— Ajută-mă s-o dezbrac. Are hainele ude. Am procedat întocmai, dând la iveală un trup pentru a cărui contemplare nu mă pregătiseră nici ţoalele jegoase pe care le purta, nici toată vâltoarea de până atunci. Observându-mi reacţia, Emilia m-a întrebat ce aveam pe un ton mai degrabă plin de reproş decât cu mirare, la care am răspuns că nimic, conştient că, fiind doar în chiloţi, protestele mele ar fi fost lipsite de orice credibilitate. Din fericire, Măria Pandora şi-a ales exact acel moment ca să izbucnească în gemete chinuite, iar atenţia ne-a fost inevitabil atrasă spre ea. Am acoperit-o cu pilota ca să nu răcească şi preţ de câteva minute am analizat ce-i de făcut. Eu rămăsesem partizanul formulei de-a o da pe mâna unui specialist, dar ideea asta nu reuşea s-o încânte pe Emilia.

  — Nu ştim, a zis ea, despre ce e vorba în realitate, dar nu m-ar mira să aflu că Măria a intrat într-o mare belea. Mai bine aşteptăm să-şi vină în fire şi să ne spună ce s-a întâmplat, iar apoi să hotărâm ce şi cum. I-am luat pulsul bolnavei şi am constatat că era regulat.

  — Cred că pericolul imediat a trecut, am spus, dar starea ei continuă să fie gravă. Trebuie s-o examineze cineva. Iţi reamintesc, totodată, că poliţia e pe punctul de-a apărea şi că, deşi vine după mine, o să fie destul de surprinsă să dea peste cineva în agonie, într-o locuinţă atât de puţin prezentabilă. 130 despre veleitate, sau destinul – Ai dreptate, a zis Emilia. Şi nu văd altă ieşire decât să ne întoarcem acasă la don Plutarquete.

  — Pentru numele lui Dumnezeu, Emilia, am exclamat surprins, nu putem să-l tot amestecăm pe sărmanul bătrânel în treburile noastre.

  — Haide, domne, mi-a replicat ea, îţi petreci viaţa băgându-i mereu în belea pe cei din preajmă şi acum faci mofturi. Uite în ce hal mi-e casa şi uite ce-a păţit Măria Pandora; ca să nu mai vorbim de ospătarul ciung din Madrid, de sărmanul Toribio şi de toţi ceilalţi pe care nu-i cunosc, dar care am impresia că sunt foarte mulţi. Haide, nu mai face pe sfântul cu mine şi apuc-o pe Măria de braţe, că eu o iau de picioare. Nu mi-ar fi fost greu să-i demonstrez cât de ilogice îi erau argumentele şi ce nedrepte îi erau acuzaţiile ei, dar am preferat să las polemica pentru un prilej mai bun şi s-o ascult. Nu cumva – am mormăit în sinea mea – începusem să îmbătrânesc?

  Capitolul 13 cine oare nu ascunde ceva din trecut? Cine nu are un secret? Robabil că delincventa, care de câţiva ani încoace X. pusese stăpânire pe urbea noastră, semănând atâta teamă, ţinea tare ocupată poliţia în noaptea aceea, fiindcă nu ne-au surprins, aşa cum mă temusem că s-ar fi putut întâmpla, în timp ce coboram greaua povară cu liftul, o săltăm traversând holul şi strada şi ne strecuram cu ea pe furiş până în holul casei lui don Plutarquete, la uşa căruia am ajuns să batem discret, dar insistent.

  — Nu vă îngrijoraţi, m-am grăbit să-i spun după ce, până la urmă, eruditul ne-a deschis şi-am văzut cum i se întipăreşte stupoarea pe nobilu-i chip. Costumul pe care mi l-aţi împrumutat se află în cutia poştală, neatins şi complet. De asemenea, aducem cu noi o fată pe jumătate moartă, ne urmăreşte o bandă de criminali şi poliţia e pe urmele mele, dar n-aveţi de ce să vă faceţi griji. Binevoiţi a ne lăsa să intrăm, iar apoi ferecaţi uşile şi ferestrele. Revenindu-şi din starea teribilă pe care fără îndoială i-o provocaserăm, calmat de peroraţia mea senină şi destul de mulţumit că se afla din nou în preajma Emiliei, bătrânul istoric s-a dat deoparte şi, de cum am intrat, a manevrat o încuietoare de mare siguranţă, care i-a transformat căminul într-o arcă sigilată.

  — Urmaţi-mă în dormitor, a zis el cu un glas ferm. O să netezesc puţin cearşafurile şi o să-l aşezăm acolo pe acest nefericit.

  — E o fată, don Plutarquete, am spus. 132 cine oare nu ascunde ceva din trecut?

  — Doamne, ce nenorocire, la cât de mult îmi plac mie fetele! A exclamat el îmblânzit. E cumva o prietenă a domnişoarei Trash?

  — Prietenă intimă, a gâfâit cea interpelată. O cheamă Măria Pandora şi e ziaristă. Am aşezat-o în patul vetustului profesor pe Măria Pandora, care încă era înfăşurată în pilotă, dar i-am descoperit capul, ca să respire mai în voie. Don Plutarquete a aruncat o privire spre trăsăturile livide ale ziaristei, a scos un ţipăt înăbuşit şi a leşinat.

  — Asta ne mai lipsea, am zis.

  — Ce-o fi păţit? A întrebat Emilia.

  — N-am nici cea mai vagă idee, i-am răspuns. Când o să-şi vână-n fire, o să ne povestească. Acum e important să nu ne pierdem cumpătul. Svtnt sigur că ai un prieten medic. Sună-l, spune-i să vină fără întârziere şi recomandă-i maximă discreţie. Intre timp, să vedem cum îl readuc în simţiri pe hărtănitul ăsta emotiv. Am lăsat-o pe Emilia să-şi frunzărească agenda şi l-am târât pe don Plutarquete până în bucătărie, unde i-am stropit craniul cu apă până a trecut de la somn la trezie şi a reuşit să se ridice, să-şi şteargă faţa cu o cârpă plină de pete de roşii şi să ajungă, clătinându-se, până în salonaşul unde dormise Emilia cu o noapte înainte. Ea ni s-a alăturat pentru a ne anunţa că Măria Pandora dormea bine mersi şi că prietenul ei medic îi promisese că avea să vină degrabă, dotat cu instrumentarul de rigoare şi cu ştiinţa necesară pentru a rezolva pozitiv cazul.

  — Asta mă linişteşte de-a binelea, a zis don Plutarquete. De vreme ce totul e în ordine şi n-avem altceva de făcut decât să aşteptăm sosirea doctorului plin de abnegaţie, daţi-mi voie să vă prezint scuzele mele cele mai sincere. In loc să vă ajut, cum se cuvenea, n-am făcut decât să vă sporesc grijile cu leşinul meu. Totuşi, există o explicaţie 133 labirintul măslinelor 134 pentru comportamentul meu, pe care cu plăcere şi chiar cu riscul de-a vă plictisi o să v-o dau. Binevoiţi să luaţi loc. Am apropiat nişte scaune de fotoliul unde se tolănise bătrânul şi am arborat nişte expresii pline de atenţie. Don Plutarquete a închis ochii, şi-a unit buricele degetelor, a respirat adânc de câteva ori, a dat capul pe spate şi ne-a împărtăşit următoarele:

  — Acum mai bine de douăzeci de ani, am obţinut un post de profesor detaşat la catedra de istorie universală a unui institut de învăţământ mediu dintr-un oraş de provincie al cărui nume prefer, din motive umanitare, să nu-l dezvălui. Până atunci nu mai ieşisem niciodată din Barcelona, fiind extrem de timorat şi de poltron, iar acea schimbare spectaculoasă de mediu, deşi nu mai eram de mult un tinerel necopt, îmi dădea o stare de excitaţie vecină cu demenţa. Fie din pricina asta, fie pentru că aşa era scris în cartea vieţii, am cunoscut pe-atunci o femeie mult mai tânără decât mine, de care m-am îndrăgostit cum li se-ntâmplă doar copiilor, bătrânilor şi adolescenţilor prost informaţi. Se apropia data plecării mele de acolo şi mi-am dat seama că dacă nu doream să rămân pentru totdeauna fără obiectul freneziilor mele, alternativa era s-o cer de nevastă. Aşa am şi făcut, nu fără ezitări, iar ea, din motive pe care niciodată n-am izbutit să le pricep, a acceptat. Se pare că nu sunt deloc un romantic incurabil, aşa cum, poate, reiese uneori din comportamentul meu, întrucât aventurile sentimentale ale bătrânului erudit, departe de a-mi suscita interesul, mi-au produs o sfârşeală atât de puternică, încât, sprijinindu-mi ceafa de spătarul scaunului, am adormit profund. Când m-a trezit tresărind, am realizat că pierdusem o parte consistentă a povestirii, întrucât povestitorul avea ochii scăldaţi în lacrimi şi spunea cu însufleţire: cine oare nu ascunde ceva din trecut? 135 – Clotildita se veştejea în provincie. Mi-e cât se poate de clar, desigur, că nu sunt o persoană cu harul vorbirii, aşa cum prietenul nostru aici de faţă tocmai a reliefat prin sforăitul lui. Nici locul în care ne aflam nu oferea unei femei focoase şi avide de noutăţi alte distracţii decât târgul anual de porci şi cine ştie ce Te Deum oficiat mai degrabă cu fervoare decât cu strălucire. Mai trebuie spus că nici condiţia mea fizică nu era în măsură s-o determine pe sărmana de ea să-şi petreacă zilele retrăind plină de încântare nopţile precedente. In van am încercat s-o atrag spre studiile mele, care pe atunci se preocupau de fluctuaţiile preţului la orz în secolul al XVI-lea. No să mai adaug alte amănunte; ajunge să ştiţi că primul nostru an de căsnicie s-a scurs într-o monotonie apăsătoare. Eu totuşi eram fericit… Deşi nu suport lipsa de politeţe, am fost nevoit să mă ridic ca să urinez şi am profitat de incursiune ca să-mi dau din belşug cu apă pe faţă, în scopul de-a suporta treaz restul acelei plicticoşenii care ameninţa să monopolizeze întreaga noapte. Când m-am întors, povestirea avansase până în acest punct:

  — In cea de-a doua primăvară, când ploile torenţiale ne transformaseră casa într-un smârc unde-şi dădeau întâlnire toate broaştele din zonă, foaia din localitate, fiindcă rarele evenimente din orăşel nu justificau editarea unei gazete, nici măcar una de perete, a anunţat sosirea iminentă a unei trupe de teatru care, aflată în turneu prin provincie, înainte de-a debuta cu toate onorurile în Femado Poo*, avea să ne ofere reprezentarea unei melodrame al cărei titlu mi-am dorit şi-am izbutit să-l uit. Bugetul labirintul măslinelor 136 de care dispuneam nu ne permitea risipa, dar nevastă-mea a insistat mult, iar melancolia a copleşit-o într-atât, încât până la urmă am cedat acestui capriciu, am luat bani cu împrumut şi-am cumpărat biletele. Nu le-aş mai fi luat! Parcă văd şi acum exaltarea cu care Clotildita curăţa şi repara singura ţinută din garderoba ei care rezistase de bine, de rău vitregiilor climei şi ţinutului. Şi cum oare să descriu neliniştea care m-a cuprins văzând că, în seara spectacolului, soţia mea, până atunci atât de cumpătată, îşi spălase părul cu un şampon obţinut Dumnezeu ştie prin ce mijloace? Ştiu că divaghez: o să mă limitez la fapte. Ne-am dus la locul unde urma să fie jucată piesa, un şopron pe care primăria îl amenajase mutând provizoriu în casa consistorială băligarul care era depozitat acolo de obicei, a început reprezentaţia şi, odată cu ea, nenorocirile mele. Nu-mi aduc aminte nimic din piesă, pentru că niciodată până atunci nu mai asistasem la un spectacol şi nici nu mai aveam vârsta la care să devin pasionat de aşa ceva astfel că-mi adusesem o grămadă de lucrări de control ca să le corectez – şi, fireşte, nici de actorii care jucau în ea. In schimb, îl ţin minte pe junele-prim, un tip din cale-afară de bombastic şi nu tocmai june, care se părea că fascinase sectorul feminin al publicului, ceea ce a făcut ca, prin actul al doilea, să fie nevoit să părăsească scena sub o ploaie de săpăligi şi baltage pe care soţii geloşi le aruncau spre el strigându-i: „Fătălăule, fătălăule!”, „Fă-te-ncoa, dacă eşti bărbat!” şi alte asemenea provocări, aşa că n-a mai apărut deloc, provocând daune grave firului narativ, fiindcă el era personajul principal. Eu, absorbit de treburile mele, n-am fost prea atent la incident şi nici la faptul că nevastă-mea, pretextând o nevoie care nu suferea amânare, îşi părăsise locul şi nu mai revenea. După ce cortina a căzut, sala s-a golit şi zorii s-au arătat de după coline, am început să mă tem că i se întâmplase ceva Clotildei mele.

  Cine oare nu ascunde ceva din trecut? M-am întors acasă unde era pustiu, am bătut străzile şi ogoarele, i-am întrebat pe toţi cei întâlniţi… Degeaba. Pe Clotilda o înghiţise pământul. Eram silit să elimin din capul locului varianta unui accident, despre care aş fi aflat iute într-o comunitate aşa de mică şi să conchid, oricât de greu mi-ar fi venit, că adorata mea soţie se hotărâse să plece, indiferent de motive şi că nu avea nici cea mai mică intenţie să se întoarcă acasă. Acum judecaţi-mi şi dumneavoastră disperarea. Ca şi pe a mea, când am înţeles că stupizeniile alea încă nu se terminaseră. Mă simţeam năuc: nu mâncasem nimic toată ziua, mă drogaseră, fusesem nevoit să resuscitez o moartă şi, colac peste pupăză, aveam de suportat doar în chiloţi răcoarea zorilor care îşi anunţau venirea pe cerul tot mai puţin întunecat. Cu coada ochiului, am observat că Emilia dormea de voie, ghemuită pe scaun. I-am semnalat faptul profesorului, doar-doar o pricepe, dar el a schiţat, ager, un zâmbet complice.

  — Mai bine aşa, a zis el. Povestea asta are o latură scandaloasă, care poate că nu-i potrivită pentru urechile unei domnişoare inocente. Intre noi, bărbaţii, o să pot vorbi cu mai multă sinceritate. Şi-a frecat plin de încântare mâinile, de parcă s-ar fi apucat să gătească o mâncare savuroasă cu ingrediente dintre cele mai exotice şi a continuat povestirea astfel:

  — La terminarea anului şcolar, cum trecuseră trei luni de la dispariţia soţiei mele şi începeau să se spulbere speranţele pe care mi le pusesem în remuşcările şi ulterioara ei revenire şi cum, pe de altă parte, devenisem bătaia de joc a regiunii, mi-am prezentat în scris demisia la Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei şi m-am întors la Barcelona, decis să nu mai plec niciodată. A trecut timpul şi mareea imperceptibilă, dar necurmată, a cotidianului mi-a tot împins 137 labirintul măslinelor nefericirea, până a lăsat-o ancorată în limbul memoriei situat la distanţă egală între durere şi uitare. Pe nepusă masă, bătrânul s-a ridicat şi s-a îndreptat târşâindu-şi papucii până la birou, a deschis un sertar, a răscolit printre hârţoagele dinăuntru şi a revenit la locul lui, ţinând în palmă un plic galben. Emilia s-a răsucit pe scaun, însă fără să se trezească. Istoricul demodat a contemplat plicul şi a rostit fără să ridice privirile:

  — După nouă ani de la faptele pe care vi le-am relatat, mi-a sosit această scrisoare. Fusese scrisă în Algeciras cu doi ani înainte şi trimisă la institutul unde, cu alţi şapte în urmă, funcţionasem ca profesor. De acolo fusese trimisă la Minister, unde a rămas pradă neglijenţei birocratice, până când un funcţionar mai conştiincios, mai milostiv ori mai maliţios a dat de adresa mea şi a întreprins diligentele necesare ca să-mi parvină. A deschis plicul pe care-l tot mângâiase cu buricele degetelor şi mi-a întins nişte file scrise de mână, care începeau să se rupă pe unde fuseseră împăturite. Le-am despăturit cu grijă, m-am apropiat de veioza încă aprinsă de pe birou, al cărei fascicul pălea pe măsură ce camera era năpădită de lumina dimineţii şi am citit următoarele: Chiftea scârboasă, De când am plecai de lângă line, lucrurile mi-au mers din rău în mai rău, dar nici măcar o zi n-am încetat să binecuvântez clipa în care te-am părăsit. Prăpădilule! Actoraşul în braţele căruia m-am aruncat disperată era o canalie care mă brutaliza tot timpul şi care m-a părăsit când a aflat că am rămas însărcinată, însă cu toate astea şi acum îi venerez amintirea, fiindcă datorită lui am scăpat de line. Gândacule! Dezonorată, gravidă şi fără un sfanţ, m-am apucat de prostituţie prin toaletele unui han de camionagii până când s-a născut fiică-mea, pe care am abandonat-o într-un coşuleţ la poarta unei mănăstiri. Am ră138 cine oare nu ascunde ceva din trecut? 139 mas chioară, mi-au căzut dinţii, sunt alcoolică şi morfinomană, am fost de şase ori în puşcărie şi de patru ori în spitalul de boli infeclioase. Şi totul din cauza ta, preşule… Urmau alte câteva pagini pe acelaşi ton. Am împăturit la loc scrisoarea şi i-am înapoiat-o profesorului, care a sărutat-o de parcă ar fi fost sfintele moaşte, a pus-o din nou în plic şi a zis:

  — Să-i iertaţi sintaxa deficientă. Cât timp a durat convieţuirea noastră, aveam în fiecare seară câte o oră de dictare, însă n-am izbutit s-o fac să stăpânească arcanele sprintenei noastre limbi. Dar, neîndoielnic, nu despre asta voiam să vă vorbesc… Şi-a aplecat capul ca să ascundă roşeaţa care-i făcea chipul asemenea aurorei ce marca noua zi şi a adăugat pe un ton implorator şi văicăreţ:

  — Din prima clipă când v-am văzut, mi-am dat seama că sunteţi un om de lume. Fără îndoială, cunoaşteţi bine femeile. Spuneţi-mi cât se poate de cinstit: după ce-aţi citit scrisoarea pe care v-am dat-o, credeţi că aş putea să mai sper ca ea să se întoarcă?

  — E imposibil să fac un pronostic în privinţa asta, am replicat cu diplomaţie, dar, în caz că se-ntoarce, eu aş ţine la îndemână nişte penicilină. Şi dacă tot am ajuns la rugăminţi şi întrebări, lămuriţi-mă, vă rog, ce legătură are această povestire emoţionantă cu leşinul dumneavoastră de mai devreme? Drept răspuns, bătrânelul a deschis din nou plicul, a extras din el o fotografie veche şi mi-a întins-o.

  — Judecaţi singur, a zis el. Era un instantaneu luat, probabil, de un fotograf ambulant şi anonim, iar în el se vedea un cuplu surprins dând cu tifla persoanei căreia îi era adresat gestul. O privire sumară mi-a fost de ajuns ca să înţeleg.

  Labirintul măslinelor – O asemănare extraordinară, am comentat.

  — Bucăţică ruptă maică-sa, a completat profesorul.

  — Şi bărbatul care o însoţeşte?

  — Actoraşul ăla…, a mormăit boşorogul. Am verificat dacă Emilia dormea sau doar se prefăcea. Fără nici o explicaţie, m-am ridicat, m-am dus la veceu şi am rupt fotografia în bucăţele minuscule, pe care le-am aruncat în budă. Don Plutarquete m-a ajuns când trăgeam de lanţ şi amândoi am contemplat muţi şuvoiul de apă care ducea vestigiile trecutului spre largul mării.

  — Ce-aţi făcut, omul lui Dumnezeu? A zis răvăşitul profesor.

  — N-aveţi decât să mă consideraţi nebun, dacă doriţi. Puţini sunt cei care ar pune alt diagnostic. Dar, dacă vă pasă câtuşi de puţin de cele două domnişoare care se odihnesc între aceşti pereţi căşti, nu mai povestiţi nimănui ce-aţi văzut că am făcut şi nu mai relataţi vreodată cuiva saga aia anostă pe care mi-aţi înşirat-o. Deocamdată nu vă pot spune mai multe. M-aţi înţeles?

  — Nu, domnule. N-am înţeles nimic şi pretind să-mi oferiţi imediat o explicaţie deplină şi convingătoare. Am privit fără să-i răspund spre cavernoasa scurgere a budei, mi-am reamintit de fotografia cu dedicaţie a lui Muscle Power, pe care Măria Pandora o tăinuia în sertarul noptierei, am rememorat tragica moarte a actorului şi nu m-am putut împiedica să meditez la coincidenţele, labirinturile şi puzzle-wiWe cu care destinului îi place să-şi pigmenteze momentele de relaxare şi să le complice pe ale noastre. Şi nu exclud posibilitatea ca din aceste reflexii să fi ieşit cine ştie ce învăţătură folositoare pentru mine şi, prin ricoşeu, pentru dumneata, solidar cititor, dacă şirul gândurilor mele nu ar fi fost întrerupt de o sonerie care ne-a făcut să tresărim speriaţi. 140 capitolul 14 merge rău, dar e de bine r t_yum spuneam, o sonerie cominatorie ne-a adus cu picioarele pe pământ, deşi cam brutal. Cine putea să fie la ora asta?

