— Când m-am întors în odaia mea, l-am găsit acolo pe Renard, foarte preocupat. Crezând că am fost ucis într-un duel, îşi curăţa pistoalele şi se pregătea să caute pricină celui care m-ar fi trimis pe lumea cealaltă. O! Dar să vezi ce fire avea individul. I-am destăinuit lui Renard dragostea mea, arătându-i cuibul cu copii. Şi, fiindcă Renard înţelegea graiul lor chinezesc, l-am rugat să mă ajute să mă prezint tatălui şi mamei şi să încerce să stabilească o corespondenţă cu Iudith. Că aşa o chema: Iudith. Pe scurt, domnule, timp de două săptămâni am fost omul cel mai fericit, pentru că în toate serile, evreul şi soţia lui ne serveau cina împreună cu Iudith. Cunoşti lucrurile astea, n-o să abuzez de răbdarea domniei-tale, totuşi, dacă nu eşti fumător, nu poţi înţelege plăcerea unui om cumsecade care-şi fumează liniştit luleaua cu prietenul său Renard şi cu tatăl fetei – şi cu ochii la o prinţesă. Este cât se poate de plăcut. Dar am uitat să-ţi spun că Renard era parizian, băiat de familie. Tată-său, băcan angrosist, voia să-l facă notar, şi ştia el de ce, dar fusese luat în armată, încât trebuise să spună rămas-bun penei şi călimării. De altfel, parcă era făcut să poarte uniformă; avea un chip ca de fată şi cunoştea la perfecţie arta de a incinta lumea cu vorbe. Pe el îl iubea Iudith, în vreme ce de mine nici că se sinchisea. În timp ce mă extaziam în faţa ei şi eram cu capul în nori privind-o, Renard al meu, care, crede-mă, nu degeaba purta numele ăsta40, avea planul lui; trădătorul se înţelesese cu lata, şi încă atât de bine încât s-au şi căsătorit după datina locului, pentru că aprobările nu le putea primi decât după prea multă vreme, l-a făgăduit însă fetei că se va cununa cu ea după legea franceză, dacă, din întâmplare, căsătoria ar fi fost contestată. Fapt este că, în Franţa, doamna Renard a devenit din nou domnişoara Iudith. Dacă aş fi ştiut, l-aş fi ucis pe Renard şi asta fără multă vorbă, fără să-i las vreme nici să clipească; dar tatăl, mama, fiica şi subofiţerul meu se înţeleseseră între ei de minune. În timp ce eu trăgeam din lulea şi-o adoram pe Iudith ca pe sfintele taine, Renard al meu îşi dădea întâlniri cu dânsa şi-şi vedea de planurile lui.
Domnia-ta eşti singura persoană căreia i-am vorbit de istoria asta, pe care eu o numesc o infamie; m-am întrebat adeseori de ce un om care ar muri de ruşine dacă ar lua o piesă de aur, fură, fără remuşcări, femeia, fericirea, viaţa prietenului său. În sfârşit, hoţomanii mei erau căsătoriţi şi fericiţi, în vreme ce eu continuam a sta acolo în toate serile, la cină, admirând-o ca un imbecil pe Iudith şi răspunzând ca un tenor la mutrele pe care le făcea ea ca să-mi arunce praf în ochi. Cred că-ţi dai seama că au plătit scump de tot viclenia lor. Pe cuvântul meu de om de onoare! Dumnezeu veghează mai mult decât ne închipuim noi la cele de pe pământ. Iată că ruşii tabără peste noi. Începe campania din 1813. Suntem copleşiţi. Într-o bună dimineaţă, primim ordin să ne deplasăm pe câmpia de lângă Lutzen, la o anumită oră. Împăratul ştia bine ce face ordonându-ne să pornim îndată. Ruşii ne învăluiseră. Colonelul nostru zăboveşte luându-şi rămas bun de la o poloneză care locuia la o optime de leghe de oraş şi avangarda cazacilor pune mâna pe el şi pe detaşamentul lui. Noi abia am avut vreme să ne aruncăm pe cai şi să ne desfăşurăm în formaţie în afara orăşelului, că am şi avut de dat o luptă călare, în care i-am respins pe ruşi, încât, după lăsarea nopţii, am putut s-o ştergem. Şarjaserăm timp de trei ceasuri şi tăcuserăm adevărate minuni. În vreme ce noi luptam, escortele şi materialul plecaseră înainte. Aveam un parc de artilerie şi mari provizii de pulbere foarte necesare împăratului, pe care trebuia să le salvăm cu orice preţ. Apărarea noastră i-a uimit pe ruşi, care au crezut că suntem susţinuţi de un corp de armată. Cu toate astea, curând, datorită iscoadelor lor, şi-au dat seama că se înşelaseră şi că nu aveau în faţă decât un regiment de cavalerie şi depozitele noastre de infanterie. Atunci, domnule, pe înserat, au dezlănţuit un atac pe viaţă şi pe moarte – şi atât de fierbinte încât câţiva dintre noi au rămas pe câmpul de luptă. Am fost încercuiţi. Eram cu Renard în prima linie şi-l vedeam luptând şi atacând ca un diavol, căci gându-i era la nevastă-sa. Datorită lui, am izbutit să ocupăm din nou oraşul, pe care bolnavii noştri îl pregătiseră pentru apărare; dar era într-o stare de plâns! Noi am intrat cei din urmă, el şi cu mine; un detaşament de cazaci ne aline calea şi noi atacăm. Unul dintre acei sălbatici era gata să mă străpungă cu suliţa, Renard îl vede, dă pinteni calului şi se vâră între noi ca să abată lovitura; bietul său cal – un animal splendid, pe cuvântul meu!
— Încasează lovitura, dar, căzând, îl răstoarnă şi pe Renard, şi pe cazac. Îl ucid pe cazac, îl iau în braţe pe Renard şi-l salt pe greabănul calului, de-a curmezişul; ca pe un sac de grâu.
— Adio, domnule căpitan, s-a sfârşit cu mine! Îmi zice Renard.
— Nu, îi răspund; om vedea noi.
Eram atunci în oraş, descalec şi-l aşez la colţul unei case, pe o mână de paie. Avea capul crăpat, creierii în păr, dar vorbea. O! Bărbat, nu glumă!
— Suntem chit, îmi spune. Ţi-am jertfit viaţa mea, ţi-o luasem pe Iudith. Ai grijă de ea şi de copilul ei, dacă va avea. De altfel, căsătoreşte-te cu ea.
Domnule, în prima clipă, l-am lăsat să zacă acolo ca pe un câine; dar, după ce mi-a trecut furia, m-am întors. Murise. Cazacii puseseră foc oraşului; atunci mi-am adus aminte de iudith; am căutat-o, am săltat-o pe crupă şi, datorită vitezei calului meu, mi-am regăsit regimentul, care se retrăsese. Cât despre evreu şi familia lui, nici urmă de ei! Pieriseră toţi ca nişte şobolani. Numai Iudith îl aştepta pe Renard; la început nu i-am spus nimic, cred că mă înţelegi. Domnule, acestei femei a trebuit să-i port de grijă în tot timpul dezastrelor campaniei din 1813, s-o adăpostesc, s-o feresc de rele, în sfârşit, s-o îngrijesc, încât cred că nu şi-a dat niciodată seama de situaţia noastră. Aveam grijă s-o ţin întotdeauna departe, la vreo zece leghe de noi şi înaintea noastră, spre hotarul Franţei; a născut un băiat în timp ce noi luptam la Hanau; acolo am fost rănit, dar am regăsit-o pe Iudith la Strasbourg, apoi am apucat către Paris, căci am avut nenorocul să cad bolnav în timpul campaniei din Franţa. Dacă nu mi se întâmpla ghinionul ăsta, treceam la grenadierii de gardă, unde mă avansase împăratul. În sfârşit, domnule, m-am văzut nevoit să întreţin o femeie, un prunc care nu era al meu şi aveam trei coaste rupte! Îţi dai seama că solda mea nu era o avere. Moş Renard, un rechin bătrân cu dinţii tociţi, nici nu voia să a uda de noră-sa; pe tatăl Iudithei parcă-l înghiţise pământul. De durere, Iudith se stingea pe picioare. Într-o dimineaţă, plângea în timp ce-mi schimba pansamentul.
