— Nu te teme, îi spunea Benassis Gropăriţei, hai, vino!

  Auzind aceste vorbe, Genestas se întoarse repede în sală. O tânără subţirică şi bine făcută, îmbrăcată într-o rochie cu guler, croită din percal roz, cu dungi subţiri, apăru îndată, îmbujorată de ruşine şi de sfială. Chipul ei atrăgea atenţia mai ales printr-o aplatizare a trăsăturilor care o făceau să semene cu figurile căzăceşti şi ruseşti pe care dezastrul din 1814 le-au făcut – în chip nefericit – populare în Franţa. În adevăr, Gropăriţa avea, ca nordicii, nasul în vânt şi borcănat, gura era mare, bărbia mică, inimile şi braţele roşii, picioarele mari şi puternice ca ale ţărăncilor. Deşi trăia în aer liber, în soare şi vânt, tenul ei era palid ca iarba uscată, dar tocmai culoarea asta îi făcea interesantă fizionomia, de la prima privire.

  — Unde să mai punem că avea în ochii ei albaştri o expresie atât de dulce, în mişcări atâta graţie, în glas atâta suflet încât – deşi trăsăturile ei, în aparenţă, nu se potriveau cu calităţile pe care Benassis le lăudase maiorului – acesta recunoscu în ea fiinţa capricioasă şi bolnăvicioasă pradă suferinţelor unei naturi contrariate în dezvoltarea ei. După ce aţâţă un foc de vreascuri şi de turte, Gropăriţa se aşeză într-un jilţ, luă o cămaşă începută şi stătu aşa, sub privirile ofiţerului, pe jumătate ruşinată, neîndrăznind să-şi ridice ochii, liniştită în aparenţă; dar tremurul precipitat al decolteului ei, a cărui frumuseţe îl izbi pe Genestas, îi trăda teama.

  — Ce mai faci, sărmană copilă, ai înaintat cu lucrul? O întrebă Benassis luând în mână bucăţile de pânză pentru cămăşi.

  Gropăriţa se uită la medic cu un aer sfios şi rugător.

  — Nu mă certaţi, domnule, răspunse, azi nu am lucrat nimic, deşi chiar dumneavoastră mi le-aţi comandat şi pentru nişte oameni care au mare nevoie de ele; dar vremea a fost atât de frumoasă! M-am plimbat, am adunat pentru dumneavoastră ciuperci şi trufe albe pe care le-am dat Jacquottei, am fost atât de mulţumită, căci aveţi invitaţi la cină. Sunt foarte fericită că am ghicit. Ceva îmi spunea să mă duc după ciuperci şi trufe.

  Şi începu din nou să coasă.

  — Domnişoară, aveţi o casă cât se poate de frumoasă, îi spuse Genestas.

  — Nu-i a mea, domnule, răspunse ea, uitându-se la străin cu o privire care părea a roşi, e a domnului Benassis.

  Şi privi cu blândeţe la medic.

  — Ştii bine, copila mea, îi spuse acesta luându-i mâna, că niciodată nimeni nu te va goni de-aici.

  Cu o mişcare bruscă, Gropăriţa se ridică şi ieşi.

  — Ei, spuse medicul către ofiţer, cum ţi se pare?

  — Păi, răspunse Genestas, m-a emoţionat ciudat. A! Dar ce cuib i-ai pregătit!

  — Aş, de unde! Hârtie ieftină de şaptezeci şi cinci de centime sau de un franc, dar aleasă cu grijă, nimic mai mult. Mobila nu-i, nici ea, mare lucru, dogarul meu mi-a făcut-o în semn de recunoştinţă. Gropăriţa şi-a făcut singură perdelele din câţiva coţi de stambă. Locuinţa, mobilierul atât de simplu, ţi se par frumoase pentru că sunt pe coama unui munte, într-o regiune neumblată, unde nu te aşteptai să descoperi ceva atât de curat; dar taina acestei eleganţe stă într-un fel de armonie între casă şi natura care-a reunit aici pâraie, copaci bine grupaţi, şi care-a împrăştiat pe iarbă cele mai frumoase flori ale sale, fragi parfumaţi, splendide violete.

  — Ei, ce s-a întâmplat? O întrebă Benassis pe Gropăriţa care se întorcea.

  — Nimic, nimic, răspunse; mi se pare că s-a rătăcit. Una dintre puicile mele.

  Minţea; dar numai medicul îşi dădu seama – şi-i şopti la ureche:

  — Ai plâns!

  — De ce-mi vorbiţi aşa în faţa unui străin? Îl întrebă.

  — Domnişoară, îi spuse Genestas, mare rău faceţi locuind singură aici; într-un cuib atât de încântător ca acesta, v-ar trebui un soţ.

  — Adevărat, răspunse ea; dar ce vreţi, domnule? Sunt săracă şi cusurgie. Nu prea îmi vine la socoteală să mă duc la câmp cu demâncare sau să mân căruţa, să trăiesc laolaltă cu nişte oameni pe care i-aş iubi fără să pot scoate sărăcia din casă, toată ziua să-mi port în braţe plozii şi să cârpesc ţoalele unui bărbat. Domnul preot mi-a spus că gândurile astea nu sunt creştineşti; ştiu şi eu, dar ce pot face? Uneori prefer să mănânc o coajă de pâine decât să-mi gătesc ceva. De ce voiţi dumneavoastră să fac pe cineva să-şi ia lumea în cap din pricina cusururilor mele? Sau să se omoare ca să-mi împlinească gusturile? Ar fi drept? La dracu! Asta mi-e partea şi trebuie s-o îndur singură de tot.

  — De altfel, sărmana mea Gropăriţă s-a născut leneşă, spuse Benassis, şi trebuie s-o luăm aşa cum e. Dar din spusele ei putem deduce că încă n-a iubit pe nimeni, adăugă el râzând.

  Apoi se ridică şi ieşi pentru o clipă în curte.

  — Îl iubiţi pe domnul Benassis, nu-i aşa? O întrebă Genestas.

  — O! Da, domnule, şi, ca mine, multă lume din canton şi-ar da viaţa pentru dânsul. Dar el care-i vindecă pe alţii, suferă de o boală pe care nimeni nu o poate lecui. Dumneavoastră sunteţi prietenul lui, poate că ştiţi ce are? Cine a putut îndurera pe un om ca el, adevărată întruchipare a bunului Dumnezeu pe pământ? Cunosc mai mulţi oameni care sunt convinşi că până şi grâul creşte mai frumos dacă dimineaţa el a trecut de-a lungul holdelor lor.

  — Dar dumneavoastră ce credeţi?

  — Eu domnule, când îl văd.

  Păru a pregeta, apoi adaogă:

  — Sunt fericită toată ziua.

  Îşi plecă privirile şi trase de ac cu o grabă ciudată.

  — Ei, ce ţi-a povestit căpitanul? Vreo întâmplare cu Napoleon? Întrebă medicul întorcându-se.

  — Domnul l-a văzut pe împărat? Strigă Gropăriţa privindu-l pe ofiţer cu o curiozitate plină de pasiune.

  — Mai întrebaţi? Spuse Genestas, de o mie de ori şi mai bine.

  — A, tare-aş vrea să ştiu ceva militar.

  — Mâine vom veni, poate, la tine să luăm o ceaşcă de cafea cu lapte. Atunci o să-ţi povestească ceva militar, copila mea, spuse Benassis luând-o de umeri şi sărutând-o pe frunte.

  — E fiica mea, după cum vezi! Adăugă el, întorcându-se spre maior; dacă n-o sărut pe frunte, toată ziua parcă nu-s în apele mele.

  Gropăriţa strânse mâna lui Benassis şi spuse încetişor:

  — O! Cât eşti de bun!

  Plecară; dar fata îi urmă ca să-i vadă încălecând. Când Genestas fu călare:

  — Da' cine-i domnul ăsta? Şopti ea la urechea lui Benassis.

  — Ei! Ei! Răspunse medicul, vârându-şi piciorul în seară, poate un bărbat pentru tine.

  Gropăriţa rămase locului, privindu-i cum coboară devale: trecând pe la marginea grădinii, călăreţii o zăriră urcată pe o grămadă de pietre ca să-i poată vedea şi să le mai facă un ultim semn cu capul.

  — Domnule, fata asta are ceva extraordinar, spuse Genestas medicului, când fură departe de casă.

  — Nu-i aşa? Răspunse. De o sută de ori mi-am spus că ar fi o soţie încântătoare; numai că eu, unul, n-aş putea-o iubi altfel decât ca pe o soră sau ca pe o fiică, inima mea e moartă.

  — Are părinţi? Întrebă Genestas. Ce făceau tatăl şi mama ei?

  — O! E o poveste lungă, răspunse Benassis. Acum nu mai are nici tată, nici mamă, nici rude. Până şi numele ei mi-a atras atenţia. Gropăriţa s-a născut în târgul nostru. Tatăl ei, muncitor cu ziua, de fel din Saint-Laurent-du-Pont, se numea Groparul fiindcă, din timpuri străvechi, familia se ocupa cu îngroparea morţilor. În numele ăsta zac toate melancoliile cimitirului. În virtutea unui obicei roman încă respectat pe la noi, ca şi în alte regiuni ale Franţei, şi care constă în a da femeilor numele soţilor lor adăugându-le o terminaţie feminină, fata s-a numit Gropăriţa, după numele lui tată-său. Acel muncitor cu ziua se căsătorise din dragoste cu o cameristă a nu-ştiu-cărei contese, care avea o moşie la câteva leghe de târgul nostru. La noi, ca pretutindeni la ţară, pasiunea nu joacă mare rol într-o căsătorie. În general, ţăranii vor o femeie ca să aibă copii, vor o gospodină ca să le facă o ciorbă bună şi să le-o aducă la câmp, care să ţeasă pânză pentru cămăşi şi să le cârpească hainele. De multă, vreme o aventură ca asta nu se întâmplase în regiunea noastră, unde nu arar un tânăr îşi părăseşte logodnica pentru o altă fată, mai bogată cu un hectar sau două. Soarta Groparului şi a neveste-sii n-a fost îndeajuns de fericită pentru a-i dezobişnui pe locuitorii din Dauphinois cu calculele lor interesate. Nevasta Groparului, o femeie trupeşă, a murit născând o fetiţă. Bărbatu-său a fost atât de îndurerat de această pierdere încât s-a prăpădit în acelaşi an, fără a lăsa nimic copilei sale decât o viaţă nesigură şi, din fire, foarte şubreda. Micuţa a fost luată de milă de o vecină, care a crescut-o până la vârsta de nouă ani. Hrana Gropăriţei devenind o povară prea grea pentru acea femeie cumsecade, şi-a trimis protejata să-şi cerşească pâinea în anotimpul când drumurile sunt pline de călători. Într-o bună zi, orfana se dusese să cerşească pâine la castelul contesei – şi a fost reţinută acolo în amintirea mamei sale. Crescută la castel pentru a servi cândva de cameristă domnişoarei familiei – care s-a căsătorit. Cinci ani mai târziu – micuţa a devenit, în acest răstimp, victima tuturor capriciilor bogătaşilor, care, cei mai mulţi, nu uit deloc statornici în dărnicia lor; binefăcători din întâmplare sau din glumă, când ocrotitori, când prieteni, când stăpâni, el falsifică încă mai mult situaţia, oricum falsă, a copiilor nefericiţi de care par a se interesa, jucându-se nepăsători cu inima, cu viaţa sau cu viitorul lor, nedându-le nici o importanţă. Gropăriţa deveni la început un fel de însoţitoare a tinerei moştenitoare: fu învăţată să citească, să scrie, şi viitoarea ei stăpână se distra uneori dându-i lecţii de muzică. Pe rând domnişoară de companie şi cameristă, ea deveni o fiinţă neisprăvită. Se deprinsese cu luxul, cu găteala şi cu apucături nepotrivite cu starea ei reală. Mai târziu, nefericirile i-au format, cu multă străşnicie, o altă fire, dar n-au putut înlătura cu totul sentimentul nedesluşit al unui destin superior. Până când, într-o bună zi, zi mult funestă pentru sărmana fată, tânăra contesă – care, între timp se măritase – a surprins-o pe Gropăriţa, care nu mai era decât cameristă, gătită cu una dintre rochiile ei de bal şi dansând în faţa unei oglinzi. Orfana, care pe-atunci avea şaisprezece ani, fu concediată fără milă. Lenea o făcu să ajungă în mizerie, să bată drumurile, să cerşească, să muncească, după cum îţi spuneam. Deseori se gândea se arunce în apă, uneori să se dea primului venit; cea mai mare parte a timpului şi-o petrecea tolănită la soare, lângă un zid, întunecată, meditativă, cu faţa în iarbă; călătorii îi aruncau atunci câţiva bănuţi, tocmai pentru că nu cerea nimic. Vreme de un an a rămas la spitalul din Annecy, după un seceriş greu, la care lucrase numai cu nădejdea de a muri. Ar trebui s-o auzi cum îşi povesteşte sieşi sentimentele din acea perioadă a vieţii sale; ades este cât se poate de curioasă în naivele ei spovedanii. În sfârşit, s-a întors în târg cam în epoca în care şi eu mă hotărâsem să mă statornicesc aici. Voiam să cunosc înfăţişarea morală a celor în subordinea mea.

  — În acest scop, i-am studiat caracterul, care mi-a atras luarea-aminte; apoi, după ce am remarcat imperfecţiunile ei organice, am hotărât să-i port de grijă. Poate, cu vremea, se va deprinde cu munca de croitoreasă; oricum, i-am asigurat viitorul.

  — Dar e atât de singură! Spuse Genestas.

  — Nu, una dintre păstoriţele mele doarme la dânsa, răspunse medicul. N-ai observat clădirile fermei, care sunt deasupra casei, ascunse de brazi. O, e în siguranţă. De altminteri, în valea noastră nu există răufăcători; când, din întâmplare, se găsesc, îi trimit în armată, unde devin soldaţi excelenţi.

  — Biata fată! Spuse Genestas.

  — Ba, locuitorii cantonului n-o plâng de fel, continuă Benassis, dimpotrivă, o consideră cât se poate de fericită; există însă o deosebire între ea şi celelalte femei: în vreme ce Dumnezeu a dat altora putere, ei i-a dat slăbiciune; şi oamenii n-au ochi să vadă asta.

  În clipa când cei doi călăreţi au ajuns la drumul ce duce spre Grenoble, Benassis – care prevăzuse efectul pe care priveliştea îl va avea asupra lui Genestas – îşi opri, cu un aer satisfăcut, calul, spre a se bucura de surpriză. Doi pereţi de verdeaţă, înalţi de şaizeci de picioare, mărgineau, cât vedeai cu ochii, o şosea larga, bombată ca o alee de grădină, alcătuind un monument natural cu care un om se putea mândri a-l fi creat. Copacii, netunşi, formau cu toţii imensa podoabă verde care face ca plopul italian să fie unul dintre cei mai magnifici arbori. O parte a drumului, pe care umbra o cuprinsese mai întâi, părea un zid vast de frunze negre, în timp ce, puternic luminat de soarele în scăpătat care dădea mugurilor tonuri aurii, cealaltă parte oferea contrastul jocurilor şi al reflexelor pe care le producea lumina şi briza pe draperia-i unduitoare.

  — Cred că te simţi fericit aici! Strigă Genestas. Toate îţi fac plăcere.

  — Domnule, spuse medicul, dragostea de natură este singura care nu înşeală nădejdile umane. În privinţa asta, nici o dezamăgire. Iată nişte plopi de zece ani: ai mai văzut alţii atât de bine dezvoltaţi ca ai mei?

  — Mare-i Dumnezeu! Spuse ostaşul, oprindu-şi calul în mijlocul drumului al cărui capăt nu se întrezărea.

  — Mă bucur, strigă Benassis, îmi face plăcere să te aud repetând ceea ce însumi spun adeseori în mijlocul acestei alei. Este aici, fără îndoială, ceva religios. Noi doi suntem ca două puncte – şi sentimentul nimicniciei noastre ne duce cu gândul la divinitate.

  Apoi îşi continuară drumul în tăcere, atenţi la tropotul cailor care răsuna pe sub bolta de vegetaţie ca sub cupola unei catedrale.

  — Câte emoţii de care orăşenii n-au habar! Spuse medicul. Simţi miresmele pe care le împrăştie seva plopilor şi răşina zadelor? Ce deliciu!

  — Ascultă! Strigă Genestas. Să ne oprim.

  În depărtări, se auzea un cânt.

  — Cine cântă, femeie sau bărbat? Sau pasăre? Întrebă maiorul în şoaptă. Sau e glasul acestui măreţ peisaj?

  — Câte ceva din toate, răspunse medicul descălecând şi legându-şi calul de tulpina unui plop.

  Apoi făcu semn ostaşului să-l imite şi să-l urmeze. Păşind încet, apucară pe o potecă mărginită de două garduri vii de măceş alb în floare, care împrăştia pătrunzătoare mirozne în aerul umed al serii. Razele soarelui luminau cărarea cu un fel de ardoare pe care umbra proiectată de lunga draperie de plopi o făcea şi mai sensibilă, iar viguroasele sclipiri de lumină învăluiau cu nuanţele lor înflăcărate un bordei aşezat la capătul acestui drum nisipos. O pulbere de aur părea a se fi depus pe acoperişul de paie – de obicei cafeniu ca învelişul unei castane – ale cărui margini roase erau înverzite de mulţimea urechelniţelor şi de muşchi. În ceaţa de lumină, bordeiul abia se zărea; dar pereţii străvechi, uşa, toate aveau o strălucire trecătoare, totul era, din întâmplare, frumos, aşa cum, în unele clipe, este chipul omenesc sub stăpânirea unei pasiuni care-l încălzeşte şi-i dă culoare. Viaţa în aer liber ne înfăţişează uneori suavităţi câmpeneşti şi trecătoare care ne aduc aminte de dorinţa apostolului ce-i spunea Mântuitorului: Să ne întindem cortul şi să rămânem aici.

  În acea clipă, peisajul cel pur şi dulce părea a avea un glas la fel de pur şi dulce, dar un glas trist ca lumina ce-i gata să scapete spre asfinţit; nedesluşită imagine a morţii, un avertisment divin pe care ni-l dă pe cer soarele, după cum pe pământ ni-l dau florile şi gingaşele insecte de o zi.

  La ceasul acela, nuanţele soarelui sunt pătrunse de melancolie – şi melancolică era cântarea; cântec popular de altminteri, cântec de dragoste şi de căinţă, care odinioară a hrănit ura Franţei împotriva Angliei, dar căruia Beaumarchais i-a redat adevărata poezie, aducându-l pe scena teatrului francez şi punându-l în gura unui paj care-şi deschide inima faţă de mama sa vitregă. Aria era modulată fără cuvinte, pe un ton de jale, de un glas care vibra în suflet şi-l înduioşa.

  — E cântecul lebedei, spuse Benassis. În cursul unui secol, glasul acesta nu răsună de două ori în auzul oamenilor. Să ne grăbim, trebuie să-l oprim să cânte. Copilul ăsta se omoară, e curată cruzime să continuăm a-l asculta.

  — Sfârşeşte, Jacques! N-auzi? Sfârşeşte! Strigă medicul.

  Melodia încetă. Genestas rămase în picioare, neclintit şi uluit. Un nor acoperise soarele, peisajul şi glasul tăcuseră odată. Întunericul, frigul, tăcerea înlocuiseră dulcile splendori ale luminii, aburul cald al aerului şi cântarea copilului.

  — De ce nu vrei să mă asculţi? Întrebă Benassis. N-o să-ţi mai dau nici budincă de orez, nici supă de melci, nici curmale proaspete, nici pâine albă! Vrei să mori şi s-o îndurerezi pe biata ta mamă?

  Genestas intră într-o curte mică, destul de curată şi văzu un băietan de cincisprezece ani, slab ca o femeii, blond dar cu părul rar şi aprins la faţă ca şi când ar fi fost fardat cu roşu. Copilul se ridică încet de pe banca pe care şezuse, sub o iasomie mare şi sub lilieci înfloriţi care creşteau în toată voia şi îl învăluiau în frunzişul lor.

  — Te-am povăţuit de-atâtea ori, zise medicul, să te culci odată cu soarele, să te fereşti de răcoarea sorii şi să nu vorbeşti; de ce n-asculţi şi cânţi?

  — Păi, domnule Benassis, mi-era cald şi e atât de plăcut când ţi-e cald! Mie totdeauna mi-e frig. M-am simţit bine şi, fără să mă gândesc, am început a-mi spune în joacă: Malborough pleacă la război30 şi ma ascultam cântând, fiindcă glasul meu semăna un pic cu fluieraşul păstorului dumneavoastră.

  — Bine, dragă Jacques, dar să nu mai faci asta, auzi? Dă-mi mâna.

  Medicul îi pipăi pulsul. Copilul avea ochi albaştri, de obicei plini de blândeţe, dar pe care febra îi făcea atunci strălucitori.

  — Da, eram sigur, ai transpirat, spuse medicul. Mămica ta nu-i acasă?

  — Nu, domnule.

  — Hai, intră în casă de te culcă.

  Tânărul bolnav, urmat de Benassis şi de ofiţer, intră în bordei.

  — Aprinde o lumânare, căpitane Bluteau, spuse medicul, care-l ajuta pe Jacques să-şi scoată zdrenţele de pe el.

  Când Genestas lumină bordeiul, fu uimit de slăbiciunea extremă a copilului, care era numai piele şi os. După ce micul ţăran se culcă, Benassis îi ciocăni coşul pieptului, ascultând zgomotul pe care-l produceau degetele sale; apoi, după ce studie aceste sunete care nu vesteau nimic bun, îl acoperi cu pătura, se dădu un pas înapoi, îşi încrucişă braţele la piept şi-l privi îndelung.

  — Cum te simţi, dragul meu?

  — Bine, domnule.

  Benassis împinse lângă pat o masă cu patru picioare întoarse înăuntru, căută un pahar şi o filolă pe piăca deasupra vetrei şi pregăti o băutură turnând în apă câteva picături din licoarea cafenie a fiolei, cu grijă, măsurate la flacăra lumânării pe care i-o ţinea Genestas.

  — Mămica ta întârzie.

  — Vine, domnule, spuse copilul, o aud venind pe potecă.

  Medicul şi ofiţerul o aşteptară privind în jur. La picioarele patului era întinsă o saltea de muşchi, fără aşternut, fără pătură, pe care dormea mama – desigur, îmbrăcată. Genestas arătă cu degetul acest culcuş lui Benassis, care dădu blând din cap vrând parcă să spună că admirase şi el atâta devotament matern. În curte se auzi zgomot de saboţi – şi medicul ieşi.

  — Va trebui să-l veghezi în noaptea asta pe Jacques, doamnă Colas. Dacă vă spune că nu poate respira, să-i dai sa bea din paharul de pe masă. Aveţi grijă să nu ia dintr-o dată. Decât două sau trei înghiţituri. Paharul să-i ajungă pentru toată noaptea. Nu vă atingeţi de fiolă şi, dacă Jacques transpiră, schimbaţi-i cămaşa.

  Astăzi nu i-am putut spăla cămăşile, domnule dragă, a trebuit să-mi duc cânepa la Grenoble, să fac rost de ceva bani.

  — Bine, o să-ţi trimit eu nişte cămăşi.

  — Îi merge mai rău puişorului meu? Întrebă femeia.

  — Nu mă aştept la nimic bun, doamnă Colas; a fost imprudent şi a cântat; dar nu-l certa, nu-l lua la rost, ai curaj. Dacă Jacques va avea dureri, trimite o vecină după mine. La revedere.

  Medicul îşi chemă însoţitorul şi se întoarse spre potecă.

  — Băiatul ăsta e bolnav de piept? Întrebă Genestas.

  — Vai, da! Răspunse Benassis. Numai o minune l-ar putea salva, nu ştiinţa. Profesorii noştri de la Şcoala de medicină din Paris ne vorbeau adeseori de fenomenul la care mai adineaori ai asistat. Unele boli de genul acesta produc, în organul vocal, modificări care dau bolnavilor, pentru moment, facultatea de a emite sunete a căror perfecţiune nu poate fi atinsă de nici un virtuoz. Din pricina mea, ai avut o zi tristă astăzi, domnule, spuse medicul după ce încălecă. Pretutindeni suferinţa, pretutindeni moarte, dar şi resemnare. Oamenii de la ţară mor întotdeauna cu filosofie, suferă, tac şi închid ochii ca animalele. Dar să nu mai vorbim de moarte şi să dăm pinteni cailor: trebuie neapărat să ajungem în târg până nu se lasă noaptea, ca să-ţi pot arăta cartierul cel nou.

  — A! Arde undeva, strigă Genestas arătând spre munte un anumit loc de unde se înălţa o jerbă de flăcări.

  — Focul acela nu-i primejdios. Probabil, cuptorarul nostru mai scoate un cuptor de var. Această industrie, nouă pe la noi, foloseşte rocile calcaroase din locurile acelea.

  Se auzi o împuşcătură; fără să vrea, Benassis scăpă o exclamaţie şi spuse cu un gest de nerăbdare:

  — Dacă Butifer a tras, apoi om vedea care din noi doi e mai tare.

  — Acolo s-a tras, spuse Genestas arătând spre o pădurice de fag aşezată deasupra lor, pe munte. Da, acolo, urechea mea de veteran nu mă-nşeală.

  — Să mergem degrab'! Strigă Benassis, care, îndreptându-se fără ocol spre pădurice, îşi sili calul să zboare peste văi şi peste ridicături, ca şi când ar fi vrut să se ia la întrecere cu cineva, atât de mult ţinea să-l surprindă în flagrant delict pe cel ce trăsese.

  — Omul pe care-l cauţi a dispărut, îi strigă Genestas, care cu greu se ţinea pe urmele lui.

  Benassis îşi răsuci brusc calul, făcu cale întoarsa şi omul pe care-l căuta se arătă curând pe o stâncă ascuţită, la o sută de picioare deasupra celor doi călăreţi.

  — Butifer, strigă Benassis, văzându-l cu o puşcă lungă în mâna, coboară-te!

  Butifer îl recunoscu pe medic şi răspunse cu un semn respectuos şi prietenesc, care arăta deplină supunere.

  — Înţeleg, spuse Genestas, un om cuprins de teamă sau un alt sentiment violent se poate căţăra pe un asemenea vârf de stâncă; dar cum să te cobori de-acolo?

  — N-am nici o emoţie, răspunse Benassis, flăcăul acela e mai sprinten decât o capră de munte! Vei vedea îndată!

  Deprins de întâmplările războiului să cântărească preţul real al oamenilor, maiorul admiră ciudata îndemânare, eleganta siguranţă a mişcărilor lui Butifer în timp ce acesta se cobora de-a lungul asperităţilor stâncii în vârful căreia cu atâta îndrăzneală se urcase.

  Trupul zvelt şi viguros al vânătorului se echilibra cu graţie în toate poziţiile pe care povârnişurile drumului îl sileau să le adopte; păşea pe un vârf de stâncă mai liniştit decât pe parchet, atât de sigur părea pe picioarele sale. Cu puşca sa cu ţeavă lungă umbla de-ai fi zis că e un baston de promenadă. Butifer era un bărbat tânăr, de statură potrivită, dar slab, ciolănos şi nervos; când îl văzu mai de-aproape, Genestas rămase uimit de frumuseţea lui virilă. După toate aparenţele, făcea parte din tagma acelor contrabandişti care-şi fac meseria fără violenţe, folosind – spre a înşela fiscul – numai viclenia şi răbdarea. Avea un chip bărbătesc, ars de soare. Ochii lui, de un galben deschis, străluceau ca aceia ai unui vultur, cu al cărui plisc nasul său subţire, cu vârful uşor curbat, avea multă asemănare. Umerii obrajilor erau acoperiţi cu puf. Gura, roşie, întredeschisă, arăta dinţi de un alb strălucitor. Barba, mustăţile, favoriţii roşcaţi pe care-i purta – şi care erau ondulaţi de la natură – subliniau şi mai mult expresia bărbătească şi dârză a chipului său. La el, totul era numai forţă. Musculatura braţelor neîncetat antrenate avea o dezvoltare, o vârtoşenie curioasă. Pieptul era lat, iar fruntea părea a fi lăcaşul unei inteligenţe sălbatice. Avea aerul îndrăzneţ şi hotărât, dar calm, al unui om deprins să-şi pună în joc viaţa şi care şi-a încercat atât de ades puterea trupului sau a minţii în primejdii de tot felul, încât nu se mai îndoieşte de sine. Era îmbrăcat cu o bluză sfâşiată de mărăcini şi avea în picioare nişte tălpi prinse în cureluşe de piele. Prin găurile pantalonului de pânză albastră, se vedeau picioarele roşii, fine, slabe şi nervoase ca de cerb.

  — Iată-l pe cel care, cândva, a tras cu puşca în mine, spuse în şoaptă Benassis maiorului. Dacă acum mi-aş exprima dorinţa să mă descotorosesc de cineva, l-ar ucide fără a pregeta.

  — Butifer, continuă el, adresându-se braconierului, te credeam cu adevărat om de onoare şi mi-am dat cuvântul, pentru că şi tu mi l-ai dat. Făgăduiala pe care am făcut-o procurorului regal de la Grenoble se întemeia pe jurământul tău de a nu mai vâna, de a deveni om aşezat, ordonat, muncitor, iar acum tragi cu puşca şi te afli pe moşia contelui de Labranchoir. Dacă paznicul lui te prindea, nenorocitule? Din fericire pentru tine, n-o să-ţi închei proces-verbal, ai fi recidivist acum şi nici autorizaţie pentru port de armă n-ai! Ţi-am lăsat puşca din respect pentru dragostea pe care o porţi acestei arme.

  — E frumoasă, zise maiorul, recunoscând că e o puşcă de vânătoare Saint-Etienne.

  Contrabandistul ridică privirea spre Genestas, vrând parcă să-i mulţumească pentru părerea sa.

  — Butifer, continuă Benassis, ar trebui să te mustre cugetul. Dacă te apuci iar de vechea ta meserie, te vei pomeni din nou într-un loc împrejmuit de ziduri; nici un fel de protecţie nu te va putea scăpa de ocnă; vei fi pecetluit. Chiar deseară să-mi aduci puşca, va rămâne în păstrarea mea.

  Cu o mişcare convulsivă, Butifer strânse în palmă ţeava armei.

  — Aveţi dreptate, domnule primar, spuse. Am greşit, mi-am călcat cuvântul, sunt un câine. Puşca trebuie să stea la dumneavoastră, dar, luându-mi-o, mă veţi moşteni. Ultimul glonte pe care-l va trage copilul mamei mele îmi va atinge creierul. Ce vreţi! V-am făcut pe plac, am stat liniştit toată iarna, dar primăvara a început să-mi fiarbă sângele-n vine. Eu nu ştiu să ar, nici nu-mi dă inima brânci să-mi petrec viaţa îngrijind de orătănii, nici nu-mi pot pleca spinarea să sap la zarzavat, nici să biciuiesc aerul conducând o căruţă, nici să stau într-un grajd şi să buşumez spinarea unui cal; mi-e scris deci să crăp de foame? Numai colo, sus, mă simt în apele mele, spuse, după o pauză, arătând munţii. Acolo mă aflu de-o săptămână, văzusem o capră neagră şi capra neagră e colea, spuse, arătând vârful stâncii, e a dumneavoastră! Iubite domnule Benassis, lăsaţi-mi puşca. Credeţi-mă, vă jur! Plec din comună, mă duc în Alpi, unde vânătorii de capre negre nu-mi vor spune nimic; dimpotrivă, mă vor primi cu plăcere – şi acolo voi muri într-un fund de gheţar. Iată, vă spun deschis, mai bine trăiesc astfel un an sau doi în creierii munţilor, unde nu e nici guvern, nici vameş nici pădurar, nici procuror regal, decât să clocesc o sută de ani în mlaştina dumneavoastră. Numai pe dumneavoastră vă voi regreta, de ceilalţi puţin îmi pasă! Dumneavoastră când aveţi dreptate, cel puţin nu omorâţi oamenii.

