* LA MORMÂNTUL LUI ARON PUMNUL

 

Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,

Cu cipru verde-ncinge- antică fruntea ta;

Acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină

Se stinse un luceafăr; se stinse o lumină,

Se stinse-o dalbă stea!

Metalica vibrândă a clopotelor jale

Vuieşte în cadenţă şi sună întristat;

Căci, ah! geniul mare al deşteptării tale

Păşi, se duse-acuma pe-a nemuririi cale

Şi-n urmă-i ne-a lăsat !

 

Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt şi mare,

Colo unde te-aşteaptă toţi îngerii în cor,

Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cântare

Şi-ţi împletesc ghirlande, cununi mirositoare,

Cununi de albe flori!

 

Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,

Te plânge-n tânguire şi locul tău natal;

Căci umbra ta măreaţă în falnica-i zburare

O urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare

Ce-i simţ, naţional!

 

Urmeze încă-n cale-ţi şi lacrima duioasă,

Ce junii toţi o varsă pe trist mormântul tău,

Urmeze-ţi ea prin zboru-ţi în cânturi tânguioase,

În cânturi răsunânde, suspine-armonioase,

Colo, în Eliseu !...

 

[1866]

 

* DE-AŞ AVEA...

 

De-aş avea şi eu o floare

Mândră, dulce, răpitoare,

Ca şi florile din mai,

Fiice dulci a unui plai,

Plai râzând de iarbă verde,

Ce se leagănă, se pierde,

Undoind încetişor,

Şoptind şoapte de amor;

 

[De-aş avea o floricică

Gingaşă şi tinerică,

Ca şi floarea crinului,

Alb ca neaua sânului,

Amalgam de-o roz-albie

Şi de una purpurie,

Cântând vesel şi uşor,

Şoptind şoapte de amor;]

 

De-aş avea o porumbiţă

Cu chip alb de copiliţă,

Copiliţă blîndişoară,

Ca o zi de primăvară,

Cât îţi ţine ziuliţa

I-aş cînta doina, doiniţa,

I-aş cînta-o-ncetişor,

Şoptind şoapte de amor.

 

[1866]

 

* O CĂLĂRIRE ÎN ZORI

 

A nopţii gigantică umbră uşoară,

Purtată de vînt,

Se-ncovoie tainic, se leagănă, zboară

Din aripi bătînd.

 

Roz-alb-aurora, cu bucle de aur

Sclipinde-n rubin,

Revarsă din ochii-i de lacrimi tezaur

Pe-a florilor sân;

 

Răspânde suflarea narciselor albe

Balsamu-i divin,

Şi Chloris din roze îşi pune la salbe

Pe fruntea-i de crin;

 

Iar rîul suspină de blînda-i durere

Poetic murmur,

Pe-oglinda-i de unde răsfrînge-n tăcere

Fantastic purpur;

 

Şi pasărea cîntă suspine-imitândă

Un cîntec de-amor,

Ecou-i răspunde cu vocea-i vuindă

La plînsu-i de dor.

 

Pe cîmp se văd două fiinţe uşoare

Săltânde pe-un cal,

Pe care le-ncinge de flutură-n boare

Subţire voal;

 

Ca Eol, ce zboară prin valuri şi ţipă

Fugariul uşor

Nechează, s-aruncă de spintecă-n pripă

A negurei flor,

 

O dalbă fecioară adoarme pe sânul

De-un june frumos,

Astfel cum dormită oftarea, suspinul

În cântul duios;

 

Iar talia-i naltă, gingaşă, subţire

Se mlădie-n vînt,

Şi negrele-i bucle ondoală-n zefire,

Sclipese fluturând.

 

I-adoarme pe sînu-i, se leagănă-n braţe

În tandre visări;

Pe cînd ca profume pe blânda ei faţă

Plutese sărutări.

 

Iar aeru-n munte, în vale vibrează

De tainici oftări;

Căci junele astfel din pieptu-i oftează

În dalbe cîntări:

 

"Ah ! ascultă, mândruliţă,

Drăguliţă,

Şoapta-mi blîndă de amor,

Să-ţi cînt dulce, dulce tainic,

Cîntul jalnic

Ce-ţi cântam adeseori.

 

De-ai fi, dragă, zefir dulce,

Care duce

Cu-al său murmur frunze, flori,

Aş fi frunză, aş fi floare,

Aş zburare

Pe-al tău sân gemând de dor;

 

De-ai fi noapte,-aş fi lumină,

Blîndă, lină,

Te-aş cuprinde c-un suspin

Şi în nunta de iubire,

În unire,

Naşte-am zorii de rubin;

 

De-aş fi, mîndră, rîuşorul,

Care dorul

Şi-l confie cîmpului,

Ţi-aş spăla c-o sărutare,

Murmurare,

Crinii albi ai sânului !"

 

Ca Eol, ce zboară prin valuri şi ţipă,

Fugariul uşor

Nechează, s-aruncă de spintecă-n pripă

A negurei flori

 

Vergina îl strînge pe-amantu-i mai tare

La sânu-i de crin;

Şi faţa-şi ascunde l-a lui sărutare

În păr ebenin.

 

Iar Eco îşi râde de blîndele plîngeri,

De junii amanţi,

Şi râul repetă  ca cântul de îngeri

În repede danţ

 

"De-aş fi, mândră, râuşorul,

Care dorul

Şi-l confie câmpului,

Ţi-aş spăla c-o sărutare,

Murmurare,

Crinii albi ai sânului !"

 

[1866]

 

* DIN STRĂINĂTATE

 

Cînd tot se-nveseleşte, cînd toţi aci se-ncântă,

Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori,

Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă

L-a patriei dulci plaiuri, la cîmpii-i râzători

 

Şi inima aceea ce geme de durere

Şi sufletul acela, ce cântă amorţit,

E inima mea tristă, ce n-are mângîiere,

E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.

 

Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară

Scăldată în cristalul pârăului de-argint,

Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:

A codrului tenebră, poetic labirint;

             

 

Să mai salut o dată colibile din vale,

Dorminde cu un aer de pace; liniştiri

Ce respirau în taină plăceri mai naturale

Visări misterioase, poetice şoptiri.

 

Aş vrea să am o casă, tăcută, mitutică

În valea mea natală, ce undula în flori,

Să tot privesc la munte în sus cum se ridică,

Pierzându-şi a sa frunte în negură şi nori.                    

                    

Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare,

Ce zilele-mi copile şi albe le-a ţesut,

Ce auzi odată copila-mi murmurare,

Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut.

 

Melodica şoptire a râului, ce geme,

Concertul ce-l întoană al păsărilor cor,

Cântarea în cadenţă a frunzelor, ce freme,

Născut-acolo-n mine şoptiri de-un gingaş dor.

 

Da ! Da ! Aş fi ferice de-aş fi încă o dată

În patria-mi iubită, în locul meu natal,

Să pot a binezice cu mintea-nflăcărată

Visările juniei, visări de-un ideal.

 

Chiar moartea, ce răspânde teroare-n omenire,

Prin vinele vibrânde gheţoasele-i fiori

Acolo m-ar adoarme în dulce liniştire,

În visuri fericite m-ar duce cătră nori.

 

[1868]

 

* LA BUCOVINA

 

N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,

Geniu-ţi romantic, munţii în, lumină,

Văile în flori,

Râuri resăltânde printre stânce nante,

Apele lucinde-n dalbe diamante

Peste câmpii-n zori.

 

Ale sorţii mele plângeri şi surise;

Îngânate-n cânturi,  îngânate-n vise

Tainic şi uşor,

Toate-mi trec prin gându-mi, trec pe dinainte,

Inima mi-o fură şi cu dulci cuvinte

Îmi şoptesc de dor.

 

Numai lângă sînu-ţi geniile rele,

Care îmi descântă firul vieţii mele,

Parcă dormita;

Mă lăsară-n pace, ca să cânt în lume,

Să-mi visez o soarte mândră de-al meu nume

Şi de steaua mea.

 

Când pe bolta brună tremură Selene,

Cu un pas melodic, cu un pas alene

Lin în calea sa,

Eol pe-a sa arpă blând răsunătoare,

Cânt-a nopţii dulce, mistică cântare,

Cânt din Valhala.

 

Atunci ca şi silful, ce n-adoarme-n pace,

Inima îmi bate, bate, şi nu tace,

Tremură uşor,

În fantazii mândre, ea îşi face cale,

Peste munţi cu codri, peste deal şi vale

Mână a ei dor.

 

Mână doru-i tainic colo, înspre tine,

Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,

Inima mi-e grea;

Astfel, totdeuna cînd gândesc la tine,

Sufletul mi-apasă nauri de suspine,

Bucovina mea !

 

[1868]

 

 

* SPERANŢA

 

Cum mângâie dulce, alină uşor

Speranţa pe toţi muritorii !

Tristeţă, durere şi lacrimi, amor

Azilul îşi află în sânu-i de dor

 Şi pier, cum de boare pier norii.

 

Precum călătoriul, prin munţi rătăcind,

Prin umbra pădurii cei dese,

La slaba lumină ce-o vede lucind

Aleargă purtat ca de vînt

 Din noaptea pădurii de iese:

 

Aşa şi speranţa - c-un licur uşor,

Cu slaba-i lumină pălindă--

Animă-nc-o dată trermândul picior,

De uită de sarcini, de uită de nori,

Şi unde o vede s-avântă.

 

La cel ce în carcere plânge amar

Şi blastemă ceriul şi soartea.

La neagra-i durere îi pune hotar,

Făcând să-i apară în negru talar

A lumii paranimfă - moartea.

 

Şi maicii ce strînge pruncuţu-i la sân,

Privirea de lacrime plină,

Văzînd cum geniile morţii se-nclin

Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin,

 Speranţa durerea-i alină.

 

Căci vede surâsu-i de graţie plin

Şi uită pericolul mare,

L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin

Şi faţa-i umbreşte cu păr ebenin,

La pieptu-i îl strînge mai tare.

 

Aşa marinarii, pe mare îmblând,

Izbiţi de talazuri, furtune,

Izbiţi de orcanul gheţos şi urlând,

Speranţa îi face de uită de vânt,

Şi speră la timpuri mai bune.

Aşa virtuoşii murind nu desper,
Speranţa-a lor frunte-nsenină,

Speranţa cea dulce de plată în ceri,

Îi face de uită de-a morţii dureri,

Pleoapele-n pace le-nchină.

 

Cum mângâie dulce, alină uşor

Speranţa pe toţi muritorii!

Tristeţă, durere şi lacrimi, amor

Azilul îşi află în sânu-i de dor

Şi pier, cum de boare pier norii.

 

         1868

 

 

* MISTERELE  NOPŢII

 

Când din stele auroase

Noaptea vine-ncetişor,

Cu-a ei umbre suspinânde,

Cu-a ei silfe şopotinde,

Cu-a ei vise de amor;

 

Câte inimi în plăcere

Îi resaltă uşurel!

Dar pe câte dureroase

Cântu-i mistic le apasă,

Cântu-i blând, încetinel.

 

Două umbre, albicioase

Ca şi fulgii de ninsori,

Razele din alba lună

Mi le torc, mi le-mpreună

Pentru-ntregul viitoriu,

Iar doi îngeri cântă-n plângeri,

Plâng în noapte dureros,

Şi se sting ca două stele,

Care-n nuntă, uşurele,

Se cunun căzânde jos.

 

Într-un cuib de turturele

Ca şi fluturii de-uşor

Saltă Eros nebuneşte,

Îl  dezmiardă, l-âncălzeşte

Cu un vis de tainic dor;

 

Iar în norul  de profume

Două suflete de flori

Le desparte-a nopţii mire

Cu fantastica-i şoptire,

Le resfirâ, până mor.

 

Când pe stele aurie

Noaptea doarme uşuel,

Câte mime râzânde,

Dar pe câte suspinânde

Le delasă-ncetinel !

 

Dar aşa ni e destinul

Vitreg prea adeseori.

Unui lumea-i acordează,

Iar pe altul îl botează

Cu-a lui rouă de plânsori.

        1866

 

* SPRE SUVENIRE

fratelui Greâoriu Dragoş

 

Dacă vreodată în lunga-ţi cale,

Te-i simţi, frate, nenorocit,

Pieptul în chinuri, inima-n jale,

Viaţa-ţi de lacremi o tristă vale

Ochiu-ţi în plângeri de dor răpit

Când fără soarte, fără de nume,

Te-i vedea singur... despreţuit,

Un singur suflet nu-i avea-n lume,

Luptând cu-a vieţii valuri în spume,

Un suflet care te-ar fi iubit;

Când fug amicii de lângă tine;

Când plângi de Soarte-ţi trist, părăsit:

Gândeşte-atuncea şi tu la mine,

Nici eu în lume n-o duc mai bine,

Şi eu sunt, frate, nenorocit.

 

          1866    

 

 

* HORIA

 

Să priveasc-Ardealul lunei i-e ruşine

Că-a robit copii-i pe sub mâni streine.

 

Ci-ntr-un nor de abur, într-un vă1 de ceaţă,

Îşi ascunde tristă galbena ei faţă.

 

Horia pe-un munte falnic stă călare:

O coroană sură munţilor se pare,

Iar Carpaţii ţepeni îngropaţi în nori

Îşi vuiau prin tunet gândurile lor.

 

- Eu am, zise-un tunet, suflet mare, greu,

Dar mai mare suflet bate-n pieptul său

 

Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,

Dară a lui nume mai mult o să ţie.

 

- Nalţi suntem noi munţii, zise-un vechi Carpat,

Dar el e mai mare, că ni-i împărat.

 

Atunci luna iese, norilor regină,

Fruntea lui cea pală roşu o-nsenină,

 

Galbenele-i raze încing fruntea-i rece,

Că părea din munte diadem de rege.

 

Şi un stol de vulturi muntele-ncongior,

Cugetând că-i Joe, dumnezeul lor,

 

Când în miezul nopţii, cununat cu nimb,

Fulgere aruncă sus de pe Olimp.

 

         1866

 

 

* FRL1TOASĂ-1...

 

În lacul cel verde şi lin

Răsfrânge-se cerul senin,

Cu norii cei albi de argint,

Cu soarele nori sfâşâind.

Dumbrava cea verde pe mal

S-oglindă in umedul val,

O stâncă stârpită de ger

Înalţ-a ei frunte spre cer.

Pe stânca sfărmată mă sui,

Gândirilor aripi le pui;

De-acolo cu ochiul uimit

Eu caut colo-n răsărit

Şi caut cu sufletul dus

La cerul pierdut în apus.

Cobor apoi stânca în jos,

Mă culc între flori cu miros,

Ascult la a valului cânt,

La gemătul dulce din vânt.

Natura de jur, împrejur.

Pe sus e o boltă de-azur,

Pe jos e un verde covor,

 Ţesut cu mii tinere flori.

Văd apa ce tremură lin

Cum vântul o-ncruntă-n suspin

 Simt zefiri cu-aripi de fiori

Muiate în miros de flori,

Văd lebede, barcă de vânt,

Prin unde din aripe dând,

Văd fluturi albaştri, uşori,

Roind si bând miere din flori.

De ce nu am aripi să zbor,

M-aş face un flutur uşor,

Un flutur uşor şi gentil

Cu suflet voios de copil,

 M-aş pune pe-o floare de crin

Să-i beau sufleţelul din sân,

Căci am eu pe-o floare necaz,

Frumoasă-i ca ziua de azi!

 

  [1866]

 

 

* LIDA

 

Marea-i tristă-n  vântul serei.

Pe ruini ce se deşir

Lida vede-icoana mării

Şi pe faţă-i plâng gândiri.

 

Blonda Lid-amor gândeşte.

Marea vede chipu-i pal

Şi-n adâncu-i zugrăveşte

Prin ruini un ideal.

 

Un pescar pe ţărmuri trece

Şi din placa de argint

Vede zâna tristă, rece

Prin risipe rătăcind.

 

Peste-un an în nopţi de vară,

Vezi pe luciul vagabond

Cu pescaru-n luntre zboară

Al ruinei geniu blond.

 

[1866]

 

 

*ONDINA

(Fantezie)

 

L-al orelor zilei şirag râzător

Se-nşir cele negre  şi mute

Ce poartă în suflet mistere de-amor

Pălite, sublime, tăcute.

Şi noaptea din nori

Pe-aripi de fiori

Atinge uşoară, cu gândul,

Pământul.

 

Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,

Din ceaţă pustie şi rece

Un june pe vânturi, cu capul în joc,

Cu clipa gândirei se-ntrece

Şi calu-i turbat

Zbura necurmat

Mânat ca de-a spaimelor zână

Bătrână

 

Pe aripi de munte şi stânci de asfalt

Castelul se nalţă, se-ncruntă

Şi creştetu-i negru  şi creştetu-i nalt

De nauri şi ani se-ncăruntă,

Dar astăzi e viu

Şi-n ton auriu

Răsună din umbra cea mar

Cântare.

