să trăieşti începutul unui fior erotic privind aceste nuduri greceşti, dar întoarcerea în timp era anevoioasă. Maupassant, Zola, chiar şi Huysmans erau mai uşor accesibili. Ar fi trebuit probabil să vorbesc despre asta, despre această ciudată putere a literaturii, dar am hotărât să rămân în planul politicii, doream să ştiu mai mult şi părea că ştie mai mult. Mă rog, asta era impresia pe care o lăsa.

— V-aţi aflat în intimitatea mişcărilor identitare, nu-i aşa? tonul meu fusese impecabil, al unui om de lume preocupat, curios şi-atât, neutru binevoitor, cu un strop de eleganţă.

A zâmbit sincer, fără rezerve.

— Da, ştiu că mi s-a dus vorba la facultate… Într-adevăr, am fost membru al unei mişcări identitare, cu câţiva ani în urmă, pe vremea când îmi pregăteam teza. Erau nişte identitari catolici, regalişti adesea, nişte nostalgici, nişte romantici în fond – dar şi alcoolici, cei mai mulţi dintre ei. Între timp, lucrurile s-au schimbat, am pierdut contactul cu ei, cred că dacă aş merge la o reuniune m-aş simţi complet străin.

Am tăcut cu metodă: când taci cu metodă privindu-i fix în ochi, dându-le impresia că le sorbi cuvintele, oamenii vorbesc. Le place să fie ascultaţi, toţi anchetatorii ştiu asta; toţi anchetatorii, toţi scriitorii, toţi spionii.

— Vedeţi dumneavoastră… a continuat el, blocul identitar era orice, numai un bloc nu, era scindat între mai multe facţiuni care nu prea se înţelegeau: catolici, solidarişti înrudiţi cu „a Treia Cale“, regalişti, neo-păgâni, atei puri şi duri veniţi dinspre extrema stângă… Totul s-a schimbat însă odată cu crearea Indigenilor Europeni, care s-au inspirat de la „Indigenii Republicii“¹⁵, dar au mers în direcţie strict opusă şi au reuşit să propage un mesaj limpede şi federativ; suntem indigenii Europei, cei dintâi ocupanţi ai acestor meleaguri şi refuzăm colonizarea musulmană; refuzăm, de asemenea, firmele americane şi cumpărarea patrimoniului nostru de către capitaliştii venetici sosiţi din India, din China etc. Îi citau pe Geronimo, pe Cochise, pe Sitting Bull, ceea ce era o treabă destul de isteaţă; în plus, site-ul lor de Internet era foarte inovator din punct de vedere grafic, cu animaţii de efect, cu o muzică antrenantă, şi prin urmare au atras de partea lor un public nou, tânăr.

— Chiar credeţi că vor să declanşeze un război civil?

— Fără doar şi poate. O să vă arăt un text apărut pe Net…

S-a ridicat şi a dispărut în camera de-alături. De când pătrunsesem la el în salon, împuşcăturile păreau să fi încetat – dar, de fapt, nu eram prea sigur că se puteau auzi de-acolo, aleea era deosebit de liniştită.

S-a întors şi mi-a înmânat un vraf de foi capsate şi tipărite cu corp mărunt; documentul era, într-adevăr, intitulat fără echivoc: „PREGĂTIREA RĂZBOIULUI CIVIL“.

— Sigur, mai sunt multe la fel, dar ăsta este unul dintre cele mai sintetice, cu statisticile cele mai fiabile. Conţine multe date, pentru că examinează cazul a douăzeci şi două de ţări din Uniunea Europeană, dar concluziile sunt peste tot aceleaşi. În rezumat, teza lor e că transcendenţa reprezintă un avantaj evolutiv; cuplurile care se recunosc într-una dintre cele trei religii ale Scripturii şi la care s-au conservat valorile patriarhale, au mai mulţi copii decât cuplurile de atei sau de agnostici; femeile sunt mai puţin educate, hedonismul şi individualismul sunt mai puţin pregnante. De altfel, transcendenţa este, în mare măsură, un element transmisibil genetic: convertirile sau respingerea valorilor familiale nu au decât o importanţă secundară; în majoritatea cazurilor, indivizii rămân fideli sistemului metafizic în care au fost crescuţi. Umanismul ateu pe care se întemeiază „traiul împreună“ laic se vede prin urmare condamnat în viitorul foarte apropiat, procentul populaţiei monoteiste fiind chemat să crească urgent, cu precădere în cazul populaţiei musulmane – chiar şi fără a se mai ţine seama de imigrare, care va accentua şi mai mult fenomenul. Întâi de toate, identitarii europeni afirmă că între musulmani şi restul populaţiei va izbucni, mai devreme sau mai târziu, un război civil. De unde concluzia că, dacă vor să aibă şansa să câştige războiul, e mai bine ca acesta să se declanşeze cât mai curând posibil – oricum înainte de 2050, dar de preferinţă mult mai devreme.

— Mi se pare logic…

— Da, pe plan politic şi militar e limpede că au dreptate. Rămâne de văzut doar dacă s-au hotărât să treacă la acţiune acum şi în ce ţări anume. Respingerea musulmanilor e aproape la fel de puternică în toate ţările europene; Franţa rămâne însă un caz cu totul special, datorită armatei sale. Trupele franceze rămân una dintre primele armate ale lumii, această tendinţă a fost menţinută, în ciuda restricţiilor bugetare, de toate guvernele care s-au succedat; ceea ce face ca nici o mişcare insurecţională să nu tragă nădejde de izbândă, câtă vreme guvernul s-ar hotărî să intervină pe cale armată. Strategia este, prin urmare, diferită.

— Cum adică?

— Carierele militare sunt scurte. La ora actuală, armata franceză – trupele de uscat, maritime şi aeriene laolaltă – are un efectiv de 330 000 de oameni, dacă includem şi jandarmeria. Recrutările anuale aduc aproximativ 20 000 de persoane; ceea ce înseamnă că, în mai puţin de cincisprezece ani, efectivele armatei franceze vor fi complet împrospătate. Dacă tinerii militanţi identitari – şi sunt aproape toţi tineri – s-ar înscrie masiv la concursurile de recrutare ale forţelor armate, ar putea într-un timp relativ scurt să acceadă la conducerea lor ideologică. Aceasta e linia susţinută, încă de la început, de ramura politică a mişcării; şi tot acesta este motivul care a provocat, cu doi ani în urmă, despărţirea de ramura militară, partizană a recursului imediat la luptă armată. Cred că facţiunea politică va păstra controlul şi că ramura militară nu îi va convinge decât pe câţiva marginali din mediile delincvente, fascinaţi de arme; în alte ţări însă, situaţia ar putea fi diferită, mai ales în Scandinavia. Ideologia multiculturalistă din Scandinavia este şi mai apăsătoare decât în Franţa, militanţii identitari sunt mai numeroşi şi mai belicoşi; şi, pe de altă parte, armata are trupe nesemnificative numeric, care s-ar dovedi probabil incapabile să facă faţă unor revolte mai serioase. Într-adevăr, dacă ar fi să se declanşeze curând o insurecţie generală în Europa, probabil că va începe din Norvegia sau din Danemarca; Belgia şi Olanda sunt, la rândul lor, nişte zone potenţial foarte instabile.

Către două noaptea totul părea că s-a liniştit, am găsit imediat un taxi. L-am felicitat pe Lempereur pentru calitatea alcoolului său de pere – practic, dădusem gata sticla. Bineînţeles, auzisem de ani de zile, dacă nu chiar de zeci de ani, vorbindu-se pe aceste teme. Expresia „După mine, potopul“ este atribuită când lui Ludovic XV, când amantei sale, doamna de Pompadour. Ea rezuma destul de plenar starea mea de spirit, dar era prima oară când, simultan, mă fulgera neliniştea: la urma urmei, s-ar putea ca potopul să vină înainte să dau în primire. Nu mă aşteptam, desigur, să am un sfârşit de viaţă fericit, nu existau motive să fiu scutit de doliu, de infirmitate sau de suferinţă; dar, până în clipa de faţă, puteam spera cel puţin că voi părăsi această lume fără excese de violenţă.

Era prea alarmist? Din păcate, nu; băiatul ăsta îmi lăsase o sănătoasă impresie de seriozitate. A doua zi dimineaţă, am dat o căutare pe Rutube, dar nu apărea nimic legat de Piaţa Clichy. Am dat doar de o secvenţă video destul de înspăimântătoare, deşi nu conţinea elemente de violenţă: vreo cincisprezece tipi îmbrăcaţi în negru din cap până-n picioare, cu cagule şi mitraliere, desfăşuraţi în formaţie în V înaintau încet în mijlocul unui decor urban care evoca un cartier din Argenteuil. Cu siguranţă nu era o înregistrare cu telefonul mobil: rezoluţia era excelentă şi fusese adăugat un efect de ralanti. Acest video static, impunător, filmat în uşor contraplonjeu, nu dorea decât să afirme o prezenţă, o luare în posesie a unui teritoriu. În situaţia unui conflict etnic, aş fi automat trecut în tabăra albilor, aşa încât iată, pentru prima oară de când ies să-mi fac cumpărăturile, le-am mulţumit în gând chinezilor că au ştiut, încă de la înfiinţarea cartierului, să evite stabilirea acolo a negrilor sau arabilor şi, de altfel, a oricărui alt non-chinez, cu excepţia câtorva vietnamezi.

Era totuşi mai înţelept să mă gândesc la o repliere, în cazul în care lucrurile ar degenera prea repede. Tatăl meu locuia într-o vilă din masivul Écrins şi, de curând (mă rog, eu aflasem de curând), îşi găsise o nouă parteneră de viaţă. Maică-mea îşi consuma depresia la Nevers, neavând altă companie decât pe cea a buldogului ei francez. De vreo zece ani nu mai aveam nici o veste de la ei. Cei doi baby-boomers dăduseră întotdeauna dovadă de un egoism neînduplecat, aşa că nimic nu mă îndreptăţea să cred că mă vor primi cu braţele deschise. Mă întrebam uneori dacă aveam să-mi revăd părinţii înainte să se prăpădească, dar răspunsul era de fiecare dată negativ. Nici măcar un război civil n-ar fi rezolvat lucrurile; s-ar fi descurcat ei să găsească un pretext ca să nu mă primească sub acoperişul lor. În această privinţă nu duseseră niciodată lipsă de pretexte. Mai aveam şi nişte prieteni, mai mulţi, de fapt nu chiar aşa de mulţi, nu mai ţinusem legătura; era Alice, puteam desigur s-o consider prietenă. Dar, în general, după despărţirea de Myriam, eram al naibii de singur.

 

Duminică, 15 mai

Mi-au plăcut dintotdeauna emisiunile din seara alegerilor prezidenţiale; ba chiar cred că, excepţie făcând finalele Cupei Mondiale la fotbal, ele reprezentau principala mea atracţie TV. Sigur, suspansul nu era aşa de puternic, alegerile respectând tiparul narativ aparte al unei poveşti cu deznodământ cunoscut încă din prima clipă; însă uriaşa diversitate a actorilor (politologi, editorialişti politici de „prim-plan“, sumedenie de militanţi în extaz sau în lacrimi la sediile partidelor… în fine, oamenii politici, cu declaraţiile lor la cald, profunde sau emoţionate) şi excitaţia generală a participanţilor îmi dădeau senzaţia extrem de rară, de telegenică, de preţioasă că trăiesc un moment istoric în direct.

Dezumflat de dezbaterea precedentă, pe care cuptorul meu cu microunde mă împiedicase practic s-o urmăresc, am cumpărat de data asta icre, humus şi lipii; în ajun pusesem la rece două sticle de Rully. De îndată ce David Pujadas a intrat în emisie la 19.50, am înţeles că seara electorală se anunţa un spectacol de soi şi că aveam să trăiesc un moment de excepţie. Pujadas rămânea, desigur, foarte profesionist, dar, după lucirile din ochii lui, nu rămânea brumă de îndoială: rezultatele pe care deja le ştia şi pe care avea dreptul să le dezvăluie de-abia peste zece minute constituiau o surpriză majoră; peisajul politic francez avea să fie întors cu susu-n jos.

— Cutremur! a anunţat el în timp ce se afişau primele cifre.

Frontul Naţional avea un avans considerabil, cu 34,15% din voturi; ceea ce era aproape normal, sondajele anunţau asta de luni bune, candidata de extremă dreapta mai crescuse doar foarte puţin în ultimele săptămâni de campanie. În spatele ei, candidatul Partidului Socialist, cu 21,6%, şi cel al Frăţiei Musulmane, cu 21,7%, erau cot la cot, despărţiţi de atât de puţine voturi, încât situaţia se putea răsturna de mai multe ori în cursul serii, pe măsură ce se aflau rezultatele de la birourile de vot din marile oraşe şi din Paris. Cu 12,1%, candidatul dreptei era definitiv scos din cursă.

Jean-François Copé¹⁶ a apărut pe ecrane de-abia la ora 21.50. Palid, neras, cu cravata într-o rână, dădea mai mult decât oricând senzaţia că e pus sub acuzare. Cu o smerenie dezolantă, a acceptat că e o înfrângere, un mare eşec, a cărui responsabilitate şi-o asuma pe de-a-ntregul; n-a mers până acolo încât să ia în calcul retragerea din viaţa politică, precum Lionel Jospin în 2002. În privinţa recomandărilor de vot pentru turul doi, s-a abţinut; biroul politic al UMP urma să se reunească în cursul săptămânii ca să ia o decizie.

La ora 22.00, cei doi candidaţi nu fuseseră încă de partajaţi, ultimele cifre ofereau estimări absolut identice – incertitudine care îl scutea pe candidatul socialist de o declaraţie previzibil anevoioasă. Aveau oare să fie rase de pe scenă cele două partide care structurau viaţa politică franceză încă de la începuturile celei de-a Cincea Republici? Ipoteza era într-atât de tulburătoare, încât simţeai că toţi analiştii care se succedau în grabă pe platouri – printre ei până şi David Pujadas, deşi cu greu putea fi bănuit de complezenţă faţă de islam şi mai era şi un apropiat al lui Manuel Valls – şi-o doreau în secret. Trecând de pe un canal pe altul cu o asemenea iuţeală încât părea că fusese hărăzit cu darul ubicuităţii, reuşind până la o oră târzie din noapte uluitoare coreg rafii cu eşarfa lui roşie, Christophe Barbier a fost fără îndoială unul dintre regii acestei seri electorale, eclipsându-i cu uşurinţă pe Renaud Dély, cenuşiu şi posomorât în faţa unui rezultat pe care ziarul său nu-l prevăzuse, şi pe Yves Thréard, de obicei mai combativ.

De-abia puţin după miezul nopţii, când tocmai îmi isprăveam cea de-a doua sticlă de Rully, au apărut rezultatele definitive: Mohammed Ben Abbes, candidatul Frăţiei Musulmane, venea în poziţie secundă cu 22,3% din voturi. Cu doar 21,9%, candidatul socialist era eliminat. Manuel Valls a rostit o alocuţiune, foarte sobră, prin care îi felicita pe cei doi can didaţi ajunşi în frunte şi prin care amâna orice hotărâre până la întrunirea comitetului director al Partidului Socialist.

 

Miercuri, 18 mai

Când m-am întors la facultate să-mi ţin cursurile, am avut, pentru întâia oară, senzaţia că se putea întâmpla ceva important; că sistemul politic în care fusesem obişnuit să trăiesc încă din copilărie şi care de o bună vreme se fisura vizibil putea să explodeze în orice clipă. Nu ştiu ce anume mi-a creat această senzaţie. Poate atitudinea studenţilor de la masterat: oricât de amorfi şi depolitizaţi ar fi fost, în ziua aceea păreau tensionaţi, anxioşi şi încercau în mod vădit să prindă frânturi de informaţii pe smartphone-uri şi pe tablete; în orice caz, erau mai neatenţi ca niciodată la cursul meu. Poate şi mersul fetelor cu burka, mai neşovăielnic şi mai domol decât de obicei, înaintau acum pe culoare direct, câte trei, fără să se furişeze pe lângă pereţi, de parcă ar fi fost deja stăpânele locului.

În schimb m-a uluit lipsa de vlagă a colegilor mei. Părea că n-au nici o problemă, părea că nimic nu-i priveşte, ceea ce-mi confirma un gând pe care-l nutream de ani de zile: celor care ajung la statutul de universitari nici măcar nu le trece prin cap că o anume evoluţie politică le-ar putea perturba cariera; se simt invulnerabili.

La sfârşitul zilei am zărit-o pe Marie-Françoise, când tocmai dădeam colţul străzii Santeuil ca să mă îndrept spre metrou. Mergeam cu pas grăbit, aproape că am început să alerg ca s-o prind din urmă şi, când am ajuns în dreptul ei, după ce i-am dat repede bineţe, am întrebat-o fără ocoliş:

— Ce crezi, colegii noştri au motive să fie aşa de liniştiţi? Chiar ţi se pare că suntem la adăpost?

— Ah… a exclamat ea cu un rânjet de gnom care o făcea şi mai hâdă, înainte să-şi aprindă o Gitane, mă întrebam dac-o să se trezească în sfârşit cineva din facultatea asta de rahat. Nu, nu suntem deloc la adăpost, te rog să mă crezi, o persoană în poziţia mea ştie ce vorbeşte…

A lăsat să se scurgă câteva clipe, după care mi-a explicat:

— Soţul meu lucrează la DGSI¹⁷…

Am privit-o cu uimire: era prima oară când de veneam conştient că fusese femeie şi că, într-un anume sens, încă mai era, că un bărbat, cândva, dorise această creatură bondoacă, broscoidală. Din fericire, mi-a înţeles greşit expresia.

— Ştiu… mi-a zis ea cu încântare, pe toţi îi surprinde. Mă rog, ştii ce înseamnă DGSI?

— Vreun serviciu secret? Ceva în genul DST¹⁸?

— DST-ul nu mai există. A fuzionat cu Serviciile Generale de Informaţii¹⁹ ca să formeze DCRI, care ulterior a devenit DGSI.

— Soţul tău e un fel de spion?

— Nu chiar, de spioni se ocupă DGSE, care ţine de Ministerul Apărării. DGSI e la Interne.

— Şi-atunci, e o poliţie politică?

A surâs din nou, mai discret, parcă o urâţea mai puţin.