  — Dar Louise? Îl întrebă Benassis.

  Butifer căzu pe gânduri.

  — Ehei, băiete, spuse Genestas, învaţă să citeşti, sa scrii, vino la regimentul meu, încalecă un cal, fă-te carabinier. Dacă va suna goarna pentru un război mai curat, vei vedea că bunul Dumnezeu parcă anume te-a făcut să trăieşti în mijlocul tunurilor şi al gloanţelor, în bătălii – şi vei deveni general.

  — Da, dacă se întorcea Napoleon, răspunse Butifer.

  — Cunoşti învoiala noastră? Întrebă medicul. La a doua contravenţie, mi-ai făgăduit să te faci soldat. Îţi dau şase luni ca să înveţi a citi şi a scrie; apoi voi căuta un băiat de familie pe care să-l înlocuieşti.

  Butifer privi munţii.

  — Nu, nu vei pleca în Alpi! Strigă Benassis. Un om ca tine, un om de onoare, plin de calităţi mari, trebuie să-şi servească ţara, să comande o brigadă şi sa nu moară fugărind o capră neagră. Cu viaţa pe care o duci acum vei ajunge de-a dreptul la ocnă. Eforturile supraomeneşti pe care le faci te silesc la lungi perioade de odihnă; cu vremea, te vei deprinde cu viaţa trândavă care va distruge în tine orice idee de ordine, te va obişnui să abuzezi de puterea ta, să-ţi cauţi singur dreptate – de aceea doresc, împotriva voinţei tale, să te aduc pe e alea cea bună.

  — Mi-e scris deci să pier de dor şi de durere? Când mă aflu la oraş, simt că mă sufoc. La Grenoble nu pot sta mai mult de o zi, când o însoţesc pe Louise.

  — Cu toţii avem înclinaţii, pe care trebuie să ştim a le înfrâna sau a le face folositoare pentru semenii noştri. Dar e târziu şi sunt grăbit; mâine, când vei trece pe la mine ca să-mi aduci puşca, vom mai vorbi de aceste toate, copilul meu. La revedere. Capra neagră – vinde-o la Grenoble.

  Şi cei doi călăreţi plecară.

  — Iată un om adevărat, spuse Genestas.

  — Un om care a apucat pe o cale rea, răspunse Benassis. Dar ce-i de făcut? L-ai auzit. Nu-i trist lucru să vezi irosindu-se asemenea calităţi? Dacă inamicul ar năvăli în Franţa, Butifer, în fruntea a cinci sute de tineri, ar ţine în loc, în munţi, o divizie timp de o lună; dar în timp de pace nu-şi poate manifesta energia decât sfidând legile. Are nevoie de o forţă oarecare pe care s-o învingă; când nu-şi riscă viaţa, luptă cu societatea, îi ajută pe contrabandişti. Flăcăul ăsta trece Ronul, singur într-o bărcuţă, pentru a duce încălţăminte în Savoia; se refugiază, cu arma încărcată, pe un munte inaccesibil, unde poate rămâne două zile hrănindu-se cu o coajă de pâine. Cu un cuvânt, îi place primejdia aşa cum altuia îi place somnul. Tot gustând plăcerile senzaţiilor extreme, s-a pomenit în afara vieţii obişnuite. Eu nu vreau ca – mergând mai departe pe panta insensibilă a unei căi greşite – un om ca dânsul să devină un tâlhar şi să moară pe eşafod. Dar ce părere ai, căpitane, de târgul nostru?

  Genestas zări de departe o piaţă mare, circulară, plantata cu arbori, în mijlocul căreia se afla o fântână înconjurată de plopi. Incinta era marcată de taluzuri pe care se ridicau trei şiruri de arbori diferiţi; salcâmi, apoi cemişari şi, în partea de sus a coronamentului, puieţi de ulm.

  — Iată locul unde se ţin bâlciurile noastre, spuse Benussis. De aici începe Strada-Mare, cu cele două case frumoase de care v-am vorbit: a judecătorului de pace şi a notarului.

  Apucară atunci pe o stradă largă, pavată destul de îngrijit, cu bolovani mari; de fiecare parte a ei se găseau vreo sută de case noi, aproape toate despărţite între ele de grădini. Biserica, al cărei portal forma o frumoasă perspectivă, închidea strada, pe la mijlocul căreia două alte străzi fuseseră recent trasate şi unde se şi ridicaseră câteva case. Primăria, aşezată în piaţa bisericii, se înălţa drept în faţa casei parohiale.

  Pe măsură ce Benassis înainta, femeile, copiii şi bărbaţii, a căror zi de muncă se încheiase, se grăbeau să iasă în pragul porţilor; unii îşi scoteau bonetele, alţii îi dădeau bineţe, copiii cei mici ţipau şi săreau în jurul calului său, ca şi când ar fi cunoscut bunătatea patrupedului la fel de bine ca şi aceea a stăpânului. Era o veselie surdă care, ca toate simţămintele adânci, avea sfiala sa particulară şi atracţia ei comunicativă.

  Văzând primirea care se făcea medicului, Genestas îşi zise că, în ajun, Benassis fusese prea modest atunci când îi descrisese afecţiunea pe care i-o purta populaţia cantonului. Iată cea mai blândă dintre monarhii, ale cărei titluri sunt scrise în inimile supuşilor, iată, de altfel, adevărata monarhie. Oricât ar fi de orbitoare strălucirea gloriei sau a puterii unui om, sufletul său se satură repede de satisfacţiile pe care i le procură orice acţiune exterioară şi îşi dă curând seama că totul e deşertăciune, căci nu descoperă nici o schimbare, nimic nou, nimic mai mare în exercitarea facultăţilor sale fizice. Regii, chiar de-ar stăpâni pământul, sunt osândiţi, ca şi ceilalţi oameni, să trăiască într-un cerc strâmt, supuşi legilor sale – iar fericirea lor atârnă de impresiile lor personale, far Benassis nu întâlnea, pretutindeni în canton, decât supunere şi prietenie.

  Napoleon al poporului.

  B ine-aţi venit, domnule, spuse Jacquotte. Că domnii vă aşteaptă de-o bună bucată de vreme. Aşa se-ntâmplă mereu. De-aia nu-mi izbutesc mâncărurile pe care eu mă străduiesc să le fac cât mai bune. Acum toate s-au uscat de cât au stat la cuptor.

  — Gata, iată-mă-s, spuse Benassis zâmbind.

  Cei doi călăreţi descălecară şi se îndreptară spre salon, unde se aflau persoanele pe care medicul le invitase.

  — Domnilor, spuse medicul luându-l de mână pe Genestas, am onoarea a vă prezenta pe domnul Bluteau, căpitan în regimentul de cavalerie cu garnizoana la Grenoble, un veteran care mi-a făgăduit să rămână câtva timp în mijlocul nostru.

  Apoi, întorcându-se către Genestas, îi arătă un bărbat înalt, ciolănos, cu pârul cărunt, îmbrăcat în negru.

  — Domnul, îi spuse, este domnul Dufau, judecătorul de pace de care v-am mai vorbit şi care a contribuit atât de mult la prosperitatea comunei.

  — Domnul, continuă el conducându-l în faţa unui tânăr slab, palid, potrivit ca statură, îmbrăcat tot în negru şi care purta ochelari, domnul este domnul Tonnelet, ginerele domnului Gravier şi primul notar care s-a stabilit în târg.

  Apoi, întorcându-se spre un bărbat gros, pe jumătate ţăran, jumătate orăşean, cu chipul aspru, ciupit dar plin de bonomie:

  — Domnul, continuă el, este vrednicul meu adjunct, domnul Cambon, negustorul de lemne căruia îi datorez binevoitoarea încredere pe care mi-o acordă populaţia. Este unul dintre creatorii şoselei pe care ai admirat-o.

  — Nu mai e necesar, spuse Benassis făcând un gest către preot, să vă spun care e profesiunea domnului. E un om pe care nimeni nu se poate opri să-l iubească.

  Figura preotului absorbi întreaga atenţie a ofiţerului prin frumuseţea morală pe care o exprima şi ale cărei seducţii erau irezistibile. La prima privire, chipul domnului Janvier putea să pară neplăcut, atât de aspre şi de contrastante îi erau trăsăturile. Statura sa scundă, slăbiciunea sa, întreaga ţinută vădeau o mare debilitate fizică, dar fizionomia, veşnic liniştită, mărturisea adânca pace interioară a credinciosului şi vigoarea celor cu sufletul curat. Ochii, care păreau a oglindi cerul, trădau nestinsa flacără a carităţii care-i mistuia inima. Gesturile, puţine şi fireşti, erau ale unui om modest; mişcările sale aveau simplitatea sfioasă a celor ale fetelor. Înfăţişarea sa inspira respect şi dorinţa nedesluşită de a te apropia de el.

  — A! Domnul primar. Spuse el înclinându-se parcă pentru a se feri de elogiul pe care i-l făcea Benassis.

  Timbrul glasului său îl impresionă până în adâncul inimii pe maior, pe care cele două vorbe rostite de preotul cel necunoscut îl cufundară într-o visare aproape religioasă.

  — Domnilor, rosti Jacquotte înaintând până în mijlocul salonului şi oprindu-se acolo cu pumnii în şolduri, supa e pe masă.

  La invitaţia lui Benassis, care-i interpelă pe fiecare la rând pentru a nu mai ţine seama de priorităţi, cei cinci convivi ai medicului trecură în sufragerie şi se aşezară la masă, după ce îl ascultară pe preot rostind fără emfază, în şoaptă, un Benedicte31. Masa era acoperită cu o pânză damaschinată – din cea inventată, sub Henric al IV-lea, de fraţii Graindorge, pricepuţi manufacturieri care au dat numele lor acestor ţesături dese, atât de binecunoscute gospodinelor. Faţa de masă strălucea ca neaua şi răspândea parfumul cimbrişorului pe care Jacquotte îl presa între lenjerii. Vesela era de faianţă albă tivită cu albastru, perfect păstrată. Carafele aveau o formă antică, octogonală, care astăzi numai în provincie se mai poate întâlni. Mânerele cuţitelor, toate în corn sculptat, înfăţişau figuri bizare. Cercetând cu atenţie aceste obiecte, de un lux străvechi şi totuşi ca şi noi, toţi le găseau în armonie cu blândeţea şi sinceritatea stăpânului casei. Atenţia lui Genestas fu atrasă, o clipă, de capacul supierei, împodobit cu legume în relief, foarte bine colorate, în maniera lui Bernard Palissy, vestitul artist al secolului al XVI-lea.

  Adunarea nu era lipsită de originalitate. Capetele viguroase ale lui Benassis şi Genestas contrastau admirabil cu capul apostolic al domnului Janvier, după cum feţele veştede ale judecătorului şi adjunctului scoteau mai bine în evidenţă faţa tânără a notarului, întreaga societate părea a fi reprezentată de aceste figuri variate, pe care se zugrăveau deopotrivă mulţumirea de sine, satisfacţia pentru ziua de azi şi încrederea în cea de mâine. Numai domnilor Tonnelet şi Janvier, ca mai tineri ce erau, le plăcea să scruteze evenimentele viitoare, pe care le simţeau ca aparţinându-le, În vreme ce convivii ceilalţi preferau să îndrume convorbirea spre trecut; dar cu toţii priveau cu gravitate cele omeneşti şi opiniile lor oglindeau o îndoită nuanţă de melancolie: una avea paloarea asfinţitului, era amintirea îndepărtată a unor bucurii ce n-aveau să se mai întoarcă; cealaltă, ca răsăritul de soare, făgăduia o zi frumoasă.

  — Cred că astăzi v-aţi ostenit mult, domnule preot? Spuse domnul Cambon.

  — Da, domnule, răspunse Janvier; înhumarea sărmanului cretin şi aceea a părintelui Pelletier au avut loc la ore diferite.

  — Acum vom putea să demolăm cocioabele din salul vechi, spuse Benassis adjunctului său. Dărâmând casele acelea vom câştiga cel puţin jumătate hectar de imaş; pe deasupra, comuna va economisi cei o sută de franci pe care-i cheltuia pentru întreţinerea lui Chautard, cretinul.

  — Aceşti o sută de franci ar trebui să-i alocăm timp de trei ani pentru construirea unui podeţ pe drumul devale, peste pârâu, spuse domnul Cambon. Locuitorii din târg şi din vale s-au deprins să treacă prin proprietatea lui Jean-François Pastoureau şi până la urmă o s-o strice şi o să-i facă multă pagubă bietului om.

  — Adevărat, zise judecătorul, asta-i cea mai bună întrebuinţare ce s-ar putea da banilor. După opinia mea, prea multele poteci sunt una dintre plăgile satelor noastre. A zecea parte a proceselor aduse înaintea judecătorilor de pace au drept pricină diferite servituţi nedrepte. Astfel, într-o mulţime de comune, se atentează, aproape nepedepsit, la dreptul de proprietate. Respectul faţă de proprietate şi de lege sunt două sentimente prea ades nesocotite în Franţa şi pe care ar trebui să le propagăm. Sunt mulţi oameni care găsesc că e dezonorant să sprijine legea şi Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala, zicală ce pare dictată de un lăudabil sentiment de generozitate, nu este în fond decât o formulă ipocrită care ne ajută să ne disimulăm egoismul. Sa recunoaştem: nu suntem patrioţi! Adevărat patriot este cetăţeanul destul de pătruns de importanţa legilor pentru a impune respectarea lor cu orice risc. A lăsa liber pe un răufăcător nu înseamnă oare a te face vinovat de crimele lui viitoare?

  — Toate se leagă între ele, spuse Benassis. Dacă primarii ar întreţine mai bine drumurile, n-ar fi atâtea poteci. Apoi, consilierii municipali ar fi mai instruiţi, i-ar sprijini pe primar şi pe proprietari atunci când aceştia se opun unor servituţi nedrepte; cu toţii ar explica celor ignoranţi că şi castelul, şi ogorul, şi bordeiul, şi copacul sunt lucruri deopotrivă de sfinte şi că DREPTUL nu e nici mai mare, nici mai mic în raport cu valoarea proprietăţii. Dar un asemenea progres nu se poate obţine îndată, el depinde de conştiinţa populaţiei, pe care nu o putem reforma din temelii decât cu ajutorul intervenţiei eficace a preoţilor. Vorbele astea nu dumneavoastră vi le adresez, domnule Janvier.

  — Nici nu le iau astfel, răspunse preotul râzând. Nu mă străduiesc eu să apropii dogmele religiei catolice de vederile dumneavoastră administrative? Tocmai de aceea am încercat, nu o dată, în instrucţiunile mele pastorale despre furt, să-i conving pe locuitorii din parohie de justeţea ideilor pe care le-aţi exprimat despre drept. În adevăr, Dumnezeu nu cântăreşte furtul după valoarea obiectului furat, ci îl judecă pe hoţ. Acesta e sensul parabolelor cu care am încercat a familiariza inteligenta credincioşilor mei.

  — Aţi izbutit, domnule preot, spuse Cambon. Eu, unul, pot aprecia schimbările pe care le-aţi adus în conştiinţa oamenilor, comparând starea de astăzi a comunei cu cea din trecut. Sunt sigur că există puţine cantoane în care muncitorii să fie atât de conştiincioşi în timpul lucrului. Vitele sunt bine păzite şi numai rareori se întâmplă să facă vreo stricăciune. Pădurile sunt respectate, în sfârşit, aţi izbutit a-i convinge pe ţăranii noştri că timpul liber al bogaţilor este recompensa unei vieţi de economie şi de muncă.

  — Dacă-i aşa, spuse Genestas, înseamnă că sunteţi destul de mulţumit de ostaşii dumneavoastră, domnule preot?

  — Domnule căpitan, răspunse preotul, pe lumea asta nu trebuie să ne aşteptăm să descoperim îngeri. Pretutindeni unde e sărăcie, e şi suferinţă. Suferinţa, sărăcia sunt forţe vii care au abuzurile lor, după cum şi puterea le are pe ale sale. Ţăranii care au parcurs două leghe până la ţarina lor şi seara s-au întors istoviţi – atunci când văd nişte vânători care trec peste ogoarele şi holdele lor ca să ajungă mai degrabă la cină, credeţi că vor pregeta să-i imite? Printre cei care bătătoresc potecile de care se plângeau mai adineaori domnii, care sunt delincvenţii? Cei ce trudesc, sau cei ce se distrează? Astăzi, bogătaşii şi săracii ne dau, deopotrivă bătaie de cap. Credinţa ca şi puterea trebuie întotdeauna să coboare din înălţimile fie cereşti, fie sociale; iar astăzi nu încape îndoială că păturile sus-puse mi mai puţină credinţă decât poporul, căruia Dumnezeu îi făgăduieşte cerul drept răsplată a suferinţelor cu răbdare îndurate. Deşi supus disciplinei ecleziastice şi gândirii superiorilor inei, cred că încă multă vreme va trebui să fim mai puţin exigenţi în chestiunile de cult şi să încercăm a reînsufleţi sentimentul religios în păturile mijlocii, acolo unde credinţa se discută în loc să se practice învăţăturile ei. Mania de a filosofa a celor bogaţi a constituit un exemplu cât se poate de fatal pentru cei săraci şi a provocat prea îndelungi interregnuri în împărăţia Domnului. Ceea ce putem obţine astăzi de la credincioşii noştri depinde în întregime de influenţa noastră personală; nu-i însă trist lucru ca, într-o comună, credinţa să se datoreze numai respectului de care se bucură un om? Când credinţa va fecunda din nou ordinea socială şi va impregna toate păturile cu învăţătura ei, cultul său nu va mai fi pus în discuţie. Cultul unei credinţe este forma ei, iar societăţile nu subzistă decât prin forme. Voi cu drapelul, noi cu crucea.

  — Domnule preot, aş dori să ştiu, spuse Genestas întrerupându-l pe domnul Janvier, de ce-i opriţi pe bieţii oameni să se distreze duminicile dansând?

  — Domnule căpitan, răspunse preotul, noi nu urâm dansul în sine, dar îl prescriem ca o pricină de imoralitate care tulbură liniştea şi corupe moravurile la ţară. A purifica spiritul de familie, a veghea la sfinţenia legăturilor sale ce altceva înseamnă decât a smulge răul din rădăcină?

  — Ştiţi, spuse domnul Tonnelet, că în fiecare canton se comit mereu tot felul de delicte; dar într-al nostru, acestea sunt din ce în ce mai rare. Dacă unii dintre ţăranii noştri nu stau mult la gânduri când e vorba să intre cu plugul în brazda vecinului, sau să taie din răchita altuia când au nevoie, apoi astea-s păcate mărunte pe lângă cele ale orăşenilor. De aceea, găsesc că ţăranii de prin valea asta sunt foarte credincioşi.

  — O! Credincioşi, spuse surâzând preotul; pe-aici nu ne temem de fanatism.

  — Dar, domnule preot, obiectă domnul Cambon, dac a locuitorii târgului s-ar duce în toate dimineţile la liturghie, dacă vi s-ar spovedi în fiecare săptămână, ar fi greu ca ogoarele să fie lucrate şi nici trei preoţi n-ar dovedi să le facă pe toate.

  Domnule, continuă preotul, a munci înseamnă a te ruga. Căci practica presupune cunoaşterea principiilor religioase care stau la temelia societăţilor.

  — Dar patriotismul? Întrebă Genestas.

  — Patriotismul, răspunse grav preotul, nu inspiră decât sentimente trecătoare, religia le face durabile. Patriotismul este o uitare de-o clipă a interesului personal, în vreme ce creştinismul este un sistem complet de împotrivire la tendinţele depravate ale omului.

  — Cu toate astea, domnule, în timpul războaielor Revoluţiei, patriotismul.

  — Da, în timpul Revoluţiei am făcut minuni, spuse Benassis întrerupându-l pe Genestas; dar după douăzeci de ani, în 1314, patriotismul nostru era mort; în timp ce Franţa şi Europa s-au aruncat asupra Asiei de douăsprezece ori într-o sută de ani, îmboldite de o idee religioasă.

  — Poate, spuse judecătorul, că e uşor lucru să mai tărăgănezi interesele materiale care dau naştere la lupte între popoare; în vreme ce războaiele pornite pentru apărarea dogmelor, al căror obiect niciodată nu e precis, sunt necesarmente interminabile.

  — Bine, domnule, dar nu serviţi peştele? Întrebă Jacquotte, care, ajutată de Nicole, luase farfuriile de pe masă.

  Credincioasă deprinderilor sale, bucătăreasa aducea mâncărurile una după alta, obicei care are dezavantajul de a-i sili pe cei lacomi să mănânce considerabil, iar pe cei cumpătaţi, care şi-au astâmpărat foamea cu primele feluri, să renunţe la cele mai bune lucruri.

  — Vai! Domnule, spuse preotul adresându-se judecătorului, cum puteţi susţine că războaiele religioase n-aveau un ţel precis? Pe vremuri, religia era un liant atât de trainic al societăţii încât interesele materiale nu se puteau despărţi de problemele religioase. Aşa că fiecare soldat ştia foarte bine pentru ce lupta.

  — Dacă oamenii au luptat atât de mult pentru religie, spuse Genestas, înseamnă că Dumnezeu a construit o lume foarte şubredă. O instituţie divină ar trebui să-i impresioneze pe oameni prin adevărul ei.

  Toţi invitaţii priviră spre preot.

  — Domnilor, spuse domnul Janvier, religia se simte, nu se defineşte. Noi nu suntem chemaţi a judeca nici mijloacele, nici ţelurile Atotputernicului.

  — Aşadar, trebuie să credem în toate genuflexiunile dumneavoastră? Întrebă Genestas, cu bonomia militarului care niciodată nu s-a gândit la Dumnezeu.

  — Domnule, răspunse grav preotul, religia catolică alină mai bine decât celelalte neliniştile omeneşti; dar chiar de n-ar fi astfel, vă-ntreb: ce-aţi pierde crezând în adevărurile sale?

  — Nu mare lucru, spuse Genestas.

  — În schimb, cât nu riscaţi a pierde dacă nu credeţi în ele! Dar, domnule, să vorbim despre interesele pământeşti, care vă sunt mai apropiate. Gândiţi-vă că degetul lui Dumnezeu se imprima puternic pe toate lucrurile omeneşti de care se atinge prin mâna vicarului său. Mult au pierdut oamenii părăsind calea credinţei noastre. Biserica a cărei istorie puţini au avut curiozitatea s-o citească, şi pe care lumea o judecă după anumite păreri greşite răspândite cu intenţie în popor – oferă modelul desăvârşit al stăpânirii pe care oamenii se străduiesc astăzi s-o statornicească. Principiul elecţiunii a făcut din ea, de multă vreme, o mare putere politică. Odinioară nu exista nici o singură instituţie religioasa care să nu se întemeieze pe libertate, pe egalitate. Toţi factorii cooperau la lucrare. Stareţul, abatele, episcopul, generalul ordinului religios, papa erau pe atunci aleşi cu grijă, după nevoile Bisericii a cărei gândire o exprimau: iată de ce aveau drept la supunerea cea mai oarbă. Voi trece sub tăcere binefacerile sociale ale acestei gândiri care a făurit naţiunile moderne, a inspirat atâtea poeme, catedrale, statui, tablouri şi lucrări muzicale, pentru a vă atrage atenţia că alegerile dumneavoastră plebee, juriul şi sistemul bicameral s-au zămislit în conciliile provinciale şi ecumenice, în episcopat şi colegiul cardinalilor; cu această deosebire că ideile filosofice actuale asupra civilizaţiei îmi par a păli în faţa sublimei şi divinei idei a comunităţii creştine, imagine a unei comunităţi sociale universale, înfăptuite prin Cuvânt şi prin faptă, reunite în dogma religioasă. Va fi greu pentru noile sisteme politice, oricât de desăvârşite am presupune că sunt, să repete minunile datorate epocii când Biserica sprijinea inteligenţa umană.

  — De ce? Întrebă Genestas.

  — Mai întâi, pentru că elecţiunea, pentru a fi un principiu, cere o egalitate absolută a electorilor: trebuie să fie cantităţi egale, ca să mă servesc de o expresie din geometrie, lucru pe care politica modernă nu-l va obţine niciodată. Apoi, marile înfăptuiri sociale nu se fac decât prin puterea sentimentelor, singura care-i poate uni pe oameni, în timp ce filozofismul modern şi-a fondat legile pe interesul personal, care tinde a-i dezbina. Odinioară se întâlneau, mai ades decât astăzi, la diferitele naţiuni, oameni generoşi, însufleţiţi de o dragoste maternă pentru drepturile nesocotite, pentru suferinţele celor mulţi. Iar preotul, copil al clasei mijlocii, se opunea forţei brutale şi apăra popoarele împotriva vrăjmaşilor lor. Biserica a avut posesiuni teritoriale şi interesele sale temporale, care păreau că trebuie s-o consolideze, până la urmă i-au slăbit influenţa. În adevăr, dacă preotul posedă o proprietate privilegiată, apare ca opresor; dacă statul îl plăteşte, este un funcţionar care-i dator cu timpul său, cu inima şi cu viaţa sa; cetăţenii consideră virtutea sa drept o datorie şi filantropia sa, lipsită de principiul liberului-arbitru, i se ofileşte în inimă. Dar dacă preotul e sărac, ilara e preot voluntar, fără alt sprijin decât Dumnezeu, Iară altă avere decât inimile credincioşilor, atunci devine din nou misionarul Americii, se numeşte apostol, principe al binelui. Cu un cuvânt, domneşte prin sănii ie lucie şi sucombă prin opulenţă.

  Domnul Janvier subjugase atenţia tuturor. Convivii Uneau, meditând cuvintele atât de noi în gura unui simplu preot.

  — Domnule Janvier, printre adevărurile pe care le-aţi rostit, se află şi o eroare gravă, spuse Benassis. După cum ştiţi, nu-mi place să vorbesc despre interesele generale atunci când! Sunt puse în discuţie de scriitori şi de puterea modernă. După opinia mea, cel ce concepe un sistem politic, dacă se simte în putere să-l aplice, să tacă, să cucerească puterea şi să acţioneze; dar, dacă rămâne în fericita obscuritate a cetăţeanului de rând, nu-i oare curată nebunie să gândeşti a converti mulţimile prin discuţii individuale? Cu toate astea, vă voi contrazice, iubite părinte, pentru că aici mă adresez oamenilor de bine, deprinşi să-şi adune laolaltă cunoştinţele spre a căuta, în toate, adevărul. Ideile mele vi se vor părea, poate, ciudate; cu toate astea, sunt rodul reflecţiilor pe care mi le-au inspirat nenorocirile ultimilor patruzeci de ani.

  Sufragiul universal, pe care-l cer astăzi cei ce aparţin opoziţiei aşa-zise constituţionale, a fost în Biserică un principiu excelent, pentru că, după cum aţi observat adineaori, iubite părinte, indivizii erau cu toţii instruiţi, disciplinaţi de sentimentul religios, pătrunşi de acelaşi sistem, ştiind prea bine ce voiau şi încotro mergeau. Dar triumful ideilor cu ajutorul cărora liberalismul modern luptă, într-un mod atât de imprudent, împotriva guvernului înfloritor al Burbonilor ar însemna pieirea Franţei şi a liberalilor înşişi. Conducătorii aripii stingi ştiu bine asta. Pentru ei, lupta aceasta este o simplă chestiune de putere. Dacă, cu voia Domnului, burghezia ar desfiinţa, sub drapelul opoziţiei, superiorităţile sociale împotriva cărora vanitatea sa se revoltă, acest triumf ar fi îndată urmat de războiul burgheziei împotriva poporului, care, mai târziu, ar vedea în ea un fel de nobilime – meschină, e adevărat – dar ale cărei averi şi privilegii i-ar fi cu-atât mai odioase cu cât le-ar simţi mai îndeaproape. În acest război, societatea – nu spun: naţiunea – ar pieri din nou, pentru că triumful de moment al mulţimii care suferă implică cele mai multe dezordini. Această luptă ar fi înverşunată, fără clipă de linişte, căci pricina ei ar fi nepotrivirile instinctive sau dobândite între electori, iar cei luai putini luminaţi, care sunt şi cei mai numeroşi, ar dobândi câştig de cauză asupra somităţilor sociale – într-un sistem în care sufragiile se numără şi nu se cântăresc. Urmarea este că un guvern nu este niciodată atât de bine organizat, deci atât de perfect, ca atunci când s-a instaurat pentru apărarea unui privilegiu mai restrâns. Ceea ce eu numesc privilegiu nu este unul dintre acele drepturi care odinioară se acordau în mod abuziv unor anumite persoane spre paguba tuturor; nicidecum, cuvântul exprimă în mod particular cercul social care cuprinde evoluţia puterii. Numai că, în toate creaţiile sale, natura a restrâns principiul vital pentru a-i da mai multă forţă; la fel cu corpul politic.

  Să-mi lămuresc ideea prin câteva exemple. Să admitem că în Franţa ar fi o sută de pairi; aceştia n-ar provoca decât o sută de jigniri. Desfiinţaţi instituţia pairilor şi toţi bogătaşii vor deveni nişte privilegiaţi; în loc de o sută, veţi avea o sută de mii şi veţi lărgi plaga inegalităţilor sociale. În adevăr, pentru popor, numai dreptul de a trăi fără a munci constituie un privilegiu. În ochii săi, cel ce consumă fără a produce este un jefuitor. Poporul vrea lucrări vizibile şi nu ţine de loc seama de creaţiile intelectuale, care-l îmbogăţesc cel mai mult. Tot astfel, înmulţind numărul jignirilor, veţi extinde lupta în toate sectoarele corpului social în loc să o reţineţi într-un cerc strimt. Când atacul şi rezistenţa sunt generale, ruina unei ţări este iminentă. Întotdeauna vor fi mai puţini bogaţi decât săraci; deci, victoria va fi a săracilor, de îndată ce lupta devine materială.

  Însăşi istoria îmi confirmă principiul. Republica romană a cucerit lumea datorită instaurării privilegiului senatorial. Senatul menţinea neschimbată ideea puterii. Dar când cavalerii şi „oamenii noi” au extins acţiunea guvernului lărgind patriciatul, cauza politică a fost pierdută. În ciuda lui Sylla, şi după Cezar, Tiberiu a făurit imperiul roman, sistem în care puterea, adunată iu mâna unui singur om, a prelungit cu câteva secole această mare stăpânire. Împăratul nu mai era la Roma când Cetatea eternă a căzut în mâinile barbarilor. Când ţara noastră a fost cucerită, francii, care şi-o împărţiseră, au născocit privilegiul feudal pentru a-şi asigura posesiunile particulare. Cele o sută sau o mie de căpetenii care stăpâneau ţara şi-au făurit instituţii pentru a-şi apăra drepturile dobândite prin cuceriri. Astfel, feudalismul a durat atâta timp cât privilegiile au fost restrânse. Dar când oamenii acestei naţiuni, veritabilă traducere a cuvântului gentilomi, în loc să fie cinci sute, au fost cincizeci de mii, a izbucnit revoluţia. Prea întinsă, acţiunea puterii lor era lipsită de energie, de vigoare şi, de altfel, se găsea fără apărare împotriva influenţei pe care nu o prevăzuse, a banului şi a gândirii.