 

În mii de lumine ferestrele ard,

Prin cari se văd trecătoare

Prin tactul cântărei sublime de bard

Cum danţă la umbre uşoare,

Cum danţă uşor

Dulci vise de-amor.

Palatul părea în magie

Aurie.

 

Ca cerbul ce s-alţă în creştet de stânci,

Urmat de săgeat-arzătoare,

E  calul ce sare prăpastii adânci

În zboru-i putemic şi mare,

Cu nara arzând,

Cu coama pe vânt,

O dată-ncă pinten l-împunge

Şi-ajunge.

 

Iar junele sare uşor de pe el

Sub mantă-i purtând mandolină,

Cu inima plină de-amoru-i fidel,

Cu mintea de visure plină,

De grile de fier

Al meu cavaler

S-avântă cătând pe fereastă

Şi-adastă:

 

Ca gânduri palide din ore dalbe

Zboară danţândele fiinţe albe,

Par aromatele suflete line

Duse de zeifirii de grin grădine,

În coruri nimfele cântă la hore

Şi gem în lirele blânde, sonore,

Ascunse gândure de dor de ducă

Triste şi palide ca o nălucă,

Apoi în citere ele-ncordară

Şi plin şi limpede încet cântară

Glas a trecutului, ce însenină

Mintea cea turbure de gânduri plină:

 

Pe râul dorului, mânat de vânture,

Veni odat'

Pe-un vas cu vâslele muiate-n cânture,

Lin-âmpărat.

 

Venit-a regele să calce văile

Cătând o sor',

Eroi se-ninimă şi plâng femeile

De-a lui amor.

 

El fură munţilor ecauri tinere,

Cântul la dor,

Răpeşte buzelor naivei Vinere

Vorba d-amor.

 

Pe munţi în negură, pe stânci de cremene,

El a cătat

O albă vergină, să-i fie gemene

Şi te-a aflat.

 

Tu eşti cântărilor sororă gemene,

Sufletul lor,

Regele inimei trebuie să-ţi semene

Ca vis cu dor.

 

In tine vede-se că e în ceriure

Un Dumnezeu,

Purtând simetria şi-a ei misterure

În gândul său.

 

Mână dar coardele unele-ntr-altele,

Mână-le lin.

Căci ca în sufletu-ţi n-a găsit altele

Regele Lin.

 

Cântă cu doliul, ce-1 varsă belele

Când plâng de-amor,

Să creadă lumile, să creadă stelele

Că-i tactul lor.

 

Cum zboară îngerii din stele-n stele,

Barzii zbor, flutură printr-a lor bele;

Din lungul horelor amestecate

Barzii ridic-a lor glasuri bărbate.

Arpele-n cântece par că se sfarmă

Când gem cu sufletul, când zic de-alarmă.

Muzica sferelor: Seraphi adoară

Inima lumilor ce-o încongioară,

Dictând în cântece de fericire

Stelelor tactul lor să le inspire.

Cum din colorile ce se îmbină

Naşte a soarelui albă lumină,

Astfel prin vocile răsunătoare

Curge-astă mistică, dulce cântare:

 

Ondină,

Cu ochi de dulce lumină,

Cu bucle ce-nvăluie-n aur

Tezaur!

 

Idce,

Pierdută-ntr-o palidă fce

Din planul Genezei, ce-aleargă

Ne-ntreagă!

 

Să-nvii vii

Şi stânca de care râd timpii

Şi tot ce mai e-n nesimţire

În fire ?

Vin' dară,

Căci ochiu-ţi e viaţă şi pară,

Şi sufletu-ţi, blândă magie

Ce-nvie.

 

Să cânte

Ce secoli tăcu înainte,

Şi-a munţilor creştete nalte

Să salte.

 

Şi din amestecul de vise dalbe,

Dentre dănţândele fiinţe albe,

Iese, cum cântecul dintre suspine,

Regina albelor nopţii regine.

Păru-i ca aurul faţa-ncadrează,

Cunună-n undele-i se furişează.

Pe-o liră gingaşă şi argintie

Mânuţa-i coardele le-ncurcă vie

Şi cum din zilele poetici, june,

A idealului iese minune,

Astfel prin notele lirei de-amor

Glasul ei tremură, dulce uşor:

 

Liră spartă-n stânca lume,

Suflet stins, muiat în nor.

Plâns amar luat de glume,

Adevărul vrăjitor:

 

E fiinţa-mi tremurândă

Care trece-n infinit,

Ca un fulger fără ţintă,

Ca un cap fără zenit.

 

Şi din chinuri ce mă-neacă,

Eu sorb mirul cel curat

Cum o lebădă se pleacă,

Bând din lacul îngheţat.

 

Şi cu moartea cea adâncă

Am schimbat al vieţei gând.

Am fost vultur pe o stâncă,

Sunt o cruce pe-un mormânt.

 

Care-i scopul vieţei mele,

Întreb sufletu-mpietrit?

Ochiu-i stins, buzele mele

De dureri a-nvineţit

 

Crucea-mi pare gânditoare,

Parca arde-a vieţii-mi tort

Şi prin neguri, mormântare

Privesc, faţa mea de mort

Dar atunci când albe zâne

S-or privi-n sufletul meu,

A! gândiţi, gândiţi la mine

Că am fost în lume eu.

 

Un murmur fceric dezmiardă doios

A salei tăcere senină,

Prin bolta ferestrei, arcată pompos,

S-aude vibrând mandolină,

Ş-un eco uşor,

Setos de amor,

Se-neacă-ntr-a mandolei strune

Nebune.

 

Şi toată viaţa lui, tot ce-a cules

Din unde, din munte, din vale,

Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres

Îl pierde în coardele sale.

Vărsându-1 cu dor,

Plângând râzător,

Ei cântă cu buze de miere

 Durere:

 

,,De ce nu-s o floare uscată de vânt

Şi pală ca fruntea pe moarte.

Ce mila o pierde prin cruci de mormânt

Cu miros strivit, fără soarte,

C-atunci m-ai lua,

La mine-ai căta

Gândindă, cum e trecătoare

O floare.

 

Dar eu nu-s, copilă, decât un amor

Ce arde-n o inimă jună,

Un glas de pe buze aprinse de dor,

O mimte pustie, nebună

Şi dulce descânt

Pe coarde de-argint,

Când palida mea nebunie

Învie.

 

Dar am o câmpie ce undoie-n flori,

Câmpia speranţelor mele.

Acolo te-asteaptă râzândele zori,

Pletindu-ţi coroană de stele.

S-aduci prin amor

De viaţă fior,

În câmpul speranţelar vină,

Ondină !"

[1866]

 

 

 

* CE-ŢI DORESC EU ŢIE, DULCE ROMÂNIE

 

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?

Braţele nervoase, arma de tărie,

La trecutu-ţi mare, mare viitor 

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,

Dacă fiii-ţi mârdri aste le nutresc;

Căci rămâne stânca, deşi moare valul,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul

Spada ta de sânge duşman fumegând,

Şi deasupra idrei fluture cu vântul

Visul tău de glorii falnic triumfând,

Spună lumii large steaguri tricoloare,

Spună ce-i poporul mare, românesc,

Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

 

Îngerul iubirii, îngerul de pace,

Pe altarul Vestei tainic surâzând,

Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,

Când cu lampa-i zboară lumea luminând,

El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,

Guste fericirea raiului ceresc,

Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

 

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

Tânără mireasă, mamă cu amor !

Fiii tăi trăiască numai ân frăţie

Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,

Viaţa în vecie, glorii, bucurie,

Arme cu tărie, suflet românesc,

Vis de vitejie, fală şi mândrie,

Dulce Românie, asta ţi-o doresec!

[1867]

 

 

* LA HELIADE

 

De mi-ar permite-Apolon s-aleg dintre cunune,

Ghirlanda n-aş alege-o de flori plăpânde, june,

Ci falnica cunună a bardului bătrân;

Eu n-aş alege lira vibrândă de iubire,

    Ci ccea care falnic îmi cântă de mărire,

    Cu focul albei Veste aprinde al meu sân.

 

Ghirlanda ce se-nsoară cu silfele uşoare,

Pe fruntea inspirată, pe fruntea-nspirătoare,

De bucle-ncungiurată, blondine, undoind,

     Plăcută-i a ghirlandă -- sublimă însă este

     Cununa cea de laur, ce sântă se-mpleteşte

     Pe fruntea cea umbrită de bucle de argint.

 

Ca visul e cântarea ce-o-ntoană Eol dulce,

Când silfele vin jalnic prin lilii să se culce,

     Să doarmă somn de îngeri pe sânul alb de flori;

     Sublim însă e cântul când ţipă şi ia-n goană

      Talazurile negre ce turbă, se răstoamă,

Şi spumegă ca furii şi urlă-ngrozitoriu.

 

Astfeli îţi e cântarea, bătrâne Heliade.

Cum curge profeţia unei Ieremiade,

Cum se răzbun-un vifor zburând din nor în nor.

Ruga-m-aş la Erato să cânt ca Tine, barde,

De nu în viaţa-mi toată, dar cântecu-mi de moarte

Să fie ca "Blăstemu"- Ţi... să-l cânt, apoi să mor.

     [1867]

 

 

* NU  E  STELUŢĂ

 

Nu e steluţă tremurătoare

Să nu gândească în drum de nor

La altă steauă strălucitoare,

La alt amor.

 

Numai o viaţă pe gând de moarte,

Numai o frunte ce-a-ngălbenit,

Numai un aton fără de soarte

Nu e iubit.

 

Galbena steauă fără lumină,

Altar să n-aibă un Dumnezeu,

Este-al meu suflet care declină,

Sufletul meu!

[1867]

 

 

* DIN LIRA SPARTĂ...

 

Din lira spartă a mea cântare

Zboar-amorţită, un glas de vânt,

Să se oprească tânguitoare

Pe un mormânt!

 

Oare femeia pe care mie

Dumnezeu sântul o-a destinat

In patu-acela de cununie

S-a-nfăşurat?

 

O caut, gându-mi şi-o-nchipuieşte,

Dar n-am văzut-o de când eu sunt...

Oare amorul ce îmi zâmbeşte

E  in mormânt?

[1867]

* FILOSOFIA COPILEI

 

Glasul plăcerei dulce iubit

Cheamă gândirea pe a mea frunte,

Ce zboară tainic ca şi o luntre

În oceanu-i nemărginit.

 

Stelele toate angeli îi par,

Angeli cu aripi strălucitoare,

A căror inimi tremurătoare

Candele d-aur nouă mi-apar.

 

Falnică-i pare legea Creării,

Lumi ce de focuri în lumi înot,

Candeli aprinse lui Zebaot,

Ce ard topirei şi renvierei.

 

Dar mai putemic, mai nalt, mai dulce

Îi pare legea de a iubi,

Fără ea nu e de a trăi,

Fără ea omul ca stins se duce.

 

De-accea nu voi ca eu să fiu:

Pală idce-a Dumnezeirei,

Şotă copilă a nesimţirei,

Foc mort ce pare a arde viu.

 

Ci voi să-mi caut pe-ntinsa lume

O frunte albă să o desmierd

Şi-n ea gândirea mea să o pierd,

Cum pierde-un eco pribeagul nume.

Să-ncunun capul unui iubit

Cu vise d-aur în rai ţesute,

Până ce ginii necunoscute

Mi-ar rumpe lanţul d-a fi trăit.

 

[1867]

 

* LA O ARTISTĂ

 

Ca a nopţii poezie,

Cu-ntunerecul talar,

Când se-mbină, se-mlădie

C-un glas tainic, lin, amar.

Tu cântare întrupată!

De-al aplauzelor flor,

Apărând divinizată,

Răpişi sufletu-mi în dor.

 

Ca zefirii ce adie

Cânturi dulci ca un fior,

Când prin flori de iasomie

Îşi sting sufletele lor,

Astfeli notele murinde,

Blânde, palide, încet,

Zbor sub mâna-ţi tremurânde,

Ca dulci gânduri de poet.

 

Sau ca lira sfărâmată,

Ce răsgeme-ngrozitoriu

Când o mână îngheţată

Rumpe coardele-n fior,

Astfeli mâna-ţi tremurândă

Bate-un cântec mort şi viu.

Ca furtuna descrescândă

Care muge a pustiu.

 

 

Eşti tu nota rătăcită

Din cântarea sferelor,

Ce etemă, nefinită

Îngerii o cântă-n cor?

Eşti fiinţa-armonioasă

Ce-o gândi un serafin,

Când pe lira-i tânguioasă

Mâna cântecul divin?

 

Ah, ca visul ce se-mbină

Palid, lin, încetişor,

Cu o rază de lumină.

Ce-arde geana ochilor;

Tu cântare întrupată !

De-al aplauzelor flor

Dispărând divinizată,

Răpişi sufletu-mi în dor.

 

[1868]

 

* VIAŢA MEA FU ZIUĂ

 

Viata mea fu ziuă şi ceru-mi un senin,

Speranţa, steaua de-aur mie-mi lucea în sân

Până ce-ntr-al meu suflet dodat-ai apărut

O, îngere căzut!

 

Şi două stele negre luciră-n nengri foc

Pe cerul vieţei mele; - iar geniul-noroc

Mă lasă-n lume singur, dispare în abis

De nour şi de vis.

 

O rază din privire-ţi viaţa mi-a-nnegrit,

Din sânul meu speranţa divină a fugit;

Norocul şi-a stins steaua; de m-ai iubi măcar,

O înger de amar !

 

Dar nu!... Din lumea-mi neagră tu zbori în calea ta,

Sub pasul tău pe-arenă de aur vei călca,

Când eu pierdut în noapte-mi nimic nu mai sperez,

Ci vecinic te visez.

 

[1868]

 

* NUMAI POETUL...

 

Lumea toată-i trecătoare.

Oamenii se trec şi mor

Ca şi miile de unde;

Ce un suflet le pătrunde,

Treierând necontenit

Sânul mărei infinit.

 

Numai poetul,

Ca pasări ce zboară

Deasupra valurilor,

Trece peste nemărginirea timpului

În ramurile gândului,

În sfintele lunci,

Unde pasări ca el

Se-ntrec în cântări.

 

[1868]

 

* AMORUL UNEI MARMURE

 

Oştirile-i alungă în spaimă îngheţată,

Cu sufletu-n ruină, un rege-asirian,

Cum stâncelor aruncă durerea-i înspumată

Gemândul uragan.

 

De ce nu sunt un rege să sfarm cu-a mea durere,

De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu,

Să fac să rump-o lume ce sfâşie-n tăcere

Zdrobit sufletul meu.

 

Un leu pustiei rage turbarea lui fugindă,

Un ocean se-mbată pe-al vânturilor joc,

Şi norii-şi spun în tunet durerea lor mugindă,

Gândirile de foc.

 

Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere,

Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor,

Căci mie mi-a dat soartea amara mângâiere

O piatră să ador.

 

Murindului speranţa, turbării răzbunarea

Profetului blestemul, credinţei Dumnezeu,

La sinucid o umbră ce-i sperie desperarea,

Nimic, nimica eu.

 

Nimica, doar icoana-ţi, care mă învenină,

Nimic, doar suvenirea surâsului tău lin,

Nimic decât o rază din faţa ta senină,

Din ochiul tău senin.

 

Şi te iubesc, copilă, cum repedea junie

Iubeşte-n ochi de flacări a zilelor noroc,

Iubesc precum iubeşte pe-o albă vijelie

Un ocean de foc.

 

Din ochi de-ar soarbe geniu slăbita mea privire

De-ar tremura la sânu-mi gingaşul tău mijloc,

Ai pune pe-a mea frunte în vise de mărire

Un diadem de foc,

 

Şi-aş pune soartea lumii pe buza-ţi purpurie,

Aş pune lege lumii râzândul tău delir,

Aş face al tău zâmbet un secol de orgie,

Şi lacrimile-ţi mir.

 

Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea,

Ca preotul altariul, ca spaima un azil;

Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea,

Ca visul pe-un copil.

 

Şi pasu-n urma-ţi zboară c-o tainică mânie,

Ca un smintit ce cată cu ochiu-ngălbenit,

Cu fruntea-nvineţită, cu faţa cenuşie

Icoana ce-a iubit.

 

[1868]

 

* JUNII CORUPŢI

 

La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite,

Şi ca să vă ard fierea, o, spirite-ameţite,

Blăstemul îl invoc;

Blăstemul mizantropic, cu vânăta lui gheară,

Ca să vă scriu pe frunte, ca vita ce se-nfiară

Cu fierul ars în foc.

 

Deşi ştiu e-a mea liră d-a surda o să bată

În preajma minţii voastre de patimi îmbătată,

De-al patimilor dor;

În preajma minţii voastre ucisă de orgie,

Şi putredă de spasmuri, şi arsă de beţie,

Şi seacă de amor.