— Iudith, îi spun, copilul tău se va pierde.
— Şi eu! Îmi răspunde.
— Ba nu! Îi spun, mai bine scoatem noi actele care se cer, te iau de nevastă şi-l recunosc ca al meu pe copilul lui.
N-am fost în stare să-mi termin vorba. A! Scumpe domnule, merita oricât privirea de muribundă prin care Iudith îmi mulţumea; mi-am dat seama că o mai iubeam şi, din ziua aceea, pruncul ei mi s-a lipit de suflet. În timp ce actele şi părinţii ei erau pe drum, biata femeie a murit. În ajunul morţii sale, a mai avut puterea să se îmbrace, să se gătească, să îndeplinească toate ceremoniile care se cereau, să. Semneze o grămadă de acte; apoi, când copilul ei avu un nume şi un tată, s-a culcat din nou, i-am sărutat mâinile şi fruntea, apoi şi-a dat sufletul. Aşa a fost la nunta mea! Două zile mai târziu, după ce cumpărasem cele câteva palme de pământ în care biata fată odihneşte, m-am pomenit tatăl unui orfan pe care, în timpul campaniei din 1815, l-am încredinţat unei doici. De atunci – fără să fi împărtăşit cuiva istoria vieţii mele, care nu e prea frumoasă la povestit – am purtat de grijă micuţului ca şi când ar fi al meu. Bunicu-său e la dracu. S-a ruinat şi bate, cu familia, drumurile Persiei şi ale Rusiei. S-ar putea să facă avere, fiindcă pare priceput într-ale negoţului cu pietre scumpe. Pe copil l-am înscris la colegiu; în vremea din urmă, l-am îndemnat să studieze serios matematicile ca să intre la Şcoala politehnică şi să-şi facă o viaţă bună; dar drăguţul de el s-a îmbolnăvit. E slab de piept. După spusele medicilor din Paris, s-ar putea înzdrăveni dacă ar sta la munte şi ar fi îngrijit cum trebuie, în permanenţă, de un om cu multă bunăvoinţă. M-am gândit la domnia-ta şi am venit să-ţi cunosc ideile şi modul de viaţă. După câte mi-ai spus, n-aş îndrăzni să te împovărez cu încă o supărare, deşi acum suntem buni prieteni.
— Maiorule, spuse Benassis după o clipă de tăcere, adu-mi copilul Iudithei. Fără îndoială că este voia lui Dumnezeu să trec şi prin încercarea asta – şi am s-o îndur. Speranţele mele le voi închina Domnului, care şi-a jertfit fiul pe cruce. De altfel, în timp ce-mi povesteai, emoţiile care m-au cuprins au fost plăcute – ceea ce e de bun augur.
Genestas strânse cu vioiciune mâinile lui Benassis într-ale sale, fără a-şi putea reţine lacrimile care-i umezeau ochii şi i se prelingeau pe obrajii arşi de soare.
— Să păstrăm secrete toate astea, spuse.
— Da, maiorule. Da' văd că n-ai băut.
— Nu mi-e sete, răspunse Genestas. Sunt năucit.
— Spune, când mi-l aduci?
— Chiar mâine, dacă vrei. L-am lăsat la Grenoble acum două zile.
— Bine! Pleacă mâine dimineaţă şi întoarce-te; te aştept la Gropăriţa, unde vom prinzi împreună tuspatru.
— Ne-am înţeles, spuse Genestas.
Cei doi prieteni se duseră la culcare, urându-şi unul altuia o noapte bună. Ajungând la palierul care despărţea odăile lor, Genestas aşeză luminarea pe pervazul ferestrei şi se apropie de Benassis.
— Să mă ia dracu! Spuse cu un entuziasm naiv, dar nu vreau să ne despărţim astă-seară fără a-ţi spune că tu, al treilea printre creştini, m-ai făcut să înţeleg că există ceva acolo, sus!
Şi arătă cerul.
Medicul îi răspunse printr-un surâs plin de melancolie şi strânse cu multă afecţiune mâna pe care i-o întinse Genestas.
A doua zi, înainte de răsăritul soarelui, maiorul Genestas plecă la oraş, şi, pe la amiază, se afla pe şoseaua dintre Grenoble şi târg, în dreptul potecii care ducea spre casa Gropăriţei. Călătorea într-o trăsură neacoperită, cu patru roţi, trasă de un singur cal, vehicul uşor care se întâlneşte pe toate drumurile în regiunile de munte. Însoţitorul său era un băiat slab şi plăpând care părea de vreo doisprezece ani, deşi mergea pe şaisprezece. Înainte de a coborî, ofiţerul se uită în toate părţile spre a găsi pe câmp vreun ţăran care să se învoiască a se întoarce cu trăsura la Benassis, căci poteca, îngustă, nu-i îngăduia s-o mâne până la casa Gropăriţei. Din întâmplare, paznicul îi ieşi în drum şi-l scoase din încurcătură pe Genestas, care astfel putu, împreună cu fiul său adoptiv, să ajungă pe jos la locul de întâlnire, urmând potecile de munte.
— Nu te-ai simţi fericit, Adrien, să te poţi plimba prin locurile astea frumoase vreme de un an, să înveţi a vina şi a călări în loc să te gălbejeşti cu nasul în cărţi? Poftim, priveşte!
Adrien aruncă peste vale o privire palidă de copil bolnav; dar, indiferent faţă de frumuseţile naturii – cum sunt toţi tinerii – spuse, în timp ce continua să meargă:
— Cât de bun eşti, tată.
Genestas simţi că i se strânge inima de atâta bolnăvicioasă nepăsare şi nu-i mai adresă fiului său nici un cuvânt, până ajunseră la casa Gropăriţei.
— Maiorule, ce punctual eşti, strigă Benassis, ridicându-se de pe banca de lemn pe care şedea.
Dar îndată se aşeză din nou şi căzu pe gânduri văzându-l pe Adrien; îi privi cu atenţie chipul galben şi obosit, admirând frumoasele trăsături curbe care dominau distinsa lui fizionomie. Copilul, leit maică-sa, moştenise de la ea tenul măsliniu şi ochii negri, frumoşi, melancolic de spirituali. Toate trăsăturile frumuseţii evreieşti-poloneze se întruneau în capul său pletos, prea mare pentru trupul firav pe care era aşezat.
— Dormi bine, dragul meu? Îl întrebă Benassis.
— Da, domnule.
— Arată-mi genunchii, suflecă-ţi pantalonii.
Roşind, Adrien îşi desfăcu jartierele şi-şi dezveli genunchiul, pe care medicul îl palpă cu grijă.
— Bine. Acum vorbeşte, strigă, strigă tare!
Adrien strigă.
— Ajunge! Arată-mi mâinile.
Tânărul îi întinse mâinile moi şi albe, cu vine albaştrii, ca ale femeilor.
— Ce colegiu ai urmat la Paris?
— Colegiul Saint-Louis.
— Provizorul41 vostru obişnuia să-şi citească breviarul noaptea?
— Da, domnule.
— Va să zică nu adormeai îndată?
Adrien nu răspunse, încât Genestas îi spuse medicului:
— Provizorul lui, care e un vrednic preot, m-a povăţuit să-l retrag de la şcoală pe acest mic infanterist, pentru motive de sănătate.
— Să ştii, răspunse Benassis, cufundându-şi privirile-i luminoase în ochii neliniştiţi ai lui Adrien, că se poate face bine. Da, vom face un bărbat din copilul ăsta.
— Vom trăi împreună ca doi camarazi, băiete! Ne vom culca şi ne vom trezi devreme.
— Pe fiul tău îl voi învăţa să călărească, maiorule. După ce, timp de o lună sau două, mă voi strădui să-i vindec stomacul printr-un regim lactat, îi voi procura un permis de armă de vânătoare, şi-l voi da pe mâna lui Butifer.