  Deci, triumful burgheziei asupra sistemului monarhic având drept scop să mărească în ochii poporului numărul privilegiaţilor, triumful poporului asupra burgheziei va fi efectul inevitabil al acestei schimbări. Dacă se va întâmpla această perturbare, ea va avea drept mijloc dreptul de vot acordat fără măsură tuturor. Cine votează, discută. Putere discutată nu există. Vă puteţi imagina o societate fără guvern? Nu. Ei, bine, cine spune guvern, spune forţă. Forţa trebuie să se întemeieze pe lucruri judecate. Iată raţiunile care m-au făcut să gândesc că principiul elecţiunii este unul dintre cele mai funeste pentru existenţa guvernelor moderne. Sigur, cred că mi-am dovedit îndeajuns dragostea pentru cei săraci şi pentru cei care suferă, n-aş putea fi învinuit că le vreau răul; dar, cu toată admiraţia pe care le-o port pentru calea grea pe care au păşit, sublimi prin răbdarea şi resemnarea lor, îi declar incapabili să participe la guvernarea ţării. Ei îmi par a fi minorii unei naţiuni şi trebuie ţinuţi sub tutelă. Altfel, după mine, domnilor, cuvântul elecţiune va aduce aceleaşi stricăciuni ca şi cuvintele conştiinţă şi libertate, rău înţelese, rău definite şi aruncate mulţimilor ca simboluri de revoltă şi ordine de distrugere. Conducerea maselor mi se pare aşadar un lucru drept şi necesar pentru menţinerea societăţii.

  — Acest sistem dezminte atât de total convingerile noastre actuale, încât cred că avem dreptul să vă cerem să ne explicaţi argumentele dumneavoastră, spuse Genestas, întrerupându-l pe medic.

  — Bucuros, căpitane.

  — Ce tot spune stăpânul nostru? Strigă Jacquotte, intrând în bucătăria ei. Ai crede că bietul om îi sfătuieşte să omoare poporul! Şi ceilalţi îl ascultă.

  — Nu mă aşteptam din partea domnului Benassis, răspunse Nicole.

  — Dacă cer legi energice pentru a ţine în frâu mulţimile ignorante, continuă medicul după o scurtă pauzei, în schimb, doresc ca sistemul social să aibă o reţea elastică şi binevoitoare pentru a îngădui oricărui om din popor – care ar avea voinţa şi s-ar simţi capabil – de a se ridica spre păturile superioare. Orice putere tinde să se menţină. Pentru a dura, astăzi ca şi odinioară, guvernele trebuie să atragă de partea lor bărbaţii puternici, recrutându-i de pretutindeni pentru a avea apărători şi a răpi maselor elementele energice care le agită. Deschizând ambiţiei publice căi anevoioase şi totodată lesnicioase – anevoioase pentru veleităţile incomplete, lesnicioase pentru voinţele reale – un stat poate preveni tulburările la care duc piedicile care se pun mersului ascendent al adevăratelor spirite superioare spre nivelul lor.

  Cei patruzeci de ani de frământări au convins pe oamenii de bun-simţ că superiorităţile sunt o urmare a ordinii sociale. Acestea se împart în trei categorii şi sunt incontestabile: superioritate de gândire, superioritate politică, superioritate de avere. Cu alte cuvinte: arta, puterea şi banii – sau: principiul, mijlocul şi rezultatul. Făcând tabula rasa, presupunând că unităţile sociale ar fi perfect egale, naşterile în aceeaşi proporţie şi dând fiecărei familii o bucată egală de pământ, după o vreme veţi regăsi actualele inegalităţi de avere; rezultă din acest adevăr izbitor că superioritatea de avere, de gândire şi de putere este un fapt pe care trebuie să-l acceptăm, un fapt pe care mulţimile îl vor considera întotdeauna ca o nedreptate, văzând nişte privilegii în drepturile cele mai cinstit dobândite. Pornind de la această bază, contractul social va fi deci un pact perpetuu între cei care posedă şi cei care nu posedă. După acest principiu, legile se vor face de către cei care trag foloase pe urma lor, căci aceştia trebuie să aibă instinctul conservării lor şi să prevadă primejdiile. Ei sunt mai interesaţi ca mulţimile să stea liniştite decât mulţimile înseşi. Popoarele au nevoie să li se ofere fericirea de-a gata. Situându-vă pe acest punct de vedere atunci când judecaţi societatea, dacă o veţi privi în totalitatea ei, veţi recunoaşte dimpreună cu mine că dreptul de elecţiune trebuie să fie exercitat numai de cei ce posedă avere, putere sau inteligenţă şi veţi recunoaşte, de asemeni, că mandatarii lor nu pot avea decât atribuţii extrem de restrânse.

  Legislatorul, domnilor, trebuie să fie superior vremii sale. El constată tendinţa erorilor generale şi precizează direcţiile în care înclină ideile unei naţiuni; el va lucra aşadar mai mult pentru viitor decât pentru prezent, mai mult pentru generaţia care creşte decât pentru cea care dispare. Dacă însă apelaţi la mulţime pentru a făuri legea, poate oare mulţimea să fie superioară ei înseşi? Nu. Cu cât adunarea va reprezenta cu mai multă fidelitate opiniile mulţimii, cu atât mai puţin se va bucura ea de înţelegerea guvernului, cu atât mai puţin înalte vor fi vederile ei, cu atât mai puţin precisă şi mai confuză va fi legislaţia ei, căci gloata este, mai ales în Franţa, şi va fi întotdeauna, ceea ce este o gloată. Legea înseamnă supunere faţă de reguli; orice regulă se opune deprinderilor naturale, intereselor individului; va face mulţimea legi împotriva ei însăşi? Nu. Ades, tendinţa legilor trebuie să fie în raţiune inversă cu tendinţa moravurilor. A modela legile după moravurile generale ar însemna să se dea, în Spania, prime de încurajare intoleranţei religioase şi lenei; în Anglia, spiritului mercantil; în Italia, dragostei pentru artele menite a exprima societatea, dar care nu pot fi toată societatea; în Germania, titlurilor nobiliare; în Franţa, spiritului de superficialitate, modei ideilor, uşurinţei cu rare ne separăm în clici care ne-au devorat întotdeauna. Ce s-a întâmplat în ultimii patruzeci şi mai bine de uni, de când colegiile electorale se amestecă în fabricarea legilor? Avem patruzeci de mii de legi! Un popor cu patruzeci de mii de legi nu are niciuna. Cinci sute de capete mediocre – căci într-un secol nu pot fi mai mult de o sută de inteligenţe mari – pot avea tăria de a se înălţa până la aceste consideraţii? Nu. Oamenii originari din cinci sute de localităţi diferite nu vor înţelege niciodată în acelaşi chip spiritul legii – iar legea trebuie să fie una.

  Dar merg mai departe. Mai curând sau mai târziu, o adunare cade sub sceptrul unui om şi, în loc să avem nişte dinastii regale, avem schimbătoarele şi costisitoarele dinastii ale primilor miniştri. La capătul oricărei deliberări se află Mirabeau, Danton, Robespierre sau Napoleon; nişte proconsuli, sau un împărat. În adevăr, e necesară o anumită cantitate de forţă pentru a ridica o anumită greutate; această forţă poate fi distribuită pe un număr mai mare sau mai mic de pârghii; dar, în definitiv, forţa trebuie să fie proporţională cu greutatea.

  — Iu cazul nostru, greutatea este poporul ignorant şi năpăstuit care formează talpa oricărei societăţi. Puterea, represivă prin natura ei, are nevoie de o mare concentrare pentru a opune o rezistenţă egală mişcării populare, latei aplicarea principiului pe care adineaori l-am dezvoltat vorbindu-vă de restricţia privilegiului guvernamental. Dacă admiteţi oameni de talent, ei se supun acestei legi naturale şi îi supun ţara; dacă adunaţi oameni mediocri, vor fi învinşi, mai curând sau mai târziu, de spiritul superior: deputatul talentat simte raţiunea de stat, deputatul mediocru face tranzacţii cu forţa. Pe scurt, o adunare cedează unei idei, precum Convenţia în timpul Terorii; sau unei puteri, precum Corpul legislativ sub Napoleon; unui sistem sau, ca astăzi, banilor. Adunarea republicană pe care o vizează unii oameni bine-intenţionaţi, este imposibilă; cei ce o doresc sunt nişte naivi desăvârşiţi sau nişte viitori tirani.

  O adunare deliberantă care discută primejdiile ce ameninţă o naţiune, în loc s-o îndemne la acţiune, nu vi s-ar părea ridiculă? Poporul are mandatari însărcinaţi să acorde sau să refuze impozitele – şi asta e drept, şi a existat întotdeauna, sub tiranul cel mai crud ca şi sub principele cel mai blând. Banul este insesizabil; de altfel, impozitul are margini naturale dincolo de care o naţiune se revoltă pentru a-l refuza sau se culcă pentru a muri. Dacă acest corp electiv şi schimbător ca necesităţile înseşi, ca ideile pe care le reprezintă, refuză să admită supunerea tuturor faţă de o lege rea, totul e bine. Dar să presupui că cinci sute de oameni, veniţi din toate colţurile unui imperiu, vor face o lege bună, nu-i o glumă proastă pe care, mai curând sau mai târziu, popoarele o vor plăti? Atunci îşi schimbă tiranii, asta-i tot. Puterea, legea, trebuie deci să fie opera unui singur om care, prin forţa lucrurilor, este silit să supună neîncetat acţiunile sale aprobării generale.

  Dar modificările aduse exerciţiului puterii, fie a unuia singur, fie a mai multor, fie a mulţimii, nu se pot găsi decât în instituţiile religioase ale unui popor. Religia este singurul antidot cu adevărat eficace al abuzurilor puterii supreme. Dacă o naţiune pierde sentimentul religios, ea devine sediţioasă din principiu, iar principele devine tiran din necesitate. Camerele – care se situează între suverani şi supuşi – nu sunt decât paleative ale acestor două tendinţe. Adunările, potrivit cu ceea ce vă spuneam, devin complice fie ale insurecţiei, fie ale tiraniei. Cu toate astea, stăpânirea unei singure persoane – spre care înclin – nu reprezintă binele absolut, căci rezultatele politicii vor depinde în veci de moravuri şi credinţe. Dacă o naţiune e îmbătrânită, dacă filozofismul şi spiritul de discuţie au corupt-o până-n măduva oaselor, atunci se va îndrepta spre despotism, în ciuda libertăţii formale; tot astfel după cum popoarele înţelepte ştiu aproape întotdeauna sa descopere libertatea sub formele despotismului.

  Din toate acestea rezultă necesitatea unei mari restricţii în drepturile electorale, necesitatea unui guvern tare, necesitatea unei religii puternice care să facă din bogătaş prietenul săracului şi să poruncească săracului o resemnare totală. În sfârşit, este cu adevărat urgent ca puterea adunărilor să se limiteze la chestiunea impozitului şi la aceea a înregistrării legilor, răpindu-li-se dreptul de a le fabrica.

  Multe capete gândesc altfel, ştiu. Astăzi, ca şi pe vremuri, exista spirite înfocate care caută mai-binele şi care ar dori ca societatea să fie mai înţelept întocmită decât este. Dar inovaţiile care urmăresc să opereze prefaceri sociale au nevoie de o sancţiune universală. Novatorii să aibă răbdare. Când măsor timpul care a fost necesar pentru statornicirea creştinismului, revoluţie morală care trebuie să fie pur paşnică, mă cutremur gândindu-mă la nenorocirea unei revoluţii în ordinea materială şi conchid pentru menţinerea instituţiilor existente. Fiecare cu gândul său, a spus creştinismul; fiecare cu ogorul său, a spus legea modernă. Legea modernă s-a pus în armonie cu creştinismul. Fiecare cu gândul său înseamnă consfinţirea drepturilor inteligentei; fiecare cu ogorul său înseamnă consfinţirea proprietăţii bazate pe efortul muncii. Aceasta-i societatea noastră. Natura statorniceşte viaţa omenească pe sentimentul conservării individuale, viaţa socială se întemeiază pe interesul personal. Acestea sunt, pentru mine, adevăratele principii politice. Zdrobind aceste două sentimente egoiste sub ideea unei vieţi viitoare, religia modifică duritatea contactelor sociale. Astfel, Dumnezeu temperează suferinţele pe care le produc ciocnirile de interese, prin sentimentul religios care ridică la rangul de virtute uitarea-de-sine, după cum, prin legi necunoscute, a moderat ciocnirile în mecanismul lumilor. Creştinismul spune săracului să-l suporte pe bogat şi bogatului să uşureze suferinţele săracului; pentru mine, aceste puţine cuvinte cuprind esenţa tuturor legilor divine şi umane.

  — Eu, nefiind bărbat de stat, spuse notarul, văd într-un suveran lichidatorul unei societăţi care trebuie să rămână în permanentă stare de lichidare; el transmite succesorului său un activ egal cu cel pe care l-a primit.

  — Eu nu sunt om de stat! Replică Benassis cu vioiciune, întrerupându-l pe notar. Pentru a îmbunătăţi starea unei comune, a unui canton sau a unui arondisment se cere numai bun-simţ; celui ce conduce un departament i se cere şi talent; dar aceste patru sfere administrative oferă orizonturi mărginite, pe care vederile de rând pot uşor să le cuprindă; interesele lor se leagă, prin fire vizibile, de marea mişcare a statului. În regiunea superioară, toate se măresc, privirea bărbatului de stat trebuie să domine punctul de vedere în care se află. Acolo unde – pentru a face mult bine într-un arondisment, într-un canton sau într-o comună – nu e necesar să poţi prevedea rezultatele politicii pe o perioadă de numai zece ani, când e vorba de o naţiune, trebuie să-i poţi presimţi destinele şi să le masori pe o perioadă de un secol. Geniul unui Colbert, al unui Sully nu înseamnă nimic dacă nu se sprijină pe voinţa care i-a făcut pe Napoleon şi pe Cromwell. Un mare ministru, domnilor, este o mare idee scrisă pe toţi anii secolului, a cărei splendoare şi prosperitate a fost de el pregătită. Pentru el, virtutea cea mai necesară este perseverenţa.

  De altfel, în toate cele omeneşti, oare nu perseverenta este expresia cea mai înaltă a forţei? De câtăva vreme, întâlnim prea mulţi bărbaţi care au idei de miniştri în loc să aibă idei naţionale, ca să nu admirăm pe adevăratul om de stat, pe cel ce ne oferă cea mai imensă poezie omenească. A privi mereu dincolo de clipa prezentă şi a păşi înaintea destinului, a te situa deasupra puterii şi a rămâne acolo numai prin sentimentul utilităţii, fără a-ţi la ce iluzii cu privire la forţele tale; a te despuia de pasiuni şi chiar de orice simplă ambiţie pentru a rămâne stăpân pe facultăţile tale, pentru a prevedea, a voi şi a acţiona fără încetare; a fi drept şi absolut, a păstra ordinea în general, a-ţi sili inima să tacă şi a nu asculta de glasul inteligenţei: a nu fi nici bănuitor, nici în crezător; nici sceptic, nici credul; nici recunoscător, nici ingrat; nici în urmă cu un eveniment, nici surprins de o idee.

  — În sfârşit, a trăi prin sentimentul maselor şi a le domina întotdeauna întinzându-ţi aripile spiritului, volumul glasului şi penetraţia privirii tale; a vedea nu detaliile, ci consecinţele tuturor lucrurilor – nu însemnează toate acestea a fi ceva mai mult decât un om? Iată de ce numele marilor şi distinşilor părinţi ai naţiunilor ar trebui să fie în veci populare.

  Urmă o clipă de tăcere, în timpul căreia convivii se uitară unii la alţii.

  — Domnilor, n-aţi spus nimic despre armată! Strigă Genestas. Organizarea militară îmi pare a fi adevăratul model al oricărei societăţi civile, spada este tutoarea poporului.

  — Căpitane, spuse râzând judecătorul de pace, un avocat bătrân zicea că imperiile încep cu spada şi sfârşesc cu pana de scris. Noi am ajuns la pana de scris.

  — Acum, domnilor, că am pus lumea la cale, să vorbim de altceva. Hai, căpitane, să bem un pahar de vin de Ermitage, strigă medicul râzând.

  — Beau şi două, spuse Genestas întinzând paharul, şi vreau să închin în sănătatea domniei-tale, om care faci cinste speţei umane.

  — Şi pe care cu toţii îl iubim, spuse preotul, cu un glas plin de blândeţe.

  — Domnule Janvier, vrei să mă împingi spre păcatul trufiei?

  — Domnul preot a spus încet ceea ce tot cantonul spune tare, răspunse Cambon.

  — Domnilor, vă propun să-l conducem pe domnul Janvier spre casa parohială, plimbându-ne sub clar de tună.

  — Să pornim, spuseră comesenii, gata să-l însoţească pe preot.

  — Vino cu mine până la hambar, spuse medicul, luându-l de braţ pe Genestas, după ce îşi luă rămas-bun de la preot şi de la ceilalţi invitaţi. Acolo, căpitane Bluteau, vei auzi vorbindu-se despre Napoleon. Am acolo câţiva complici care-l vor trage de limbă pe Goquelat, poştaşul nostru, ca să ne spună despre acest zeu al poporului. Nicole, rândaşul meu, ne-a făcut o scară ca să ne urcăm, printr-o lucarnă, în podul cu fin, într-un loc de unde vom putea vedea toată scena. Crede-mă, face să vii: şezătoarea are farmecul ei. Nu pentru prima oară mă culc în fin ca să ascult o poveste soldăţească sau vreun basm ţărănesc. Dar să ne ascundem bine, că dacă bieţii oameni văd un străin, se codesc şi nu mai sunt ei înşişi.

  — Vai! Draga mea gazdă, spuse Genestas, de câte ori nu m-am făcut şi eu că dorm ca să-i pot asculta pe cavaleriştii mei, pe la popasuri! Să ştii că la niciunul din spectacolele de la Paris n-am râs din toată inima ca la povestea retragerii de la Moscova, pe care o istorisea cu mult haz un subofiţer unor recruţi care se temeau de front. Spunea că armata franceză făcea în aşternuturi, că toate băuturile erau de la gheaţă, că morţii se opreau în drum, că văzuse Rusia Albă, că îşi ţesăla calul cu dinţii, că amatorii de patinaj se desfătau iar, amatorii de piftie de carne aveau pe săturate, că femeile erau în general reci şi că singurul lucru cu adevărat neplăcut era lipsa apei calde pentru bărbierit. În fine, debita nişte glume cam deocheate dar atât de hazoase încât râdea până şi un furier bătrân, cu nasul degerat, şi care fusese poreclit Nasrupt.

  — Ssst! Făcu Genestas, am sosit; trec eu primul, urmează-mă.

  Se urcară amândoi pe scară şi se ghemuiră în fân, fără a fi simţiţi de cei ce veniseră la şezătoare, şi care ar aflau dedesubt, încât puteau fi bine văzuţi. Grupate în jurul a trei sau patru lumânări, câteva femei coseau, altele torceau; mai multe stăteau cu mâinile în sân, cu gâtul întins, cu capul şi privirile spre un ţăran bătrân care spunea o istorie. Bărbaţii, cei mai mulţi, stăteau în picioare sau culcaţi pe o mână de paie. Aceste grupuri, profund tăcute, erau slab luminate de flăcările tremurătoare ale unor lumânări vârâte în nişte globuri de sticlă pline de apă, care le concentrau în raze, în lumina cărora se aşezară lucrătoarele. Întinderea hambarului, al cărui pod rămăsese întunecat şi negru, slăbea şi mai mult aceste lumini, care colorau inegal capelele, producând pitoreşti efecte de clarobscur. Aici, luminau fruntea arsă de soare şi ochii albaştri ai unei ţărance curioase; dincolo, pete de lumină decupau feţele aspre ale unor bătrâni şi le acopereau cu desene fantastice îmbrăcămintea uzată sau decolorată. Toţi aceşti oameni, atenţi şi în atitudini variate, arătau prin chipurile lor imobile că aveau ochi şi urechi numai pentru povestitor. Era o scenă curioasă, în care se manifesta prodigioasa influenţă pe care poezia o exercită asupra tuturor spiritelor. Cerând povestitorului un miraculos întotdeauna simplu sau o imposibilitate ce poate fi aproape crezută, nu este ţăranul prietenul celei mai pure poezii?

  — Deşi casa aceea nu părea primitoare – spunea ţăranul în clipa când cei doi spectatori nou-veniţi se aşezară la locurile lor ca să-l asculte – biata cocoşată era atât de obosită, unde-şi dusese cânepa la târg, încât a intrat, nevoită şi de întunericul care se lăsase. Ceru numai adăpost peste noapte; de-ale gurii avea şi a scos din traistă un codru de pâine şi l-a mâncat. Da' stăpâna casei, care era femeia tâlharilor, neştiind ce puseseră ăia la cale să facă noaptea, a primit-o pe cocoşată şi a urcat-o într-un pod fără lumină. Cocoşata se culcă pe un ţol, îşi face rugăciunea, se mai gândeşte la cânepa ei şi adoarme. Da' până să aţipească, aude un zgomot şi numai ce vede intrând doi bărbaţi cu un felinar; fiecare ţinea un cuţitoi: şi i se face frică, fiindcă ştiţi cum era pe vremurile alea, seniorilor le plăceau plăcinţelele cu carne de om, care se făceau pentru ei. Da' bătrâna avea pielea tăbăcită încât i-a venit inima la loc, gândind că nu-i bună ea de plăcintă. Cei doi bărbaţi trec pe dinaintea ei şi se îndreaptă spre un pat ca vai de el care se afla în podul ăla mare şi unde fusese culcat domnu cu valiza de care se spunea că e negromant32. Cel mai înalt ridică felinarul şi apucă picioarele lu' domnu' cel mai scund, ăl de făcuse pe beţivu', îi pune mâna-n păr şi-i retează capu', uite-aşa, dintr-o dată, hârşt! Pe urmă lasă acolo şi capu' şi trunchiu', în sânge, fură valiza şi pe-aici ţi-e drumu'. Biata femeie, ce să facă ea acum? Mai târziu, se gândeşte s-o şteargă binişor, neştiind ea că Soarta o adusese acolo spre slava lui Dumnezeu şi ca să pedepsească omoru'. I se făcuse frică – şi când i-e frică, omu' nu mai vrea să ştie de nimica. Da' gazda, întrebându-i pe cei doi tâlhari de cocoşată, îi sperie, şi ăştia urcă din nou cu băgare de seamă, scăriţa de lemn. Biata cocoşată, se face mică-mică de spaimă şi numai ce-i aude certându-se în şoaptă:

  — Omoar-o, n-auzi?

  — Nu trebuie.

  — Fă-i de petrecanie!

  — Nu!

  Intrară. Femeia, care nu era proastă, închide ochii şi se face că doarme. Începe să doarmă ca un copilaş, cu mâna pe piept şi respirând ca un înger. Ăla cu felinaru' îl deschide, îndreaptă lumina pe ochii bătrânei adormite, şi femeia nici nu clipeşte de teamă să nu-i taie gâtu'.

  — Nu vezi că doarme buştean? Spuse cel mai înalt.

  — Sunt viclene, bătrânele astea! Răspunse cel scund. O omor, ca să fim liniştiţi. Pe urmă, o sărez şi-o dau la porci.

  Cocoşata auzea vorbele astea da nu se clintea.

  — O! Doarme dusă! Spuse cel cu capul mic, văzând că bătrâna nu mişcă.

  Şi-aşa, cocoşata a scăpat. A avut curaj, nu-i vorbă. Câte fete tinere nu-s pe la noi care n-ar fi stat aşa, ca un înger, auzind că le dă la porci. Cei doi tâlhari au cărat apoi leşu' celui pe care l-au ucis, l-au înfăşurat în nişte ţoale şi l-au azvârlit în curte, iar bătrâna auzea porcii cum dădeau fuga grohăind: groh! Groh! Să-l mănânce.

  Pe urmă, a doua zi – continuă povestitorul după o pauză – femeia plecă, dând şi zece centime pentru culcuş. Îşi ia desaga, făcându-se că nu ştie nimic, mai întreabă de una, de alta, iese în bună pace şi dă să fugă. Cu neputinţă! Frica îi muiase picioarele, spre norocul ei. Să vedeţi de ce. Nu făcuse nici un sfert de leghe când îi iese-n cale unu dintre tâlhari, care o urmărise ca să fie sigur că nu văzuse nimic. Da' femeia îi ghicise gându' şi numai ce se aşează pe un pietroi.

  — Pe unde umbli, femeie? O întreabă cel scund, că tocmai ăla o pândise, care era cel mai rău din amândoi.

  — A! Omule bun, zice dânsa, desaga mea e atât de grea şi eu sunt atât de ostenită încât caut braţu' unui om un de treabă – vedeţi ce şireată era, cocoşata!

  — Să mă ajute până la bordeiu' meu.

  Auzind aşa, tâlharu' îi spune c-o ajută el. Femeia primeşte. Omu' o ia de braţ, ca să vadă dacă-i e frică. Da de unde! Femeia nu tremură de fel şi umblă liniştită, Şi aşa, merg ei amândoi, mai schimbând o vorbă ba despre de-ale plugăriei ba despre negoţu' cu cânepă, şi tot aşa, până la marginea oraşului unde locuia cocoşata şi unde tâlharu' a lăsat-o de teamă să nu-l vază careva de la justiţie. Pe la amiazi, femeia care ajunsese acasă, îşi aştepta bărbatu', gândindu-se la câte i se întâmplase la târg şi peste noapte. Negustoru' de cânepă s-a întors către seară. Îi era foame, trebuia să-i gătească ceva. Uite-aşa, punând untură în tigaie ca să-i prăjească un ou, ea îi povesteşte cum şi-a vândut cânepa, flecărind ca femeile; da nu-i spune nimic de porci, nici de cel ce fusese ucis, jefuit şi mâncat. Încinge tigaia la foc, o trage apoi la o parte, dă s-o cureţe, o găseşte plină de sânge.

  — Ce-ai pus în tigaie? Întrebă ea pe bărbatu-său.

  — Nimic, zice omu'.

  Femeia crede că i s-a năzărit ceva şi pune iarăşi tigaia pe foc. Poc! Un cap de om cade pe horn.

  — Ia te uită! E chiar capu' mortului, zice bătrâna. Cum mă priveşte! Ce-o fi având cu mine?

  — Vrea să-l răzbuni! Îi spune un glas.

  — Proastă mai eşti! Îi spune negustoru' de cânepă; astea-s aiureli de-ale tale, fără nici un rost.

  Ia scăfârlia, care-l muşcă de-un deget, şi o azvârle în ogradă.

  — Fă-mi omleta, îi zice, şi nu-ţi mai bate capu' cu de-alde astea. Era o pisică.

  — O pisică! Zice femeia, da era rotundă ca o căpăţână.

  Şi pune iară tigaia la foc. Poc! Cade un picior. Aceeaşi poveste. Omul, care nu părea mai mirat decât fusese văzând un cap, pune mâna pe picior şi-l aruncă peste prag. Până la urmă, cade şi piciorul celălalt, cele două braţe, trunchiu, întreg călătoru' ucis cade bucată cu bucată. Nu era chip să facă omletă. Da negustorului i-era foame.

  — Jur pe toţi sfinţii, zice, dacă am parte de omletă, îi fac pe plac omului ăluia.

  — Va să zică acum recunoşti că e un om? Zice cocoşata. Da mai adineaori de ce-mi spuneai că nu e un cap, aiuritule?

  Femeia sparge ouă, face omleta şi o serveşte fără a mai bombăni, fiindcă văzuse neînţelegerea şi începuse a se nelinişti. Omul ei se aşează la masă şi începe a înfuleca. Cocoşata, căreia i se făcuse frică, zicea că nu i-e foame.

  — Boc! Boc! Bate un străin în uşă.

  — Cine-i?

  — Omu' care a murit ieri.

  — Intră, răspunse câneparu'.

  Şi-aşa, călătoru' intră, se aşează pe un scăunel şi spune:

  — Nu uitaţi de Dumnezeu, care dă viaţă veşnică celor care mărturisesc credinţa în el! Tu, femeie, m-ai văzut murind şi taci din gură! M-au mâncat porcii! Porcii nu intră în rai. Va să zică eu, care-s creştin, o să ajung în iad din pricina unei femei care nu vrea să vorbească. Nemaipomenit. Trebuie să mă mântuieşti.

  Şi alte vorbe de-astea.

  Femeia, care se temea tot mai mult, îşi curăţă tigaia, îşi pune îmbrăcămintea de duminică şi se duce la judecătorie să spună crima, care s-a descoperit şi hoţii au fost frumuşel traşi pe roată în piaţa târgului. După această faptă bună, femeia şi bărbatu-său au avut parte de cea mai frumoasă cânepă care s-a văzut vreodată. După aceea – mai plăcut lucru!

  — Au dobândit ceea ce de multă vreme îşi doreau, adică un copil de parte bărbătească, care, cu vremea, a ajuns baron al regelui. Asta-i povestea adevărată a Cocoşatei curajoase.

  — Nu-mi plac poveştile astea, ele mă fac să visez, spuse Gropăriţa. Îmi plac mai mult aventurile lui Napoleon.

  — Adevărat, zice paznicul.

  — Hai, domnule Goguelat, povesteşte-ne despre impăratu'.

  — E prea târziu, spune poştaşul, şi nu-mi place să scurtez victoriile.

  — N-are a face, hai, spune! Cunoaştem noi povestea, că ne-ai spus-o de-atâtea ori; da ne place s-o mai auzim o dată.

  — Spune despre împăratul strigară mai multe persoane într-un glas.

  — Să vă spun? Răspunse Goguelat. Vă spun, da n-o să vă placă dacă vă povestesc în pas alergător. Mai bine să vă spun o bătălie. Vreţi Champaubert, unde rămăsesem fără cartuşe, de-am dereticat locu' cu baioneta?

  — Nu. Împăratu'! Împăratu'!

  Infanteristul se ridică pe grămada lui de fân, plimbă deasupra adunării acea privire întunecată, încărcată de mizerie, de evenimente trăite şi de suferinţe care-i deosebeşte pe veterani. Apucă cele două pulpane ale hainei, le ridică de parcă ar fi vrut să-şi umple din nou raniţa în care cândva îşi ducea boarfele, încălţămintea, tot avutul lui; apoi îşi sprijini corpul pe piciorul stâng, împinse înainte dreptul şi, cu bunăvoinţă, făcu pe plac adunării. După ce-şi dădu în lături părul cărunt de pe o parte a frunţii pentru a o dezveli, îşi înaltă capul spre cer spre a se ridica la înălţimea giganticei istorii pe care avea s-o spună.