— Oficial, ei – normal – resping termenul, dar, sigur, cam despre asta e vorba. Supraveghează mişcările extremiste, pe cei care ar putea s-o cotească spre terorism, e una dintre principalele lor atribuţii. Ai putea să treci pe la noi să bem un păhărel, soţul meu ţi-ar putea explica toată tărăşenia. În fine, îţi va explica doar ce are voie să-ţi explice, nu prea ştiu precis, tot timpul se schimbă regulile, în funcţie de evoluţia dosarelor. În orice caz, o să fie schimbări mari după alegeri, care o să privească direct facultatea.

Locuiau în piaţa Vermenouze, la cinci minute pe jos de Censier. Soţul ei nu semăna deloc cu un membru al serviciilor secrete, aşa cum mi-l închipuiam (dar cum mi-l închipuiam, de fapt? Probabil ca pe un soi de corsican, amestec de tâlhar şi de vânzător de băutură). Zâmbitor şi curăţel, cu craniul aşa de neted, c-ai fi zis că e lustruit, era îmbrăcat cu un halat ecosez, dar cred că la serviciu purta papion şi poate chiar vestă, totul respira în el o eleganţă bătrânicioasă. La început mi-a dat o impresie de vioiciune intelectuală aproape anormală; probabil că era ultimul fost elev de pe strada Ulm²⁰ care şi-a dat, după absolvire, examenul de admitere la Şcoala Naţională Superioară de poliţie.

— Imediat după ce am fost numit comisar, mi-a spus turnându-mi un porto, am cerut să fiu repartizat la Informaţiile Generale; aveam o vocaţie în sensul ăsta… a adăugat cu un zâmbet fin, de parcă pasiunea lui pentru serviciile secrete n-ar fi fost decât o manie nevinovată.

A lăsat să treacă o vreme, a sorbit un prim gât de porto, apoi încă unul, după care a continuat:

— Negocierile între Partidul Socialist şi Frăţia Musulmană sunt mult mai dificile decât s-a prevăzut. Totuşi musulmanii sunt gata să ofere stângii mai mult de jumătate din ministere – inclusiv portofolii cheie cum sunt Finanţele şi Internele. Nu există divergenţe nici în materie de economie, nici de politică fiscală; cu atât mai puţin în ce priveşte siguranţa – în plus, faţă de partenerii lor socialişti, au mijloacele de a instaura ordinea în oraşe. Există câteva dezacorduri în privinţa politicii externe, ar dori ca Franţa să condamne mai ferm Israelul, dar în acest punct stânga va ceda fără probleme. Marea problemă, piedica principală în negocieri, este Educaţia. Interesul pentru educaţie constituie o veche tradiţie socialistă, iar mediul didactic este singurul pe care Partidul Socialist nu l-a abandonat niciodată, pe care a continuat să-l susţină şi pe marginea prăpastiei; atât doar că acum au de-a face cu un interlocutor mult mai motivat decât ei şi care nu va ceda sub nici un motiv. Ştiţi, Frăţia Musulmană e un partid aparte: multe mize politice uzuale îi lasă aproape indiferenţi; şi, mai ales, nu îi conferă economiei locul central. Pentru ei, esenţială este demografia. Şi educaţia. Populaţia care dispune de cel mai ridicat nivel de reproducere şi care izbuteşte să-şi transmită valorile este cea care triumfă. În opinia lor, e cât se poate de simplu, economia şi geopolitica nu sunt decât praf în ochi: cei care controlează natalitatea controlează viitorul şi gata! De aceea, singurul punct capital, singurul domeniu unde vor musai să capete satisfacţie este cel al educaţiei copiilor.

— Ce vor de fapt?

— Ei bine, pentru Frăţia Musulmană, fiecare copil francez trebuie să aibă posibilitatea să beneficieze, la începutul şi la sfârşitul şcolarităţii, de un învăţământ islamic. Iar învăţământul islamic este, din toate punctele de vedere, foarte diferit de învăţământul laic. În primul rând, în nici un caz nu poate fi mixt; şi doar anumite cariere să fie accesibile pentru femei. Ce doresc ei în fond este ca majoritatea femeilor, după şcoala primară, să fie orientate către şcolile de menaj şi să se mărite cât mai repede posibil – o mică minoritate putând urma, înainte de căsătorie, studii literare sau artistice; acesta ar fi modelul lor ideal de societate. De altfel, toate cadrele didactice, fără excepţie, vor trebui să fie recrutate dintre musulmani. Se cuvin respectate regulile privind regimul alimentar al cantinelor şcolare şi timpul alocat celor cinci rugăciuni zilnice. Mai presus de orice, programa şcolară va trebui adaptată învăţămintelor Coranului.

— Credeţi că negocierile au sorţi de izbândă?

— N-au încotro. Dacă nu reuşesc să încheie un acord, Frontul Naţional va câştiga cu siguranţă alegerile. De altfel, şi dacă izbutesc, tot îşi păstrează integral şansele, aţi văzut, ca şi mine, sondajele. Chiar dacă Jean-François Copé a declarat că, personal, se abţine, 85% din votanţii UMP se vor reorienta către Frontul Naţional. O să fie strâns, foarte strâns: 50-50, pe bune. Singura soluţie care le mai rămâne, a continuat el, este să recurgă la o dublare sistematică a tipurilor de învăţământ. În privinţa poligamiei, de altfel, au ajuns deja la o înţelegere, care le-ar putea sluji drept model. Căsătoria republicană va rămâne neschimbată, o uniune între două persoane, bărbaţi sau femei. Căsătoria musulmană, eventual poligamă, nu va avea nici o consecinţă în termeni de stare civilă, dar va fi recunoscută ca validă şi va oferi drepturi, prin centrele de securitate socială şi prin serviciile fiscale.

— Sunteţi sigur? Mi se pare aiuritor…

— Bineînţeles, e deja stipulat în negocieri; dealtfel, e în perfectă conformitate cu teoria legii musulmane a minorităţii, care e de mult susţinută de Frăţia Musulmană. Ei bine, în privinţa educaţiei s-ar putea să fie oarecum la fel. Şcoala republicană va rămâne neschimbată, deschisă tuturor – dar cu mult mai puţini bani, bugetul Educaţiei va fi redus cu cel puţin o treime, iar de data asta profesorii nu vor putea schimba nimic; în contextul economic actual, orice reducere bugetară va atrage cu siguranţă un consens larg. În paralel, va fi implementat un sistem de şcoli musulmane private, care vor beneficia de echivalarea diplomelor – şi care, spre deosebire de celelalte, se vor putea bucura de subvenţii private. Desigur, într-un răgaz foarte scurt, şcoala publică se va devaloriza, şi toţi părinţii preocupaţi cât de cât de soarta copiilor lor îi vor înscrie în sistemul de învăţământ musulman.

— Şi pentru universităţi va fi la fel, a intervenit nevastă-sa. Sorbona, mai ales, îi face să delireze ceva de speriat – Arabia Saudită e dispusă să facă o donaţie practic nelimitată; o să ajungem una dintre cele mai bogate universităţi din lume.

— Şi Rediger o să fie numit rector? am iscodit-o, amintindu-mi de precedenta noastră discuţie.

— Da, desigur, e bătut în cuie; orientarea lui promusulmană e constantă de cel puţin două decenii încoace.

— S-a şi convertit, dacă nu mă-nşală memoria… a intervenit domnul Tanneur.

Am dat pe gât paharul, mi-a mai pus un rând; într-adevăr, se-ntâmplau chestii noi.

— Presupun că e cât se poate de secret, am reluat eu după un răstimp de gândire. Nu pricep de ce îmi pomeniţi toate astea.

— În vremuri normale, aş păstra tăcerea. Numai că acum totul a transpirat – şi asta ne îngrijorează în clipa de faţă. Tot ce v-am spus, şi încă multe pe deasupra, le-am citit, ca atare, pe blogurile unor militanţi identitari – cei printre care ne-am putut infiltra.

Şi-a clătinat capul în semn de neîncredere şi a con- tinuat:

— Şi dacă ar fi reuşit să pună microfoane în sălile cele mai bine protejate ale Ministerului de Interne, tot n-ar fi aflat mai mult. Cel mai rău e că, deocamdată, nu folosesc aceste informaţii explozive: nici un comunicat de presă, nici o dezvăluire pentru marele public; pur şi simplu aşteaptă. E o situaţie nemaiîntâlnită şi cât se poate de angoasantă.

Am încercat să aflu mai mult despre mişcarea identitară, dar, în mod vizibil, omul se închidea în sine. Aveam un coleg la facultate, i-am mărturisit, care cochetase cu mişcarea, după care s-a îndepărtat complet.

— Da, aşa zic toţi, mi-a aruncat el sarcastic.

Când am pus problema armelor pe care le aveau, se zice, diverse grupări din acestea, s-a mulţumit să-şi siroteze vinul de Porto şi apoi să mormăie:

— Da, s-a vorbit despre finanţarea din partea unor miliardari ruşi… dar nu e nimic oficial.

După care a tăcut definitiv. Am plecat la scurt timp după aceea.

 

Joi, 19 mai

A doua zi când mă îndreptam spre facultate, unde n-aveam nici o treabă, am format numărul lui Lempereur. După socotelile mele, era ora când ieşea de la curs; într-adevăr, a răspuns. I-am propus să bem ceva; cum nu-i plăceau cafenelele de lângă universitate, mi-a propus să ne întâlnim la Delmas, în Piaţa Contrescarpe.

Pe când urcam pe strada Mouffetard, m-am gândit la vorbele soţului lui Marie-Françoise: tânărul meu coleg ştia mai mult decât a catadicsit să-mi spună? Mai era încă implicat în mişcare?

Cu fotolii mari şi confortabile din piele, cu parchet întunecat şi perdele roşii, Delmas i se potrivea de minune. Nu s-ar fi dus în veci la localul din faţă, Contrescarpe, cu enervantele lui biblioteci butaforice; era un om de gust. A comandat o cupă de şampanie, m-am mulţumit cu o bere Leffe la halbă şi brusc ceva s-a năruit în mine, m-am simţit deodată sastisit de subtilitatea şi de moderaţia mea, aşa că l-am atacat fără ocolişuri, chiar înainte de întoarcerea chelnerului:

— Situaţia politică pare foarte nesigură… Ce-aţi face în locul meu?

Sinceritatea mea l-a amuzat, dar mi-a răspuns pe acelaşi ton:

— Aş începe prin schimbarea contului bancar.

— Contului bancar? De ce?

Aproape că strigasem, eram probabil foarte încordat, fără să-mi dau cu adevărat seama. Chelnerul s-a întors cu băuturile, iar Lempereur a făcut o pauză înainte să răspundă:

— Nu e foarte sigur că evoluţiile recente ale Partidului Socialist sunt bine văzute de electorat.

În clipa aceea am înţeles că ştia, că încă juca un rol în sânul mişcării, poate un rol hotărâtor: cunoştea perfect toate aceste informaţii care transpiraseră în nebuloasa identitară, şi poate chiar el hotărâse, până acum, să le tăinuiască.

— Aşa stând lucrurile… a continuat el molcom, victoria Frontului Naţional în turul doi e foarte posibilă. Sunt siliţi – absolut siliţi, s-au angajat prea mult în acest sens pe lângă electorat, care este masiv pentru suveranitate – să iasă din Europa şi din sistemul monetar european. Pe termen lung, consecinţele asupra economiei franceze vor fi poate benefice; dar, într-o primă fază, vom trăi convulsii financiare semnificative; nu e sigur că băncile franceze, chiar şi cele mai puternice, vor rezista. Prin urmare, v-aş recomanda să vă deschi deţi un cont într-o bancă străină – o bancă englezească, mai degrabă, Barclays sau HSBC, de pildă…

— Şi-atât?

— E deja mult. Asta dacă nu cumva aveţi un locşor în provincie unde să vă refugiaţi o vreme…

— Nu am.

— Vă sfătuiesc totuşi să plecaţi fără întârziere; găsiţi un hotel la ţară. Locuiţi în Chinatown, nu-i aşa? E puţin probabil să apară jafuri sau confruntări grave în acest cartier; totuşi, în locul dumneavoastră, aş pleca. Luaţi-vă un concediu, aşteptaţi puţin până se limpezesc lucrurile.

— M-aş simţi ca un şobolan care părăseşte corabia.

— Şobolanii sunt mamifere inteligente, a răspuns el cu un ton calm şi vag amuzat. Vor supravieţui oamenilor; şi, în orice caz, au un sistem social mult mai serios.

— Anul universitar nu s-a încheiat de tot; mai am încă două săptămâni de cursuri.

— E, poftim… De data asta a surâs din suflet, cât pe ce să-l pufnească râsul. Se pot întâmpla multe, situaţia nu e nici pe departe previzibilă; ceea ce mi se pare însă aproape imposibil este ca anul universitar să se încheie în condiţii normale!

Apoi a tăcut, sorbind încet din cupa de şampanie. Am înţeles că nu-mi va mai spune nimic; un zâmbet cam dispreţuitor continua să-i spânzure pe buze, dar, în mod ciudat, începuse să-mi devină aproape simpatic. Am comandat o a doua bere, cu aromă de zmeură, de astă dată; nu-mi venea să mă întorc acasă unde nu mă aştepta nimeni şi nimic. M-am întrebat dacă trăia cu vreo femeie sau dacă măcar avea vreo prietenă; probabil că da. Lempereur era un fel de eminenţă cenuşie, de lider politic al unei mişcări mai mult sau mai puţin clandestine; există fete pe care aşa ceva le atrage, e lucru bine ştiut. Adevărul e că sunt şi fete care se simt fermecate de specialiştii în Huysmans. Ba o dată am vorbit cu o tânără drăguţă, ispititoare, care avea fantasme cu Jean-François Copé; mi-au trebuit câteva zile ca să-mi revin. La fetele din zilele noastre descoperi tot soiul de ciudăţenii.

 

Vineri, 20 mai

A doua zi am deschis un cont la sucursala Barclays de pe Avenue des Gobelins. Transferul fondurilor nu va dura decât o zi lucrătoare, m-a înştiinţat funcţionarul; spre marea mea surpriză, am primit pe loc un card Visa.

Am hotărât să mă întorc acasă pe jos, făcusem mecanic formalităţile de schimbare a contului, în stare de transă, şi simţeam nevoia să reflectez. Când am ieşit în Place d’Italie, am fost brusc copleşit de sentimentul că totul ar fi putut să dispară. Micuţa negresă cu păr cârlionţat şi cu fundul bombat într-o pereche de jeans mulaţi, care aştepta autobuzul 21, putea să dispară; cu siguranţă avea să dispară sau, în cel mai bun caz, să fie reeducată. Pe esplanada din faţa centrului Italie 2 se aflau ca de obicei persoane care strângeau fonduri, astăzi în contul Greenpeace, şi ei aveau să dispară, am clipit din ochi în clipa când un tânăr bărbos, cu păr şaten până la umeri, s-a apropiat de mine cu vraful de pliante şi a dispărut parcă anticipat, i-am trecut prin faţă fără să-l văd şi am intrat pe uşile de sticlă care duceau spre parterul galeriei comerciale.

Înăuntru, bilanţul era amestecat. Bricorama era in- contestabil, dar zilele buticului Jennyfer erau fără îndoială numărate, pentru că nu propunea nimic care să se potrivească cu o adolescentă islamică. Magazinul Secret stories, în schimb, care vindea lenjerie de firmă la preţuri colosale, n-avea de ce să-şi facă griji: succesul magazinelor similare din Riad sau din Abu-Dhabi nu se dezminţise vreodată, iar Chantal Thomass sau La Perla n-aveau a se teme de instaurarea unui regim islamic. Îmbrăcate, la vreme de zi, cu impenetrabilele burka negre, sauditele bogate se preschimbau seara în păsări ale paradisului, se împodobeau cu corsete, cu sutiene brodate, cu colanţi, cu chiloţei minusculi, ornaţi cu dantele multicolore şi cristale; exact pe dos decât occidentalele, şic şi sexy în timpul zilei pentru că statutul social le-o impune, dar care seara, ajungând acasă, cad late şi renunţă, sleite, la orice formă de seducţie, trăgându-şi pe ele ţoale comode şi informe. Deodată, în faţa prăvăliei Rapid’Jus (care propunea amestecuri din ce în ce mai complexe: cocos-mara cuja-guava, mango-litchi-guarana, erau într-adevăr mai bine de zece, cu un conţinut de vitamine înspăimântător), m-am dus cu gândul la Bruno Deslandes. Nu-l mai văzusem de vreo douăzeci de ani şi nici nu mă mai gândisem la el. Era unul dintre colegii mei de doctorat, s-ar putea spune că avusesem relaţii aproape prieteneşti, el îl studia pe Laforgue, scrisese o teză onorabilă şi-atât, imediat după aceea a câştigat un concurs pentru postul de inspector financiar, după care s-a însurat cu Annelise, o fată pe care o întâlnise nu ştiu unde, la o petrecere studenţească oarecare. Tipa lucra la serviciul de marketing al unui operator de telefonie mobilă, câştiga mult mai mult decât el, dar el, în schimb, beneficia de siguranţa locului de muncă, după cum se zice, cumpăraseră o vilişoară la Montigny-le-Bretonneux, făcuseră doi copii, un băiat şi-o fată, era singurul dintre foştii mei colegi care se încumetase să ducă o viaţă familială normală, ceilalţi navigau incert între site-ul Meetic, un strop de speeddating şi singurătate, îl întâlnisem din întâmplare într-un tren regional expres şi m-a invitat la el în vinerea următoare, seara, la un grătar, era sfârşit de iunie, avea gazon şi putea organiza petreceri în aer liber, urma să mai vină şi nişte vecini, „nimeni de la facultate“, m-a înştiinţat el.