— Amândoi vor merge la vânat capre negre. Lasă-ţi fiul să trăiască patru sau cinci luni la tară şi nu-l vei mai recunoaşte, maiorule. Butifer va fi fericit! Îl cunosc pe individ, te va conduce, prietene, până-n Elveţia, peste Alpi, te vei căţăra pe piscuri şi vei creşte în înălţime cu şase degete în şase luni; vei avea obrajii rumeni, nervii căliţi şi te vei dezvăţa de relele deprinderi din colegiu. Atunci vei putea să-ţi continui învăţătura şi vei deveni bărbat. Butifer e un tânăr cinstit, putem să-i încredinţăm banii trebuitori pentru cheltuielile pe care le vei face călătorind şi vânând; răspunderea pe care i-o voi încredinţa îl va cuminţi şi pe el timp de şase luni – ceea ce-i va prinde cât se poate de bine.
Chipul lui Genestas părea a se lumina din ce în ce, cu fiecare vorbă a medicului.
— Să prânzim. Gropăriţa e nerăbdătoare să te vadă, spuse Benassis, lovind uşor cu palma obrazul lui Adrien.
— Deci, nu-i bolnav de plămâni? Îl întrebă Genestas pe medic, luându-l de braţ şi trăgându-l deoparte.
— Nicidecum.
— Dar ce are?
Ei, răspunse Benassis, trece printr-un moment greu, asta-i tot.
Gropăriţa apăru în prag şi Genestas privi cu mirare ţinuta ei simplă şi cochetă. Nu mai era ţărăncuţa din ajun, ci o pariziană elegantă şi graţioasă, care-i arunca priviri împotriva cărora se simţea slab. Ostaşul îşi îndreptă apoi ochii spre masa de lemn de nuc – neacoperită, dar atât de bine lustruită, încât părea lăcuită – pe care se aflau ouă, unt, o plăcintă mare, fragi de munte înmiresmaţi. Peste tot, sărmana fată aşezase flori, care arătau că pentru ea era o zi de sărbătoare. Văzând acestea, maiorul nu se putu opri să-şi dorească pentru sine o casă ca aceea şi o pajişte ca aceea; se uită la ţăran că şi privirea lui exprima totodată speranţă şi îndoială; apoi îşi îndreptă ochii spre Adrien, de care Gropăriţa se ocupa servindu-l cu ouă.
— Maiorule, întrebă Benassis, ştii ce preţ ai de plătit pentru găzduire? Trebuie să-i istoriseşti Gropăriţei mele o poveste ostăşească.
— Mai întâi lăsaţi-l să prânzească în tihnă; dar pe urmă, după cafea.
— Bine, mă învoiesc bucuros, răspunse maiorul; totuşi, îţi cer şi eu ceva: să ne povesteşti o întâmplare din viaţa dumitale dinainte.
Dar, domnule, răspunse ea roşind, nu mi s-a întâmplat niciodată ceva care ar merita să vă povestesc.
— Mai doreşti o bucată de plăcintă cu orez, dragă prietene întrebă ea văzând că Adrien îşi golise farfuria.
— Da, domnişoară.
— Delicioasă, plăcinta, spuse Genestas.
— Stai, să guşti cafeaua ei cu frişcă! Strigă Benassis.
— Aş prefera s-o ascult povestind pe drăguţa noastră amfitrioană.
— Nu te pricepi, Genestas, spuse Benassis.
— Ascultă, copila mea, continuă medicul, adresându-se Gropăriţei, căreia îi strânse mâna, ofiţerul pe care-l vezi aici lângă tine ascunde o inimă de aur sub o înfăţişare aspră, încât poţi vorbi fără sfială. Vorbeşte sau taci, noi nu vrem să te necăjim. Sărmană copilă, să ştii că nu sunt pe lume decât trei persoane în stare să te asculte şi să te înţeleagă: acestea cu care te afli acum. Povesteşte-ne iubirile pe care le-ai avut, noi nu-ţi iscodim tainele de-acum ale inimii tale.
— Iată cafeaua pe care ne-a pregătit-o Mariette, răspunse ea. După ce veţi fi cu toţii serviţi, bucuros o să vă povestesc iubirile mele.
— Dar nici domnul maior să nu-şi uite făgăduiala, adaogă, aruncând către Genestas o privire modestă şi totodată agresivă.
— Sunt incapabil de aşa ceva, domnişoară, răspunse respectuos Genestas.
— La vârsta de şaisprezece ani, începu Gropăriţa, deşi slăbuţă, eram nevoită să-mi cerşesc pâinea pe drumurile Savoiei. Dormeam la hanul Echelles, într-o iesle plină de fin. Hangiul care mă adăpostea era un om de treabă, dar nevastă-sa nu mă putea vedea în ochi şi mă ocăra mereu. Eu mă necăjeam mult din pricina asta, fiindcă nu eram o sărăntoacă din cele rele.
— Mă rugam lui Dumnezeu în fiece seară şi dimineaţă, nu furam, trăiam după cele zece porunci, cerând de-ale gurii numai pentru că nu ştiam să fac nimic şi pentru că eram cu adevărat bolnavă, cu totul neputincioasă să ţin în mână o săpăligă sau să deapăn bumbacul. Într-o zi, hangiul m-a gonit din casă din pricina unui câine. Fără părinţi, fără prieteni, de când mă ştiam pe lume nu întâlnisem la nimeni măcar o privire binevoitoare. Buna doamnă Morin, care mă crescuse, murise; fusese foarte iubitoare cu mine, dar de mângâierile ei nu-mi aduc aminte: de altfel, sărmana bătrână lucra la câmp ca un bărbat, şi, dacă mă răsfăţa, se întâmpla şi să mă pocnească cu lingura peste degete când înfulecam prea repede din blidul ei. Biata bătrână, nu trece o zi să nu mă rog pentru sufletul ei! De-ar da bunul Dumnezeu să aibă parte, acolo sus, de o viaţă mai fericită decât pe lumea asta, mai ales un pat mai bun de-ar avea; se plângea neîncetat de culcuşul în care dormeam amândouă. Nici nu vă puteţi închipui, domnilor, cât îţi rănesc sufletul înjurăturile, ocările şi privirile care parcă-ţi străpung inima, ca un cuţit. Am cunoscut nişte bătrâni săraci, pe care de-alde astea nu-i mai impresionau de loc; dar eu, una, nu eram făcută să îndur atâta. Un. „nu” m-a. Făcut întotdeauna să plâng. În fiece seară mă întorceam acasă tot mai amărâtă şi nu mă alinam decât după ce-mi spuneam rugăciunile. În sfârşit, în toată grădina lui Dumnezeu, n-am aflat suflet lângă care să mi-l pot odihni pe-al meu! Singurul meu prieten era albastrul cerului. Întotdeauna, cerul albastru m-a făcut să mă simt fericită. După ce vintul gonea norii, mă culcam la umbra unei stânci şi priveam. Atunci visam că sunt o doamnă din societatea înaltă. Tot privind, mi se părea că mă scald în albastrul cerului; trăiam acolo sus, cu gândul, nu mai simţeam nici o povară, urcam, urcam şi deveneam uşoară de tot. Dar, ca să mă întorc la iubirile mele, vă voi spune că hangiului îi fătase căţeaua un căţeluş drăguţ ca un prunc, alb, cu lăbuţele pătate cu negru; parcă-l văd şi-acuma, drăgălaşul! Micuţul era singura făptură care, în vremea aceea, m-a privit cu prietenie; îi puneam deoparte bucăţile cele mai bune, mă cunoştea, serile îmi sărea înainte, nu se ruşina de sărăcia mea, se gudura pe lângă mine, îmi lingea picioarele; cu un cuvânt, avea în priviri atâta bunătate, atâta recunoştinţă încât ades plângeam văzându-l.
— Iată singura fiinţă care mă iubeşte! Îmi spuneam.