  — Medicul, a zis don Plutarquete, ca şi cum mi-ar fi citit gândurile. Liniştiţi, neam întors în salonaşul unde Emilia, smulsă violent din visele ei, privea cu nedumerire când spre uşă, când spre perechea ce ieşise atât de brusc şi de suspect din baie şi de unde, după ce profesorul se informase prin mijloace electronice că persoana care suna era într-adevăr medicul, se ducea să-i deschidă. Cel care se dedica nobilei misiuni de-a aduce sănătatea la domiciliu s-a dovedit a fi, contrar a ceea ce-mi închipuisem, fiind vorba despre un prieten al Emiliei, un domn distins între două vârste, rubicond şi plinuţ, care emana un miros relaxant de usturoi şi dezinfectant şi care s-a scuzat pentru întârziere, spunând că maşina îi fusese îngropată de către un angajat nepăsător faţă de privilegiile acestei profesii tocmai la etajul trei al parcării unde o lăsa în grijă, după care s-a grăbit să întrebe, constatând că relatarea necazurilor lui nu ne stârnea interesul, unde se afla pacientul. Lămurit în privinţa întrebării, ne-a cerut să-l lăsăm singur şi s-a închis în dormitorul în care zăcea Maria Pandora. De unde a ieşit la scurt timp, spunând:

  — Totul e în ordine. 141 labirintul măslinelor 142 – O să trăiască, domnule doctor? A întrebat don Plutarquete.

  — Bineînţeles, bineînţeles, cu condiţia ca pe viitor să aibă mai multă grijă. Cine-i tatăl creaturii?

  — Eu sunt! A exclamat bătrânul istoric lovindu-se cu pumnul în piept, în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Medicul l-a privit cu un amestec de bunăvoinţă şi mirare.

  — Atunci să fie într-un ceas bun, a zis el. Sarcina decurge normal şi nu cred să apară probleme, doar dacă doamna dumneavoastră n-o să mai înghită cianură. Din fericire, voma provocată neîndoios chiar de condiţia pacientei n-a permis ca veninul să apuce să-şi facă efectul. Deocamdată, i-am dat un calmant să se odihnească. Nu cred că o să se trezească înainte de 24 de ore. Să mănânce orez alb şi pui fiert. Iar dacă apare ceva neprevăzut, Emilia ştie cum să mă găsească. La ce societate de asigurări sunteţi înscrişi? I-am spus că nu eram şi că în acel moment nu dispuneam de bani lichizi, dar că urma să trecem şi să-i plătim consultaţia în cel mai scurt timp posibil. Iar cu această promisiune dus a fost. E de prisos să mai spun că uşurarea pe care ne-a produs-o optimismul diagnosticului a fost oarecum risipită de surprinderea care ne-a cuprins la auzul veştii că Măria Pandora era, pardon, în poziţie. Şi în mod special pe mine, singurul dintre cei prezenţi, inclusiv bolnava, care cunoştea povestea completă a originii ei şi enigmaticul, ba chiar aş zice complexul rol pe care-l jucase defunctul Muscle Power în trama cu pricina. Cu toate acestea, nu era momentul potrivit să mă las copleşit de întorsăturile pe care le ia viaţa, aşa că am dat deoparte ezitările şi în locul lor am luat cuvântul, înainte ca paşii medicului să înceteze să răsune pe scări.

  Merge rău, dar e de bine – Sunt convins, am spus, că atât dumneavoastră, cât şi eu ne punem o sumedenie de întrebări. Din păcate, la multe dintre ele doar Măria Pandora poate să răspundă, astfel că o să trebuiască să aşteptăm ca sedativul să-şi termine efectele. La celelalte, doar timpul şi întâmplarea or să ne poată răspunde, iar pe astea nu le controlăm noi. De aceea, cred că o să fim nevoiţi să amânăm până una-alta orice speculaţie şi să ne concentrăm pe aspectul practic al chestiunii. Mi-am privit ascultătorii şi-am constatat că erau atenţi la argumentaţia mea, impresionaţi nu doar de logica ei, ci şi de charisma mea, lucru cu atât mai meritoriu, cu cât eram doar în chiloţi.

  — Care nu s-a schimbat, am continuat, decât pentru a se înrăutăţi. Întotdeauna am fost de părere, nu ştiu dacă greşind ori ba, că trebuie să-mi rezolv singur problemele pe care soarta mi le-a ridicat în cale. Rezultatele se văd cu ochiul liber. De data asta totuşi, nici nu sunt unicul implicat în încurcătura asta, nici forţele mele nu sunt pe măsura adversarului cu care nu mi-ar trece prin cap să mă măsor şi care, după cum se vede, ne urmăreşte, ne spionează şi ne ameninţă, continuând tot aşa până o să-şi ducă la bun sfârşit planurile malefice sau o să fie înfrânt cu propriile arme. Am observat că don Plutarquete se scărpina discret în fund şi m-am gândit să scurtez predica şi să trec de la faza de preambul la cea expozitivă, spunând:

  — Prin urmare, o să facem ceea ce o să vă expun în continuare: întâi, să recuperăm pentru a nu ştiu câta oară valijoara pe care aseară, în agitaţia de moment, am uitat-o în locuinţa Emiliei; în al doilea rând şi fără întârziere, să chemăm poliţia, iar în al treilea şi asta mă priveşte doar pe mine, să plec ca din puşcă înainte ca poliţia să-şi facă apariţia. Obiecţii sau comentarii? 143 labirintul măslinelor Nimeni nu s-a arătat interesat de una sau dornic de cealaltă, aşa că, fără zăbavă, m-am îndreptat spre uşă. Emilia m-a oprit, apucându-mă de braţ şi întrebându-mă unde mă duceam. I-am spus că după valijoară şi a replicat:

  — Asta-i foarte riscant. E posibil ca poliţia, duşmanul sau amândoi să supravegheze casa.

  — Domnişoara Trash are dreptate, a adăugat bătrânul istoric. Dacă vă zăresc intrând şi ieşind cu valijoară, viaţa dumneavoastră nu mai face doi bani. Eu, în schimb, care sunt cunoscut în cartier şi cu faţa asta de neajutorat, n-o să dau de bănuit. Lăsaţi-mă pe mine şi n-o să vă înşel aşteptările. M-a mişcat tare mult gestul lui, dar a trebuit să-l resping, fiindcă nu aveam prea multă încredere în eficienţa lui, chiar dacă nu acestea au fost motivele pe care i le-am dat, ci următoarele:

  — Postul dumneavoastră este aici, don Plutarquete: aveţi grijă de Măria Pandora. Oricât mi-ar fi de ruşine să mărturisesc, eu am mai multă experienţă de intrat şi ieşit din case fără să fiu văzut, ceea ce dumneavoastră vă lipseşte.

  — Atunci dacă mergi tu, te însoţesc, a insistat Emilia. Fie din cauza oboselii care mă slăbise, fie pentru că nu ştiu să le spun „nu” femeilor frumoase, am acceptat ca Emilia să mă însoţească, după o scurtă controversă. Cu consecinţele care se vor vedea.

  Capitolul 15 despre iubire KSră încă devreme şi strada era pustie. Am traversat-o din câţiva paşi şi-am ajuns la intrare fără să ne vadă nimeni. In timp ce intram în lift, m-am gândit că poate ar fi trebuit să-mi pun din nou costumul lui don Plutarquete, căci dacă tot era să am parte de o moarte sigură, nu mi se părea demn s-o întâmpin într-o ţinută aşa de sumară, însă acum era prea târziu să mai îndrept ceva, deşi, oricât de puţin onorabilă ar fi fost viaţa mea, nu era deloc cinstit s-o închei prezentându-mă într-o postură ruşinoasă. Dar drumul parcurs nu a fost destul de lung ca să-mi continui gândurile. Drept pentru care am cercetat coridorul, am întredeschis uşa, mi-am iţit cu grijă capul, am văzut că holişorul şi salonaşul erau goale, am intrat, i-am făcut semn Emiliei să mă urmeze, am pătruns amândoi în locuinţă şi am închis uşa. Nimic nu părea nelalocul lui, dacă putea fi înţeleasă astfel dezordinea absolută care, de câteva capitole, domnea în căminul altădată impecabil. Şi, ca dovadă că aparenţele nu erau de data asta o iluzie a simţurilor, era faptul că valijoara se afla tot acolo unde o lăsase Emilia, adică imediat pe dreapta, cum intrai în salonaş. Am prins-o de mâner şi am mormăit printre dinţi:

  — Să mergem.

  — Nu, a zis Emilia, hai cu mine. Am urmat-o în dormitor, mai curând preocupat s-o ştergem fără zăbavă decât interesat de ce-am fi putut găsi acolo care să aibă legătură cu cazul, când iată că, abia trecând 145 labirintul măslinelor pragul intimului culcuş, cu o rapiditate şi o coordonare în mişcări pe care acum, în proiecţia nemiloasă la care amintirea supune cele mai îndepărtate, fugare şi, pe atunci, imperceptibile momente din trecut, o atribui talentului natural şi nu neapărat unei practici îndelungate, Emilia a închis uşa cu călcâiul, mi-a dat un brânci cu palma dreaptă, care m-a făcut să cad lat în pat, iar cu stânga a tras atât de tare de elasticul chiloţilor, că aceştia, care nu mai erau la fel de grozavi ca în ziua când mi i-a dăruit un pacient al sanatoriului, când, la externare, a avut mărinimia să dăruiască din puţinele sale bunuri tuturor celor veniţi până la poartă să-şi ia rămas-bun şi a ieşit gol în stradă, unde a fost imediat reţinut şi internat din nou, pierzând astfel, ca urmare a unui singur gest, libertatea, bruma de lucruri şi, totodată, generozitatea, s-au sfâşiat precum velatura prinsă de catarg şi destrămată de furtună, lăsându-mă gol, dar nu şi fără cârmă. Insă episodul nu s-a încheiat aici, lucru care de altfel n-ar fi avut nici un sens, ci, când nici nu apucasem bine să mă răsucesc pe saltea, încercând dacă nu să-mi dau seama ce provocase ori ce scop avusese agresiunea, măcar să o parez, Emilia, care îşi scosese o parte din haine cu o viteză pe care refuz s-o atribui obişnuinţei, a sărit pe mine, m-a strâns în braţe, nu ştiu dacă dintr-un elan pasional sau ca să mă împiedice să-i mai dau pumnii pe care i-i administram, convins, în neîncrederea şi josnicia mea, că o femeie care se aruncă pe mine, bine informată despre fizicul şi situaţia mea financiară reală, o face în mod sigur cu intenţii vătămătoare şi m-a transformat la început în subiect pasiv, mai apoi activ şi necontenit zgomotos al unor acţiuni pe care n-o să le mai descriu, deoarece cred că orice carte trebuie să reprezinte o şcoală a virtuţilor şi nu mi se pare că cititorul are nevoie de date suplimentare ca să priceapă ce s-a întâmplat acolo, şi, de asemenea, fiindcă dacă, ajuns în acest punct, tot nu pri146 despre iubire cepe, ar fi bine să închidă cartea şi să se ducă la un stabiliment a cărui adresă i-o pot oferi, unde, pentru o sumă rezonabilă, îi va fi satisfăcută curiozitatea şi alte gusturi de o categorie mult inferioară. După care, găsind Emilia un pachet de ţigări în sertarul noptierei, am fumat.

  — Prima mea iubire, am reuşit să spun după o tăcere îndelungată, am trăit-o cu atât de mulţi ani în urmă, încât uneori mă îndoiesc că lucrul ăsta s-a petrecut cu adevărat întocmai aşa cum mi-l amintesc şi mă întreb dacă nu cumva memoria l-a inventat pentru a înflăcăra un trecut care altfel ar semăna cu un tratat de sociologie. Am pus ţigara în scrumieră, deoarece saliva care mi se prelingea de pe buze o îmbibase şi ameninţa cu distrugerea foiţei care îi conferea formă, utilitate şi specificitate, am închis ochii şi am continuat – sau cel puţin asta mi-am închipuit că fac – spunând:

  — Se numea Puroiela Rahatânochioiu şi era fiica unui văr al mamei, care a venit de la ţară pentru a se stabili în casa noastră fără să ne fi anunţat în prealabil, nu mai ştiu dacă atras de himerele marelui oraş sau sperând că astfel putea păcăli justiţia aflată pe urmele lui pentru ceea ce comisese, alăturându-se celor din cartierul unde părinţii mei, întâi temporar, iar apoi definitiv, se stabiliseră şi ne procreaseră pe sora mea şi pe mine. Vărul mamei mele era un mascul vânjos, cu o înfăţişare de tăietor de lemne, cu părul roşu, la fel ca sprâncenele veşnic încruntate, cu o barbă deasă şi atât de lungă, încât i se agăţa de catarama curelei, şi, pesemne fiind originar din nord, era cam necioplit în purtări, reţinut la vorbă şi atât de bizar când se lăsa cu bătaie, încât, chiar în acea mahala plină de tipi arţăgoşi şi puşi mereu pe harţă, a reuşit să impună rapid un respect aproape plin de veneraţie şi să dobândească porecla, cam fără noimă, de don Froilân de los Mocos, deşi numele lui de familie era aşa cum ţi-am spus, iar cel 147 labirintul măslinelor de botez Tancredo, dacă ţin bine minte. Eu n-aveam mai mult de şapte sau opt ani atunci când şi-a făcut apariţia în viaţa noastră acest personaj extraordinar, împreună cu fiica lui, eroina acestei povestiri intercalate şi cu o scroafă voluminoasă, demult trecută de prima tinereţe, de care însă era ataşat în aşa hal încât n-avusese tăria s-o lase în sat, la îndemâna măcelarului şi pentru care, în ciuda precarei lui situaţii financiare, cumpărase un bilet la clasa a treia, ca fata să nu fie nevoită să călătorească în vagonul de marfă alături de celelalte animale. Chiar el, deşi atât de scump la vorbă, dar pesemne încă sub imperiul indignării, ne-a relatat peripeţiile călătoriei, în cursul căreia rupsese falca unui controlor de bilete cam nepoliticos şi aruncase din tren câţiva pasageri care refuzau să împartă bancheta cu scroafa. Cum spuneam, pe atunci locuiam într-o mahala care nu putea fi calificată drept arătoasă. Căminul nostru era o baracă din uralit şi carton cu o singură cameră de doi pe doi, astfel că venirea neaşteptată a celor trei făpturi ne-a provocat mai degrabă deranj decât bucurie. Dar nu erau vremuri să faci nazuri şi, prin urmare, n-am zis nimic. Apoi, treptat, ne-am obişnuit cu prezenţa lor. Tata nu prea stătea pe-acasă, aşa că n-avea motive să se plângă. Pe mama o auzeam strigând şi gemând de câteva ori pe zi, iar asta ne-a mâhnit la început, până am descoperit că zarva ei nu era provocată de vreun neajuns, ci de tăvăleala la care se deda cu vărul ei. In ce-o priveşte pe soră-mea, Candida, care întotdeauna s-a dovedit plină de generozitate, după ce şi-a depăşit timiditatea iniţială, a devenit bună prietenă cu scroafa, căreia îi spunea toate secretele, pe care s-a gândit s-o ducă şi la parohie ca s-o pregătească pentru prima comuniune, provocând indignarea inevitabilă a preotului şi căreia s-a apucat să-i croşeteze nişte botoşei pe care însă n-a apucat să-i termine, din motive asupra cărora voi reveni la momentul cu148 despre iubire venit. In schimb, nu mai amân descrierea sentimentelor mele duioase. Nu-mi amintesc, ci chiar retrăiesc aievea nopţile reci de iarnă sau pe cele mai blânde de primăvară, când toată familia se aduna la lumina roşiatică a unui opaiţ, sperând că la cântatul cocoşilor avea să urmeze o nouă zi şi mai mult noroc. Cu capul plecat, tata răsucea o ţigară de băligar uscat, incapabil să mai vorbească după ce petrecuse opt ore cântând imnul Cu faţa spre soare faţa reprezentanţei locale de Lucrări Publice, încercând zadarnic să obţină un loc de muncă. Mama, epuizată de nesfârşitele treburi ale casei şi mai ales de stăruitoarele şi înfocatele atenţii la care o supunea vărul ei, dar mereu harnică, repara şi spăla, pentru ca mai apoi să revândă, prezervativele folosite pe care verişoara mea şi cu mine le pescuiam cu o plasă de prins fluturi din locul aflat în apropierea casei unde se deversau conductele de dejecţie în râul Llobregat. Candida croşeta; scroafa grohăia cufundată în mizerie şi prin pereţi se strecurau, cadenţate, râgâielile vecinului. Eu, în sfârşit scăpat de obligaţii şi nu prea pasionat de lectură ori de alte formă liniştite de umplere a timpului liber, mă distram uitându-mă la verişoara mea. Puro, cum ajunseserăm s-o alintăm cu toţii, avea – şi cred că are şi-acum, dacă mai trăieşte – cu doi ani mai puţin decât mine. Mai curând rahitică decât slăbănoagă, avea trupul ca un lujer, iar deasupra un căpşor tuns tifos, care părea o minge. Nu era curată. Cum n-avusese mamă niciodată, născându-se în împrejurări foarte ciudate, în perioada ei de formare se ghidase după scroafă, de la care prelua grimase, poziţii şi sunete. Emana un miros deosebit, care mă ameţea şi pe care multă vreme l-am numit parfum, până când mi-am dat seama că nu era. Am iubit-o? M-a iubit? Între noi a fost o iubire autentică sau doar o închipuire, umbra trecătoare a păsării peste un lan de grâu? N-am s-o ştiu niciodată şi bănuiesc că nici ea, pe unde-o 149 labirintul măslinelor mai fi acum şi dacă îşi mai aduce aminte. Ştiu doar că într-o zi, după câteva luni petrecute cu jocuri copilăreşti, ne-a apucat seara într-un crâng de pini, unde veneau aproape zilnic vecinii mai spălaţi din mahala, ca să facă acolo ceea ce prin casele lor, lipsite de instalaţii sanitare, s-ar fi dovedit neplăcut. Obosiţi să tot alergăm şi să ne hârjonim, ne-am culcat pe pământul care era, fireşte, moale. Fără să ştim de ce, ne-am luat de mână. Vântul i-a ridicat fusta verişoarei mele. O clipă am ezitat dacă să-i strivesc nasul cu o piatră, aşa cum le tratam noi, băieţii, pe atunci pe fetele care ne plăceau, sau să mă las pradă altor impulsuri, de sorginte obscură, dar lipsite de echivoc în forma lor de manifestare. Bănuiesc că, dacă aş fi pus-o să aleagă, verişoara mea ar fi înclinat spre prima variantă. Dar, spre deosebire de timpurile actuale, pe atunci fetele puteau fie să consimtă, fie să se apere. Verişoara mea s-a apărat cum a putut… Am deschis ochii şi am constatat că mă aflam singur în pat. Mai înainte de-a reacţiona şi de-a mă nelinişti, Emilia a intrat în cameră înfăşurată într-un prosop. Mi-a zâmbit şi a zis:

  — Nu mai încerca să te justifici: am făcut-o fiindcă îmi plac gleznele tale.

  — De unde vii?

  — In timp ce debitai chestii incoerente, ai adormit buştean, aşa că m-am dus să fac un duş. M-am uitat speriat la ceasul ospătarului ciung, pe care încă îl purtam: trecuse de zece.

  — Ne cam hazardăm, am zis.

  — Stai liniştit, a răspuns Emilia, lăsând să-i cadă prosopul pe jos şi deschizând un dulap unde îşi ţinea hainele, fiindcă dacă nici cu icnetele pe care le-ai scos n-ai reuşit să atragi un batalion de duşmani, nu cred că mai vine ci150 despre iubire neva după noi. Oricum, a adăugat ea, punându-şi nişte chiloţi filiformi, transparenţi şi, la prima vedere, nepractici, ar fi bine să ne întoarcem, don Plutarquete e în mod sigur îngrijorat de întârziere. Iţi sugerez, aşadar, să nu te încingi, cum văd c-ai început, ci să faci repede un duş, dacă vrei şi să laşi pe altă dată minunata poveste pe care mi-o depanai. Când am ieşit din duş, genunchii nu mă mai ascultau, dar mă simţeam un alt om. Emilia terminase cu îmbrăcatul, iar eu, cum nu puteam face la fel, dar cum pe stradă la ora aia se afla destulă lume, am fost nevoit să mă înfăşor într-un cearşaf şi să-mi înnod pe cap un prosop, cu speranţa că aş putea trece drept un maghrbian cochet. Am luat valij oara în drum spre ieşire şi, din prag, am aruncat o ultimă privire acelei locuinţe între ai cărei pereţi avusesem parte de atâta desfătare, fiindcă, deşi eram convins că pe viitor, după ce lucrurile aveau să se aranjeze, aveam să trec frecvent pe acolo, nu reuşeam să scap cu totul de premoniţia, rod al vieţii mele bântuite de tristeţe, că nu era exclus să văd acel loc pentru ultima oară.