 

O fiarbă-vă mânia în vinele stocite,

În ochii stinşi de moarte, pe frunţi învineţite

De sânge putrezit;

Că-n veci nu se va teme Profetul vreodată

De braţele slăbite, puterea leşinată

A junelui cănit.

 

Ce am de-alege oare în seaca-vă fiinţă?

Ce foc făr-a se stinge, ce drept făr' să nu minţă,

O, oameni morţi  de vii !

Să vă admir curagiul în vinure vărsatc,

În sticle sfărâmate, hurii neruşinate

Ce chiuie-n orgit?

 

Vă văd lungiţi pe patul juneţii ce-aţi spurcat-o,

Suflând din gură boala vieţii ce-aţi urmat-o,

Şi arşi pân-în rărunchi;

Sau bestiilor cari pe azi îl ţin în fiară,

Cum linguşiţi privirea cea stearpă şi amară,

Cum cădeţi în genunchi !

 

Sculaţi-vă!... căci anii trecutului se-nşiră,

În şiruri triumfale stindardul îl resfiră,

Căci Roma a-nviat;

Din nou prin glorii calcă, cu faţa înzeită,

Cu faclele nestinse, puterea-i împietrită,

Poporul împărat.

 

Sculaţi-vă!... căci tromba de moarte, purtătoare

Cu glasul ei lugubru răcneşte la popoare

Ca leul spăriat;

Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea,

Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume,

Ci-aievea s-au serbat,

 

Încingeţi-vă spada la danţul cel de moarte,

Aci vă poarte vântul, cum ştie să vă poarte

A ţopăi în joc!

Aci vă duceţi valuri în mit batalioane,

Cum în păduri aprinse, mânat de uragane,

Diluviul de foc.

 

Vedeţi cum urna creapă, cenuşa reînvie,

Cum murmură trecutul cu glas de bătălie

Poporului roman;

Cum umbrele se-mbracă în zale ferecate.

Şi frunţile cărunte le nalţă de departe

Un Cesar, un Traian.

Cad putredele tronuri în marea de urgie,

Se sfarmă deodată cu lanţul de sclavie

Şi sceptrele de fier;

În două părţi infernal portalele-şi deschide,

Spre-a încăpea cu mia răsufletele hâde

Tiranilor ce pier!

 

.......................................

 

În darn răsună voacea-mi de eco repeţită,

Vă zguduie arama urechea amorţită

Şi simţul leşinat

Virtutea despletită şi patria-ne zeie

Nu pot ca să aprinză o singură scânteie

În sufletu-ngheţat.

 

Şi singur stau şi caut, ca uliul care cată

În inima junimii de viaţa-i dezbrăcată

Un stârv spre-a-l sfâşia;

Ca pasărea de zboru-i din ceriuri dizmeţită,

Ca muntele ce-n frunte-i de nouri încreţită

Un trăsnet ar purta.

 

Dar cel puţin nu spuneţi că aveţi simţiminte,

Că-n veci nu se îmbracă în veştede vesminte

Misteriul cel sânt;

Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie,

Ca cobea ce îngână un cânt de veselie,

Ca râsul la mormânt.

 

[1869]

 

* LA O ARTISTĂ

 

I

Credeam ieri că steaua-ţi e-un suflet de înger

Ce tremură-n ceruri, un cuget de aur

Ce-arunc-a lui raze-n o luncă de laur

Cu-al cântului dar,

 

Iar tu, interpretă-a cereştilor plângeri,

Credeam că eşti chipul ce palida stelă

Aruncă pe-o frunte de undă rebelă,

Pe valul amar.

 

Dar astăzi poetul cu inima-n ceruri,

Răpit d-a ta voce în rai de misteruri,

Ş-aduce aminte că-n cerul deschis

Văzut-a un geniu cântând Reveria,

Pe-o arpă de aur, c-un Ave Maria

Şi-n tine revede sublimul său vis.

 

II

 

Cum lebăda viaţa ei toată visează un cântec divin,

Nu cântecul undei murinde pe luciul mărei senin,

 

Cum galbena luncă visează o iarnă întreagă de-un cânt,

Nu cântecul iernei cel aspru, nu arpa lui Eol în vânt,

 

Ci lebăda cântecul morţii, al morţii cu chipul ei drag,

Iar lunca visează de doina voinicului celui pribeag

Astfel România, uitată-n Carpatul cel ars şi bătrân,

Visat-a de glasul tău dulce, de cântu-ţi de dorure plin.

 

Cum lebăda ştie că glasul ce iese din luciul adânc

Sunt inimi de lebede stinse ce-n valuri eterne se plâng,

 

Astfel România, ea ştie că glasul tău dulce divin

Italia, sora ei, numai putut-a să-1 aibe în sân.

 

Ea dară acum te salută, ea-n visul ei te-a presupus

Tu vii ca un cântec de soră la sora ce-n lume s-a dus.

 

[1869]

 

 

* AMICULUI  F. I.

 

Visuri trecute, uscate flori

Ce-aţi fost viaţa vieţii mele,

Când vă urmam eu, căzânde stele,

Cum ochiul urmă un meteor,

 

V-aţi dus cu anii-mi, ducu-vă dorul,

Precum cu toamna frunzele trec;

Buza mi-e rece, sufletul sec,

Viaţa mea curge uitând izvorul.

 

Candel-a ştersei d-argint icoane

A lui Apolon, crezului meu,

Mă topese tainic, însă mereu

De ale patimelor orcane.

 

Sau ca un nour gonit de vânt,

Alerg pe calea vieţii mele,

O buhă care, ţipând a jele,

Bântuie urma unui mormânt.

 

Viaţa-mi se scurge ca şi murmura

Ce-o suflă-un crivăţ printre pustii,

Mă usc ca crucea pusă-n câmpii

Şi de blăsteme mi-e neagră gura.

 

Îmi târăsc soarta ca un vultur

Ce îşi târăşte aripa frântă,

Vicolul iernii moarte îi cântă,

Moartea, îi râde tot de-mpregiur.

 

Am uitat mamă, am uitat tată.

Am uitat lege, am uitat tot;

Mintea mi-e seacă, gândul netot,

Pustiul arde-n inimea-mi beată.

 

Numa, prin chaos tu îmi apari,

Cum pintre valuri a navei velă.

Cum pintre nouri galbenă stelă

Prin neagra noapte cum un fanar.

 

Te văd adesea frunte senină

Ca şi gândirea lui Dumnzneu.

Sufletu-ţi arde-n sufletul meu

C-o flamă dulce, tainică, lină.

 

Gândind la tine nu voi să mor,

Îmi blastăm însuşi eu mântuirea,

Orb, nebun, care blastămă firea,

Ce-ar vrea din frunte-i să sting-un nor.

 

Dar dacă gândul zilelor mele

Se stinse-n mintea lui Dumnezeu,

Şi dacă pentru sufletul meu

Nu-i loc aicea, ci numa-n stele:

 

Voiu, când mi-or duce îngerii săi

Palida-mi umbră în albul munte,

Să-mi pui cununa pe a mea frunte

Şi să-mi pui lira de căpătâi.

 

 

* LA MOARTEA PRINCIPELUI STIRBEY

 

Turnurile mişcă-n doliu a lor inimi de aramă

Şi un înger cu-aripi negre, cu diademă de spini,

Cu cântarea-i plângătoare lumea mişcă, lumea cheamă,

Precum mişcă vântu-n cântec faţa mării de senin:

 

Şi cu ochiul plin de lacrimi naţiunea cea română,

Care are-n mii de inimi sufletul ei tremurând,

Vede cum prin nori se stinge stea cu flacără divină

Şi aude-n cer un tunet şi un gemet pe pământ...

 

A-ntristării neagră-aripă peste lume se întinde,

Totul tace, căci durerea este mută ca un gând,

Lumea azi nimic nu vede, ochiu-i nimic nu cuprinde,

Decât curse-acelui astru ce se sparge p-un mormânt

 

Cine-i acvila ce cade? Cine-i stânca ce se sfarmă?

Cine-i leul ce închide cu durere ochii săi?

Cine-i tunetul ce moare umplând lumea de alarmă?...

- Este domnul României: Barbu Dimitrie Ştirbey!...

 

[1869]

 

* DE-AŞ MURI ORI DE-AI MURI

 

C-o bucurie tristă te ţin acum în braţe.

Privire în privire şi sân la sân trăim,

Şi gura ta-mi surâde, şi ochii tăi mă-nvaţă

Când ţinem fericirea pe sân cum s-o iubim.

 

Dar de-oi muri vreodată, copilă gânditoare,

Crezi c-o să-ncet din stele mai mult a te iubi

Ş-o să petrec în pace prin lumile de soare,

În care-oi dăinui ?

 

Nu, nu, copilă scumpă!... De-i auzi în noapte,

Când vei veghea în rugă la candela de-argint,

De-i auzi cum tristă aripa unei şoapte

Te-atinge aiurind,

 

De-i auzi vreo arpă sfărmată, plângătoare,

Vuind ca jalea neagră ce geme prin ruini,

Să ştii că prin a nopţii de întuneric mare,

La tine, înger, vin !

 

Şi să-mi deschizi fereastra, să trec o boare sântă

Prin oalele uitate de veştejite flori,

Să mângâi cu suflarea-mi a ta faţă pălindă,

Ochii tăi gânditori.

 

Dar de-i muri tu, înger de palidă lumină,

O, ce m-aş face-atuncea, mărite Dumnezeu?

O să te plâng cu vântul ce fluieră-n ruină

În rece zborul său?

 

Înger venit din ceriuri, oi plânge al tău nume,

L-oi sămăna-n flori palizi şi-n stelele de foc,

Cânta-te-aş ca şi râul cel scuturat de spume

În nopţi ce stau pe loc.

 

Şi aş primbla durerea-mi pe mări necunoscute,

Prin stânci ce stau în aer, prin munţi cu cap de fier,

Prin selbele bătrîne şi prin pustii tăcute

Prin nourii din ceriu.

 

Pân' ce bătrân şi palid, cu cap pleşuv ca stânca,

Aş rumpe de pe liră-mi coarde ce nu mai sun'

Şi aş culca în piatră inima mea adâncă,

Cu dorul ei nebun.

 

[1869]

 

* UNDA SPUMĂ

 

Unda spumă, vântul trece

Cu suflarea-i rece

Peste marea ce suspina

Tristă, dar senină.

 

Cum nu-s vântul ce aleargă

Pe oglinda largă,

Luciul apei de-1 încruntă

Cu undă măruntă?

 

Căci aş trece suvenire

Blândă de iubire,

Peste-o mare de misteruri

Ce coprinde ceruri,

 

Printre visele amare

A copilei care

O ador, o cânt cum cântâ

Harfa pe o sântă.

 

[1869]

 

* PRIN NOPŢI TĂCUTE

 

Prin nopţi tăcute,

Prin lunce mute,

Prin vântul iute,

Aud un glass

Din nor ce trece,

Din luna rece,

Din visuri sece,

Văd un obraz.

 

Lumea senină,

Luna cea plină

Şi marea lină

Icoană-i sânt;

Ochiu-mi o cată

In lumea lată,

Cu mintea beată

Eu plâng şi cânt.

 

[1869]

* CÂND PRIVEŞTI OGLINDA MĂREI

 

Când priveşti oglinda mărei,

Vezi în ea

Ţărmuri verzi şi cerul sarei,

Nor şi stea.

Unda-n plesnetul ei geme

Şi Eol

Sună-n papura ce freme

Barcarol.

 

Un minut dacă te-ai pierde,

Tu, măcar;

Sub noianul mărei verde

Şi amar,

Colo-n umeda-i pustie,

Ca-n sicriu,

Te-ai simţi pe vecinicie

Mort de viu.

 

Vezi pe buza mea pălită

Un surâs,

Vezi pe fruntea-mi liniştită

Dulce vis,

Şi al luncei vânt de vară

Călduros

Cântă-n lira mea amară

Languros.

 

De-ai pătrunde c-o privire

Al meu sân,

Să vezi marea-i de mâhnire

Şi venin,

Ai cunoaşte-atuncea bine

Traiul meu:

Suflet mort, zâmbiri senine -

Iată eu.

 

[1869]

 

* CIND...

 

Când tuna prin nouri pe lume veghează,

Când fiece undă se-mbracă c-o rază,

Când cântă ai somnului ginii nătângi,

Tu tremuri şi plângi.

 

Când tuna aruncă o pală lumină

Prin merii în floare-nşiraţi în grădină,

La trunchiul unuia pe tine te-aştept,

Visând de deştept.

 

Când soarele arde şi ceru-i văpaie,

Pe-a lacului valuri profunde bălaie,

Pe-o barcă împinsă de valuri ce merg,

La tine alerg.

 

Când vântul e-o taină, când frunza e mută,

Misterul surâde prin lumea tăcută,

Culeg pe-a ta frunte sublime visări,

Pe ochi sărutări.

 

Amorul îşi moaie aripele-i stinse,

Tu-nchizi surâzând lungi genele-ţi plânse

Şi fruntea mea pală pe pieptu-ţi aşezi,

Surâzi şi veghezi.

 

Nebună copilă, ce-amesteci plăcerea

Cu lacrimi pe care le paşte durerea,

Nebună copilă cu-amorul ceresc,

O, cât te iubesc!

 

[1869]

 

* REPLICI

 

POETUL

 

Tu eşti o undă, eu sunt o zare,

Eu sunt un ţărmur, tu eşti o mare,

Tu eşti o noapte, eu sunt o stea

Iubita mea.

 

IUBITA

 

Tu eşti o ziuă, eu sunt un soare,

Eu sunt un flutur, tu eşti o floare,

Eu sunt un templu, tu eşti un zeu -

Iubitul meu.

 

Tu eşti un rege, eu sunt regină,

Eu sunt un caos, to o lumină,

Eu sunt o arpă muiată-n vânt -

Tu eşti un cânt.

 

POETUL

 

Tu eşti o frunte, eu sunt o stemă,

Eu  sunt un geniu, tu o problemă,

Privesc în ochii-ţi să te ghicesc

Şi te iubesc!

 

IUBITA

Îti par o noapte, îti par o taină

Mutată-n pala a umbrei haină,

Iţi par un cântec sublim încet

Iubit poet ?

 

O, tot ce-i mistic, iubite barde,

În acest suflet ce ţie-ţi arde,

Nimica nu e, nimic al meu -

E tot al tău.

 

[1869]

 

 

* CÂND MAREA...

 

Când marea turbează de valuri împinsă

Şi-şi scutură coama de spume şi vânt,

Cînd nori-alung ziua din lumea cea plânsă,

Când tunete cânt,

 

Atunci printre nouri, prin vânt şi prin unde

O rază de aur se toarce uşor

Şi-n fundul sălbatec al mărei pătrunde

Prin vânt şi prin nor.

 

Ce caută raza din ceruri venită,

Din galbena steauă ce-aleargă prin cer,

Ce caută-n mare, în noaptea-i cemită

Und' razele pier?

 

În fundul cel umed al mărei turbate,

În lumea-i noptoasă, în sânu-i de-amar,

Luceşte o steauă în piatră schimbată,

În mărgăritar.

 

E-amantul a stelei ce palidă trece

Şi-aruncă prin nori a ei rază de nea,

E-amantul căzut dintre stele, ce rece

În mare murea.

 

[1869]

 

 

* CINE-I?

(din drama Steaua mărei)

 

Norul ţipă, marea latră,

Plioscăind de stânci în veci,

Şi scheletele de piatră,

În natura cea maratră,

Stau bătrâne, slabe, seci.

 

În castelul trist şi mare,

Ce se nalţă rece, sur,

Cu fantasticul lui mur,

Printre stânci cu poala-n mare

Şi cu fruntea-n cer de-azur,

 

În castel izbind de nouri,

Stă-n fereastra ca un arc,

Într-a mărei lungi ecouri,

Faţa-n văl de gând şi nouri

Al serafilor monarc.

 

Un monarc cu faţa pală

Şi cu păr de-un aur blând,

Iar în ochiu-i, rătăcind,

Vezi lumina matinală,

Stele-albastre strălucind.

 

Cine-i îngerul pe maluri,

Ce visează în castel,

Când al mărei vis rebel

Sfarmă lumile-i de valuri

De pământul eternel?

 

Cine-i palida minune

Ce priveşte parcă-n veci,

Printre stînci de pietre seci,

Cum se scutură de spume

Ale mărei unde reci?

 

[1 8 6 9]

 

 

* ÎNTUNERICUL ŞI POETUL

 

ÎNTUNERICUL

 

Tu, care treci prin lume străin şi efemer,

Cu sufletu-n lumină, cu gândurile-n cer,

Poet gonit de râsuri şi îngheţat de vânt,

Ce cânţi ca o stafie ieşiţii din mormânt,

Sfăramă-n stânca rece a ta nebună liră

Căci lumea este piatră şi ea nu te admiră.

Ci tu, nebun şi palid, la poalele ei plângi

Ca valul care cântă trecutul unei stânci,

Ce veştedă, bătrână se leagănă prin nori,

Când stânca e eternă şi valu-i trecător.