Iarna, dormea la picioarele mele. Sufeream atât de mult când îl bătea cineva încât îl dresasem să nu mai intre prin case ca să fure oase – şi se mulţumea cu pâinea mea. Dacă mă vedea tristă, se apropia de mine, mă privea drept în ochi şi părea a-mi spune:
— De ce eşti tristă, sărmană Gropăriţă?
Când călătorii îmi aruncau vreun ban, îl ridica din praf şi mi-l aducea, drăguţul de el. Cu prietenul ăsta, parcă nu mă mai simţeam atât de nefericită. Puneam zilnic deoparte câteva centime, cu gândul să adun cincizeci de franci şi să-l cumpăr de la moş Manseau. Într-o zi, nevastă-sa, văzând cât mă iubeşte câinele, găsi cu cale să. Se îndrăgostească de el. Câinele însă, trebuie să vă spun, n-o putea suferi. Animalele astea ghicesc sufletele! Îşi dau îndată seama cine le iubeşte. Aveam o piesă de aur de douăzeci de franci cusută în tivul juponului; aşa că i-am spus domnului Manseau:
— Scumpe domnule, mă gândeam să vă ofer economiile mele de peste an pentru câinele dumneavoastră; dar, până ce soţia dumneavoastră vi-l va cere, deşi nu-l iubeşte, vindeţi-mi-l mie pentru douăzeci de franci; poftim banii.
— Nu, drăguţă, îmi răspunse, păstrează-ţi bine banii. Ferit-a sfântul să iau eu bani săracilor! Câinele e al tău. Dacă nevastă-mea va face scandal, du-te cu Dumnezeu.
Ce scenă i-a făcut nevastă-sa! Doamne, ai fi zis că i-a luat casa foc! Da' nu veţi ghici niciodată ce-a fost în stare să născocească! Văzând că pe mine mă iubeşte câinele şi că nu-l va putea avea niciodată, l-a otrăvit. Sărmanul meu căţeluş a pierit în braţele mele. L-am plâns ca pe copilul meu şi i-am săpat o groapă sub un brad. Nici nu ştiţi ce-am îngropat acolo! Mi-am spus, aşezându-mă la mormântul lui, că voi rămâne în veci singură pe pământ, că nu voi izbuti nimic, că voi deveni din nou ce-am fost, fără nimeni pe lume şi că nu voi găsi prietenie în nici o privire. Am rămas aşa acolo toată noaptea, sub cerul liber, rugându-l pe Dumnezeu să se îndure de mine. Când m-am întors pe drum, am întâlnit un biet copil de zece ani care nu avea mâini.
— Bunul Dumnezeu mi-a ascultat ruga, mi-am zis. Niciodată nu mă rugasem ca în noaptea acea.
— Voi purta de grijă micuţului, vom cerşi împreună şi îi voi fi mamă; unde-s doi, toate izbutesc mai uşor.
— Poate că voi avea mai mult curaj pentru el decât pentru mine!
La început, micuţul părea mulţumit – ar fi fost de neînţeles să nu fie – îi făceam toate pe plac, îi dădeam tot ce aveam mai bun, în sfârşit, eram roaba lui, ma tiraniza; cu toate astea, îmi ziceam că tot e mai bine decât singură. Aş! De îndată ce micul beţiv a aflat că aveam douăzeci de franci ascunşi în corsaj, l-a descusut şi mi-a furat piesa mea de aur, preţul bietului meu căţeluş! Cu banii aceia voiam să-i plătesc nişte liturghii. Un copil fără mâini! Te înfiori când te gândeşti. Furtul ăsta m-a dezgustat de viaţă. Va să zică, tot ce mi-era drag, pierea în mâinile mele! Într-o zi, văd apropiindu-se o splendidă caleaşcă franţuzească, ce urca dealul spre Echelles. În ea, o domnişoară frumoasă ca sfânta fecioara şi un tânăr care-i semăna.
— Ce fată drăguţă! Îi spunea tânărul, aruncându-mi o monedă de argint.
— Numai dumneavoastră, domnule Benassis, vă puteţi da seama cât de fericită m-a făcut complimentul ăsta, singurul pe care l-am auzit în viaţa mea; dar domnul acela făcea mai bine dacă nu-mi zvârlea banii. Îndată, îmboldită de nu ştiu ce anume care mi-a zăpăcit mintea, am luat-o la goană pe nişte scurtături de-am ajuns la stâncile de la Echelies cu mult înaintea caleştii care urca domol. Am avut prilejul să-l văd din nou pe tânărul din caleaşcă; era şi el mirat că mă întâlneşte din nou, iar eu eram atât de bucuroasă încât inima îmi bătea să-mi spargă pieptul; un fel de instinct mă atrăgea spre dânsul. După ce m-a recunoscut, am luat-o iar la goană, bănuind că domnişoara şi cu el se vor opri pentru a admira cascada de la Couz; când s-au coborât devale, m-au găsit încă o dată sub nucii de pe drum: atunci au intrat în vorbă cu mine, părând a-mi arăta interes. De când sunt pe lume nu auzisem glasuri mai dulci decât ale chipeşului tânăr şi al soră-si, căci erau cu siguranţă trate şi soră; vreme de un an m-am tot gândit la ei, am tot tras nădejde că se vor întoarce. Aş fi dăruit cuiva doi ani din viaţa mea numai ca să-l mai văd pe acel călător care mi se păruse atât de blând! Iată care-au fost – până în ziua când l-am cunoscut pe domnul Benassis – cele mai mari evenimente în viaţa mea; căci atunci când stăpâna m-a dat afară pentru că mă îmbrăcasem cu scârba ei de rochie de bal, mi s-a făcut milă de ea şi am iertat-o; şi, pe onoarea mea de fată cinstită, dacă-mi îngăduiţi să vă vorbesc deschis, mă socoteam mult mai bună decât dânsa, deşi ea era contesă.
— Vezi, spuse Genestas după o clipă de tăcere, vezi că Dumnezeu totuşi te iubeşte; aici eşti ca un peştişor iu apa.
La vorbele astea, Gropăriţa se uită la Benassis cu o privire plină de recunoştinţă.
— Aş vrea să fiu bogat! Spuse ofiţerul.
Exclamaţia fu urmată de o tăcere adâncă.
— Mi-aţi rămas dator o poveste, spuse în cele din urmă Gropăriţa alintându-se.
— Am să-ţi spun, răspunse Genestas.
— În ajunul bătăliei de la Friediand, continuă el după o pauză, fusesem trimis în misiune la cartierul generalului Davout, de unde mă întorceam la bivuacul meu când, la cotul unui drum, mă pomenesc drept în faţa împăratului. Napoleon mă priveşte:
— Tu eşti căpitanul Genestas? Mă întrebă.
— Da, sire.
— Ai luptat în Egipt?
— Da, sire.
— N-o lua pe drumul ăsta, îmi spuse, ia-o la stânga, vei ajunge mai de-a dreptul la divizia ta.
Nu vă puteţi închipui cu ce glas blând mi-a spus împăratul aceste cuvinte, el, care avea atâtea alte griji, căci străbătea ţara toată în recunoaşterea câmpului de luptă. V-am povestit întâmplarea asta ca să vă arăt ce memorie avea şi ca să ştiţi că eu eram dintre aceia pe care-i cunoştea. În 1815 am depus jurământul. Fără greşeala aceea, poate că astăzi aş fi colonel; dar niciodată n-am avut intenţia să-i trădez pe Burboni; pe-atunci nu mă gândeam decât să apăr Franţa. Eram comandant de escadron într-o unitate de grenadieri ai gărzii imperiale şi, cu toate că rana mă mai durea, am scos şi eu sabia din teacă în bătălia de la Waterloo. Când totul s-a sfârşit, l-am însoţit pe Napoleon la Paris; apoi, când a ajuns la Rochefort, l-am urmat în ciuda ordinului său; mă simţeam fericit să-l veghez ca să nu i se întâmple vreo nenorocire pe drum. De aceea, într-o zi, când venise să se plimbe pe malul mării, m-a văzut făcând de gardă la vece paşi de el.
— Ei, Genestas, mi-a spus apropiindu-se de mine, va să zică n-am murit?