  — Vedeţi voi, oameni buni, Napoleon s-a născut în Corsica, asta-i o insulă franceză încălzită de soarele Italiei, unde toate fierb ca-ntr-un cazan, unde toţi oamenii se omoară unii pe alţii din tată-n fiu, pentru te-miri-ce, că aşa gândesc ei. Să vă spun de la-nceput lucru cel mai de necrezut, mumă-sa care era cea mai frumoasă femeie de pe vremea aceea şi o vicleană, s-a gândit să-l închine lu' Dumnezeu, ca să-l ferească de toate primejdiile din copilăria sa şi din viaţa lui, că visase ea odată cum că lumea luase foc în ziua când l-a născut. Era o profeţie! Şi-aşa, îi cere ea lu' Dumnezeu să-l ocrotească şi-i făgăduieşte că Napoleon va sprijini sfânta religie, care pe-atunci era prigonită. Aşa s-au învoit ei şi-aşa s-a şi întâmplat.

  Acu, fiţi atenţi şi să-mi spuneţi dacă ce auziţi e lucru firesc.

  E sigur şi fără îndoială că numai omu' care s-a gândit să încheie o învoială secretă putea să treacă peste liniile altora, printre gloanţe şi mitralii care ne omorau ca pe muşte, da care nu se atingeau de capu' lui. Am văzut eu asta, cu ochii mei, mai ales la Eylau. Parcă-l văd şi-acuma cum se urcă pe o înălţime, duce la ochi binoclu, priveşte lupta şi zice:

  — Merge bine!

  Un intrigant cu panaş, care-l sâcâia cât se poate şi se lipea scai de dânsu', după câte-am auzit, chiar când mânca, vrea să facă pe deşteptu' şi, după ce pleacă împăraţii, se proţăpeşte în locul lui. Hait! Într-o clipă s-a curăţat! Adio panaş. Vă daţi seama că Napoleon se învoise să păstreze secretu' numai pentru dânsu'. De-aia toţi care-l însoţeau, chiar prietenii lui buni, cădeau ca spicele: Duroc, Bessieres, Lannes, tot oameni tari ca oţelul şi pe care-i strunea după cum îi era voia. În sfârşit, ca dovadă că era cu-adevărat copilu' lu' Dumnezeu, menit a fi părintele ostaşului, nimeni nu l-a văzut niciodată locotenent sau căpitan! Chiar aşa, dintr-o dată comandant! Nu părea să aibă mai mult de douăzeci şi patru de ani, da' era general cu vechime, de când cu luarea Toulonului, când a început a arăta altora că nu se pricepeau să manevreze tunurile. De-atunci, ne pomenim cu el, slăbuţ cum era, general-şef al armatei din Italia, care n-avea nici pâine, nici muniţii, nici încălţăminte, nici efecte, o armată ca vai de ea, goală ca degetu'.

  — Băieţi, ne zice el, iată-ne împreună. Să vă intre-n cap, zice, că până-n două săptămâni veţi fi învingători, echipaţi cu efecte noi, veţi avea cu toţii mantale, ghetre bune, încălţăminte cum nu s-a mai văzut; numai că trebuie să mărşăluim, copii, să le luăm de la Milano, unde se află toate.

  Şi pornim în marş. Francezu' nostru, turtit, mai mult mort decât viu, se îmbărbătează. Eram treizeci de mii de desculţi împotriva a optzeci de mii de germani care făceau pe grozavii, toţi chipeşi, bine hrăniţi, parcă-i văd şi-acuma. Atunci Napoleon, care pe-atunci nu era decât Bonaparte, parcă ne dă puteri: şi mărşăluiam noaptea, şi mărşăluiam ziua, îi dăm peste cap la Montenotte, îi luăm la goană la Rivoli, Lodi, Arcole, Millesimo şi nu le dăm răgaz. Ostaşu' prinde gust de bătaie. Şi-atunci, Napoleon, numai ce ţi-i învăluie pe generalii germani care nu mai ştiau pe unde să se vâre ca să scape teferi, îi scarmănă bine, le ia prizonieri, uneori dintr-o dată, câte zece mii de oameni, împresurându-i cu o mie cinci sute de francezi pe care-i manevra cum ştia el; cu un cuvânt, le ia tunurile, proviziile, banii, muniţia, tot ce se poate lua, îi aruncă în apă, îi bate în munţi, îi zvârle în aer, îi mănâncă de vii pe pământ, îi cotonogeşte peste tot locu'. Iar trupele noastre prind osânză; că, vedeţi voi, Impăratu', care era şi om deştept, ştia să se pună bine cu populaţia, căreia îi spunea c-a venit s-o libereze. Aşa că civilii ne găzduiau şi ne iubeau, ba şi femeile, care erau foarte cu judecată. Până la urmă, în ventôse 96, care era pe timpurile alea cum ar fi astăzi luna martie, eram încolţiţi într-un ungher din ţara marmotelor, iar după campanie, iată-ne stăpâni peste Italia, aşa cum făgăduise Napoleon. Iar anu' următor, în martie, după un singur an şi două campanii, iată-ne în faţa Vienei: dereticasem peste tot. Venisem de hac, pe rând, la trei armate diferite şi scosesem din pâine patru generali austrieci, printre care şi un bătrân cu păru alb şi căruia îi făcusem de petrecanie ca unui şoarece, pe-o rogojină, la Mantova. Regii ne cereau iertare în genunchi! Cucerisem pacea.

  Un om ca toţi oamenii ar fi putut face asta? Sigur că nu. Nu mai încape vorbă, îl ajuta Dumnezeu. Se împărţea la toţi ca cele cinci pâini din Scriptură, ziua conducea lupta, noaptea o pregătea, încât sentinelele îl vedeau mereu umblând de colo până colo şi nu dormea, nici nu mânca. Aşa că, văzând ce minuni poate face, ostaşul îl privea ca pe tatăl său bun. Şi înainte!

  La Paris, lumea, văzând ce se întâmplă, zicea:

  — Iată un pelerin care primeşte porunci din ceruri, asta ar fi în stare să pună mâna pe Franţa; n-ar strica să-l asmuţim împotriva Asiei sau Americii, poate că se va sătura!

  I-a fost scris ca lui Cristos. Şi aşa, i se porunceşte să pornească în Egipt. Vedeţi cum se aseamănă soarta sa cu fiului lu' Dumnezeu? Ba, mai mult. Îşi adună el veteranii cei mai vrednici, pe care-i băgase în draci şi le grăieşte astfel:

  — Băieţi, pentru moment, ni se dă Egiptul să-l înfulecăm. Îl vom înghiţi în doi timpi şi trei mişcări, cum am făcut şi cu Italia. Soldaţii de rând vor deveni prinţi, vor avea moşiile lor. Înainte!

  — Înainte, copii! Ordonă sergenţii.

  Ajungem noi la Toulon, în drum spre Egipt. Pe-atunci, mările erau pline cu vasele englezilor. Da când ne-am îmbarcat, Napoleon ne-o spus:

  — Englezii n-o să ne vadă şi e bine să ştiţi, de pe-acuma, că generalu' vostru are o stea în cer care ne călăuzeşte şi ne apără!

  Zis şi făcut. Trecând peste mare, luăm Malta, cum i-am fi luat o portocală ca să-i potolim setea de victorie, că el era un om care nu putea sta cu braţele în sân. Iată-ne şi în Egipt. Bun. Acolo, alt consemn. Egiptenii, vedeţi voi, sunt oameni care, de când lumea, s-au deprins să aibă pe tron nişte uriaşi şi armate numeroase ca nisipu' mării; pentru că e o ţară de duhuri şi de crocodili, unde s-au construit nişte piramide mari cât munţii noştri, sub care – ce s-au gândit ei?

  — Să-şi înmormânteze regii ca să-i păstreze ca vii; la asta ţin ei cel mai mult. De-aia, când să debarcăm, micu' caporal ne spune:

  — Copii, ţările pe care o să le cuceriţi se închină la o grămadă de zei pe care trebuie să-i respectăm, pentru că francezu' cată să fie prietenu' tuturor şi să-i bată pe toţi fără să-i jignească. Să vă intre bine în dovleac că n-aveţi voie să vă atingeţi de nimic deocamdată, pentru că într-o zi, oricum, ale noastre o să fie toate! Înainte, marş!

  Toate merg bine. Da toată lumea aceea care-l poreclise pe Napoleon cu numele de Kebir-Bonaberdis, o vorbă din graiu' lor care vrea să zică sultanu-trage-cu-puşca este cuprinsă de o frică de moarte! Atunci, turcu, Asia, Africa îi fac farmece şi ne trimit un diavol, numit Mody, care se zicea că s-a coborât din cer pe-un cal alb şi care, ca şi stăpânu' lui, nu se atingea glonte de dânsu' şi-amândoi se hrăneau cu aer. Unii l-au şi văzut; da eu, unu, nu ştiu dacă-i adevărat. Stăpânirile din Arabia şi mamelucii spuneau ostaşilor lor că Mody putea să-i ferească de moarte în bătălii, sub cuvânt că era un arhanghel trimis să lupte împotriva lu' Napoleon şi să-i răpească sceptru' lu' Solomon, unul dintre echipamentele lor, care, ziceau ei, că generalu' nostru l-a furat. Vă daţi seama că tot noi i-am făcut să scheaune.

  Ei, da' ia spuneţi, de unde ştiau ei de pactu' lu' Napoleon? E lucru firesc?

  Cu toţii erau siguri că putea porunci duhurilor şi că, într-o clipă, putea ajunge dintr-un loc în altul – ca pasărea. Adevărat este că era peste tot locu'. Pe urmă, adevărat e că venise să le răpească o regină, frumoasă ca soarele, pentru care era gata să dea toate comorile lui şi diamante mari uite-atâta, cât ouăle de porumbiţă, da' mamelucu' care se ţinea cu dânsa, deşi mai avea şi alte ibovnice, nu s-a învoit în ruptu' capului. Şi dacă n-au putut cădea la învoială, au ajuns la lupte multe. Şi-am luptat, nu glumă, că ne-am bătut cu toată lumea. Atunci am ocupat poziţii la Alexandria, la Ghizeh şi în faţa Piramidelor. A trebuit să mărşăluim în soare, pe nisip, unde cei care aveau orbu' găinilor vedeau ape care nu se puteau bea şi umbră care te făcea să asuzi. Da' îi mâncam de vii pe mameluci şi toţi se supuneau ordinelor lu' Napoleon, care a cucerit Egiptu' de sus şi Egiptu' de jos, Arabia, ba şi capitalele regatelor care nu mai existau, şi unde erau mii de statui, cei cinci sute de diavoli ai naturii, apoi, lucru care numai acolo se întâlneşte, puzderie de şopârle, o ţară fără margini, unde fiecare putea să-şi ia câteva hectare de pământ dacă îi făcea plăcere. În vreme ce împăratu' îşi vede de treburile lui interne, că avea de gând să facă nişte lucruri minunate, englezii dau foc flotei sale în lupta de la Abukir, că ei nu mai ştiau ce să născocească spre a ne pune beţe-n roate. Da' Napoleon, care se bucura de stimă şi-n Răsărit şi-n Apus, pe care papa îl numea fiul său şi văru' lu' Mahomed, părintele său, vrea sa se răzbune împotriva Angliei şi să-i răpească Indiile ca să-şi scoată paguba cu flota. Avea să ne mâne în Asia, prin Marea Roşie, prin nişte ţări pline de nestemate, de aur, ca să aibă de unde ne plăti solda şi de unde construi palate pe unde avea să poposească; numai că Mody se vorbeşte cu ciuma şi ne-o trimite pe capu' nostru ca să se întrerupă şiru' victoriilor. Stai! Acum toată lumea defilează la parada de unde nimeni nu se mai întoarce teafăr. Soldatu' pe moarte nu-ţi mai poate cuceri Acra, deşi am pătruns în oraş de trei ori, cu încăpăţânarea noastră de oameni buni şi viteji. Da tot ciuma era mai tare; nu era chip s-o păcăleşti! Toţi erau foarte bolnavi. Numai Napoleon era rumen ca un trandafir şi toată lumea l-a văzut cum bea ciuma şi n-a avut nimic.

  Ei, da ia spuneţi, prieteni, era firesc lucru?

  Mamelucii, care ştiau că noi toţi bolim pe la ambulanţe, au dat să ne taie calea; da cu Napoleon nu le-a mers. Numai ce ordonă el afurisiţilor lui, celor cu spinarea mai tare ca toţi:

  — Ia să-mi curăţiţi drumu'!

  Junot, care era un spadasin fără pereche, şi prietenu' său adevărat, ia cu dânsul numai o mie de oameni şi pune pe fugă armata unei paşale care avusese pretenţia să ni se pună de-a curmezişu'. Pe urmă, ne întoarcem la Cairo, la cartieru' nostru general. Acolo, alta istorie. În lipsa lu' Napoleon, Franţa se stricase din pricina parizienilor care aveau în grijă solda trupelor, depozitele de pânzeturi, efectele, da le lăsau să moară de foame şi le cereau să facă ordine în univers fără să le poarte însă de grijă. Nătărăii aceia îşi omorau vremea flecărind în loc să pună şi ei umăru'. De-aia armatele noastre erau bătute, frontierele Franţei călcate; OMU' nu mai era acolo. Vedeţi voi, am zis omu' că aşa i se spunea, da era curată neghiobie, pentru că el avea steaua lui şi toate câte erau ale lui: noi, ceilalţi, eram oameni! Învaţă istoria Franţei după vestita luptă de la Abukir, unde, fără a pierde mai mult de trei sute de oameni, şi cu o singură divizie, a învins armata cea mare a turcului, care avea douăzeci şi cinci de mii de oameni, şi mai mult de jumătate a zvârlit-o în mare, tiii! Asta a fost ultima lui lovitură în Egipt. Văzând că a pierdut totu' acolo, a spus:

  — Eu sunt salvatoru' Franţei, ştiu, trebuie să plec.

  Da să înţelegeţi voi că armata nici n-a ştiut că el a plecat; că dacă afla îl reţinea cu forţa, ca să-l facă împărat al Răsăritului. Acum eram toţi cătrăniţi, când ne-am văzut lăsaţi de izbelişte, pentru că el era bucuria noastră. El predă comanda lui Kleber, un vlăjgan pe care l-a împuşcat garda, asasinat de un egiptean care-a fost executat vârându-i-se o baionetă în fund, că în ţara aceea aşa se ghilotinează condamnaţii; da e atât de dureros încât unui soldat i s-a făcut milă de acel criminal şi i-a întins bidonu' cu apă; şi de îndată ce egipteanu' a băut o gură, a dat ochii peste cap cu multă plăcere. Da să lăsăm glumele astea. Napoleon pune picioru' pe-o coajă de nucă, o nimica toată de vas care le numea La Fortune şi, cât ai bate din palme, pe sub ochii Angliei care-l blocase cu unităţi de linie, cu fregate şi tot felu' de vase, debarcă în Franţa, că avea el daru' ăsta să străbată mările dintr-o săritură. Era firesc? Drace! Acolo, toată lumea i se închina; da el convoacă guvernu'.

  — Ce-aţi făcut cu copiii mei, soldaţii? Îi întreabă el pe avocaţii ăia; sunteţi o adunătură de haimanale şi vă bateţi joc de lume şi trageţi foloase de pe urma ţării. Asta nu-i drept şi eu vorbesc pentru toţi care-s nemulţumiţi!

  Atunci ăia vor să dea cu gura şi să mi-l omoare; da suiţi niţel! Îi închide într-o cazarmă, să flecărească ei cât or vrea, de unde sar peste ferestre, apoi îi înregimentează în suita sa, unde devin muţi ca peştii şi cuminţi cu nişte copii. După lovitura asta devine consul; şi fiindcă el nu se îndoise niciodată de Cel-de-sus, îşi ţine făgăduiala către bunul Dumnezeu, care nici el nu-l uitase; redeschide bisericile, redă toate drepturile religiei; clopotele bat pentru Dumnezeu şi pentru dânsu'. Astfel, toată lumea e mulţumită; întâi, preoţii care acum nu mai sunt urmăriţi; al doilea, burghezii care-şi pot vedea de negoţu' lor fără a se mai teme de lăcomia legilor nedrepte; al treilea, nobilii pe care nimeni nu mai are voie să-i condamne la moarte, aşa cum, din nefericire, se deprinseseră unii. Da avea şi duşmani de măturat din cale şi el nu s-a culcat pe-o ureche, fiindcă, vedeţi voi, ochiu lui cuprindea lumea toată ca pe-un simplu cap de om. Atunci, odată apare în Italia, de parcă şi-ar fi scos capu' pe fereastră, aruncă o privire şi gata! Pe austrieci îi înghite la Marengo aşa cum balena înghite plevuşcă! Hap! Aici, victoria Franţei a răsunat atât de puternic încât a auzit toată lumea şi a fost de-ajuns.

  — Nu ne mai jucăm, zic germanii.

  — Ne-ajunge! Spun ceilalţi.

  Până la urmă: Europa cere pace, Anglia cedează. Pace generala, regii şi popoarele se fac că se îmbrăţişează. Atunci împăratu' a inventat Legiunea de onoare, un lucru cât se poate de frumos, ce-i drept!

  — În Franţa, spunea el, la Boulogne, în fata armatei întregi, toată lumea are curaj! Deci, partea civilă care va face fapte curajoase va fi sora soldatului, soldatu' va fi fratele ei, şi vor fi uniţi sub drapelu' onoarei.

  Noi, ăştia, care eram acolo, ne întorceam din Egipt. Toate se schimbaseră! Îl lăsasem general, după puţină vreme îl regăsisem împărat. Nu, zău, Franţa i se dăduse, cum se dă o fată unui lăncier. Şi după ce s-au făcut toate, spre mulţumirea tuturor se poate zice, s-a pus la cale o sfântă ceremonie cum nu s-a mai văzut de când lumea şi pământu'. Papa şi cardinalii, în odăjdiile lor numai aur şi purpură, trec Alpii anume ca să-l ungă în faţa armatei şi a poporului care bătea din palme. Da s-a mai întâmplat ceva care ar fi nedrept să nu vă spun. În Egipt, în pustie, nu departe de Siria, OMU' ROŞU îi apăru pe muntele lui Moise şi-i grăi:

  — Merge bine!

  Pe urmă, la Marengo, în seara victoriei, pentru a doua oară Omu' roşu i-a apărut înainte-i şi i-a spus:

  — Vei vedea lumea la picioarele tale şi vei fi împărat al Franţei, rege al Italiei, stăpân al Olandei, suveran al Spaniei, Portugaliei, Iliriei, protector al Germaniei, mântuitor al Poloniei, primu' vultur al Legiunii de onoare şi de toate!

  Acest Om roşu, vedeţi voi, asta era ideea lui; un fel de poştaş care-l servea, după cum spun unii, să comunice cu steaua lui. Eu n-am crezut niciodată; da Omu' roşu există şi chiar Napoleon a vorbit cu dânsu' şi spunea că-i apărea în clipele grele şi rămânea la palatu' Tuileries, la mansardă. Deci, la încoronare, Napoleon l-a văzut seara pentru a treia oară şi au chibzuit despre multe. După aceea, împăratu' se duce drept la Milano, să se încoroneze rege al Italiei. Acolo începe adevăratu' triumf al soldatului. Atunci, oricine ştia să scrie, devenea ofiţer. Peste tot ploua cu pensii, cu dotări de ducate; comori pentru statu'-major, pentru care Franţa nu plătea nimic; iar Legiunea de onoare dădea soldaţilor de rând şi o rentă, pe care o încasez şi eu pe lângă pensie. În sfârşit, am văzut şi noi armata ţinută cum nu se mai pomenise. Da împăratu', care ştia că trebuie să fie împăratu' tuturor, se gândeşte şi la burghezi şi le construieşte, după plăcu lor, un monument ca-n basme, într-un loc gol ca-n palmă. Dacă aţi avea prilej să vă întoarceţi din Spania în drum spre Berlin, ei atunci aţi întâlni în cale arcuri de triumf cu soldaţi de rând sculptaţi frumos pe ele, tot atâţia cât şi generali. Napoleon, în doi sau trei ani, fără să pună biruri noi, şi-a umplut beciurile cu aur, a construit poduri, palate, şosele, a făcut savanţi, sărbători, legi, vase, porturi; şi a cheltuit puzderie de milioane, atâta bănet, de zicea careva că ar fi putut acoperi Franţa toată cu monezi de cinci franci, dacă ar fi vrut el. Atunci, văzându-se bine înscăunat pe tronu' lui şi stăpân peste toate, încât Europa trebuia să-i ceară lui voie ca să-şi facă nevoile, cum avea el patru fraţi şi trei surori, ne spune cândva, aşa, într-o doară, la raport:

  — Băieţi, zice, e drept ca părinţii împăratului vostru să întindă mâna? Nu. Vreau ca ei să arate splendid, ca şi mine! Aşa că trebuie negreşit să cucerim un regat pentru fiecare dintre ei, încât francezu' să fie pretutindeni stăpân; toată lumea să tremure de frica soldaţilor gărzii mele şi Franţa să scuipe unde vrea şi toţi să-i spună, ca pe monedele noastre, Domnu cu tine!

  — Am înţeles! Răspunde oastea; suntem gata să-ţi pescuim regate cu baioneta.

  A! Da ce? Era chip să pregeţi? Da de unde! Dacă i-ar li dat în minte să cucerim luna, ar fi trebuit să ne pregătim, să ne umplem raniţele şi să ne căţărăm acolo. Norocu' nostru că nu s-a gândit. Regii, deprinşi cum sunt cu dulceaţa tronului, se lasă greu; atunci, noi ăştia, trebuie să pornim. Mergem, înaintăm şi tărăboiu' începe din nou, mai ceva ca înainte. Şi câţi oameni nu s-au prăpădit în anii aceia – şi câte pingele! Ne-am luptat cu-atâta înverşunare încât alţii decât francezii ar fi obosit de mult. Da voi ştiţi că francezu' e născut filosof, aşa că ştie că mai curând sau mai târziu tot trebuie să moară. Noi am muri cu toţii fără să crâcnim pentru plăcerea de a-l vedea pe împărat făcând aşa pe geografii. (Spunând acestea, infanteristul trase un cerc cu piciorul pe solul hambarului.) Şi spunea: „Ăsta va fi un regat!” şi făcea un regat. A! Ce vremuri fericite! Coloneii se avansau generali cât ai bate din palme; generalii mareşali, mareşalii regi. Mai este unu, care trăieşte ca să povestească Europei, deşi e un gascon, care a trădat Franţa ca să-şi păstreze coroana, căruia nu i-a crăpat obrazu' de ruşine pentru că, vedeţi, coroanele sunt de aur! Pe scurt, pontonierii care ştiau citi deveneau totuşi nobili. Eu, care vă vorbesc acu, am văzut la Paris unsprezece regi şi o puzderie de prinţi care roiau în juru' lu' Napoleon ca razele de soare! Acuma voi ştiţi că fiece soldat având putinţa să se urce pe tron, dacă merita, un caporal din garda imperială era ca o curiozitate după care toţi întorceau capu', că fiecare avea contribuţia lui la victorie, care se trecea întocmai în livret. Şi câte bătălii n-au fost! Austerlitz, unde armata a manevrat ca la paradă; Eylau, unde Napoleon i-a înecat pe ruşi într-un lac, parcă numai dintr-o suflare; Wagram, unde am luptat trei zile în şir fără să băgăm de seamă. Ce să vă mai spun: au fost bătălii cât sfinţii din calendar. Atunci toţi au avut prilej să se convingă că Napoleon avea în teacă adevărata spadă a lui Dumnezeu. Şi soldatu' se bucura de stima lui, că se ştia iubit ca un copil şi împăratu' se interesa dacă are ce încălţa, dacă are cămaşă, dacă are manta, pline, cartuşe; deşi îşi ţinea rangu', că doar asta-i era meseria, să domnească. Da oricine, un sergent şi chiar un soldat putea să-i spună; „Împărate”, cum îmi spuneţi voi mie: „Băiete”. Şi ţinea seama de ce-i vorbeau oamenii, se culca în zăpadă, la rând cu noi; pe scurt, avea înfăţişarea aproape a unui om natural. Eu ăsta, care mă vedeţi, l-am văzut, printre obuze, în faţa mea, aşa cum staţi voi acum, da umblând de colo până colo, privind prin binoclu, veşnic ocupat; atunci noi ne ţineam deoparte, ca proştii. Nu ştiu cum le făcea toate, da când ne vorbea, apoi glasu' lui parcă ne ardea măruntaiele; şi ca să-i dovedim că suntem copiii lui, şi că nu ne putem supăra pe dânsu', treceam prin faţa afurisitelor de tunuri care mugeau şi scuipau regimente de obuze, fără să crâcnim. Până şi cei ce trăgeau să moară se ridicau în capu' oaselor ca să-l salute şi să-i strige:

  — Trăiască împăratu'!

  Era firesc? Aţi face voi asta pentru un om de rând? Şi uite-aşa, după ce le-am aranjat toate, împărăteasa Iozefina, care era de altminteri o femeie cumsecade, da avea ea un beteşug de nu-i putea face copii, el a fost nevoit s-o lase, deşi o iubea din tot sufletu'. Da el dorea copii, că se gândea la guvern. Aflând de necazu' ăsta, toate capetele încoronate din Europa s-au luat la harţa, că fiecare voia să-i facă rost de-o femeie. Da el s-a cununat, după câte-am auzit, c-o austriacă, fiica cezarului, un om bătrân de care toţi vorbeau, nu numai în ţările noastre, unde se spune că a făcut şi a dres, da în toată Europa. Şi e adevărat că, uite, eu, ăsta, care vă vorbesc acu, m-am dus pe Dunăre unde-am văzut resturile unui pod construit de acel om, care se zice că era, la Roma, o rubedenie de-a lui Napoleon, care i-a dat împăratului nostru hârtie la mână să-l moştenească pentru fiu-său. Şi-aşa, după cununia lui, care-a fost o sărbătoare pentru lumea întreagă, şi când a scutit poporul de dări pe timp de zece ani, da pe care tot le-am plătit, că perceptorii n-au vrut să ţină seama, nevastă-sa a născut un prunc, care era regele Romei; lucru care nu s-a mai văzut pe lume, că niciodată un copil nu s-a născut rege dacă tată-său era în viaţă. În ziua aceea, un balon a zburat de la Paris la Roma ca să ducă vestea, şi balonu' a făcut drumu' numa-ntr-o zi. Ei, acu să-l văz pe ăla care-o spune că astea-s lucruri fireşti! Nu, nu! Sunt lucruri scrise colo, sus. Să dea râia-n cei care-o zice că n-a fost trimis chiar de Dumnezeu pentru slava Franţei! Numai ce se supără însă ţarul Rusiei, care-i era prieten, că nu s-a însurat c-o rusoaică şi începe a-i sprijini pe engleji, duşmanii noştri, care totdeauna Napoleon voia să le facă o vizită în dugheana lor ca să le spună două vorbe. Trebuia să sfârşească o dată şi cu poveştile astea. Lu' Napoleon îi sare ţandăra şi ne spune:

  — Ostaşi! Aţi cucerit toate capitalele Europei; a mai rămas Moscova, care s-a înhăitat cu Anglia. Da ca să cucerim Londra şi Indiile, care sunt ale ei, negreşit trebuie să pornim spre Moscova.

  Şi uite-aşa, adună el armata cea mai mare care şi-a târât vreodată tălpile pe glob şi nemaipomenit de bine aliniată încât într-o zi trece în revistă un milion de oameni.

  — Ura! Strigă ruşii.

  Şi iată Rusia întreagă, nişte namile de cazaci care o iau la sănătoasa. Lupta o ţară contra alteia, o peturbaţie generală, de care nu ştiai cum să te fereşti. Aşa-i spuse şi Omu' roşu lu' Napoleon:

  — Asia contra Europei!

  — Înţeleg, a răspuns el, o să am eu grijă.

  Şi-acum să fi văzut că toţi regii din Europa veneau se lângă mâna lui Napoleon! Austria, Prusia, Bavaria, Saxonia, Polonia, Italia, toate ţin cu noi, ne linguşesc, ce frumos era! Niciodată vulturii n-au gungurit aşa de dulce ca la parăzile alea, când erau pe toate drapelele din Europa. Polonezii nu mai puteau sta locului, pentru că împăratu' se gândea să-i ridice; spuneau că Polonia şi Franţa s-au avut totdeauna ca fraţii. În sfârşit:

  — A noastră-i Rusia! Striga armata.

  Intrăm noi bine echipaţi; mărşăluim, mărşăluim: nici ţipenie de rus. În sfârşit, dăm de ei, cantonaţi pe Moscova. Acolo am luat crucea33 şi pot să spun că a fost o luptă afurisită! Împăratu' era îngrijorat, îl întâlnise pe Omu' roşu care-i spusese:

  — Fiule, înaintezi prea repede, vei duce lipsă de oameni şi prietenii te vor trăda.

  Şi-a cerut pacea. Da înainte de a o semna:

  — Să le tragem o chelfăneală ruşilor! Ne spune.

  — S-a făcut! Strigă armata.

  — Înainte! Ordonă sergenţii.

  Cizmele mele erau uzate, efectele descusute de cât mai trudisem pe drumurile alea, care sunt ca vai de ele! Da totuna-i!

  — Fiindcă e sfârşitu' scuturăturii, îmi zic, vreau să mănânc pe săturate!

  Eram în faţa râpei celei mari; ocupam primele locuri! Se dă semnalu', şapte sute de guri de foc încep o convorbire de ziceai că-ţi iese tot sângele pe urechi. Fiindcă veni vorba, să fim drepţi cu inamicii noştri: ruşii se jertfeau la fel ca francezii; fără a da îndărăt şi noi nu înaintam.

  — Înainte, ni se ordonă, iată împăratu'!

  Era adevărat: îl văd trecând în galop, făcându-ne semn că e important să luăm reduta. Ne îmbărbătează, noi alergăm, ajung cel dintâi la marginea râpei. A! Dumnezeule! Locotenenţii cad, coloneii, soldaţii! Tot una-i! Cei desculţi îşi fac rost de cizme şi intriganţii care învinseră să citească îşi fac rost de epoleţi. Victorie! Strigă toată linia. N-o să credeţi, da pe pământ zăceau douăzeci şi cinci de mii de francezi. Numai atât! Era ca un ogor secerat: numai că, în loc de spice, erau oameni! Ne dezmeticisem în fine. Omu' apare, toţi se adună în juru-i. Şi uite-aşa, ne alintă, că era drăgălaş când voia, de ne putea face să ne mulţumim cu o coajă de cartof când eram flămânzi ca nişte lupi. Atunci, drăgălaşu', împarte cu mâna lui crucile de război, salută pe cei căzuţi; pe urmă zice:

  — La Moscova!

  — Fie! Zice oştirea.

  Şi luăm Moscova. Da nu ziceţi că ruşii dau foc oraşului? A ars ca un foc ele paie de două leghe şi vâlvătaia nu s-a stins două zile. Casele se prăbuşeau ca nimica toată! Parcă ploua de sus cu fier şi cu plumb topit care erau spăimântătoare la vedere: şi, vouă pot să vă spun, parcă ne lumina nenorocirea noastră. Împăratu' zice:

  — Ajunge, că-mi rămân aici toţi soldaţii!