  Capitolul 16 despre violenţă V/ând am păşit pe trotuar, am simţit în tot trupul mângâierea soarelui primăvăratic ce părea că îşi etalează razele, dar şi o foame de lup greu de suportat.

  — Ce-ai zice, a rostit Emilia, cu acea potrivire de gânduri care se produce de obicei între două persoane care tocmai şi-au unit inimile într-o legătură de iubire sau chiar între acelea care tocmai şi-au tras-o de pomină, dacă aş da o fugă până la un magazin, ca să cumpăr ceva pentru micul dejun? I-am răspuns că ideea mi se părea excelentă şi ne-am despărţit. Am urcat una câte una, că mai mult n-aveam putere, treptele care duceau până la locuinţa lui don Plutarquete. Am sunat şi n-a răspuns nimeni. Am insistat degeaba. Cuprins de îngrijorare, am smuls una dintre aplicele care luminau şi înfrumuseţau coridorul, şi, folosind în chip de şperaclu sârmele din spatele elegantului artefact, am descuiat. Locul arăta ca un câmp de bătălie. Din biroul unde sărmanul bătrân se dedica atâta de mulţumit treburilor lui rămăseseră doar aşchii de lemn, fâşii de perdele, cioburi de lampă şi resturi carbonizate din cărţile pe care răufăcătorii care comiseseră o atare mişelie se distraseră arzându-le în cuptor. Din tot ceea ce, cu numai câteva ore în urmă făcuse dacă nu confortabili, cel puţin pasabili puţinii ani de viaţă pe care-i mai avea de trăit bătrânul istoric, nu rămăsese absolut nimic. De când mă ştiu, am avut de-a face cu violenţa. Aş zice chiar că îmi era extrem de familiară, 152 despre violenţă că mă şcolisem la ea, altfel spus. Primele mele jucării au fost castetele şi toroipanele, pietroaiele şi cuţitele. Nu-mi aduc aminte să fi trecut vreo lună fără să dau pumni sau zile fără să-i primesc. Nu mă căiesc şi nici nu-mi pare rău: asta-i viaţa. Dar mărturisesc că de data asta mi-au dat lacrimile. Don Plutarquete era un amărât, dar nu făcuse nimic să merite o astfel de soartă. Eu, dimpotrivă, îl băgasem în belea şi în momentul adevărului îl lăsasem singur. M-am aşezat pe jos şi m-am lăsat pradă suferinţei şi remuşcărilor. Nu ştiu cât timp aş mai fi acordat acestei sterile penitenţe, dacă nişte gemete venind dinspre dormitor nu m-ar fi smuls din cugetările mele sumbre. Împiedicându-mă în cearşaful în care încă eram înfăşurat, am dat fuga spre camera respectivă şi l-am găsit pe don Plutarquete întins pe jos. Sărmanul bătrân era mai mult mort decât viu, cu pijamaua ruptă pe la cusături, un ochi învineţit, buza de jos însângerată şi faţa acoperită de vânătăi. Şi, dacă se putea mai rău, a izbucnit într-un plâns sfâşietor când m-a zărit. —- Vai, prietene, a spus el, printre sughiţuri şi hohote, ce calamitate incomensurabilă, cât de atroce! Cu prosopul purtat în chip de turban i-am şters sângele de pe buză şi cu fâşii din cearşaf am improvizat câteva pansamente şi bandaje, transformându-l pe profesor într-un pacheţel fragil, în timp ce eu reveneam la goliciunea iniţială.

  — Povestiţi-mi ce s-a petrecut, i-am spus apoi.

  — Imediat după ce aţi plecat, a povestit bătrânul istoric cu un glas tremurător, am intrat în dormitor ca să veghez somnul iubitei mele fiice, dacă mi se permite să-i spun astfel, iar faţa ei de îngeraş răspândea atâta seninătate, încât n-am întârziat să adorm şi eu buştean. După un timp m-a trezit un zgomot care venea din salon, căruia nu i-am dat prea multă atenţie, gândindu-mă că v-aţi întors. V-am strigat, dar n-am primit nici un răspuns. In schimb, zgomotul creştea. Cu frica în sân, m-am ridicat şi m-am uitat 153 labirintul măslinelor să văd ce se-ntâmpla. N-am apucat bine să fac asta şi nişte braţe herculeene m-au înşfăcat şi m-au trântit la pământ. M-am trezit înconjurat de trei bărbaţi al căror chip nu l-am recunoscut, fiindcă purtau pălăriile înfundate până la sprâncene, reverele ridicate până la nas şi ochii acoperiţi cu ochelari de soare. Dar îmi aduc aminte, pe de altă parte, că erau înalţi şi solizi. Nu spun asta ca să-mi scuz ineficienta: sunt bătrân şi debil, iar sănătatea mea e precară – chiar şi un pitic ar putea să mă doboare. In fine, revin la fapte: ticăloşii s-au aşezat pe vine ca să-mi arate cât de neînsemnat mă considerau şi m-au întrebat unde eraţi. Le-am spus că aţi plecat, că nu mi-aţi spus unde şi că habar n-aveam când aveaţi de gând să vă întoarceţi, dar estimam că n-o să vă-ntoarceţi până spre seară. Am adăugat, ca să dau credibilitate spuselor mele, că vă auzisem zicând că o să mergeţi la cinema. Apoi au vrut să afle unde era ascunsă valijoara. M-am prefăcut din nou neştiutor şi asta i-a înfuriat mai tare. Mi-au tras pumni şi şuturi şi m-au făcut în toate felurile: chiştoc, paria, gogoaşă, amărât, gunoi, neica-nimeni şi alte epitete pe care le-am uitat. Iar pe când le proferau şi le subliniau prin hohote sardonice, scoteau vrafuri de cărţi din bibliotecă, având intenţia malefică de a le rupe. Sărmanele cărţi… Suspinele i-au întrerupt relatarea impresionantă.

  — Don Plutarquete, i-am zis, nu-i nevoie să-mi povestiţi mai departe. Eu însumi m-am aflat de câteva ori în situaţii asemănătoare şi ştiu cum stau lucrurile. Diferenţa e că eu începeam să spun tot după prima scatoalcă, iar dumneavoastră v-aţi purtat ca un erou.

  — Vă mulţumesc pentru laude, a zis profesorul, dar cu ce m-ajută notele bune, câtă vreme am pierdut-o pe Măria Pandora? Abia atunci mi-am dat seama că o luaseră nu doar pe ziaristă, ci şi pilota Emiliei pe deasupra. 154 despre violenţă – Nu vă necăjiţi, i-am spus. O s-o găsim, orice ar fi. Şi să mă trăsnească aici pe loc dacă n-o să ne răzbunăm cum se cuvine pentru tot ce v-au făcut dumneavoastră şi fetei. In timp ce rosteam asta, inspectam dormitorul în căutarea vreunei piste care, trecută prin filtrul implacabil al logicii mele deductive, ar fi putut să ne pună pe urmele adversarilor noştri. Trebuie să spun că n-am găsit niciuna, însă am dat peste straturile de mizerie pe care curăţenia precară întreţinută de profesor le făcuse să se adune sub pat de-a lungul anilor. Aşa ne-a găsit Emilia, care se întorcea încărcată de pachete de la cumpărături şi atât de excitată, încât nu s-a mirat deloc găsind uşa deschisă, aşa cum o lăsasem cuprins de agitaţie şi nici n-a băgat de seamă distrugerile.

  — Aşa-i că nu vă dă prin minte, a întrebat ea, fără să salute măcar, pe cine am văzut adineauri? Tăcerea mea, expresia plină de reproş care o sublinia şi înfăţişarea lui don Plutarquete au făcut-o să reacţioneze. I-am relatat pe scurt cele întâmplate şi, după terminarea povestirii, şi-a unit vaietele cu ale noastre, reînnoite. Pentru ca disperarea generală să nu ne cufunde în marasmul lipsei de acţiune, am întrebat-o pe Emilia pe cine văzuse, crezând că avea să ne spună despre cine ştie ce prezentator de televiziune adulat, despre vreun politician local plin de magnetism personal sau despre vreun alt personaj celebru care, păşind indiferent şi privind absent, îi trecuse pe dinainte, însă iată ce ne-a spus de fapt:

  — Pe menajera care ne-a surprins alaltăieri în casa Măriei Pandora. Am sărit cât colo şi, când am aterizat, mi-am dat seama, aşa cum orice bărbat care ar încerca să reproducă experimentul acesta va înţelege, cu uşurinţă, că eram dezbrăcat.

  — Eşti sigură? Am zis, în timp ce îmi puneam pardesiul pe care odinioară îl luasem cu împrumut chiar din 155 labirintul măslinelor casa ziaristei, întrucât nu mi se părea că era bine să umblu gol în prezenţa Emiliei, după cele întâmplate între noi ceva mai devreme şi de aceea mă gândeam că îndrăzneala mea putea fi luată drept o manifestare de familiaritate, deşi nici prin minte nu-mi trecuse aşa ceva.

  — Nu spun niciodată altceva decât e cazul şi mă pricep la fizionomii, mi-a replicat ea.

  — Unde-ai văzut-o?

  — Eu ieşeam din supermarket şi ea stătea la colţ, mâncând cartofi prăjiţi dintr-o pungă. Din când în când, îşi ridica privirile şi se uita în stânga şi-n dreapta străzii, de parcă ar fi aşteptat pe cineva.

  — Te-a văzut?

  — Cred că nu. În acest moment a intervenit don Plutarquete ca să ne ceară să-l lămurim despre cine vorbeam. I-am spus ce şi cum şi am adăugat la sfârşit:

  — Faptul că scorpia asta se afla alaltăieri în casa Măriei Pandora şi azi aici nu se poate pune pe seama unei simple coincidenţe. Sunt sigur că, dacă o găsim pe menajeră, dăm şi de fată. Emilia, îţi mai aduci aminte datele pe care ţi le-a dat prietenul tău despre maşina cu care a fugit prefăcuta aia?

  — Da: o societate de măsline umplute.

  — Caută în cartea de telefon sediul acestei societăţi. Iute. Am lăsat-o să facă asta, am deschis pachetul pe care-l adusese de la magazin şi-am început să mănânc un corn, cu o hămeseală zgomotoasă.

  — N-o fi prea târziu? M-a întrerupt don Plutarquete ca să mă întrebe.

  — Sunt sigur că nu, i-am spus, umplându-l de furnituri. Dacă ar fi vrut s-o lichideze pe Măria Pandora, ar fi făcut-o chiar aici. Mi se pare că intenţiile lor nu-s dintre 156 despre violenţă cele bune, dar înainte să le pună în practică or să încerce să recupereze valijoara. Nu m-ar şoca nici dacă ne-ar propune un troc. Am terminat de înghiţit cornul şi-am căutat în pungă, să văd dacă Emilia avuse grijă să cumpere şi un Pepsi-Cola şi am constatat că nu. Dar o să le-o luăm înainte. Cine dă primul dă de două ori. Am un plan. Şi, rogu-vă, daţi-mi un pahar cu apă, ca să pot înghiţi ce-am mâncat. Emilia s-a întors foarte mândră cu adresa societăţii. Am memorat-o fără efort, mi-am strâns cordonul pardesiului şi-am dat să plec. M-au întrebat unde mă duceam şi le-am spus că acolo.

  — Vă însoţesc, a zis viteazul istoric.

  — Şi eu, a zis Emilia. Ne-am luat iar la sfadă şi până la urmă am plecat toţi trei, nu înainte de-a conveni ca Emilia să aştepte afară, în maşină, ca să ne uşureze fuga, dacă era nevoie, oricât ar fi susţinut că era nedrept, că ei, ca femeie, îi revenea mereu rolul de-a rămâne în maşină şi de-a respira hidraţi de carbon şi alte emanaţii nocive, în vreme ce noi, bărbaţii, aveam parte de elementul epic, la care i-a răspuns că da, avea dreptate, însă aşa era alcătuită lumea.

  Capitolul 1 7 despre bani I e la prânz am ajuns la intrarea clădirii în care îşi avea sediul firma de măsline. Era – păstrând proporţiile – un zgârie-nori remarcabil de numai patru etaje, situat la confluenţa străzii Augusta cu nu mai ştiu ce străduţă din cartierul Tres Torres. Faţada, acoperită cu geamuri reflectorizante şi ornamentată cu nişte protuberante din oţel inoxidabil, aducea, prin reflectarea razelor de soare în ea, exact cu ceea ce dorea să simbolizeze: o torţă a progresului. Fiind, după câte se părea, o fabrică de măsline umplute, mă aşteptasem să dau peste un fel de magazie ori baracă în jurul căreia să pască mioarele, dar îmi dau seama că imaginea pe care o am despre economia patriei este cam bucolică, aşa că nu m-a surprins prea tare palma pe care realitatea i-a ars-o, cât se poate de clar, fanteziei mele anacronice. Aceste gânduri şi altele asemenea au fost sintetizate precis de eruditul jigărit prin următoarele cuvinte:

  — In ce mă-sa ne vârâm, dragă prietene? N-am ştiut ce să răspund, nici măcar în sinea mea. Dar nu era cazul să ne dăm bătuţi, aşa că ne-am luat inima-n dinţi amândoi şi ne-am apropiat de intrarea măreaţă. Mai înainte ca uşile clădirii să alunece supuse dinaintea noastră, acţionate de o celulă fotoeléctrica de gardă, care, atentă, ne-a văzut venind şi, supusă, s-a pus în mişcare, am apucat să văd, reflectat în ferestrele curate lună, spectacolul jalnic pe care-l ofeream. Înainte de a pleca de acasă, don Plutarquete hotărâse că nu putea să apară în 158 despre bani faţa inamicului într-o pijama deşirată fără ca asta să aducă grave prejudicii demnităţii sale, astfel că Emilia l-a cârpit pe ici-colo, însă cu atâta lipsă de îndemânare, că acum pantalonii abia de-i mai ajungeau la jumătatea gambelor; la rândul său, bluza îi flutura în aşa hal, că sărmanul bătrânel trebuia să meargă tot timpul cu braţele încrucişate, ca să nu stârnească Hohote şi batjocuri. Eu, cu pardesiul, arătam ceva mai prezentabil, numai că până şi cel mai obtuz privitor îşi putea da seama că absolut nimic nu acoperea segmentul păros cuprins între poale şi nişte pantofi de lac pe care don Plutarquete îi dezgropase dintr-un dulap şi care, în afară de faptul că erau atinşi de mucegai şi diverse ciuperci, mă strângeau atât de tare, încât eram silit să păşesc excesiv de afectat şi plin de fiţe. Probabil că impresia asta, dacă nu cumva una şi mai proastă, i-am făcut-o recepţionistei care, dotată cu nişte ţâţe ciclopice, de care s-ar fi desprins dacă ar fi putut, fiindcă înfăţişarea noastră nu ne făcea să merităm o întâmpinare prea călduroasă, s-a apropiat de noi cu o mişcare deloc lipsită de fermitate şi ne-a arătat cu o mână ieşirea, în timp ce cu cealaltă îi făcea semn unui paznic solid, ca să ne convingă el, dacă ne-am fi încăpăţânat să nu dăm urmare sugestiei sale. Am băgat de seamă pistolul uriaş pe care paznicul îl purta atârnat de centură şi am început să contemplu şi mai dihai înaintarea îmbietoare a recepţionerei, ca să am parte de ceva plăcut în ultimele clipe care probabil că îmi rămăseseră din viaţă, iar îmbinând vorba cu fapta, am rostit:

  — Ave Măria preacurată. Să ne iertaţi că ajungem cu întârziere la întrevedere, dar şoferul e nou. Fiţi bună şi anunţaţi-l pe patron că am ajuns. S-a oprit perplexă la auzul peroraţiei mele şi s-a scărpinat la ceafă, provocând prin acest simplu gest o deplasare de volume care m-a silit să privesc spre pistolul paznicului ca să nu dau în vileag ingeniosul meu plan, a cărui piatră 159 labirintul măslinelor unghiulară era să simulez dispreţul scârbit pentru cele lumeşti specific unui magnat sătul de răsfăţ şi de plăceri.

  — Cu cine aveţi întâlnire? A întrebat ea în cele din urmă.

  — Tot Consiliul de Administraţie, întrunit în sesiune plenară, ne aşteaptă venirea, am spus cu falsă modestie. Binevoiţi să ne conduceţi la sala de consiliu, dacă există aşa ceva. Recepţionera i-a aruncat o privire paznicului, care se plasase în spatele nostru întrebând:

  — Să-i trosnesc? Şi a zis:

  — Dacă aţi avea bunătatea să-mi daţi cartea de vizită, o să fac să-i parvină domnului Secretar.

  — Asta, am zis eu, nu e cu putinţă, fiindcă la aeroport ni s-au rătăcit bagajele. Fireşte, nu-mi pasă de pierderea materială. Mai ales când ce-i mai important nu s-a dezlipit de noi, cum puteţi vedea. Am deschis aşa, într-o doară, valijoara, am lăsat ca ochii ei să se îmbibe de vederea banilor dinăuntru şi am închis-o la loc. Când s-a uitat din nou la mine, nu doar expresia i se schimbase, ci îi crescuse vizibil şi perimetrul toracic.

  — Fiţi buni şi urmaţi-mă, a gângăvit ea. Am profitat, aşa cum îmi luasem obiceiul să fac în ultimul timp, de drumul până la lift ca să meditez la cât de puternică e pârghia banului, câte uşi poate deschide, câte lanţuri poate sfărâma, câte perspective poate întuneca şi câtă pizmă poate preschimba în mângâiere. Adevărul este că niciodată, în toţi aceşti ani de când rătăcesc pe drumul aspru al vieţii, nu am avut parte de ochiul dracului, aşa cum bine îi spun cei care nu-l doresc, astfel că nu am căderea să comentez efectele nefaste pe care i le atribuie cei care ştiu mai multe despre el. Despre ambiţie şi zgârcenie pot să vorbesc, fiindcă le-am văzut de aproape. Despre 160 despre bani bani, nu. Ba chiar, aşa cum ştiu din proprie experienţă, banii îi feresc pe cei care-i au de contactul slinos cu noi, cei care n-au parte de ei. Şi mărturisesc cu mâna pe inimă că nu mi se pare a fi un lucru rău: noi, săracii – dacă nu cumva statisticile arată altceva – suntem pociţi, spurcaţi la gură, cu apucături proaste, îmbrăcaţi ca vai de lume şi, când dă căldura, puţim cât cuprinde. Avem însă, se zice, o scuză care nu schimbă cu nimic realitatea. E la fel de adevărat că suntem, în lipsă de altele, ceva mai cu râvnă dedaţi muncii şi mai plini de haz, detaşaţi, modeşti, politicoşi şi afectuoşi, nu morocănoşi, egoişti, încrezuţi, grobiani şi mitocani, aşa cum fără îndoială am deveni dacă pentru a supravieţui n-ar trebui să le facem mereu pe plac altora. Cred, în concluzie, că dacă am fi cu toţii căpătuiţi şi dacă n-ar trebui să mai strângem cureaua ca să ne ducem traiul, n-ar mai exista nici fotbalişti, nici toreadori, nici cântăreţi, nici curve sau şmecheri, viaţa ar fi tare cenuşie, iar planeta asta un loc tare trist. Plimbarea noastră pe culoarele mochetate ale căror cotituri, răspântii şi păienjenişuri m-am străduit să le ţin minte, în caz că am fi fost nevoiţi să le parcurgem înapoi fără călăuză şi în mare goană, s-a terminat în faţa unei uşi care, spre deosebire de cele din sticlă gofrată presărate de-a lungul culoarelor pomenite la începutul acestui paragraf, părea făcută din lemn de caoba ori din altă esenţă nobilă şi nu ducea, cum aveam să constatăm la deschiderea ei, în lăcaşul cel mai de taină al firmei, ci dădea într-un fel de sală de aşteptare pentru oaspeţii mai de soi, dacă era să ne luăm după cât de somptuos era decorată cu diverse canapele de piele, candelabre de bronz şi o masă de marmură în mijlocul căreia se ridica, maiestuoasă, o măslină din bazalt înaltă cam de un metru şi jumătate şi împodobită cu un 161 labirintul măslinelor brâu de zorzoane care, în mâna sculptorului, se preschimbase într-o perfectă imitaţie de ardei şi anşoa. Cu un deget terminat printr-o unghie roşie şi ascuţită, care în context mi s-a părut ameninţătoare, recepţionista a arătat spre o canapea unde să ne aşezăm şi, după ce am făcut întocmai, ne-a întrebat ce-am dori, la care am răspuns:

  — Spuneţi-i domnului Consilier Principal că se află aici don Vellocino şi don Becerro. O să înţeleagă despre ce-i vorba. Nevăzută s-a făcut nobila duduie îndărătul unei draperii care probabil masca o altă uşă, căci altfel i-am fi auzit oscioarele lovindu-se de pereţi, şi-am rămas singuri don Plutarquete şi cu mine, prilej de care el a profitat ca să-mi şoptească la ureche:

  — Asta-i o cursă de şoareci, dragă prietene. Mă pregăteam să-i răspund că eram întru totul de acord cu el, dar să se abţină de la vorbă, în caz că pe-acolo erau ascunse microfoane, când draperia s-a dat iarăşi deoparte, făcând loc unui domn înjur de cincizeci de ani, îmbrăcat într-un costum bleumarin şi dintre ale cărui trăsături insipide nu merita remarcată decât o mustăcioară tunsă atât de drept, încât m-a făcut să mă gândesc îndată că i se urcase o omidă pe faţă, imagine pe care însă am alungat-o iute fiindcă mi s-a părut incompatibilă cu gravitatea unui om de afaceri veritabil. Străin de toate astea, domnul se apropiase de noi şi ne întindea mâna, probabil ca să i-o strângem ori să-i admirăm inelul de aur care-i strălucea pe degetul mic. Don Plutarquete şi cu mine am făcut ambele lucruri şi domnul a rostit:

  — Plăcerea e de partea mea. Sunt don Santiago Pebrotines, secretar al Consiliului. Domnii consilieri or să vă primească imediat. După care s-a răsucit pe călcâie şi s-a îndreptat din nou spre draperie. Părea mai bătrân văzut din spate. Ceea ce 162 despre bani nu l-a împiedicat să-i sprijine faldurile cu o mână ca să trecem fără să ne ciufulim în camera de alături, o încăpere dreptunghiulară şi de dimensiuni considerabile. Când spun considerabile, vreau să spun o sută douăzeci de metri lungime pe patruzeci lăţime şi şapte înălţime. Pereţii, lipsiţi de ferestre sau alte deschideri spre exterior, în afara unor panouri zăbrelite de unde ieşea bâzâind aerul condiţionat, erau acoperiţi cu un material lucios, de un auriu şters, ca un foitaj îmbibat cu melasă; pe jos era o mochetă groasă, care făcea ape, iar pe tavan se aflau câteva tuburi de neon care răspândeau o lumină albicioasă şi, în unele cazuri, pâlpâitoare. Dintr-un capăt al sălii ţâşnea un izvoraş pe care nişte proiectoare ce se răsuceau încontinuu îl tăceau să capete culorile curcubeului. In fine, în centrul geografic al sălii se afla o masă foarte lungă din formica sau malahit, habar n-am, la care stăteau nu mai puţin de doisprezece domni impunători, ale căror trăsături nu le ţin minte, probabil fiindcă eram foarte nervos. Fapt este că, precedaţi de însoţitorul nostru, am parcurs distanţa care ne despărţea de masa de consiliu în faţa căreia ne-am oprit şi ne-am înclinat, în semn de supunere şi respect. La acest salut a răspuns fiecare dintre cei adunaţi acolo, potrivit priceperii şi felului propriu de a înţelege eticheta: care printr-o uşoară înclinare a capului, care fluturând jovial cele cinci degete ale mâinii, care adoptând o severitatea ce denota neîncredere. Odată încheiate toate acestea, s-a instaurat o tăcere de gheaţă, spartă ritmic de câte o tuse uşoară sau de o flegmă eliminată discret, în decursul căreia am fost examinaţi, judecaţi şi în mod sigur condamnaţi de toţi cei prezenţi, până când don Santiago Pebrotines, care nu se îndepărtase de noi, s-a îndurat să şoptească:

  — Arătaţi-le banii şi-o să vedeţi ce mulţumiţi or să fie. 163 labirintul măslinelor Ara deschis valijoara şi, cu o combinaţie de grandilocvenţă şi împăunare proprie scamatorului care, după ce i-a arătat publicului o cutie goală, introduce în ea ceasul pe care i l-a dat un spectator, nu fără strângere de inimă, adaugă două ouă, un iepure şi capul tăiat al asistentei, mai revarsă acolo propriile micţiuni şi amestecă eterogenul talmeş-balmeş cu un făcăleţ, scoţând apoi cutia şi, spre încântarea celor care se aşteptau să vadă scurgându-se un amalgam purulent, lăsând să iasă din ea o porumbiţă albă, am etalat teancurile de bancnote. La vederea cărora şi după câteva secunde de stupoare, au început să vorbească toţi în acelaşi timp, unii ţipând şi alţii, pe un ton plângăreţ, dând cu palma în masă şi ridicând braţele pentru a atrage, fiecare, atenţia celorlalţi, încurcând între ei trabucurile care fumegau în scrumierele de cristal şi băgându-şi-le în cele mai neaşteptate orificii, agitând hârtii, fotocopii, rapoarte, bilanţuri, anunţuri, evidenţe de pierderi şi câştiguri, studii financiare, sinteze şi procese verbale, făcând trompete din cele mai importante documente şi suflând în ele pe nări, într-o înduioşătoare tentativă de-a ne provoca buna dispoziţie, aruncând pe mochetă raliaţi de carton, muşte din plastic, şopârle de cauciuc şi alte astfel de obiecte glumeţe, cu succes garantat la petreceri, umflându-se cu pastile de felurite culori, dimensiuni şi însuşiri, suferind sau simulând infarcte, angine pectorale, vlăguiri, tromboze şi apoplexii, ridicând ambele picioare simultan, pentru a trage cele mai desăvârşite pârţuri şi încingând, una peste alta, un asemenea vacarm, că tavanul părea că stă să cadă şi podeaua să se prăbuşească sub picioarele noastre. Nu ştiu cât ar mai fi durat zarva şi nici cum s-ar fi încheiat, dacă la un moment dat nu ar fi răsunat un fluierat puternic, care a restabilit ordinea ca prin farmec.

  Capitolul 18 despre putere iniştea s-a aşternut atât de brusc şi de total, încât m-a tulburat. Din priviri am căutat sursa fluieratului, care nu se mai auzea, dar n-am descoperit-o, până când mi-am dat seama că toţi consilierii îşi întorseseră capetele spre un aparat plasat la capătul mesei, în faţa unui scaun liber ceva asemănător unui prăjitor de pâine şi în vârful căruia pâlpâia o luminiţă verzuie. Mai înainte de-a izbuti să mă adresez ghidului nostru pentru a afla ce se petrecea, mi-a susurat el la ureche:

  — Domnul Consilier Principal o să ne vorbească: să fim foarte atenţi. Într-adevăr, consilierii se grăbeau să ia notiţe şi să-şi deschidă calculatoarele de buzunar, cu excepţia câtorva care se luptau cu disperare să butoneze nişte reportofoane.

  — Economiile şi consemnaţiunile private, a început să spună interfonul pe un ton atât de profund şi de eteric, încât se confunda cu bolborositul care venea dinspre izvor, este asemenea seminţei care, fecundată de ţăran, se transformă în… Nu aveam să mai aflăm în ce se transforma, fiindcă s-a produs o interferenţă cu un post de radio local şi am ascultat, o reclamă despre un corset termic cu aplicaţii igienice, dietetice şi binefăcătoare, după care glasul a revenit, zicând: —… Şi trocurile amărâte ale arabilor. 165 labirintul măslinelor 166 Toţi cei de faţă au izbucnit în murmure de aprobare şi un lingău a bătut din palme. Glasul din prăjitor a cuvântat iarăşi:

  — Cu asta am rezolvat ordinea de zi şi, nemaiavând nimic de discutat, o să închei şedinţa. Celor care vor să mai rămână li se vor servi crutoane şi ceai. Nimeni n-a dat să se ridice, câţiva au tras un „ole” şi au rostit cuvinte de mulţumire, deşi aproape toţi strâmbau din nas, îşi schimonoseau buzele şi scoteau limba, arătându-şi limpede repulsia. Nepăsător, glasul a adăugat:

  — Pebrotines, dumneata eşti acolo? Însoţitorul nostru s-a ploconit şi a rostit către prăjitor:

  — Permanent la ordinele dumneavoastră. Şi, întorcându-se spre noi, a murmurat:

  — Domnul Consilier Principal mă onorează cu încrederea sa.

  — Pebrotines, Pebrotines, s-a auzit din nou glasul, adu-i în biroul meu pe cei doi domni care au avut amabilitatea să ne viziteze. Asta se referea la noi. Bătrânul istoric şi cu mine am avut un schimb de priviri în care se citea, presupun, ezitarea. Dar delicatul Pebrotines, fără să ne mai dea răgazul ca ezitarea să ne influenţeze acţiunile, ne-a tras nişte coate discrete şi a zis:

  — Iute, iute; să nu-l facem pe domnul Consilier Principal să aştepte. Urmându-i exemplul, ne-am grăbit să ocolim masa de consiliu, încercând să scăpăm de asaltul grupului de consilieri agitaţi care se străduiau să înşface valijoara, cu felurite propuneri de investiţii, oferte şi rugăminţi sfâşietoare şi am parcurs spaţiul care ne despărţea de capătul opus celui pe unde intraserăm în sală. Ajunşi acolo, Pebrotines a scos din buzunarul interior al hainei o cartelă perforată, a introdus-o într-o fantă şi un panou al peretelui a culisat, despre putere lăsându-ne drum liber spre un coridor întunecos, pe care am mers până am ajuns într-un spaţiu sau o celulă cu pereţii capitonaţi şi luminaţi puternic.

  — Aici o să ne oprim puţin, a zis Pebrotines, ca să ne tragem sufletul, să ne punem ideile în ordine şi să vă percheziţionez, ca să văd dacă nu aveţi arme. Vă rog să înţelegeţi că este vorba despre o formalitate neplăcută, pe care răutatea oamenilor acestor vremuri a făcut-o indispensabilă. Fiţi amabil şi deschideţi-vă pardesiul. Am făcut ce mi-a spus secretarul, iar acesta, văzând că pe dedesubt nu mai aveam nici un fel de haine, a comentat:

  — Nu-i nevoie să-mi daţi nici o explicaţie. Şi eu, uneori… După ce ne-a percheziţionat, Pebrotines şi-a apropiat capul de perete şi a declarat:

  — Totul e în ordine, domnule Consilier Principal. Fără să primim vreun răspuns de natură verbală, s-a căscat o trecere sau o placă groasă de oţel şi, spre deosebire de ambianţa veselă şi chiar puţin glumeaţă a sălii de consiliu de unde veniserăm, am zărit un cabinet decorat cu o simplitate care invita la reculegere: o masă de birou din lemn de caoba cu incrustaţii de sidef în formă de barcă, un scaun rotativ şi două fotolii de piele. Într-o nişă ţăcănea un telex şi pe o consolă vreo şase telefoane lansau semnale luminoase intermitente: era maniera lor tăcută de a semnala că cineva suna degeaba. Lumina era indirectă şi filtrată, iar dintr-un difuzor nevăzut Corul din Montserrat intona colinde.

  — Fiţi buni şi intraţi, a murmurat Pebrotines. Cuceriţi de ambianţa liniştitoare pe care banul şi bunul-gust le creaseră într-o strânsă conlucrare, am pătruns în cabinet fără să bănuim că intram într-o cursă, fiindcă abia intraţi, panoul de trecere s-a închis cu o viteză înspăimântătoare în urma noastră, don Plutarquete şi cu mine 167 labirintul măslinelor rămânând înăuntru, iar afară doar sinistrul secretar, al cărui râs sardonic am mai apucat să-l auzim până când placa de oţel ne-a izolat complet şi ne-a lăsat la cheremul cine ştie cui, după cum am înţeles imediat, căci lovind instinctiv în podele şi pereţi sau strigând, suduind şi ameninţând, ne răspundea doar o linişte funestă.

  — Am căzut ca proştii într-o capcană! Am exclamat într-un târziu, prăbuşindu-mă în unul dintre fotolii. Am impresia că planul meu nu era nici pe departe aşa de bun cum credeam.

  — Nu te mai învinovăţi de toate relele, prietene, a spus bătrânul istoric, lăsându-se să cadă în celălalt fotoliu. Ai făcut ce-ai putut. Resemnare. De parcă ar fi urmărit să împiedice ca aceste cuvinte reconfortante să-mi aline cugetul tulburat, glasul care mai devreme se auzise prin intermediul prăjitorului a răsunat din nou, acum în cabinet.

  — Odată cu primele mele cuvinte, vă urez bun-venit şi să vă simţiţi ca acasă, a zis el. După cum aţi înţeles până acum, orice scăpare e imposibilă şi orice rezistenţă, inutilă. Vă rog să nu fumaţi.

  — Cine sunteţi şi ce doriţi de la noi? Am spus, vorbind cu pereţii.

  — Ceea ce doresc, a răspuns glasul, aveţi între picioare. Aş fi putut spune simplu „valijoara”, dar am folosit deliberat această formulă cu dublu înţeles, ca să dau o notă dezinvoltă conversaţiei. Cât despre identitatea mea, natura activităţilor mele şi tot ce ar mai fi util ca să limpezească acest caz tulbure, am să vă ofer, din politeţe, explicaţiile pe care le aşteptaţi de la începutul acestei istorii. Fiţi amabili şi priviţi într-acolo. Nu, în partea cealaltă. Aşa. S-a auzit un bâzâit de motoraş şi din tavan a început să coboare un ecran argintiu. Simultan, în peretele opus 168 despre putere s-a deschis o ferestruică şi un fascicul de lumină a străbătut camera, până a proiectat pe ecran o imagine cam neclară.

  — Până izbuteşte Pebrotines, care-i cam neîndemânatic, să regleze aparatul, a mai zis glasul, o să fac unele comentarii. A, gata. Ceea ce vedeţi şi fără îndoială aţi recunoscut este faţada exterioară a clădirii în care ne aflăm. A fost concepută de o echipă de arhitecţi, pe baza instrucţiunilor date de mine. Mergem mai departe? Am răspuns că da.

  — Asta-i o organigramă a firmei, făcută de un delincvent, acum şef de personal la una dintre filialele noastre. O să constataţi că măslinele umplute reprezintă una dintre multiplele noastre activităţi. Nu e unica, nici cea principală. Am menţinut totuşi firma şi numele în fruntea complexului, fiindcă ne permite să obţinem credite de export, dar şi din motive sentimentale despre care nu mai dau amănunte. După cum vedeţi, avem trei bănci, un holding, şase firme de construcţii, o companie de leasing, una de marketing şi studii de rentabilitate, o alta de consultanţă, un centru geriatrie, două fabrici de îmbuteliere, o alta de zahăr în Caraibe, care maschează o casă de împrumuturi, un studio pentru înregistrări de discuri, o casă de producţie cinematografică pe bază de capital mixt, un birou de schimb în Andorra la Vel la, un domeniu de vânătoare, un atelier de transformat orice. Şi diverse altele. Ce vedeţi acum reprezintă bilanţul consolidat din 31 decembrie. Trec peste el fiindcă n-o să-l pricepeţi şi pentru că cifrele sunt aranjate ca să sune bine pentru fisc. Acesta e un grafic despre beneficiile noastre brute încă din 1956. Observaţi cum intrăm în picaj, cum ne redresăm, cum rămânem într-un echilibru precar şi ce dezordine se produce în ultimii ani. Asta-i o fotogramă din filmele cu Chaplin, pe care o includ mereu între secvenţe ca să relaxez puţin vizionările. Râdeţi după pofta inimii. 169 labirintul măslinelor Doar hohotele lui Pebrotines au spart liniştea grea.

  — Cel aflat cu spatele, a continuat glasul, sunt chiar eu, acum un car de ani, dând mâna cu un ministru, după ce am încheiat un acord important şi extrem de avantajos pentru ţară. Observaţi cum ministrul îşi acoperă faţa cu batista.

  — Nu v-aţi schimbat deloc, a punctat Pebrotines.

  — Trebuie să vă previn, a rostit glasul, că în toate diapozitivele în care apar figura îmi este acoperită de un dreptunghi negru, asemenea celor folosite în unele cinematografe pentru a masca din secvenţe sânii, vulvele, prepuţurile, anusurile, pe scurt, tot ceea ce ar putea să ofenseze moralitatea. Aici, de exemplu, apar din nou la sosirea pe aeroportul din Riad, Arabia Saudita. O călătorie de afaceri. Am aflat când era prea târziu că treaba cu masajele se face la Bangkok. Cu Arabia Saudita, în schimb, treaba e serioasă. De ce sunt în stare oamenii ăia! Nu încape nici o îndoială că viitorul e în mâinile lor, orice ar zice alţii. Uitaţi, o fabrică în plin deşert. Materiile prime ajung zilnic cu elicopterul şi putrezesc la faţa locului. Nu înţeleg cum de americanii nu-şi dau seama.

  — Dacă v-ar asculta pe dumneavoastră, altfel ar sta lucrurile, a zis Pebrotines.

  — Acum urmează o serie cu fotografii de familie, a spus glasul, care n-au legătură cu ceea ce ne interesează, dar care m-am gândit că v-ar plăcea. Hei! Asta-i casa unde m-am născut. A doua fereastră socotind de la stânga, cea cu obloanele lăsate. O vedeţi? Acum câţiva ani m-am străduit să fie declarată monument naţional, dar, în plin proces de realizare, Excelenţa Sa a murit şi proiectul a rămas blocat. Asta-i de la grădiniţă. In perioada aia toţi copiii erau la fel. N-am aflat niciodată care eram eu. Mai departe. Cu familia la botezul fratelui meu mai mic. Mama nu apare, fiindcă stătea încă la pat cu hemoragii. Naşul e unchiul 170 despre putere Basilio, pe care l-au omorât la Jarama. La băile din San Sebastian cu o vecină. María Asunción. Prima fată pe care am bulănit-o la un matinal din cinematograful de cartier. Am revăzut-o prin anii şaizeci şi ceva, era cât un butoi. Măritată şi cu patru copii. Am întrebat-o dacă-şi mai amintea când am bulănit-o. S-a înroşit toată şi mi-a mărturisit că da, ba chiar îşi amintea la ce film eram. Mi-a dat adresa şi telefonul. I-am trimis un cec de cinci mii de pesetas şi n-am mai văzut-o niciodată. Bunicul. Eu în armată. O perioadă din viaţa mea care ar fi fost lipsită de orice transcendenţă dacă, într-o noapte, nu mi-ar fi apărut fecioara preacurată într-o viziune. Cu iubita mea, acum soţie, în ziua când ne-a fost livrat un Fiat 600. Una dintre puţinele mărturii ale fugarei mele treceri prin clasa medie. Ziua nunţii. Mama murise şi pe tata îl băgaserăm la azil. Cel din stânga e vărul meu Enrique, fiul unchiului Basilio. Mai târziu avea să ajungă la puşcărie şi, ulterior, subsecretar de stat la comerţ. Acum locuieşte în Puerto Rico. Soţia mea pe plaja de la Salou, fără sutien. Pebrotines, nu te uita. De voi nu-mi pasă, fiindcă n-o să ieşiţi vii de aici.

  — Sunteţi ceva de speriat, s-a amuzat Pebrotines. Nu mai e cazul s-o spun, treaba lua o întorsătură proastă.