 

POETUL

 

Şi te crezi, geniu negru, că fără scop şi ţintă

A lumei und-amară mă-neacă, mă frământă?

Tu crezi că eu degeaba m-am scoborât din stele

Purtând pe frunte-mi raza a naţiunii mele?

Voiu să ridic palatul la două dulci sorori,

La Muzică şi Dramă... în dalbe sărbători,

Voiu să le-ngân viaţa şi-n cupa lor aurie

Să torn zi şi-ntuneric, dureri şi bucurie,

Să văd trecutu-n viaţă, să văd româna dramă,

Cum din mormânt eroii istoriei îi cheamă

Şi muzica română chemând din munţii-n nouri,

Din stelele căzânde, din văile-n ecouri,

Din brazii ce suspină 1-a iernei vijelie,

Din fluierul cel jalnic, din buciumu-n câmpie,

Chemând doina română, a inimelor plângeri,

A sufletului noapte, a dorurilor stângeri.

Românu-n trecut mare e mare-n viitor!

Şi tu vrei ca poetul să fie trecător,

Pe-a ţărei sale ţărmuri să n-aibă ce să cânte?

Dar nu-s colori destule în lume să-nvesmânte

A munţilor Carpatici sublime idealuri

Ce-noată-n a lui suflet cum 'noată-n mare valuri

Şi-n creieri-i aleargă de gânduri vijelii,

Cum ginii se sfaramă-n ruinele pustii

 

[1869]

 

 

* PRINTRE STÂNCI DE PIATRA SEACĂ

 

Printre stânci de piatră seacă,

Auzi plâns de cucuvai,

Ţipând noaptea tristu-i vai!

Când în nouri se îneacă

Chipul lunii cel bălai.

 

Vraja trece peste lume,

Vraja... cântec amorţit,

Ca un vis îngălbenit,

Pe-a ei buze vineţi spume,

Capu-i alb a ameţit.

 

Fuge, trece, fuge, zboară

Buza-i tremură spumând,

Ochii-i joacă schinteind,

Sub nebuna ei cântare

Lumea doarme în descânt.

 

Este Daina cea nebună,

Care cântă noaptea-n crâng,

Pe când stelele se sting

Pe când frunzele-abia sună,

Pe când apele-abia plâng.

 

Vezi cum luna îngheţată,

Printr-al nourilor hău,

Trece ca şi visul greu

Sună-n noaptea descântată

Cântul trist din ceasul rău.

 

Şi bătrâna moarte toarce

Gândul ei în nefinit:

Zilele din vine-ţi stoarce

Şi când capu-ţi se întoarce,

Bagi de seamă c-ai trăit.

 

[1869]

 

 

* LEBĂDA

 

Când pintre valuri ce saltă

Pe baltă

În ritmu uşor,

Lebăda albă cu-aripele-n vânturi

În cânturi

Se leagănă-n dor;

Aripele-i albe în raza cea caldă

Le scaldă,

Din ele bătând,

Şi-apoi pe luciu, pe unda d-oglinde

Le-ntinde

O barcă de vânt.

 

[1869]

 

 

* O STEA PIN CERURI

 

O stea pin ceruri o văd că trece

Şi eu un nume i-am pus din zbor,

Numele unei inime rece,

Fără fior.

 

Ea nevăzută acum se stinge,

Nimeni în zboru-i n-o-a urmărit;

Numai un ochi singur umed o plânge

Căci o-a iubit.

 

Ştiţi de ce stelei i-am dat un nume

Numele unui suflet răcit,

Ce-acuma palid, uitat de lume,

A-mbătrânit?

 

Pentru că ochiul ce lăcrimează

După-acea steauă care s-a stins

Este-al meu suflet ce meditează,

E-ochiul meu plâns.

 

[1869]

 

 

* COPILĂ ÎNGER

      

Copilă înger - vis în mirare,

       Gând lipeşti sânul de capul meu,

       Dispare lumea de sub picioare,

Mă cred în raiul lui Dumnezeu.

 

Tu-mi pari un inger de flacări albe,

       Văd fruntea-ţi blondă în rece-eter,

       Haina-ţi lumin-a serei rozalbe,

       Tu eşti un geniu gândit de cer.

      

       Tu eşti cântarea înaripată,

Iar eu suspin sunt ce te îngân;

Cântare dulce şi tremurată

O, du cu tine al meu suspin.

 

[1869]

 

 

* VISUL UNEI FLORI

 

Când în lunca-ngălbenită

Filomela cântă-n dor,

Viorica vestejită

Doarme-n valea fără flori.

 

Şi visează vis de aur,

Văi de umbre şi miros,

Unde-n luncile de laur,

Vântul cântă răcoros.

 

[1869]

 

 

* MUREŞANU

Tablou dramatic

 

PERSOANELE

MUREŞANU, ANUL1848

GENIUL LUMINEI, SILFII DE LUMINĂ

 

(Scena înfăţişează un peisagiu de o romanticitate sălbatică în munţi. Pe de-o parte  stânci sparte şi răsturnate, de alta, brazi acăţaţi pe vârfuri de stânci, unii răsturnaţi de vijelii şi  torente. În fund pe-un deal se vede ruina încă fumegândă a unui sat de colibi; mai în avanscenă, turnul vechi şi negru a bisericei satului - e-o mică biserică de lemn, cu ferestrele mici şi cu zăbrele, cu muri parte risipiţi, cu acoperământul de şindrile negre şi mucede. Un aspect trist şi de risipă. Asupra întregului plan se revarsă o galbenă lumină de lună. În  avanscenă, de-a lung, e un trunchi răsturnat şi putred, care coprinde avanscena. Pe el şade Mureşanu visătoriu. Când sună din turn clopotul cu glas dogit 12 ore -, miazănoaptea- ,Mureşanu se scoală.)

 

 

MUREŞANU

 

Se zbate miazănoaptea în inima de-aramă

Din turnul în ruină. Şi prin a lumei vamă

Neci suflete nu intră, neci suflete nu ies;

Ci prin al nopţii aer întunecos şi des

Abia pătrunde galben lamina-n raze rare,

Precum se fur speranţe în inime amare.

Când somnul frate-al morţii pe lume falnic zace

Cu genele-i închise, cu visele-i de pace,

Când palida gândire prin ţara morţii trece

Şi moaie-n visuri de-aur aripa ei cea rece,

Cu-aghiazma ceea dulce a lumei frunte-atinge,

Păcatele i-adoarme, invidia i-o stinge,

Ce ochi veghează umed?... ce sânge se frământă?...

Ce suflet ţipă-n doliu?... ce liră jalnic cânta?...

Sânt eu!... Privesc trecutul, o marmură barbară,

Pe ea-i gravată aspru ursita-ne amară -

Şi când văd viitorul cu norii roşi de sânge

Atunci sufletu-mi geme şi inima-mi se frânge.

Decis-ai, oare, Doamne, ca în etern să fie

Românu-n lanţuri crude... si searbăda sclavie

Să-nfigă ochii aspri... cu-al lacrimei tipar

Să brazde pe-a lui faţă decretul ei amar?

Te blastămă de secoli a lumii neagră gură

Şi sufletu-ţi se-nmoaie, şi inima-ţi se-ndură,

Dar pentru-a mea naţiune al tău ochi e de piatră

Şi sufletu-ţi e vitreg şi inima maratră.

Nu vezi că-s zeci de secoli de când ea se sfaramă

Sub cnuta plumbuită, sub legea de aramă

Ce-opreşte pentru mintea-i a minţii tale raze,

Lumina ta de aur, lumina ce-nviază?

O! toată ţara asta ai dat altor popoare

Încât altar să-ţi facă poporul tău loc n-are.

Arând un câmp de pietre în crudele-i sudori,

El seceră spinişul din lucru-i fără spori,

Privirea lui e cruntă şi lacrima venin,

Blăstăm e vorba-i seacă, sufletul lui suspin.

Decât o viaţă moartă, un negru vis de jele,

Mai bine stinge, Doamne, viaţa ginţii mele,

Decât ca soartea oarbă din chin în chin s-o poarte,

Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mărei moarte.

 

ANUL 1848

(apare din pământ într-o haină simbolică)

 

Sunat-a moartea aspră... tu-n lume ce aştepţi?

Au vrei tu ca poporul român să îl deştepţi?

În van îţi e chemarea şi cântecul în van

Necată-i românimea pe-a lumei ocean.

Cu suflet rece, aspru, sublimul rege Nord

Va amorţi pe liră-ţi românul tău acord

Şi fiii plini de viaţă ai Asiei pustii

Vor stinge-a lirei tale sublime armonii.

Nu vezi că moartea-ntinde umbroasele-i aripe ?

Nu vezi?... poporul doarme! O clipă... două clipe

Şi pe-a naţiunei frunte al morţii rece vis

Va sta-n Eternitate - cât lumea în abis.

Eu, anul aspru, palid, adus-am vijelii

Şi ...

(arată la ruina fumegândă a satului)

 

... legea mea e moarte... gândirile-mi, pustii!

Din secolii din carii auzi naţiuni cum plâng

Ieşit-am eu ca astăzi naţiunea ta s-o sting!

Priveşte-n noaptea lumei ... A morţii albă pară

Adoarme orice popol, ce astăzi o să moară!...

Atins-am cu paloarea-i poporul tău român

Şi-acum din umbra-i moartă eu văd un chip senin,

O rază ce mă-neacă, un gând ce urăsc eu,

Cum demonul urăşte un gând de Dumnezeu?

Ci stinge-te odată, o, stea fără de nume!

Au vrei să-mi dispuţi oare to sceptrul peste lume?

Ci stinge-te odată, tu, suflet ! tu, un vis !

Au vrei să-mparţi cu mine al spaţiului abis a

Un gest îmi trebuie mie, să fac din lume-un nor...

Şi ce-mi trebuie oare ca visu-ţi să-1 omor?

MUREŞANU

(cu putere)

 

Strimt este al tău spaţiu şi secolii sunt largi !

Nu văd eu cum în cercu-ţi, sărman nebun, te spargi?

Nu văd eu cum în cercu-ţi, nebun, te zvârcoleşti,

Ca o naţiune-ntreagă în zboru-ţi s-o răpeşti?

Trecut-au secoli negri, cu coasele de foc

Cosit-au generaţii... Naţiunea stă pe loc!

Trecut-au Nordul rege, cu aripa-i de ger,

Românul stă în locu-i, ca muntele de fier!

Şi-n planu-Eternităţii românii-s un popor

Cum e un soare numai prin mările de nor,

Cum e-un principiu numai în firele adânci,

Cum sunt în fundul mărei tari creştete de stânci.

De soare fuge arsă lumea de nouri vagă.

O zi !... şi un principiu aprinde lumea-ntreagă,

Şi când e marea-n pace şi apele s-au dus

Stă stînca cea eternă cu fruntea ei în sus.

Un an ?... Este un nour. Un an ... E un vis rău,

Şi-un vis poate pătrunde chiar un suflet de zeu;

Dar noaptea trece iute şi orele-albe vin,

Şi mai senin, mai splendid e sufletul divin.

 

ANUL 1848

Eu stelele le spulber ca frunze-ngălbenite,

Eu îmflu răsuflarea vulcanului măreţ,

Înmormântez sisteme în spaţii nesfârşite,

Eu munţii îi cutremur şi mările le-ngheţ,

Astup cu a pustiei risipuri mări cumplite

Şi-ngrop ţări înflorite sub oceanul creţ

Dezmint secol de secol, zdrobesc eră de eră,

Fac din a vieţii fapte lucire efemeră.

 

MUREŞANU

 

Ştiu că tu-nşirând anii pe-a vieţii lunge fire

Tu nimiceşti trecutul în urmele lui chiar,

Că tot ce e-n viaţă cade-n a ta domnire.

Nimic ce e nu scapă de ochiul tău avar,

Dovadă: -n lumi murite, pustii, fără rodire

Cu toate se usucă la glasul tău amar.

Imperiul tău: trecutul, e-ntins fără de fine

Acolo te-ntâlneşte ochiul numai pe tine.

 

Dar e o regiune tot astfel de întinsă

- Nu-i încă sub domnia întunecate-ţi mâni

Şi toate câte, demon, le crezi de tine-nvinse

Acolo strecur toate şi-ţi scapă de sub mâni;

Cele de ieri şi astăzi de mâna-ţi sunt întinse,

Dar oare e tot astfel şi ziua cea de mâni?

Trecute şi prezente le ai spre-a nimici,

Dar braţu-ţi nu ajunge la cele ce vor fi.

 

De-accea nu am teamă de-a ta ameninţare:

Prezentul e o clipă şi viitoru-i lung,

Căci braţu-ţi nu ajunge la cele viitoare,

La viaţa naţiunii-mi aripele-ţi n-ajung.

Privesc cu voiosie la viitoru-i mare

Şi tot ce-nsufli minţi-mi eu caut să alung.

Ceea ce n-a trăit încă nu poate fi al tău -

De-acum cânt deşteptare şi glasu-ţi nu-1 cred eu.

 

ANUL 1848

 

Te-aplană printre-a lumei unde amari, mărunte,

Tu, ce înalţi deasupra-i a ta rebelă frunte

Ca să oglinzi într-însa steaua îngălbenită

A românimei care pe moarte e pornită!

O, şi din calea care conduce-n trista vale,

Unde nu mai pătrunde ecoul lirei tale ,

De-acolo nu se-întoarce nici om, nici naţiune!

Tu stai să-mi stingi suflarea, tu vrei a te opune

La spiritul ce-n lume cu aripa-mi 1-alung

Ca moartea de putemic, ca secolul de lung?

Cânţi românimea care pe calea morţii trece

Cum se arunc-o steauă în fundul mării rece ?

Piei, om, în a ta umbră! Te risipeşte-n vânt!

(Solemn. )

 

- Nainte de-a te plânge al clopotelor cânt,

Nainte de-a-ţi aşterne în galbenul mormânt,

Pe drumul care duce din leagăn la sicriu,

Moartea să te cuprindă în braţele-i de viu !

În suflet să-ţi domnească un seraf surd şi mut

Şi-o secete cumplită în capul tău tăcut!

De viata ta mizeră moartea să nu se-atingă,

Dar mintea ta senină s-o-ntunece, s-o stingă,

Să intre-o noapte vană cu aer amorţit

In inima ta stearpă, în capu-ţi pustiit.

 

(De sub manta-i neagră scoate un cran de mort, cu ochi de foc, a căror raze le îndreaptă spre fruntea lui Mureşanu. Faţa lui devine rătăcită şi ochiul lui - uimit şi nesigur. El îşi întinde braţul, ca pentru a se feri de razele ce-i ard creierii.)

 

Cu rata morţii negre eu fruntea ta ating

Şi harfa ta o sfarăm şi geniul ţi-1 sting!

 

(Dispare în pământ. O melodramă uşoară, dar melancolică. Se lasă o negură neagră, care apoi se ridică, pentru-a lăsa să se vadă o negură roză. În timpul acela se începe-a auzi, cu muzică surdină, corul ce urmează. Când se ridică negura roză, Mureşanu se vede dormind pe o brazdă de flori, într-o câmpie minunată - în [al] cărei fund se vede o dumbravă  şi munţi verzi. În avanscenă se ridică, încunjurat de tufişe dese şi sălbatice, ruina de marmură a unui monument roman. În timpul acesta, melodia cea dulce urmează, pe care o cântă nevăzuţi încă:)

 

SILFII DE LUMINĂ

 

Somnia regină combină-arbitrară

Tristeţă cu râs,

Vrăjeşte vis de-aur în noaptea amară,

În suflet închis;

Alături c-o umbră lumina răsare,

Alături c-un nor,

Din noaptea eternă prin raze apare

Un sânt meteor.

(În timp ce cântecul durează, Mureşanu [doarme]. Faţa sa se descompune ca de-o suprapământească, şi asupra frunţii sale, în toată fiinţa sa, plană seninul inspiraţiunei. În momentul acela apare din ruine de marmoră: )

 

 

LUMINA

 

(albă şi surâzândă. În păru-i blond ard stele, într-o mână -crinul,

luminenei, în cealaltă coroană de lauri de argint)

 

Tu, care treci prin lume străin şi efemer,

Cu sufletu-n lumină, cu gândurile-n cer,

Poet gonit de lume şi îngheţat de vânt,

Ce cânţi ca o stafie ruină şi mormânt;

Acuma, când din umbră - Lumina - eu răsar,

Aruncă de pe tine noianul de amar.

Eu vin din centrul lumei încoronat de sori,

Preced pe mândrul, [naltul], frumosul Viitoriu,

Ce-n nourii de secoli se zguduie închis,

Ca un frumos şi mare, însă teribil vis,

Ce-n cerul lui petrece sublim şi neajuns,

Încât nici ochi de înger pin nori-i n-a pătruns.