  Ne distrăm noi răcorindu-ne un pic, ne mai hrănim leşu că eram cu adevărat istoviţi ca niciodată. Luăm cu noi o cruce de aur care era pe Kremlin şi fiecare soldat avea o mică avere. Da la întoarcere, iarna venise cu o lună mai devreme, lucru pe care savanţii, care sunt nişte nătărăi, nu l-au lămurit deplin şi frigu' ne pişcă. Nu mai eram armată, auziţi? Nici generali, nici măcar sergenţi! Şi uite-aşa a început domnia mizeriei şi a foamei, domnie sub care eram cu toţii în adevăr egali! Nu ne mai gândeam decât să revedem Franţa, nu ne mai aplecam ca să ridicăm de jos nici puşca, nici banii; şi fiecare mergea drept înainte, cu arma după voie, fără să-i pese de glorie. Nu vă mai spun că vremea era atât de rea încât împăratu' nu-şi mai vedea steaua. Se ivise o neînţelegere între cer şi dânsu'. Bietu' om, se îmbolnăvise văzându-şi şoimii cum se depărtează de victorie! Şi nu-i venea de loc la socoteală, ce mai! Ajungem la Berezina. Aici, fraţilor, pot să mă jur pe ce am mai sfânt, pe onoare, că, de când sunt oameni pe lumea asta, niciodată, auziţi voi? Niciodată nu s-a mai văzut asemenea învălmăşeală de armate, de trăsuri, de artilerie, în zăpadă atât de mare şi pe-o vreme atât de nenorocită. Ţeava armei îţi ardea mâna dacă o atingeai, atât era de rece. Acolo pontonierii au salvat armata, care au stat ei neclintiţi la posturile lor şi acolo a luptat a un erou. Gondrin, singuru' care mai trăieşte dintre încăpăţânaţii care s-au vârât în apă ca să construiască poduri peste care a trecut armata ca să se salveze de ruşi, care mai aveau încă respect pentru marea armată, ştiind şi ei câte victorii avusese.

  Să ştiţi – zise el, arătând către Gondrin, care-l privea cu atenţia proprie surzilor – să ştiţi că Gondrin e un ostaş de nădejde, un ostaş de onoare, care merită toată iubirea noastră.

  L-am văzut pe împărat, lângă pod, în picioare, nemişcat; şi nu-i era frig. E firesc lucru?

  Privea cu jale cum i se duce de râpă averea, cum îşi pierde prietenii, veteranii săi din Egipt. Vai! Toate se treceau, femeile, furgoanele, artileria, toate se distingeau, se mâncau, se ruinau, Cei mai curajoşi făceau garda vulturilor34 fiindcă vulturii, vedeţi voi, erau Franţa, eraţi voi toţi, cei de-acasă, era onoarea şi a civilului şi a militarilor pe care trebuie s-o păstrăm curată şi să nu ne plecăm grumajii de ger. Nu ne încălzeam decât în preajma împăratului, fiindcă, atunci când era în primejdie, dam fuga, îngheţaţi cum eram, noi care nu ne opream să dăm o mână de ajutor unui camarad. Am auzit că, nopţile, îşi plângea nefericita familie de ostaşi, Numai el şi francezii erau în strâmtoarea aceea; şi am scăpat din ea, da cu pierderi, cu pierderi mari de tot, să ştiţi! Aliaţii ne mâncaseră proviziile. Norocu' începuse a-l părăsi, după cum îi prezisese Omu' roşu. Palavragiii de la Paris, care amuţiseră de când cu garda imperială, îl cred mort şi uneltesc, împreună cu prefectu' poliţiei, să-l detroneze. Da el prinde de veste, îşi face sânge rău şi ne spune când pleacă:

  — La revedere, băieţi, rămâneţi la posturile voastre, că mă-ntorc.

  Aş, de unde! Generalii lui o iau razna; fără el, toate merg anapoda. Mareşalii spun prostii, fac greşeli, boacăne, şi altminteri nici că se putea; Napoleon, care era un om bun, îi umpluse de aur, ei se îngrăşaseră ca porcii şi nu mai voiau să lupte. De-aici ni s-au tras toate nenorocirile, fiindcă mai mulţi au rămas în garnizoană fără să-l scarmene pe inamicu' pe urmele căruia ne aflam, în vreme ce eram împinşi spre Franţa. Da împăratu' se întoarce cu recruţi, băieţi tot unu şi unu, perfect instruiţi, ca nişte dulăi gata să muşte pe oricine, cu burghezi în gărzile de onoare, o trupă frumoasă, da care s-a topit ca untu' în tigaie. Deşi aveam o ţinută severă, toate se porniseră împotriva noastră; da armata continuă să facă minuni de vitejie. Şi uite-aşa, luptăm în munţi, popor contra popor, la Dresda, Lutzen, Bautzen. Să vă aduceţi aminte de bătăliile astea, unde francezu' a fost mai viteaz ca oriunde, încât un bun grenadier nu dura mai mult de şase luni. Continuam a triumfa, da în spatele nostru, ce să vezi? Englezu' asmute popoarele la răscoală spunându-le tot felu' de prostii! În fine, o scoatem noi la capăt cu haitele astea de naţii. Peste tot locu' pe unde apare împăratu', ne croim drum, pentru că, pe uscat ca şi pe mări, când spunea el: „Vreau să trec!” apoi treceam. Până la urmă de tot, iată-ne în Franţa – şi pentru mulţi bieţi pedestraşi toate încercările cumplite prin care trecuseră uitate au fost, că aerul Franţei parcă le dăduse puteri în suflet. Eu, unu, pot zice că mi-a împrospătat viaţa. Da la ceasu' acela era vorba să apărăm Franţa, patria noastră, în fine, Franţa cea frumoasă împotriva Europei întregi, care nu ne ierta că încercasem să facem ordine la ruşi, înghesuindu-i în hotarele lor ca să nu ne mănânce de vii, după apucăturile celor din Nord cărora le lasă gura apă după ţările Sudului, lucru pe care l-am auzit de la mai mulţi generali. Atunci împăratu' vede că socru-său, prietenii lui pe care-i făcuse regi şi lichelele cărora le redase tronu', toţi sunt împotriva lui. Ba până şi unii francezi şi aliaţi care, din ordin superior, se întorceau împotriva noastră, În liniile noastre, cum s-a întâmplat în bătălia de la Lipsca. Nu-i aşa că nişte soldaţi de rând n-ar fi în stare de asemenea porcării? Câte unu îşi călca de trei ori pe zi cuvântu' de onoare şi zicea că e prinţ! Şi uite-aşa, începe invazia. Peste tot locu' unde împăratu' apare cu faţa lui ca de leu, inamicu' dă îndărăt şi în timpu' acela el a făcut mai multe minuni ca să-mi apere Franţa, decât făcuse ca să cuprindă Italia, Orientu', Spania, Europa şi Rusia. Şi uite-aşa, voia să-i îngroape pe toţi străinii, ca să-i înveţe minte să respecte Franţa şi-i lasă să se apropie de Paris ca să-i înghită dintr-o dată şi el să se înalţe până la treapta cea mai de sus a geniului printr-o bătălie încă mai mare decât toate celelalte, o bătălie cum nu se mai văzuse! Da parizienii tremură pentru pielea lor de două parale şi pentru dughenile lor de doi pitaci şi deschid porţile oraşului; acum încep trădările şi se sfârşesc bucuriile impui alesei; iar la ferestre apare steagul alb. În fine, generalii, pe care-i făcuse din prietenii lui cei mai buni, îl părăsesc şi trec de partea Burbonilor, de care nimeni nu auzise vorbindu-se. Atunci, Napoleon şi-a luat rămas bun de la noi, la Fontainebleau:

  — Soldaţi!

  Parcă-l aud şi-acuma, plângeam toţi ca nişte copii; vulturii, drapelele erau înclinate ca pentru o înmormântare, căci, vouă pot să vă spun, era îngropăciunea Imperiului şi armatele lui fercheşe nu mai erau decât nişte umbre. Atunci ne-a vorbit de pe terasa castelului său:

  — Băieţi, trădarea ne-a învins, dar ne vom revedea în ceruri, patria vitejilor. Purtaţi de grijă micuţului meu, pe care vi-l încredinţez: trăiască Napoleon al II-lea!

  Gândea că va muri; şi, pentru ca nimeni să nu-l vadă pe Napoleon învins, ia otravă cât ar putea ucide un regiment întreg, unde se credea el, ca Isus Cristos înainte de patimile lui, părăsit de Dumnezeu şi de talismanul lui; că otrava nu-i face nici un rău. Alta, acum: îşi dă seama că e nemuritor. Sigur de ce-i al lui, sigur că va fi totdeauna împărat, se duce pentru o bucată de vreme într-o insulă ca să studieze firea ălora care făceau prostii fără număr. În vreme ce stătea la pândă acolo, chinezii şi animalele de pe coasta Africii, barbarezii şi alţii, cu care nu te poţi înţelege de fel, credeau cu tărie că nu e om, aşa că-i respectau drapelu' şi ziceau că a-l atinge însemna să te atingi de Dumnezeu. Domnea peste lumea întreagă, în vreme ce ăia îl dăduseră afară din Franţa sa. Văzând asta, el se îmbarcă din nou pe coaja lui de nucă din Egipt, trece pe sub nasul vaselor englezeşti, pune picioru' în Franţa; Franţa îl recunoaşte, afurisitu' de cuc zboară dintr-o parohie în alta, toată Franţa strigă: „Trăiască împăratu”. Prin părţile noastre a fost mare entuziasm pentru această minune a veacurilor, în Dauphine populaţia a fost la înălţime şi eu unu, m-am bucurat tare când am aflat că lumea plângea de bucurie când îl vedea în redingota lui cenuşie. La 1 martie, Napoleon debarcă cu două sute de oameni ca să cucerească regatu' Franţei şi al Navarei care, de la 20 martie, alcătuiseră din nou Imperiu' francez. Omu' nostru se afla în ziua ceea la Paris, dereticase peste tot, se făcuse din nou stăpân peste scumpa lui Franţa şi-şi adunase ostaşii spunându-le numai o vorbă: „Iată-mă-s! „ A fost cea mai mare minune a lui Dumnezeu! Până la el, se mai întâmplase vreodată ca un om să pună mâna pe un imperiu aşa, dintr-o dată? Credeau unii că Franţa e la pământ. Da de unde! La vederea vulturului, armata naţională se reface şi pornim toţi în marş către Waterloo. Şi uite-aşa, garda moare dintr-o singure, lovitură. Napoleon, deznădăjduit, în fruntea celor care-i rămăseseră, se aruncă de trei ori în gura tunurilor inamice, da moartea îl ocoleşte! Noi am văzut ce vă spun, noi ăştia! Aşa am pierdut lupta. Seara, împăraţii îşi cheamă la el veteranii şi, pe câmpu' plin de sângele nostru, dă foc drapelelor şi vulturilor săi; bieţii vulturi, întotdeauna victorioşi, care în timpul luptelor strigau: „Înainte!” şi care zburaseră deasupra întregii Europe, au fost salvaţi de ruşinea de a cădea în mâinile inamicului. Toate comorile Angliei nu făceau pentru el aici cât coada unui vultur. Adio, vulturi! Ce-a urmat, se cunoaşte îndeajuns. Omu' roşu trece de partea Burbonilor, ca un ticălos ce era. Franţa e zdrobită, soldatu' nu mai are nici un cuvânt de spus, i se răpesc drepturile, este lăsat la vatră, iar în locul lui apar nobilii – care nu puteau nici să umble, de ţi-era mai mare mila. Prin trădare, Napoleon cade în mâinile lor, englejii îl surghiunesc într-o insulă pustie din marea cea mare, pe-o stâncă înaltă de zece mii de picioare deasupra lumii.

  Până la urmă, e nevoit să rămână acolo până ce Omu' roşu îi redă puterea, spre fericirea Franţei. Ăia ziceau că a murit! A, aşa? Mort? Se vede că nu-l cunoşteau. Repetă nerozia asta ca să atragă poporul şi să-l ţină cu botu' pe labe în coteţu' lor de guvern. Ascultaţi: adevăru' adevărat e că prietenii lui l-au părăsit în pustie ca să împlinească o profeţie care s-a făcut, că uitasem să vă spun că numele de Napoleon înseamnă Leul pustiei.

  Ce să spun eu e adevărat ca Evanghelia. Toate câte altele veţi auzi să ştiţi că sunt nerozii şi neomenii. Să nu credeţi voi că Dumnezeu ar fi îngăduit copilului unei femei să-şi scrie numele cu roşu cum a făcut Napoleon pe pământu' care în veci de veci îşi va aduce aminte! Trăiască Napoleon, părintele poporului şi-al soldatului.

  — Trăiască generalul Eble! Strigă pontonierul.

  — Da cum aţi făcut de n-aţi murit în râpa de lângă Moscova? Întrebă o ţărancă.

  — Ştiu eu? Un regiment întreg am intrat acolo, şi-am rămas în picioare numai o sută de infanterişti! Să ştiţi că infanteria e totu' pe câmpu de luptă.

  — Da cavaleria nu? Strigă Genestas alunecând din vârful grămezii de fân şi făcându-şi apariţia cu o rapiditate care-i făcu şi pe cei mai curajoşi să scoată ţipete de spaimă. Ei, bătrâne, ai uitat de lăncerii roşii ai lui Poniatowski, de cuirasieri, de dragoni, de toate scuturătura! Când Napoleon îşi pierdea răbdarea văzând că victoria în luptă nu se arată, îi spunea lui Murat: „Sire, taie-mi-i în două!” şi noi porneam – mai întâi la trap, apoi în galop: un, doi! Şi-i despicam armata inamică precum un măr cu cuţitul. O şarjă de cavalerie, prietene, e ca un torent de obuze de tun.

  — Da pontonierii? Strigă surdul.

  — A! Copii, continuă Genestas – ruşinat de izbucnirea lui când se pomeni în mijlocul unui cerc tăcut şi uimit – aici nu sunt agenţi provocatori! Ţineţi, ca să beţi un pahar în sănătatea micului caporal!

  — Trăiască împăratu'! Strigă într-un glas întreaga clacă.

  — Ssst! Copii, spuse ofiţerul, străduindu-se să-şi ascundă marea-i durere. Ssst! El a murit spunând: „Glorie, Franţa şi bătălie!” Copii, a trebuit să moară, el; dar amintirea lui. Niciodată.

  Goguelat făcu un gest de neîncredere, apoi şopti către vecinii săi:

  — Ofiţeru' mai e încă în serviciu şi aşa au ei ordin, să spună poporului că împăratu' a murit. Nu i-o luaţi în nume de rău, că aşa-i la armată: ordinu-i ordin.

  Ieşind din hambar, Genestas o auzi pe Gropăriţa spunând:

  — Îl vezi pe ofiţerul ăla? E un prieten al împăratului şi al domnului Benassis.

  Toţi cei ce se aflau la clacă dădură buzna spre uşă ca să-l mai vadă o dată pe maior; şi, la lumina lunii, îl zăriră luând braţul medicului.

  — Am făcut prostii, spuse Genestas. Să ne întoarcem repede acasă! Vulturii, tunurile, campaniile! Nu mai ştiam pe ce lume mă aflu.

  — Ei, dar ce spui de Goguelat al meu? Îl întreba Benassis.

  — Domnule, dacă dăm crezare unor poveşti de-alde astea, Franţa va avea totdeauna în pântecele ei cele patrusprezece armate ale Republicii şi vom putea lesne susţine dialogul de artilerie cu Europa. Asta-i părerea mea.

  Curând ajunseră la locuinţa lui Benassis unde, după scurt timp, se aflau în salon, meditativi, de cele două părţi ale căminului în care un foc mocnit mai scânteia din când în când. Cu toate dovezile de încredere pe care i le arătase medicul, Genestas pregeta să-i pună o ultimă întrebare care i-ar fi putut părea indiscretă; dar, după ce în mai multe rânduri îi aruncă o privire cercetătoare, se simţi încurajat de un surâs plin de blajinătate care însufleţeşte buzele oamenilor cu adevărat puternici şi prin care Benassis părea a-l încuraja. Atunci îi spuse:

  — Domnule, viaţa domniei-tale se deosebeşte atât de mult de aceea a oamenilor obişnuiţi încât nu te vei mira dacă te voi întreba: din ce pricină te-ai retras aici? Chiar în cazul când curiozitatea mea ţi-ar părea nepotrivită, vei recunoaşte că e cât se poate de firească. Ascultă: am avut camarazi pe care niciodată nu i-am tutuit, nici chiar după ce participasem împreună la mai multe campanii; dar am avut şi altfel de camarazi, cămin le spuneam: „Du-te la casierie de cere bani pentru noi!” trei zile după ce ne îmbătasem împreună, lucru se poate întâmpla şi celor mai onorabili oameni la o petrecere inevitabilă. Ei bine, dumneata eşti unul dintre acei bărbaţi pe care-i consider prieteni fără să le cer voie, ba chiar fără să ştiu de ce.

  — Căpitane Bluteau.

  De la o vreme, ori de câte ori medicul rostea falsul nume sub care oaspetele său i se prezentase, acesta nu-şi putea reprima o uşoară grimasă. În clipa asta, Benassis surprinsese această expresie de dezgust şi-l privi insistent pe ofiţer pentru a încerca să-i descopere cauza; cum însă pricina adevărată era cu neputinţă de ghicit, atribui acest gest vreunei dureri trupeşti şi spuse mai departe:

  — Căpitane, am să-ţi vorbesc despre mine. Până azi, mi-am călcat de mai multe ori pe inimă ca să-ţi descriu îmbunătăţirile pe care le-am putut obţine aici: dar era vorba de comună şi de locuitorii ei, cu ale căror interese se împletesc şi interesele mele. Acum, a-ţi spune povestea mea ar însemna să-ţi vorbesc numai de mine însumi, iar viaţa mea e prea puţin vrednică de interes.

  — Chiar de-ar fi mai simplă decât cea a Gropăriţei dumitale, răspunse Genestas, şi încă aş vrea s-o ascult spre a cunoaşte suferinţele care-au putut zvârli într-un canton ca ăsta un om atât de remarcabil.

  — Căpitane, de doisprezece ani tac. Acum, când sunt cu un picior în groapă, voi avea sinceritatea să-ţi mărturisesc că tăcerea asta începe să mă apese. De doisprezece ani sufăr fără a mă bucura de alinarea pe care prietenia o aduce inimilor rănite. Bieţii mei pacienţi, ţăranii mei, îmi oferă exemplul unei depline resemnări dar eu îi înţeleg şi îşi dau şi ei seama că-i înţeleg; în vreme ce nimeni nu-şi poate da seama de tristeţea mea ascunsă şi nici o mână de om cumsecade nu-mi strânge prieteneşte mâna – cea mai frumoasă răsplată, de care toţi oamenii se bucură, până şi Gondrin.

  Cu o mişcare neaşteptată, Genestas îi întinse mâna lui Benassis, pe care acest gest îl emoţionă puternic.

  — Poate că Gropăriţa m-ar fi putut înţelege îngereşte, continuă el cu glas tremurând; dar, poate, m-ar fi iubit – şi-ar fi fost o nenorocire. Să ştii, căpitane, că numai un veteran al armatei, indulgent precum te ştiu, sau un tânăr plin de iluzii mi-ar putea asculta spovedania, căci n-ar şti s-o priceapă decât fie un om care cunoaşte bine viaţa, fie un copil căruia îi este cu totul străină. Pe vremuri, în lipsa preoţilor, comandanţii de oşti care mureau pe câmpul de luptă se spovedeau minerului, în formă de cruce, al spadei lor, care era pentru dânşii un credincios mijlocitor între ei şi Dumnezeu. Domnia-ta, unul dintre cei mai încercaţi spadasini ai lui Napoleon, domnia-ta, dur şi puternic ca oţelul, cred că mă vei înţelege! Povestea mea nu l-ar putea interesa decât pe omul capabil să pătrundă unele nuanţe ale sentimentului şi să împărtăşească gândurile fireşti pentru sufletele simple, dar care ar părea ridicule multor filosofi deprinşi a se sluji, în interesele lor personale, de maximele rezervate guvernelor de stat. Vă voi vorbi ca un om de bunăcredinţă, ca un om care nu urmăreşte să justifice nici binele, nici răul din viaţa sa, dar care nu vă va ascunde nimic, pentru că astăzi trăieşte departe de lume, nepăsător faţă de judecata oamenilor şi plin de nădejde în Dumnezeu.

  Benassis se opri, apoi se ridică şi grăi:

  — Înainte de a începe a-ţi povesti, mă duc să cer Jaquottei să ni se aducă ceai. De doisprezece ani, n-a uitat niciodată să mă întrebe dacă doresc ceai şi sunt sigur că ne-ar întrerupe şi acum. Bei o ceaşcă, domnule căpitan?

  — Nu, mulţumesc.

  Benassis se întoarse îndată.

  Spovedania medicului de ţară

  — M

  — Am născut, continuă medicul, într-un orăşel din Languedoc, unde tatăl meu se statornicise de multei vreme şi unde mi-am petrecut prima copilărie. La vârsta de opt ani, am fost înscris la colegiul din Sorreze, după absolvirea căruia am plecat la Paris să-mi continui studiile.

  Tata avusese o tinereţe cât se poate de nebunatică, de risipitoare; averea pe care o moştenise – şi pe care-o irosise – şi-o refăcuse însă printr-o căsătorie norocoasă şi prin lente economii, aşa cum se fac în provincie, unde oamenii se laudă nu cu cheltuielile, ci cu averea lor, unde ambiţia, firească la orice om, se stinge şi se transformă în avariţie, în lipsa unor preocupări generoase. Văzându-se bogat, neavând decât un singur fiu, dori să-i transmită recea experienţă pe care o plătise cu iluzii pierdute: ultima şi nobila greşeală a bătrânilor care încearcă zadarnic să lase moştenire virtuţile lor şi prudentele lor socoteli unor copii încântaţi de viaţă şi grăbiţi să se bucure din plin de plăcerile ei. Acest spirit de prevedere i-a dictat, în scopul educării mele, un plan căruia eu i-am căzut victimă. Tata mi-a ascuns cu grijă cifra averii sale şi m-a osândit, în interesul meu, să suport, în timpul celor mai frumoşi ani, privaţiunile şi grijile unui tânăr dornic să-şi cucerească independenta; dorea să-mi inspire virtuţile sărăciei: răbdarea, setea de învăţătură şi dragostea de muncă. Arătându-mi astfel cât de preţios lucru e averea, spera să mă înveţe a nu-mi irosi moştenirea; iată de ce, îndată ce am fost în stare a-i pricepe poveţele a stăruit să-mi fac o carieră. De la Sorreze – unde, timp de zece ani învăţasem sub jugul disciplinei monahale a oratorienilor35 – am fost transportat, fără nici o tranziţie, în capitală. Am plecat însoţit de tata, care dorea să mă recomande unuia dintre prietenii săi. Cei doi bătrâni au luat, fără ştirea mea, minuţioase măsuri împotriva clocotului tinereţii mele, pe-atunci foarte nevinovată. Sumele pe care urma să le primesc de-acasă au fost sever calculate după necesităţile reale ale vieţii; în fiece trimestru aveam să încasez banii numai prezentând adeverinţele de înmatriculare în registrele Şcolii de medicină. Această neîncredere îndeajuns de jignitoare se ascundea sub argumente privind ordinea şi contabilitatea. De altminteri, tata se arătase destul de darnic în ce priveşte atât cheltuielile necesare educaţiei mele, cât şi plăcerile vieţii pariziene. Vechiul său prieten, fericit să călăuzească paşii unui tânăr prin labirintul în care intram, făcea parte dintre acei oameni care îşi clasează sentimentele cu tot atâta grijă ca şi hârtiile. Consultându-şi agenda din anul anterior, putea oricând să-şi amintească ceea ce făcuse în luna, în ziua şi la ora la care se afla în anul curent. Viaţa era pentru dânsul un fel de întreprindere, ale cărei socoteli le ţinea negustoreşte. De altfel, om nu lipsit de calităţi, dar abil, meticulos, bănuitor, nu i-au lipsit niciodată argumentele înşelătoare cu care-şi justifica precauţiile pe care şi le lua cu privire la persoana mea; îmi cumpăni cărţi, îmi plătea lecţiile; dacă voiam să învăţ a călări, unchiaşul se interesa personal care era cel mai frumos manej, mă conducea acolo şi-mi prevenea dorinţele punându-mi la dispoziţie un cal pentru zilele de sărbătoare. Cu toate aceste şiretlicuri bătrâneşti, pe care m-am priceput să le dejoc în clipa când interesul mi-a dictat să lupt împotriva lui, acest om admirabil a fost pentru mine ca un al doilea părinte.

  — Băiete – mi-a spus odată, în clipa când şi-a dat seama că-mi voi rupe zgarda dacă va continua să mă ţină de scurt – tinerii fac deseori nebunii târâţi de înflăcărarea vârstei, şi ţi s-ar putea întâmpla să ai nevoie de ceva bani; să vii atunci la mine. Cândva, tatăl tău, cu multă bunăvoinţă, mi-a făcut un serviciu, încât la mine vei găsi oricând câţiva bănuţi; dar să nu mă minţi niciodată, să nu te sfieşti a-mi mărturisi o greşeală: am fost şi eu tânăr, ne vom înţelege întotdeauna, ca doi camarazi buni.

  Tata m-a instalat într-o pensiune burgheză din Cartierul latin, la o familie respectabilă, unde aveam o odaie destul de bine mobilată. Primele zile de independenţă, bunăvoinţa tatei, sacrificiul care părea că-l face pentru mine nu m-au bucurat totuşi prea mult. Poate că numai cel care s-a bucurat de libertate îi cunoaşte adevăratul preţ. Iar copilăria mea liberă aproape că mi se ştersese din amintire sub povara plictiselii din colegiu, de care cugetul meu încă nu se descotorosise; apoi, poveţele tatei cuprindeau alte datorii pentru mine; în sfârşit, Parisul îmi părea a fi un fel de enigmă; acolo nimeni nu se poate distra dacă nu i-a studiat plăcerile. Nu vedeam deci nici o schimbare în starea mea, afară de faptul că noul liceu era mai vast şi se numea Şcoala de medicină.

  Cu toate astea, la început am învăţat cu râvnă, am urmat regulat cursurile; mă apucasem de carte pe viaţă şi pe moarte, renunţând la distracţii, atât de mult îmi stârniseră imaginaţia comorile ştiinţei, de care capitala era plină. N-a trecut mult şi legături nechibzuite ale căror primejdii se ascundeau sub vălul prieteniei nebunesc de încrezătoare care-i seduce pe toţi tinerii – mă aruncară în lumea distracţiilor pariziene. Teatrele, actorii – pentru care mă împătimisem – începură a mă demoraliza. Spectacolele unei capitale sunt cât se poate de funeste pentru tineri, căci le produce emoţii vii, împotriva cărora luptă aproape totdeauna zadarnic: iată de ce consider că societatea, cu legile ei, este complicea tulburărilor pe care le comit. Legislaţia noastră, ca să spun aşa, închide ochii în faţa patimilor care-l frământă pe tânărul între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani. La Paris, totul îl asaltează, poftele lui sunt necontenit aţâţate; religia îi predică binele, legile i-l poruncesc, în timp ce realitatea şi moravurile îl împing spre rău; până şi bărbatul cel mai cumsecade şi femeia cea mai pioasă îşi bat joc de castitate. În sfârşit, acest mare oraş pare că şi-a menit să încurajeze viciul, căci piedicile pe care le aşează în calea tânărului ce ar voi să-şi facă o situaţie în mod cinstit sunt încă şi mai numeroase decât capcanele care se întind neîncetat patimilor sale pentru a-l uşura de bani. Multă vreme am frecventat, seară de seară, teatrele, deprinzându-mă încet-încet cu lenea. Începusem a-mi neglija îndatoririle, adeseori amânam pe a doua zi chiar şi cele mai urgente ocupaţii; curând, în loc să caut a mă instrui, mă limitam la lucrările strict necesare pentru obţinerea examenelor pe care trebuia să le trec ca să devin doctor. La cursuri, nici nu mai eram atent la profesorii care, după impresia mea, spuneau verzi şi uscate. Îmi sfărâmam idolii, deveneam parizian. Pe scurt, duceam un trai nesigur de tânăr provincial care, aruncat în capitală, mai păstrează câteva sentimente autentice, mai crede în unele reguli de morală, dar care se corupe prin puterea exemplelor nefaste, deşi încearcă să se ferească de ele. Mă apăram slab, în mine însumi aveam duşmani. Da, domnule, fizionomia mea nu e înşelătoare, am suferit cu adevărat de toate patimile care au lăsat urme pe ea. Cu toate astea, în adâncul inimii păstram un sentiment de perfecţiune morală care m-a susţinut în timpul rătăcirilor mele şi care, într-o bună zi, avea să-l readucă pe calea cea dreaptă, dezgustat şi pocăit, pe omul a cărui tinereţe se adăpase în apei limpede a credinţei. Poate oare cel care se înfruptă cu lăcomie din nedreptăţile pământeşti să nu fie atras, mai curând sau mai târziu, de dulceaţa roadelor cereşti?

  La început, am avut parte de miile de bucurii şi de miile de deznădejdi care se întâlnesc, mai mult sau mai puţin aparente, în viaţa oricărui tânăr: uneori luam sentimentul puterii mele drept o voinţă fermă şi-mi făceam iluzii cu privire la capacităţile mele; alteori, la vederea celei mai neînsemnate piedici care mi se ivea în cale cădeam mult mai jos decât s-ar fi cuvenit; îmi făceam planuri dintre cele mai vaste, visam gloria, mă pregăteam să lucrez; dar prilejul unei petreceri mă făcea să uit aceste nobile intenţii. Amintirea nedesluşită a marilor mele planuri avortate erau ca o lumină înşelătoare ce mă deprindea să cred în mine, dar fără a-mi da şi energia de a o produce. Această trândăvie plină de suficienţă făcuse din mine un prost. Ce altceva este prostul decât omul care nu justifică buna părere pe care o are despre sine? Aveam o activitate fără scop, doream florile vieţii dar fără munca ce le face să înflorească. Necunoscând dificultăţile, gândeam că toate sunt lesnicioase, închipuindu-mi că atât succesele ştiinţei cât şi succesele în carieră se datoresc unor întâmplări fericite. Pentru mine, geniul era curat şarlatanism. Îmi închipuiam că sunt un om învăţat pentru i puteam să devin astfel; şi, fără a mă gândi la răbdarea cu care se făuresc operele mari, nici la truda cu care se înving piedicile, contam pe toate succesele.