Greşeala a fost să organizeze întâlnirea într-o vineri seara, am înţeles din prima clipă când am ajuns pe peluză şi m-am pupat cu nevastă-sa; muncise toată ziua şi venise acasă vlăguită şi, în plus, se ambalase prea tare, tot uitându-se la redifuzarea emisiunii O cină aproape perfectă de pe canalul M6, şi ticluise chestii mult prea sofisticate, sufleul de zbârciogi era o ruşine, iar când a devenit limpede că şi sosul guacamole va fi un eşec, am crezut că o s-o văd izbucnind în lacrimi, fiul ei de trei anişori s-a pus pe zbierat şi Bruno, care începuse să toarne-n el încă de la sosirea primilor oaspeţi, nu-i putea fi nicicum de ajutor la întorsul cârnaţilor, atunci i-am sărit în ajutor, mi-a aruncat din adâncul disperării ei o privire de pătimaşă recunoştinţă, un grătar e mai complex decât îmi închipuiam, cotletele de miel se acopereau iute cu o peliculă carbonizată, neagră şi probabil cancerigenă, focul fusese pesemne prea pu ternic, iar eu nu mă pricepeam deloc, dacă aş fi cotrobăit prin mecanism, riscam să provoc o explozie a buteliei cu butan, eram singuri în faţa unui munte de hălci arse şi ceilalţi invitaţi goleau sticlele de rosé una după alta fără să ne bage în seamă, am văzut cu uşurare că se apropie furtuna, ne-au picurat primii stropi, piezişi şi reci, a urmat o retragere imediată către living, petrecerea se îndrepta către un bufet rece. În momentul când s-a prăvălit pe canapea, zvârlind o privire duşmănoasă spre tabouleh, m-am gândit la viaţa lui Annelise şi la aceea a tuturor femeilor occidentale. Probabil că dimineaţa se coafa, apoi se îmbrăca grijuliu, în conformitate cu statutul ei profesional, în cazul său cred că trebuia să fie mai degrabă elegantă decât sexy, mă rog, era o dozare complexă, probabil că pierdea o groază de timp înainte să-şi ducă odraslele la creşă, ziua trecea printre mail-uri, telefoane, întâlniri diverse, apoi se întorcea acasă către orele douăzeci şi unu, epuizată (Bruno era cel care lua copiii seara, le dădea să mănânce, avea program de funcţionar), se prăbuşea, îşi punea un sweat-shirt şi nişte colanţi de jogging şi aşa se prezenta în faţa domnului şi stăpânului ei, cu siguranţă el avea senzaţia că fusese tras pe sfoară, ea însăşi avea senzaţia că fusese trasă pe sfoară, problema n-avea să se rezolve în timp, copiii aveau să crească, tot aşa cum aveau să sporească, mecanic, responsabilităţile profesionale, fără să mai luăm în seamă pieile lor din ce în ce mai căzute.

Am plecat printre ultimii, am ajutat-o chiar pe Annelise să strângă, n-aveam nici cea mai mică intenţie să încep o aventură cu ea – ceea ce s-ar fi putut întâmpla, orice părea posibil în situaţia ei. Voiam doar s-o fac să simtă un soi de solidaritate, de solidaritate zadarnică.

Bruno şi Annelise erau cu siguranţă divorţaţi acum, aşa se întâmplă în zilele noastre: cu un secol în urmă, pe vremea lui Huysmans, ar fi rămas împreună şi poate că, în ultimă instanţă, n-ar fi fost atât de nefericiţi. Ajuns acasă, mi-am turnat un pahar sănătos de vin şi m-am cufundat din nou în romanul En ménage²¹, mi-l aminteam ca pe unul dintre cele mai bune ale lui Huysmans şi am regăsit imediat plăcerea lecturii, tot după douăzeci din ani, în mod miraculos intactă. Poate că niciodată fericirea călâie a vechilor cupluri n-a fost exprimată cu atâta delicateţe: „André şi Jeanne n-au mai avut curând parte decât de duioşii senine, de împliniri materne, atunci când se mai culcau împreună, tolănindu-se pur şi simplu doar ca să fie unul lângă celălalt, ca să flecărească, înainte să se pună spate în spate şi să doarmă“. Frumos, nimic de zis, dar verosimil? Aşa ceva ar fi fost posibil azi? De bună seamă, totul avea legătură cu desfătările hranei: „Lăcomia se insinuase în viaţa lor ca o râvnă nouă, provocată de tocirea din ce în ce mai puternică a simţurilor, precum pasiunea unor călugări care, lipsiţi de bucurii trupeşti, nechează în faţa bucatelor alese şi a vinurilor vechi“. Cu siguranţă, pe vremea când femeia îşi cumpăra şi îşi spăla singură legumele, îşi pregătea cărnurile şi fierbea înăbuşit tocana ore în şir, se putea dezvolta o relaţie tandră şi nutritivă; evoluţia condiţionărilor alimentare cufundase în uitare această senzaţie care, de altfel – Huysmans o mărturisea fără ocoliş –, nu era decât o palidă compensaţie pentru pierderea plăcerilor trupeşti. El, în viaţa personală, nu construise un menaj cu vreuna dintre aceste femei-bucătărese, singurele capabile, după Baudelaire, alături de „fetiţe“, să se armonizeze cu scriitorul – observaţie cu atât mai riguroasă cu cât „fetiţa“ se poate transforma, de-a lungul anilor, într-o femeie bucătăreasă, aceasta fiind chiar dorinţa ei ascunsă şi tendinţa ei firească. Dimpotrivă, după un stagiu de „desfrâu“, cu siguranţă moderat, Huysmans o cârmise către viaţa monastică. Iar în acest punct mă despărţeam de el. Am luat En route, am încercat să străbat câteva pagini, dar m-am întors la En ménage; nu prea aveam fibră spirituală şi era păcat, pentru că viaţa monahală continua să funcţioneze, neschimbată de secole, în vreme ce azi femeile bucătărese – ia-le de unde nu-s! Pe timpul lui Huysmans, ele mai existau cu siguranţă, dar mediul literar în care se mişca nu-i îngăduise să le întâlnească. La drept vorbind, nici facultatea nu era un mediu mai fericit. Ar fi putut, de pildă, Myriam să se transforme, de-a lungul anilor, într-o femeie la cratiţă? Tocmai îmi puneam această întrebare când mi-a sunat mobilul. Ce ciudat, era chiar ea, am început să bâigui de uimire, nu m-aşteptam o clipă să mă caute. Am aruncat o privire spre ceasul deşteptător: se făcuse ora zece seara, lectura mă absor bise cu totul, uitasem până şi să mănânc. În schimb, mi-am dat seama că aproape isprăvisem cea de-a doua sticlă de vin.

— Am putea… a urmat o ezitare, m-am gândit că ne-am putea întâlni mâine-seară.

— Aşa…

— Mâine e ziua ta. Sau ai uitat?

— Da. Adevărul e că am uitat cu desăvârşire.

— Şi… a şovăit din nou, mai am să-ţi spun ceva.

Ei bine, poate n-ar fi rău să ne vedem.

 

Sâmbătă, 21 mai

M-am trezit la patru dimineaţa, după telefonul lui Myriam terminasem En ménage, cartea asta era neîndoios o capodoperă, nu dormisem decât vreo trei ceasuri. Femeia căutată întreaga viaţă fusese descrisă de Huysmans, pe când avea douăzeci şi şapte sau douăzeci şi opt de ani, în Marthe, primul său roman, publicat la Bruxelles în 1876. Femeie bucătăreasă cea mai mare parte din timp, ea trebuia să fie în stare să se preschimbe în „fetiţă“ la ore fixe, după cum bine preciza. Nu era foarte greu să se transforme în „fetiţă“, oricum nu mai greu decât să reuşească un sos béarnaise; totuşi o căutase în zadar pe această femeie. Ceea ce, până în clipa de faţă, mi se întâmplase şi mie. Faptul, în sine, că împlineam patruzeci şi patru de ani, nu mă tulbura prea tare, nu era decât o aniversare ca oricare alta; atât doar că la exact patruzeci şi patru de ani Huysmans redescoperise credinţa. Între 12 şi 20 iulie, îşi făcea cel dintâi sejur la mânăstirea trapistă din Igny, în departamentul Marne. Pe 14 iulie se spovedea, după îndelungi ezitări, meticulos relatate în romanul En route. Pe 15 iunie se împărtăşea, ceea ce nu i se mai întâmplase din copilărie.

Pe vremea când îmi scriam teza despre Huysmans, am petrecut o săptămână la abaţia din Ligugé, unde peste câţiva ani scriitorul avea să fie primit în rândul ordinului, şi încă o săptămână la abaţia din Igny. Deşi aceasta fusese complet distrusă în timpul Primului Război Mondial, şederea mea acolo mi-a fost de mare folos. Decoraţiunile şi mobilierul, modernizate desigur, păstraseră simplitatea, sobrietatea care îl impresionaseră pe Huysmans; iar orarul nenumăratelor rugăciuni şi slujbe cotidiene, începând cu Angelus-ul de la ora patru dimineaţa şi până la Salve Regina de pe înserat, rămăsese acelaşi. Spre deosebire de restaurantul universitar, mesele se luau în tăcere, ceea ce era foarte odihnitor; mai ţin minte şi că măicuţele făceau ciocolată şi fursecuri, iar produsele lor, recomandate de ghidurile Le Petit Futé, erau expediate în toată Franţa.

Puteam uşor înţelege atracţia pentru viaţa monahală – chiar dacă, îmi dădeam seama, punctul meu de vedere era foarte diferit de cel al lui Huysmans. Nu izbuteam însă să pricep deloc dezgustul lui făţiş pentru pasiunile trupeşti şi nu reuşeam nici să mi-l reprezint. În general, corpul meu era un focar de suferinţe – migrene, afecţiuni cutanate, dureri de dinţi, hemoroizi – care se perindau fără întrerupere, nelăsându-mi practic nici un răgaz. Şi n-aveam decât patruzeci şi patru de ani! Cum o să fie la cincizeci, la şaizeci sau mai încolo?!

Voi fi atunci doar o juxtapunere de organe în descompunere lentă, iar viaţa îmi va deveni o nesfârşită tortură, mohorâtă, fără speranţă, meschină. Penisul era în fond singurul meu organ care nu se manifestase sub forma durerii, ci doar sub aceea a desfătării. Modest, dar vesel, mă slujise întotdeauna cu devota ment – deşi poate că, de fapt, eu eram în slujba lui, ideea nu era de lepădat, dar autoritatea lui era cât se poate de agreabilă: nu-mi poruncea niciodată, doar uneori mă incita spăşit, fără sarcasm ori ţâfnă, să iau parte mai intens la viaţa socială. Ştiam că în seara aceea avea să stăruie în favoarea lui Myriam, fusese mereu în relaţii foarte bune cu Myriam, iar Myriam îl tratase întotdeauna cu afecţiune şi respect, iar asta îmi provocase valuri de plăcere. Iar surse de plăcere nu prea aveam; de fapt era singura care-mi rămăsese. Interesul pentru viaţa intelectuală mi se diminuase serios; existenţa mea socială nu era deloc mai mulţumitoare decât existenţa mea trupească, se manifesta şi ea tot ca o suită de necazuri mărunte – chiuveta se înfunda, Internetul pica, mi se luau puncte de pe permisul de conducere, femeia de serviciu mă fura, făceam greşeli în declaraţia de impozit – care se succedau necontenit, nelăsându-mi o clipă de tihnă. La mânăstire scăpai, cred, de cele mai multe dintre grijile astea; te uşurai de povara existenţei individuale; în acelaşi timp, renunţai la plăcere; era însă o alegere justificată. Păcat, mi-am zis, continuându-mi lectura, că în En route Huysmans a insistat atât asupra silei pe care i-o provocau excesele lui din trecut; poate că, din acest punct de vedere, n-a fost sincer pe de-a-ntregul. Bănuiam că la mânăstire îl atrăsese nu atât faptul că puteai scăpa de fuga după delectări trupeşti, cât acela că devenea posibil să te eliberezi de ostenitoarea şi cenuşia succesiune a micilor necazuri cotidiene, de tot ceea ce descrisese atât de magistral în À vau-l’eau²². Măcar la mânăstire ai asigurată casa şi masa – başca, în cazurile fericite, viaţa veşnică.

Myriam a sunat la uşă pe la orele nouăsprezece.

— La mulţi ani, François! mi-a zis ea de îndată, chiar din prag, cu o voce ştearsă, apoi mi s-a repezit în braţe şi m-a sărutat pe gură, buzele şi limbile ni s-au încolăcit. Mergând cu ea spre salon, mi-am dat seama că era şi mai sexy decât ultima oară. Purta o altă minijupă neagră, mai scurtă încă, şi avea dres – când s-a aşezat pe canapea i-am întrezărit închizătoarea portjartierelor, neagră, profilată pe partea de sus a coapsei, nespus de albă. Bluza, tot neagră, era complet transparentă, i se vedeau limpede sânii unduindu-se – mi-am dat seama că degetele mele păstraseră în amintire atingerea acelor sfârcuri, a surâs şovăielnic, clipa avea ceva confuz şi fatal.

— Mi-ai luat cadou? am întrebat-o, cu un ton care se dorea glumeţ, într-o tentativă de a destinde atmosfera.

— Nu, mi-a răspuns ea grav, n-am găsit nimic care să-mi placă.

După o altă tăcere, brusc, şi-a desfăcut picioarele; n-avea chiloţi, iar fusta îi era atât de scurtă încât i s-a văzut dunga fofoloancei, epilată şi candidă.

— Ţi-o sug, a spus, o să ţi-o sug meseriaş. Hai, întinde-te pe canapea.

I-am dat ascultare, m-am lăsat despuiat. A îngenuncheat şi a început să mă lingă între buci, îndelung şi tandru, după care m-a luat de mână şi m-a sculat în picioare. M-am sprijinit de perete. A îngenuncheat din nou şi a început să-mi lingă boaşele, frecându-mă cu mişcări scurte şi repezi.

— Când vrei, trec la sulă… a spus ea, făcând o pauză.

Am aşteptat puţin, până în pragul exploziei, după care i-am spus:

— Acum.

O priveam în ochi chiar înainte ca limba să i se coboare pe sexul meu, privind-o mă simţeam şi mai excitat; era ciudată, amestec de frenezie şi de încordare, limba ei dădea târcoale glandului, când repede, când apăsat şi domol; mâna stângă mă strângea de rădăcina pulii în vreme ce degetele mâinii drepte mă mângâiau pe coaie, valuri de plăcere mă inundau şi îmi răvăşeau conştiinţa, abia de mă mai ţineam pe picioare, eram la un pas de leşin. Chiar înainte să ejaculez, urlând, am găsit putere s-o implor:

— Opreşte-te, opreşte-te!

Abia de mi-am recunoscut vocea – schimbată, aproape imperceptibilă.

— Nu vrei să-mi termini în gură?

— Nu acum.

— Bun… Sper că asta înseamnă c-o să ai chef să mi-o tragi mai târziu. Mâncăm ceva, nu?

De data asta comandasem sushi din vreme, ne aştepta încă de pe la mijlocul după-amiezii în frigider; pusesem şi două sticle de şampanie la rece.

— Ştii, François… mi-a spus după un gât de şampanie, nu sunt nici curvă, nici nimfomană. Ţi-o sug aşa, pentru că te iubesc. Pentru că te iubesc mult. Ştiai?

Da, ştiam. Dar ştiam că mai e şi altceva, ceva ce nu reuşea să-mi destăinuie. M-am uitat lung la ea, căutând în zadar cum să deschid subiectul. Şi-a terminat cupa de şampanie, a oftat, după care mi-a spus:

— Părinţii mei s-au hotărât să plece din Franţa.

Am amuţit. Şi-a băut paharul, şi l-a pus pe al treilea şi a continuat:

— Emigrează în Israel. Miercurea viitoare luăm avionul de Tel Aviv. Nici măcar nu mai aşteaptă turul doi al prezidenţialelor. Şi ce-i complet aiurea e că au ticluit totul pe la spate, fără să ne spună; şi-au deschis un cont în Israel, au închiriat on-line un apartament; taică-meu şi-a lichidat punctele de pensie, au scos casa la vânzare, totul fără să sufle o vorbă. Sora şi fratele meu sunt mai mici amândoi, pot să pricep la o adică, sunt poate prea tineri, dar pe mine, care am douăzeci de ani, să mă pună în faţa faptului împlinit… Nu mă forţează să plec, dacă aş insista ar fi gata să-mi închirieze o cameră la Paris; urmează însă vacanţa de vară şi îmi dau seama că nu-i pot lăsa, mă rog, nu acum, ar fi foarte îngrijoraţi. Nu mi-am dat seama, dar de câteva luni încoace au început să frecventeze alte persoane, se întâlnesc numai cu evrei. Au petrecut seri întregi împreună, s-au zădărât reciproc, nu sunt singurii care pleacă, cel puţin patru sau cinci dintre amicii lor şi-au lichidat totul aici ca să se stabilească în Israel. Am discutat o noapte întreagă cu ei, dar n-am reuşit să le ştirbesc hotărârea, sunt convinşi că se va petrece ceva grav cu evreii din Franţa, e ciudat că tocmai acum li s-a năzărit, când au sărit de cincizeci de ani, le-am spus că e-o tâmpenie şi că Frontul Naţional nu mai are de multă vreme porniri antisemite…

— Nu chiar aşa de multă… Eşti prea tânără ca să-l fi cunoscut, dar Jean-Marie Le Pen, tatăl lui Marine, încă făcea legătura cu vechea tradiţie a extremei dreapta de la noi. Era un neghiob, complet incult, nu-i citise, cu siguranţă, nici pe Drumont, nici pe Maurras; dar cred că auzise de ei, pentru că se încadrau în orizontul lui mental. Fiicei lui, evident, numele astea nu-i mai spun nimic. Astea fiind zise, dacă iese musulmanul, nu cred că ai de ce să te temi. A făcut totuşi o alianţă cu Partidul Socialist, nu e de capul lui.

— În privinţa asta… a clătinat ea din cap neîncrezătoare, în privinţa asta sunt mai puţin optimistă ca tine. Când un partid musulman ajunge la putere, nu miroase a bine pentru evrei. Nu găsesc nici un exemplu contrar…

Am rămas fără glas; de fapt nu prea ştiam istorie, în liceu nu prea mă omorâsem, iar după aceea n-am reuşit niciodată să duc o carte de istorie până la capăt.

Şi-a turnat din nou. Asta trebuia făcut, desigur, să ne-mbătăm uşor, circumstanţele o cereau; lăsând deoparte faptul că şampania era tare bună.

— Fratele şi sora mea pot continua liceul acolo; iar eu aş putea să merg la Universitatea din Tel Aviv, mi s-ar echivala parţial studiile. Ce-o să fac însă în Israel? Nu vorbesc o boabă de ivrit. Franţa e ţara mea.

Avea vocea schimbată, simţeam că stă să dea-n plâns.

— Iubesc Franţa! a mai spus ea, cu o voce din ce în ce mai sugrumată, iubesc, nu ştiu… iubesc brânza.

— Am, dacă vrei!