Ci tânăra speranţă în haină de mister

Arată-n lume-oglinda-i cea plină de visări!

În lumea adormită, lumina când răsare

Din caosul ce fierbe întunecos şi mare,

Cu raza-ntâi atinge a geniilor munţi,

Ce-n nourii de gânduri se pierd bătrâni cărunţi

Şi-apoi abia la lume s-arată zâmbitoare,

O maiestate mândră în car de foc... un soare !

O, munţii cu-a lor frunte gândindă-n nouri creţi,

Când se-ncunun cu raze, ai zilei sunt profeţi,

Şi capete de geniu când ard, când se inspiră,

Arderea lor arată la lumea ce-i admiră

Că ziua e aproape... Şi palizii poeţi

Profeţi-s plini de vise ai albei dimineţi.

Profete al luminei ! În noaptea-ţi te salut

Şi vărs geniu de aur în corpul tău de lut,

În buclele-ţi eu strecor dulci lauri de argint,

Cu raza zilei albe, eu geniul ţi-1 aprind.

 

(Mureşanu a îngenuncheat uimit. Ea-i lasă să cadă pe frunte cununa de lauri, îi zâmbeşte şi dispare în sus, răpită de un nor auriu.)

 

SILFII DE LUMINĂ

(de sus, către lumină)

 

Tu, ce din ceriuri pe lume cazi,

Lumină sântă,

Precum pe-al mărei amar talaz

O rază frântă,

 

Acum la nouri te depărtezi

Strălucitoare,

Căci de acolo pe lumi veghezi

Cu ochi de soare.

 

(De jos, către Mureşanu.)

 

A tale cânturi, palide bard

Cu fruntea-n laur,

Sunt stele-eterne ce-n ceruri ard

Cu raze de-aur.

 

Cântă dar, cântă, tânăr poet,

Mân-a ta liră,

Lumea ascultă gându-ţi profet:

Marea se miră!

 

MURESANU

(cu foc)

 

În ocean de flacări gândirea mea se scaldă

Şi sufletu-mi se-mbată de-o primăvară caldă;

Şi-un cântec trece aspru prin visele-mi de jar,

Cum vântul trece-n freamăt prin codrii de stejar...

Să cânt cum leul rage?... Să cânt!... Zdrobită liră!

Din coardele-n rugină o dată-ncă respiră

Un cântec de-o sublimă, senină disperare,

Precum respiră raze întunceata mare.

O dată încă-n viaţă să mă-nec în lumină;

Să caut armonia a sferelor senină

În inima-mi zdrobită... şi-apoi să mor... Să mor;

Să-nec sufletu-mi rece în noapte şi în nor.

Coroană de albi lauri, coroană de argint

Luceşte într-a nopţi-mi amarul labirint,

Eu voi cânta de fală ca leul ce-a învins,

Iar tu luceşte pală al deşteptărei vis!

 

(Şade, cugetă, mânile sale se lasă-ncrucişate peste coardele lirei)

 

SILFII DE LUMINĂ

(pe când se lasă negura roză)

În marea Somniei ce-n unda-i combină

Tristeţă cu râs.

Cufundă, poete, gândirea-ţi senină,

Seninul tău vis !

 

(Pe când se lasă negura neagră)

 

Adormi când lumina se sttinge cu jale

Prin vânturi răcori;

Când visu-ţi îşi moaie aripele sale

În noaptea cu nori!

 

(Muzica urmează misteriozo. Negura lăsată cu desăvârşire. 

-O pauză. Când se ridică iar scena e ca întâi - acelaşi trunchi,

acceaşi galbenă lumină de lună străbate prin stâncile zdrobite

şi lumină planul cel ruinat. Mureşanu arată că s-ar fi desteptat

din somn neliniştit, cu visuri de impresiune puternică. Fruntea

sa e ostenită şi faţa în delir adânc. Muzica melodramiză, încet,

aria lui: Deşteaptă-te, române. El o declamă încet şi expresiv,

răzimându-se cu mâna stângă pe liră.)

 

[1869]

 

* POVESTEA

 

       Eu vin din miazănoaptea steloasă, nevăzută,

       Care răsfrânge aştrii în marea ei cea mută,

       Care-şi petrece-n visuri de iarnă-a [ei] viaţă

Şi doarme-n valuri triste şi în ruini de gheaţă,

       Soţia celui rege superb - regele Nord,

Încunununat de aştri, de-a mărilor acord

Cântat, în haina-i albă, cu fruntea lui cea ninsă,

Cu  sufletul lui rece, cu vocea lui cea plânsă,

Cu aripa de vânturi, cu inima de ger,

Înmormântat de mare şi-ncununat de cer,

Ce tronă pe o stâncă - picioare de granit

Întinse-n fundul mării amar şi infinit,

       Iar fruntea lui uscată pin viscole rebele

       Sparge nourii aspri amestecaţi cu stele.

       Reci şi trişti petrec soţii, căci iarna-n ,vremi eterne

Văl de argint de gheaţă câmpiilor aşterne

Şi din ruini de gheaţă reci vânture respir,

       Ce turbur marea tristă prin lungul ei delir

       S-amestec cu-a lor cântec gheţos şi amorţit

       Cântecul mării dulce, senin şi liniştit.

       Dar noaptea... când soseşte a miezenopţii oră,

       Când cerul brun ca norul de raze se coloră,

       Când pests Nord pluteşte superb astrul polar

       Şi-aruncă raze albe în marea de amar.

       Atunci marea ce cântă prin stâncile zdrobite

       Şi vântul care geme pin iernile cernite

       Tac toate... şi descântul al miezenopţii rece

       Senin prin iarnă zboară, sublim pin aer trece,

Şi luciul mării turburi s-aplană, se-nsenină.

În fundul ei sălbatec e cântec şi lumină -

       Ard stele-n facle  de-aur - palate de safir

       Lucinde se rasfaţă şi-n fundu-i se resfir,

       Prin care trec în cântec genii cu părul blond,

       Ce cânt reverii mândre cu glasul vagabond

Şi albi ca neaua nopţii, şi îmbrăcaţi de raze.

Priveşte însuşi cerul din nouri ca să-i vază,

Pe când din fundul mării Nordul, străbunul rege,

Cu visuri de astfel lungi nopţile-şi petrece,

Astfel că lumea toată cu cer, pământ şi mare

O ferie mândră - un vis măreţ îi pare.

Aceste-s visuri dalbe - ce-aievea le crează,

Străbuna miazănoapte, ce doarme când veghează,

Străbuna miazănoapte, a visurilor mumă,

Ce-n nori visează stele şi fericiri în lume,

Când marea cea adâncă cu miliarde valuri

Pe placa-i oglindează înveselite maluri

Şi cerul o câmpie şi luna ce visează,

Trecând printre palate de nori - o-mpărăteasă.

Oricât de vană este, oricât de trist e sânul,

Oricât de lungă-i noaptea, oricât e plâns suspinul,

În cerul brun şi rece ea poseda o steauă

Cu razele curate, cu razele de neauă,

O stea ca diamantul - ce din nălţimi polare

Însenina a mării unde reci şi amare

Şi mângâia în iarna-i pe asprul rege Nord

Şi îndulcea în vânturi sălbatecul acord;

Acel luceafăr dulce - acel diamant de foc

Pieri din ceru-i rece, zbură din naltu-i loc.

De-atunci pe cer n-apare o altă stea polară,

De-atunci mai tristă marea, se plânge mai amară,

De-atunci mai rece-i vântul şi iarna e mai albă,

De-atunci prin stânci de gheaţă, ca o suflare slabă,

S-aude-un gemet aspru etern şi amorţit:

E Nordul care plânge pe fiica ce-a fugit.

Frumoasa-accea fiică, un înger dulce, blând,

De-o frumuseţe care senină strălucind,

Ai crede că-i a lumii înger senin de pază,

Încununat de stele, înveşmântat de raze -

A1 valurilor astru, al mării sunt amor,

A stelelor regină, a nopţii meteor,

A miezenopţii fiică, a Nordului bătrân

Copilă răsfăţată. Pe-a polului senin

Frunte eternă - de-aur înseninată stemă -

Un înger-rege palid, cu fruntea-n diademă.

Unde se duse steaua, unde fugi cel înger?

Marea n-o ştie spune în tristele ei plângeri,

Nordul n-o ştie spune în geamătul lui lung,

Neci noaptea în visarea-i, neci nourii ce plâng.

Eu palida poveste ce trec din gură-n gură,

Bătrână ca şi lumea, cu fruntea slabă, sură,

Eu ce-am văzut odată lumea din nori născând

Şi am învălit ştirea în vălul meu de-argint,

Eu ce-am văzut şi steaua când s-a născut senină

Şi am învălit cu taină destinu-i de lumină,

Eu ştiu unde petrece, eu ştiu unde s-a dus.

Mai dulce şi mai mândră din ceriuri n-a apus,

Ci prefăcută-n înger, femeie şi regină,

Luceşte mai frumoasă, surâde mai senină,

Ca o speranţă dulce, un dulce mesager,

Trimis de Domnul lumei la Domnul unei ţări.

 

Diamant topit în stea,

Doamnă peste stele,

Ce lumini în ţara mea

Cerul ţării mele,

Ce din nord ai răsărit

Peste lumi rebele,

Iţi cântăm: bine-ai venit,

Doamnă peste stele!

 

Împăraţi din Răsărit

Pe al lumei mire,

L-au cătat şi 1-au găsit,

Când le-a dat de ştire

Dulcea stea de diamant,

Plină de iubire,

Ce vedea pe-al ei amant

În al lumei mire.

 

POESIS

 

Îmbrac a lumii fapte în mantie de flori,

Pun peste-a lumei rane canzonul zâmbitoriu,

Pun într-a lumei doruri a doinei balsam drag,

Ce îndulceşte simţul cu mirosul de frag,

Din ochi fac stele negre, din buze fac rubin,

Din viaţă ambrozie şi nectar fac din vin,

Şi din femeie înger, şi din amor un vis

Ce-oftează-n fericire şi plânge cu surâs.

Dar mult mai bine-mi place să rump acea perdea

Ce-ascunde Viitorul - Trecutul după ea.

Să sfârtic cu un fulger perdeaua cea de fier,

Să văd eroi de umbre, popi, dame, cavaleri,

Taţi dintr-o altă lume, din lumea ce-a trecut,

Pe care nu-i mai vede cel ce nu i-a văzut,

Să văd gloria moartă, să văd trecutul-rege

Cum într-o lume moartă surâde şi petrece.

Şi azi ridic palatul iluziilor dalbe,

Şi azi chem fantazia cu florile-i roz-albe,

Revoc trecutu-n viaţă. - A faptei sântă dramă

O văd cum din morminte eroii săi îşi cheamă,

Şi azi torn bucurie în cupa mea aurită,

Amestec cu flori dalbe durerea-nnebunită,

Turnând în cupe de-aur aroma cea amară,

Nu voi să fie-aievea... să fie, nu!... să pară!

Trecut apari din noapte... iluziuni din ceri

Făceţi a voastre umbre să pară adevăr.

 

ŞTEFAN

 

(Bătrân şi-ncoronat - iese lângă o piatră risipită de mormânt -barba albă. -Pletele albe cu desăvârşire. - Asemeni unui leu murind: )

 

Înmormîntat de secoli în neagra vecinicie

Şi  stins din mintea lumei cea rece şi pustie,

Înfăşurat de slava-mi - simţeam că nu trăiesc

Decât numai în basmu şi-n cântec bătrânesc,

În mintea cea uitată a unor strănepoţi,

Ce, spurii şi nememici, slăbiţi şi idioţi,

Făceau pe ciocoimea căzutului Fanar,

Cu mintea cea vicleană cu sufletul avar.

M-am fost uitat din lume ca învechita veste

Despre o vreme care de mult, de mult nu este.

Ci amintirea-mi numa venea din când în când

Ca sunetul de clopot pribeag şi aiurând,

Ce-n noaptea-ntunecată lin şi melodic vine,

De unde bate însă, nu poţi pricepe bine.

Trăiam la gura vetrei, la focul cal de jar,

Unde-un bătrân ca iarna, cu grai încet şi rar

Mă spunea la nepoţii ce stau cu ochii ţintă

Şi ascultau la vorba-i ca la o rugă sântă;

Trăiam în lăutarul cel orb şi plin de zile --

Care scoţând căciula o-ntinde după mile

Şi-apoi şezând pe-o piatră ce sta-n mijloc de cale

Şi scârţâind din scripcă dulci sunete de jale,

Spunea la cei ce nu văd, în cântec bătrânesc,

Icoanele ce-n sufletu-i, ca-n paradis trăiesc;

Trăiam în doina trist-a voinicului da munte,

În visul ţării drage, în stâncele-i cărunte,

În râurile-i, care, spumânde, din munţi gem,

Într-a colibei triste întunecos blăstem.

Pe când fanariotul, pe tronu-mi de mărire

Ateu din nedreptate şi de aur orbit,

Domnea ca ciuma stearpă în tristul răsărit

Şi-ntocmai ca păcatul cel strigător la cer,

El aducea în urma-i foamete, obezi de fier,

Biruri ce cădeau însăşi pînă pe surul fum,

Care pătruns prin straşini la cer îşi face drum,

Ieşind din vatra tristă, cuptorul fără pâne

A unui iobag care trăieşte de-azi pe mâne,

Când asuprirea oarbă şi searbăda sclavie

Domneau ca două spaime pe biata Românie.

În lumea spăimîntată venit-a însă-o zi,

Când Dumnezeul urei în iadu-i asurzi,

Când popolul puteric de jugu-i desfăcut

Şi-aduse-atunci aminte ce fuse în trecut,

A dezgropat din piatră bătrînul meu schelet

Şi, în cântarea dulce a unui blând poet,

Poporul, ochiu-n lacrimi, jură în ceasul sânt

C-o Românie una există pe pămînt

Şi au făcut Credinţa, Voinţa lor cea tare

Din două ţări mici, slabe, o Românie mare.

Când oasele-mi albite, destul îs şi ajung

Ca să deştepte-o ţară din somnul ei ce1 lung,

Ce poate face-atuncea sufletul meu cel mare

Care din noaptea morţii înfiorat apare,

Sufletul meu de flacări, de veacuri dezmierdat?

Zburam, un basmu palid, prin cerul înstelat,

Pierdut într-a mea noapte, prin ocean de stele,

Purtam sufletu-mi palid şi visurile mele,

Dar am văzut deodată din cer o stea fugind,

Ce lumina c-al nopţii alb soare de argint:

Era o stea regală, un înger drag, plăpând,

Cu sufletul în ceriuri, cu corpul pe pămînt

Şi-am cunoscut atuncea că steaua cea de fală

E steaua României, iubită şi regală.

Prezentul ţine-n ochi-mi un testament deschis.

Eu văd ce el într-însul cu grai de foc a scris,

Eu văd că viitorul cu lan de flori s-aşterne.

Că spiritul genezei de fericiri eterne

E îngerul ce-apare... sub chipul de regină,

Ca să domnească lumea ca ziua cea senină,

Ca roza cea vergină ce doarme şi visează,

Pân' n-o deşteaptă încă a zilei sântă rază.

Nu ştiai că destinul cu vocea-i de aramă

În fruntea unui popol, ca să domneşti te cheamă;

Ca să domneşti pe tronu-i, o, mamă bună sântă,

Cu  mintea ta senină, cu inima ta blândă.

Tu fii ideea sântă a Daciei unite

De unde sună marea pin stîncile cernite,

Pân-unde Tisa mînă undele reci şi creţe,

Peste câmpii mănoase, pintre pustii măreţe,

De unde Nistrul curge în leagănu-i de-argint

Pân-unde Istrul plânge ca taurul mugind

 

 Zâna reînviată a Ulpiei traiane,

A Daciei bătrâne, a Daciei romane.

Regină coronată învesmântată-n raze,

Fii îngerul Speranţei, fii îngerul de pază

La capul României, ce bolnavă... deşteaptă;

Privirea-i limpezită, la tine o îndreaptă!

Trezit din groapa-mi rece, din noaptea cea mută,

Ca binecuvântarea cea sântă şi tăcută,

În aerul de nuntă al ţării adiez

Şi mă închin la tine, o stea, în care crez,

De poate ca să facă faptele mele sânte

Ca inima română să bată mai fierbinte -

Şi inspirat în taină de-un cuget de proroc,

Eu  văd fericea ţării în tine şi mă rog

Genunchii-n piatra stearpă şi cugetul în cer,

Ca Dumnezeu să-ţi deie accea ce îţi cer!

 

[1869]

 

 

* DE CE SĂ MORI TU?

 

Tu nu eşti frumoasă, Marta, însă capul tău cel blond

Când se lasă cu dulceaţă peste pieptu-ţi ce suspină,

Tu îmi pari a fi un înger ce se plânge pe-o ruină,

Ori o lună gânditoare pe un nour vagabond.

 

Astfel treci şi tu prin lume... ca un basmu de proroc!