  — Sunt riguros, dar nu crud, a continuat imperturbabil glasul. Ca dovadă, o să trec peste fata de la balul de absolvire a liceului, voiajul la Veneţia şi corida stil Goya pe care am avut onoarea s-o prezidez. N-aş vrea, în schimb, s-o pierdeţi pe asta, care pentru mine are o valoare sentimentală incomensurabilă. E făcută în timpul unei audienţe acordate de Excelenţa Sa, pe atunci şeful statului, la Palatul Pardo, unui număr de şaisprezece oameni de afaceri, cei mai însemnaţi din ţară, spre sfârşitul anului 1972. Eu sunt cel aflat chiar la dreapta Excelenţei Sale. Greu de recunoscut, desigur, fiindcă pe atunci steaua neînvinsului nostru Caudillo începuse să apună din motive de 171 labirintul măslinelor sănătate, iar toţi cei şaisprezece, de comun acord, am hotărât să ne punem şi noi măşti cu Mickey Mouse. Caudillo, în mod logic, a fost surprins să ne vadă intrând astfel în sala tronului. I-am spus că doriserăm să facem o glumă nevinovată, cunoscându-i legendarul simţ al umorului, să dăm un ton festiv audienţei, să mai uşurăm printr-o ghiduşie povara abătută asupra umerilor săi auguşti. Cu mânuţa lui moale de care încă se folosea, a făcut un gest de parcă ar fi zis „fie”, i se părea foarte bine. Ne-am dat însă seama că înţelesese. Nici un muşchi nu i s-a clintit pe chipul imperturbabil; doar ochii i s-au întristat; ochii aceia care au ştiut să parcurgă rutele istoriei, căutând temeiul şi mijloacele destinului patriei, deşi acum revizioniştii insinuează că n-ar fi fost el, că Onesimo Redondo i le-ar fi. Insuflat; ochii aceia predestinaţi, spuneam, care au ştiut să croiască drumul Spaniei prin confuzie, nesiguranţă şi haos de guvernare, s-au înecat în lacrimi. Eu mă aflam alături, uitaţi-vă la fotografie şi mi-am dat seama. I-am atins cu palma braţul, odinioară oţelit, devenit piele şi os, şi-am vrut să-i spun: „Nu plângeţi, domnule general, asta nu-i trădare; mereu v-am fost alături şi o să rămânem cât timp se învârte lumea asta; dar vremurile se schimbă, domnule general şi sunt lucruri care nu pot fi cerute; adeziunea noastră continuă neştirbită, dar există lucruri pe care nici dumneavoastră nu le puteţi controla; se apropie mari mutaţii; pentru a conserva esenţele, uneori trebuie schimbate formele; dar să nu vă îndoiţi de noi, domnule general; cereţi-ne orice sacrificiu şi o să vedeţi că suntem pe fază, veseli şi gata să-l facem; cereţi-ne viaţa, domnule general, cu mare plăcere v-o oferim; cereţi-ne onoarea, cereţi-ne să renunţăm la titlurile de mărire, la medalii, la familie, la cămine, să ne înarmăm, să ne ducem, chiar la vârsta noastră, în tranşee, pe baricade, pe muntele semeţ, pe marea înspumată, să îndurăm foamea, setea, frigul, lipsurile, bolile şi primejdi172 despre putere ile, să ne facem şocuri electrice la scrot, să ne mâncăm fecalele; dar nu ne cereţi să cedăm puterea; asta nu, domnule general, după ce ne-aţi învăţat cu ea, după ne-aţi dat un exemplu de neclintit, nu ne faceţi să şovăi m acum; nu-i vorba de frică, nici de lăcomie; însăşi ordinea lucrurilor se află în joc; predaţi ştafeta, domnule general, nu duceţi autoritatea cu dumneavoastră în mormânt.” Iar el a înţeles. El, totdeauna înţelept, ferm, îndrăzneţ, soldat neabătut, a priceput; buzele i s-au destins într-un surâs abia schiţat, plin de curaj şi de melancolie. Ochii i s-au zvântat şi ne-a privit cu acea căutătură blândă de tată care-şi vede fiul plecând spre front, către glorie sau moarte. Şi, fără să ne spună nimeni nimic, parcă împinşi de acelaşi imbold misterios, am început să cântăm Eu aveam un camarad. Caudillo şi-a îndreptat spinarea de colos şi şi-a unit vocea la corul nostru, Pebrotines. Ce căcat, nu vezi că plâng, fă ceva că mă ia valul, şi-a unit, zic, vocea lui cu a noastră, firavă, obosită de atâta comandat şi ne-a trecut un fior pe şira spinării; am repetat marşul de două, trei şi patru ori, deoarece Caudillo rămânea în urmă şi se afla tot la prima strofă, în timp ce noi cântam pentru a treia oară, iar în loc să spună, „camarad” zicea „cacarad” sau aşa ceva, însă asta nu ştirbea cu nimic emoţia momentului, Pebrotines, porcule, nu pune şerveţelul murdar în buzunar, o emoţie, ziceam, care friza pasiunea, erotismul…

  Capitolul 19 pe jar – f_Xat clopotele, a tunat glasul, răsună valea, o cometă se arată pe cer, orbii aud, muţii văd, râul Duero curge la deal, prin Granada vorbesc noaptea regii mauri, o ca ţarcă a fătat în plin carnaval: astea-s semne. Se apropie evenimente mari. Pebrotines, pregăteşte aparatul video. A zumzăit iarăşi un motoraş şi din podele a apărut o consolă ale cărei uşi, culisând pe nişte şine, au făcut să apară ceva care semăna cu un televizor.

  — Japonez, ne-a informat glasul. Fireşte, nu-mi păsa de precizările lui, ci mă gândeam cum să fac să ieşim de acolo, pentru cazul în care, aşa cum profeţise glasul, avea să se producă un eveniment de o anume importanţă. Nu-i cazul să mai spun că, în timpul mascaradei pe care ne-a servit-o, eu explorasem terenul în căutarea oricărui obiect care să-mi servească drept armă, la nevoie, nici să adaug că toate căutările mele se dovediseră sterile, fiindcă în cabinet nu exista, pur şi simplu, nici măcar o lampă de bronz, o placă de marmură, un tablou cu ramă tare sau un alt obiect contondent capabil să fractureze, cu puţin noroc, un craniu. Şi, spre deosebire de alte ocazii când mă trezisem în situaţii delicate, acum nu aveam nici buzunare prin care, dacă scotoceşti, poţi găsi mereu te miri ce, extrem de folositor la nevoie. Şi cum situaţiile de urgenţă sunt cele mai nimerite pentru sprinteneala imaginaţiei, m-am apucat să scotocesc prin buzunarele singurei piese de îmbrăcăminte pe care o purtam, adică pardesiul, 175 pe jar deşi eram sigur că nu aveam să găsesc nimic. Spre marea mea surpriză însă, tot pipăind, am dat peste un obiect dreptunghiular, de dimensiuni reduse şi aproape lipsit de greutate, pe care nu ţineam minte să-l fi pus înăuntru şi nici că s-ar fi aflat acolo când mă îmbrăcasem. M-am tot gândit cum de ajunsese un astfel de lucru într-un asemenea loc şi am ajuns la concluzia că, în urmă cu două zile, sau poate mai mult, lăsasem pardesiul la garderoba restaurantului chinezesc şi, fără îndoială, cineva strecurase în buzunar o cutie de chibrituri ca amintire sau reclamă, pe care apăreau numele localului, adresa şi o formulă menită să atragă clientela. Drept urmare, ca simplă încercare, am deschis valijoara, am extras o bancnotă de cinci mii, am aprins un chibrit şi i-am dat foc. Cum nu se întâmpla nimic, am repetat operaţiunea. La a treia bancnotă, programul de televizor s-a întrerupt şi glasul a rostit:

  — Ce faceţi acolo?

  — Dau foc bancnotelor una câte una, am răspuns eu, şi-o să continui până o să vă arătaţi dispus să negociem. Ca să dovedesc că vorbeam serios, am aprins o altă bancnotă.

  — Lăsaţi banii în pace imediat! A răcnit glasul.

  — Dacă nu cădem la-nvoială, banii dispar.

  — Sunteţi la mâna mea.

  — Da, însă valijoara e în mâna mea, am replicat şi mai am o grămadă de chibrituri. A urmat o tăcere de care am profitat ca să ard o nouă bancnotă.

  — Staţi! A zis glasul. Să negociem.

  — Să negociem.

  — Ce doriţi?

  — Să ieşim teferi de aici, să ne-o predaţi pe Măria Pandora vie şi nevătămată şi să le acordaţi o primă tuturor angajaţilor firmei. 176 labirintul măslinelor De chestia asta de la urmă nu-mi păsa prea tare, fireşte, dar în lumea afacerilor trebuie mereu să ceri un pic mai mult decât vrei pentru obiectul târguielii.

  — Acordaţi-mi cinci minute să mă gândesc.

  — Vă dau două. S-a scurs un interval de timp pe care nimeni nu s-a obosit să-l cronometreze şi glasul s-a auzit iar:

  — De acord. Vă accept condiţiile. Lăsaţi valijoara pe masă şi îndreptaţi-vă spre uşă cu mâinile în sus.

  — Aş. Până când Măria Pandora, don Plutarquete şi cu mine, sluga dumneavoastră, nu scăpăm de aici, nu dau drumul valijoarei.

  — Pot să-i pun pe oamenii mei să vă anihileze cu forţa.

  — Iar eu pot să încep să aprind bancnotele câte cinci deodată.

  — Tipul ăsta e nebun, a bombănit glasul ca pentru sine.

  — Libertate sau scrum, am spus eu.

  — Nu vă aprindeţi chiar aşa, a cerut glasul. O să dau ordinele de rigoare. Pebrotines, să fie adusă fata. Nu, pe aia nu, pe cea închisă în seif. Iar dumneavoastră aveţi puţintică răbdare, fiindcă seiful e cu efect întârziat şi personalul meu, aşijderea, din nefericire. Vreţi ca între timp să vă pun filmul Emanuelle contra nătângilor din Almendralejo?

  — De acord. Şi în timp ce pe ecranul televizorului o fătucă plină de ardoare îşi câştiga pâinea, don Plutarquete s-a apropiat tiptil de mine şi mi-a şoptit la ureche:

  — N-am deloc încredere în tipii ăştia.

  — Nici eu, don Plutarquete, dar nu vă pierdeţi cumpătul şi faceţi ce vă spun eu. Am un plan.

  — Dumnezeule! A exclamat neîncrezătorul profesor. S-a scurs ceva vreme, iar apoi uşa de metal s-a deschis şi cineva a aruncat un balot pe podeaua cabinetului. Mai 177 pe jar înainte de-a izbuti să reacţionăm într-un fel, uşa s-a închis din nou. Ne-am repezit la balot şi am constatat că era vorba despre Măria Pandora, înfăşurată în plapuma Emiliei, aflată acum într-o stare jalnică.

  — Fiica mea, fiica mea, ce ţi-au făcut nemernicii ăştia? A început să suspine don Plutarquete. Încă sub efectul sedativelor, ziarista sforăia cu o nepăsare de invidiat.

  — Sunteţi mulţumiţi? A întrebat glasul.

  — Foarte, am zis. Acum să vedem cum aranjăm cu plecarea.

  — Asta-i simplu: două dintre ordonanţele mele or să intre în cabinet. Or să vă lege la ochi şi or să vă conducă până la ieşire. Nu opuneţi nici un fel de rezistenţă. Odată ajunşi în stradă, or să vi se scoată legăturile de la ochi şi o să le predaţi valijoara. De acord?

  — De acord, am zis. Iar lui don Plutarquete i-am şoptit:

  — Sunteţi în stare s-o căraţi pe Măria Pandora?

  — Cred că da.

  — Atunci luaţi-o în braţe şi fiţi gata s-o rupeţi la fugă.

  — Şi dumneata?

  — N-ave ţi grijă. Uşa metalică s-a deschis încă o dată, iar în cadrul ei au apărut siluetele a doi zbiri înalţi şi laţi în umeri, care purtau peste cap, fiecare, câte o glugă. M-am întors cu spatele la uşă, am deschis valijoara, am aprins câteva chibrituri odată şi-am apropiat flacăra de bancnotele care au început să ardă cum numai hârtia des folosită e în stare. Am închis valijoara, am ţinut-o aşa o fracţiune de secundă şi-am redeschis-o: un nor gros de fum urât mirositor s-a răspândit prin cabinet.

  — Valea, don Plutarquete! Am reuşit să strig. 171 labirintul măslinelor Bătrânul istoric îşi aburcase pe umăr trupul fără vlagă al Măriei Pandora şi a ieşit ca din puşcă, în vreme ce zbirii trăgeau de valijoară şi încercau să mă pocnească. Cu abilitatea dobândită în anii celei mai fragede pruncii, perfecţionată de-a lungul vieţii civile şi reîmprospătată câteodată la balamuc, unde traiul în comun, după cum se ştie, dă naştere unor ciocniri şi neînţelegeri, am izbutit să-i trag unuia dintre zbiri un şut în punctul cel mai delicat, peste al cărui nume trec din respect pentru cititor.

  — Aoleu, coaiele mele! A exclamat, mai puţin simţit, zbirul cu pricina. Celălalt mă şi strângea de gât şi mă ridica în aer. Gestul lui şi fumul mă sufocau. Şi nu ştiu, zău, cum s-ar fi terminat încăierarea, dacă nişte valve din tavan, pe care nu le băgasem de seamă înainte, nu s-ar fi transformat în tot atâtea duşuri reci, declanşate cel mai probabil de fum şi începând să arunce apă în toate direcţiile. I-am ars un pumn celui care mă gâtuia şi cum gluga îi bloca vederea, culmea a fost că nu s-a apărat. Celălalt s-a aruncat asupra noastră, ce-i drept, cam chircit şi fără prea mult entuziasm. L-am lovit cu valijoară peste faţă şi s-a retras într-un ungher. Nu-mi dau seama dacă toate astea s-au petrecut mai iute decât povestesc eu sau dacă povestesc mai repede decât s-au petrecut. N-are importanţă. Cert e că: a început să sune o alarmă, se auzeau voci care strigau „Foc! Foc!” şi nişte tipi se întrebau unii pe alţii care era numărul de la pompieri; apa, în contact cu firele electrice, provoca scurtcircuite care, la rândul lor, dădeau naştere altor incendii; mesajele pe care telexul le transcria cu litere frumoase pe suluri de hârtie se transformaseră într-un rug; în focul luptei noastre, am izbit şi televizorul, al cărui tub a explodat, făcând o gaură în perete, şi, Dumnezeu ştie cum, am reuşit să mă desprind din ghearele zbirului şi s-o zbughesc iute prin anticameră şi culoar până la sala de con179 pe jar siliu, pe care consilierii o evacuaseră pe bună dreptate şi unde l-am găsit pe don Plutarquete prăbuşit pe un scaun, gâfâind şi spunând:

  — Nu mai am vârsta pentru astfel de alergături. Năucit de lovituri, sufocat, ud leoarcă şi cu părul pârlit, am mai găsit vlagă s-o înşfac pe Măria Pandora şi să-i strig boşorogului:

  — Hai după mine, pârâtule, că-i nasoală rău! Din fericire, toată lumea părea să fi uitat de noi. Alarma răsunase în toată clădirea şi pompierii apăruseră, inundând dependinţele cu furtunurile şi distrugând cu toporiştile tot ce le stătea în cale. Fără să fim incomodaţi, am ieşit pe coridor, l-am parcurs şi am aşteptat să vină liftul. Evident, liftul nu mai funcţiona, şi-ar fi fost vai de noi dacă nu şi-ar fi făcut apariţia chiar atunci opulenta recepţioneră care, crezându-ne încă nişte clienţi distinşi, a înfruntat toate primejdiile ca să ne scotă teferi din vâltoare. Ne-am luat după ea, am coborât împleticindu-ne pe o scară tenebroasă, iar la un cot, în treacăt fie zis, am reuşit s-o pipăi şi am ajuns întâi pe hol, iar apoi în stradă, unde se înghesuia o mulţime formată în egală măsură din slujbaşii firmei şi din trecătorii morbizi, care aşteptau cu încântare să vadă apărând trupuri calcinate şi alte reprezentaţii de prost gust. Cu toate astea, n-am trecut cu vederea prezenţa săritoare în ochi a câtorva maşini de patrulare şi cum nu doream o întâlnire cu poliţia, din motive pe care nu mai trebuie să le explic, ba chiar având alte treburi mai importante de făcut, mi-am luat la revedere de la recepţioneră, m-am afundat în marea de gură-cască, tot cu Măria Pandora în braţe şi cu don Plutarquete pe urmele mele, şi-am ieşit pe partea cealaltă, fără să atragem deloc atenţia. Nu-mi dau seama ce intuiţie m-a ajutat să observ lângă un colţ nu prea îndepărtat maşina Emiliei. Spre ea ne-am îndreptat şi în ea ne-am urcat, destul de înghesuiţi. La f 180 labirintul măslinelor vederea zdrenţelor în care se transformaseră hainele noastre şi a funinginii care ne desfigura trăsăturile, Emilia a izbucnit în tot felul de exclamaţii şi întrebări, mustrându-ne pe de altă parte pentru întârziere şi pentru îngrijorarea intensă de care o făcuserăm să aibă parte.

  — La timpul şi la locul potrivit, i-am spus, curmându-i şuvoiul lamentărilor, o să-ţi explicăm ce s-a întâmplat. Acum se impune să plecăm de-aici fără întârziere. Emilia a pornit maşina şi, cu ajutorul volanului, a determinat-o să urmeze o traiectorie capricioasă, până când ne-am convins că nu ne urmărea nimeni. Profitând de răgazul oferit de această plimbare, am pus-o la curent pe Emilia cu vicisitudinile prin care trecuserăm şi-am dat frâu liber satisfacţiei simţite pentru că ieşiserăm cu bine din acea aventură şi o salvaserăm pe Măria Pandora. Nu ştiu cum, în ciuda veseliei care domnea, o lacrimă mi s-a desprins din gene, nicicând catifelate, iar acum aproape inexistente ca urmare a incendiului, şi-a croit drum prin masca de funingine care mă acoperea, iar Emilia a întrebat care era pricina durerii mele, la care am răspuns că amintirea valijoarei sacrificate mă făcea să plâng.

  — Haide, haide, doar ştiam că banii ăia nu ne aparţin, a zis ea.

  — E drept, am fost silit să recunosc, dar chestia e că mă ataşasem de ei. N-am adăugat, de ruşine, că în câteva rânduri mă lăsasem pradă slăbiciunii de a-mi închipui ce întrebuinţare aş fi dat, în alte condiţii, banilor pe care i-am avut la îndemână atâta timp, sau chiar unei părţi din ei, suficient, potrivit calculelor mele, ca să descâlcesc, folosind serviciile unui avocat priceput, încurcătura juridică de care era condiţionată viaţa mea, apoi să dobândesc o locuinţă modestă, să-mi cumpăr nişte haine şi s-o apuc pe o cale nouă. Insă roata norocului, după ce m-a supus atâtor strădanii 181 pe jar şi mi-a arătat ici şi colo câte o sclipire de speranţă, mă lăsa din nou să fiu un proscris, lipsit de bani şi despuiat, iar ca şi cum asta n-ar fi fost de-ajuns, pradă celei mai abjecte autocompasiuni. M-am străduit, prin urmare, să scap de acele gânduri lugubre, am oftat şi am împins-o pe căpoasa de Măria Pandora, care, întinsă peste genunchii noştri, mă stârnea între picioare. Până la urmă mi-am venit în fire şi ne-am apucat să cântărim riscurile cărora încă le eram expuşi, căzând toţi trei de acord că primul lucru pe care-l aveam de făcut era s-o punem la adăpost pe Măria Pandora, nu doar fiindcă în starea în care se afla avea nevoie de odihnă şi de îngrijiri, ci şi fiindcă ne-ar fi împovărat şi ne-ar fi încetinit prea mult s-o cărăm după noi.

  — Dar unde s-o ducem? Au întrebat la unison profesorul şi Emilia.

  — M-am şi gândit la asta, le-am răspuns.

  Capitolul 20 fără odihnă c Lyu toate că soarele era încă sus pe cer şi toate ceasurile arătau trei şi douăzeci şi cinci, Candida moţăia de pe acum sprijinită de felinarul ei. Cineva îi spusese că pe la ora aia abundau ocaziile de-a scoate nişte bani, fiindcă funcţionarii de bancă, la terminarea zilei de muncă, aveau chef să scape de stresul serviciului prin destinderea pe care soră-mea încerca s-o ofere la un preţ modic. Se vede însă că lucrurile nu stăteau deloc astfel, fiindcă sordida străduţă era pustie când umbra mea a pătruns pe ea. Candida, pe care trecerea anilor, debilitatea congenitală şi feluritele boli contactate de pe la rarii clienţi o făcuseră să devină cam mioapă, şi-a dat seama că se apropia cineva, dar nici silueta mea neclară, nici aerul de familie întipărit pe felul în care umblam n-au ajutat-o să-mi ghicească identitatea. Prin urmare şi-a schimbat expresia şi s-a străduit într-atâta să dea carapacei sale un contur sinuos, încât şi-a pierdut echilibrul şi a căzut lată. Am dat fuga s-o ajut şi-am întrebat-o dacă se lovise. – 'Tu-i mama ei de treabă! A răspuns ingrata de ea. Mai să-mi dau duhul şi când colo tu erai. De unde-ai apărut? Nu, nu-mi spune. Prefer să nu ştiu nimic. O, Doamne, mi se pare că mi-am rupt un os.

  — Nu-i nimic, dragă, i-am spus, în timp ce o trăgeam de părul slab şi jumulit ca s-o ajut să se ridice. Doar câteva vânătăi care or să-ţi pună şi mai bine în evidenţă nurii. 183 fără odihnă Şi-a scuturat fusta mâncată de molii ca să desprindă de pe ea cojile de mandarină, a inspirat de câteva ori şi-a rostit apoi cu un glas plin de reproş:

  — Mi-ai spus c-o să te-ntorci în vreo două ore şi au trecut câteva zile. Ce te costa să dai un telefon? Ce-ai făcut cu genele mele false? De ce ai faţa înnegrită şi hainele zdrenţuite?

  — Candida, mi s-au întâmplat o sumedenie de lucruri, pe care n-am timp să ţi le povestesc acum, i-am zis. Adevărul e că sunt la ananghie şi am nevoie de…

  — Gud bai. —… Ajutorul tău generos şi spontan. Stai să-ţi explic: e vorba despre o fată…

  — Încă n-ai dispărut? —… Care nu se simte bine. Şi nu din cauza mea. N-am nimic de-a face cu ea, deşi îţi mărturisesc că nu m-ar deranja să am, ba chiar, cine ştie, să mă schimb de dragul ei şi să-ntemeiez un cămin şi o familie. Am făcut o pauză, ca s-o las să mă repeadă, dar a tăcut, de unde am dedus că muşcase nada. Soră-mea, săraca, este aproape supărător de naivă.

  — Dacă eşti la ananghie, a rostit ea în cele din urmă, am o prietenă cu o mână foarte bună şi care îţi cere un preţ special dacă vii din partea mea.

  — M-ai înţeles greşit, Candida. Fata e bolnavă în alt sens al cuvântului. Mai bine zis, a suferit un accident şi n-are unde să tragă. Şi mi-am zis că la tine acasă, vreo două zile…

  — N-o să moară la mine în pat?

  — E ca un stejar.

  — Chiar eşti pe bune cu fata asta?

  — Candida, te-am minţit eu vreodată?

  — Unde e? A-ngânat Candida, toată numai miere.