M-am ridicat cu un salt de măscărici, încercând să destind atmosfera, şi am scotocit prin frigider: cumpărasem într-adevăr nişte Saint-Marcellin, nişte şvaiţer, nişte bleu des Causses. Am deschis şi o sticlă de vin alb; nici nu m-a băgat în seamă.

— Şi nici nu vreau să ne despărţim, a mai zis, după care s-a pus pe bocit.

M-am ridicat, am luat-o în braţe; nu găseam nici o vorbă de bun-simţ ca s-o alin. Am condus-o până în cameră, am luat-o din nou în braţe. Continua să plângă mocnit.

M-am trezit spre orele patru ale dimineţii: era o noapte cu lună plină şi în cameră se vedea foarte bine.

Myriam stătea lungită pe burtă, îmbrăcată doar cu un tricou. Nu trecea aproape nici o maşină pe bulevard. După vreo două sau trei minute, a apărut încetişor o dubiţă Renault Trafic, care s-a oprit în dreptul turnului. Din ea au ieşit doi chinezi, ca să fumeze o ţigară; păreau că scrutează împrejurimile; apoi s-au suit la loc în maşină, care s-a îndepărtat spre Porte d’Italie. M-am întors în pat şi i-am mângâiat fesele; s-a umezit de îndată şi am intrat în ea. Întotdeauna îi plăcuse această poziţie simplă. I-am ridicat coapsele ca s-o pătrund mai bine, şi am început un du-te-vino. Se zice adesea că orgasmul feminin este complex, misterios; pentru mine însă, mecanismul propriului orgasm îmi era şi mai necunoscut. Am simţit imediat că de data asta aveam să fiu în stare să mă controlez cât de mult va fi nevoie, că voi putea opri după bunul plac ascensiunea plăcerii. Şalele mi se mişcau încet, fără osteneală, după câteva minute a prins să geamă, apoi să urle, iar eu continuam s-o lucrez, până şi după ce a început să-şi contracteze vaginul pe mădularul meu; respiram domol, perseverent, mi se părea că sunt veşnic, apoi a oftat prelung, m-am prăbuşit peste ea strângând-o în braţe, îmi tot repeta: „Iubitul meu… iubitul meu…“ printre lacrimi.

 

 

Duminică, 22 mai

M-am trezit din nou pe la opt, am pus de cafea, m-am culcat la loc; Myriam respira ritmic, suflul ei acompania, într-un tempo mai languros, zgomotul discret al filtrului. Pe boltă pluteau mici cumulus bucălaţi; pentru mine fuseseră dintotdeauna norii fericirii, al căror alb strălucitor e menit doar să adâncească albastrul cerului, sunt norii pe care-i reprezintă copiii atunci când desenează căsuţa ideală, cu horn fumegând, gazon în faţă şi floricele. Nu prea ştiu ce mi-a venit să deschid iTélé²³, imediat după ce mi-am turnat prima cană de cafea. Sunetul era dat tare şi mi-a luat ceva timp până să găsesc telecomanda şi să opresc sonorul. Prea târziu, Myriam se trezise. Numai cu tricoul pe ea, a venit să se cuibărească pe canapeaua din salon. Scurtul nostru moment de tihnă se încheiase: am dat sonorul tare. Informaţiile privind negocierile secrete dintre Partidul Socialist şi Frăţia Musulmană ajunseseră pe Net în timpul nopţii. Pe iTélé, pe BFM sau LCI, nu se vorbea decât despre asta. Deocamdată nu apăruse nici o reacţie din partea lui Manuel Valls; în schimb Mohammed Ben Abbes urma să ţină o conferinţă de presă la orele unsprezece.

Vesel şi durduliu, adesea maliţios în replicile date ziariştilor, candidatul musulman te făcea să uiţi cu desăvârşire că fusese unul dintre cei mai tineri politehnişti francezi admişi la ENA²⁴, în promoţia Nelson Mandela²⁵, din care mai făcuse parte şi Laurent Wauquiez²⁶. Părea mai degrabă un bătrân băcan tunisian de cartier – ceea ce tatăl său chiar fusese de altfel, chiar dacă băcania lui se afla în Neuilly-sur-Seine, iar nu în arondismentul 18, ori măcar în Bezons sau în Argenteuil.

De data asta însă, Ben Abbes a amintit că a beneficiat mai mult decât oricine de meritocraţia republicană; aşa că nu dorea să aducă atingere sistemului căruia îi datora totul, inclusiv onoarea supremă de a se supune votului poporului francez. A evocat micul apartament de deasupra băcăniei, unde îşi făcea temele; a pomenit figura tatălui său, cu o emoţie bine strunită; mi se părea excelent.

Timpurile însă – nu puteam să nu fim de acord –, se schimbaseră, a continuat el. Din ce în ce mai des, familiile, fie ele evreieşti, creştine sau musulmane, îşi doreau pentru copiii lor o educaţie care să nu se limiteze la transmiterea cunoştinţelor, ci să integreze o formaţie spirituală adecvată tradiţiei lor. Această întoarcere la religie reprezenta o tendinţă profundă, care marca societatea noastră, iar Educaţia nu putea s-o ignore. În fond, era vorba de extinderea şcolii republicane, de modelarea ei în sensul unei coexistenţe armonioase cu marile tradiţii spirituale – musulmane, creştine şi evreieşti – din ţara noastră.

Discursul său suav şi sforăitor a continuat preţ de vreo zece minute, după care s-a trecut la întrebări din partea presei. Remarcasem mai demult că, în faţa lui Mohammed Ben Abbes, jurnaliştii cei mai ţâfnoşi, cei mai agresivi erau parcă hipnotizaţi, se blegeau. Totuşi, cred că i s-ar fi putut pune întrebări delicate: de pildă renunţarea la clasele mixte; sau faptul că dascălii trebuiau să îmbrăţişeze credinţa musulmană. Dar, la urma urmei, nu se-ntâmpla aşa şi la catolici? Nu trebuia să fii botezat ca să poţi preda într-o şcoală creştină? Mi-am dat seama că eram în ceaţă; în momentul în care s-a încheiat conferinţa de presă, ajunsesem exact acolo unde dorise candidatul musulman: un fel de îndoială generalizată, senzaţia că nu eram confruntaţi cu nimic îngrijorător şi nici cu adevărat nou.

Marine Le Pen a contraatacat la douăsprezece şi jumătate. Vioaie şi proaspăt coafată, filmată în uşor contraplonjeu în faţa primăriei, era aproape frumoasă – ceea ce contrasta net cu apariţiile ei anterioare. De când cu schimbarea din 2017, candidata naţională era convinsă că, pentru a accede la funcţia supremă, o femeie trebuia obligatoriu să semene cu Angela Merkel, aşa că se străduia să egaleze respectabilitatea bolovănoasă a cancelarului german, copiindu-i până şi croiala taioarelor. În această dimineaţă de mai, însă, părea să fi regăsit o strălucire, un elan revoluţionar care aminteau de originile mişcării pe care o conducea. De ceva vreme, se zvonea că discursurile îi erau scrise de Renaud Camus²⁷, sub supravegherea lui Florian Philippot²⁸. Nu ştiu dacă rumoarea avea vreun temei, însă în orice caz făcuse progrese considerabile. La început am fost izbit de caracterul republican, ba chiar deschis anticlerical al intervenţiei sale. Evitând trimiterea banală la Jules Ferry, se referea la Condorcet, căruia îi cita memorabilul discurs din 1792 rostit în faţa Adunării Legislative, unde acesta îi evoca pe acei egipteni, pe acei indieni „în care spiritul uman făcuse atâtea progrese, dar care s-au cufundat în degradarea celei mai jalnice ignoranţe, atunci când puterea religioasă a acaparat dreptul de educare a oamenilor“.

— Credeam că e catolică, mi-a atras atenţia Myriam.

— Nu ştiu cum e ea, dar electoratul său nu e, Frontul Naţional n-a reuşit niciodată să pătrundă printre catolici, sunt prea solidari şi tiermondişti. Se adaptează.

A aruncat o privire spre ceas, însoţită de un gest de lehamite.

— Trebuie să plec, François. Le-am promis alor mei că luăm masa împreună.

— Ei ştiu că eşti aici?

— Da, sunt liniştiţi; dar mă aşteaptă cu masa.

Îi vizitasem o dată pe părinţii ei, chiar la începutul relaţiei noastre. Locuiau într-o căsuţă din Cité des Fleurs²⁹, în spatele staţiei de metrou Brochant. Casa avea garaj, un atelier, te puteai crede într-un orăşel de provincie, oriunde numai la Paris nu. Îmi amintesc că am cinat în grădină, era vremea narciselor. S-au purtat amabil cu mine, au fost primitori şi afectuoşi – fără ca, în acelaşi timp, să-mi acorde o importanţă exagerată, ceea ce era şi mai bine. În clipa când tatăl ei destupa o sticlă de Châteauneuf-du-Pape, am realizat dintr-odată că Myriam, trecută de două- zeci de ani, încă lua în fiecare seară masa cu părinţii; că-şi ajuta frăţiorul să-şi facă temele, că se ducea cu sora mai mică să-i cumpere ţoale. Era un trib, un trib familial bine sudat; în comparaţie cu tot ce văzusem până atunci era atât de extraordinar, încât cu greu m-am abţinut să nu mă podidească plânsul.

Am tăiat sonorul; mişcările lui Marine Le Pen deveneau din ce în ce mai însufleţite, dădea cu pumnul în gol, la un moment dat şi-a deschis violent braţele. Cu siguranţă, Myriam avea să plece în Israel împreună cu părinţii, nu era loc de-ntors.

— Sper să mă întorc curând… mi-a spus, de parcă îmi citise gândurile. Stau doar câteva luni, cât să se lămurească lucrurile în Franţa.

Deşi socoteam că e exagerat de optimistă, am preferat să tac.

Şi-a tras fusta pe ea.

— Sigur, cu toată agitaţia asta, o să jubileze, o să aud tot timpul mesei: „Vezi, ţi-am zis noi…“ Sigur, sunt drăguţi, ei cred că e spre binele meu.

— Da, sunt de treabă. Chiar sunt.

— Tu ce-o să faci? Cum crezi c-o să meargă lucrurile la facultate?

Am condus-o până la uşă; mi-am dat seama că n-aveam nici cea mai mică idee; şi, în acelaşi timp, că mi se rupea. Am sărutat-o blând pe buze, după care i-am răspuns:

— Pentru mine nu există nici un Israel.

Un gând sărăcuţ, dar exact. Apoi a dispărut în lift.

După aceea, s-au mai scurs câteva ceasuri. În timp ce soarele asfinţea între turnuri, mă trezeam, deveneam pe deplin conştient de mine însumi, de împrejurări, de tot şi de toate. Mintea îmi rătăcise prin zone nesigure şi întunecoase, mă simţeam cuprins de o tristeţe ucigătoare. Îmi reveneau în cap fără încetare, dureros, frazele lui Huysmans din En ménage şi-atunci am devenit conştient că nici măcar nu-i propusesem lui Myriam să vină să locuiască la mine, să stăm împreună, dar imediat după aceea mi-am dat seama că nu asta era problema, că părinţii ei oricum erau dispuşi să-i închirieze o cameră şi că apartamentul meu avea oricum doar două încăperi, mari, e drept, însă numai două, convieţuirea noastră ar fi dus, în scurt timp, la dispariţia oricărei atracţii sexuale, şi că eram prea tineri pentru ca menajul nostru să supravieţuiască.

Mai demult, oamenii alcătuiau familii, adică după ce se reproduceau şi-o mai trăgeau câţiva ani, numai bine ca odraslele lor să devină adulţi, apoi se întorceau la Cel de Sus. Acum, era rezonabil ca un cuplu să în ceapă un menaj pe la cincizeci, şaizeci de ani, în clipa când trupurile îmbătrânite, slăbite nu mai simt decât nevoia unui contact familiar, liniştitor şi cast; acesta e, simultan, şi momentul în care mâncarea tradiţională, aşa cum e ea celebrată în Escapadele lui Petit - renaud³⁰, devine definitiv mai preţioasă decât celelalte plăceri. Am cochetat câtva timp cu ideea unui articol destinat pomenitului Journal des dix-neuvièmistes, în care urma să stabilesc că, după lunga şi plicticoasa perioadă modernistă, concluziile lui Huysmans reveneau în actualitate mai mult ca oricând, aşa cum o demonstra înmulţirea pe toate posturile de televiziune a unor emisiuni de succes dedicate bucătăriei, cu precădere celei tradiţionale; ulterior mi-am dat seama că nu mai aveam nici energia, nici dorinţa necesare ca să scriu un articol, fie şi pentru o publicaţie de nişă precum Journal des dix-neuvièmistes. În acelaşi timp, am văzut, cu un soi de stupoare incredulă, că televizorul era încă aprins, tot pe iTélé. Am dat sonorul mai tare; Marine Le Pen îşi încheiase de mult discursul, dar acesta zăbovea încă în toate comentariile. Astfel am aflat că şefa partidului convocase miercuri o uriaşă manifestaţie, care urma să parcurgă ChampsElysées. Nu dorea cu nici un chip să ceară autorizaţia Prefecturii, iar în cazul în care demonstraţia avea să fie interzisă, avertiza din start autorităţile că „aceasta va avea loc cu orice preţ“. Îşi terminase discursul citând un articol din Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, cea din 1793: „Atunci când guvernul violează drepturile poporului, insurecţia reprezintă, pentru întreg poporul şi pentru fiecare segment al acestui popor, cel mai sfânt drept şi datoria absolut necesară“. Cuvântul insurecţie provocase în mod firesc numeroase comentarii şi avusese un corolar neaşteptat: ieşirea lui François Hollande dintr-o îndelungă tăcere. La sfârşitul a două mandate prezidenţiale dezastruoase, pentru că nu-şi datorase realegerea decât strategiei lamentabile de a încuraja creşterea în popularitate a Frontului Naţional, preşedintele în exerciţiu renunţase practic să se exprime, aşa încât cea mai mare parte a presei părea să fi uitat că există. Atunci când, pe esplanada palatului Elysées, în faţa unui grupuscul de vreo zece jurnalişti, s-a prezentat ca fiind „ultima redută a ordinii republicane“, s-au auzit râsete răzleţe, scurte, dar sonore. Peste câteva minute, primul ministru a făcut la rândul său o declaraţie. Roşu ca racul, cu venele de pe frunte umflate, părea în pragul apoplexiei atunci când i-a avertizat pe toţi cei aflaţi la limita legalităţii democratice că vor fi trataţi, fără doar şi poate, ca nişte infractori. În cele din urmă, singurul care şi-a păstrat cumpătul a fost Mohammed Ben Abbes, care a susţinut dreptul la manifestaţii de stradă şi care i-a propus doamnei Le Pen o dezbatere asupra laicităţii – ceea ce, în opinia majorităţii comentatorilor, constituia o manevră abilă, atâta vreme cât era aproape exclus ca ea să accepte şi îi conferea liderului musulman, cu cheltuieli minime, imaginea unui om al echilibrului şi dialogului.

Până la urmă m-am săturat şi am început să zapez între nişte emisiuni despre obezitate, după care am închis televizorul. Faptul că istoria politică putea să joace un rol în viaţa mea continua să mă descumpănească, dar şi să-mi provoace un uşor dezgust. Îmi dădeam totuşi seama, şi nu de ieri, de azi, că prăpastia din ce în ce mai uriaşă dintre populaţie şi cei care vorbeau în numele ei, politicieni şi ziarişti, urma să ducă obligatoriu la evenimente haotice, violente şi im previzibile. Franţa, ca şi alte ţări ale Europei Occidentale, se îndrepta de multă vreme spre un război civil, mi se părea evident; dar până în zilele din urmă, eram încă încredinţat că francezii, în marea lor majoritate, rămâneau resemnaţi şi apatici – poate pentru că eu însumi eram oarecum resemnat şi apatic. Mă înşelasem.

Myriam m-a sunat de-abia marţi seară, puţin după ora unsprezece; avea o voce veselă, încrederea în viitor părea să-i fi revenit: după părerea ei, lucrurile aveau să se rezolve rapid în Franţa. Eu mă îndoiam. Ba chiar reuşise să-şi bage în cap că Nicolas Sarkozy avea să revină pe scena politică şi că avea să fie primit ca un salvator. Deşi aşa ceva mi se părea imposibil, n-am avut inimă s-o contrazic; aveam senzaţia că Sarkozy renunţase în sinea lui şi că, din 2017, pusese punct acestei perioade din viaţa sa. Urma să ia avionul a doua zi devreme. Prin urmare, nu ne mai puteam întâlni înainte de plecare; îi rămăseseră multe de făcut – începând cu valiza, nu-i aşa de simplu să îndeşi o viaţă întreagă în treizeci de kile de bagaj. Mă aşteptam; cu toate astea, am avut o uşoară strângere de inimă închizând telefonul. Ştiam că, de acum, aveam să fiu singur.

 

Miercuri, 25 mai

A doua zi dimineaţă, când am luat metroul spre facultate, eram totuşi destul de binedispus – evenimentele politice din ultimele zile şi chiar şi plecarea lui Myriam îmi păreau un fel de vis urât, o greşeală care avea să fie rapid îndreptată. Nu mică mi-a fost surpriza când, ajuns pe strada Santeuil, am constatat că porţile zăbrelite prin care se ajungea la clădiri erau închise – paznicii le deschideau de obicei încă de la opt fără un sfert. Mai mulţi studenţi, printre care i-am recunoscut şi pe unii de-ai mei, din anul doi de studiu, aşteptau în faţa intrării.

De-abia pe la opt şi jumătate şi-a făcut apariţia un paznic, venind de la secretariatul principal. S-a aşezat îndărătul grilajului şi ne-a înştiinţat că facultatea avea să fie închisă toată ziua şi că va rămâne aşa până la noi ordine. Mai mult nu ne putea spune, trebuia să ne ducem acasă, unde vom fi „informaţi individual“. Era un negru blajin, un senegalez, dacă-mi aduc bine amint e, pe care îl cunoşteam de ani buni şi pe care-l îndrăgeam. Chiar înainte să plec, m-a apucat de mână ca să-mi spună că, după cum umbla vorba, situaţia era gravă şi că e puţin probabil ca facultatea să se redeschidă în săptămânile următoare.