Eşti săracă dar bogată, eşti mâhnită dar senină!

Ce să plângi ?  De ce să mori tu? Ce poţi oare fi de vină

Dacă faţa ţi-e urâtă, pe când anii-ţi sunt de foc.

 

Când ai şti tu cât simţirea-ţi şi privirea-nduioşată

Cât te face de plăcută şi de demnă de iubit,

Tu ai râde printre lacrimi ş-ai ascunde negreşit

In cosiţa ta de aur faţa-ţi dulce şi şireată.

Altele sunt mai frumoase, mult mai mândre, mai bogate,

Dar ca marmura cea rece nu au inimă de fel.

Pe când tu... eşti numai suflet. Eşti ca îngerul fidel

Ce pe cel care iubeşte ar veghea-n eternitate.

 

Şterge-ţi ochii, blondă Marta... ochii-ţi negri... două stele

Mari profunzi ca vecinicia şi ca sufletu-ţi senin.

O, nu ştii cât e de dulce, de duios şi de divin

De-a te pierde-n ochii-aceştia străluciţi în lacrimi grele.

 

O, surâzi, surâzi odată! Să te pot vedea... o sântă,

O martiră ce surâde printr-a lumei dor şi chin,

Pe când ochiul ei cel dulce şi de lacrimi încă plin

Se ridică pentr-o rugă cătră bolta înstelată.

 

Ai surâs?!... O! eşti frumoasă... înger eşti din paradis

Şi mă tem privind la tine... căci ţi-o jur: nu m-aş mira

Dac-ai prinde aripi albe şi la ceriuri ai zbura,

Privind lumea cea profană cum se pierde în abis.

 

[1869]

 

* LOCUL ARIPELOR

 

Strecor degetele mele printre buclele-ţi de aur,

Raze cari cad în valuri pe un sân ce n-am văzut,

Căci corsetul ce le-ascunde e o strajă la tezaur,

Iară ochii-ţi, gardianii, mă opresc şi mă sumut.

 

Ochii tăi, înşelătorii! A ghici nu-i pot vreodată,

Căci cu două înţelesuri mă atrag şi mă resping -

Mă atrag când stau ca gheaţa cu privirea desperată,

Mă resping când plin de flăcări eu de sânul tău m-ating.

 

O, atunci mâna ta-i tare şi respinge cu putere

Mâna mea, care profană ar intra în santuar

Să se-ascundă-n sânii-ţi tineri; pe când eu plin de plăcere

Să uit lumea-n sărutarea-ţi şi în ochii tăi de jar.

 

Astăzi însă nu-s ca flama cea profană şi avară,

Inima mi-e sântă astăzi, cald şi dulce-i pieptul meu,

Azi sunt cast ca rugăciunea şi timid ca primăvara,

Azi iubesc a ta fiinţă cum iubesc pe Dumnezeu.

 

Tu surâzi cu nencrezare?... Cât de rea eşti tu, copilă!

Lasă ca sub gazul roşu eu la sânu-ţi să pătrunz,

Să deschei corsetul ista... Tu roşind să râzi gentilă,

Eu s-apăs fruntea-mi arzândă între piepţii albi, rotunzi

 

Şi să strecor a mea mână după gâtu-ţi de zăpadă!

Tu roşesti... tu nu vrei, Marta?... O, de-ai şti ce caut eu...

Ai surâde şi-al tău umăr ai lăsa ca să se vadă,

Să-ţi privesc în ochi cu capul rezemat pe pieptul tău.

 

Cungiurând c-un braţ molatec gâtul tău cel alb ca zarea,

Apăsând faţa-ţi roşită pe-al meu piept bătând mereu,

Eu cu ceealaltă mână pe-ai tăi umeri de ninsoare:

Locul aripelor albe 1-aş căta-n delirul meu!

 

[1869]

 

 

* VENERE ŞI MADONĂ

 

Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,

Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii,

O ! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste

Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.

 

Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,

Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet,

Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,

A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd.

 

Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,

Sufletu-mbătat de raze şi d-eterne primăveri,

Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,

Te-a văzut plutind regină pintre îngerii din cer

 

Şi-a creat pe pânza goală pe Madona dumnezeie,

Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,

Faţa pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,

Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.

 

Astfeli eu, pierdut în noaptea unei vieţi de poezie,

Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc,

Şi-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,

Când în viaţa pustiită râde-o rază de noroc.

 

Am văzut faţa ta pală de o bolnavă beţie,

Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat,

Ş-am zvârlit asupră-ţi, crudo, vălul alb de poezie,

Şi paloarei tale raza inocenţei eu i-am dat.

 

Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie

Fruntea îngerului-genic, îngerului-ideal,

Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie,

Din ochirile-ţi murdare, ochiu-aurorei matinal.

 

Dar azi vălul cade, crudo! dizmeţit din visuri sece,

Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheţ

Şi privesc la tine, demon, şi amoru-mi stin şi rece,

Mă învaţă cum asupră-ţi eu să caut cu dispreţ!

 

Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nşelăciune

De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martin

O fecioar-al cărei suflet era sânt ca rugăciunea,

Pe când inima bacantei e spasmotic, lung delir.

 

O, cum Rafael creat-a pe Madona dumnezeie,

Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,

Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,

Cu inima stearpă, rece şi cu suflet de venin !

 

Plângi, copilă? - C-o privire umedă şi rugătoare

Poţi din nou zdrobi şi frânge apostat-inima mea?

La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adânci ca marea,

Şi sărut a tale mâne, şi-i întreb de poţi ierta.

 

Şterge-ţi ochii, nu mai plânge!... A fost crudă-nvinuirea,

A fost crudă şi nedreaptă, fără razim, fără fond.

Suflete! de-ai fi chiar demon, tu eşti sântă prin iubire,

Şi ador pe acest demon cu ochii mari, cu părul blond.

 

[1870]

 

 

* LA MOARTEA LUI NEAMŢU

Lăsaţi clopotul să plângă cu-a lui voce de aramă,

Lăsaţi turnul ca să mişte a lui inimă de fier,

Căci de stele mai aproape el dă acuma samă

Că un suflet bun şi nobil se îndreaptă cătră cer.

 

Clopote, tu simţi durerea şi urmezi cu-a ta cântare,

Când din stea în stea se suie sufletul într-un avânt,

Pe când noi urmăm cu pasul cel rărit de întristare

Lutul palid, fără suflet, să-1 depunem în pământ.

 

Ochii? Câte dulci imagini au sorbit a lor lumine!

Capul? O, de câte gânduri el a fost împopulat!

Inima? Câtă simţire frământat-a ea în sine?

Sufletul? Câte speranţe, câte visuri a păstrat?

 

Si-azi nimic. Lumea gândirei e o lume sfărâmată,

De lemnoasa mân-a morţii inima e stoars-acum,

Şi imaginele-s şterse, ce prin el treceau odată,

Sufletul (dacă există) pintre nori îşi face drum.

 

Ai ştiut tu, scumpe frate, că pământu-i o ruină?

Că-i o sarcină viaţa? Că-i-martiriu să trăieşti:?

Ai ştiut tu cum că moartea a un caos de lumină,

Că la finea veciniciei te-aştept stelele cereşti?

 

De-a vieţii grea enigmă ţie-acuma nu-ţi mai pasă,

Căci problema ei cea mare la nimic o ai redus,

Pe când noun-ncă viaţa e o cifră nenţeleasă

Şi-n zădar cătăm răspunsul la-ntrebarea ce ne-am pus.

 

În zădar ne batem capul, triste firi vizionare,

Să citim din cartea lumei semne ce noi nu le-am scris,

Potrivim şirul de gânduri pe-o sistemă oarecare,

Măsurăm maşina lumei cu acea măsurătoare

Şi gândirile-s fantome,  şi viaţa este vis.

 

[1870]

 

 

* EPIGONII

 

Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,

Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine

Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,

Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,

Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,

Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.

 

Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere

Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere,

Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,

Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,

Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară ;

Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

 

Liră de argint, Sihleanu - Donici cuib de-nţelepciune,

Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune

Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;

Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?

S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale nenturnată.

S-a dus Pann, fiul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.

 

Eliad zidea din visuri şi din basme seculare

Delta biblicelor sânte, profeţiilor amare,

Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles

Munte cu capul de piatră de furtune detunată,

Stă şi azi în faţa lumii o enigmă nesplicată

Şi veghează - o stâncă arsă dintre nouri de eres.

 

Bolliac cânta iubagiul ş-a lui lanţuri de aramă;

L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă;

În prezent vrăjeste umbre dintr-al secolilor plan.

Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,

Palid stinge-Alexandrescu sânta candel-a sperării

Descifrând eternitatea din ruing unui an.

 

Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă,

Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă

Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău:

Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,

Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare ;

Şi astfeli Bolintineanu începu cântecul său.

 

Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,

Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită,

Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,

Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune,

Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune;

Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.

 

lar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne,

Căci pe mucedele pagini stau domniile române,

Scrise de mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni;

Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,

Zugrăvite din nou iarăşi pânzele posomorâte,

Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.

 

Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,

Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,

Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri,

Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,

Acum seculii străbate, o minune luminoasă

Acum râde pintre lacrimi când o cântă pe Dridri.

 

Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,

Cu doi ochi ea două basme mistice, adânce, dalbe,

Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,

El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,

O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele,

Şi iubind-o fără margini, scrie: "visul de poet`.

 

Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,

Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte,

Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,

El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,

El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,

Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal.

 

........................................................................................

 

Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite,

Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,

Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;

Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;

În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;

Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic

 

Şi de-aceea spusa voastră era sânta  şi frumoasă,

Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă,

Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.

S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;

Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;

Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!

 

Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri;

Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,

Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastră-i de îngheţ.

Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,

Când, plutind pe aripi sânte, pintre stelele senine,

Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergeţi.

 

Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune,

Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,

Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat.

Sufletul vostru un înger, inima voastră o liră,

Ce la vântul cald ce-o mişcă, cântări molcome respiră;

Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.

 

Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,

Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,

Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari,

- O convenţie e totul; ce-i azi drept, mâne-i minciună;

Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,

Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.

 

"Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte",

Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;

Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol;

Numesc sânt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează;

Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase

Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.

Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită

Unor lucruri nexistente; carte tristă şi-ncâlcită,

Ce mai mult o încifrează cel ce vra a descifra.

Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,

Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate,

Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.

 

Rămâneţi dară cu bine, sânte firi vizionare,

Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,

Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;

Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină,

Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină

Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi.

 

[1870]

 

* SUS ÎN CURTEA CEA DOMNEASCĂ

 

Sus în curtea cea domnească,

La domnia din Bârlad,

Şade tânăr domnul Vlad

Sub căciula-i ţurcănească

Pe-a lui umeri plete cad.

 

Astfel şade trist şi rece

La ospăţul luminat

Din domnescul lui palat,

Cu priviri crunte şi rece,

Cu-ochiul negru înfundat.

 

Faţa palidă şi tristă,

Manta-i neagră pe-umeri tari,

Faţa spână, ochii mari

Astfel trece în revistă

Pe boierii lui cei mari.

 

Ici bătrâni ca iarna albă,

Munţi cu fruntea de arginţi,

Şoptesc dulce şi cuminţi

Colo tineretea dalbă

Cu râs mult şi fără minţi.

 

Femei palide, frumoase,

Feţe blânde, ochi de foc,

Ce în gene li se joc

Şi-a lor raze luminoase

Printre ele-şi cată loc.

 

Sala-i mare, strălucită,

Masa-i albă, oaspeţi mulţi,

Vorbe dulci să tot asculţi,

Chiar lumina-i îndrăgită

De ochi lucii, de ochi mulţi.

 

[1870]

 

 

* ÎNGERE PALID...

 

Îngere palid, îţi e mister

Cum că a lumei valuri şi şoapte

Este durere şi neagră noapte

Pe lângă cer?

Nu ştii tu, înger, oare să zbori,

Să laşi pământul, trista ruină?

De-ţi place cerul, a lui lumină,

De ce nu mori?

 

O, dar pământul încă te ţine

În nişte lanţuri ţesute-n rai.

De mult zburai tu în lumi senine

De nu iubeai.

 

[1970]

 

* LA QUADRAT

 

Înger în patru colţuri, o stea cu barbă lungă,

Cine-a ştiut vrodată că tot ce eu iubeam

E-un dramaturg puternic, dar fără bani în pungă,

Un paralelogram?

 

E-un om a cărui visuri la bere tot ţintează,

Ce se consumă-n asuri şi joacă la hazard,

Un om, dorinţa cărui e pe biliard să şază,

Să doarmă pe biliard.

 

Adeseori în noapte văd umbra lui fatală,

În mână cu o halbă, în gură c-un cârnat,

În buzunări cu chifle şi subsuori o oală

Şi râde... până-i beat.

 

Visarea sa - un şniţel, gândirea sa - o bere,

Să bea etern, acesta e visul său ciudat

Şi-odată auzi-vom că-n cruda sa durere

În bere s-a-necat.

[1870]

 

 

* DIN OCEAN DE VISE

 

Din ocean de vise ferice, strălucitoare

Ai apărut în viaţa-mi femeie răpitoare,

Cum luna argintoasă, albă zâmbind răsare

Din înstelata mare!

 

În ocean de visuri din ce în ce pierite,

Te-ai dus şi-ai stins cu tine iluzii fericite,

Cum luna melancolică şi palidă dispare

În înstelata mare

 

Pe-a gândurilor câmpuri din ocean de vise,

În sânta mea junie al tău chip îmi surâse,

Femeie scumpă mie, cum luna-ncet apare

Din înstelata marel!

 

[1870]

 

 

* STEAUA VIEŢEI

 

Când norii palate fantastice negre,

Cu geamuri prin care se vede zafir,

Ascult-ale mărei lungi cântece-alegre,

Când stele se mir,

 

Atunci printr-o geană de nouri, deschisă,

Din ochiu-i albastru se vede o stea

Ce-mi miruie fruntea c-o rază de vise,

C-o rază de nea.

 

O, steauă iubită ce-abia stai prin stele,

Un sfânt ochi de aur ce tremuri în nori,

Ai milă şi stinge lungi zilele mele,

Cobori, o, cobori!

 

[1870]

 

 

* BASMUL CE I L-AŞ SPUNE EI

 

O, dă-mi arpa de aramă

Şi mi-o pune-n braţul stâng.

Ochii tăi se plec cu teamă,

Tu roşeşti -- glasu-mi te cheamă,

Coardele încet te plâng!

Vino dar, palidă zână,

Pune faţa pe-al meu piept;

Gâtul tău pe braţu-mi drept,

Tu, a ochilor lumină,

Mă iubeşti, tu? Spune drept !

 

Mă iubeşti! Surâzi şireată

Şi âţi pleci ochii în jos

O, lumină prea curată,

De-ai cunoaşte vre odată

Sufletul meu dureros;

De ai şti, palide înger,

Cât de mult te iubesc eu,

Câte nopţi de-amar şi rău

Am vegheat zdrobit de plângeri,

Scumpa mea, odorul meu!

 

O, atunci mi-ai cere seama

Ca să-ţi spun câte-am visat;

M-ai fixa fără de teamă,

Ai da-ncet neagra maramă

De pe păru-ţi blond, curat;

Netezind cu mâna-ţi albă

Tâmpla ta - tu m-ai privi,

Cu durere mi-ai zâmbi,

Eu jucându-mă cu salba

De pe sânii-ţi, aş vorbi.

 

Şi ţi-aş spune, a mea iubită,

Că de mult, eu te-am cătat;

În cărarea tăinuită,

Prin dumbrava înverzită,

Ori prin codrii cei de brad,

Lângă cântul de izvoare,

Printre stâncele de fier

Ce străbat norii din cer,

Într-a peşterii răcoare,

Într-a nopţilor mister.

 

Te vedeam cu a mea minte;

Şi acum când te-am găsit

Pare-mi că-mi aduc aminte

Cum că-n vremi de mai nainte

Te-am văzut şi te-am iubit

Să-ţi spun unde... Într-o seară

Am visat un vis frumos...

Pe un nour luminos

Am văzut la cer o scară

Ridicându-se de jos.

 

Într-a cerului mărire

Scara de-aur se pierdea,

Iar pe-un tron de nemurire,

Tron de-argint şi strălucire,

Maica Domnului zâmbea;

Iar pe schiţele de scară

Îngeri stau treptat.... treptat,

Cu chip blând şi luminat

Şi pe lire sunătoare,

Cântau dulce şi curat.

 

La picioarele Mariei

Genuncheat pe-un nor de-argint,

Alb ca lebăda pustiei,

Blând ca glasul poeziei,

Sta un înger cugetând;

Şi-a luat aripa-i de aur

Şi trecând mâna pe ea

A-nceput a răsuna

Raiul... luncile-i de laur

De-un blând :Ave Maria.

 

Acel înger!... Faţa pală,

Ochiul negru, păr bălai,

L-am văzut - o stea regală,

O lumină triumfală

Şi de-atunci îl iubesc, vai !...