  — Într-o maşină, la doi paşi de-aici. 184 labirintul măslinelor Abia încăpeam toţi cinci în odăiţa care-i servea soră-mii drept locuinţă, iar atmosfera, oricum puţin oxigenată, se impregna de un miros uman deloc menit să-i facă bine Măriei Pandora, pe care soră-mea, în plus, o copleşea cu tot felul de alinturi, mângâieri şi pupici.

  — Ay ay ay ay ay ay şi iarăşi ay, îmi repeta la nesfârşit, ce mândruliţă ţi-ai găsit. Profesorul şi Emilia mă priveau cu duşmănie. Le-am făcut cu ochiul ca să le dau de înţeles că fusesem nevoit să inventez un pretext, dar nu păreau să se prindă, aşa că am spus:

  — Să nu mai pierdem vremea şi să-ncercăm să găsim o ieşire din situaţia asta. I-am dat duşmanului o lovitură grea, dar cu asta, departe de a-i neutraliza potenţialul diabolic, n-am făcut decât să-i sporim furia. E limpede că banii reprezentau o parte a planului. Nu ştim însă dacă pierderea lor poate să-i împiedice realizarea. Totul îmi arată că ne aflăm la un pas de-a afla despre ce plan e vorba şi, prin urmare, de a-l putea anihila. Numai astfel, vă reamintesc, o să reuşim să punem capăt ameninţării care acum, mai mult ca niciodată, planează asupra noastră.

  — Nu spun că n-ai dreptate cu ce-ai pomenit la urmă, a zis Emilia, însă nu prea cred că suntem la un pas de-a afla care-i planul, când o să se îndeplinească sau unde anume.

  — In catacombele morţilor fără nume, a rostit un glas în spatele nostru. Răsucirea noastră a fost atât de bruscă, încât în spaţiul acela strâmt ne-am ales cu ghionti şi îmbrânceli. Măria Pandora se ridicase şi, cu toate că ne fixa cu o privire alarmată, de altfel justificată de tabloul pe care-l compuneam, era limpede că nu ne vedea. Aş zice că am alergat până la ea, dacă sălaşul acela ar fi îngăduit o activitate atât de atletică. L-am scuturat pe don Plutarquete, care se pregă185 fără odihnă tea să improvizeze un discurs şi am lăsat-o pe Emilia să se ocupe de ziaristă, lucru pe care l-a făcut în aceşti termeni:

  — Măria, mă recunoşti? Sunt eu, Emilia. I-a netezit părul, a mângâiat-o pe obraz şi a început să-i dea pupici, lucru pe care l-am întrerupt cu o tuse delicată atunci când au încetat să fie o simplă formulă terapeutică, transformându-se într-o mozoleală fără perdea. Emilia şi-a venit în fire şi a continuat:

  — N-are de ce să-ţi fie frică, Măria. Eşti între prieteni, într-un loc sigur. Şi gravidă, după câte ştiu.

  — Să-mi bag picioarele, 'tu-i mă-sa, a rostit Măria Pandora. Anafura ei de treabă.

  — Îşi revine, a anunţat Emilia.

  — Întreab-o cine-i tatăl, a zis bătrânul istoric.

  — Întreabă mai înainte ce-i cu catacomba aia, am zis eu. Emilia i-a repetat întrebarea pe care i-o sugerasem, dar ziarista s-a mulţumit să profereze noi şi incisive perdafuri, după care a căzut într-o letargie profundă.

  — Nu mai scoatem nimic de la ea, a spus Emilia.

  — Fină, nu prea e, a adăugat soră-mea, privindu-mă cu o oarecare nelinişte.

  — Din cauza medicamentelor, i-am răspuns. Şi, aşezându-mă pe podea cu picioarele îndoite, fiindcă dimensiunile încăperii nu permiteau altă poziţie, mi-am sprijinit fruntea pe genunchi şi-am înfăţişat vederii lor o imagine dezolantă.

  — De ce te dezumfli tocmai acum, dragă prietene? M-a întrebat bătrânul istoric, ciucindu-se lângă mine.

  — Pentru că am fost cât pe-aci să obţinem o informaţie foarte valoroasă şi-am rămas cu buza umflată.

  — Nu te da bătut cu una-cu două, mi-a replicat profesorul. E drept că ştim puţin, dar nu chiar atât de puţin încât, folosind o bibliografie atent selecţionată, să nu-i dăm de capăt. 186 labirintul măslinelor S-a ridicat şi i s-a adresat cu grandilocvenţă soră-mii:

  — Distinsă domnişoară, îmi permiteţi să arunc o privire în biblioteca dumneavoastră? Zăpăcită de vorbele alese, Candida a renunţat la zgârcenia ei endemică şi i-a înmânat lui don Plutarquete o fotonovelă intitulată Moluscă cea lacomă şi o broşură despre virtuţile alimentare ale amidonului, scrisă de doctorul Flatulino Regoldoso.

  — S-ar putea să nu fie suficiente, a spus bătrânul istoric plin de tact. Prietene, ai putea să te duci la o librărie şi să achiziţionezi o hartă şi un ghid turistic? Mai curând pradă disperării decât exaltării, m-am dus pe Ramblas şi-am şutit de la un chioşc o hartă rutieră şi un ghid despre muzeele şi monumentele Cataloniei. La întoarcere, profesorul ne-a rugat să facem linişte şi a plonjat în lectura acelui material. După câteva minute a chiuit:

  — Evrika! M-am apropiat de el şi mi-a arătat o pagină din ghid în care erau semnalate un muzeu de podoabe false, o pinacotecă privată, deschisă publicului marţea de la 5 la 7, o mănăstire romanică şi nişte ruine iberice pline de oscioare şi vestigii. Cine redactase textul nu lăsa să se întrevadă un entuziasm excesiv pentru niciunul dintre acele patru repere culturale. Eram gata să-i spun profesorului că nu le sesizam importanţa, când ochii mi-au căzut peste un paragraf despre mănăstire care suna aşa:„…Săpăturile începute de Generalität în urmă cu treizeci de ani, nu se ştie dacă nu cumva în scop de profanare, nu au dus la descoperirea catacombei pe care tradiţia o atribuie acestei mănăstiri anodine. Tentativele ulterioare pentru ca Fundaţia Ford să finanţeze lucrările au primit doar răspunsuri sardonice, astfel că săpăturile n-au mai continuat. Arcele de boltă ale clădirii sunt lipsite de…” 187 fără odihnă – Maestre, am întrebat, credeţi că ne aflăm pe pista cea bună?

  — În ştiinţă, a cuvântat don Plutarquete, nu trebuie să te bucuri prea devreme. Cu toate astea, aş îndrăzni să afirm…

  — Şi unde se află mănăstirea asta? M-am grăbit să-ntreb, văzându-l pregătit de peroraţie.

  — Caută comuna Sunt Pere de Ies Cireres, căreia îi conferă nume, nu însă şi faimă. Dă-mi harta rutieră. Am găsit localitatea pe hartă şi-am calculat că ne-ar trebui vreo trei ore ca să ajungem până acolo, dacă autostrada nu era aglomerată.

  — Atunci, la dram! Am strigat, simţindu-mă remontat. Era de la sine înţeles că Emilia trebuia să ne însoţească, de vreme ce maşina era a ei, doar ea ştia să conducă şi chiar era autorizată s-o facă, aşa că până la urmă Candida trebuia să rămână şi s-o îngrijească pe Măria Pandora. M-am temut să nu refuze să rămână acasă, fiindcă asta i-ar fi afectat grav afacerea, dar nu a fost aşa.

  — Când se dă un meci de fotbal la televizor, clientela dispare, ne-a explicat ea. Mi-am adus aminte, nu fără nostalgie, că tocmai în seara aceea se transmitea meciul Spania-Argentina. Rămâne pe altădată, mi-am spus.

  Capitolul 21 totul urcă #iindcă autostrada era liberă, maşina mergea de minune şi Emilia s-a dovedit o şoferiţă experimentată, chiar dacă, epuizată de emoţiile de peste zi, de noaptea anterioară care fusese aproape albă şi, fără să mă dau mare, de ardoarea cu care ne încinseserăm după aceea, a mai cuprins-o moţăiala, de era să ne încheiem brusc periplul, prima parte a călătoriei s-a desfăşurat în condiţii agreabile. Se apropia înserarea şi ultimele raze ale soarelui accentuau verdele proaspăt al lanurilor îmbelşugate, împlinita roşeaţă a pământului şi cenuşiul ascetic al munţilor din depărtare, cu vârfurile ascunse în ceaţă. Idilicul tablou ne-a înseninat sufletele şi în special pe al lui don Plutarquete, care nu mai ieşise din oraş de multă vreme şi căruia nu-i venea să-şi creadă ochilor.

  — Ia te uită, zicea el la răstimpuri, cât de mult s-a schimbat peisajul ăsta. Acum treizeci de ani, de exemplu, salcâmul ăsta nu exista. Iar şoseaua – ce somptuoasă este. N-avem de ce să-i invidiem pe franţuji. Din fericire, a căzut victimă bolii care-i cuprindea pe mulţi călători şi a adormit înainte să ajungem la primul ghişeu de plată. Emilia a profitat de ocazie şi m-a rugat să-i spun mai departe cum a fost cu acea primă iubire despre care începusem să-i povestesc de dimineaţă, pe confesionarul matlasat al saltelei.

  — Viaţa a avut grijă să ne despartă, am spus. 2c? C?

  Totul urcă – Genul ăsta de tergiversare e cam fumat, mi-a aruncat Emilia. I-am semnalat că era nevoie să pună benzină.

  — Văd că n-ai chef să vorbeşti, a constatat ea. N-o să te acuz tocmai eu de laşitate. Tuturor ne vine greu să recunoaştem că într-un anumit moment, care nu se mai întoarce, am mizat totul pe o singură mână la ruletă, înainte de-a învăţa regulile jocului. Şi eu mi-am închipuit că viaţa era altceva. Jocul continuă, câştigi şi pierzi pe rând, dar nimic nu mai e la fel: cărţile sunt însemnate, zarurile măsluite şi fisele doar trec dintr-un buzunar în altul cât durează partida. Aşa e viaţa şi n-are rost să spunem că e nedreaptă a posteriori. Am întrebat-o dacă voia să se mărite cu mine. Mi-a zis:

  — Cred că ai dreptate.

  — In legătură cu ce?

  — Cu faptul că trebuie să pun benzină. A virat atât de brusc, că n-a lipsit mult să-mi las dinţii în schimbătorul de viteze şi a intrat pe breteaua care ducea la o benzinărie, unde s-a apucat să discute chestii tehnice cu tipul nesărat care ne făcea plinul. Am profitat de răgaz ca să mă duc la toaletă şi să extrag dintr-un automat nişte gumă de mestecat care ne-a îndulcit restul călătoriei şi ne-a menţinut, ocupate mandibulele. Când ani ajuns la Sa ut Pere de Ies Cireres, se făcuse întuneric de-a binelea. Ultima parte a traseului fusese un urcuş continuu, plin de curbe şi frâne pe o şosea abruptă, sinuoasă şi întunecată, care se adâncea într-un masiv muntos agrest, izolat şi ceţos. Localitatea însemna de fapt o stradă perpendiculară pe coasta muntelui, adică foarte povârnită. Casele construite din piatră păreau nelocuite. Vântul aducea de departe un miros de grajd şi de lemn ars, precum şi lătratul sincopat, al câte unui câine. Nişte becuri pur şi simplu atârnate de cablurile întinse de pe un 190 labirintul măslinelor acoperiş pe altul erau legănate în voie de vânt şi aruncau o lumină cenuşie, care închipuia umbre fugare printre fuioarele de ceaţă.

  — Ia priviţi ce colţuri pitoreşti ascunde geografia noastră, a comentat don Plutarquete. Fără să-i luăm în seamă inepţiile, am parcat maşina în faţa cârciumii şi am intrat să întrebăm unde se afla mănăstirea. In spatele tejghelei nu era nimeni, iar la strigătele noastre a răspuns un glas de undeva din fund, care ne-a invitat să înaintăm. Am trecut de o draperie făcută din capace de bere San Miguel şi am ajuns într-un salon de proporţii normale, dominat de un televizor amplasat pe un podium decorat cu drapelul catalan. Cârciumarul tocmai aşeza nişte scaune în semicerc dinaintea televizorului.

  — Iertaţi-mă că nu vă servesc, ne-a zis el, dar trebuie să termin de aranjat sala înainte să-nceapă să vină.

  — Cine să vină? Am întrebat.

  — Lumea, ce naiba.

  — Şi-n fiecare zi aranjaţi şi puneţi la loc chestiile astea?

  — Ce mă supără la turişti e că trebuie să le explici totul, ne-a lămurit sociologic cârciumarul. Mă cac pe cine-a inventat turismul. De unde veniţi?

  — Din Barcelona.

  — Ăştia-s cei mai răi: cei din Barcelona. Şi francezii. Cei mai răi. Am terminat de aranjat amfiteatrul toţi patru, iar cârciumarul a contemplat lucrarea cu vădită satisfacţie.

  — In afară de francezi şi de cei din Barcelona, cel mai rău a fost să car televizorul, ne-a povestit el. Nu vă-nchipuiţi cât e de greu. Odinioară aveam unul alb-negru care era mai uşor de dus. Dar ăsta, fiindcă e color, cântăreşte dublu. Vă invit la o bere pentru că m-aţi ajutat. Ne-am întors la tejghea, iar el a deschis o bere, a umplut trei păhărele de lichior şi a băut restul din sticlă. 191 totul urcă 192 – Noroc, noroc, am spus noi.

  — In zilele normale, a rostit cârciumarul, răspunzând întrebării puse cu o jumătate de oră în urmă, televizorul stă acolo, în nişa aia. Cine vine şi bea ceva poate să privească gratis. Când se transmite un program special, încasez un pic mai mult pentru consumaţie. Mi se pare corect.

  — Într-adevăr, am recunoscut.

  — Dar azi, fiindcă meciul începe la două noaptea, m-am gândit să profit pentru cină. La o mie de pesetas tacâmul, chiar dacă n-o să vă vină să credeţi, toate mesele au fost deja rezervate. Pe la zece jumătate încep să servesc: supă cu tăiţei, butifarraşi budincă de brânză. La miezul nopţii, un păhărel de şampanie. Apoi, discurile cerute. Iar la două, meciul la televizor. Cine nu plăteşte tot meniul nu vede meciul. Mă gândisem să comand nişte şepci şi trompete, dar soţia mi-a zis: „Miguel, nu-ţi complica viaţa!” Aşa că, fără frivolităţi.

  — De ce se transmite meciul la două noaptea? A întrebat don Plutarquete.

  — Fiindcă e transmis prin satelit de nu ştiu uncie. Bănuiesc că din Franţa.

  — Şi cine joacă? A întrebat din nou don Plutarquete, care habar n-avea de nimic.

  — Echipa naţională contra unor nemernici. Dacă vreţi să cinaţi şi să vedeţi meciul, vă instalez o masă. O mie cinci sute de persoană.

  — Adineauri era o mie.

  — A crescut preţul. Trei?

  — Nu, mulţumim frumos. De fapt, voiam să-ntrebăm unde-i mănăstirea. Suntem fotografi şi vrem să facem un reportaj. Cârciumarul şi-a mijit ochii în care s-a citit neîncrederea.

  — E noapte şi s-a lăsat ceaţa, ne-a spus el.

  Labirintul măslinelor 193 – Avem echipament electronic, i-am zis eu.

  — Cum doriţi, a rostit el, dând din umeri. Eu v-am avertizat să nu vă duceţi. Dacă nu vreţi să pricepeţi, nu-i vina mea.

  — De ce ne sfătuiţi să nu ne ducem la mănăstire? Am dorit să aflu.

  — Uitaţi cum stau lucrurile, domnule. Eu nu sfătuiesc, nici altceva nu spun. Eu sunt cârciumarul locului. Astă-vară au trecut pe-aici, chiar unde vă găsiţi acum, nişte francezi. Trei băieţi şi două fete. Era o noapte ca asta. S-au încăpăţânat să plece la mănăstire. Poate că-n Franţa n-au mănăstiri. Sau erau drogaţi. Cu francezii, se ştie, ce să mai vorbim. Chestia e că nu m-au ascultat. Nu i-a mai văzut nimeni niciodată. Nu insinuez nimic. Doar povestesc ce s-a petrecut. Aici m-am născut şi-am trăit mereu. Sunt ignorant şi superstiţios. Pentru tot aurul din lume n-aş umbla noaptea asta prin pădure. Dar hotărâţi singuri ce faceţi. M-am sfătuit din priviri cu profesorul şi cu Emilia.

  — Vă mulţumim că ne-aţi prevenit, a spus Emilia în numele nostru, dar am vrea să aflăm cum se ajunge la mănăstire.

  — Sunteţi cu maşina? A întrebat cârciumarul.

  — Da.

  — Nu contează, fiindcă trebuie să mergeţi pe jos. Ţineţi strada asta până la capăt şi-o să vedeţi că apare o potecă. Mergeţi pe ea până daţi de un pod de lemn. După ce-aţi trecut podul, o să ajungeţi la o răspântie. Luaţi-o la dreapta şi urcaţi mai departe. Dar, cu ceaţa asta, oricum o să vă rătăciţi. Dacă pe la jumătatea drumului vă răzgândiţi şi vreţi să vă-ntoarceţi la cină şi să vedeţi meciul, ştiţi unde şi cât: două mii de parale. I-am mulţumit cârciumarului inflaţionist şi, fără altă vorbă, am pornit la drum. La început, lucrurile n-am mers prea rău, fiindcă panta era uşoară şi vizibilitatea destul de bună, dar treptat a devenit mai abruptă, iar ceaţa mai deasă. Am totul urcă început să ne ciocnim de copaci şi să ne împiedicăm de pietre şi de rădăcini, sau să călcăm prin gropi şi bălţi cu noroi. Din fericire, imprecaţiile proferate neîncetat ne-au ajutat să nu ne pierdem unii de alţii, cu urmări dintre cele mai grave. De partea noastră mai era şi chestia verificată că munţii, cu trecerea timpului, dobândesc o formă conică, iar asta îi garantează celui care face escalada că va ajunge în vârf câtă vreme continuă să urce şi dacă nu-şi rupe oasele în timpul acestei îndeletniciri. Nu mai ştiu de câtă vreme umblam prin ceaţa aia deasă, când la un moment dat sărmanul istoric, pe care vârsta îl apăsa mai dihai decât voinţa, a suflat din greu în spatele meu şi a murmurat:

  — Nu mai pot. Continuaţi voi, eu rămân să-mi petrec noaptea aici. Am încercat să-l însufleţesc, spunându-i că mănăstirea trebuia să fie pe aproape şi că, dacă se oprea acolo, l-ar fi putut devora fiarele care, fără îndoială, mişunau prin sălbăticie. Argumentele mele n-au izbutit să-l clintească şi cel mai probabil e că n-ar fi mers mai departe, dacă în acel moment, nebăgând de seamă ce se întâmplase şi luându-ne-o mult înainte, Emilia n-ar fi scos un urlet cutremurător, care ne-a îngheţat sângele în vine şi ne-a făcut s-o zbughim în ajutorul ei cu forţe proaspete. Am găsit-o fără greutate după gemetele în care se transformaseră strigătele ei. Strângea un copac în braţe şi tremura din creştet până în tălpi. Am întrebat-o ce i se întâmplase.…

  — Nimic, a spus ea, n-a fost nimic.

  — De ce ai ţipat? Am întrebat-o. Nu mi-a răspuns imediat.

  — O prostie, a zis ea până la urmă. Mi s-a părut că văd oameni prin ceaţă.

  — Excursionişti?

  — Nu. 194 labirintul măslinelor – Pentru Dumnezeu, fii mai explicită. Ce fel de oameni? Câţi erau?

  — Mai mulţi. Un şir lung. Îmbrăcaţi în alb… ca nişte fantome. Probabil că m-am înşelat. O fi fost doar ceaţa…

  — Nu te-au văzut?

  — Nu ştiu. Aveau feţele acoperite. Şi cântau ceva în cor. Ultimii cărau…

  — Ce? Am întrebat într-un glas cu profesorul, văzând că nu ne spunea ce.

  — Un coşciug. Sau aşa mi s-a părut. Eram gata să propun întoarcerea la cârciumă, amânând pentru altă ocazie treaba pe care o aveam de făcut, când bătrânul istoric a hohotit şi a zis:

  — Distinsă domnişoară Trash, nu vă lăsaţi influenţată de atmosferă. Ce aţi văzut n-are nimic supranatural. Dacă aţi fi studiat amândoi mai temeinic harta, v-aţi fi dat seama că ne aflăm aproape de graniţă. Aţi avut parte de o întâlnire fortuită cu o bandă de contrabandişti. Fac pariu pe orice că în acel aşa-zis coşciug nu se aflau decât veselă de porţelan, diverse aparate electrocasnice şi obiecte de sticlă. M-am abţinut să-i spun ce credeam despre cele afirmate de el şi am reluat urcuşul, alcătuind un lanţ din cordonul pardesiului şi şnurul pantalonilor de la pijamaua lui don Plutarquete. Eu deschideam drumul şi ţineam cordonul de un capăt. În spate se afla Emilia, care cu o mână se ţinea de celălalt capăt al cordonului, iar cu cealaltă de şnur. In spate mergea bătrânul istoric, ţinându-se cu o mână de şnur şi cu cealaltă de pantalonii pijamalei. Metoda asta ne-a întârziat considerabil înaintarea şi, în plus, avea în ce mă priveşte dezavantajul de a lăsa ca vântul să desfacă larg pardesiul, iar frigul şi umezeala să-mi cuprindă părţile ruşinoase. 195 capitolul 22 pioasa comunitate ^/aluzul era aproape vertical şi ceaţa atât de deasă, încât parcă intraserăm în ugerele unei vaci, când la un moment dat am auzit-o pe Emilia strigându-mă. M-am întors spre ea şi, în loc de orice altă explicaţie, mi-a arătat şnurul pijamalei: îl pierduserăm pe don Plutarquete. Ne-am întors pe propriile urme şi-am dat de el întins pe jos, cu pantalonii coborâţi până la glezne.