Poate că Marie-Françoise ştia mai multe; am încercat de câteva ori să dau de ea în cursul dimineţii, dar fără succes. În disperare de cauză, spre orele treisprezece treizeci am deschis iTélé. Mulţi dintre participanţii la manifestaţia organizată de Frontul Naţional sosiseră deja: Place de la Concorde şi Tuileries erau negre de atâta lume. Potrivit organizatorilor, se strânseseră două milioane de persoane; potrivit poliţiei, doar trei sute de mii. Oricum ar fi fost, nu văzusem nicicând atâta puhoi de oameni.

Un cumulonimbus uriaş, în formă de nicovală, domina partea de miazănoapte a Parisului, de la Sacré-Cœur la Opéra Garnier, iar flancurile sale de un cenuşiu închis erau înspicate cu pământiu. Mi-am mutat privirea asupra televizorului, unde o mulţime imensă continua să se adune; şi apoi din nou către cer. Norul de furtună părea să se deplaseze uşor către sud, dacă se spărgea deasupra grădinilor Tuileries, risca să tulbure desfăşurarea manifestaţiei.

La orele paisprezece fix, cortegiul, condus de Marine Le Pen, a pătruns pe Champs-Elysées în direcţia Arcului de Triumf, unde aceasta plănuise să rostească un discurs la orele cincisprezece. Am tăiat sonorul, dar am continuat o vreme să privesc imaginile. Pe un banner uriaş, întins dintr-o parte în alta a bulevardului, se putea citi: „Noi suntem poporul Franţei“. Pe numeroase pancarte mici răspândite prin mulţime stătea scris „Suntem la noi acasă“. Propoziţia devenise sloganul, deopotrivă explicit şi lipsit de o agresivitate exagerată, utilizat de militanţii naţionalişti în cursul demonstraţiilor. Furtuna încă era ameninţătoare; norul imens stătea acum suspendat, neclintit, deasupra cortegiului uman. După câteva minute m-am plictisit şi m-am cufundat din nou în lectura romanului En rade.

Marie-Françoise m-a sunat puţin după orele opt sprezece; nu aflase mare lucru, Consiliul Naţional al Universităţilor se întrunise în ajun, dar nu transpirase de-acolo nici o informaţie. În orice caz, era sigură că facultatea n-avea să se deschidă înainte de încheierea alegerilor şi, probabil, nici înainte de deschiderea următorului an şcolar – examenele puteau foarte bine fi mutate în septembrie. Într-un plan mai general, situaţia i se părea gravă; soţul ei era vădit neliniştit, de la începutul săptămânii petrecea paisprezece ore pe zi la birou, iar cu o zi înainte rămăsese să doarmă acolo. Înainte să închidă, mi-a promis că o să mă sune dacă află ceva.

Nu mai aveam nimic de mâncare şi nici nu-mi prea dădea inima ghes să mă duc la hipermarketul Géant Casino; începutul serii nu era o perioadă prea bună pentru cumpărături în acest cartier foarte populat, dar mi-era foame şi, mai mult decât foame, aveam o imensă poftă să cumpăr de mâncare, viţel cu sos alb, merluciu cu hasmațuchi, musaca berberă; mâncărurile pentru microunde, fiabile în lipsa lor de gust, dar având ambalaje colorate şi vesele, reprezentau totuşi un adevărat progres faţă de dezolantele tribulaţii ale eroilor lui Huysmans; nu puteai desluşi în ele fir de rea-voinţă, iar senzaţia că participi la o experienţă colectivă dezamăgitoare, dar egalitară, putea deschide calea unei parţiale resemnări.

Curios lucru, dar hipermarketul era aproape pustiu, aşa că mi-am umplut iute căruciorul, într-un elan de entuziasm amestecat cu frică; dintr-odată m-a străfulgerat, fără vreun motiv anume, expresia „ora stingerii“. Câteva dintre casieriţele înşirate îndărătul caselor de marcat trăgeau cu urechea la radio: manifestaţia continua, deocamdată nu era invocat nici un incident. Dar asta o să se întâmple mai târziu, când se va sparge gaşca, mi-am zis.

S-a pornit ploaia, violentă, chiar în momentul când ieşeam din centrul comercial. Când m-am întors acasă, mi-am încălzit o limbă de vită cu sos de Madeira, gumoasă, dar comestibilă, şi am aprins din nou televizorul; începuseră confruntările, se zăreau grupuri de bărbaţi mascaţi, foarte mobili, înarmaţi cu puşti de asalt şi pistoale-mitraliere; fuseseră sparte nişte vitrine, ici şi colo ardeau nişte maşini, dar imaginile, luate pe timp de ploaie, erau de foarte proastă calitate, aşa încât era imposibil să-ţi faci o idee limpede despre forţele care se încleştau.

 

 

III

 

Duminică, 29 mai

M-am trezit spre ora patru dimineaţa, lucid, cu mintea la pândă; mi-am făcut valiza pe-ndelete, am adunat elementele unei farmacii portabile, am strâns haine de schimb pentru o lună; mi-am găsit până şi încălţările de trekking – nişte pantofi sport foarte high-tech pe care nu-i purtasem niciodată şi pe care-i cumpărasem cu un an înainte, crezând că o să mă apuc de hoinărit. Mi-am luat şi laptopul, o rezervă de batoane cu proteine, un fierbător electric şi nişte ness. La cinci şi jumătate, eram gata de plecare. Maşina a pornit fără probleme, la ieşirea din Paris era pustiu; la ora şase mă apropiam deja de Rambouillet. N-aveam nici un plan, nici o destinaţie anume; doar senzaţia, foarte vagă, că ar fi fost bine să mă îndrept spre sud-vest; că, în cazul în care în Franţa ar fi izbucnit un război civil, i-ar fi luat mai mult timp să ajungă în sud-vest. La drept vorbind nu ştiam aproape nimic despre acea regiune, cu excepţia faptului că acolo se mănâncă raţă marinată: iar raţa marinată mi se părea prea puţin compatibilă cu un război civil. Mă rog, poate mă înşelam.

În general, cunoşteam Franţa destul de puţin. După o copilărie şi o adolescenţă petrecute la Maisons-Lafitte, o suburbie burgheză prin excelenţă, m-am stabilit la Paris, de unde n-am plecat niciodată; n-am vizitat niciodată cu adevărat ţara al cărei cetăţean, dintr-un punct de vedere oarecum teoretic, eram. Avusesem pornirea s-o fac, aşa cum stă mărturie cum părarea acestui Volkswagen Tuareg, contemporană cu achiziţia pantofilor sport. Era o maşină puternică, dotată cu un motor V8 diesel de 4,2 l cu injecţie directă common rail care o făcea capabilă să depăşească 240 km/h; concepută pentru drumuri lungi, avea însă şi calităţi de off-road. Probabil că pe-atunci îmi zbura gândul la tot soiul de weekenduri cu escapade pe drumuri forestiere; până la urmă însă, nimic din toate astea nu s-a finalizat, m-am mulţumit ca, duminicile, să fiu un client fidel al târgului de carte veche care se ţinea în parcul Georges Brassens. Uneori, din fericire, îmi mai petreceam câte-o duminică regulând – în special pe Myriam. Viaţa mea ar fi fost deosebit de ternă şi de tristă dacă, din când în când, n-aş fi regulat-o pe Myriam. M-am oprit la popasul Mille Étangs, imediat după ieşirea din Châteauroux; am cumpărat un cookie dublu de ciocolată şi o cafea mare de la Croissanterie, apoi m-am suit din nou în maşină şi mi-am luat micul dejun, gândindu-mă când la trecutul meu, când la nimic. Parcarea domina câmpurile dimprejur, pustii dacă n-ar fi fost câteva vaci, probabil de rasă Charolais. Soarele se înălţase pe cer, dar câteva pânze de brumă mai pluteau peste şesurile din vale. Peisajul era vălurit, mai degrabă frumos, dar nu se zărea nici un iaz³¹ – şi, de altfel, nici un râu. Mi se părea lipsit de noimă să mă gândesc la ce va fi.

Am deschis radioul maşinii: scrutinul începuse şi se desfăşura normal, François Hollande votase deja în fieful său din departamentul Corrèze. Prezenţa la vot, atât cât se putea estima la o oră aşa de matinală, era ridicată, mai ridicată decât la precedentele alegeri prezidenţiale. Anumiţi analişti politici considerau că un procent crescut de participare favoriza „partidele de guvernământ“ în detrimentul partidelor extremiste; alţii însă, la fel de reputaţi, socoteau că lucrurile stăteau exact pe dos. De fapt, nu se putea trage deocamdată nici o concluzie pornind de la procentul de participare, şi era un pic cam devreme ca să ascult radioul; înainte să părăsesc parcarea, l-am închis.

La scurtă vreme după plecare, mi-am dat seama că indicatorul de carburant era foarte jos, cam un sfert de rezervor; ar fi trebuit să fac plinul la benzinărie. Mi-am mai dat seama şi că autostrada era neobişnuit de pustie. Duminică dimineaţa nu e niciodată buluceală pe autostradă, e perioada când societatea respiră, se descongestionează, când membrii ei îşi făuresc iluzia fugară a unei existenţe individuale. Totuşi, par cursesem aproape o sută de kilometri şi nu depăşisem şi nici nu întâlnisem altă maşină! Evitasem cu greu un camion bulgăresc care mergea în zigzag, cu un şofer rupt de oboseală, între banda din dreapta şi cea pentru opriri de urgenţă. Era linişte, treceam pe lângă nişte indicatoare de vânt bicolore agitate de briză; soarele strălucea peste şesuri, ca un funcţionar destoinic şi fidel. Am deschis din nou radioul, însă de pomană: toate posturile programate de aparatul meu, de la France Info la Europe 1, trecând prin Radio Monte-Carlo şi RTL nu emiteau decât un zumzet confuz de paraziţi. În Franţa tocmai se petrecea ceva, eram convins; cu toate astea, puteam continua să străbat, cu 200 km/h, reţeaua rutieră a Hexagonului, şi poate că era singura soluţie, nimic nu mai părea să funcţioneze în ţara asta, e posibil ca şi radarele să fi fost în pană, conducând cu viteza asta aveam să ajung spre orele şaisprezece la punctul de frontieră La Jonquera, odată ajuns în Spania situaţia va fi cu totul alta, războiul civil puţin mai departe, merita încercat. Atât doar că nu mai aveam benzină; da, asta trebuia rezolvat cât se poate de urgent, chiar la prima benzinărie.

Adică aceea de la Pech-Montat. Staţia n-avea nimic îmbietor, potrivit panourilor informative: nu tu restaurant, nici vorbă de produse regionale, o benzinărie jansenistă, hărăzită strict carburanţilor; nu puteam însă aştepta până la Jardin des Causses du Lot, aflată la cincizeci de kilometri mai jos. M-am liniştit la gândul că aş putea să opresc pentru aprovizionare la Pech-Montat şi apoi de plăcere la Causses du Lot, unde aveam să cumpăr foie gras, brânză de capră, vin de Cahors, cu care aveam să mă delectez în cursul serii, în camera mea de hotel de pe Costa Brava; era un plan bine gândit, înţelept, realizabil.

Parcarea era pustie şi mi-am dat imediat seama că ceva nu era-n regulă; am încetinit cât am putut, înainte să ajung, cu multă prudenţă, până la staţia de benzină. Vitrina explodase, asfaltul era acoperit cu mii de cioburi de sticlă. Am coborât din maşină, m-am apropiat: în interiorul magazinului, vitrina frigorifică pentru băuturi fusese şi ea spartă, iar standurile de ziare erau răsturnate. Am descoperit-o pe casieriţă zăcând pe jos într-o baltă de sânge, cu braţele strânse la piept, într-un gest de zadarnică apărare. Tăcerea era totală. M-am îndreptat spre pompele de benzină, care însă erau blocate. Probabil că puteau fi repornite de la casele de marcat. M-am întors în magazin, am păşit peste cadavru cu o strângere de inimă, dar n-am găsit nici un mecanism care să pară că diri jează distribuirea de carburant. După o scurtă ezitare, am luat de pe rafturi un sandvici cu ton şi salată de crudităţi, o bere fără alcool şi ghidul Michelin.

Printre hotelurile din zonă recomandate, cel mai apropiat era popasul Haut-Quercy, aflat în Martel; trebuia să urmez D 840 circa zece kilometri. Când mă îndreptam spre ieşire, mi s-a părut că văd două trupuri întinse pe jos, în apropierea parcării pentru tiruri. Am coborât din nou din maşină şi m-am apropiat: într-adevăr, doi tineri magrebieni, îmbrăcaţi în uniforma specifică suburbiilor, fuseseră împuşcaţi; nu pierduseră mult sânge, dar erau cu siguranţă morţi; unul dintre ei încă ţinea în mână un pistol-mitralieră. Ce se întâmplase oare aici? Am încercat din nou, la nimereală, să prind un post de radio, dar şi de data asta am dat doar peste un hârâit neclar.

Am ajuns la Martel, fără neplăceri, după un sfert de ceas, drumul departamental străbătea un peisaj vesel, împădurit. Tot nu întâlnisem nici o altă maşină, începusem să-mi pun întrebări serioase; după care mi-am zis că oamenii se zăvorâseră probabil în case, din aceleaşi motive care mă făcuseră să părăsesc Parisul: presentimentul unei catastrofe iminente. Popasul Haut-Quercy era o clădire mare din calcar alb, cu două etaje, situată uşor în afara satului. Poarta s-a deschis cu un scârţâit slab, am traversat un teren acoperit cu pietriş şi am urcat cele câteva trepte până la recepţie. Nu era nimeni. În spatele tejghelei, stăteau agăţate pe un panou cheile camerelor; nu lipsea nici una. Am sunat de mai multe ori, din ce în ce mai tare, fără să primesc vreun răspuns. Am ieşit: îndărătul clădirii se afla o terasă înconjurată de tufe de trandafiri, cu măsuţe rotunde şi scaune de fier forjat ornamentate, care era probabil folosită pentru micul dejun. Am luat-o pe o alee mărginită cu castani şi am mers vreo cincizeci de metri înainte să ajung pe o peluză plină de verdeaţă, cu şezlonguri şi umbrele care-şi aşteptau ipoteticii clienţi, şi care domina în tinderile din jur. Am contemplat preţ de câteva minute peisajul, vălurit şi odihnitor, după care m-am întors spre hotel. În momentul în care am pătruns pe terasă, tocmai ieşea o femeie, o blondă de vreo patru zeci de ani, cu o rochie de stofă cenuşie, cu părul strâns în jurul capului şi cărare pe mijloc; când m-a văzut a avut o tresărire.

— Restaurantul e închis, mi-a aruncat ea, în defensivă.

I-am spus că-mi doream doar o cameră.

— Nu servim nici micul dejun, a precizat ea încă dinainte să admită, clar fără tragere de inimă, că ar avea o cameră.

M-a însoţit până la primul etaj, a deschis o uşă şi mi-a întins un petic de hârtie, minuscul:

— Poarta se închide la orele douăzeci şi două, dacă întârziaţi, o să aveţi nevoie de cifru, mi-a mai spus înainte să se îndepărteze, fără vreo altă vorbă.

După ce am deschis obloanele, camera nu mai era aşa de respingătoare, cu excepţia tapetului de pe pereţi, ale cărui motive ornamentale, de un roşu aprins, înfăţişau scene de vânătoare. Am încercat în zadar să prind ceva la televizor: nu exista semnal pe nici un canal, doar o învălmăşeală de purici. Nici Internetul nu funcţiona: apăreau mai multe reţele, cu nume care începeau cu Bbox sau SFR – probabil aparţinând locuitorilor satului –, dar nici unul nu bătea până la popasul Haut-Quercy. Un fluturaş de informare a clienţilor, pe care l-am descoperit într-un sertar, oferea amănunte asupra curiozităţilor turistice ale satului şi avea şi nişte indicaţii privind gastronomia locului; nimic însă despre Internet. În mod limpede, conectarea la reţea nu constituia una dintre preocupările majore ale clienţilor popasului.

Mi-am desfăcut bagajul, mi-am atârnat cele câteva haine pe umeraşe, am băgat în priză fierbătorul şi periuţa de dinţi electrică, mi-am deschis telefonul mobil – constatând că nu am nici un mesaj –, după care am început să mă întreb ce caut eu acolo. Această întrebare, atât de generală, şi-o poate pune oricine, oriunde şi oricând; dar călătorul singuratic, trebuie să recunoaştem, e mai ispitit decât alţii să o rostească. Dacă Myriam ar fi fost alături de mine, n-aş prea mai fi avut motive, la drept vorbind, să fiu acum la Martel; oricum, întrebarea n-ar fi apărut. Un cuplu e o lume, o lume autonomă şi închisă care se deplasează printr-o lume mai vastă, fără să fie afectat cu adevărat de aceasta; fiind singur, eram vulnerabil, aşa că mi-a trebuit o oarecare doză de curaj ca, după ce mi-am strecurat foaia cu informaţii în buzunar, să pot ieşi să vizitez satul.

În Place des Consuls, chiar în centru, se afla o hală de cereale, vădit străveche, nu mă pricepeam aproape deloc la arhitectură, dar casele care o înconjurau, clădite din piatră gălbuie, arătoasă, datau de mai multe secole, văzusem deja nişte chestii asemănătoare la televizor, în general în nişte emisiuni ale lui Stéphane Bern, şi, aidoma celor de-acolo, ba chiar având ceva în plus, aici era o casă foarte mare, aproape un palat, cu arcade în ogivă şi turnuleţe, când m-am apropiat am constatat că, într-adevăr, reşedinţa Raymondie fusese ridicată între 1280 şi 1350, şi că aparţinuse iniţial viconţilor de Turenne. Restul satului era pe măsură, am urmat străzile pitoreşti şi pustii până când am ajuns la biserica Saint-Maur, masivă, aproape lipsită de ferestre; era o biserică fortificată, construită ca să reziste la atacurile păgânilor, aşa cum existau multe în zonă, după cum m-a înştiinţat foaia informativă.