— Vorba asta mi-a săgetat inima. Dacă l-aţi fi auzit, v-aţi fi cutremurat, ca mine, din creştet până-n tălpi. Mi-a arătat spre criminalul vas englezesc care bloca portul şi mi-a spus:
— Când îl văd, regret că nu m-am înecat în sângele gărzii mele!
— Da, adăugă Genestas privind spre medic şi spre Gropăriţa, chiar aşa a spus.
— Mareşalii care v-au împiedicat să şarjaji înşivă, i-am spus, şi care v-au aşezat în hodoroaga aceea de trăsură, nu vă erau prieteni.
— Vino cu mine! Îmi strigă el cu vioiciune, lupta încă nu s-a sfârşit.
— Sire, bucuros m-aş alătura vouă; dar acum am în braţe un copil fără mamă şi nu sunt liber.
— Şi aşa, Adrien, pe care-l vedeţi aici, m-a împiedicat să ajung la Sfânta-Elena.
— Poftim, îmi spuse împăratul, nu ţi-am dăruit niciodată nimic, tu, nu erai dintre cei care aveau totdeauna o mână plină şi alta întinsă; iată tabachera de care m-am servit în ultima campanie. Rămâi în Franţa, la urma urmelor e nevoie şi aici de ofiţeri viteji. Să nu părăseşti serviciul şi să nu mă dai uitării! Tu eşti ultimul egiptean din armata mea pe care-l văd în picioare.
Şi mi-a dăruit o mică tabacheră.
— Gravează pe ea: „Onoare şi patrie”, mi-a mai spus, asta-i istoria ultimelor noastre două campanii.
Apoi, au apărut şi însoţitorii săi şi am rămas toată dimineaţa cu ei. Împăratul se plimba în sus şi în jos pe coastă, era tot timpul calm, dar uneori îşi încrunta sprâncenele. La amiază, se constată că e imposibil să se îmbarce. Englezii ştiau că se află la Rochefort, încât n-avea de ales decât între a se preda lor sau a străbate din nou Franţa. Uram cu toţii neliniştiţi! Minutele ni se păreau ceasuri. Napoleon se afla între Burboni, care l-ar fi împuşcat, şi englezi, care nu sunt oameni de onoare, căci nu se vor spăla niciodată de ruşinea de care s-au acoperit zvârlind pe-o insulă stâncoasă un inamic care le ceruse ospitalitate. Îngrijoraţi cum eram, nu mai ştiu care dintre oamenii din suita sa îi prezentă pe locotenentul Doret, un marinar care tocmai îi propusese să-l treacă în America. În adevăr, în port se afla un bric al statului şi un bastiment comercial.
Căpitane, îl întrebă împăratul, ce plan ţi-ai făcut?
— Sire, îi răspunse omul, vă veţi îmbarca pe vasul comercial, iar eu pe bric, sub pavilion alb, cu oameni devotaţi; îl vom aborda pe englez, îl vom incendia, vom sări, veţi trece.
— Plecăm cu voi! Îi strig căpitanului.
Napoleon ne privi pe toţi şi spuse:
— Căpitane Doret, păstrează-te pentru Franţa.
Pentru prima şi ultima oară l-am văzut pe Napoleon emoţionat. Apoi ne făcu un semn cu mâna şi plecă. M-am depărtat după ce l-am văzut abordând vasul englez. Era pierdut, ştia. În port se afla un trădător care, prin semnale, îl avertiza pe inamic de prezenţa împăratului. Napoleon a încercat deci un ultim mijloc, a făcut ceea ce făcea pe câmpul de luptă, a înaintat spre inamic în loc: să-l lase pe el să vină la dânsul. Vorbiţi de dureri; nu exista cuvinte în stare să descrie deznădejdea celor care l-au iubit.
— Unde e tabachera lui? Întrebă Gropăriţa.
— E la Grenoble, într-o cutie, răspunse maiorul.
Mă voi duce s-o văd, dacă-mi daţi voie. Când mă gândesc că aveţi un obiect pe care l-a ţinut în mâinile lui. Avea mâini frumoase?
— Foarte frumoase.
— E adevărat că a murit? Spuneţi-mi adevărul adevărat.
— Da, sigur, a murit, copilă dragă.
— Eram atât de mică în 1815, încât nu i-am putut vedea decât pălăria, şi pentru atâta era cât pe ce să fiu strivită la Grenoble.
— Delicioasă e cafeaua cu frişcă, spuse Genestas.
— Ei, Adrien, ce spui, o să-ţi placă regiunea? Vei mai veni s-o vizitezi pe domnişoara?
Copilul nu răspunse, se vedea cât de colo că se teme s-o privească pe Gropăriţa. Benassis îl cerceta mereu pe tânăr, părând a-i citi în suflet.
— Sigur că va veni s-o vadă, spuse Benassis. Dar să ne întoarcem la casele noastre, trebuie să încalec şi să fac un drum destul de lung. În lipsa mea, Jacquotte va avea grijă de toate.
— Veniţi cu noi, spuse maiorul Gropăriţei.
— Bucuros, răspunse ea, trebuia oricum să-i înapoiez nişte lucruri doamnei Jacquotte.
Porniră la drum spre locuinţa medicului – şi Gropăriţa, care, în tovărăşia celorlalţi, se simţea veselă, îi călăuzi pe nişte potecuţe peste locurile cele mai sălbatice din munţi.
— Domnule ofiţer, spuse ea după o clipă de tăcere, dar nu mi-aţi spus nimic despre dumneavoastră, şi aş vrea să-mi povestiţi o întâmplare din război. Mi-a plăcut mult ceea ce ne-aţi spus despre Napoleon, dar m-a şi întristat. Fiţi amabil.
— Are dreptate, spuse cu blândeţe Benassis, ar trebui să ne povesteşti vreo întâmplare interesantă, cât mergem pe jos. Hai, spune-ne o istorie vrednică de auzit, cum ar fi aceea cu grinda, la Berezina.
— Am prea puţine amintiri, spuse Genestas. Există oameni cărora li se întâmplă tot felul de păţanii; eu, însă, n-am izbutit niciodată să devin eroul vreunei istorii. Hai, să vă spun totuşi singura întâmplare cu haz pe care-am trăit-o. În 1805 nu eram decât sublocotenent; eram încadrat în Marea Armată şi mă aflam la Austerlitz. Înainte de a cuceri Ulmul, a trebuit să dau câteva lupte în care cavaleria a făcut minuni. Pe-atunci eram sub comanda lui Murat, care nu ştia de glumă. După una dintre primele lupte ale campaniei, am ocupat o regiune cu mai multe moşii frumoase. Seara, regimentul a cantonat în parcul unui castel arătos locuit de o femeie tânără şi distinsă, o contesă; fireşte, poposesc acolo şi dau fuga ca să împiedic orice jaf. Intru în salon chiar în clipa când subofiţerul meu o ameninţa pe contesă luând-o la ochi cu arma şi pretinzându-i brutal ceea ce femeia, bineînţeles, nu-i putea acorda, fiindcă era din cale-afară de urât! Cu o lovitură de spadă îi dau în lături carabina şi glontele nimereşte într-o oglindă; apoi îl pocnesc pe subofiţer cu latul spadei şi-l culc la pământ. La ţipetele contesei şi la auzul împuşcăturii, toată lumea dă buzna în salon şi mă ameninţă.
— Staţi, strigă contesa în limba germană către cei care voiau să-mi facă de petrecanie, ofiţerul acesta mi-a salvat viaţa!
Toţi se retrag. Doamna mi-a dăruit batista ei, o batistă frumoasă, brodată, pe care-o mai am şi mi-a spus că voi fi oricând binevenit la moşia ei şi că, dacă voi avea vreo supărare, de orice fel ar fi, voi găsi în ea o soră şi o prietenă credincioasă; în sfârşit, câte şi mai câte. Femeia era frumoasă ca o mireasă, graţioasă ca o pisicuţă. Am cinat împreună. A doua zi, eram îndrăgostit nebuneşte; dar în aceeaşi zi trebuia să ocup poziţie la Gunzburg mi se pare, şi-am plecat luând cu mine şi batista.