  — De data asta e serios, a gâfâit el. Nu mă mai mişc de-aici nici clacă mă omorâţi. Uite-aşa.

  — Don Plutarquete, i-a zis Emilia, am ajuns până aici împreună şi tot împreună o să continuăm până la capăt. Ridicaţi-vă, trageţi-vă pantalonii şi sprijiniţi-vă de umărul meu.

  — Nu pot să accept… A protestat fragilul erudit.

  — Ciocu' mic, băga-mi-aş, i-a spus Emilia. Şi, fără multă vorbă, s-a lăsat pe vine, şi-a băgat mâna între picioarele flasce ale profesorului şi l-a aruncat pe umăr ca pe un sac. M-am oferit să împărţim povara, dar ea a refuzat şi am continuat să ne căţărăm. Nu cred că am fi ajuns prea departe dacă, deodată, un dangăt blând de clopot n-ar fi răsunat prin ceaţă.

  — Mănăstirea! A ţipat don Plutarquete. Ne-am ascuţit auzul ca să ne dăm seama de unde venea dangătul şi-am decis de comun acord că mănăstirea se afla undeva spre dreapta, un pic mai sus şi aproape de locul în care ne aflam. Am reluat mersul cu forţe îndoite şi, după câteva peripeţii orografice, despre care n-are rost să dau 196 labirintul măslinelor amănunte reiterative, am întrezărit printre fuioarele de ceaţă murii înnegriţi ai unei zidiri de piatră ale cărei contururi nu izbuteam să le distingem bine din cauza condiţiilor climaterice. Terenul redevenise mai plat şi mai moale, iar o examinare amănunţită ne-a arătat că tocmai călcam peste o cultură de roşii.

  — Grădina mănăstirii, a zis Emilia, dându-i drumul bătrânului în straturile moi. Clopotele nu mai băteau şi ne învăluia o linişte sepulcrală. Acum, când ajunseserăm la ţintă, nu ştiam ce să facem. Nu scăpăm din vedere faptul că mănăstirea, deturnată de la scopurile ei pioase, ar fi putut deveni bârlogul duşmanului şi al acoliţilor săi demonici, precum şi că, anunţându-ne prezenţa acolo, ne-am arunca prosteşte în gura lupului. Nu uitaserăm nici de sibilinicele cuvinte ale cârciumarului. Ne-am sfătuit rapid şi don Plutarquete a fost cel care a limpezit situaţia cu obişnuita lui ascuţime.

  — Disjuncţia e clară, a zis el. Ori descoperim ce se coace în mănăstire, ori ne întoarcem acasă. Eu votez pentru prima variantă. Şi-a strâns pantalonii cu şnurul şi s-a îndreptat către poarta mănăstirii. Emilia şi cu mine, însufleţiţi de exemplul lui, l-am urmat. Temerarul erudit a tras de funia care atârna de cantul superior şi înăuntru a răsunat un clopoţel vioi. Am aşteptat tremurând să-şi facă apariţia cineva, iar când credeam că lucrul acesta n-o să se mai întâmple, în portal s-a deschis o ferestruică şi prin ea s-a iţit o faţă pergamentoasă, luminată de sclipirea tremurătoare a unei lumânări.

  — Ave Măria Preacurată, a rostit faţa. Ce doriţi?

  — Născută fără păcat, a răspuns don Plutarquete. Vrem să intrăm.

  — Suntem de la Centrul de Excursionişti din Catalonia şi ne-am pierdut prin munţi, am adăugat eu, ca să dau au197 pioasa comunitate tenticitate insolitei noastre prezenţe. Dacă aţi avea bunătatea să ne lăsaţi puţin înăuntru, până se risipeşte ceaţa…

  — Ceaţa nu se risipeşte tot anul, a răspuns sec portarul. Dar cred că puteţi intra ca să vă odihniţi. A închis vizorul, au răsunat lanţuri şi fiare, iar poarta a scârţâit deschizându-se.

  — Fiţi bine-veniţi în lăcaşul Domnului, ne-a spus portarul. Am constatat că era un bătrânel scund, care se urcase pe un scăunel ca să ajungă la. Holul era complet întunecat, cu excepţia lumânării prinse de portar pe o ieşitură din perete. La lumina slabă a flăcării ei, cu greu se distingea tavanul.

  — Frumoasă casă, am spus eu.

  — O bijuterie de artă preromanică, ne-a informat portarul. Din păcate, într-o stare de conservare foarte proastă. Piatra se fărâmiţează la o simplă privire, iar bârnele or să ne cadă în cap într-o bună zi. Dacă vreţi să faceţi o donaţie modestă, pot să v-arăt unde erau frescele capelei.

  — Am prefera, deocamdată, să vorbim cu părintele stareţ, a zis don Plutarquete. Portarul nu a părut surprins de această cerere.

  — Venerabilul părinte stareţ o să fie încântat să vă primească. Fiţi buni şi urmaţi-mă amândoi. Domnişoara nu poate trece de vestibul, fiindcă poartă pantaloni.

  — Domnişoara are dispensă de la episcopat din motive de sănătate, am spus eu.

  — Are şi dispensă ca să nu poarte sutien?

  — E o dispensă generală.

  — Episcopul ştie mai bine ce se cuvine. Pe aici, vă rog. A luat lumânarea şi am pătruns pe urmele lui într-un labirint de coridoare tenebroase, străbătute de curenţi de aer umed şi străjuite de mai multe nişe care adăposteau doar praf, resturi şi câte un craniu. Paşii noştri răsunau 198 labirintul măslinelor prin bolţi şi ocniţe, iar când vorbeam, un ecou profund ne învăluia şi ne înfricoşa.

  — Vin mulţi vizitatori la mănăstire? L-am întrebat pe portar, mai degrabă ca să-l scot din tăcerea în care căzuse decât ca să mă arăt preocupat de statistici.

  — Când? M-a întrebat portarul.

  — In timpul anului.

  — Nu ştiu. M-am hotărât să o las baltă. La rândul său, ghidul nostru s-a oprit brusc în faţa unei uşi în care a ciocănit discret. Dinăuntru, un glas a răspuns ceva neclar, iar portarul a deschis şi a băgat capul înăuntru. L-am auzit spunând:

  — Nişte excursionişti cer adăpost: doi bărbaţi şi o domnişoară fără sutien.

  — Să intre, a rostit glasul răguşit.

  — Intraţi, ne-a invitat portarul, dându-se deoparte. Am intrat într-o chilie pătrată şi nu foarte mare, fără nimic pe pereţii văruiţi în alb. Într-un colţ se afla un culcuş, iar în mijlocul camerei o masă rustică la care stătea un călugăr bătrân, care citea dintr-o carte voluminoasă la lumina palidă a unui felinar. Părintele stareţ, căci nu încăpea îndoială că el era, şi-a ridicat capul dintre file, i-a dat liber portarului cu un gest şi ne-a făcut semn să ne apropiem, lucru pe care l-am făcut cu destulă plăcere, înfăţişarea lui plină de bunătate şi ascetismul care îl înconjura risipindu-ne toate temerile.

  — Simţiţi-vă ca acasă şi iertaţi-i portarului nostru purtările necuviincioase. E un om bun, dar cu vârsta i s-a mai acrit puţin firea. II păstrez ca portar fiindcă e singurul cu auzul relativ întreg. Pe de altă parte, nu prea primim vizite. După cum vedeţi, nici nu am de unde să vă ofer ceva de stat, doar dacă nu vă osteniţi să trageţi umilul meu pat mai aproape.

  — N-am vrea să vă deranjăm deloc, sfinte părinte, am zis. 199 pioasa comunitate – Deranj? Nu, dimpotrivă. Nimic din ce poate schimba puţin monotonia noastră nu mă deranjează. N-ar trebui să vorbesc aşa, dar vă mărturisesc că am devenit destul de frivol. Mă dedic de şaptezeci şi doi de ani rugăciunilor şi meditaţiei, iar uneori mă gândesc că puţină distracţie n-ar strica. Nu-i aşa? Trăim atât de izolaţi…

  — Dar aveţi legături cu lumea din localitate, am punctat eu.

  — Nu. Au parohia lor şi mi se pare că drumul până la mănăstire e cam rău. Cel puţin aşa era când am intrat eu aici, de foarte tânăr.

  — Cine vă aduce alimente şi haine?

  — Trăim din ce ne dă grădina, tot mai puţin, fiindcă nimeni nu prea mai are energie s-o cultive. Iar veşmintele ni le reparăm singuri. Cel pe care-l port mi-a fost dat la Avila, în ziua învestirii mele. Nu l-am mai schimbat niciodată. Acum se pare că-ncepe să se destrame, dar, pe de altă parte şi eu sunt pe cale să mă-ntorc în ţărână. O să vedem care pe care.

  — Câţi călugări are comunitatea? L-am întrebat.

  — Aseară eram nouăsprezece. La vârsta noastră nu risc să dau cifre exacte.

  — Toţi bărbaţi? A întrebat şi Emilia.

  — Toţi, a confirmat stareţul cu un aer condescendent.

  — Şi niciunul tânăr? A zis don Plutarquete.

  — Cel mai tânăr sunt eu şi mi se pare că merg pe optzeci şi şapte. Suntem ultima redută a unui ordin care datează de când a fost ridicată mănăstirea. Odinioară, în noaptea timpurilor, a fost un ordin numeros, ale cărui spitale se înşirau de-a lungul drumului spre Santiago de Compostela. Când s-au redus pelerinajele, s-au împuţinat şi membrii noştri.

  — Şi cei nouăsprezece de acum au trăit mereu aici? 200 labirintul măslinelor 201 – Nu. Dintre cei douăzeci şi trei câţi eram când am ajuns eu, am rămas doar doi. Ceilalţi au venit de pe la alte mănăstiri. Socoteala a fost că ne-ar fi mai bine adunaţi sub acelaşi acoperiş. Din cele nouă sau zece mănăstiri care au mai rămas în picioare, au scos vreo treizeci de călugări şi i-au adus la asta. Nu cu mulţi ani în urmă. Vreo patruzeci, cifră rotundă.

  — Şi ce s-a întâmplat cu mănăstirile rămase goale?

  — Nu ştiu.

  — Dar mănăstirile şi domeniile lor sunt în proprietatea ordinului, a zis don Plutarquete.

  — Ordinul n-are proprietăţi. Mânăstirile au fost construite în munţi, iar munţii nu sunt ai nimănui.

  — Sunteţi sigur că nu există pe undeva înscrisuri de proprietate? A insistat bătrânul istoric.

  — După câte ştiu, nu. Dar dacă vreţi să vă băgaţi în bibliotecă şi să cercetaţi, aveţi toată libertatea, numai să-mi promiteţi că nu le faceţi rău şoriceilor Domnului. Cum nu vedeam ce interes putea căpăta întrebarea lui don Plutarquete, am optat pentru o nouă linie de atac.

  — E adevărat că în această mănăstire există nişte catacombe de o valoare extraordinară?

  — O, nu, a zâmbit stareţul. E o legendă. Nu demult, pe vremea Republicii, şi-a făcut apariţia o echipă de speologi, dacă aşa se numesc, şi, cu autorizaţie de la dioceză, au întors toată mănăstirea cu susu-n jos. N-au lăsat nici o piatră la locul ei. Totul în van.

  — Bănuiesc că, după atâţia ani petrecuţi pe meleagurile astea, cunoaşteţi munţii din jur ca-n palmă, am schimbat eu subiectul. A făcut un gest de încuviinţare şi unul de modestie.

  — In cazul ăsta, am continuat, mi-aţi putea spune dacă-i adevărat ce-am auzit vorbindu-se: că diverşi contrabandişti pioasa comunitate se folosesc de cărările astea şi de ceaţă ca să-şi facă treburile necurate?

  — Contrabandişti? Nu, nu cred. Terenul e abrupt şi periculos, iar trecerile spre Franţa, impracticabile tot anul. In timpul războiului civil, despre care se spune că a avut loc nu demult în ţara asta, diverse persoane au încercat să treacă graniţa prin aceşti munţi. N-au reuşit.

  — Au fost prinse?

  — Nu. Patrulele care au plecat să le prindă s-au pierdut şi ele pe coclauri. Mulţi ani au trăit şi unii şi alţii ca nişte animale sălbatice, mâncând rădăcinoase, vânând iepuri, adăpostindu-se prin grote şi, fireşte, încercând să scape de ambuscadele pe care şi le pregăteau reciproc. Acum însă, probabil că au dispărut, fiindcă de mult nu-i mai auzim urlând nopţile la lună. Ori poate că sunt prea bătrâni şi nu li se mai aude glasul.

  — Nu s-ar fi putut reproduce? A întrebat Emilia.

  — Ce înseamnă asta? A întrebat şi stareţul, cu un interes neprefăcut.

  — O ultimă întrebare, sfinţia voastră, am spus eu. Aţi auzit vreodată pomenindu-se despre Cavalerul Trandafiriu? Stareţul s-a gândit puţin şi-a zis:

  — Nu, n-am auzit niciodată de numele ăsta. Aveam aici un Călugăr Negru. Se plimba prin schit la miezul nopţii, cu capul pe o tavă. Respingătoare apariţie! Dar e tare multă vreme de când nu l-am mai văzut şi, în plus, nu asta căutaţi, îmi pare rău.

  — Nu vă faceţi griji, i-a spus Emilia. Sunteţi foarte drăguţ.

  — Iar domniile voastre o companie foarte plăcută, însă sunt nevoit să vă părăsesc puţin, pentru că e ceasul vecerniei şi trebuie să merg la capelă ca să conduc rugăciunile. Nu-i nevoie să asistaţi, deşi, dacă vreţi, sunteţi bine-veniţi. Cu permisiunea dumneavoastră. 202 labirintul măslinelor S-a ridicat cu mare efort şi s-a îndreptat spre uşă, luând cu el felinarul. L-am urmat şi am parcurs din nou coridoarele mănăstirii până la o capelă în ruine, unde ardeau două sfeşnice şi unde se adunase comunitatea. Am constatat că, într-adevăr, erau optsprezece plus părintele stareţ şi că toţi se apropiau de suta de ani. Am aşteptat să se termine slujba şi am însoţit apoi alaiul care, în frunte cu părintele stareţ şi felinarul său, se îndrepta spre refectoriu. Ospitalierul stareţ ne-a invitat să ne aşezăm de-a dreapta lui la masa lungă pe care o şi ocupaseră cu evident nesaţ ceilalţi călugări, iar unul dintre ei a dispărut câteva momente pentru a reveni cu o oală în care se aflau morcovi cruzi.

  — Mâncarea noastră, ne-a explicat stareţul, este asemenea vitalităţii noastre firave. Dacă am fi ştiut c-o să vă avem printre noi, aş fi cerut să mai pună nişte morcovi. O să trebuiască să vă mulţumiţi cu ce se găseşte.

  — Intenţia contează, sfinte părinte, a zis don Plutarquete.

  — Spuneţi-mi Iuda, a zis stareţul. După încheierea frugalei cine, la care din discreţie nu am participat, călugării s-au ridicat şi au ieşit în şir indian. Ultimul care a plecat a fost stareţul, care s-a despărţit de noi cu următoarele cuvinte:

  — Vă las felinarul, în caz că nu vreţi să vă culcaţi încă. Noi n-avem nevoie de lumină, fiindcă ştim mănăstirea cu ochii închişi şi ne retragem. La capătul culoarului o să găsiţi nişte chilii goale. Dacă vreunul dintre voi nu e căsătorit, vă rog să ocupaţi câte o chilie separată. Iar dacă aveţi nevoie de ceva, de orice, ştiţi unde să mă găsiţi. Nu ezitaţi să mă chemaţi, fiindcă abia dacă adorm o jumătate de ceas spre răsăritul soarelui. Noapte bună. După ce am rămas singuri, Emilia a spus: 203 pioasa comunitate – Am impresia că pierdem timpul într-un mod jalnic. La care don Plutarquete a răspuns că el personal era cu totul de acord, dar că locul în care ajunseserăm avea pentru orice istoric un interes deosebit şi că, dacă nu i-o luam în nume de rău, avea de gând să accepte amabila invitaţie a stareţului şi să cerceteze în voie biblioteca mănăstirii.

  — De aici, la Heidelberg, a anunţat el. Noapte bună. A luat felinarul fără să ne mai ceară voie şi a dispărut după primul colţ, lăsându-ne singuri pe Emilia şi pe mine. Ceva m-a făcut să intuiesc că, deşi ocazia era numai bună, Emilia n-avea deloc chef de divagaţii amoroase, aşa că i-am propus, gata cum eram să arunc prosopul, să mai facem o ultimă încercare de-a găsi catacombele, în ciuda celor afirmate de stareţ despre ele. A acceptat propunerea, bănuiesc că nu atât din convingere, cât ca să scape de prezenţa mea şi, fără alte vorbe, ne-am întors în capelă, am scos cele două sfeşnice din candelabrele lor, le-am aprins de la candela care ardea în altar, i-am dat ei unul şi am rămas eu cu celălalt.

  — Tu caută prin bucătărie, prin cămări şi prin debarale, dacă o exista aşa ceva. Eu, prevalându-mă de masculinitate, mă duc să cercetez pe la călugări. Peste o oră ne revedem aici şi ne povestim ce-am descoperit. De acord? M-a privit cât eram de lung, a dat din umeri şi a plecat fără să zică nimic. M-am întrebat ce-o făcuse oare să-şi schimbe atât de brusc şi de radical atitudinea faţă de mine şi, negăsind nici o explicaţie plauzibilă, m-am decis să amân analizarea acestui punct şi să mă consacru rezolvării misterului, a cărui finalizare o presimţeam pe cât de apropiată, pe atât de presărată de pericole şi peripeţii. Pe măsură ce mă afundam pe coridoare spre chilii, o senzaţie mai întâi părelnică, apoi intensă, căreia nu mi-e ruşine să-i spun frică, a pus stăpânire pe mine. Din pricina 204 labirintul măslinelor 205 vântului, care fluiera sinistru, străbătând coridoarele pustii, umbra mea, sporită mult de lumina sfeşnicului, se mişca ba în stânga, ba în dreapta corpului meu şi crea senzaţia sufocantă că un spectru pervers şi tăcut mă încolţea. Craniile care parcă îmi urmăreau trecerea din nişe mi s-au părut şugubeţe şi profetice. Într-o asemenea stare de spirit am ajuns la uşa primei chilii, la care am bătut discret.

  — Cine e? A întrebat un glas.

  — Eu.

  — Şi cine sunteţi?

  — Deschideţi şi o să vedeţi, preacucernice. Uşa s-a întredeschis şi a apărut chipul acrit al portarului.

  — Ce doriţi la ora asta? A întrebat el.

  — Invitaţi-mă să intru şi vă spun.

  — Nu pot. Sunt în cămaşă de noapte. Ce doriţi?

  — Să vă pun o întrebare. Dacă la mănăstire nu prea vine lume, ce faceţi în timpul liber?

  — Ard gazul şi mă rog pentru salvarea sufletelor celor obraznici şi băgăcioşi. Altceva?

  — Nu, părinte. Nu vă mai deranjez. Noapte bună. Din chilia următoare nu mi-a răspuns nimeni. Am zgâlţâit uşa şi n-am reuşit decât să desprind nişte decoraţiuni de pe tavan şi să mă aleg cu o ploaie de cioburi şi de praf în cap. Am apăsat pe clanţă şi-am constatat că ceda. Am intrat şi, la lumina lumânării, am întrevăzut o siluetă masivă întinsă pe pat. M-am apropiat şi am văzut că era vorba despre un călugăr rotofei, cu o barbă albă şi lungă. L-am înghiontit să verific dacă era cumva mort şi a deschis ochii fără să dea cel mai mic semn de surprindere ori de supărare.

  — Bună dimineaţa, fiule, a murmurat el. Vrei să te spovedeşti?

  Pioasa comunitate – Deocamdată, nu, părinte. Poate mai târziu. Acum aş vrea să vă pun câteva întrebări.

  — De când nu te-ai mai spovedit?

  — Ce preferaţi, corida sau fotbalul?

  — Şi de ce păcate îţi mai aduci aminte?

  — Sunteţi complet surd, nu-i aşa?