  Curând, gustasem din toate plăcerile; de teatru te saturi repede; nu trecu mult şi Parisul păru gol şi pustiu sărmanului student, a cărui societate se alcătuia dintr-un bătrân care nu ştia ce e pe lume şi dintr-o familie în care nu întâlneam decât oameni plicticoşi. Şi aşa, ca mai toţi tinerii dezgustaţi de profesia pentru care se pregătesc şi care nu mai au nici un ideal limpede şi nici un sistem de gândire nestrămutat, băteam zile întregi străzile, cheiurile Senei, muzeele şi parcurile. Când n-ai nici o ocupaţie, viaţa e o povară mai grea la vârsta asta decât mai târziu, căci acum ea este plină de vlagă irosită şi de mişcare zadarnică. Habar n-aveam eu ce putere reprezintă o voinţă hotărâtă pentru un tânăr care ştie să gândească şi care, pentru a-şi îndeplini gândul, dispune de toate forţele vitale, crescute şi prin cutezătoarea încredere a tinereţii. În copilărie suntem naivi, ignorăm primejdiile vieţii; în adolescenţă îi observăm dificultăţile şi imensa-i întindere: la acest aspect, uneori curajul slăbeşte; când păşim în viaţa socială suntem încă prada unui fel de naivitate, unui sentiment de stupoare, ca şi când ne-am afla de izbelişte într-o ţară străină. La orice vârstă, fenomenele necunoscute ne provoacă, fără voia noastră, frică. Tânărul se aseamănă cu ostaşul care înaintează împotriva tunurilor şi dă îndărăt în faţa unor fantome. El şovăie între maximele lumii, nu ştie nici să dea nici să primească; nici să se apere, nici să atace; iubeşte femeile şi le respectă ca şi când s-ar teme de ele; calităţile lui îi fac rele servicii, el e numai generozitate, numai pudoare şi străin de socotelile interesate ale avariţiei; dacă minte, o face de plăcere, nu ca să tragă vreun alt folos; la răspântia căilor îndoielnice, conştiinţa lui, cu care nu a făcut încă nici o tranzacţie, îi arată drumul cel bun, pe care el ezită să apuce. Cei meniţi a trăi urmând imboldurile inimii, în loc să se încreadă în povaţa raţiunii, zăbovesc multă vreme în starea asta. Aşa s-a întâmplat cu mine. Am devenit jucăria a două forţe contrarii. Dorinţele tânărului mă îmboldeau, iar naivitatea sentimentală mă reţinea întotdeauna. Emoţiile Parisului sunt greu de suportat pentru sufletele înzestrate cu o sensibilitate vie: avantajele de care se bucură oamenii superiori sau cei bogaţi asmut patimile; în această lume de măreţie şi de meschinărie, gelozia serveşte mai ades ca armă ucigătoare decât ca stimulent; în mijlocul neîncetatei lupte între ambiţii, dorinţi şi un, este cu neputinţă să nu devii sau victima sau complicele acestei mişcări generale; pe nesimţite, priveliştea permanentă a viciului fericit şi a virtuţii batjocorite îl face pe tânăr să se clatine; viaţa pariziană îi răpeşte curând „gustul” conştiinţei; atunci începe şi se consumă opera infernală a demoralizării sale. Cea dintâi dintre plăceri, aceea care le cuprinde pe toate celelalte, e ameninţată de asemenea primejdii, încât e cu neputinţă să nu reflectezi la cele mai mărunte acţiuni cărora le poate da naştere şi să nu calculezi toate consecinţele lor. Aceste calcule duc la egoism. Dacă un biet student târât de ardoarea pasiunilor sale este înclinat să uite de sine, cei din juru-i îi arată şi-i inspiră atâta neîncredere încât îi este cât se poate de dificil să nu o împărtăşească, să nu devină bănuitor faţă de ideile generoase. Această luptă usucă inima, o închirceşte, împinge viaţa spre creieri şi produce acea insensibilitate pariziană, acele moravuri unde – sub cea mai graţioasă frivolitate, sub admiraţii care ating exaltarea – se ascund politica şi banii. Acolo, beţia fericirii n-o împiedică nici pe cea mai naivă femeie să-şi păstreze întotdeauna capul pe umeri. Probabil că atmosfera asta mi-a influenţat conduita şi sentimentele. Greşelile care mi-au otrăvit zilele ar fi contat prea puţin pentru inimile multor oameni; dar meridionalii cred cu evlavie în adevărurile religiei catolice şi în viaţa de apoi. Această credinţă dă pasiunilor o mare adâncime şi remuşcărilor o îndelungă persistenţă.

  Pe vremea când studiam medicina, militarii erau pretutindeni stăpâni; pentru a plăcea femeilor, trebuia pe-atunci să fii cel puţin colonel. Ce însemna pentru lumea aceea un biet student? Nimic. Puternic îmboldit de vigoarea pasiunilor mele şi negăsindu-mi calea; împiedicat la fiece pas şi la fiece dorinţă de lipsa banilor; considerând studiile şi gloria drept o cale prea tardivă pentru a-mi procura plăcerile care mă ispiteau; ezitând între sfiala mea ascunsă şi exemplele cele rele; bucurându-mă de toate înlesnirile pentru destrăbălările de pe-acest pământ şi ne văzând decât piedici în calea spre un cerc plăcut, am trecut prin momente triste, pradă unor patimi nedesluşite, trândăviei ucigătoare, descurajărilor care alternau cu exaltări fără pricină. Până la urmă, criza s-a terminat printr-un deznodământ, destul de vulgar la tineri.

  Am gândit totdeauna că e odios lucru să tulburi fericirea unei căsnicii; pe de altă parte, francheţea involuntară a sentimentelor mele mă opreşte să le ascund: mi-ar fi fost deci fiziceşte cu neputinţă să trăiesc într-o stare de minciună flagrantă. Plăcerile gustate în grabă nu mă atrag de fel, îmi place să-mi savurez fericirea. Nefiind de felul meu vicios, mă aflam neputincios în izolarea mea, după atâtea strădanii zadarnice de a pătrunde în lumea mare, unde-aş fi putut întâlni o femeie care să mi se devoteze, lămurindu-mi capcanele fiecărui drum, învăţându-mă cele mai bune maniere, sfătuindu-mă fără să-mi jignească orgoliul şi introducându-mă pretutindeni unde mi-aş putea face relaţii profitabile pentru viitorul meu. În deznădejdea mea, poate că m-ar fi sedus chiar cea mai primejdioasă dintre sorţi; dar totul îmi lipsea, până şi pericolul! Iar lipsa de experienţă mă readucea în singurătatea mea, unde rămâneam faţă în faţă cu pasiunile mele înşelate. În cele din urmă, domnule, mi-am făcut o relaţie, mai întâi secretă, cu o fată, de capul căreia m-am ţinut, mai de voie, mai de nevoie, până mi-a împărtăşit soarta. Curând, această tânără, care aparţinea unei familii onorabile dar strâmtorate, părăsi traiul său modest de dragul meu, încredinţându-mi fără teamă un viitor pe care virtutea i-l înfăţişa într-o lumină frumoasă. Fără îndoială că în situaţia mea mediocră vedea cea mai sigură garanţie. Din clipa aceea, furtunile care-mi tulburau inima, dorinţele mele nesăbuite, ambiţia, toate se potoliră într-o fericire, în fericirea unui tânăr care încă nu cunoaşte nici obiceiurile lumii, nici principiile ei de ordine, nici puterea prejudecăţilor; dar o fericire deplină, ca aceea a unui copil. Ce alta este prima dragoste decât o a doua copilărie zvârlită printre zilele noastre de greu şi de trudă? Există oameni care învaţă viaţa dintr-o dată, o judecă aşa precum este, văd erorile lumii ca să tragă foloase de pe urina lor, preceptele sociale ca să le interpreteze după plac şi care se pricep să calculeze toate urmările. Aceşti oameni reci sunt înţelepţi conform cu legile umane. Există apoi bieţii poeţi, oameni energici, care simt cu vioiciune şi care fac greşeli; printre aceştia mă număram şi eu. Prima mea iubire n-a fost de la început o pasiune adevărată, îmi urmam instinctul şi nu inima. Am jertfit pe o biată fată spre folosul meu şi nu mi-au lipsit argumentele cele mai convingătoare ca să-mi demonstrez că nu făcusem nici un rău. Fata însă era devotamentul în persoană, o inimă de aur, o minte sănătoasă, un suflet frumos. Mi-a dat întotdeauna cele mai bune poveţe. Mai întii, la căldura dragostei ei, am prins curaj; apoi, cu duhul blândeţii, m-a constrâns să-mi reiau studiile, arătându-mi încredere, prezicându-mi succese, glorie, avere. Astăzi, ştiinţa medicală pretinde cunoaşterea tuturor ştiinţelor, încât cine se distinge în această disciplină se bucură de un renume greu câştigat, dar bine răsplătit. La Paris, gloria înseamnă întotdeauna şi avere. Fata asta, atât de bună, a împărtăşit, cu uitare-de-sine, toate capriciile vieţii mele şi, datorită spiritului ei de economie, în situaţia mea mediocră a apărut luxul. Acum, când eram doi, aveam mai mulţi bani pentru fanteziile mele decât când eram singur. Trăiam, domnule, zilele mele cele mai frumoase. Lucram cu ardoare, aveam o ţintă, eram încurajai; gândurile mele, faptele mele le raportam unei persoane care ştia să se facă iubită, ba, mai mult, îmi inspira o stimă adâncă prin înţelepciunea de care dădea dovadă mii o situaţie în care înţelepciunea pare imposibilă.

  Dar zilele se treceau toate la fel, domnule! Această monotonie a fericirii, starea cea mai delicioasă din câte există şi al cărei preţ nu-l apreciem decât după toate furtunile inimii, această stare dulce când nu mai simţi oboseala vieţii, când schimbi gândurile cele mai tainice, când eşti înţeles; crede-mă, pentru un bărbat pasionat însetat de onoruri sociale, căruia i se urâse să umble după glorie, pentru că gloria merge prea încet, această fericire devine curând o povară. Vechile mele visuri au început din nou să mă asalteze. Doream cu furie plăcerile bogăţiei şi le pretindeam în numele dragostei. Îmi exprimam cu naivitate aceste dorinţe serile; atunci un glas prieten îmi punea întrebări în clipa când, melancolic şi meditativ, mă cufundam în voluptăţile unei opulenţe imaginare. Sunt sigur că atunci blânda făptură, care se consacrase fericirii mele, gemea din pricina mea. Pentru ea nu exista durere mai violentă decât să mă vadă dorind un lucru pe care nu mi-l putea da pe loc. O! Domnule, sublim e devotamentul femeii!

  Această exclamaţie a medicului exprima o amărăciune ascunsă, căci îndată căzu într-o scurtă visare, pe care Genestas o respectă.

  Un eveniment care-ar fi trebuit să consolideze acest început de căsătorie, continuă Benassis, îl distruse, devenind prima cauză a nefericirii mele. Tata muri lăsând o avere considerabilă; în chestiunea moştenirii am fost chemat pentru câteva luni în Lanquedoc – şi-am plecat singur. Astfel, mi-am recăpătat libertatea. Orice obligaţie, chiar cea mai plăcută, e o povară pentru omul tânăr.

  — Trebuie să ai experienţa vieţii ca să recunoşti necesitatea unui jug şi aceea a muncii. Gustam, cu vioiciunea unui meridional, plăcerea de a umbla încoace şi încolo fără a da, nici măcar de bunăvoie, nimănui socoteală de ceea ce fac. Nu uitasem cu totul legăturile pe care le încheiasem, dar eram ocupat cu nişte chestiuni care-mi captau atenţia şi, pe nesimţite, amintirea lor îmi pieri din minte. Mă gândeam fără plăcere că, la întoarcere, va trebui să le reiau; apoi m-am întrebat: de ce să Ie reiau? Cu toate astea, primeam scrisori pline de o tandreţe adevărată; dar, la douăzeci şi doi de ani, tânărul îşi închipuie că toate femeile sunt deopotrivă de tandre; încă n-a deprins deosebirea dintre inimă şi pasiune.

  — Confundă totul în senzaţia de plăcere care, la prima vedere, pare a cuprinde totul; abia mai târziu, cunoscând mai bine oamenii şi lucrurile, mi-am putut da seama câtă generozitate adevărată era în acele scrisori, în care expresia sentimentelor nu se amesteca niciodată cu ceva personal, care se bucurau pentru mine de norocul meu, sau se plângea pe sine, care nu bănuiau niciodată că m-aş putea schimba pentru că autoarea lor se simţea incapabilă să se schimbe. Dar eu începusem să-mi fac unele socoteli ambiţioase şi gândeam să mă cufund în plăcerile celor bogaţi, să devin cineva, să fac o partidă bună. Mă mulţumeam să spun: „Mă iubeşte mult!” cu o răceală de om încrezut. Mă şi începusem a gândi cum să mă descotorosesc de legătura asta. Încurcătura, ruşinea duc la cruzime; ca să nu roşească în faţa victimei sale, omul, care la început a rănit-o, o ucide. Meditând la acele zile de rătăcire, mi-am dai seama de abisurile sufletului. Da, crede-mă, domnule, cei care au sondat mai adânc viciile şi virtuţile naturii umane sunt cei care cu bunăcredinţă le-au studiat în ei înşişi. Punctul de plecare este propria noastră conştiinţă. Mergem de la noi la alţii, nu de la alţii la noi. Când m-am întors la Paris, m-am mutat într-o casă mare, pe care-o închiriasem, fără să o anunţ de întoarcerea mea pe singura persoană care ar fi avut dreptul să afle aceasta. Doream să joc un rol în mediul tinerilor la modă. După ce, timp de câteva zile mă înfruptasem din primele plăceri ale bogăţiei şi mă îmbătasem îndeajuns de ele ca să pot fi sigur de mine, am făcut o vizită sărmanei făpturi pe care mă pregăteam s-o părăsesc. Datorită tactului înnăscut al femeilor, ea ghici sentimentele mele ascunse şi-şi reţinu lacrimile. Cred că mă dispreţuia; dar, blânda şi bună precum era, nu mi-a arătat aceasta niciodată. Atâta bunăvoinţă mi-a produs o vie durere, Suntem nişte tâlhari de salon sau de drumul mare şi ne-ar plăcea ca victimele noastre să se apere, lupta părând a justifica uciderea lor. Mai întâi, am continuat, cu multă afecţiune, s-o vizitez. Dacă nu eram tandru, cel puţin mă străduiam să par amabil, apoi, cu încetul, am devenit politicos; într-o zi, printr-un fel de înţelegere tacită, ea mi-a îngăduit s-o tratez ca pe o străină, iar eu am fost convins că m-am purtat cât se poate de bine. Cu toate astea, frecventam lumea cu un fel de furie, pentru a înăbuşi în petrecerile ei slabele remuşcări care mă mai încercau. Cine se subestimează nu poate trăi singur, duceam deci viaţa de distracţii pe care, la Paris, o duc tinerii cu bani. Având şcoală şi memorie bună, făceam impresia unui om mai spiritual decât eram în realitate, ceea ce m-a făcut să cred că preţuiesc mai mult decât alţii: cei care aveau interesul să-mi demonstreze că eram superior altora au descoperit că eram de mult convins de aceasta. Superioritatea de care vorbesc mi s-a recunoscut atât de lesne încât nici măcar nu mi-am dat osteneala s-o justific. Mai ales la Paris, rafinaţii de toate categoriile se pricep să înăbuşe un talent încă din faşă, sub cununile pe care, din abundenţă, le aruncă peste leagănul său. Drept pentru care nu mi-am onorat reputaţia şi nu m-am folosit de bunul meu renume pentru a-mi deschide o carieră, nici nu mi-am făcut relaţii profitabile. Ci m-am dedat frivolităţilor de tot felul. Am încercat pasiuni trecătoare, care sunt ruşinea saloanelor pariziene, în care fiecare intră în căutarea unei iubiri adevărate, se blazează urmărind-o, alunecă într-un libertinaj de bonton şi ajunge să se mire că mai exista pasiuni reale, după cum lumea se miră de o faptă buna. Îi imitam pe alţii, răneam ades sufletele pure şi nobile cu aceleaşi lovituri care, în taină, mă uciseseră şi pe mine.

  În ciuda acestor false aparenţe care mă făceau să gândesc rău, exista în mine o delicateţe încăpăţânată căreia mă supuneam întotdeauna. Am fost înşelat cu multe prilejuri în care aş fi roşit şi m-am desconsiderat printr-o bunăcredinţă pentru care, în forul meu interior, mă aplaudam. În adevăr, lumea respecta mult abilitatea, oricum s-ar înfăţişa ea. Pentru lume, numai rezultatele contează. Iată de ce mi se atribuiau vicii, calităţi, izbânzi şi eşecuri pe care nu le aveam, mi se atribuiau succese galante de care habar n-aveam; mă pomeneam bârfit pentru nişte fapte de care eram străin. Din mândrie, dispreţuiam să dezmint calomniile, iar din amor-propriu acceptam bârfelile favorabile. Viaţa mea era fericită în aparenţă şi mizerabilă în realitate. Fără nenorocirile care curând s-au abătut peste capul meu, mi-aş fi pierdut cu încetul însuşirile bune şi ar fi triumfat cele rele prin jocul neîncetat al pasiunilor, prin abuzul de plăceri care slăbesc trupul şi prin detestabilele deprinderi egoiste care uzează resorturile sufleteşti. M-am ruinat. Iată cum: la Paris, oricare ar fi averea unui om, el întâlneşte mereu o avere superioară, din care îşi face o ţintă şi pe care vrea s-o întreacă. Victimă a acestei lupte, ca atâţia alţi descreieraţi, m-am văzut nevoit să vând, după patru ani, câteva proprietăţi şi să ipotechez altele. Apoi am suferit o lovitură teribilă. Trecuseră doi ani de când n-o mai văzusem pe fata pe care o părăsisem; dar, cu stilul meu de viaţă, puteam fi sigur că nenorocirea mă va readuce la dânsa. Într-o seară, în mijlocul unei societăţi vesele, am primit un răvaş scris de o mână slabă şi care cuprindea următoarele: „Nu mai am decât puţine clipe de trăit; prietene, aş dori să te văd pentru a afla soarta copilului meu, ca să ştiu dacă va fi al tău; şi de asemenea pentru a-ţi alina regretele pe care s-ar putea să le ai cândva din pricina morţii mele.”

  Rândurile astea m-au îngheţat, ele îmi revelau durerile ascunse ale trecutului, după cum închideau în ele misterele viitorului. Am ieşit pe jos, fără a-mi mai aştepta trăsura, şi am colindat tot Parisul, muncit de remuşcări, pradă violenţei unui sentiment care a devenit durabil de îndată ce mi-am văzut victima. Decenţa care ascundea mizeria acestei femei oglindea spaimele vieţii sale: ea m-a cruţat de ruşinea lor, vorbindu-mi cu o nobilă rezervă când i-am făgăduit solemn că-l voi adopta pe copilul nostru. Femeia a murit, domnule, în ciuda îngrijirilor pe care i le-am acordat, în ciuda tuturor resurselor ştiinţei pe care zadarnic am chemat-o în ajutor. Îngrijirile mele, devotamentul meu tardiv n-au fost de ajutor decât ca ultimele ei clipe să fie mai puţin amare.

  Trudise necurmat pentru a-şi creşte şi a-şi hrăni copilul. Dragostea de mamă îi alinase nefericirea, dar nu şi cea mai vie dintre dureri: dezertarea mea. De o sută de ori se gândise a încerca un demers pe lângă mine, de o sută de ori mândria ei de femeie o oprise; mulţumea să plângă fără a mă blestema, gândind că, din aurul revărsat în valuri pentru a-mi satisface caiu n iile, nici o fărâmă, sustrasă de o amintire, nu se îndreptase spre casa ei sărmană, pentru a sprijini viaţa unei mame şi a copilului său. Acest mare nenoroc îi păruse o pedeapsă firească pentru greşeala ei. Ajutată de un bun preot de la seminarul Saint-Suplice care, cu illusul lui atotiertător îi redase liniştea, căutase mângâiere şi nădejde la umbra altarelor. Amărăciunea pe care, ca un torent, i-o revărsasem în suflet se alinase pe nesimţite. Într-o zi, auzindu-l pe fiul său spunând „Tată!” – cuvânt pe care nu ea îl învăţase să-l rostească – mi-a iertat crima. Dar în lacrimi şi în dureri, în munca de o zi şi o noapte, sănătatea i se şubrezise. Religia venise prea târziu ca să-i aducă alinare şi curaj de a îndura relele vieţii. Se îmbolnăvise de inimă din pricina supărărilor, aşteptând neîncetat întoarcerea mea, nădejde care, deşi mereu înşelată, renăştea mereu. În sfârşit, simţindu-se rău de tot, îmi scrisese de pe patul morţii câteva cuvinte fără nici o învinuire, dictate de religie dar şi de încredere în bunătatea mea. Mă ştia, spunea ea, mai degrabă orbit decât pervertit; mergea până la a se învinui că împinsese prea departe mândria ei de femeie.

  — Dacă-ţi scriam mai demult, îmi spunea, poate că am fi avut vreme să ne legitimăm copilul printr-o căsătorie.

  Nu dorea căsătoria decât de dragul fiului nostru şi nu mi-ar fi cerut-o dacă nu ar fi simţit că moartea ei apropiată mă va elibera curând. Dar nu mai era vreme, nu-i mai rămăseseră decât puţine ceasuri de trăit. Domnule, la căpătâiul ei, unde am învăţat a cunoaşte preţul unui suflet devotat, mi-am schimbat pentru totdeauna sentimentele. Eram la vârsta când ochii mai pot plânge. În ultimele zile ale acestei vieţi scumpe, cuvintele mele, gesturile şi lacrimile mele mărturisiră căinţa unui om lovit în inimă. Recunoşteam prea târziu sufletul de elită pe care meschinăriile lumii, pe care zădărniciile, egoismul femeilor la modă, mă învăţaseră să-l caut. Scârbit de câte măşti văzusem, de câte minciuni auzisem, năzuiam spre dragostea adevărată pe care pasiunile mele înşelătoare mă făceau, s-o visez; şi o admiram acolo, ucisă de mine, fără a o putea păstra, deşi încă îmi aparţinea. O experienţă de patru ani îmi dezvăluise propriul şi adevăratul meu caracter. Temperamentul meu, natura imaginaţiei mele, principiile mele religioase, mai degrabă adormite decât nimicite, felul meu de a gândi, inima pe care nu mi-o cunoşteam: tot ce era în mine, de o bucată de vreme mă îmboldea să caut în viaţă plăcerile sufleteşti şi, cea mai adevărată dintre toate, bucuria vieţii de familie. Tot zbătându-mă în golul unei existenţe agitate, fără rost, gonind după plăceri lipsite de simţăminte care le pot înfrumuseţa, tabloul unei vieţi intime mă emoţiona la culme. Iată de ce revoluţia care s-a petrecut în morala mea a fost durabilă, deşi rapidă. Firea mea de meridional, falsificată de şederea la Paris, m-ar fi îndemnat, desigur, să nu deplâng soarta unei sărmane fete înşelate – şi aş fi râs de durerile ei, dacă vreun mucalit mi le-ar fi povestit la vreo petrecere; în Franţa, oroarea faţă de crimă dispare oricând în fineţea unei vorbe de duh; dar în prezenţa acelei făpturi divine, pe care n-o puteam învinui de nimic, toate subtilităţile amuţiră: sicriul era acolo, copilul meu îmi zâmbea fără a avea habar că-i asasinasem mama.

  Femeia a murit, a murit fericită văzând că o iubeam – şi această a doua dragoste nu se datora nici milei, nici chiar legăturii care ne unea cu necesitate. Nu voi uita niciodată ultimele ei ceasuri de agonie, când iubirea redobândită şi maternitatea satisfăcută puseseră capăt durerilor. Belşugul, luxul de care se văzu atunci înconjurată, bucuria copilului ei, care devenise mai frumuşel în hăinuţele lui de băieţaş, au însemnat pentru ea garanţia unui viitor fericit pentru micuţa fiinţă în care se vedea retrăind. Vicarul de la Saint-Suplice, martor al deznădejdii mele, îmi înfăţişă limpede acest viitor dându-mi nu o banală alinare, ci ajutându-mă să-mi dau mai bine seama de gravitatea datoriei mele; numai că n-aveam nevoie de nici un imbold, conştiinţa mea îmi vorbea îndeajuns de răspicat. O femeie mi se încredinţase din toată inima, iar eu o minţisem spunându-i că o iubesc în vreme ce o trădam; rănisem o sărmană fata care, după ce îndurase toate umilinţele din lume, ar fi trebuit să-mi fie sfântă; îşi dădea sufletul iertându-mă, uitând toate relele, pentru că închidea ochii încrezându-se în cuvântul unui bărbat care, cândva, îşi călcase cuvântul fată de ea. După ce-mi dăruise inima ei de fată, Agathe îmi dăruia acum şi inima ei de mamă. O, domnule, copilul acela! Copilul ei! Numai Dumnezeu ştie ce a însemnat el pentru mine. Copilaşul acela drăgălaş era, ca şi mamă-sa, numai gratie în mişcări, în grai, în idei; dar, pentru mine, era mult mai mult decât un copil! Era iertarea mea, onoarea mea! Îl drăgosteam ca tată, aş mai fi vrut să-l iubesc cum l-ar fi iubit mamă-sa şi să-mi preschimb remuşcarea în fericire, convingându-l că se afla, mai departe, la pieptul mamei sale; mă simţeam una cu el prin toate legăturile omeneşti şi prin toate speranţele religioase. Inima mea era plină de toată dragostea pe care divinitatea o sădeşte în inimile mamelor. Când auzeam glasul copilului, tresăltam; ceasuri în şir, când dormea, mă uitam la el cu o bucurie nestinsă şi ades vărsam o lacrimă pe fruntea lui; îl învăţasem ca, de îndată ce se trezeşte, să vină la patul meu şi să-şi facă rugăciunea. A, câte emoţii dulci nu mi-a dat simpla rugă Pater noster pe buzele fragede şi pure ale acestui copil! Dar şi câte emoţii teribile! Într-o dimineaţă, după ce spusese Tatăl nostru carele eşti în ceruri. S-a oprit:

  — De ce nu se spune Mama noastră? Mă întrebă.

  Vorba asta m-a descumpănit. Îmi adoram fiul şi-i presărasem viaţa cu câteva pricini de nefericire. Deşi legea recunoştea greşelile de tinereţe şi aproape că le ocrotea, dând, de nevoie, o existenţă legală copiilor naturali, opinia publică întărea, prin prejudecăţi de neînvins, asprimea legii. Din acea perioadă, domnule, datează concluziile serioase la care am ajuns cu privire la baza societăţilor, la mecanismul lor, la îndatoririle omului, la moralitatea cetăţenilor. Spiritul cuprinde mai întâi legăturile între sentimentele omului şi destinul societăţii; religia inspiră celor buni principiile necesare fericirii; dar numai căinţa le dictează imaginaţiilor năvalnice; căinţa mi-a luminat mintea. Trăiam numai pentru copil – şi datorită acestui copil am ajuns să meditez asupra marilor chestiuni sociale. Am hotărât să-l înzestrez personal, din vreme, cu toate mijloacele de a obţine succesul, spre a-i pregăti, în mod cât mai sigur, ridicarea pe scara socială. Bunăoară, spre a-l învăţa engleza, germana, italiana şi spaniola, l-am prezentat, pe rând, unor persoane din aceste diferite ţări, în scopul de a-l deprinde, din copilărie, cu rostirea corectă a limbii lor. Cu satisfacţie am constatat că are aptitudini excelente, lucru de care m-am folosit pentru a-l instrui jucându-se. Eram hotărât să fac totul ca în mintea sa să nu pătrundă nici o idee falsă, mai ales m-am străduit să-l deprind de mic cu învăţătura, să-l ajut să dobândească privirea rapidă şi sigură care generalizează şi răbdarea care pătrunde până în cel mai mic detaliu al specialităţii; în sfârşit, l-am deprins să sufere şi să tacă. Nu îngăduisem ca un cuvânt murdar sau măcar vulgar să se rostească în prezenţa lui. Am vegheat ca să trăiască numai printre oameni şi lucruri în stare să-i înnobileze, să-i înalţe cugetul, să-l înveţe dragostea de adevăr, oroarea de minciună, să-l facă simplu şi natural în cuvinte, în fapte, în gesturi. Datorită vioiciunii imaginaţiei sale, prindea repede lecţiile exterioare, după cum datorită calităţii inteligenţei sale, şi celelalte studii erau uşoare pentru el. Ce plantă splendidă creşteam! Câte satisfacţii au mamele! Atunci am înţeles de ce mama copilului izbutise să trăiască şi să-şi îndure nefericirea.

  Iată, domnule, cel mai de seamă eveniment al vieţii mele şi acum să vă istorisesc catastrofa care m-a zvârlit în acest canton. Veţi auzi acum povestea cea mai vulgară, cea mai simplă din lume, dar pentru mine cea mai cumplită. După ce, vreme de câţiva ani, educasem cu toată atenţia acest copil din care voiam să fac un om, singurătatea începu a mă speria; fiul meu creştea şi avea să mă părăsească. În sufletul meu, dragostea era un principiu de viaţă. Simţeam nevoia de afecţiune care, veşnic înşelată, renăştea mai puternică şi creştea o dată cu vârsta. În mine, totul mă îmboldea spre o dragoste adevărată. Viaţa mă încercase, înţelegeam atât bucuriile statorniciei cât şi fericirea de a transforma sacrificiul în plăcere, iar femeia iubită avea să stea întotdeauna în centrul gândurilor şi faptelor mele. Îmi plăcea să trăiesc, în imaginaţie, o iubire având acel grad de certitudine la care emoţiile pătrund atât de adânc cele două fiinţe, încât fericirea devine realitate, privire, cuvânt, făcând cu neputinţă orice neînţelegere. O atare iubire înseamnă pentru viaţă ceea ce sentimentul religios înseamnă pentru suflet – o înviorează, o susţine şi o luminează.

  Dragostea conjugală o înţelegeam altfel decât majoritatea bărbaţilor; găseam că frumuseţea ei, splendoarea ei stau tocmai în acele lucruri care o ucid într-un mare număr de căsnicii. Simţeam cu vioiciune măreţia, morală a unei vieţi în doi, destul de intim împărtăşite pentru ca gesturile cele mai vulgare să nu mai fie o piedică pentru statornicia sentimentelor. Dar unde există inimi care să bată într-un mod atât de perfect izocron – iertaţi-mi această expresie ştiinţifică – încât să ajungă la o uniune celestă? Dacă există, apoi natura sau hazardul le aruncă la atât de mari distanţe încât nu se pot întâlni, se cunosc prea târziu sau moartea le desparte prea curând. Fatalitatea asta trebuie să aibă un înţeles, dar eu nu l-am căutat niciodată. Rana mă doare prea mult ca s-o mai studiez. Poate că fericirea desăvârşită e un monstru care nu ne-ar îngădui perpetuarea speciei.

  Alte pricini îmi aţâţau ardoarea pentru o căsătorie de acest fel. Nu aveam prieteni. Pentru mine, lumea era pustie. Există în mine ceva care se împotriveşte dulcii uniuni a sufletelor. Câteva persoane m-au căutat, dar nimic nu le apropia de mine, cu toată bunăvoinţa ce le arătam. Faţă de mulţi, am trecut sub tăcere ceea ce lumea numeşte superioritate; îmi potriveam pasul după al lor, îmi însuşeam ideile lor, râdeam odată cu ei, le treceam cu vederea cusururile morale; dacă aş fi cucerit glorie, le-aş fi vândut-o pe un pic de afecţiune. Aceşti oameni m-au părăsit fără regret. La Paris, sufletele care caută sentimente adevărate nu au parte decât de capcane şi de dureri. În lumea mare, oriunde păşeam, solul ardea în juru-mi. Unii luau complezenţa mea drept slăbiciune; dacă, dimpotrivă, la arătam ghearele omului convins că într-o zi va avea puterea în mâini, eram luat drept rău. Pentru ceilalţi, râsul delicios care dispare la douăzeci de ani – şi căruia, mai târziu, aproape că ne e ruşine să-i cedăm – era un subiect de batjocură, îi amuzam. În zilele noastre, lumea se plictiseşte şi vrea totuşi gravitate în convorbirile cele mai uşuratice. Oribile vremuri, când ne plecăm spinarea dinaintea unui om politicos, mediocru şi rece, pe care-l urâm, dar căruia ne supunem!