Drumul D840 care străbătea satul continua spre Rocamadour. Auzisem de Rocamadour, era o destinaţie turistică destul de cunoscută, cu multe stele în ghidul Michelin, ba chiar stăteam să mă-ntreb dacă nu cumva văzusem localitatea într-o emisiune a lui Stéphane Bern, dar se afla totuşi la 20 de kilometri distanţă, aşa că am ales un drum departamental mai micuţ şi mai sinuos, care ducea spre Saint-Denis-lesMartel. O sută de metri mai încolo am dat peste o minusculă gheretă de lemn vopsit, unde se găseau bilete pentru un tren turistic cu aburi care mergea de-a lungul văii râului Dordogne. Părea interesant; ar fi fost totuşi mai plăcut în doi, îmi tot repetam cu o încântare posomorâtă; oricum nu era nimeni în gheretă. Myriam ajunsese de câteva zile la Tel Aviv, avusese cu siguranţă timp să afle informaţii privind înscrierea la facultate, poate că-şi făcuse deja un dosar, ori poate se mulţumise să meargă la plajă, n-am plecat nicio dată împreună în concediu, mi-am spus, nu m-am priceput niciodată să aleg o destinaţie sau să fac o rezervare, susţineam că iubesc Parisul în luna august, dar de fapt nu eram pur şi simplu în stare să ies din oraş.

De-a lungul căii ferate, în dreapta, era un drum de ţară. După un kilometru de urcat în pantă blândă, printr-o pădure deasă, am dat peste un mirador care avea şi o placă pentru orientare. O pictogramă înfăţişând un aparat foto cu burduf confirma vocaţia turistică a locului. Râul Dordogne curgea mai jos, printre faleze de calcar de vreo cincizeci de metri, urmându-şi nedesluşit destinul geologic. De pe un panou informativ pedagogic, am aflat că regiunea era locuită din cele mai vechi timpuri ale preistoriei; omul de CroMagnon îl alungase încet-încet pe omul de Neanderthal, care s-a retras până în Spania şi apoi a dispărut.

M-am aşezat pe buza falezei, străduindu-mă fără prea mare succes să mă cufund în contemplarea peisajului. După jumătate de ceas, am scos telefonul şi am format numărul lui Myriam. A părut plăcut surprinsă să mă audă. Totul mergea ca uns, aveau un apartament agreabil, luminos, în centrul oraşului; nu, încă nu se ocupase de înscrierea la facultate; dar mie cum îmi mergea? Bine, am minţit-o; dar mi-era dor de ea. Am pus-o să promită că-mi va scrie un mail foarte lung, în care să-mi povestească tot, imediat ce-o să poată – după care mi-am amintit că nu aveam Internet.

Niciodată nu mi-a plăcut să scot sunete de pupături la telefon, şi pe vremea tinereţii mi-era greu, dar acum, la mai bine de patruzeci de ani, chiar mi se părea ridicol; m-am silit totuşi, dar imediat după ce am închis, m-am simţit năpădit de o singurătate cumplită şi am înţeles că nu voi mai îndrăzni nicicând s-o sun pe Myriam, senzaţia de apropiere care se instala în timpul convorbirii telefonice era prea violentă şi hăul care urma, prea copleşitor.

Încercarea de a mă arăta interesat de frumuseţile naturale ale regiunii era evident sortită eşecului; m-am mai străduit totuşi ceva vreme, aşa că atunci când am pornit înapoi spre Martel se lăsa seara. Oamenii din Cro-Magnon vânau mamuţi şi reni; astăzi puteau alege între Auchan şi Leclerc, amândouă situate în Souillac. Singurele negoţuri din sat erau o brutărie – închisă – şi o cafenea situată în Place des Consuls, care părea şi ea închisă, nici o masă nu fusese scoasă în stradă. Totuşi, din interior răzbătea o uşoară lumină, aşa că am împins uşa şi am intrat.

Vreo patruzeci de oameni, cufundaţi într-o tăcere totală, urmăreau un reportaj de la BBC News difuzat pe un televizor aşezat undeva sus în fundul sălii. Nimeni n-a reacţionat la apariţia mea. Erau, neîndoielnic, localnici, aproape toţi pensionari, restul lăsau impresia că sunt lucrători cu braţele. Nu mai avusesem de mult prilejul să vorbesc englezeşte, comentatorul avea un debit prea rapid şi nu pricepeam mare lucru; adevărul e că ceilalţi spectatori păreau mai avansaţi decât mine. Imaginile, filmate în localităţi foarte diverse – Mulhouse, Trappes, Stains, Aurillac – nu prezentau aparent nici un interes: săli polivalente, grădiniţe de copii, şcoli părăsite. A fost nevoie să aştept intervenţia lui Manuel Valls – filmat în faţa pala tului Matignon, palid, sub lumina unor reflectoare prea puternice – ca să pot reconstitui desfăşurarea evenimentelor: la începutul după-amiezii, circa două zeci de birouri de vot fuseseră luate cu asalt de bande înarmate. Nu se înregistrase nici o victimă, dar fuseseră furate câteva urne; până în momentul respectiv, acţiunile nu fuseseră revendicate. Aşa stând lucrurile, guvernul se vedea silit să întrerupă procesul electoral. Mai târziu în cursul serii urma să aibă loc o şedinţă de criză, premierul avea să anunţe măsurile cuvenite; se va recurge – încheia el banal – la legea Republicii.

 

Luni, 30 mai

M-am trezit pe la şase dimineaţa şi am constatat că televizorul începuse să funcţioneze: semnalul de la iTélé era slab, dar cel al BFM era fără cusur; desigur, toate programele erau dedicate evenimentelor din ajun. Comentatorii subliniau deosebita vulnerabilitate a procesului democratic; pentru că, în codul electoral, se stipula categoric: dacă rezultatele, fie şi dintr-o singură secţie de votare din întreaga Franţă, devin indisponibile, alegerile în ansamblul lor vor fi invalidate. Subliniau de asemenea că era pentru întâia oară când un grupuscul avusese ideea să exploateze această slăbiciune. Noaptea târziu, prim-ministrul anunţase că vor fi organizate noi alegeri începând cu duminica viitoare; dar că, de această dată, toate secţiile de vot aveau să fie puse sub pază armată.

În privinţa consecinţelor politice ale acestor evenimente, comentatorii erau, în schimb, în complet dezacord; le-am urmărit argumentele divergente o bună parte a dimineţii, după care am coborât în parc, cu o carte în mână. Epoca lui Huysmans nu dusese lipsă de conflicte politice: avuseseră loc atentatele anarhiste; funcţionase de asemenea politica anticlericală dusă de guvernul „tătucului Combes“, a cărei violenţă părea azi de neconceput, guvernul ajunsese să dispună spolierea bunurilor ecleziastice şi desfiinţarea congregaţiilor. Această ultimă decizie îl afectase personal pe Huysmans, obligându-l să părăsească abaţia Ligugé unde îţi aflase adăpostul; toate astea nu ocupaseră însă decât un loc mărunt în opera sa, problemele politice în ansamblu păreau să-l fi lăsat complet nepăsător.

Dintotdeauna mi-a plăcut capitolul din À rebours în care Des Esseintes, după ce îşi plănuise o călătorie la Londra, sub imperiul unei noi lecturi din Dickens, se trezeşte captiv într-o cârciumă de pe strada Amsterdam, incapabil să se ridice de la masă. „Îl covârşeau o uriaşă aversiune faţă de călătorii, o presantă nevoie de a sta liniştit…“ Măcar eu izbutisem să părăsesc Parisul, să ajung în departamentul Lot, mi-am spus, în timp ce priveam ramurile legănate de vânt ale castanilor. Ştiam că greul trecuse: un călător singuratic trezeşte la început neîncredere, ba chiar ostilitate, dar oamenii se obişnuiesc treptat, atât hotelierii, cât şi crâşmarii, care ajung să îşi spună că au de-a face cu un tip extravagant, dar inofensiv.

Într-adevăr, când m-am întors în cameră la începutul după-amiezii, administratoarea hotelului m-a salutat cu oarecare căldură şi m-a înştiinţat că restaurantul se va redeschide în cursul serii. Apăruseră şi alţi clienţi, un cuplu de englezi de vreo şaizeci de ani, soţul avea aer de intelectual, ba chiar de universitar, erau genul de oameni care vizitează fără cruţare capelele cele mai dosite, imbatabili în privinţa artei romanice din Quercy şi a influenţelor şcolii din Moissac; tipii n-ar fi creat probleme.

Atât iTélé, cât şi BFM reveneau asupra consecinţelor politice ale repetării turului doi al prezidenţialelor. Biroul politic al Partidului Socialist era în reuniune; se întrunise Biroul politic al Frăţiei Musulmane; până şi Biroul politic al UMP găsise de cuviinţă să intre în consultări. Ziariştii sporeau numărul duplexurilor între strada Solférino, strada Vaugirard şi bulevardul Malesherbes³², reuşind astfel să mascheze destul de abil faptul că nu aveau nici o informaţie semnificativă.

Am ieşit din nou pe la orele şaptesprezece; părea că viaţa se reîntoarce treptat în localitate, brutăria era deschisă, trecătorii străbăteau Place des Consuls; aproape că semănau cu imaginea pe care mi-aş fi făcut-o dacă aş fi dorit să mi-i imaginez pe locuitorii unui sătuc din Lot. La Café des Sports nu mai era atâta afluenţă, iar interesul pentru actualitatea politică părea să se fi stins, televizorul din fundul sălii era dat pe Télé Monte-Carlo. Tocmai îmi terminasem berea, când mi s-a părut că recunosc o voce. M-am întors: la casă, Alain Tanneur plătea pentru o cutie de ţigări de foi Café Crème; avea la subraţ o pungă de la brutărie, din care ieşea o pâine de ţară. Soţul lui Marie-Françoise s-a întors şi el; faţa i s-a rotunjit într-o expresie de uimire.

Mai târziu, cu o altă bere în faţă, i-am explicat că mă aflam acolo din întâmplare şi i-am povestit ce văzusem la benzinăria din Pech-Montat. M-a ascultat cu atenţie, fără să lase să se întrevadă vreo urmă de surpriză.

— Bănuiam… a spus după ce mi-am isprăvit relatarea. Bănuiam că, pe lângă atacurile de la secţiile de votare, au mai avut loc şi alte ciocniri, despre care presa nu au pomenit; şi probabil că mai sunt nu ştiu câte în toată Franţa…

Prezenţa lui la Martel nu era deloc întâmplătoare; avea o casă acolo, care aparţinuse părinţilor lui, era un om de-al locului, voia să se retragă aici după pensionare, adică foarte curând. În condiţiile în care candidatul musulman ar fi câştigat, Marie-Françoise era convinsă că n-avea să-şi păstreze catedra, într-o universitate islamică nici un post didactic nu putea fi ocupat de o femeie, era cu desăvârşire imposibil. Dar cu postul lui de la DGSI ce se întâmpla?

— Am fost dat afară, mi-a ripostat el cu furie mocnită. M-au concediat vineri dimineaţă, pe mine şi pe toată echipa mea, a continuat el. S-a petrecut pe fugă, ne-au dat două ceasuri ca să eliberăm birourile.

— Ştiţi ce motive au avut?

— A, da! Ştiu… Joi am adresat superiorilor mei ierarhici un raport prin care-i avertizam asupra incidentelor care ameninţau să se producă în diferite locaţii din teritoriu; incidente care aveau drept scop sabotarea alegerilor. N-au mişcat un deget; a doua zi eram pe drumuri.

Mi-a lăsat răgaz să rumeg informaţia, după care m-a descusut:

— Prin urmare? Ce concluzii se pot trage de-aici?

— Vreţi să spuneţi că guvernul îşi dorea ca procesul electoral să fie întrerupt?

A încuviinţat blând din cap.

— În faţa unei comisii de anchetă, n-aş avea cum să dovedesc asta… Pentru că raportul meu nu fusese foarte exact. De pildă, punând cap la cap notele informatorilor mei, căpătasem convingerea că avea să se întâmple ceva la Mulhouse sau în zona respectivă; dar nu puteam preciza dacă se va petrece în secţia de vot Mulhouse 2, Mulhouse 5 sau Mulhouse 8… Ca să le protejăm pe toate, ne-ar fi trebuit o serioasă desfăşurare de forţe; şi tot aşa pentru celelalte puncte ameninţate. Superiorii mei ar putea să replice că nu ar fi fost prima dată când DGSI se arăta excesiv de alarmistă; pe scurt, că şi-au asumat un risc rezonabil.

Convingerea mea, vă repet, este simţitor diferită…

— Ştiţi cine se află la originea acestor acţiuni?

— Exact cei la care vă gândiţi.

— Identitarii?

— Da, identitarii pe de-o parte. Dar şi tinerii musulmani jihadişti, în egală măsură.

— Credeţi că au vreo legătură cu Frăţia Musulmană?

— Nu, a scuturat el din cap cu hotărâre. Mi-am petrecut cincisprezece ani din viaţă anchetând acest subiect; niciodată nu s-a putut stabili nici cea mai mică conexiune, cel mai mărunt contact. Jihadiştii sunt nişte salafişti habotnici, care recurg la violenţă în loc să aibă încredere în prozelitism, dar, cu toate astea, rămân salafişti, iar pentru ei Franţa este un pământ al sacrilegiului, dar al koufr; dimpotrivă, pentru Frăţia Musulmană, Franţa face deja parte, potenţial, din dar al islam. Mai presus de orice însă, pentru salafişti orice formă de autoritate emană de la Dumnezeu, însuşi principiul reprezentării populare este un sacrilegiu, niciodată nu le-ar trece prin cap să întemeieze sau să susţină un partid politic. Aşa stând lucrurile, chiar dacă se arată fascinaţi de jihadul mondial, tinerii extremişti musulmani îşi doresc de fapt victoria lui Ben Abbes; nu cred în ea, consideră că jihadul este singura cale, dar nu vor face nimic ca s-o împiedice. Tot aşa se întâmplă şi cu Frontul Naţional şi cu identitarii. Pentru identitari, singura soluţie adevărată e războiul civil; înainte să se radicalizeze, unii dintre ei au fost însă apropiaţi ai Frontului Naţional, şi nu vor face nimic care să-i dăuneze. Încă de la înfiinţare, Frontul Naţional şi Frăţia Musulmană au ales calea urnelor; au pariat pe faptul că pot ajunge la putere respectând regulile democratice. Ce pare curios, şi chiar hazliu, dacă vreţi, este că, acum câteva zile, identitarii europeni, ca şi musulmanii jihadişti, şi-au băgat în cap, fiecare în parte, că partidul advers urma să câştige – şi că n-aveau altă şansă decât să suspende procesul electoral aflat în desfăşurare.

— Şi, în opinia dumneavoastră, cine avea dreptate?

— Asta chiar nu ştiu. Pentru întâia oară, s-a destins şi a zâmbit sincer, apoi a continuat: Există un soi de legendă, care vine de pe vremea vechiului serviciu al Informaţiilor Generale, care acreditează ideea că avem acces la nişte sondaje confidenţiale, niciodată făcute publice. E, oarecum, o copilărie… Dar e şi ceva adevărat în ea, tradiţia s-a păstrat într-o oarecare măsură. Ei bine, în acest caz, sondajele secrete ofereau exact aceleaşi estimări ca sondajele oficiale: 50-50, până la capăt, cu diferenţe de zecimale…

Am mai comandat două beri.

— Ar fi bine să luăm cina împreună, la noi acasă, mi-a zis Tanneur. Marie-Françoise va fi încântată să vă vadă. Ştiu că o mâhneşte peste măsură pierderea postului la universitate. Pe mine nu mă prea afectează, oricum trebuia să ies la pensie peste doi ani… Desigur, se termină cam neplăcut; dar o să primesc pensia întreagă, cu siguranţă, şi probabil un bonus special, cred că o să se dea peste cap ca să nu le creez probleme.

Chelnerul ne-a adus berile şi un bol cu măsline; se adunase deja mai multă lume în cafenea, unii vorbeau tare, părea limpede că toţi se cunoşteau între ei; iar alţii, care treceau pe lângă masa noastră, îl salutau pe Tanneur. Ronţăiam două măsline, şovăind: îmi scăpa ceva în şirul evenimentelor; n-ar fi rău să-i pomenesc despre asta, poate ştia ceva, părea că ştie o grămadă de lucruri; regretam că, până acum, nu acordasem politicii decât o atenţie anecdotică, superficială.

— Nu pricep… am zis după o înghiţitură de bere, ce sperau oamenii care au atacat secţiile de vot. Pentru că oricum alegerile se vor desfăşura peste o săptămână sub supravegherea armatei; şi, cum raportul de forţe nu s-a schimbat, rezultatul va fi tot nehotărât. Asta dacă nu cumva vor reuşi să descopere că responsabili pentru incidente sunt identitarii, situaţie în care Frăţia Musulmană va avea de câştigat, sau, dimpotrivă, că vinovaţi sunt musulmanii, ceea ce va favoriza Frontul Naţional.

— Nu, vă spun cu certitudine: va fi imposibil să se demonstreze ceva, fie într-un sens, fie în celălalt; şi nimeni nu va încerca. În schimb, se vor întâmpla lucruri pe scena politică, foarte curând, probabil începând de mâine. O primă variantă ar fi ca UMP să se hotărască să parafeze o alianţă electorală cu Frontul Naţional. UMP-ul nu mai înseamnă mare lucru, e în cădere liberă; dar un acord cu ei ar fi suficient ca să încline balanţa şi deci să stimuleze decizia.

— Nu ştiu, mi-e greu să cred; mi se pare că, dacă ar fi fost posibil, s-ar fi întâmplat deja de ani buni.

— Aveţi perfectă dreptate, a exclamat el surâzând larg. La început, Frontul Naţional ar fi făcut orice ca să stabilească o alianţă cu UMP şi să pătrundă într-o majoritate guvernamentală; treptat, a început să crească în sondaje, moment în care UMP a prins să se teamă. Nu de populismul lor şi nici de presupusul lor fascism – conducătorii UMP nu s-ar da în lături să ia anumite măsuri drastice de siguranţă publică sau xenofobe, care oricum sunt masiv dorite de electoratul lor, mă rog, ce a mai rămas din el; concret însă, UMP este acum de departe cel mai slab partid din alianţă; aşa încât le e teamă că, dacă vor bate palma, vor fi pur şi simplu anihilaţi, absorbiţi de partener. Ca să nu mai vorbim că la mijloc e Europa, iar aceasta e problema fundamentală. Adevărata agendă a UMP, ca şi aceea a socialiştilor, este dispariţia Franţei, integrarea ei într-un ansamblu federal european. Alegătorii lor, desigur, nu împărtăşesc acest obiectiv; şefii partidelor au izbutit însă, ani la rând, să bage subiectul sub preş. Dacă ar stabili o alianţă cu un partid vădit antieuropean, n-ar mai putea persevera în această atitudine; iar alianţa s-ar face ţăndări în cel mai scurt timp. Iată de ce cred mai degrabă într-o a doua variantă: crearea unui front republican, în care UMP se va ralia, ca şi Partidul Socialist, la candidatura lui Ben Abbes – bineînţeles sub rezerva unei participări profitabile la guvernare şi a unor înţelegeri pentru viitoarele alegeri legislative.