L-am cătat în astă lume

Pân' ce viaţa-mi se pierdu,

Sufletu-mi se abătu...

Ş-atunci te-am văzut: minune!

Acel înger ai fost t.u.

 

Când ai lăsat cerul, dragă?

De ce-n lume ai venit?

Ai ştiut că viaţa-ntreagă

Trista-mi inimă pribeagă

Tot pe tine te-a iubit?

Ai ştiut cine te-aşteaptă

Şi-ai venit să răsplăteşti

Lungi durerile-mi lumeşti,

Cu zâmbirea-i înţeleaptă

Şi cu ochii tăi cereşti.

 

 

[1870]

 

* MORTUA EST

 

Făclie de veghe pe umezi morminte,

Un sunet de clopot, în orele sfinte,

Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,

Astfeli ai trecut de al lumii otar.

 

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,

Cu râuri de lapte şi flori de lumină,

Când norii cei negri par sombre palate,

De luna regină pe rând vizitate.

 

Te văd ca o umbră de-argint strălucită,

Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,

Suind, palid suflet, a norilor schele,

Pin ploaia de raze, ninsoare de stele.

 

O rază te-nalţă, un cântec te duce,

Cu braţele albe pe piept puse

Când torsul s-aude  l-al vrăjilor caier

Argint e pe ape şi aur în aer.

 

Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trrece

Privese apoi lutul rămas... alb şi rece,

Cu haina lui lungă culcat în sicriu,

Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu

 

Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,

De ce-ai murit, înger cu faţa cea pală,

Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?

Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

 

Dar poate acolo să fie castele

Cu arcuri de aur zidite din stele,

Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint,

Cu ţărmuri de smirnă; cu flori cari cânt;

 

Să treci tu prin ele, o sfântă regină,

Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,

În haină albastră stropită cu aur,

Pe fruntea ta pală cunună de laur.

 

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,

Când viaţa-i o baltă: de vise rebele;

O, moartea-i un secul cu sori înflorit,

Când viaţa-i un basmu pustiu şi urât.

 

Dar poate... o! capu-mi pustiu cu fortune,

Gândirile-mi rele sugrum cele bune...

Când sorii se sting şi când stelele pică,

Îmi vine a crede că toate-s nimică.

 

Se poate ca bolta de sus să se spargă,

Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,

Să văd cerul negru că lumile-şi cerne

Ca prăzi trecătoare a morţii eterne...

 

Ş-atunci de-a fi astfeli... atunci în vecie

Suflarea ta caldă ea n-o să învie,

Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut...

Atunci acest înger n-a fost decât lut.

 

Şi totuşi; ţărână frumoasă şi moartă,

De racla ta razim eu harfa mea spartă

Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc

O rază fugită din caos lumesc.

 

Ş-apoi... cine ştie de este mai bine

A fi sau a nu fi... dar ştie oricine

Că ceea ce nu e; nu simte dureri,

Şi multe dureri-s, puţine plăceri.

 

A fi? Nebunie şi tristă şi goală;

Urechea ta minte şi ochiul te-nşală;

Ce-un secol ne zice ceilalţi o deszic.

Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

 

Văd vise-ntrupate gonind după vise,

Pân' dau în morminte ce-aşteaptă deschise,

Şi nu ştiu gândirea-mi în ce să o stâng

Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?

 

La ce?... Oare totul nu e nebunie?

Au moartea ta; înger, de ce fu să fie?

Au a scos în lume? Tu chip zâmbitor,

Trăit-ai anume ca astfeli să mori?

 

De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,

Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.

 

 

[1871]

 

 

* ÎNGER DE PAZĂ

 

Când sufletu-mi noaptea veghea în extaze,

Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,

Incins cu o haină de umbre şi raze,

C-asupră-mi c-un zâmbet aripele-a-ntins;

Dar cum te văzui într-o palidă haină,

Copilă cuprinsă de dor şi de taină,

Fugi acel înger de ochiu-ţi ânvins.

 

Eşti demon, copilă, că numai c-o zare

Din genele-ţi lunge, din ochiul tău mare

Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare,

El, veghea mea sfântă, amicul fidel?

Ori poate !... O,-nchide lungi genele tale,

Să pot recunoaşte trăsurile-ţi pale,

Căci tu - tu eşti el.

 

[1871]

 

 

* NOAPTEA...

 

Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin;

Dintr-un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc,

Pân' ce mintea îmi adoarme, pân' ce genele-mi clipesc;

Lumânarea-i stinsă-n casă... somnu-i cald, molatic, lin.

 

Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă,

Albă ca zăpada iernei, dulce ca o zi de vară;

Pe genunchi îmi şezi, iubito, braţele-ţi îmi înconjoară

Gâtul... iar tu cu iubire priveşti faţa mea pălindă.

 

Cu-ale tale braţe albe, moi, rătunde, parfumate,

Tu grumazul mi-l înlănţui, pe-al meu piept capul ţi-l culci

Ş-apoi ca din vis trezită, cu mânuţe albe, dulci,

De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele-ntr-o parte.

 

Netezeşti încet şi leneş fruntea mea cea liniştită

Şi gândind că dorm, şireato, apeşi gura ta de foc

Pe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe frunte-mi în mijloc;

Şi surâzi, cum râde visul într-o inimă-ndrăgită.

 

O ! desmiardă, pân' ce fruntea-mi este netedă şi lină,

O ! desmiardă, pân-eşti jună ca lumina cea din soare,

Pân-eşti clară ca o rouă, pân-eşti dulce ca o floare,

Pân' nu-i faţa mea zbârcită; pân' nu-i inima bătrână.

 

[1871]

 

 

* IUBITEI

 

O, îndulceşte-ţi ochii tăi, iubită;

O, însenină faţa ta de nea.

Nu ştii că-n piept inima mea rănită

Tresare-adânc la întristarea ta?

Tresare-adânc, tresare-adânc, iubită

Oh, în zădar mi-ncreţi tu fruntea ta.

Durerea chiar de-o simulezi - eu simt

Fiori adânci în pieptul meu trezind.

 

Ah! cât eşti tu de mândră şi frumoasă

Când râzi, când plîngi, când mă săruţi, când - ah!

Cuprind în mâni eu capul tău - geloasă!

Şi sărut ochii-ţi plini de lacrimi, ah

Ei strălucesc ca stelele focoase

Ce-ntr-a junie-mi noapte lumina!

Şi te iubesc, şi te sărut, te-ador,

Amorul meu, nespusul meu amor !

 

O, nu-mi muri, o, nu-mi muri, iubită,

C-atunci în veci prin noapte-aş rătăci

Mi-aş sfărma viaţa-n jalea cea cumplită

Şi de durere n-aş putea muri.

Aş purta-n timp inima-ncremenită,

Cu ochii stinşi, şi gura-ar amuţi:

Durerea ta m-ar face să trăiese,

Ca să trăiesc, ca să înnebunesc.

Aşteaptă dar cu moartea ta, iubită,

Pân' ce de fericire-oi muri eu.

Cu roze să-ncununi fruntea-mi pălită.

Zâmbind să mă săruţi, amorul meu;

De-oi învia, să ştii, dumnezeită,

Că-un somn a fost angelic, deşi greu.

De nu mă voi trezi, să ştii, să ştii

Că-n veci visez la ochii tăi cei vii.

 

Cum va fi acel vis eu nu-ţi pot spune -

Eu numai îl gândesc când mă cufund

În ochii tăi. - Neclare sunt, nebune,

Acele-nchipuiri ce mă pătrund.

Priveşte tu în ochii mei şi-mi spune

Ce vezi în ei, în dorul lor profund.

Tot ce-ai văzut eu am văzut 'n-al tău !

Nici în mormânt nu pot ca să-i uit eu.

 

Ei sunt minuni ce-a muri nu mă lasă,

În somnul morţii m-or nelinişti,

Pătrunde-vor cu raza lor focoasă

Chiar în sicriul unde voi dormi.

Ei au pătruns prin pături neguroase

Ce viaţa mi-a urzit până aci

De-aţi putut sparge negurile-acele,

Veţi lumina în veci, iubite stele !

 

Oh, nu-mi muri, te rog! Căci tot ce-n lume

Eu am iubit murit-au prea curând

Orice amor ce n-a luat drept glume

Al meu amor, e astăzi în mormânt.

Dar astăzi văd c-am pierdut num-un nume:

Căci ea eşti tu - tu ea - într-un cuvânt

Tu mi-ai murit o dată. - Să nu mori

De-a doua oară, înger de amor.

 

Căci de-ai muri ce-aş face eu în lume ?

N-aş regăsi în veci chipu-ţi uşor

Şi osândit aş fi să stau în lume

De jalea ta eu n-aş putea să mor.

Acum - acum n-aş plânge al tău nume,

Ci chiar pe tine, vecinice amor:

Mort, aş trăi eu; - vie, eu aş fi mort.

Trăieşte-mi dar - c-adânc în piept te port!!

 

[1871]

 

 

* IUBITĂ. DULCE, O, MĂ LASĂ...

 

Iubită dulce, o, mă lasă

Să privesc faţa-ţi, ochiul tău ceresc,

Să mângâi păru-ţi d-auree mătase,

Privindu-te, de-amor să nebunesc!

Ah! braţul tău rotund e alb - se lasă

Ci  graţie pe umerii-mi - privesc

În ochii tăi, în faţa ta - în gura jună,

S-ascult uimit la vorba ta nebună!

 

Nebună, că nu are şir şi minte,

Ci graţie ş-amor copilăros,

La gura ta, care zâmbind îmi minte

Spre-a coperi misterul cel duios,

Ce-mi spune nu - când da ochiu-ţi fierbinte

Din genele-i îmi spune voluptos

Ah, tot amorul meu, copil în raze,

E concentrat în fiinţa-ţi luminoasă!

 

Surâsul tău o rază e de soare,

Şi ochii tăi sunt stele-n noaptea mea,

Şi sânul tău de vergină, ninsoare,

Ce lin l-acoperi tu cu mâna ta,

Când tremurând priveşti şi zâmbitoare

L-a lui dulci flori ce cresc alăturea -

Şi sărutarea ta - oh, spune, spune

Cu ce s-aseamăn dulcea-acea minune!

 

De n-ai fi tu, ce-ar folosi viaţa,

Speranţele-i, şi binele-i, şi tot!

Un vis ar fi amestecat cu ceaţa,

Un chin ar fi - ce 1-aş sfârşit să pot;

Pe când astfel o noapte e măreaţă,

Pierdută-n stele ce în ceri înot,

Prin ele trece melancolic luna -

O gură dă-mi, iubito - şi-ncă una!

 

Spre sărutare gura-ţi se încreaţă

Şi ochii tăi privesc întunecat

Şi ,visători. - Iubito, tu, glumeaţă,

Nu ştii c-a săruta e un păcat

Şi că-n întunecata lor dulceaţă

Nu s-uită ochii de copil vrodat'

Fără să plângă-n urmă-a lor langoare

Şi voluptoasa lor întunecare!

 

Căci ce ai zice dacă eu acuma

Aş uita toate... tu mă înţelegi

E drept că ţie-o vorbă-ţi trebui numa

Ca toată firea mea în lanţ s-o legi

Dar vorba ceea serie-ori de glumă

Cu care pasiunea-mi s-o diregi

Vei spune tu? - O, taci - o, taci, n-o spune -

Ai spus-o ?-S mânios, tu,-nţelepciune !

 

În van vorba ta blând povăţuieşte

La seriozitatea ta surâd;

Spre sărutare gura-ţi se-ncreteşte,

Spre sărutare ochii tăi se-nchid;

Şireată eşti! sub geana ce umbreşte

Ochii-ţi sclipesc, şi-mi pare că ei râd;

Cu braţul ţi-i acoperi?... Supărată?

Ce te prefaci, iubita mea şireată!

 

[1871]

 

 

* FRUMOASĂ ŞI JUNĂ

 

Frumoasă şi jună, oh, dragă-mi mai eşti!

Eu caut şi caut în- achi-ţi cereşti

Şi-n veci nu mă satur şi-n veci aş căta,

Iubită, dorită, o gură - aşa!

 

Tu tremuri, tu cauţi, tu murmuri, tu râzi,

Cu glasul tău dulce tu raiu-mi deschizi,

Cu părul tău moale tu viaţa mi-o legi

O ştii şi te faci că nu o înţelegi!

 

Şireată şi dulce - copil vinovat

De ce nu mă-mbii cu al tău sărutat,

De ce-aştepţi să-1 fur de'pe ochii-ţi profunzi,

Şi-n blondele plete tu capul ţi-ascunzi

 

Cu mâna ţi-acoperi tu ochii tăi dragi,

Prin degete cauţi, nu râde ci taci;

Pedeapsa ce meriţi, columbă a mea,

O gură-i - oh dă-mi-o - mi-ai dat-o - aşa!

 

[1871]

 

 

* DEMONISM

 

O raclă mare-i lumea. Stele-s cuie

Bătute-n ea şi soarele-i fereasta

La temniţa vieţii. Prin el trece

Lumina frântă numai dintr-o lume,

Unde în loc de aer a un aur,

Topit şi transparent, mirositor

Şi cald. Câmpii albastre se întind,

A cerurilor câmpuri potolind

Vânăta lor dulceaţă sub suflarea

Acelui aer aurit.

Acolo stă la masa lungă, albă,

Bătrînul zeu cu barba de ninsoare

Şi din păhare nalte bea auroră

Cu spume de nori albi. Şi îngeri dulci

În haine de argint, frunţi ca ninsoarea,

Cu ochi albaştri cari lin lucesc

Şi-ntunecat în lumea cea solară,

Cu sânuri dulci, ca marmura de netezi,

Îi mângâi'  barba lungă, -şi razim' capul

De umerii bătrâni cuprinşi de plete.

Şi colţuroasa-i roşie coronă,

De fulger împietrit, luceşte-n aer

Sălbatec. Iar un înger... cel mai blând,

Îngenuncheat 1-a lui picioare cintă

Pe arfa sa Şi aerul roşeste

De voluptatea cântecului său...

Nu credeţi cum că luna-i lună. Este

Fereasta cărei ziua-i zicem soare.

Când îngeri cântă de asupra raclei

În lumea cerurilor - ele-albesc

Şi nu mai pătrund raze aurite

Prin vechi oblon - ci raze de argint

Şi pe pământ ajung ţăndări duioase

Din cântecul frumos - dar numai ţăndări...

Ici în sicriu, sub cel capac albastru

Şi ţintuit şi ferecat cu stele,

Noi viermuim în mase în cadavrul

Cel negru de vechime şi uscat

Al vechiului pământ care ne naşte

Certându-ne-ntre noi, fiinţi ciudate,

Greţoase în deşărtăciunea lor.

Este un ce măreţ, în firea noastră,

Dar acel ceva nu din noi răsare.

O moştenim de la Titanul mort,

De la pământ, în care ne nutrim.

În moartea lui e ceva sfânt şi mare,

E o gândire-adâncă şi-ndrăzneaţă

Pentru ce el fu condamnat la moarte.

Viaţa noastră e o ironie,

Minciuna-i rădăcina ei. Dorinţa

De-a fi şi de-a avea singur tot ce este

Principiul e de  înflorirea ei.

În van pământul mare ne-nspiră câteodată

Din sântul suc al stinsei sale vieţe

Gândiiri de-o nobilă, naltă răscoală:

Întoarcerea la fire şi dreptate.

Noi nu-l pricepem... o-ncercăm adese

Dar n-o putem Făcuţi suntem

După asemănarea-acelui mare

Puternic egoist, carele singur

Îmbrăcat în mărirea-i solitară

Ridică-n cer înnourata-i frunte.

În van voim a reintra-n natură,

În van voim a scutura din suflet

Dorinţa de mărire şi putere,

Dorinţa de a fi ca el în lume:

Unici. Şi această dorinţa,

Temei la state, naţiuni, şi cauza

Războaielor cumplite, care sunt

Paşii istoriei, acest e... răul.

Să nu ne înşelăm. Impulsul prim

La orice gând, la orişice voinţă,

La orice faptă-i răul. Însă

Atuncea când ne naştem, răsăriţi

Abia din carnea vechiului Titan,

Noi suntem buni - până suntem copii.

O binefacere ne dă pământul,

Nepreţuită-n duioşia ei,

El  ne permite ca să ne întoarcem

Dup-o viaîă vană, zgomotoasă;

În sânul lui - în sânul lui şi-al păcii.

El ne-a şi pus, bătrân-duiosul tată,

Adânc în sufIet o dorinţă dulce

Şi de-ntrebăm aceast-enigmă scumpă

Ce însemnează şi dacă, voim

A o pricepe, ea răspunde: pace.

Da! pace căutăm fără s-o ştim.

Ce n-o luăm de la-nceput? De ce

O căutăm în luptă? Căci în lupte

Nu e  decât victorie pe de o parte,

Cădere pe de alta - nedreptate.