  Mai târziu am descoperit pricinile acestor inconsecvenţe aparente. Cu mediocritatea, domnule, te descurci în toate ceasurile vieţii; ea este veşmântul de toate zilele al societăţii; tot ceea ce iese din dulcea umbră proiectată de oamenii mediocri este ceva prea de tot strălucitor; spiritul, originalitatea, sunt nestemate pe care le adunăm şi le păstrăm pentru a ne găti cu ele la anumite zile.

  În sfârşit, domnule, singur în vălmăşagul Parisului, neputând găsi ceva în lumea mare, care nu-mi dădea nimic pe când eu îi jertfeam totul; cu un copil care luid mi umplea deplin inima fiindcă era bărbat; într-o zi, pe când simţeam că viaţa devine tot mai rece, pe când mă încovoiam sub povara mizeriilor mele ascunse, am întâlnit femeia care avea să mă înveţe violenţa dragostei, respectul pentru o dragoste mărturisită, dragostea cu toate nădejdile ei fecunde de fericire; cu un cuvânt: dragostea! Reluasem legăturile cu vechiul prieten al tatălui meu, care cândva îmi purtase de grijă: la el am întâlnit-o pe tânără pentru care am nutrit o iubire care avea să dureze toată viaţa mea. Cu cât omul îmbătrâneşte, domnule, cu-atât recunoaşte mai deschis prodigioasa influentă a ideilor asupra evenimentelor. Prejudecăţi foarte respectabile, care-şi au obârşia în unele nobile idei religioase, au fost cauza nefericirii mele. Fata făcea parte dintr-o familie cât se poate de evlavioasă, ale cărei convingeri catolice se datorau spiritului unei secte impropriu numită jansenistă, şi care, pe vremuri, a provocat tulburări în Franţa; ştii de ce?

  — Nu. Răspunse Genestas.

  — Jansenius, episcop de Ypres, a scris o carte în care unora li s-a părut că au descoperit nişte afirmaţii în dezacord cu dogmele Sfântului-Scaun. Mai târziu, acele afirmaţii, luate cuvânt cu cuvânt, nu au mai fost considerate drept eretice, ba, mai mult, unii comentatori au mers până la a tăgădui existenţa materială a acelor maxime. Aceste discuţii fără nici o importantă au dus la crearea, în biserica galitană, a două orientări: cea a janseniştilor şi cea a iezuiţilor. Ambele părţi aveau în rândurile lor oameni de vază. Lupta s-a dat deci între două partide puternice. Janseniştii îi învinovăţeau pe iezuiţi că profesează o morală prea liberală şi afişau o excesivă severitate a moravurilor şi a principiilor.

  — Janseniştii au fost deci, în Franţa, un fel de puritani catolici, dacă aceşti doi termeni se pot alătura. În timpul Revoluţiei franceze s-a format – în urma schismei fără importantă pe care a produs-o Concordatul36 – o congregaţie de catolici puri care refuzau să-i recunoască pe episcopii numiţi de puterea revoluţionară şi de tranzacţiile papei. Această turmă de credincioşi a alcătuit ceea ce se numeşte „mica Biserică”, ai căror enoriaşi duceau, ca şi janseniştii, un trai exemplar de regulat, ceea ce pare a fi o lege necesară pentru existenţa tuturor sectelor proscrise şi prigonite. Mai multe familii de jansenişti ţineau de „mica Biserică”. Părinţii fetei îmbrăţişaseră ambele aceste puritanisme, deopotrivă de aspre, care dau fizionomiei şi caracterului ceva impunător; căci specificul învăţăturilor absolute constă în a da măreţie până şi celor mai simple acţiuni, legându-le de viaţa viitoare: de aici, magnifica şi suava puritate a inimii, respectul faţă de alţii şi faţă de sine; de aici un fel de – cum să spun?

  — Un fel de sensibilitate exagerată la dreptate sau nedreptate; apoi o mare caritate, dar şi o cinste severă şi, ca să spun lucrurilor pe nume, neîndurătoare; în sfârşit, o oroare profundă pentru vicii, mai ales pentru minciună, care le cuprinde pe toate celelalte.

  Nu-mi amintesc să fi trăit vreodată clipe mai delicioase decât acelea când admiram pentru întâia oară, la bătrânul meu prieten, pe acea autentică fată, sfioasă, deprinsă cu cea mai strictă supunere, în care înfloreau toate virtuţile proprii acestei secte, fără nici un orgoliu totuşi. Statura zveltă şi fină dădea mişcărilor ei o graţie pe care rigorismul n-o putea atenua; ovalul obrazului şi trăsăturile ei aveau distincţia şi fineţea tinerelor din familiile nobile; privirea era blândă şi mândră totodată, fruntea senină; pe creştet se înălţa un păr bogat, împletit în coade simple care-i serveau, fără ca ea să-şi de. I seama, de podoabă. Cu un cuvânt, căpitane, aveam în faţa ochilor întruparea desăvârşirii pe care o aflăm totdeauna la femeia de care suntem îndrăgostiţi; ca să Iubeşti, nu-i necesar oare să descoperi în ea însuşirile acelei frumuseţi visate care se potriveşte cu ideile noastre particulare? Când am intrat în vorbă, mi-a răspuns simplu, fără grabă, fără sfială prefăcută, fără a-şi da semna câtă plăcere îmi făceau timbrul armonios al glasului ei şi darurile ei exterioare. Toţi aceşti îngeri au aceleaşi daruri după care inima îi recunoaşte: acelaşi glas dulce, aceeaşi tandreţe în priviri, acelaşi ten alb, aceeaşi graţie în mişcări. Calităţi care se armonizează, se topesc şi se completează pentru a te fermeca, fără a putea spune în ce stă farmecul. Toate mişcările răspândesc ceva divin. Am iubit-o cu patimă. Iar dragostea mi-a însufleţit şi mi-a satisfăcut sentimentele care mă agitau; ambiţie, avere, pe scurt: toate visurile mele! Frumoasă, distinsă, bogată şi binecrescută, fata asta întrunea calităţile pe care, în mod arbitrar, lumea le pretinde unei femei din acea societate înaltă în care doream să pătrund; cultivată, ea se exprima cu acea elocinţă spirituală – rară şi, totodată, obişnuită în Franţa, unde, la multe femei, cele mai frumoase cuvinte sunt goale în vreme ce în ele spiritul e plin de înţelesuri. În sfârşit, avea, pe lângă toate, un sentiment adânc de demnitate care impunea respect; nimic mai de admirat la o soţie. Mă opresc aici, căpitane! E anevoie lucru să descrii femeia pe care o iubeşti; între ea şi noi, preexistă nişte mistere care scapă oricărei analize.

  Curând m-am destăinuit bătrânului meu prieten, care m-a prezentat familiei, sprijinindu-mă cu respectabila lui autoritate. Deşi la început am fost primit cu recea politeţe proprie persoanelor exclusive – care, odată ce şi-au făcut un prieten, nu-l mai părăsesc – după o vreme, am ajuns a fi primit cu familiaritate! Sunt sigur că această dovadă de stimă se explica prin purtarea mea în acea împrejurare. Cu toate că o iubeam nebuneşte, n-am făcut nimic care m-ar fi putut dezonora în ochii ei, am evitat orice complezenţă servilă, nu i-am linguşit pe cei de care depindea soarta mea, m-am înfăţişat aşa precum eram şi înainte de toate ca om. Când felul meu de a fi a devenit cunoscut, bătrânul meu prieten, care dorea la fel de mult să mă vadă punând capăt jalnicei mele burlăcii, le vorbi de speranţele mele, care fură privite cu bunăvoinţă dar şi cu acea distincţie la care rareori renunţă oamenii din societatea înaltă; şi, în dorinţa de a-mi mijloci „o partidă bună” – expresie care face, dintr-un act atât de solemn, un fel de afacere comercială în care unul dintre cei doi soţi caută să-l înşele pe celălalt – bătrânul trecu sub tăcere ceea ce numea el „un păcat de tinereţe” al meu. După opinia lui, existenţa copilului meu ar fi stârnit o repulsie morală şi, în comparaţie cu ea, chestiunea averii n-ar mai fi însemnat nimic, încât s-ar fi ajuns la o ruptură. Şi avea dreptate.

  — Chestiunea asta, mi-a spus el, se va lămuri foarte uşor între tine şi soţia ta, de la care vei obţine îndată o frumoasă şi deplină iertare.

  În sfârşit, pentru a-mi linişti remuşcările, a recurs la toate argumentele convingătoare la care recurge obişnuita înţelepciune a oamenilor. Îţi mărturisesc, domnule, că, în ciuda promisiunii mele, un sentiment spontan m-a îndemnat să mă destăinuiesc sincer şefului familiei; dar rigiditatea lui m-a făcut să reflectez, iar consecinţele unei asemenea spovedanii m-au speriat; călcându-mi, ca un laş, pe suflet, am hotărât să aştept până voi obţine de la tânăra fată destule dovezi de dragoste ca fericirea mea să nu mai poată fi primejduită de teribila-mi mărturisire. Hotărârea mea de a da totul pe faţă într-o bună zi justifica sofismele curente şi pe acelea ale prudentului bătrân. Astfel, fără ştirea prietenilor casei, părinţii fetei m-au admis ca pe un viitor soţ. Caracterul distinctiv al acestor familii pioase este discreţia fără margini; ele trec totul sub tăcere, chiar lucrurile indiferente. N-ai crede, domnule, câtă adâncime dă sentimentelor aceasta gravitate blândă, prezentă până şi în cele mai mici gesturi. La ei, toate preocupările erau utile; femeile îşi foloseau timpul liber cosând rufe pentru săraci; conversaţiile nu erau niciodată uşuratice, dar nici râsul nu era oprit, deşi glumele erau simple şi fără răutate. Spusele acestor drept-credincioşi păreau uneori ciudate, lipsite de picanteria pe care bârfeala şi poveştile scandaloase o dau conversaţiilor din societatea înaltă; căci numai tatăl şi unchiul citeau ziarele, iar logodnica mea nu-şi aruncase niciodată ochii pe vreuna dintre acele foi care – chiar cele mai nevinovate dintre ele – scriu despre crime şi despre desfrâul social; cu vremea, suiietul încerca, în atmosfera aceea pură, impresia pe care o fac ochilor nuanţele de gri: o dulce tihnă, o suavă împăcare.

  La prima vedere, traiul acesta părea de o monotonie înspăimântătoare. Aspectul interior al casei avea ceva care te îngheţa; în fiecare zi vedeam toate mobilele, până şi cele mai deteriorate, exact la fel de aşezate şi obiectele, chiar cele mai mărunte, întotdeauna la fel de curate. Cu toate astea, era un mod de viaţă cât se poate de atrăgător. După ce mi-am înăbuşit repulsia spontană a omului deprins cu plăcerile varietăţii, ale luxului şi ale agitaţiei pariziene, am recunoscut foloasele unui asemenea trai, care dezvoltă ideile în toată întinderea lor şi te îndeamnă la involuntare contemplaţii; inima e stăpână, nimic n-o distrage şi până la urmă descoperă un nu-ştiu-ce imens ca oceanul. Ca în mănăstiri, întâlnindu-te mereu cu aceleaşi şi aceleaşi lucruri, gândirea se depărtează cu necesitate de ele şi se îndreaptă, cu totul, spre necuprinsul sentimentelor. Pentru un bărbat atât de sincer îndrăgostit cum eram eu, tăcerea, simplitatea vieţii, repetarea aproape monahală a aceloraşi acte la aceleaşi ceasuri, dau mai multă vigoare iubirii. Datorită acestei tihne adânci, până şi cele mai mici mişcări, orice cuvânt, orice gest dobândeau un interes uimitor. Fără a forţa expresia sentimentelor, un surâs, o privire, oferă unor suflete care se înţeleg inepuizabile imagini pentru a-şi descrie deliciile şi mizeriile. Atunci am priceput că limbajul, în măreţia frazelor, nu dispune de ceva mai variat, mai grăitor decât corespondenţa privirilor şi armonia surâsurilor. De câte ori n-am încercat să-mi exprim sufletul cu ochii sau cu buzele, când mă vedeam nevoit să tac şi în acelaşi timp să-mi mărturisesc violenţa iubirii pentru o fată care, alături de mine, stătea tot timpul liniştită şi căreia încă nu i se explicase secretul prezenţei mele în acea casă; căci părinţii ei voiau să-i lase libertatea în actul cel mai important al vieţii sale. Dar când eşti prada unei presiunii adevărate, nu-i aşa că prezenţa persoanei iubite ne satisface dorinţele cele mai violente? Permisiunea care ni se acordă de a o vizita nu înseamnă oare fericirea creştinului care-l vede pe Dumnezeu? A vedea nu e totuna cu a adora? Pentru mine – mai mult decât pentru oricare altul – era o tortură să nu am dreptul a-mi manifesta elanurile inimii; eram silit să îngrop în mine cuvintele arzătoare care înşală emoţiile şi mai arzătoare atunci când le exprimă; cu toate astea, constrângerea de care vorbesc încătuşându-mi pasiunea, o făcea să ţâşnească încă mai vie în lucrurile mărunte şi cele mai mici accidente contractară atunci un preţ excesiv. S-o admir ceasuri întregi, să aştept un răspuns şi să savurez îndelung modulaţiile glasului ei pentru a descoperi în ele gânduri dintre cele mai tainice să-i pândesc tremuratul degetelor când îi prezentam vreun lucru pe care-l căuta; să inventez pretexte pentru a-i atinge rochia sau cosiţele, pentru a-i lua mâna, pentru a o convinge să vorbească mai mult decât ar fi vrut: toate aceste nimicuri erau, pentru mine, adevărate evenimente. În aceste – ca să zic aşa – extazuri, ochii, mişcările, glasul ei comunicau sufletului meu necunoscute dovezi de iubire. Aşa-i vorbeam eu, în singurul limbaj pe care mi-l îngăduia rezerva de o răceală feciorelnică a acestei fete; căci purtarea ei nu se schimba, ea continua să se poarte cu mine ca o soră cu un frate; numai că, pe măsură ce pasiunea mea creştea, contrastul dintre vorbele mele şi ale ei, între privirile mele şi ale ei devenea tot mai izbitor şi în cele din urmă am înţeles că tăcerea asta plină de sfială era singurul mijloc de care se putea servi fata pentru a-şi exprima sentimentele. Când veneam s-o văd, n-o găseam întotdeauna în salon? Şi nu rămânea acolo în tot timpul vizitei pe care, poate, o aşteptase şi o presimţise? Această fidelitate mută nu mărturisea oare taina inimii ei nevinovate? În sfârşit, nu-mi asculta ea vorbele cu o plăcere pe care nu se pricepea s-o ascundă? Naivitatea purtării şi melancolia iubirii noastre i-au făcut pe părinţi ca, până la urmă, să-şi piardă răbdarea; aceştia, văzând că sunt aproape la fel de sfios ca şi fiica lor, m-au judecat cu bunăvoinţă şi m-au privit ca pe un om vrednic de stima lor. Tatăl şi mama se destăinuiseră bătrânului meu prieten, împărtăşindu-i despre mine părerile cele mai măgulitoare: devenisem fiul lor adoptiv şi admirau mai ales moralitatea sentimentelor mele. Cu adevărat, mă simţeam din nou tânăr. În lumea lor pioasă şi pură, bărbatul de treizeci şi doi de ani redevenise adolescentul plin de încredere. Vara era pe sfârşite şi, contrar deprinderilor ei, unele treburi reţinuseră familia la Paris, dar în septembrie ea putu să plece la o moşie din Auvergne – şi tatăl mă rugă să-i însoţesc, pentru două luni, la un castel străvechi aşezat în inima munţilor Cantal. La această invitaţie prietenească nu am răspuns îndată. Şovăiala mi-a fost răsplătită cu cea mai dulce, cu cea mai încântătoare dintre mişcările involuntare prin care o fată modestă îşi poate trăda misterul inimii. Evelina. Dumnezeule! Strigă Benassis şi căzu tăcut pe gânduri.

  — Iartă-mă căpitane Bluteau, continuă el, după o pauză lungă. Pentru prima oară, de doisprezece ani încoace, rostesc acest nume care-mi pluteşte mereu în minte şi pe care-l aud mereu în somn. Aşadar, Evelina – pentru că i-am spus pe nume – şi-a ridicat capul cu o mişcare rapidă şi scurtă care nu se potrivea cu blândeţea înnăscută a gesturilor ei; m-a privit fără mândrie, dar cu o nelinişte dureroasă; a roşit şi şi-a lăsat ochii în jos. Încetineala cu care şi-a ridicat pleoapele mi-a făcut un fel de plăcere, până atunci necunoscută mie. I-am răspuns cu glasul întretăiat, bâlbâindu-mă. A înţeles emoţia inimii mele şi mi-a mulţumit printr-o privire dulce, aproape în lacrimi. Ne spusesem totul.

  Am plecat, cu familia ei, la moşie. Din ziua în care inimile noastre se înţeleseseră, lucrurile din jurul nostru luaseră un alt aspect; nimic nu ne mai era indiferent. Deşi iubirea adevărată este întotdeauna aceeaşi, ea îşi adoptă forma ideilor noastre, devenind astfel în permanenţă asemănătoare şi deosebită de ea însăşi în fiecare fiinţă pentru care pasiunea devine ceva unic sau ceva în care se exprimă simpatiile sale. De aceea, numai filosoful, numai preotul pot cunoaşte profunzimea acestei definiţii a amorului, devenită vulgară: un egoism în doi. Ne iubim pe noi înşine în celălalt. Dar, dacă manifestările iubirii sunt atât de diverse încât nici o pereche de amanţi nu are asemănare în scurgerea timpurilor, ele se supun totuşi aceloraşi mijloace în expansiunea lor, Astfel, fetele – chiar cea mai evlavioasă dintre ele, chiar cea mai castă dintre toate – folosesc acelaşi limbaj, nedeosebindu-se decât prin graţia ideilor. Atâta numai că, atunci când, pentru o altă fată, destăinuirea nevinovată a emoţiilor ar fi fost firească, Evelina vedea în aceasta o concesiune făcută unor simţăminte năvalnice şi mai puternice decât calmul obişnuit al tinereţii sale evlavioase, încât şi cea mai furişă privire îi părea a fi violent smulsă de iubire. Această neîncetată luptă între inima şi principiile ei dădea până şi celui mai neînsemnat eveniment al vieţii sale – atât de liniştite la suprafaţă şi atât de adânc agitate – o forţă mult mai presus decât aceea a fetelor exagerate, cu purtări falsificate de morala mondenă.

  În timpul călătoriei, Evelina vorbea cu admiraţie de frumuseţile pe care le descoperea în natură. Când credeam că nu avem dreptul să ne exprimăm fericirea pe care ne-o dăruieşte prezenţa unei fiinţe iubite, revărsăm senzaţiile de care inima ne e prea plină asupra unor obiecte exterioare, pe care sentimentele noastre ascunse le înfrumuseţează. Poezia peisajelor care se perindau suta privirile noastre era atunci, pentru noi, un mijlocitor limpede înţeles – şi elogiul naturii conţinea, pentru sufletele noastre, toate tainele dragostei. În mai multe rânduri, mama Evelinei găsi cu cale să-şi necăjească fiica printr-o mică răutate feminină:

  — Ai mai trecut, până astăzi, de vreo douăzeci de ori prin valea asta, dragă copilă, fără a o lua în seamă! Îi spuse după o frază cam călduroasă a Evelinei.

  — Vai, mamă, probabil că nu ajunsesem la vârsta când eşti în stare să apreciezi asemenea frumuseţi.

  Iartă-mi acest amănunt, fără farmec pentru domnia-ta, căpitane, dar răspunsul ăsta, atât de simplu, mi-a făcut o bucurie de nedescris, pe care am sorbit-o din privirea pe care mi-a adresat-o. Bunăoară, un sat oarecare, luminat de razele dimineţii, nişte ruini acoperite de buruieni pe care le privisem împreună au întipărit adânc în sufletele noastre, prin amintirea unor lucruri materiale, dulcile emoţii de care depindea tot viitorul nostru. Am sosit la castelul patrimonial, unde am rămas vreo patruzeci de zile. Acest timp, domnule, este singura parte de fericire deplină pe care mi-a acordat-o soarta. Gustam plăceri necunoscute orăşenilor. M-am bucurat de fericirea îndrăgostiţilor care trăiesc sub acelaşi acoperământ, care se simt, cu anticipaţie, căsătoriţi, care se plimbă împreună peste câmp, cărora, uneori, le e dat să rămână între patru ochi, să se aşeze la umbra unui copac într-o vâlcea inimoasă, să se uite la o moară veche, să-şi smulgă unele destăinuiri; cunoşti micile şi încântătoarele convorbiri prin care fiecare pătrunde zi de zi câte puţin în inima celuilalt. A! Domnule, viaţa în aer liber, frumuseţile cerului şi ale pământului se acordă atât de bine cu desăvârşirea şi cu deliciile sufletului! A surâde contemplând cerul, a uni vorbele cele mai simple cu cântarea păsărelelor sub frunzişul umed, a te întoarce acasă cu paşi înceţi ascultând dangătul clopotului care te cheamă prea degrabă – a admira împreună un mic detaliu al peisajului, a urmări capriciile unei gâze, a cerceta o muscă aurie, o plăpândă creaţie în mâna unei fete iubitoare şi castă, nu înseamnă oare a te înălţa, câte un pic în fiecare zi, spre slăvile divine? În acele patruzeci de zile fericite, am adunat atâtea amintiri care au dat culoare vieţii mele, amintiri cu-atât mai frumoase şi mai de neuitat cu cât, de atunci, aveam să nu mai fiu înţeles.

  Astăzi, unele imagini în aparentă simple, dar pline de un tâlc amar pentru o inimă frântă, mi-au amintit iubirea dispărută, dar nu uitată. Nu ştiu dacă ai observat efectul amurgului pe coliba micului Jacques! La un moment dat, văpaia soarelui a dat strălucire naturii, apoi, deodată, peisajul a devenit trist şi negru. Aceste două aspecte atât de diferite îmi înfăţişau un tablou fidel al acestei perioade a vieţii mele.

  Domnule, am primit de la ea prima, singura şi sublima dovadă care e îngăduită unei fete nevinovate s-o dea – şi care, cu cât este mai furişă, cu-atât obligă mai mult suavă făgăduială de iubire, amintire a unui limbaj vorbit într-o lume mai bună! Sigur atunci că sunt iubit, am jurat să-i spun totul, să nu-i ascund nimic, ruşinându-mă că am întârziat atâta a-i povesti necazurile pe care singur mi le creasem. Din păcate a doua zi după aceste clipe fericite, o scrisoare a preceptorului fiului meu mă făcu să tremur pentru o viaţă care-mi era atât de scumpă. Am plecat fără să destăinuiesc Evelinei taina mea şi fără a da familiei altă explicaţie decât aceea a unor treburi urgente. În lipsa mea, părinţii s-au alarmat. Temându-se să nu fie vorba de vreo legătură de inimă, au scris la Paris, cerând relaţii despre mine. Inconsecvenţi cu principiile lor religioase, s-au ferit de mine, nedându-mi prilej să le risipesc bănuielile; unul dintre prietenii lor i a informat, fără ştirea mea, despre întâmplările tinereţii mele, prezentându-le greşeala mea într-un mod înveninat, insistând asupra existenţei copilului meu pe care, spunea el, le-o ascunsesem cu anumit scop. Am scris viitorilor mei socri, dar n-am primit răspuns; s-au întors la Paris, m-am prezentat la ei, dar n-am fost primit. Alarmat, l-am trimis pe bătrânul meu prieten să afle pricina unei purtări care mi se părea de neînţeles. Când a aflat cauza, bietul bătrân s-a sacrificat cu nobleţe: a luat asupra lui păcatul tăcerii mele, a încercat să mă apere, dar n-a putut obţine nimic. Interesele şi principiile morale ale acestei familii erau prea grave, prejudecăţile ei prea înrădăcinate ca să-şi poată schimba hotărârea. Deznădejdea mea a fost fără margini. Mai întâi, am încercat să evit furtuna; dar scrisorile mele mi se trimiteau nedesfăcute înapoi. După ce am epuizat toate mijloacele omeneşti, după ce părinţii fetei spuseseră bătrânului, autor al nefericirii mele, că în veci de veci nu-şi vor da fiica unui om care avea pe conştiinţa lui moartea unei femei şi viaţa unui copil din flori, chiar când Evelina îi implora în genunchi, atunci, domnule, nu mi-a rămas decât o ultimă nădejde, slabă ca ramura de salcie de care se prinde un nefericit ce se îneacă. Am cutezat a spera că iubirea Evelinei va fi mai tare decât hotărârile părinteşti şi că va putea înfrânge neîndurarea părinţilor săi; poate că tatăl ei îi ascunsese pricinile refuzului care ucidea dragostea noastră, încât vrând ca ea să hotărască soarta mea în cunoştinţă de cauză, i-am scris. Vai! Domnule, în lacrimi şi durere, am scris în grabă, nu fără cumplite ezitări, singura scrisoare de dragoste pe care am făcut-o vreodată. Astăzi nu-mi amintesc decât vag ceea ce mi-a dictat deznădejdea; fără îndoială, îi scriam Evelinei că, dacă a fost sinceră şi leală cu mine, nu putea, nu trebuia să iubească, în viaţa ei, decât pe mine; oare soarta ei nu era ratată, nu era ea osândită să-l mintă pe viitorul ei soţ sau pe mine? Nu-şi trăda ea virtutea de femeie refuzând iubitului ei dispreţuit devotamentul pe care i l-ar fi arătat dacă nunta săvârşită în inimile noastre s-ar fi consumat? Şi cărei femei nu i-ar plăcea să se afle legată mai mult printr-o făgăduială a inimii decât prin lanţurile legii? Mi-am scuzat greşelile invocând puritatea nevinovăţiei, fără a uita nimic din ceea ce putea înduioşa un suflet nobil şi generos. Dar, de vreme ce vă destăinuiesc totul, mă voi duce să caut răspunsul ei şi ultima mea scrisoare, spuse Benassis ieşind pentru a se urca în odaia sa.

  Se întoarse curând, ţinând în mână o geantă uzată, clin care scoase, cu adâncă emoţie, nişte hârtii în dezordine şi care tremurau în mâna lui.

  — Iată scrisoarea fatală, spuse. Copilul care a înşirat aceste rânduri nu ştia cât de importantă va fi pentru mine hârtia care conţine gândurile sale. Iată – continuă el, arătându-mi o altă scrisoare – ultimul strigăt pe care mi l-a smuls suferinţa; îndată vei putea să-ţi dai seama de toate. Bătrânul prieten, căruia i-am încredinţat umila mea rugă, a înmânat-o pe ascuns Evelinei şi şi-a umilit părul său alb implorând-o s-o citească, să-i răspundă; şi iată ce mi-a scris ea: „Domnule.”

  Pe mine care, pe vremuri, eram iubitul ei – substantiv cast, pe care-l folosea pentru a exprima o castă iubire – acum mă numea domnule! Cuvântul ăsta spune tot. Dar ascultă scrisoarea: „Este o adevărată cruzime pentru o fată să constate falsitate la omul căruia urma să-şi încredinţeze viaţa; cu toate astea, a trebuit să vă iert, suntem atât de slabe! Scrisoarea dumneavoastră m-a mişcat, dar nu mai îmi scrieţi, scrisul dumneavoastră îmi produce tulburări pe care nu le pot suporta. Suntem despărţiţi pe veci. Argumentele pe care mi le-aţi înfăţişat m-au sedus, mi-au înăbuşit simţământul care se ridicase în mine împotriva dumneavoastră; îmi plăcea atât de mult să vă ştiu fără prihană! Dar, dumneavoastră şi cu mine, ne-am dovedit prea slabi înaintea tatălui meu! Da, domnule, am cutezat a vorbi în apărarea dumneavoastră. Pentru a-mi îndupleca părinţii; a trebuit să înfrâng cele mai mari temeri care m-au agitat şi aproape să trădez deprinderile vieţii mele. Acum, cedez încă o dată rugii dumeavoastră şi mă fac vinovată răspunzându-vă fără ştirea tatălui meu; dar mama ştie: indulgenta de care a dat dovadă lăsându-mă o clipă singură cu dumneavoastră, mi-a dovedit cât mă iubeşte şi m-a întărit în respectul pe care-l port voinţei familiei şi pe care era cât pe ce să-l nesocotesc. Iată de ce, domnule, vă scriu pentru prima şi ultima oară. Vă iert fără nici o rezervă nefericirea pe care aţi adus-o vieţii mele. Da, aveţi dreptate, prima dragoste nu se uită. Nu mai sunt o fată pură, n-aş putea fi o soţie castă. Aşadar, nu ştiu ce soartă mă aşteaptă. Vedeţi, domnule, anul pe care împreună l-am încheiat va avea un lung răsunet în viitor; dar nu vă învinovăţesc de nimic. Voi fi veşnic iubită! De ce mi-aţi spus asta? Vorbele acestea putea-vor să liniştească inima agitată a unei biete fete solitare? Nu m-aţi pierdut oare în viaţa mea viitoare, dându-mi amintiri care nu vor pieri niciodată? Dacă de acum înainte nu mai pot aparţine decât lui Isus, va primi el oare o inimă sfâşiată? Dar nu zadarnic mi-a trimis aceste încercări, el are planurile lui, voia desigur să mă cheme la el, el, astăzi singurul meu refugiu. Domnule, nu mi-a mai rămas nimic pe această lume. Dumneavoastră, pentru a vă amăgi durerile, vă bucuraţi de toate ambiţiile fireşti pentru un bărbat. Ceea ce vă spun nu este dojana, ci un fel de alinare religioasă. Gândesc e: a, dacă în clipa aceasta purtăm o povară jignitoare, mie-mi revine partea cea mai apăsătoare. EL, în care-mi pun întreaga nădejde, şi pe care n-aţi putea fi gelos, ne-a unit vieţile; va şti să le şi despartă după voia lui. Am observat că sentimentul dumneavoastră religios nu e aşezat pe acea credinţa vie şi curată care ne ajută să îndurăm toate relele de pe această lume. Domnule, dacă Dumnezeu se va îndura să împlinească o rugă stăruitoare şi plină de râvnă, atunci vă va lumina cugetul. Adio dumneavoastră, care ar fi trebuit să-mi fiţi călăuză, dumneavoastră, căruia i-am putut spune iubitul meu fără a păcătui şi pentru care mă pot ruga fără să mă ruşinez. Zilele noastre sunt în mâna Domnului, care ar putea să vă cheme la dânsul înaintea mea; dar dacă va fi să rămân singură pe lume, atunci domnule, vă rog să-mi încredinţaţi copilul.”

  — Această scrisoare, plină de simţăminte generoase, continuă Benassis, mi-a înşelat speranţele. Drept pentru care, la început, n-am ascultat decât de durerea mea; mai târziu, am respirat balsamul pe care fata încercase să-l picure pe rănile sufletului meu, uitând de sine.