— Şi asta mi se pare complicat; mă rog, foarte surprinzător.

— Aveţi, încă o dată, dreptate!

A surâs din nou, şi-a frecat palmele, în mod limpede discuţia îl amuza peste poate.

— E complicat însă dintr-un alt motiv. E complicat pentru că e surprinzător; pentru că aşa ceva nu s-a mai întâmplat, cel puţin de la sfârşitul celui de-al Doilea Război încoace. A trecut atâta timp de când binomul stânga-dreapta structurează jocul politic, încât ni se pare imposibilă altă cale. Totuşi, în fond, nu există nici o dificultate reală: ceea ce desparte UMP de Frăţia Musulmană e mult mai nesemnificativ decât ceea ce o desparte de Partidul Socialist. Am discutat despre asta, dacă-mi amintesc bine, la prima noastră întâlnire: Partidul Socialist a cedat în cele din urmă în privinţa Educaţiei, a ajuns la un acord cu Frăţia Musulmană şi orientarea sa antirasistă a reuşit să predomine asupra celei laice, doar pentru că s-a simţit încolţit, pentru că a ajuns la strâmtoare. Lucrurile vor fi mult mai simple pentru UMP, care se află şi mai aproape de dezintegrare, şi care n-a acordat niciodată importanţă Educaţiei, până şi conceptul le e străin. Pe de altă parte, UMP şi PS trebuie să se deprindă cu ideea de a guverna împreună; ceea ce pentru ei e un lucru nou, exact pe dos decât în luările lor de poziţie de când au intrat în politică.

Rămâne, de bună seamă, şi a treia posibilitate, adică să nu se întâmple nimic; să nu poată fi realizat nici un acord, iar al doilea tur să aducă aceleaşi rezultate, adică aceeaşi incertitudine. Într-un anume sens, e varianta cea mai probabilă, dar şi cea mai îngrijorătoare. În primul rând, niciodată de-a lungul istoriei celei de-a Cincea Republici rezultatele n-au fost atât de strânse; apoi, mai ales, nici una dintre cele două formaţiuni rămase în luptă nu are nici cea mai mică experienţă a exerciţiului guvernamental, nici pe plan naţional, nici pe plan local; în materie de politică, sunt expresia unui desăvârşit amatorism.

Şi-a terminat berea şi m-a privit cu ochii săi scăpărând de isteţime. Pe sub haina în carouri, purta un tricou polo; era prevenitor, lipsit de iluzii şi ager; e foarte posibil să fi fost abonat la revista Historia; mi-era lesne să-mi închipui o colecţie de Historia cartonate, stând într-o bibliotecă din preajma şemineului; cu rafturi pe care se află şi lucrări foarte special izate, cum ar fi dedesubturile aşa-zisei Françafrique³³, sau istoria serviciilor secrete de la al Doilea Război Mondial încoace; tipul fusese sau urma să fie consultat, fără îndoială, de autorii acestor lucrări, aici, în refugiul lui din Quercy; asupra anumitor subiecte se va vedea silit să tacă, asupra altora se va simţi îndreptăţit să dea lămuriri.

— Rămâne pe mâine-seară? m-a întrebat el, după ce i-a făcut chelnerului semn cu mâna ca să plătească. Trec să vă iau de la hotel. Marie-Françoise chiar va fi încântată.

Se lăsa seara peste Place des Consuls, iar soarele la scăpătat acoperea cu luciri de foc pietrele gălbui ale clădirilor; ne aflam în faţa reşedinţei de la Raymondie.

— E un sat străvechi, nu-i aşa? l-am întrebat.

— Da, foarte. Iar numele Martel nu i-a fost dat din întâmplare… Toată lumea ştie că Charles Martel i-a înfrânt pe arabi la Poitiers în 732, stăvilind expansiunea musulmană spre nord. A fost o bătălie hotă râtoare, care marchează adevăratul debut al creştinătăţii medievale; lucrurile n-au stat însă chiar atât de categoric, invadatorii nu s-au retras imediat, iar Charles Martel s-a tot războit cu ei, vreme de câţiva ani, în Aquitania. În 743 a câştigat o nouă luptă la doi paşi de-aici şi a hotărât ca, în chip de mulţumire, să ridice o biserică pe care se afla blazonul său, trei ciocane încrucişate. Satul a fost construit în jurul acestei biserici – ulterior distrusă şi apoi clădită în sec ol ul XIV. E adevărat că s-au purtat multe bătălii între creştini şi musulmani, înfruntarea armată e de când lumea una dintre îndeletnicirile umane majore, războiul e în natura omului, cum spunea Napoleon. Cred însă că acum a sosit momentul unei concilieri, al unei alianţe cu islamul.

I-am întins mâna ca să ne luăm rămas-bun. Îşi supralicita uşor rolul de veteran al serviciilor secrete, de bătrân înţelept etc., dar până la urmă fusese concediat foarte recent, era de înţeles că-i trebuie timp ca să intre în pielea noului său personaj. În orice caz, eram încântat că am fost invitat la el a doua zi, puteam fi sigur că vinul de Porto va fi de bună calitate, şi n-aveam îndoieli nici în legătură cu mâncarea, nu era deloc genul care să trateze superficial gastronomia

— Să vă uitaţi mâine la televizor, atenţie la actualitatea politică… mi-a zis chiar înainte de plecare. Pot să pun pariu că se va-ntâmpla ceva.

 

Marţi, 31 mai

Vestea s-a aflat, într-adevăr, puţin după orele paisprezece: UMP, UDI³⁴ şi PS se înţeleseseră să încheie un acord de guvernare, „un front republican lărgit“, şi îl susţineau pe candidatul Frăţiei Musulmane. Surescitaţi, jurnaliştii canalelor de ştiri, unul după altul, n-au stat o clipă toată după-amiaza, încercând să afle amănunte în plus asupra condiţiilor acordului şi repartizării ministerelor, dar de fiecare dată au primit acelaşi răspuns care pomenea găunoşenia consideraţiilor politicianiste, urgenţa realizării unităţii naţionale şi a vindecării rănilor unei ţări divizate etc. Totul – perfect previzibil; mai puţin întoarcerea lui François Bayrou în prim-planul scenei politice; acceptase un tandem cu Mohammed Ben Abbes, care se angajase să-l numească prim-ministru dacă ieşea victorios la alegerile prezidenţiale.

Bătrânul politician din Béarn, înfrânt, practic, în toate confruntările electorale la care participase de treizeci de ani încoace, îşi cultiva cu îndârjire o imagine de nobleţe, beneficiind de complicitatea unor reviste; adică, în mod regulat, se lăsa fotografiat, stând sprijinit într-un toiag ciobănesc, îmbrăcat cu o pelerină de fermier, într-un peisaj în care se amestecau pârloage şi câmpuri cultivate, în general din zona Labourd³⁵. Imaginea pe care încerca să o promoveze în nenumăratele sale interviuri era cea gaullistă, a bărbatului care a spus nu.

— Chestia cu Bayrou e o idee genială, absolut genială! a exclamat Alain Tanneur de cum m-a văzut, tremurând literalmente de entuziasm. Mărturisesc că nu mi-ar fi dat niciodată prin cap; chiar e tare Ben Abbes ăsta…

Marie-Françoise m-a primit zâmbind din toată inima; părea nu doar bucuroasă că mă vede, ci şi că, în general, e binedispusă. Văzând-o cum trebăluieşte în faţa mesei de bucătărie, cu un şorţ inscripţionat hazos „N-o înjuraţi pe bucătăreasă, are patronul grijă“, îţi venea greu să ţi-o închipui, cu câteva zile mai de vreme, ţinând cursuri doctorale asupra împrejurărilor neobişnuite în care Balzac făcuse corecturile în şpalt pentru romanul Béatrix. Pregătise tarte cu gât de raţă şi haşme, delicioase. Soţul ei, înfierbântat, a deschis una după alta o sticlă de Cahors şi una de Sauternes, după care şi-a amintit că trebuia, musai, să-i gust vinul de Porto. Deocamdată, nu înţelegeam absolut deloc de ce întoarcerea lui François Bayrou în arena politică putea fi calificată drept o idee genială; eram însă convins că Tanneur nu va întârzia să-şi dezvolte ideea. Marie-Françoise îl privea cu căldură, vizibil uşurată că soţul ei încasase atât de uşor concedierea şi se strecurase atât de firesc în noul său rol de strateg în papuci – pe care avea să şi-l interpreteze cu dibăcie în faţa primarului, doctorului, notarului, ce s-o mai lungim, în faţa tuturor notabilităţilor locale, foarte importante încă în târgurile de provincie, şi în ochii cărora avea să-şi păstreze aureola unei cariere în serviciile secrete. În mod hotărât, pensionarea lor stătea sub cele mai fericite auspicii.

— Ce e extraordinar la Bayrou, ceea ce-l face de neînlocuit, a continuat Tanneur entuziasmat, e desăvârşita lui tâmpenie. Proiectul lui politic nu a depăşit niciodată dorinţa de a cuceri prin orice mijloace „funcţia supremă“; n-a avut niciodată şi nici măcar nu s-a prefăcut că are cea mai mică idee personală; lucru destul de rar, în poziţia lui. Asta a făcut din el omul politic capabil să întrupeze perfect noţiunea de umanitarism, cu atât mai mult cu cât se crede Henric IV şi un mare pacificator în spaţiul dialogului interconfesional; de altfel, se bucură de un cert prestigiu în faţa electoratului catolic, pe care prostia lui îl scuteşte de frământări. Exact de asta are nevoie Ben Abbes, care, înainte de orice, doreşte să întruchipeze un nou umanism, prezentând islamul ca pe o formă împlinită a unui umanism de tip nou, unificator, şi care e de altfel perfect sincer atunci când îşi proclamă respectul pen tru cele trei religii ale Scripturii.

Marie-Françoise ne-a poftit să trecem la masă; pregătise o salată de bob cu păpădie şi aşchii de parmezan. Era atât de gustoasă încât, pentru o clipă, am pierdut firul discursului lui Tanneur. Catolicii dispăruseră practic din Franţa, a continuat el, dar păreau că sunt încă îmbătaţi de un soi de elixir moral, în orice caz Ben Abbes făcuse totul ca să-şi atragă bunele lor sentimente: anul trecut se dusese de cel puţin trei ori la Vatican. Pricopsit, prin simpla lui origine, cu o aură tiermondistă, ştiuse totuşi să-şi ţină aproape electoratul conservator. Spre deosebire de vechiul său rival Tariq Ramadan, stigmatizat de relaţiile lui troţkiste, Ben Abbes evitase dintotdeauna să se compromită cu stânga anticapitalistă; înţelesese perfect că dreapta liberală câştigase „bătălia ideilor“, că tinerii deveniseră antreprenori şi că natura mereu actuală a economiei de piaţă era unanim admisă. Însă adevărata idee de geniu a liderului musulman fusese descoperirea faptului că alegerile nu se vor juca pe terenul economiei, ci pe acela al valorilor; că, şi în acest domeniu, dreapta se pregătea să câştige „bătălia ideilor“, fără măcar să trebuiască să lupte. Ramadan prezenta legea islamică sharia ca pe o opţiune inovatoare, dacă nu chiar revoluţionară, în vreme ce el îi restituia dimensiunea liniştitoare, tradiţională – cu un parfum de exotism care, în plus, o făcea ispititoare. În privinţa restaurării familiei, a moralei tradiţionale şi, implicit, a patriarhatului, se deschidea în faţa lui un bulevard pe care dreapta, şi cu atât mai puţin Frontul Naţional, n-aveau cum s-o apuce, fără să se vadă categorisiţi drept reacţionari sau chiar fascişti de către supravieţuitorii generaţiei ’68 – mumii progresiste, sociologic muribunzi, dar refugiaţi în citadele mediatice de unde puteau să împroaşte imprecaţii despre vremurile dezastruoase şi ambianţa dezgustătoare care sufocau ţara; doar el era ferit de orice pericol. Paralizată de antirasismul ei structural, stânga fusese încă de la început incapabilă să lupte sau chiar să vorbească despre asta.

Marie-Françoise ne-a servit apoi muşchiuleţ de miel marinat, cu cartofi la tigaie, şi am pierdut şirul.

— Totuşi, e musulman, am obiectat eu confuz.

— Şi ce dacă? a spus el triumfător. E un musulman moderat, asta contează: o afirmă tot timpul şi e adevărat. Nu trebuie să ţi-l imaginezi ca pe un taliban sau ca pe un terorist, ar fi o greşeală; i-a dispreţuit mereu pe indivizii ăştia. Atunci când vorbeşte despre ei, în articolele sale de opinie publicate în Le Monde, dincolo de condamnarea morală afişată, se poate limpede distinge această nuanţă de dispreţ; de fapt, îi consideră pe terorişti nişte amatori. În realitate, Ben Abbes este un politician deosebit de abil, probabil cel mai abil şi mai viclean pe care l-am avut în Franţa de la François Mitterand încoace; dar, spre deosebire de Mitterand, el are o viziune istorică incontestabilă.

— Pe scurt, credeţi că tabăra catolică nu are de ce să se teamă.

— Nu doar că nu are de ce să se teamă, dar are şi ce spera! Ştiţi, a zâmbit el de parcă s-ar fi scuzat, de zece ani studiez cazul lui Ben Abbes, pot afirma, fără nici o exagerare, că sunt una dintre persoanele din Franţa care îl cunoaşte cel mai bine. Mi-am consacrat practic întreaga carieră supravegherii mişcărilor islamiste. Prima afacere la care am lucrat – eram încă tânăr pe-atunci, elev la Saint-Cyr-au-Mont-d’Or³⁶ – au fost atentatele din 1986 de la Paris, despre care până la urmă s-a aflat că fuseseră comandate de Hezbollah şi, indirect, de Iran. Au urmat apoi algerienii, kosovarii, mişcările din sfera de influenţă Al Qaeda, lupii singuratici… niciodată n-au încetat să se manifeste, sub diverse forme. Prin forţa împrejurărilor, atunci când a fost înfiinţată, Frăţia Musulmană a intrat în colimatorul nostru. Au trecut mulţi ani până să ne convingem că Ben Abbes avea cu adevărat un proiect, ba chiar un proiect foarte ambiţios, care nu avea nici o legătură cu fundamentalismul islamic. În cercurile de extremă dreapta s-a răspândit ideea că, atunci când musulmanii vor ajunge la putere, creştinii vor fi obligatoriu reduşi la condiţia de dhimmis, de cetăţeni de mâna a doua. „Dhimmitudinea“ este, într-adevăr, unul dintre principiile generale ale islamului; în practică însă, statutul de dhimmi este extrem de flexibil. Islamul are o extensie geografică uriaşă; felul în care este practicat în Arabia Saudită n-are nici o legătură cu acela din Indonezia sau din Maroc. În Franţa, sunt absolut convins – pot chiar să pariez – că nu vor fi ridicate piedici în calea cultului creştin, ba, mai mult, subvenţiile acordate asociaţiilor catolice şi întreţinerii clădirilor religioase vor fi sporite – îşi pot permite aşa ceva, câtă vreme fondurile alocate moscheilor de către petromonarhii vor fi, oricum, mult mai mari. Adevăratul duşman al musulmanilor, lucrul de care se tem şi pe care îl urăsc cel mai mult, nu este catolicismul, ci secularismul, laicitatea, materialismul ateu. Pentru ei, catolicii sunt nişte credincioşi, iar catolicismul este una dintre religiile Scripturii; se cuvine doar ca ei să facă un pas mai departe şi să se convertească la islam: iată adevărata viziune musulmană asupra creştinătăţii, viziunea originară.

— Şi evreii?

Întrebarea îmi scăpase, nu prevăzusem să ridic problema. Imaginea lui Myriam în patul meu, cu tricou, în ultima noastră dimineaţă, imaginea feselor ei micuţe şi rotunde mi-a trecut fulgerător prin minte; mi-am mai turnat un pahar sănătos de Cahors.

A zâmbit din nou:

— Cazul evreilor e un pic mai complicat. În principiu, teoria funcţionează şi aici, iudaismul e una dintre religiile Scripturii, Avraam şi Moise sunt recunoscuţi drept profeţi ai islamului; în practică totuşi, în ţările musulmane, relaţiile cu evreii au fost mai dificile decât cele cu creştinii; iar problema palestiniană a înveninat totul. Există, prin urmare, anumite tendinţe minoritare în cadrul Frăţiei Musulmane care ar dori exercitarea unor măsuri represive asupra evreilor; cred însă că nici acestea nu vor avea câştig de cauză. Ben Abbes a avut mereu grijă să întreţină relaţii bune cu marele rabin al Franţei; poate că totuşi, din când în când, le va da frâu liber extremiştilor; asta fiindcă, deşi crede cu sinceritate că va obţine convertiri masive în rândul creştinilor, îşi face puţine iluzii în privinţa evreilor. De fapt, cred că speranţa lui e că se vor hotărî să părăsească Franţa de bunăvoie şi că vor emigra în Israel. În orice caz, vă pot asigura că nu are deloc intenţia să-şi compromită ambiţiile personale – care sunt nemăsurate – de dragul poporului palestinian. Uimitor de puţină lume a citit ce a scris la începuturile lui – e drept că publica în reviste geopolitice destul de obscure. Indiscutabil, marele lui reper este Imperiul Roman – iar construcţia europeană, după el, nu reprezintă decât o cale de a împlini această tradiţie milenară. Axa majoră a politicii lui externe va fi deplasarea către sud a centrului de greutate al Europei; există deja organizaţii care urmăresc acest obiectiv, vezi Uniunea pentru Mediterana. Primele ţări susceptibile să se alăture acestei construcţii europene vor fi desigur Turcia şi Marocul; vor urma Tunisia şi Algeria. Pe termen lung, va veni şi Egiptul – e o piesă grea, dar care se va dovedi decisivă. În paralel, e posibil ca instituţiile Europei – care la ora actuală sunt orice, numai democratice nu – să evolueze către o consultare populară mai consistentă; concluzia logică va fi alegerea prin sufragiu universal a unui preşedinte european. În acest context, integrarea europeană a unor ţări deja foarte populate şi cu o demografie dinamică, precum Turcia şi Egiptul, ar putea juca un rol decisiv. Sunt convins că adevărata ambiţie a lui Ben Abbes este ca, în cele din urmă, să ajungă preşedintele ales al Europei, al unei Europe lărgite, incluzând ţările bazinului mediteraneean. Să ţinem minte că nu are decât patruzeci şi trei de ani – chiar dacă, spre liniştirea electoratului, se străduieşte să pară mai vârstnic, lăsându-şi burdihanul să prospere şi refuzând să se cănească. Într-un anume sens, bătrâna Bat Ye’or are dreptate cu fantasma ei privind complotul Eurabia³⁷; se înşală însă cu desăvârşire atunci când îşi închipuie că ansamblul euromediteraneean se va afla în poziţie de inferioritate faţă de monarhiile din Golf: vom avea de-a face cu una dintre primele puteri economice mondiale, care va fi în măsură să trateze de la egal la egal. În clipa de faţă, se desfăşoară un joc ciudat cu Arabia Saudită şi cu celelalte petromonarhii: Ben Abbes e gata să pro fite cât se poate de petrodolarii lor; dar nu are nici cea mai mică intenţie de abandon al suveranităţii. Într-un anume sens, nu face decât să ducă mai departe am- biţia lui De Gaulle, cea a unei mari politici arabe a Franţei, şi vă asigur că nu duce lipsă de aliaţi, inclusiv în monarhiile din Golf, pe care cantonarea pe poziţii americane le obligă la destule compromisuri şi le situează permanent într-o poziţie delicată faţă de opiniile arabe. Ei bine, până şi ele au început să-şi spună că un aliat precum Europa, nu atât de ombilical legată de Israel, ar putea constitui o alegere mai înţeleaptă.