Începe lupta; eu îmi spuneam:
— Care-o fi pentru mine? Doamne, dintre toate gloanţele care zboară, care-o fi pentru mine?
Dar nu doream să fiu lovit în coapsă, căci nu m-aş mai fi putut duce la castel. Nu făceam pe delicatul, doream o rană bună la braţ, ca prinţesa să mă poată pansa şi răsfăţa. Ca un scos din minţi mă aruncam împotriva inamicului. N-am avut noroc, am scăpat teafăr, neatins. Adio contesa. A trebuit să-mi continui marşul Asta-i tot.
Într-acestea, ajunseseră la Benassis care încalecă îndată şi dispăru. Până să se întoarcă, bucătăreasa, căreia Genestas i-l prezentase pe fiu-său, îl luase în primire pe Adrien şi-l instalase în vestita odaie a domnului Gravier. Fu foarte mirată când stăpânul ei îi ceru să aducă în camera tânărului un simplu pat de campanie; şi aceasta pe un ton atât de poruncitor încât Jacquotte nu îndrăzni să facă nici cea mai mică observaţie. După cină, maiorul luă drumul spre Grenoble, fericit de asigurările lui Benassis că băiatul se va însănătoşi.
În primele zile ale lui decembrie, opt luni după ce încredinţase medicului copilul său, Genestas fu avansat locotenent-colonel într-un regiment cu garnizoana la Poitiers. Tocmai se pregătea să-l anunţe pe Benassis că va părăsi oraşul când primi de la acesta o scrisoare prin care prietenul său îl vestea că Adrien se însănătoşise deplin.
„Copilul – îi scria acesta – a crescut înalt şi voinic, se simte minunat. De când nu l-ai văzut, a învăţat atâtea de la Butifer încât trage cu puşca la fel de bine ca şi contrabandistul însuşi; de altfel, e zvelt şi sprinten, ţine la drum, călăreşte bine. E de nerecunoscut. Băiatul de şaisprezece ani, care nu de mult arăta ca de doisprezece, pare acum a avea douăzeci. Are privirea îndrăzneaţă, mândră. E un bărbat – şi un bărbat la al cărui viitor trebuie să te gândeşti.”
— Negreşit, chiar mâine o să trec pe la Benassis şi-o să-i cer părerea despre profesiunea cea mai potrivită pentru acel camarad, îşi spuse Genestas în timp ce se ducea la agapa de rămas-bun pe care ofiţerii o dădeau în cinstea lui, căci nu avea să mai rămână la Grenoble decât câteva zile.
Când locotenent-colonelul se întoarse, servitorul său îi înmână o scrisoare adusă de un curier care îl aşteptase multă vreme pentru răspuns. Deşi năucit de mulţimea toasturilor pe care ofiţerii le rostiseră în cinstea lui, Genestas recunoscu scrisul fiu-său şi-şi zise că, probabil, avea să-l roage să-i împlinească vreo dorinţă tinerească; lăsă scrisoarea pe masă, şi nu o citi decât a doua zi, după ce aburii şampaniei se risipiseră: „Iubitul meu tată.
— A! Băieţaş, îşi spuse, te pricepi tu să te dai bine pe lângă mine, când vrei să oblii ceva!
Apoi continuă să citească: „Bunul domn Benassis a murit.”
Genestas scăpă din mână scrisoarea şi abia într-un târziu continuă să citească: „Nenorocirea a îndoliat toată regiunea şi ne-a surprins cu-atât mai mult cu cât, în ajun, domnul Benassis era deplin sănătos şi fără nici un semn de boală. Alaltăieri, parcă şi-ar fi presimţit sfârşitul, a trecut în vizită pe la toţi pacienţii, chiar pe la cei care locuiau cel mai departe; intrase în vorbă cu toţi oamenii pe care-i întâlnise în drum, spunându-le:
— Rămâneţi cu bine, prieteni.
Apoi s-a întors, ca de obicei, că să cineze cu mine pe la ora cinci. Jacquotte spunea că era cam roşu şi vânăt la faţă; cum se lăsase ger, ea nu i-a pregătit baia de picioare la care obişnuia să-l silească atunci când vedea că i se urcă sângele la cap. Încât, de două zile încoace, biata fată se vaită, cu ochii în lacrimi:
— Dacă-i făceam baia de picioare, scăpa cu viaţă!
Domnului Benassis îi era foame, a mâncat bine, şi a fost mai vesel ca oricând. Am râs amândoi, cu poftă, deşi nu l-am văzut niciodată râzând. După cină, pe la ceasurile şapte, un om din Saint-Laurent-du Pont a venit să-l caute pentru un caz urgent. Mi-a spus:
— Trebuie să plec; numai că încă nu mi-am făcut digestia şi nu-mi place să călătoresc în starea asta, mai ales pe timp rece; e pericol de moarte!
Cu toate astea, a plecat la drum. Goguelat, poştaşul, a adus, pe la ora nouă, o scrisoare pentru domnul Benassis. Jacquotte, obosită de spălatul rufelor, s-a dus la culcare, lăsându-i scrisoarea şi rugându-mă să pregătesc ceaiul în odaia noastră, la focul domnului Benassis, căci eu dorm încă alături de el, în pătuţul meu de chingi. Am stins focul în salon şi m-am urcat sus, să-mi aştept prietenul. Înainte de a pune scrisoarea pe şemineu, m-am uitat, de curiozitate, la timbrul şi la scrisul de pe ea. Scrisoarea fusese expediată din Paris şi adresa părea a fi fost scrisă de o mână de femeie. Îţi spun toate astea din pricina urmărilor pe care scrisoarea a avut-o asupra evenimentelor. Pe la ceasul zece, aud tropot de cal şi pe domnul Benassis care spunea lui Nicole:
— Crapă pietrele de ger şi nu mă simt bine.
— Doriţi s-o trezesc din somn pe Jacquotte? Îl întrebă Nicole.
— Nu, nu.
Şi s-a urcat la etaj.
— V-am pregătit ceaiul, îi spun.
— Mulţumesc, Adrien, îmi răspunse, zâmbitor cum îl îl ştii.
A fost ultimul lui zâmbet. Numai ce-l văd că-şi scoate cravata, care parcă-l sufoca.
— Ce cald e aici! Spuse.
Apoi s-a trântit într-un jilţ.
— Aţi primit o scrisoare, îi spun, iat-o.
Ia scrisoarea, priveşte scrisul şi strigă:
— A! Dumnezeule, te pomeneşti că-i liberă!
Apoi şi-a lăsat capul pe spate şi mâinile au început a-i tremura; în sfârşit, aşeză o luminare pe masă şi dezlipi scrisoarea. Tonul exclamaţiilor sale era atât de înspăimântător încât m-am uitat la el în timp ce citea – şi l-am văzut roşind şi plângând. Apoi, pe neaşteptate, cade cu capul înainte, îl ridic şi văd că avea faţa vânătă.
— Mor, bolborosi el, făcând un efort îngrozitor să se ridice. Să mi se ia sânge, să mi se ia sânge! Strigă apucându-mă de mână. Adrien, aruncă în foc scrisoarea asta!