Şi din viaţa noastră, -ntemeiată

Pe rău, şi pe nedrept, ,şi pe minciună

Şi din stiinţa morţii - a renturnării

În corpul mort, din care am ieşit,

Se naste veşnica nefericire.

Suntem copii - etern nefericiţi.

Dar în zadar, căci suntem după chipul

Şi-asămănarea lui. Noi suntem răi

Fără de-a-avea puterea lui. Răi. putem fi

Mai ca şi el -- dară din neputinţă

Se naşte ironia vieţii noastre.

În van Titanul mort, ce ne-a născut

Binele ni-1 voieşte; în zadar

Cearcă-a vorbi cu noi în cugetări

Strălucitoare, varii, îmbălsămate,

În flori, în râuri, în glasul naturii-

Ce-i glasul lui, consilii vrea a da.

În van. Viaţa, sufletul, raţiunea

- Scânteia care o numim divină -

Ne face a ne înşăla asupra firii

Şi-a n-o-nţelege...

O, demon, demon ! Abia-acum pricep

De ce-ai urcat adâncurile tale

Contra nălţimilor cereşti;

El a fost rău şi fiindcă răul

Puterea are de-a învinge... -nvinse.

Tu ai fost drept, de-aceea ai căzut.

Tu ai voit s-aduci dreptate-n lume

El e monarc şi nu vrea a cunoaşte

Decât voinţa-şi proprie şi-aceea

E rea. Tu ai crezut, o, demon,

Că în dreptate e putere. - Nu,

Dreptatea nu-i nimic făr de putere.

Cătat-ai aliaţi între titanii

Ce brăzdau caosu-n a lor [răscoală],

Ai înzestrat pământul cu gândiri,

L-ai înarmat cu argumente mari

Contra lui Ormuz.

Şi el ca tine a devenit rebel,

Se zvârcoli spre ceruri spre-a le sparge,

Mişcând aripile-i de munţi de piatră,

Puterea sa cumplita - contra lui.

Dar detunat el recăzu în caos

Cadavru viu. l-învăli într-o raclă

Albastră.

Titan bătrân, cu aspru păr de codri,

Plânge în veci pe creţii feţii sale

Fluvii de lacrimi. Las-aceea-i ca mort;

Uscat... stors de dureri este adâncu-i -

Şi de dureri a devenit granit.

A  lui gândiri încremeniră reci

În fruntea sa de stânci şi deveniră:

Rozele dulci, rubine; foile,

Smaralde, iară crinii

Diamante. Sângele său

Se prefăcu în aur, iară muşchii

Se prefăcură în argint si fier.

Din carnea-i putrezită, din noroi

S-au născut viermii negrului cadavu:

Oamenii.

Spre a-1 batjocori până şi-n moarte

Ne-am născut noi, după ordin divin,

Făcuţi ca să-şi petreacă Dumnezeul

Bătrân cu comica-ne neputinţă,

Să râdă-n tunet de deşertăciunea

Viermilor cruzi, ce s-asamăn cu el,

Să poată zice-n cruntă ironie

Pământ rebel, iată copiii tăi !

 

[1871-1872]

 

 

* AVEAM  O MUZĂ

 

Aveam o muză, ea era frumoasă,

Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta

Poţi ca să vezi icoana radioasă,

În strai de-argint a unui elf de nea!

Păr blond deschis, de aur şi mătasă,

Grumazii albi şi umeri coperea,

În strai de-argint strâns de-un colan auros

Strângea mijlocul ei cel mlădios!

 

Şi talia-i ca-n marmură săpată

Strălucea albă-n transparentul strai,

Sâni dulci şi albi ca neaua cea curată,

Rotunzi ca mere dintr-un pom de rai;

Abia se ţine haina cea bogată

Prinsă uşor cu un colan de pai,

Astfel adesea mă găsea veghind

Nori străbătea o umbră de argint.

 

Crinul luminei strălucea în mână

Reflectând dulce mândrul ei obraz,

Razele dulci loveau faţa-i senină,

Rotunzii umeri şi-albul ei grumaz;

Părul lucea ca auru-n lumină,

Straiul cădea de pe-umeri de atlaz,

Ochi mari albaştri-n gene lungi de aur

Şi fruntea-i albă-ntunecată-n laur!

 

O dată-n viaţa-i muritorul vede

În visul său un chip aşa d-ales!

Eu... fericit c-amantul blondei Lede,

Nebun de-amor, eu o vedeam ades.

Venea-n singurătatea mea  [pe îndelete],

Rătăceam mâna-n păru-i blond şi des,

De pe-umeri haina-i luneca uşor

Vedeai rotundul braţ pân' subsuori.

 

Părea c-aşteaptă de a fi cuprinsă,

De-a-şi simţi inima bătând cu dor,

Ca buza ei de-a mea să fie-atinsă,

Ca graiul ei să tremure uşor,

Să văd privirea veselă şi plânsă,

Să aud glasu-ntunecat de-amor

Şi la ureche dulce să-i repet

Cântul, ce-n gândul meu se mişcă-ncet.

O, îmi şopteste numa-n dulci cuvinte

Neînţelese, pline de-nţeles,

O, îmi surâzi cu gura ta fierbinte,

Tu, înger blând cu ochii plini d-eres,

Căci al tău zâmbet îmi aduce-aminte

C-un înger eşti ce fu din Cer trimes,

Ca să mângâi junia mea bogată

Cu-a ta zâmbire dulce şi curată.

 

S-apropia, în aer suspendată,

Şi braţul ei grumazu-mi cuprindea,

Priveam în sus la faţa-i luminată,

La gura-i mică care surâdea

Din ochi albaştri raza-ntunecată,

Plină de-amor- în ochiul meu cădea,

Talia ei subţire-n colan strâns

Tremura scump de braţul meu cuprinsă.

 

Ea a murit. - Am îngropat-o-n zare.

Sufletul ei de lume este plâns.

Am sfărmat arfa - şi a mea cântare

S-a înăsprit, s-a adâncit - s-a stis.

Îmi plac a nopţii turburate oare,

Îmi place de dureri să fiu învins;

O, de-aş orbi; de-aş amuţi odată,

Că-n lume nu văd lumea căutată!

 

Eu nu văd munţii înecaţi de nouri,

De care gându-mi vultur s-acăţa;

N-aud a mării înmiite-ecouri,

Ce-n glasul meu măreţ s-amesteca;

În codri-antici n-aud muget de bouri,

Trezind zilele vechi în mintea mea,

Codrul din munţi, râul din vale-mi tace -

De ce nu pot în praf a mă preface !

 

[1871-1872]

 

 

* CIND CRIVĂŢUL CU IARNA...

 

Când crivăţul cu iarna din nord vine în spate

Şi mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,

Când lanuri de-argint luciu pe ţară se aştern,

Vânturi scutur aripe, zăpadă norii cern...

 

Îmi place-atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,

S-aud cânii sub garduri că scheaună şi latră,

Jăraticul să-1 potol, să-l sfarm cu lunge cleşti,

Să cuget basme mândre, poetice poveşti.

 

Pe jos să şadă fete pe ţolul aşternut,

Să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume,

Iar eu s-ascult pe gânduri şi să mă uit de lume,

Ca mintea s-umble drumul poveştilor ce-aud.

Orlogiul să sune - un greier amorţit

Şi cald să treacă focul prin vinele-mi distinse,

Să văd roze de aur şi sărutări aprinse

În vreascuri, ce-n foc puse trosnesc des risipit,

Ca vorba unei babe măruntă, ţănduroasă.

 

Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă.

Din el o aud astfel cum voi să o aud

Ş-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit.

Şi mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă,

O-nşiră apoi iarăşi cum dânsa a voit.

 

Astfel gândirea-nşiră o mie de mărgele -

Un şir întins şi luciu dar fără de sfirşit;

Somnul m-apucă-n braţe prin gândurile mele

Şi-n somn mă mai urmează a lor blând glas uimit.

 

Prin şirul lor ce suna, orlogiul cu jele

L-aud sunând ca greier bătrân şi răguşit;

În urmă face chiar şi a mamei rugăciune,

La gînduri sclipitoare un capăt ea le pune.

 

Ajung la ea şi noaptea umbririle-i şi-ntinse.

Pe fruntea ei cea dulce culeg blânde visări,

Amorul lin âşi moaie aripele lui stinse,

Pe ochii ei eu caut profunde sărutări.

Ea-nchide surâzândă; lungi genele ei plânse

Şi glasul ei a cântec în line tremurări,

Pe sâni rotunzi, albi, netezi, ea fruntea mea aşează,

Adorm şi ea la capu-mi surâde şi veghează.

 

Dar toate-acele basme în somnu-mi mă urmează,

Se-mbină, se-nfăşoară, se luptă, se desfac,

Copilele din basmu, cu ochii cu dulci raze,

Cu părul negru coade, cu chipul dulce drag,

Şi feţi-frumoşi cu plete în haine luminoase,

Cu ochi căprii, nalţi, mândri ca arborii de fag,

În visele din somnu-mi s-adun să se îmbine,

Fac nunţi de patru zile şi [de patru nopţi pline].

 

Îmi pare-atunci că mândră Ileană Cosânzeană,

Cu ochi - albastre stele, blondă - un spic de grâu,

În mine se-ndrăgeşte şi-uşoară-[aeriană]

S-aşază pe genunchii-mi, cunjură gâtul meu,

Eu netezese cu mâna arcata ei sprânceană,

Ea ochii şi-i închide, zâmbind în visul său,

Ochii i-s plini de lacrimi ce nu le înţelege,

Cu buze-abia deschise îmi spune blânde şege.

 

Îmi pare că e vară, că noaptea-i dulce brună,

Că lanuri undoiază, că apele lin plâng,

Că nourii îi sparge-o armonioasă lună,

Că stelele din ceruri se scutură şi ning.

Prin lanuri înflorite noi mergem împreună

Şi mândre flori câmpene eu pentru dânsa strâng ,

Şi ea la îngrijirea-mi cu dulce îmi zâmbeşte,

Iar sufletul îmi râde, şi inima îmi creşte.

 

Luna prin nouri negri pe lume blând veghează.

Somnul aduce-n lume copiii lui nătângi.

Pe râu fiece undă se-mbracă cu o rază,

Copacii se cutremur în frunţile de stânci,

Lumina se-mprăştie în pânză luminoasă

Pe merii plini cu floare-n grădinele adânci,

Şi eu, la trunchiul unui, visez la ea deştept,

În ploaia de flori roze pe dânsa o aştept.

 

Ea vine şi pe sânu-mi cu dulce ce se lasă!

În pletele-mi şi-ncurcă micuţă mâna ei,

Şi umeda-i suflare, pură, copilăroasă,

Adie blând pe frunte-mi şi peste ochii mei,

Apoi faţa-i uimită de pieptu-mi ea apasă

Şi lacrimi de iubire i-nundă ochii săi,

Iar eu pe mâni, pe gură, pe ochi, pe albu-i gât,

Încet, beat de iubire, o mângâi, o sărut.

 

Şi sărutări o mie trezesc în ea mii vise

Şi fruntea-i turburată s-apleacă ca un crin;

În ochii ei cei limpezi, sub genele-i închise,

O lume e de visuri, o lume de senin;

Ea fără şir vorbeşte, şi dulcile-i surâse

Cu lacrimi se amestec, şi buzele-i suspin.

Ea doarme astfel trează, din somn când se trezeşte

Cu buzele mă cată, cu ochii îmi zâmbeşte.

 

În vis mă arde soare şi cerul a văpaie,

Pe lac barca e-mpinsă de valuri care merg,

Iar undele-i uimite, profunde şi bălaie

Reflectă-n ele ţărmii - se-ntunecă, se şterg...

În barcă şed ş-ascult eu a inimii-mi bătaie

Caci eu ca rândunica la dânsa iar alerg,

Pe-a malurilor arbori şi frunza este mută,

Misterul lin surâde pe lumea cea tăcută.

 

[1872]

 

 

* MIRARADONIZ

 

Miradoniz avea palat de stânci.

Drept streşină era un codru vechi

Şi colonadele erau de munţi în şir,

Ce negri de bazalt se înşirau,

Pe când deasupra, streşina antică,

Codrul cel vechi fremea îmflat de vânt,

O vale-adâncă ce-ngropa în codri,

Vechi ca pământul, jumeta din munte,

Mâncând cu trunchii rupţi scările negre

De stînci, care duceau sus în palat

O vale-adâncă şi întinsă, lungă,

Tăiată de un fluviu adînc, bătrân,

Ce pe-a lui spate văluroase pare

A duce insulele ce le are-n el

O vale cât o ţară e grădina

Castelului Miradoniz.

Iar în castel de treci prin colonade,

Dai de înalte hale cu plafondul

Lor negru strălucit şi cu păduri

De flori. Păduri cărora florile

Ca arborii-s de mari. Roze ca sorii,

Şi crini, ca urnele antice de argint,

Se leagănă pe lugerii cei nalţi,

Iar aerul văratic, dulce, moale.

Ca stelele sunt musculiţele prin frunze

Şi împlu aerul cel cald cu o lumină

Verzuie, clară, aromată. Fluturi -

Copile sunt cu ochi rotunzi şi negri

Cu părul de-aur şi cu aripioare

De curcubău - în haine de argint

Din floare-n floare fâlfâiesc şi-şi moaie

Guriţele-umede şi roşii în potirul

Mirositor şi plin de miere-al florilor.

Tufe de roze sunt dumbrăvi umbroase

Şi verzi-întunecoase, presărate

Cu sori dulci înfoiaţi, mirositori

E-o florărie de giganţi. Într-un loc

Crăpată-i bolta de granit, de cauţi

Prin streşina de codru până sus,

Unde în ceruri lin pluteşte luna.

Ea-i o regină tânără şi blondă

În mantia-i albastră constelată,

Cu mâinile unite pe-al ei piept

De neauă... Trece luminând cu ochii

Albaştri, mari, prin straturi înflorite

De nori, ce înfoiate îi oferă

Roze de purpur, crinii de argint;

Din când în când cu mâna-i argintoasă

Ea rumpe câte-o floare şi-o aruncă

Jos pe pământ ca pe-o gândire de-aur;

Colo un nor se nalţă sfânt şi sur,

Se-ncheagă, se formează -ncremeneşte,

Devine-un templu grec şi plin de umbra

Columnelor ce-1 înconjor - şi prin columne

Trece-argintoasă câte-o rază-a lunei.

Ea drumul ia spre-acel castel. Diadema-i

De diamante-n stele contopite

Brilează-n noapte - tăriile negre

A domei se-nsenină - şi ea intră

În el. - Columnele-ard sub clara ei lumină

Şi aruncă umbra una-ntr-alta.

Ea intră-n domă... stelele-o urmează.

Şi noaptea sântă plină-i de-ntuneric

Pe râul sânt ce curge-n valea mare

Care-i grădina cea din codri vechii

A lui Miradoniz. - Insule sfinte

Se-nalţă-n el ca scorburi de tămâie.

Cu flori de aur, de smarald - cu stînce

De smirnă risipită şi sfărmată

În bulgări mari. Pe mîndrele cărări,

Ce trec prin verzile şi mândre plaiuri,

E pulbere de-argint. Pe drumuri

Cireşi în floare scutură zăpada

Trandafirie a-nfloririi lor,

Vântul le mână, văluros le nalţă,

De flori troiene în loc de omăt

Şi sălcii sfinte mişcă a lor frunză

De-argint deasupra apei şi se oglindează

În fundul ei - astfel încât se pare

Că din aceeaşi rădăcină creşte

O insulă în sus şi una-n jos

Şi [nu-i] nimica în aceste ramuri

Dintr-un copac într-altul numai ţes

Paianjini de smarald paianjenişul

Cel rar de diamant - şi greieri cântă,

Ca orologii aruncate-n iarbă.

Şi peste râul mare, de pe-un vârf

De arbore antic ţesut-au ei

Un pod din pânza lor diamantoasă,

Legându-l dincolo de alţi copaci.

Prin podul străveziu şi clar străbate.

A lunei rază şi-verzeşte râul

Cu miile lui unde, ca-ntr-o mândră

Nemaivăzută feerie, - Iară peste pod

Trece albă, dulce mladioasă, jună,

Albă ca neaua noaptea, păru-i de aur

Lin împletind în crinii mânilor.

Ivind prin haina albă membre angelici,

Abia călcând podul cel lung cu-a ei

Piciaore de-omăt, zâna Miradoniz.

Ea-ajunge în grădina ei de codri

Şi rătăceşte o umbră argintie

Şi luminoasă-n umbra lor cea neagră;

Ici se pleacă spre a culege o floare,

Spre-a arunca în fluviul bătrân

Colo aleargă dup-un flutur,

Îl prinde - îi sărută ochii şi-i dă drumul

Apoi ea prinde-o pasăre măiastră

De aur se aşază-ntr-a ei aripi

Şi zboară-n noapte printre stele de aur.

 

[1872]

 

 

* ANDREI MUREŞAN