A tăcut: vorbise fără răgaz mai bine de jumătate de oră. Mă întrebam dacă avea să scrie o carte, acum că era la pensie, dacă avea să-şi pună ideile pe hârtie. Mi se părea interesant felul în care îşi expunea gândurile; sigur, pentru cei interesaţi de istorie. Marie-Françoise a adus desertul, un crumble cu mere şi nuci, ca în Landes. Oricum, de mult nu mai mâncasem atât de bine. După cină, se cuvenea să trecem în salon să degustăm un bas-armagnac; şi exact asta am făcut. Moleşit de aburii alcoolului, privind chelia lucioasă a fostului spion, haina lui ecosez, mă întrebam care este, de fapt, punctul lui de vedere. Ce-i trecea prin cap unui om care şi-a petrecut întreaga viaţă studiind partea nevăzută a lumii? Probabil că nimic, cred că nici măcar nu se obosea să voteze; ştia prea multe lucruri.

— Am intrat în serviciile secrete franceze, a reluat el pe un ton mai domol, pentru că, în copilărie, eram fascinat de poveştile de spionaj; dar şi, cred, pentru că moştenisem câte ceva din patriotismul tatălui meu, care mă impresionase profund. Era născut în 1922, vă daţi seama!? Acum exact o sută de ani! Intrase printre primii în Rezistenţă, încă de la sfârşitul lui iunie 1940. Pe vremea lui, patriotismul francez ajunsese o idee cam perimată – s-ar putea zice că patriotismul nostru se născuse la Valmy, în 1792, şi că începuse să moară în tranşeele de la Verdun, în 1917. Ceva mai mult de un secol nu înseamnă, de fapt, mare lucru. Dar cine mai crede azi în el? E adevărat, Frontul Naţional se preface că mai crede în patriotism, dar credinţa lor are ceva foarte nelămurit şi sugerează disperare; iar celelalte partide au ales făţiş dizolvarea Franţei în Europa. Ben Abbes crede şi el în Europa, ba chiar mai tare decât ceilalţi, dar cazul lui e diferit, pentru că nutreşte o anume idee despre Europa, un adevărat proiect de civilizaţie. Iar modelul său final este împăratul Augustus; nu e un model mediocru. Cum ştiţi, discursurile lui Augustus în Senat s-au păstrat, sunt sigur că le-a studiat cu atenţie.

După un moment de tăcere, a adăugat, din ce în ce mai îngândurat:

— Ar putea fi o mare civilizaţie, nu ştiu… Cunoaşteţi cetatea Rocamadour? m-a întrebat el dintr-odată – începusem să moţăi, i-am răspuns că nu, nu credeam, mă rog, poate că da, de la televizor.

— Trebuie să mergeţi. E la vreo douăzeci de kilometri de-aici; e musai să mergeţi. Ştiţi, pelerinajul la Rocamadour era unul dintre cele mai renumite ale creştinătăţii. Henric Plantagenetul, sfântul Dominic, sfântul Bernard, Ludovic cel Sfânt, Ludovic XI, Filip cel Frumos… toţi au venit să îngenuncheze la picioarele Fecioarei negre, toţi au urcat, în genunchi, scările care duc la sanctuar, rugându-se smerit pentru iertarea păcatelor. La Rocamadour veţi putea cu adevărat să estimaţi cât de mare a fost civilizaţia creştinătăţii medievale.

Îmi reveneau vag în minte fraze ale lui Huysmans despre Evul Mediu, armagnacul era absolut delicios, voiam să-i răspund, dar mi-am dat seama că nu sunt în stare să articulez o consideraţie limpede. Spre marea mea surprindere, a început să recite din Péguy, cu o voce strunită şi bine ritmată:

Ferice de cei morţi pentru hotarul de pământ,

Dacă lupta dreaptă i-a coborât în mormânt.

Ferice de cei morţi pentru glie,

Slăvită moartea ce le-a fost dată-n pustie!

E greu să-i înţelegi pe ceilalţi, să ştii ce le zace în suflet; poate că fără sprijinul alcoolului n-am reuşi niciodată. Era surprinzător şi emoţionant să-l vezi pe bătrânul acesta curăţel, îngrijit, cultivat şi ironic cum se pune pe recitat:

Ferice de cei morţi în lupte duse cu greu,

Prăvăliţi în ţărână cu faţa spre Dumnezeu,

Ferice de cei morţi pe lespedea tare,

În zgomot de serbări funerare.

A scuturat din cap resemnat, aproape trist.

— Vedeţi, încă din strofa a doua, ca să confere amplitudine poemului, îl evocă pe Dumnezeu. Ideea de patrie nu este suficientă, trebuie legată de ceva mai puternic, de o mistică de ordin superior; iar această legătură reuşeşte să o exprime străveziu, odată cu versurile ce urmează:

Ferice de cei morţi pentru cetăţi pe pământ,

Căci ele sunt trup din trupul cel Sfânt.

Ferice de cei morţi pentru cămin şi hotar,

Ferice de cei ce şi-au făcut din străbuni un altar.

Cetăţile sunt chipul şi începutul supus

Şi-apoi trup şi silinţă a Celui de Sus.

Ferice de cei morţi în această-ncleştare,

Îmbrăţişare terestră, ce-i îmbracă-n onoare.

— Revoluţia Franceză, Republica, patria… da, au însemnat ceva; ceva ce a durat un pic mai mult de un veac. Creştinătatea medievală a durat mai mult de un mileniu. Ştiu că sunteţi specialist în Huysmans, mi-a spus Marie-Françoise. După părerea mea însă, nimeni nu a înţeles atât de adânc sufletul Evului Mediu creştin ca Péguy – oricât de republican, de laic şi de partizan al lui Dreyfuss ar fi fost. În afară de asta, a înţeles că adevărata divinitate a Evului Mediu, inima sa înflăcărată, nu a fost Tatăl şi nici măcar Isus, ci Fecioara Maria. La Rocamadour o să înţelegeţi şi asta…

Ştiam că plănuiseră să se întoarcă la Paris mâine sau poimâine ca să-şi pregătească mutarea. Acum, că se perfectaseră acordurile de guvernare ale frontului republican lărgit, rezultatele celui de-al doilea tur erau aproape sigure, iar pensionarea lor – o certitudine. M-am retras după ce am felicitat-o din suflet pe Marie-Françoise pentru harurile ei culinare, şi mi-am luat la revedere de la soţul ei, în pragul uşii. Băuse aproape cât mine, dar era în stare să recite pe dinafară strofe întregi din Péguy, ceea ce nu mă lăsa rece. Eu însă nu eram convins că republica şi patriotismul „însemnaseră ceva“, în afară de faptul că provocaseră o înlănţuire nesfârşită de războaie stupide. În orice caz, Tanneur nu era nici pe departe zaharisit, mi-ar fi plăcut să fiu la fel de verde ca el la aceeaşi vârstă. Am coborât cele câteva trepte până la stradă, m-am întors spre el şi i-am spus:

— O să mă duc la Rocamadour.

Nu era vârf de sezon turistic, aşa că am găsit o cameră la hotelul Beau Site, amplasat în cetatea medievală; restaurantul panoramic avea vedere spre întreaga albie a râului Alzou. Situl era efectiv impresionant şi cât se poate de vizitat. Turiştii, veniţi din toate zările, erau un pic diferiţi, un pic la fel, şi, cu aparatul de filmat în mână, străbăteau uluiţi toată învălmăşeala de turnuri, de coridoare, de paraclisuri şi de capele căţărate pe faleză; după câteva zile, mi-au dat senzaţia unei ieşiri din timpul istoric, aşa încât de-abia de-am remarcat, în seara celei de-a doua duminici electorale, victoria detaşată a lui Mohammed Ben Abbes. M-am lăsat treptat cotropit de o lene visătoare şi, cu toate că Internetul de la hotel funcţiona acum perfect, nu m-am simţit prea îngrijorat de tăcerea prelungită a lui Myriam. Şeful hotelului şi personalul deja mă catalogaseră: celibatar, un celibatar niţeluş citit, un pic trist, fără pasiuni deosebite – ceea ce, de fapt, era o descriere exactă. În ultimă instanţă, în ochii lor eram genul de client fără probleme, şi asta conta.

Stăteam de o săptămână sau două la Rocamadour, când, în sfârşit, am primit mailul de la ea. Îmi vorbea o groază despre Israel, de atmosfera foarte specială de-acolo – teribil de dinamică şi de veselă, dar având mereu un zaţ de tragedie. Putea părea ciudat, îmi spunea ea, să părăseşti o ţară – Franţa – de teama unor pericole ipotetice, ca să emigrezi într-o ţară în care ameninţările nu mai erau deloc ipotetice; o facţiune disidentă a Hamas se hotărâse să declanşeze o nouă serie de acţiuni, aşa încât zilnic sau aproape zilnic nişte atentatori sinucigaşi se aruncau în aer în restaurante sau în autobuze. Ciudat, dar când te aflai acolo, ajungeai să înţelegi: pentru că Israelul, încă de la înfiinţare, se afla în război, atentatele şi luptele păreau oarecum inevitabile, fireşti şi, în orice caz, nu te împiedicau să te bucuri de viaţă. Mi-a ataşat la mail două fotografii cu ea, în costum de baie, pe plaja din Tel Aviv. Într-una dintre fotografii, luată pe trei sferturi din spate în timp ce se avânta spre mare, i se vedeau desluşit fesele şi mi s-a sculat, mă năpădise o poftă irezistibilă să i le mângâi, mâinile îmi erau împunse de furnicături dureroase; incredibil cât de bine îi ţineam minte fesele.

Închizându-mi calculatorul, am realizat că nu pomenise nimic despre o eventuală întoarcere în Franţa.

De la începutul şederii mele aici, m-am obişnuit să mă duc zilnic la capela Notre-Dame şi să mă aşez câteva minute în faţa Fecioarei negre, aceeaşi Fecioară care, de o mie de ani încoace, inspirase atâtea pelerinaje şi în faţa căreia îngenuncheaseră atâţia regi şi sfinţi. Era o statuie ciudată, care amintea un univers complet dispărut. Pruncul Isus – care, la drept vorbind, nu avea trăsături de copil, ci mai degrabă de adult, ba chiar de bătrân – şedea, şi el foarte ţeapăn, în genunchi; ochii îi erau închişi, iar faţa lui osoasă, înţeleaptă şi puternică avea şi ea deasupra o coroană. Nu se vedea pic de tandreţe sau de afecţiune maternă în atitudinea lor. Acolo nu era întruchipat pruncul Isus, ci stăpânul lumii. Seninătatea, impresia de putere spirituală, de forţă intangibilă pe care le emana păreau aproape înspăimântătoare.

Această reprezentare supraumană se afla la antipozii acelui Cristos schingiuit, în nevoinţă, pe care-l înfăţişase Matthias Grünewald, şi care îl impresionase atât de mult pe Huysmans. Evul Mediu al lui Huysmans era cel al etapei gotice, al goticului târziu: patetic, realist şi moral, se situa mai aproape de Renaştere decât de epoca romanică. Îmi aminteam de o discuţie avută, cu ani în urmă, cu un profesor de istorie de la Sorbona. În Evul Mediu timpuriu, îmi explicase el, problema judecăţii individuale aproape că nu apăruse; de-abia mai târziu, la Hieronymus Bosch, de pildă, au început să se ivească acele întruchipări înfiorătoare în care Cristos desparte cohorta aleşilor de cea a osândiţilor, în care diavolii îi târăsc pe păcătoşii care nu s-au căit spre chinurile infernale. Viziunea romanică era diferită, mult mai unanimistă: după moarte, credinciosul intra într-o stare de somn profund şi se contopea cu pământul. Odată împlinite toate prorocirile, la ceasul celei de-a doua veniri a lui Isus, întreg poporul creştin, unit şi solidar, se ridică din morminte, înviat întru trupul său de slavă, şi porneşte pe drumul spre paradis. Judecata morală, judecata individuală, individualitatea în ea însăşi nu erau nişte noţiuni limpede înţelese în epoca romanică, şi simţeam eu însumi cum individualitatea mi se dizolvă, pe măsură ce reveriile în faţa Fecioarei din Rocamadour se tot prelungeau.

Trebuia totuşi să mă întorc la Paris, eram la jumătatea lunii iulie, trecuse mai mult de-o lună de când eram aici, după cum am constatat surprins într-o dimineaţă; la drept vorbind, nu mă grăbea nimic, primisem un mail de la Marie-Françoise, care îi contactase pe câţiva dintre colegii noştri: niciunul nu primise până acum vreun mesaj din partea autorităţilor universitare, ceaţa era totală. Într-un plan mai larg, avuseseră loc alegerile legislative, cu un rezultat previzibil, şi fusese format guvernul.

În sat începuseră să aibă loc activităţi turistice, mai ales gastronomice, dar şi culturale, iar în ajunul plecării mele, în timp ce-mi făceam vizita zilnică la capela Notre-Dame, am nimerit întâmplător peste o recitare din Péguy. M-am aşezat în penultimul rând; publicul, destul de subţire, era alcătuit mai ales din tineri în blugi şi tricouri, toţi aveau pe chip acele expresii luminoase şi prietenoase pe care, nu ştiu cum, izbutesc să le arboreze junii catolici.

Mamă, iată-ţi fiii care atât au luptat.

Nu duhul li se cade acum judecat,

Căci par mai degrabă veniţi din surghiun,

Rătăcind mereu către casă drumul cel bun.

Versurile sunau metronomic în aerul paşnic; mă întrebam ce puteau pricepe aceşti tineri catolici umanitari din Péguy, din sufletul lui patriotic şi brutal. Dicţia actorului era remarcabilă, aveam impresia că e un actor de teatru cunoscut, probabil era angajat la Comédie française, poate că jucase şi în filme, cred că îi văzusem poza pe undeva.

Mamă, iată-ţi fiii şi nesfârşita lor oaste,

Nu-i judecaţi după pielea întinsă-ntre coaste,

Deie-le Domnul câte un strop din glia

Pentru care tot au pierdut şi-n care şi-au aflat bucuria.

Era un actor polonez, ştiam sigur acum, dar tot nu reuşeam să-mi amintesc cum îl cheamă; poate era şi el catolic, există actori catolici, e-adevărat că au o profesie ciudată, în care ideea unor intervenţii providenţiale poate părea plauzibilă mai mult decât în alte meserii. Îşi iubeau oare glia aceşti tineri catolici? Erau gata să-şi dea viaţa de dragul ei? În ceea ce mă priveşte, eram pregătit să mă nărui în general, încercam, ca să zic aşa, o stare bizară, Fecioara părea să urce, să se ridice de pe soclu, să crească-n văzduh, pruncul Isus părea că se desparte de ea, aveam sentimentul că ar fi fost de ajuns să-şi ridice mâna dreaptă pentru ca păgânii să fie pe loc nimiciţi, apoi cheile lumii să-i fie încredinţate Lui, „atotstăpânitorul, domnul, suveranul“.

Mamă, iată-ţi fiii cu nevoinţa lor cruntă,

Nu-i judecaţi cu o măsură măruntă,

Să vină acasă, copii pocăiţi,

Şi-ntre braţe deschise să fie primiţi.

Poate că, pur şi simplu, mi-era foame, uitasem să mănânc în ajun şi poate că ar fi fost mai bine să mă întorc la hotel, să mă pun la masă în faţa unor copane de raţă, în loc să zac între două banchete, victimă a unei crize de hipoglicemie mistică. Încă o dată m-am dus cu gândul la Huysmans, la suferinţele şi îndoielile convertirii sale, la năzuinţa lui disperată de a se integra într-un rit.

Am rămas până la sfârşitul recitării, dar, spre încheiere, mi-am dat seama că, în ciuda rarei frumuseţi a textului, aş fi preferat ca, la acest ultim pelerinaj, să fiu singur. Statuia aceea severă ascundea alt înţeles decât dragostea de patrie, de glie, altă noimă decât slăvirea bărbăţiei soldaţilor; dar şi altceva decât aspiraţia curată a unei mame. Exista acolo ceva misterios, solemn şi regal pe care Péguy nu avea cum să-l pri ceapă, iar Huysmans cu atât mai puţin. A doua zi dimineaţă, după ce mi-am urcat bagajele în maşină şi am plătit hotelul, m-am dus din nou la capela Notre-Dame, care era acum pustie. Fecioara aştepta în umbră, calmă şi nepieritoare. Era suverană, deţinea puterea, dar încet-încet am simţit că legătura noastră se pierde, că se îndepărtează în spaţiu şi în secole, în vreme ce eu mă chirceam pe bancă, sfrijit, împuţinat. După vreo jumătate de ceas, m-am ridicat în capul oaselor, complet părăsit de Duh, reîntors în trupul meu hârbuit, perisabil, şi am coborât trist scările îndreptându-mă către parcare.