  — Dar, în deznădejdea mea, i-am scris cam aspru: „Domnişoară, acest simplu cuvânt vă va face să înţelegeţi că am renunţat la dumneavoastră şi că mă supun dorinţelor dumneavoastră! Un bărbat poate simţi un fel de îngrozitoare plăcere când se supune persoanei iubite, chiar atunci când ea îi porunceşte s-o părăsească. Aveţi dreptate şi însumi mă osândesc. Odinioară, am nesocotit devotamentul unei fete, astăzi e rândul pasiunii mele să fie nesocotită. Dar nu credeam că singura femeie căreia i-aş fi dăruit sufletul meu va accepta să exercite această răzbunare. N-aş fi bănuit nicicând atâta duritate, atâta virtute poate, într-o inimă care-mi părea atât de duioasă şi de iubitoare. Acum îmi dau seama de toată adâncimea iubirii mele, care a rezistat celei mai nemaiauzite dintre toate durerile, dispreţul pe care mi-l arătaţi rupând fără părere de rău legătura care ne unea. Adio pentru totdeauna. Păstrez smerita mândrie a căinţei şi voi căuta o împrejurare în care să-mi pot ispăşi păcatele pentru care dumneavoastră, ocrotitoarea mea în ceruri, aţi fost fără îndurare. Poate că Dumnezeu nu va li atât de crud ca dumneavoastră. Suferinţele mele, suferinţe pline de dumneavoastră, vor pedepsi o inimă rănită care veşnic va sângera în singurătate; căci asta-i partea inimilor sfâşiate: întunericul şi tăcerea. Nici o altă imagine a iubirii nu se va mai întipări în inima mea. Deşi nu sunt femeie, am înţeles, ca şi dumneavoastră, că, spunând: Te iubesc! Mă legam pe viaţă. Da, aceste cuvinte, şoptite la urechea iubitei mele nu erau minciună; dacă m-aş putea schimba, ea ar avea dreptate să mă dispreţuiască; veţi rămâne aşadar, în veci de veci, idolul singurătăţii mele. Căinţa şi dragostea sunt cele două virtuţi menite a le inspira pe toate celelalte; astfel, în ciuda prăpastiei care ne va despărţi, veţi fi întotdeauna principiul acţiunilor mele. Deşi mi-aţi umplut inima de amărăciune, nu veţi afla în ea nici un gând amar; ar însemna să-mi încep rău viaţa mea cea nouă dacă mai întâi nu mi-aş curăţa sufletul de toţi germenii vătămători. Adio dar, singurei inimi pe care o iubesc pe lume şi din care sunt izgonit! Nici o despărţire nu a fost vreodată atât de plină de sentimente şi de duioşie; este rămasul-bun al unei inimi şi al unei vieţi pe care nimeni nu le mai poate însufleţi din nou. Adio! Rămâneţi cu bine, cu mine fie tot răul!”

  După citirea acestor două scrisori, Genestas şi Benassis se priviră o clipă, pradă unor gânduri negre pe care nu şi le împărtăşiră.

  — Abia îi expediasem această ultimă scrisoare – a cărei ciornă, după cum vedeţi, am păstrat-o, şi care astăzi reprezintă pentru mine toată bucuria mea ofilită – continuă Benassis, şi am căzut într-o tristeţe de nedescris. Toate legăturile unui om cu viaţa de pe lumea asta se aflau împletite în această experienţă castă, acum pierdută. Trebuia să spun rămas bun plăcerilor iubirii îngăduite şi să mă împac cu moartea ideilor generoase care înfloriseră în adâncul inimii mele. Năzuinţele unui suflet care se căieşte, însetat de tot ce-i frumos, bun şi cinstit, erau respinse de nişte oameni cu-adevărat religioşi. Domnule, încă din prima clipă, inima mi-a fost tulburată de hotărârile cele mai extravagante, dar, din fericire, amintindu-mi de copilul meu, am renunţat la ele. Am simţit atunci cum creşte în mine dragostea de părinte, odată cu toate nenorocirile a căror cauză nevinovată era copilul, dar de care numai pe mine trebuia să mă învinovăţesc. Astfel, copilul devenise singura mea mângâiere. La treizeci şi patru de ani, mai puteam nădăjdui să-mi slujesc dezinteresat ţara, încât m-am hotărât să devin un bărbat vestit, ca să spăl – prin celebritate sau prin strălucirea puterii – greşeala care pătase naşterea fiului meu. Câte sentimente bune nu-i datorez şi de câte ori n-am simţit că trăiesc cu adevărat în zilele când mă ocupam de viitorul lui!

  — Mă sufoc! Strigă Benassis. După unsprezece ani, încă îmi vine greu să-mi amintesc de anul acela funest. Copilul, domnule, l-am pierdut!

  Medicul tăcu şi-şi ascunse faţa în palme, apoi, după ce se mai linişti, îşi înălţă capul. Genestas văzu atunci – şi nu fără emoţie – lacrimile care scăldau ochii gazdei Htde.

  — Această lovitură neaşteptată, domnule, mai întâi m-a descumpănit, continuă Benassis. Nu m-am putut bucura de luminile unei morale sănătoase decât după ce m-am transplantat în alt sol decât acela al lumii sociale. Abia mai târziu am recunoscut în nenorocirile mele mâna Domnului, târziu abia am învăţat să mă resemnez ascultându-i glasul. Resemnarea mea nu putea fi subită, firea mea exaltată trebui să se trezească; ultimele pâlpâiri ale impetuozităţii mele s-au consumat într-o ultimă criză, am şovăit îndelung înainte de a lua singura hotărâre pe care o poate lua un credincios. Mai întâi am vrut să-mi pun capăt zilelor. Toate aceste evenimente îmi accentuaseră, peste măsură, melancolia firii mele, încât am. Hotărât, cu sânge rece, acest act deznădăjduit. Mi-am zis că ne este îngăduit să părăsim viaţa atunci când viaţa ne părăseşte. Sinuciderea îmi părea a fi în natură. Cred că frământările produc în sufletul omului aceleaşi ravagii ca şi durerile extreme în trupul său; deci, această făptură inteligentă, suferind de o boală morală, are dreptul să se omoare, la fel cu oaia care, bolnavă de capie, îşi fărâmă capul de un arbore. Să fie durerile sufleteşti mai lesne de lecuit decât cele ale trupului? Mă îndoiesc şi-acum. Între cel care speră neîncetat şi cel care şi-a pierdut orice speranţă, nu ştiu care este mai laş. Sinuciderea mi s-a părut a fi ultima criză a unei boli morale, după cum moartea naturală este ultima criză a unei boli fizice; numai că, via (a morală fiind supusă legilor particulare ale vieţii umane, sfârşitul ei n-ar trebui oare să concorde cu manifestările inteligenţei? Iată de ce gândul ucide, nu pistolul. De altfel, hazardul care ne trăsneşte în clipa când viaţa e mai fericită nu-l absolvă oare pe omul care refuză să continue un trai nefericit? Dar, domnule, reflecţiile pe care le-am făcut în acele zile de doliu m-au ridicat până la ideile cele mai înalte. O bucată de vreme am fost complicele marilor sentimente ale antichităţii păgâne; tot căutând însă acolo noi drepturi umane, am ajuns la încheierea că aş putea, călăuzindu-mă de luminile moderne, să sap mai adânc decât anticii în problemele care, pe vremuri, se transformau în sisteme.

  Epicur îngăduia sinuciderea. Nu era aceasta o completare a moralei sale? El urmărea cu orice preţ plăcerile simţurilor; dacă nu le avea, era plăcut pentru o fiinţă vie şi-i era îngăduit să reintre în odihna naturii neînsufleţite; singurul scop al omului fiind fericirea sau speranţa fericirii, pentru cel care suferea şi suferea fără speranţă, moartea devenea un bine: a o obţine în mod voluntar era un ultim act de bun-simţ. El nu lăuda acest act, nici nu-l osândea; se mulţumea să spună, făcând o libajie lui Bachus: „Moartea nu e o pricină nici de râs, nici de plâns”. Mai moral şi mai pătruns decât epicurienii de doctrina datoriei, Zenon şi întregul Portic37 recomandă, în anumite cazuri, sinuciderea stoicului. Iată cum judeca el: omul se deosebeşte de animal prin aceea că e suveran asupra persoanei sale; răpiţi-i acest drept de viaţă şi de moarte asupra sa însuşi şi veţi face din el un sclav al oamenilor şi al întâmplărilor. Acest drept de viaţă şi de moarte o dată recunoscut, constituie o armă eficace împotriva tuturor relelor naturale şi sociale; acelaşi drept acordat omului asupra semenului său dă naştere la toate tiraniile. Aşadar, omul nu are nici o putere fără o libertate nemărginită a actelor sale: dacă vrea să scape de urmările ruşinoase ale unei greşeli ireparabile, omul de rând înghite ruşinea şi continuă să trăiască, în timp ce înţeleptul înghite cucuta şi moare; dacă, pentru o rămăşiţă de viaţă trebuie să îndure guta care-i macină oasele, cancerul care-i mănâncă faţa, înţeleptul alege clipa potrivită, se descotoroseşte de duşmani şi-şi ia pentru totdeauna rămas bun de la prietenii pe care-i mâhnea cu prezenţă sa. Căzut în mâna unui tiran împotriva căruia luptase cu arma în mână, ce ar putea face? Declaraţia de supunere aşteptată, nu are decât s-o semneze, sau să întindă gâtul: imbecilul întinde gâtul, laşul semnează, înţeleptul sfârşeşte printr-un ultim act de libertate, se loveşte în inimă. „Oameni liberi, striga atunci stoicul, învăţaţi a rămâne liberi! Liberi de patimi, sacrificându-le datoriilor; liberi de semenii voştri, arătându-le pumnalul sau otrava tare va ajută să scăpaţi de ei; liberi de soarta, hotărând înşivă clipa când ea nu va mai avea nici o putere asupra voastră; liberi de prejudecăţi, neconfundându-le cu îndatoririle; liberi de toate temerile animale, prin silinţa de a depăşi instinctul grosolan care înlănţuie de viaţa pe atâţia nefericiţi.”

  După ce am extras aceste argumente din mormanele de scrieri filosofice ale anticilor, m-am gândit să le dau o formă creştină coroborându-le cu legile liberului-arbitru pe care ni le-a lăsat Dumnezeu spre a ne putea judeca într-o zi la tribunalul său – şi mi-am zis: „Voi pleda!” Dar, domnule, aceste raţionamente m-au silit să mă gândesc la ce se va întâmpla după moartea mea şi iată-mă în conflict cu vechile mele credinţe zdruncinate, Când veşnicia apasă pe cea mai neînsemnată dintre hotărârile noastre, toate devin grave în viaţa omului. Când această idee apasă cu toată puterea sufletul unui om făcându-l să simtă ceva imens care-l pune în legătură cu infinitul, atunci lucrurile se schimbă în mod straniu. Din acest punct de vedere, viaţa este şi mare şi mică. Conştiinţa greşelilor mele nu mă făcuse niciodată să mă gândesc la cer atâta timp cât am avut nădejde pe pământ, atâta timp cât îmi puteam alina suferinţele cu o ocupaţie socială. A iubi, a mă devota fericirii unei femei, a întemeia o familie însemna pentru mine a oieri o nobilă hrană nevoii atroce de a-mi ispăşi păcatele. Această încercare neizbutind, m-am gândit să ispăşesc consacrându-mă copilului. Dar când, după aceste două eforturi ale sufletului meu, dispreţul şi moartea m-au acoperit cu un zăbranic veşnic, când toate sentimentele mele au fost deopotrivă rănite şi când n-am mai putut vedea nimic în lumea noastră pământească, am ridicat ochii spre ceruri şi l-am descoperit pe Dumnezeu.

  La început, am încercat a face din religie o complice a morţii mele. Am recitit evangheliile şi n-am găsit nici un verset care să oprească sinuciderea.

  — Dar această lectură m-a pătruns de gândirea divină a Mântuitorului oamenilor. Desigur, el nu spune nimic despre nemurirea sufletului, dar ne vorbeşte mult despre minunata împărăţie a Tatălui său; nicăieri nu opreşte paricidul, dar osândeşte tot ce e rău. Slava evangheliştilor şi mărturia menirii lor este nu atâta de a ne fi lăsat legi, cât de a fi răspândit în lume duhul nou al legilor noi. Curajul de care dă dovadă cel ce-şi ridică viaţa mi s-a părut atunci ca propria sa osândire: când se simte în putere să moară, trebuie să se simtă în putere să şi lupte; a fugi de suferinţă nu este putere, ci slăbiciune; de altminteri, a părăsi viaţa din descurajare, înseamnă a te lepăda de legea creştină, pe care Isus a aşezat-o pe aceste sublime cuvinte: Fericiţi cei ce sufăr! Deci, sinuciderea nu mi s-a părut scuzabilă în nici o criză, nici chiar pentru omul care, printr-o înţelegere greşită a măreţiei de suflet, dispune de sine cu o clipă mai devreme decât călăul care l-ar lovi cu securea. Primind răstignirea, Isus Cristos nu ne-a învăţat oare să ne supunem tuturor legilor umane, chiar când sunt nedrept aplicate? Cuvântul „resemnare” săpat pe cruce, atât de uşor de înţeles pentru cei ce ştiu să citească literele sfinte, mi-a apărut atunci în toată divina sa limpezime.

  Mai posedam încă optzeci de mii de franci; am vrut mai întâi să fug de lume, să-mi petrec restul vieţii vegetând într-un sat pierdut; dar mizantropia, această vanitate ce se ascunde sub o piele de arici, nu e o virtute catolică. Inima unui mizantrop nu sângerează, ci se contractă, iar a mea sângera prin toate vinele. Reflectând la legile Bisericii, la sprijinul pe care-l acordă celor întristaţi, am ajuns a înţelege frumuseţea rugăciunii în singurătate şi mi-a încolţit în minte ideea fixă de a îmbrăca haina preoţească, după frumoasa expresie a părinţilor noştri. Deşi hotărârea mea era nestrămutată, mi-am rezervat totuşi libertatea de a cerceta mijloacele pe care urma să le folosesc pentru a-mi atinge scopul. După ce mi-am adunat tot ce-mi mai rămase din avere, am plecat aproape liniştit. Pacea întru Domnul era o speranţă care nu mă putea înşela. Sedus mai întâi de legea sfântului Bruno38, am venit pe jos la Grande-Chartreuse, pradă unor gânduri adânci. Ziua aceea a fost solemnă pentru mine. Nu mă aşteptam ca drumul să-mi ofere un spectacol atât de măreţ, în care, la tot pasul, ţi se înfăţişează o putere supraomenească. Stâncile suspendate, prăpăstiile, torentele care vuiesc în tăcerea din jur, singurătatea înconjurată de munţi înalţi şi totuşi fără margini, acest adăpost în care numai curiozitatea omului poate pătrunde, groaza sălbatică temperată de cele mai pitoreşti creaţii ale naturii, brazii milenari şi plantele de-o zi, toate acestea te fac să devii grav. E greu să râzi când străbaţi pustietăţile sfântului Bruno, căci acolo triumfă sentimentele melancolice. Ara văzut mănăstirea Grande-Chartreuse, m-am preumblat pe sub vechile ei bolţi tăcute, am ascultat, pe sub arcade, apa izvorului căzând picătură cu picătură. Am intrat într-o e chilie pentru a-mi măsura nimicnicia, am respirat pacea adâncă pe care predecesorul meu o gustase şi am citit cu duioşie pisania pe care o gravase pe uşă, după datina mănăstirii; toate preceptele traiului pe care voiam să-l duc acolo erau rezumate în trei vorbe latineşti: Fuge, late, tace39.

  Genestas îşi aplecă fruntea, ca şi cum ar fi înţeles.

  — Eram hotărât, continuă Benassis. Chilia de lemn de brad, patul tare, singurătatea, toate se potriveau cu firea mea. Călugării erau la paraclis şi m-am dus să mă rog cu ei. Acolo, hotărârea mea a pierit. Domnule, nu vreau să judec Biserica romană, sunt foarte drept-credincios, cred în acţiunea şi în legile ei. Dar auzind pe aceşti bătrâni străini de lume şi morţi pentru lume îngânându-şi rugile, am recunoscut în adâncul mănăstirii un egoism sublim. Călugărirea nu foloseşte decât omului şi nu e decât o lungă sinucidere; nu o osândesc, domnule. Dacă Biserica a deschis morminte, ele sunt fără îndoială necesare câtorva creştini cu totul inutili pe lume. Mi-am zis că ar fi mai bine să fac căinţa mea folositoare societăţii. La întoarcere, mi-a plăcut să cercetez condiţiile în care resemnarea mea s-ar putea realiza. Începusem, în gând, a duce viaţa unui simplu marinar, mă gândeam să-mi slujesc patria luând loc în ultimul rang şi renunţând la toate manifestările intelectuale; dar dacă viaţa asta era toată numai muncă şi devotament, ea încă nu mi se părea destul de utilă. Mă temeam să nu înşel vederile lemnului. Dacă el m-a înzestrat cu oarecare putere a minţii, nu eram dator s-o folosesc spre binele semenilor mei? Apoi, dacă mi-e îngăduit să vorbesc sincer, simţeam în mine un fel de nevoie de dăruire pe care obligaţiile pur mecanice o răneau. În viaţa marinarilor nu vedeam o hrană pentru bunătatea firii mele, căci fiecare floare are mireasma ei.

  După cum ţi-am mai spus, m-am văzut nevoit să fac popas aici. Noaptea, mi s-a părut că aud o poruncă cerească în gândul milostiv pe care mi l-a inspirat starea acestei sărmane regiuni. Gustasem dureroasele delicii ale maternităţii, m-am hotărât să mă dedic cu totul lor, ca să satisfac acest sentiment într-o sferă mai vastă decât aceea a mamelor, devenind o soră de caritate pentru o regiune întreagă, oblojind necurmat rănile celor săraci. Mâna lui Dumnezeu mi s-a părut deci a-mi arăta soarta, când mi-am amintit că primul gând serios al tinereţii mele mă făcuse să înclin spre profesiunea de medic – şi am luat hotărârea de a practica aici. De altfel, asta-i partea inimilor sfâşiate: întunericul şi tăcerea, spusesem eu în scrisoarea mea; ceea ce îmi făgăduisem mie însumi să fac, voiam să îndeplinesc. Am apucat pe calea tăcerii şi a resemnării. Fuge, late, tace al călugărului este deviza mea de aici, munca mea e o rugăciune activă, sinuciderea mea morală e viaţa în acest canton, în care îmi place ca, întinzând. Mâna, să semăn în juru-mi fericirea şi bucuria, să dau ceea ce eu au posed. Deprinderea de a trăi printre ţărani, depărtarea mea de lume, m-au transformat cu adevărat. Chipul meu şi-a schimbat expresia, s-a obişnuit cu soarele care l-a zbârcit, l-a tăbăcit. Am căpătat înfăţişarea unui ţăran, limbajul, portul, neglijenta, nepăsarea faţa de tot ce este poză. Prietenii mei de la Paris sau femeiuştele al căror curtezan fusesem n-ar recunoaşte niciodată în mine pe bărbatul care cândva era la modă, pe sibaritul deprins cu mofturile, cu luxul, cu trufandalele Parisului. Astăzi, tot ce este exterior îmi este cu totul indiferent, ca tuturor celor care păşesc în lumina unei singure idei. Nu mai am alt scop în viaţă decât acela de a o părăsi, nu am de gând să fac nimic nici pentru a-i amâna, nici pentru a-i grăbi sfârşitul; dar îmi voi aşterne de moarte, fără părere de rău, în ziua când ma voi simţi bolnav.

  Iată, domnule, în toată sinceritatea lor, întâmplările vieţii anterioare celei pe care o duc aici. Nu ţi-am ascuns niciuna dintre greşelile mele, care sunt mari şi pe care le-am făcut împreună cu alţii. Am suferit mult, sufăr zi de zi; dar am văzut în suferinţele mele chezăşia unui viitor fericit. Cu toate astea, cu toată resemnarea mea, există dureri împotriva cărora sunt neputincios. Astăzi era cât pe ce ca nişte dureri ascunse să mă doboare sub ochii domniei-tale, fără să-ţi dai seama.

  Genestas sări în sus de pe scaun.

  — Da, căpitane Bluteau, erai lângă mine. Nu mi-ai arătat chiar domnia-ta patul doamnei Colas când l-am culcat pe Jacques? Dacă mi-e cu neputinţă să văd un copil fără să-mi amintesc de îngerul pe care l-am pierdut, cată să înţelegi ce durere simt când culc un copil osândit să moară! Nu pot să mă uit în linişte la un copil.

  Genestas păli.

  — Da, capetele blonde atât de drăguţe, capetele nevinovate ale copiilor pe care-i întâlnesc îmi amintesc mereu de nenorocirile mele şi-mi redeşteaptă chinul Nu mai spun că mă îngrozeşte gândul că atâţia oameni îmi mulţumesc pentru puţinul bine pe care-l fac aici când acest bine e rodul remuşcărilor mele. Numai dumneata, căpitane, cunoşti taina vieţii mele. Dacă surse curajului meu ar fi un simţământ mai curat decât acela al păcatelor mele, cât aş fi de fericit! Dar, în schimb, n-aş avea nimic a-ţi povesti despre mine.

  Elegii.

  S fârşindu-şi povestea, Benassis fu izbit să observe pe chipul ostaşului semnele unei adânci îngrijorări. Mişcat de faptul că fusese atât de bine înţeles, mai-mai că se căi a-şi fi mâhnit oaspetele – şi îi spuse:

  — Dar, căpitane Bluteau, nenorocirile mele.

  — Nu mai îmi spune „căpitane Bluteau”! Strigă Genestas întrerupându-l pe medic şi ridicându-se deodată printr-o mişcare violentă care părea a trăda un fel de nemulţumire interioară. Nu există nici un căpitan Bluteau. Sunt un nemernic!

  Benassis îl privi, nu fără vie mirare, pe Genestas, cate se plimba prin salon ca un bărzăune care caută o ieşire din odaia unde intrase din greşeală.

  — Dar, domnule, cine eşti? Întrebă Benassis.

  — Cine sunt? Repetă militarul întorcându-se şi aşezându-se în faţa medicului, pe care nu îndrăznea să-l privească în ochi. Te-am înşelat! Continuă el cu glasul schimbat. Pentru prima oară în viaţă, am minţit – şi sunt pedepsit, căci nu-ţi mai pot spune nici scopul vizitei mele, nici al blestematului meu spionaj. De când, ca sa spun aşa, ţi-am întrezărit sufletul, aş prefera sii fiu pălmuit decât să te mai aud zicându-mi Bluteau! Domnia-ta poţi să-mi ierţi impostura, dacă vrei; dar eu, unul, n-o să mi-o iert niciodată, eu, Pierre-Joseph Genestas, care n-aş minţi nici în fata unei curţi marţiale pentru a-mi salva viaţa!

  — Dumneata eşti maiorul Genestas? Strigă Benassis ridicându-se.

  Luă mâna ofiţerului, i-o strânse cu afecţiune şi spuse:

  — Domnule, după cum singur spuneai adineaori, eram prieteni fără a ne cunoaşte. Dorisem fierbinte să te cunosc auzindu-l pe domnul Gravier spunând despre domnia-ta: „Un om ca eroii lui Plutarh!”

  — Nu sunt un om ca eroii lui Plutarh, răspunse Genestas, sunt nedemn de domnia-ta şi-mi vine să-mi trag palme. Ar trebui să-ţi mărturisesc deschis taina mea. Dar nu! Bine-am făcut că mi-am pus o mască şi am venit însumi aici să caut informaţii despre domnia-ta. Acum ştiu că trebuie să tac. Dacă aş fi acţionat deschis, te-aş fi mâhnit. Ferească-mă Dumnezeu să-ţi aduc cea mai mică supărare!

  — Dar nu te înţeleg, domnule maior.

  — S-o lăsăm baltă. Nu sunt bolnav, am avut o zi bună şi mâine voi pleca. Dacă ai prilej să treci pe la Grenoble, vei avea acolo un prieten mai mult, şi nu numai pentru zile bune. Averea lui Pierre-Joseph Genestas, spada lui, sângele lui, toate îţi aparţin. La urma urmelor, sămânţa cuvintelor domniei-tale a căzut pe pământ roditor. Când mă voi pensiona, mă voi retrage într-o văgăună, mă voi face primar şi mă voi strădui să te imit. Dacă nu voi avea învăţătura domniei-tale, voi studia.

  — Ai dreptate, domnule; cel care-şi foloseşte timpul pentru a îndrepta un simplu neajuns în activitatea unei comune aduce regiunii sale un serviciu la fel de mare ca şi cel mai bun medic: dacă unul alină durerile câtorva oameni, celălalt îngrijeşte rănile patriei. Pot să-ţi fiu de folos cu ceva?

  — De folos? Întrebă maiorul emoţionat. Dumnezeule! Scumpe domnule Benassis, serviciul pe care voiam să ţi-l cer este aproape imposibil. Iată, am ucis destui creştini în viaţa mea, dar poţi să ucizi oameni şi să ai o inimă bună; de aceea, oricât aş părea de necioplit, sunt totuşi în stare să înţeleg unele lucruri.

  — Dar vorbeşte, hai!

  — Nu, nu vreau să te mâhnesc cu bună-ştiinţă.

  — O! Domnule maior, sunt rezistent la suferinţă.

  — Domnule, spuse ofiţerul tremurând, e vorba ele viaţa unui copil.

  Fruntea lui Benassis se încreţi dintr-o dată, dar făcu un gest pentru a-l ruga pe Genestas să continue.

  — Un copil, continuă maiorul, care ar mai putea fi salvat printr-o îngrijire stăruitoare şi minuţioasă. Dar unde să găsesc un medic în stare a se devota unui singur bolnav? Nici vorbă că nu la oraş. Auzisem vorbindu-se de domnia ta ca de un om minunat, dar mă temeam să nu cad victimă unei false reputaţii, încât, înainte de a-l încredinţa pe micuţul meu domnului Benassis, despre care auzisem atâtea lucruri bune, am I ţinut să-l studiez. Acum.

  — Destul, spuse medicul. Deci, copilul e al domniei-tale?

  — Nu, scumpe domnule Benassis, nu. Pentru a-ţi lămuri misterul, ar trebui să-ţi spun o istorie în care n-aş 1 apărea într-o lumină tocmai frumoasă; dar acum, după ce mi-ai destăinuit secretele domniei-tale, pot şi eu să ţi le destăinuiesc pe-ale mele.

  — Aşteaptă, domnule maior, spuse medicul; o chemă pe Jacquotte, care veni îndată, şi-i ceru să-i aduc ci ceaiul. Vezi, domnule maior, seara, când totul doarme, cu, unul, nu dorm! Supărările mă apasă, şi atunci încerc să le alin bând ceai. Băutura asta îmi provoacă un fel de beţie nervoasă, un somn care mă ajută să suport viaţa. Bei cu mine o ceaşcă?

  — Eu, spuse Genestas, prefer vinul domniei-tale de Ermitage.

  — Fie.

  — Jacquotte, spuse Benassis slujnicei sale, adă vin şi biscuiţi.

  — Prevăd că o să stăm toată noaptea, continuă medicul către oaspetele său.

  — Cred că ceaiul îţi face destul rău! Spuse Genestas.

  — Îmi provoacă nişte oribile accese de gută, dar nu mă pot lăsa de năravul ăsta, e prea dulce, îmi dăruieşte, seară de seară, câteva clipe când viaţa nu mi se mai pare atât de apăsătoare. Spune, te ascult; povestea domniei-tale poate că-mi va mai îndepărta impresia prea vie a amintirilor pe care le-am evocat până acum.

  — Scumpe domnule – spuse Genestas punând pe şemineu paharul gol – după retragerea de la Moscova, regimentul meu a trecut în refacere într-un orăşel din Polonia. Acolo, plătind preţuri grele, ne-am cumpărat nişte cai şi am rămas în garnizoană până la întoarcerea împăratului. Toate mergeau bine. Trebuie să-ţi spun că, pe-atunci, aveam un prieten. În tot timpul retragerii, am fost salvat, nu o dată, de un subofiţer numit Renard, care a făcut pentru mine unele lucruri dintr-acelea după care doi oameni trebuie să se aibă ca fraţii.

  — Bineînţeles, ţinând seama şi de cerinţele disciplinei. Stăteam cantonaţi în aceeaşi locuinţă, o cocioabă de lemn, unde se adăpostea o familie întreagă şi unde nu s-ar crede că ai unde să-ţi ţii capul. Cocioaba aparţinea unor evrei care se ocupau cu tot felul de negustorii, iar capul familiei, care se pricepea să scoată bani din piatră seacă, făcuse bune afaceri în timpul retragerii noastre. Oameni ca ăştia se nasc în mizerie şi mor în aur. Casa lor era construită peste o pivniţă, tot de lemn, bineînţeles, în care-şi îngrămădiseră copiii, printre care şi o fată, frumoasă cum sunt evreicele când se îngrijesc şi când nu sunt blonde. Avea şaptesprezece ani, faţa albă ca neaua, ochi ca de catifea, gene negre, lungi şi curbate, păr lucios, bogat, care-ţi stârnea dorinţa să-l mângâi; o creatură în adevăr desăvârşită.

  Pe scurt, domnule, prima oară am remarcat farmecul ei straniu într-o seară, când toţi credeau că m-am culcat, şi pe când îmi fumam liniştit luleaua plimbându-mă pe uliţă. Copiii aceia viermuiau toţi grămadă ca nişte căţeluşi. Era plăcut să-i vezi. Părinţii cinau cu ei. Tot privindu-i, am descoperit – prin fumul dens de tutun pe care-l făcea tatăl ce pufăia neîncetat – pe tânăra de care-ţi vorbeam şi care sta ca un napoleon de aur într-o grămadă de monezi mărunte. Eu, dragă Benassis, n-am avut niciodată vreme să mă gândesc la dragoste.

  — Cu toate astea, când am văzut-o pe această fată, am înţeles că până atunci nu făcusem alta decât să cedez naturii; dar de data asta mă prinsesem cu totul: şi cu capul, şi cu inima, şi cu celelalte. Mă îndrăgostisem din creştet până-n tălpi, o! Dar straşnic, nu glumă. Am rămas încremenit, cu luleaua între dinţi, cu ochii la tânăra evreică – până când a suflat în luminare şi s-a culcat. Mie mi-a fost cu neputinţă să închid ochii! Cât a fost noaptea de lungă, am stat treaz, umplându-mi luleaua, fumând-o, plimbându-mă pe uliţă. Niciodată nu fusesem într-o asemenea stare. Pentru prima oară în viaţa mea, m-am gândit să mă căsătoresc. Când s-a crăpat de ziuă, mi-am înşeuat calul şi am călărit două ceasuri peste câmp ca să mă răcoresc; şi, fără a-mi da seama, era cât pe ce să-mi omor calul de-atâta goană.

  Genestas se opri, se uită la noul său prieten cu un aer îngrijorat şi-i spuse:

  — Scuză-mă, Benassis, eu, unul, nu sunt orator, vorbesc şi eu cum îmi vine la gură; dac-aş fi într-un salon m-aş jena, dar cu domnia-ta, şi la ţară.

  — Spune mai departe, zise medicul.