Şi-mi întinse scrisoarea pe care am zvârlit-o în vatră. Li chem pe Jacquotte şi pe Nicole; dar numai Nicole mă înţelege; el se urcă şi mă ajută să-l culc pe domnul Benassis în pătuţul meu de chingi. Nu mai auzea, bunul nostru prieten! În clipa aceea, a deschis ochii, mari, dar n-a mai văzut nimic. Nicole, care plecase călare după domnul Bordier, chirurgul, a dat sfoară în târg. Atunci, într-o clipă, tot târgul a fost în picioare. Domnul Janvier, domnul Dufau, toţi cei pe care îi cunoşti au venit primii. Domnul Benassis trăgea să moară, nu mai avea vlagă. Domnul Bordier i-a ars tălpile picioarelor, dar nu a obţinut nici un semn de viaţă. Îl lovise un acces de gută şi, în acelaşi timp, o hemoragie cerebrală. Îţi dau toate aceste amănunte pentru că ştiu, scumpe tată, cât de mult îl iubeai pe domnul Benassis. Cât despre mine, sunt foarte trist şi abătut. Pot să-ţi spun că, în afară de tine, nu există om pe care să-l fi iubit mai mult. Stând serile de vorbă cu bunul domn Benassis, învăţam mai multe decât din toate lecţiile de la colegiu. Când, a doua zi, dimineaţa, în târg s-a aflat că a murit, a fost un spectacol de nedescris. Curtea, grădina erau pline de lume. Să fi auzit plânsete, bocete! În sfârşit, toată lumea lăsase lucrul, fiecare povestea ce auzise de la domnul Benassis când vorbise cu el pentru ultima oară; unul spunea cât bine îi făcuse medicul; mulţimea creştea cu fiecare ceas şi fiecare ţinea să-l vadă. Vestea cea tristă s-a lăţit îndată, locuitorii cantonului şi chiar cei din regiune au avut, cu toţii, acelaşi gând: bărbaţi şi femei, fete şi băieţi au venit la târg pe o rază de zece leghe. Când s-a pornit convoiul, sicriul a fost purtat în biserică de cei mai bătrâni patru locuitori din comună, dar cu multă anevoinţa, pentru că între casa domnului Benassis şi biserică se adunaseră aproape cinci mii de persoane, care, cele mai multe, îngenuncheaseră ca înaintea unei procesiuni. În biserică n-au putut încăpea cu toţii. Când a început slujba, s-a făcut, în ciuda plânsetelor, o linişte atât de adâncă încât se auzeau, tocmai din capătul uliţei mari, clopotele şi cântările. Dar când a trebuit să se transporte sicriul de la biserică la cimitirul cel nou, pe care domnul Benassis l-a făcut pentru târg – neştiind, bietul om, că acela care se va înmormânta acolo primul va fi chiar dânsul – toată mulţimea a izbucnit într-un bocet. Domnul Janvier spunea rugăciunile plângând, şi toţi care se aflau acolo aveau lacrimi în ochi. În sfârşit, a fost doborât în mormânt. Seara, mulţimea se împrăştiase şi fiecare plecase la casa lui, ducând doliul şi jalea în toată regiunea. A doua zi de dimineaţă, Gondrin, Goguelat, Butifer, paznicul şi alte câteva persoane s-au pus pe lucru pentru a ridica, pe mormântul unde zace domnul Benassis, un fel de piramidă de pământ, înaltă de douăzeci de picioare, acoperită cu iarbă şi la care lucrează toată lumea. Cam acestea sunt, scumpe tată, întâmplările care s-au petrecut la noi în ultimele trei zile. Testamentul domnului Benassis a fost găsit, deschis, în sertarul mesei sale, de către domnul Dufau. Destinaţia pe care bunul nostru prieten a dat-o averii sale a mărit şi mai mult, dacă era posibil, dragostea care i se purta şi regretul pentru moartea lui. Acum, scumpe tată, aştept să-mi trimiţi, prin Butifer care-ţi aduce rândurile astea, un răspuns în care să-mi dictezi ce am de făcut. Vei veni să mă cauţi sau trebuie să vin eu la tine, la Grenoble? Spune-mi ce doreşti să fac şi fii. Încredinţat de deplina mea supunere.
La revedere, tată, mii de sărutări de la fiul tău iubitor Adrien Genestas.”
— Haide, trebuie să pornim! Strigă ostaşul.
Ordonă să se pună şaua pe cal şi porni la drum într-o dimineaţă de decembrie cu cerul acoperit de un văl cenuşiu, cu un vânt prea slab pentru a goni ceţurile printre care copacii desfrunziţi şi casele ude nu mai aveau înfăţişarea lor obişnuită. Tăcerea era întunecată – căci există şi tăceri strălucitoare. Când vremea e frumoasă, şi cel mai mic zgomot e vesel; dar când vremea e sumbră, natura nu e tăcută, ci mută. Ceaţa, aninându-se de copaci, se condensa în picături care cădeau încet peste frunze, ca nişte lacrimi. Orice zgomot murea în atmosferă. Colonelul Genestas, cu inima strânsă din pricina gândului morţii şi al adâncilor păreri de rău, privea cu simpatie natura atât de tristă. Fără voie, compara cerul luminos de primăvară şi valea care i se înfăţişase atât de veselă în timpul primei sale călătorii cu priveliştile melancolice ale cerului vânăt ca plumbul, ale munţilor despuiaţi de podoaba lor verde şi care încă nu îmbrăcaseră hlamida albă a zăpezii, ale cărui efecte nu sunt lipsite de graţie. Pământul gol e un spectacol dureros pentru omul care se apropie de un mormânt; pentru el, mormântul acela pare a fi pretutindeni. Brazii negri, care din loc în loc împodobeau crestele, adăogau imagini îndoliate acelora care întristaseră inima ofiţerului; de aceea, ori de câte ori cuprindea cu privirea toată întinderea văii, nu se putea opri a gândi la nenorocirea care se abătuse peste canton şi la golul pe care-l lăsa dispariţia unui om. Curând, Genestas ajunse în locul unde, în timpul primei sale călătorii, băuse o cană de lapte. Văzând fumul colibei unde creşteau copiii de la azil, se gândi mai stăruitor la duhul binefăcător al lui Benassis şi voi să intre pentru a-i da sărmanei femei o pomană de sufletul răposatului. După ce-şi legă calul de un copac, deschise uşa fără a mai bate.
— Bună ziua, mătuşica, spuse el bătrânei, pe care o găsi la gura sobei, înconjurată de copiii ei care stăteau pe vine; îţi mai aduci aminte de mine?
— O! Da cum nu, sigur, domnule. Aţi trecut pe la noi Într-o primăvară şi mi-aţi dat doi scuzi.
— Ţine, mătuşică, pentru dumneata şi pentru copii.
— Mulţumesc, domnule, mulţumesc. Dumnezeu să vă ajute!
— Nu-mi mulţumi, banii ăştia vin de la bietul moş Benassis.
Bătrâna îşi înaltă capul şi se uită la Genestas.
— A! Domnule, cu toate că şi-a cheltuit toată averea pentru regiunea noastră şi că suntem cu toţii moştenitorii lui, am pierdut cea mai mare avuţie, că fără el nu ştiu cum vom mai trăi.
— Adio, mătuşică; roagă-te pentru dânsul! Spuse Genestas lovind uşor pe copii cu cravaşa.
Apoi, însoţit de tot poşidicul şi de bătrâna, încălecă din nou şi plecă. Coborând devale, apucă pe poteca cea largă care ducea spre casa Gropăriţei. Ajunse pe înălţimea de unde se putea zări casa, dar cu mare nelinişte observă că uşile şi obloanele erau închise; atunci se întoarse pe drumul cel mare, mărginit de plopi, acum desfrunziţi. Chiar la cotitură, îl zări pe bătrânul plugar, îmbrăcat aproape ca de sărbătoare şi care mergea încet, singur şi fără unelte.
— Bună ziua, moş Moreau.
— A! Bună ziua domnule. Vă recunosc, adăugă unchiaşul după o clipă de tăcere. Sunteţi un prieten al răposatului nostru domn primar! Vai! Domnule, nu făcea mai bine Dumnezeu dacă, în locul lui, mă chema la dânsul pe mine, un sărman bolnav de sciatică? Eu nu sunt bun de nimic pe lumea asta, pe când dânsul era bucuria tuturor.
— Nu ştii cumva de ce nu e nimeni acasă la Gropăriţa?
Bătrânul ridică privirea spre cer.
— Cât e ceasul, domnule? Că nu se vede soarele, spuse.
— E ora zece.
— O, atunci e la liturghie sau la cimitir. Se duce în toate zilele; a moştenit o rentă pe viaţă de cinci sute de livre şi casa cât va trăi; dar, de când a murit el, e ca nebună.
— Unde te duci, moşule?
— La înmormântarea micului Jacques, nepotu-meu. Era bolnăvicios şi-a murit ieri dimineaţă. Mi se pare că bunul domn Benassis îi purta de grijă. Câţi tineri mor! Adăugă Moreau cu un aer jumătate trist, jumătate glumeţ.
La intrarea în târg, Genestas îşi opri calul zărindu-i pe Gondrin şi Goguelat, amândoi înarmaţi cu lopeţi şi cazmale.
— Camarazi, le strigă, am avut durerea de a-l pierde!
— Ştim, ştim, domnule ofiţer! Răspunse Goguelat morocănos; am aflat, chiar acum am semănat iarbă pe mormântul lui.
— N-ar fi o viaţă frumoasă de povestit? Întrebă Genestas.
— Da, continuă Goguelat; afară de bătălii, el era Napoleon al văii noastre.
Ajungând la casa parohială, Genestas îi zări în poartă pe Butifer şi pe Adrien stând de vorbă cu domnul Janvier, care, fără îndoială, se întorcea de la liturghie. Văzându-l pe ofiţer gata să descalece, Butifer se repezi să-i ţină calul de căpăstru, iar Adrien sări de gâtul tătâne-său, care fu emoţionat de gestul acesta; dar ostaşul îşi ascunse simţămintele şi-i spuse:
— Iată-te reparat, Adrien! Pentru Dumnezeu, datorită sărmanului nostru prieten, te-ai făcut aproape bărbat! N-o să-l uit nici pe meşterul Butifer, dascălul tău.
— A! Domnule colonel, spuse Butifer, luaţi-mă în regimentul dumneavoastră! De când a murit domnul primar, mi-e teamă de mine. Nu mă povăţuia el să mă fac soldat? Ei, acum vreau să-i îndeplinesc dorinţa. V-a spus cine sunt, poate că veţi fi îngăduitor cu mine.
— S-a făcut, dragul meu, spuse Genestas bătând palma cu el. Fii pe pace, îţi voi face rost de un serviciu bun.
— Dar dumneavoastră, domnule preot?
— Domnule colonel, sunt la fel de îndurerat ca toată populaţia cantonului, numai că îmi dau seama mai bine decât alţii cât de ireparabilă este pierderea pe care am suferit-o. Omul acela era un înger! Din fericire, a murit fără dureri. Dumnezeu a desfăcut cu mână milostivă legăturile unei vieţi care-a fost o neîncetată binefacere pentru noi.
— Dacă nu sunt indiscret, pot să vă rog să mă însoţiţi până la cimitir? Aş dori să-i spun un fel de rămas-bun.
Butifer şi Adrien îi urmară pe Genestas şi pe preot, care mergeau vorbind la câţiva paşi mai înainte, Când locotenent-colonelul ieşi din orăşel, îndreptându-se spre micul lac, zări pe coasta muntelui un loc mare, stâncos, înconjurat de ziduri.
— Iată cimitirul, îi spuse preotul. Cu trei luni înainte de a fi adus aici, el, cel dintâi, a fost nemulţumit de inconvenientele care rezultă de pe urma vecinătăţii cimitirelor şi a bisericilor; şi, pentru a respecta legea care cere mutarea lor la oarecare distanţă de locuinţe, a donat el însuşi acest teren comunei. Astăzi vom înmormânta un sărman copil: inaugurăm astfel cimitirul prin îngropăciunea nevinovăţiei şi a virtuţii. Să fie moartea o răsplată? Vrea Dumnezeu să ne dea o lecţie chemând la el două fiinţe desăvârşite? Ne ducem oare spre el numai când suntem greu încercaţi: fie la o vârstă fragedă, de suferinţă fizică, fie la o vârstă mai înaintată, de suferinţa morală? A! Iată monumentul rustic pe care i l-am înălţat.
Genestas zări o piramidă de pământ, înaltă de vreo douăzeci de picioare, încă goală, dar ale cărei margini începuseră a se acoperi cu iarbă sub mâinile pricepute ale câtorva locuitori. Gropăriţa izbucnise în lacrimi, cu capul în mâini, aşezată pe pietrele în care se fixase o imensă cruce de brad necojit. Ofiţerul citi următoarele cuvinte săpate în lemn cu litere mari:
D. O. M.42
AICI ODIHNEŞTE BUNUL DOMN BENASSIS PĂRINTELE NOSTRU AL TUTUROR.
RUGAŢI-VĂ PENTRU EL!
— Dumneavoastră, domnule, întrebă Genestas, aţi?
— Nu, răspunse preotul; noi am adus cuvântul care s-a repetat din creierii munţilor şi până la Grenoble.
După ce o clipă rămase tăcut, şi se apropie de Gropăriţa, care nu-l auzi, Genestas spuse preotului:
— De îndată ce mă voi pensiona, voi veni să-mi trăiesc ultimele zile printre dumneavoastră.
Octombrie 1832 – iulie 1833
SFÂRŞIT
1 Scrisoarea din 23 sept. 1832 către mama sa, în Correspondance, Paris, Garnier, 1962, tome II, p.132.
2 Scrisoarea din 2 sept. 1833, ibidem, p.355.
3 Albert Béguin, Balzac visionnaire, Geneve, Skira, 1946, p. 148.
4 Scrisoarea din 23 sept. 1832 către Zulma Carraud, în H. De Balzac, Correspondance, Paris, Garnier, 1962, tome II, p. 129.
5 Scrisoarea din 5 oct. 1833 către Zulma Carraud, ibidem, p.382.
6 Funérailles de Balzac, în Avant l'exil, Paris, Librairie de l'Edition Nationale, 1894, p.507.
7 Vestită mănăstire întemeiată în secolul XI, într-o vale a Alpilor francezi, nu departe de masivul cu acelaşi nume.
8 Mare vasal al regelui.
9 Adept al lui Piron, filosof sceptic din antichitate.
10 Prozator francez, autor de romane facile.
11 Regiune agricolă cuprinsă între Sena şi Marna.
12 Fără ghimpi (lat.).
13 Veche provincie franceză.
14 Pe vremea aceea medicii purtau uniformă.
15 Pentru încălzirea patului.
16 E vorba de unul dintre acei preoţi care, în timpul Revoluţiei franceze (1790), jurase pe constituţia civilă şi revoluţionară a clerului.
17 Era pe vremea când unele slujbe la stat se cumpărau cu bani.
18 Girandolă – sfeşnic cu mai multe braţe.
19 Regiune vestită pentru bogăţia podgoriilor ei.
20 E vorba de regimul revoluţionar burghez care a domnit în Franţa în anii 1793-1794.
21 Membri ai unor secte religioase.
22 Epoleţi de lână purtau numai gradele inferioare.
23 Locuitorii din această provincie a Franţei au reputaţia de oameni descurcăreţi.
24 Veteran al campaniei din Egipt.
25 Napoleon.
26 Denumire dată armatei lui Napoleon în timpul campaniei împotriva Rusiei.
27 În germană: Piei din ochii mei sau te omor!
28 Mică regiune la est de Paris.
29 Reşedinţa regilor Franţei, la Paris
30 Cântec burlesc din secolul al XVIII-lea, foarte popular în Franţa.
31 Binecuvântează, rugăciune latină care se rosteşte înainte de a începe masa.
32 Corect: necromant – persoană care se ocupă cu invocarea morţilor, pentru a afla viitorul.
33 Crucea de război.
34 Adică a drapelelor.
35 Membri ai unei congregaţii de preoţi mireni, care conduc numeroase şcoli.
36 Care stabilise relaţiile dintre Biserică şi Stat (1801).
37 Nume dat şcolii filosofice a stoicilor greci, al cărei întemeietor, Zenon din Citium (sec. IV î.e.n.), îşi ţinea lecţiile sub unul dintre porticele Atenei.
38 Fondatorul mănăstirii Grande-Chartreuse.
39 Fugi, ascunde-te, taci.
40 În franceză renard înseamnă vulpe.
41 Provizor – director de studii al unui liceu.
42 Prescurtarea cuvintelor latineşti Deo optimo maximo (Dumnezeului celui mare şi prea milostiv).