  — Te căieşti că l-ai făcut pe copilul Isus să plângă? L-am lăsat să mă absolve de păcate şi-am ieşit pe culoar. Când am bătut la chilia alăturată mi-a răspuns o voce îndepărtată, care m-a invitat să intru, ceea ce am şi făcut. Nici n-am păşit bine peste prag, că o rafală de vânt mi-a stins lumânarea şi m-am trezit în cel mai desăvârşit întuneric, fiindcă în chilie nu era nici o lumină. N-am izbutit să-mi opresc un ţipăt şi-am dat înapoi cuprins de groază. Atunci am auzit că cineva îmi vorbea din negură.

  — Sunt aici, în fund, lângă fereastră. Mergi drept şi nu-ţi fie frică, n-ai de ce să te ciocneşti. Ia-te după vocea mea. Am urmat aceste instrucţiuni şi m-am ciocnit până la urmă de un trup mărunţel şi pricăjit, care a căzut lat. Pe pipăite am dat de o ţesătură aspră de lână, am tras de ea şi am reuşit să-l readuc în picioare pe călugărul pe care, fără să vreau, îl răsturnasem.

  — Iertaţi-mă, părinte, am spus. V-aţi lovit?

  — Nu, nu, sunt obişnuit să cad. Cum stau mereu pe-ntuneric… Important e să nu se fi spart telescopul.

  — Ce telescop? Şi de ce staţi mereu pe întuneric?

  — Sunt astronom. Bănuiesc că răspunsul ăsta lămureşte ambele întrebări. Dar tu cine eşti?

  — Un oaspete. Am cinat noaptea asta în refectoriu. Nu mă ţineţi minte?

  — Nu ridic niciodată ochii din pământ decât ca să privesc firmamentul. Din ţărână la stele este sloganul meu, dacă mi se permite anglicismul. 206 labirintul măslinelor – Ce firmament reuşiţi să vedeţi aici, pe ceaţa asta?

  — E o pacoste, într-adevăr, a recunoscut el cu o umbră de regret în glas, dar îmi spun că Dumnezeu mi-o trimite ca să nu cad în urâtul păcat al îngâmfării şi o accept cu bucurie. Totuşi, uneori se mai risipeşte, iar atunci… O, ce încântare, îmi este dat să contemplu marea minune a creaţiei. Azi, după cum vezi, n-avem noroc. Şi pe cuvânt că-mi pare rău, fiindcă eram gata-gata.

  — Gata-gata să ce?

  — Să determin coordonatele noii stele. Nu ţi-am spus?

  — După câte ştiu eu, nu. Aţi descoperit o nouă stea?

  — Aş jura că da, deşi în domeniul ştiinţific, e lucru ştiut, trebuie să fii extrem de precaut, dacă nu vrei să cazi în ridicol. Dar am studiat hărţile şi te asigur că steaua asta nu figurează. Dacă n-ar fi ceaţa, ai putea s-o vezi chiar acum, fiindcă trebuie să treacă. Stai să văd cât e ora… Da, la unu şi douăsprezece minute…

  — De unde ştiţi că e unu şi douăsprezece minute, dacă nu puteţi vedea ceasul?

  — După conjuncţia Centaurului cu Casiopeea.

  — Şi de ce se poate vedea steaua doar la o anumită oră?

  — Toate stelele se mişcă. In ochii noştri, fireşte. De fapt, pământul e cel care se învârteşte. Adevărul e că fuge de rupe… Pentru mine este o descoperire de mare anvergură. Mă gândisem s-o botez cu numele întemeietorului ordinului nostru. Insă n-am nici cea mai mică idee cum se numea, aşa că, provizoriu, i-am zis Marilin. Cum ţi se pare?

  — Foarte potrivit. N-aveţi nişte chibrituri?

  — Nu fumez. Am ieşit pe pipăite din chilie şi-am tras uşa după mine. Nu se putea spune că primele contacte fuseseră fructuoase. Tocmai mă gândeam s-o las baltă şi să caut un loc confortabil unde să-mi petrec restul nopţii, când am auzit ţipete şi lovituri dintr-o chilie. Luându-mă după tărăboi, am dat 207 pioasa comunitate fuga să văd ce se petrecea şi, deschizând uşa chiliei cu pricina, am dat de un călugăr care se flagela de bunăvoie cu propria curea.

  — Iertaţi-mă, părinte, m-am grăbit să-i spun, n-am vrut să vă întrerup. Am crezut că se întâmplă ceva. Dar dacă tot sunt aici, îmi daţi voie să-mi aprind sfeşnicul de la candela dumneavoastră? Cu mâna liberă, călugărul mi-a făcut semn să aştept şi a continuat să-şi tragă lovituri. —… 48, 49 şi 50, a numărat el. Gata. Fireşte, poţi să-ţi aprinzi sfeşnicul şi chiar să iei candela cu tine, dacă vrei.

  — Toţi călugării se flagelează? Am întrebat.

  — O, nu, a zis penitentul. In acest sens suntem supermoderni. Cazul meu e o excepţie.

  — De ce? Am dorit să aflu. S-a uitat în stânga şi-n dreapta, de parcă s-ar fi temut că ne ascultă cineva, s-a apropiat într-atâta, că unul dintre puricii aflaţi în barba lui mi-a sărit pe obraz şi a zis cu un glas aproape neauzit:

  — Fiindcă am legături cu Cel Rău.

  Capitolul 23 un demon melodios r ălugărul îndrăcit şi-a dus arătătorul ţeapăn la buze şi a produs acest sunet:

  — Pssssssssst. I-am făcut semn că înţelegeam.

  — Degeaba am încercat tot felul de exorcizări. Îmi trag câte cincizeci de lovituri dimineaţa şi alte cincizeci înainte de-a mă culca. Fără ajutorul Celui de Sus nu-s de folos la nimic sărmanele noastre puteri.

  — Ba bine că nu. Am dat să mă retrag discret, fiindcă nu aveam timp de pierdut cu ceva pe cât de pasionant din punct de vedere teologic, pe atât de fără legătură cu problemele mele, dar posedatul m-a apucat de braţ, şi-a pus capul pe umărul meu şi i-a dat înainte cu văicărelile:

  — O viaţă închinată slujirii Domnului, iar la sfârşit, când sunt pe cale să mă-nfâţişez la judecata supremă, zdrang, apare prinţul înmnericului şi strică totul. Nu-i cinstit, domne. Cu ce-oi fi greşit oare? Dumneata bei? Eu, nu. Fumezi? Eu, nu. Ai dansat vreodată hoola-hop? Eu, niciodată. Şi-atunci, mă rog, de ce s-a luat de mine şi nu de dumneata?

  — Când aţi observat primele simptome? L-am întrebat din politeţe.

  — Acum un an, cam aşa ceva. Era într-o după-amiază călduţă şi senzuală. Toţi ieşiseră să lucreze în grădină. Eu eram puţin răcit şi i-am cerut voie stareţului să mă reculeg în chilie. M-am întins pe pat, mi-am pus o sticlă cu apă 209 un demon melodios caldă la picioare şi volumul cu Imitaţio Cristi alături. Trupul m-a trădat, aşa că am aţipit. Şi-atunci am auzit glasul.

  — N-o fi fost un vis?

  — Şi visele sunt prilej de ispitire. Odată, pe când eram copil, am visat că mergeam într-un tramvai aglomerat. Lângă mine era o fătucă. M-am trezit ud tot.

  — Asta ni se întâmplă tuturor.

  — Pesemne. Insă de data aia nu era un coşmar. M-am ridicat, mi-am vărsat apa în cap, am făcut genuflexiuni. Nimic. Glasul îmi găurea timpanele, lasciv. De atunci îl aud aproape zilnic. A început să se flageleze din nou şi m-am dat deoparte, ca să nu mă plesnească.

  — Şi ce zicea glasul ăla? L-am întrebat.

  — Ceva îngrozitor, a zis călugărul, oprindu-se din plesnit. Nu pot să repet.

  — Dacă-i aşa, nu insist.

  — Insistă, m-a rugat călugărul. Am insistat şi iarăşi şi-a lipit buzele de urechea mea.

  — Aruncă-i vişine curcanului, mi-a susurat el.

  — Ce tare! Am spus.

  — Dacă vrei, îţi împrumut cureaua.

  — Un glas de femeie? Am întrebat.

  — Şi-ncă unul de mare clasă!

  — Mă lăsaţi să mă-ntind pe pat? Vreau doar să verific.

  — Cum să nu, a zis călugărul. Pentru mine, un păcat în plus… M-am întins în culcuşul alcătuit din nişte scânduri din lemn de pin acoperite cu o salteluţă şi mi-am aşezat capul pe o pernă făcută dintr-un sac plin cu năut crud.

  — N-aud nimic, am zis.

  — Aşteaptă puţin, mi-a replicat îndrăcitul. 210 labirintul măslinelor 211 Am aşteptat câteva minute şi, deodată, am auzit limpede vocea inconfundabilă a Lolei Flores. M-am ridicat ca ars.

  — Ai văzut? A spus triumfător călugărul. Îşi ridicase cureaua ca s-o abată peste spinarea mea, dar l-am oprit cu un gest autoritar şi am început să studiez cu atenţie peretele lângă care se afla patul. Am găsit iute o găurică de un centimetru între două pietre. Mi-am lipit urechea acolo şi am auzit melodia foarte clar.

  — Spre ce dă peretele ăsta? Am întrebat.

  — Spre coasta muntelui, a răspuns îndrăcitul. Mănăstirea e construită pe o cornişă naturală. Faţada dinspre nord e lângă povârniş.

  — Aşteptaţi-mă aici. Mă-ntorc imediat. Am ieşit pe culoar şi, după a treia încercare, am găsit capela. Emilia stătea pe o banchetă, privind năucă flacăra lumânării. Şi-a ridicat capul când m-a auzit apropiindu-mă. Plânsese.

  — Crezi că felul de-a fi al unei persoane se poate schimba? A murmurat ea.

  — Habar n-am, i-am răspuns, dar, ca o consolare, pot să te anunţ că am găsit catacomba. Pe drumul spre chilia călugărului îndrăcit, am întrebat-o pe Emilia dacă, la rândul ei, dăduse peste ceva interesant sau nostim.

  — Un singur lucru m-a şocat, mi-a zis ea. Cămara n-are absolut nimic de mâncare, dar am găsit, în schimb, vreo douăsprezece cutii cu apă tonică Schweppes.

  — Ce ghinion! Am exclamat, gândindu-mă ce bacanală aş fi tras dacă, în loc de pomenita răcoritoare, călugării ar fi avut Pepsi-Cola. De unde crezi că au sfinţii bărbaţi ai acestui locaş un produs atât de incompatibil cu stricta lor rânduială?

  Un demon melodios – N-am nici cea mai mică idee. De aia ţi-am şi povestit, mi-a replicat Emilia. Ajunşi la chilia îndrăcitului, am intrat fără să mai batem la uşă. Văzând-o pe Emilia, călugărul a început să protesteze, dar până la urmă a acceptat de bunăvoie intrarea ei, ba chiar s-a încumetat să-i ceară, cu destulă timiditate, să fie atât de amabilă şi să-l flageleze, lucru pe care ea l-a refuzat scurt, întrebau du-l drept cine o lua. Am intervenit şi eu, rugându-l pe călugăr să termine cu fleacurile şi dacă voia să ne fie de folos, să meargă din chilie în chilie ca să-i trezească pe colegii lui întru credinţă şi să-i cheme acolo cât mai repede cu putinţă, fiindcă n-aveam de gând să intru în nişte catacombe care nu erau ale mele fără să fie de faţă proprietarii de drept, iar pe de altă parte, fiindcă nu ştiam ce ne putea aştepta înăuntru şi mă gândeam că n-ar fi fost rău să avem ceva ajutoare, chiar dacă pioasa congregaţie nu era nici pe departe un grup de samurai căliţi. Chestia asta de la urmă nu i-am mai spus-o, evident, voluntarului îndrăcit, care a plecat glonţ să execute ordinul, folosind o filă din cartea lui Kempis răsucită pe post de goarnă. Scăpaţi de prezenţa lui, rn-am pus pe treabă. Patul, cum spuneam, era din lemn, dar avea nişte bare de fier care susţineau picioarele şi pe care, odată smulse de la locul lor, le-am folosit drept rangă. Tot scobind cu ele, am lărgit spaţiul dintre pietre, până când a rămas destul loc să introduc cele două bare şi să mă las cu toată greutatea corpului pe ele. Piatra s-a mişcat puţin. Am apăsat iar şi, după câteva minute de sforţări şi transpiraţie, am reuşit să desprind blocul şi să obţin o deschizătură prin care încăpeam nu doar eu, ba chiar şi trupul cuiva mai zdravăn. Am fost nevoit să protejez lumânarea cu palma ca să nu se stingă flacăra de la curentul de aer. I-am dat-o Emiliei şi-am băgat 212 labirintul măslinelor capul prin gaură: un damf puturos mi-a năvălit în nări, iar glasul Lolei Flores mi-a mângâiat auzul. In rest, ceaţă.

  — Dă-mi lumânarea, i-am spus Emiliei. Protejând-o cu palma, am introdus lumânarea dată de Emilia. La lumina ei pâlpâitoare, mi-a fost dat să văd o încăpere ovală din care pornea un tunel. Lumina era slabă şi a trebuit să aştept ca ochii mei să se adapteze penumbrei ca să pricep că, de fapt, ceea ce luasem la început drept un cuier era un schelet tulburător. Fără nici o ezitare, mi-am strecurat prin gaură umerii, pieptul, şoldurile, scrotul şi extremităţile, iar apoi m-am ridicat în picioare în camera pomenită. La o examinare mai atentă a scheletului, am zărit o plăcuţă care-i atârna la gât şi pe care stătea scris: „Fray José Marfa, 1472-l541”, precum şi o pioasă urare: „Să vă fie de bine!” La picioarele scheletului încă se puteau distinge resturile putrezite a ceea ce în acel veac fusese, probabil, îmbrăcămintea de rigoare. Era să-mi cadă lumânarea, când am simţit cum o palmă mi se aşeza pe antebraţ. Insă era doar Emilia, care venise lângă mine.

  — Întoarce-te în chilie, i-am zis şi aşteaptă să vină călugării.

  — Ai de gând să intri acolo? M-a întrebat ea, arătându-mi tunelul. I-am spus că da.

  — Atunci merg cu tine.

  — Mai mult ca sigur că sunt şobolani, am prevenit-o.

  — Se-ascund ei când or să te vadă, mi-a răspuns ea drăgăstos. Nu am mai lungit vorba şi am intrat în tunel, ţinându-ne de mână. Pe stânga şi pe dreapta se iveau nişe unde rămăşiţe omeneşti îşi duceau somnul de veci. Nu doar şobolani, ci şi larve de viermi, o grămadă de muşte şi o mulţime de lilieci însufleţeau spaţiul cu prezenţa lor. Aerul era 213

  Un demon melodios aproape irespirabil. Vocea Lolei Flores lăsase loc celei a lui Julio Iglesias, care cânta De niña a mujer şi alte liiluri incontestabile, pe acordurile cărora până şi scheletele păreau să-şi legene vesele pelvisul concav. Tunelul devenea uneori atât de îngust, încât trebuia să avansăm în profil sau în patru labe. Apoi se lărgea iar într-o nouă încăpere, unde se îngrămădea altă promoţie de morţi. Dar, permanent, tunelul suia către ceea ce, potrivit calculelor mele, trebuia să lie vârful muntelui. Mergeam de ceva vreme, când Emilia m-a strâns de mână şi a susurat:

  — Uite! M-am uitat unde îmi arătase şi am văzut că unul dintre schelete purta o bluză pe care se aflau o emblemă şi aceste cuvinte: PRINCETON UNIVERSITY BASKETBALL TEAM. De mână îi atârna un pompon făcut din serpentine galbene.

  — Ce ciudat! Am exclamat.

  — Cine-o fi comis o asemenea profanare? A zis Emilia.

  — O să aflăm curând, i-am spus. Am mers mai departe şi am dat peste un perete de cărămidă care închidea tunelul. O simplă privire mi-a ajuns să constat că toate cărămizile erau false şi că în ungherele formate de perete cu tunelul nu era pic de praf sau pânze de păianjen.

  — E o uşă secretă, am zis. Păcat că nu mi-a dat prin minte să iau bara.

  — Am luat-o eu, a zis Emilia, arătându-mi unealta.

  — Ia te uită, am mormăit, văzându-i expresia de nepăsare când mi-a întins-o. Am purces din nou la sarcina ingrată de a desprinde ceva care evident fusese construit ca să-i oprească pe curioşi sau pe prieteni să vadă ceva ce nu-i privea. Peretele fals părea din oţel şi cred că n-aş fi reuşit decât să-mi 214 labirintul măslinelor irosesc puţinele forţe rămase, dacă ranga n-ar fi atins din întâmplare cine ştie ce mecanism care a făcut ca peretele să culiseze pe nişte şine şi să dispară în tavanul tunelului. Strălucirea multor tuburi fluorescente ne-a lăsat o clipă cu gura căscată.

  — Unde ne aflăm? M-a întrebat Emilia, prinzându-mă iarăşi de mână.

  — E un culoar de trecere care leagă catacomba de ceva, am zis după ce mi-am venit în fire. Ne aflam, neîndoielnic, într-un coridor recent construit, iar pe jos se găseau o mulţime de unelte, ţevi, ciocane pneumatice şi baterii portabile: resturi ale operaţiunilor care făcuseră posibilă găurirea culoarului. Într-un ungher se îngrămădeau o mulţime de cutii de apă tonică Schweppes.

  — Asta au băut muncitorii care au săpat coridorul, am dedus cu voce tare. Călugării au găsit, probabil, pe undeva cutiile pe care le-ai văzut în cămară şi le-au păstrat acolo, neştiind dacă lichidul din ele era potabil ori ba. Iar acolo se află difuzoarele de unde vine muzica. Un fenomen acustic pe care l-ar putea explica cine se pricepe la astea face să se audă cântăreţii în chilia călugărului. Numai că astfel de lămuriri, oricât de bune, nu clarifică principala necunoscută, asta dacă nu cumva acceptăm ideea că cineva a realizat o treabă de o asemenea anvergură numai ca să semene confuzie în sufletul unui evlavios.

  — Logic, a zis Emilia.

  — Atunci să mergem mai departe, am spus şi eu. Am continuat să mergem pe noul coridor însoţit de un cortegiu de lilieci şi şobolani care, profitând de deschiderea făcută de noi, se hotărâseră să emigreze din habitatul lor natural. Mergând în sus, am dat peste ceva care părea un vestiar de liceu, pe marginile căruia se înşirau dulapuri metalice încuiate cu lacăte de jucărie. Am forţat unul şi am deschis uşa unui dulap. Pe spatele ei fuseseră lipite fo215 li ii il nunti iii rin il ins tografia colorată a unei blonde despuiate ţi Hial mult! Vi deri. Înăuntru, un umeraş susţinea un halal ill> |on m illm nişte cizme de cauciuc, iar pe un rafl nişte numişi dllltl lin material rigid: nu aşa cum devin lucrurile d<- proHNlA i > litate după ce le speli de câteva ori, ci rigide din l. ibi li i ţie. De un cârlig atârna ceva care semăna cu un < oitum de scafandru din plastic transparent.

  — Fantomele, a zis Emilia. Fantomele pe care le-am văzut pe munte. Nu ştiu dacă pe Emilia a liniştit-o sau nu această explicaţie omenească a ceea ce atunci i se păruse o vedenie supranaturală. Ştiu, în schimb, că mie mi-a produs o uşurare colosală. Nu ştiu prea multe, dar am văzut destule filme ca să-mi dau seama că îmbrăcămintea pe care o găsiserăm era cea obişnuită pentru cei care lucrau cu materiale radioactive sau alte chestii rele şi m-am întrebat dacă pardesiul, numai bun pentru ploile de aprilie, putea să reprezinte o protecţie suficientă împotriva radiaţiilor corozive la care, probabil, ar urma să fim supuşi în scurt timp.

  — Emilia, stai pe loc, i-am zis. Nu ştiu ce răspuns mi-ar fi dat, fiindcă, mai înainte de-a fi reuşit să-l formuleze, s-a deschis o uşă şi au năvălit în vestiar cinci bărbaţi în chiloţi şi maiou, care, văzându-ne, au exclamat la unison:

  — What the hell is this?

  Capitolul 24 danger! Siduitatea de care dădusem dovadă în perioadele mele de libertate, frecventând marile bulevarde barceloneze şi arterele limitrofe, mi-a permis să înţeleg că bărbaţii aceia vorbeau în engleză, astfel că am încercat să-mi reamintesc fuga-fuguţa tot ceea ce, fiind mereu dornic să-mi lărgesc orizontul cultural, reuşisem să învăţ din această limbă cu ani în urmă şi în minte mi-au venit doar câteva cuvinte al căror înţeles, dacă într-adevăr l-am ştiut vreodată, îl uitasem, iar de succesiunea lor sintactică, colac peste pupăză, nu eram prea sigur, însă cu toate astea le-am pronunţat, încercând să dau glasului meu un ton cât se poate de cordial.

  — Fuck, shit, ass, snot, and milk twice. După care, pentru cazul în care încercarea mea de comunicare nu ajungea ca să risipească rezerva pe care noii veniţi ar fi putut s-o aibă faţă de sinceritatea intenţiilor mele, l-am izbit cu bara în cap pe cel mai voinic dintre ei, m-am răsucit pe călcâie şi, trăgând-o pe Emilia după mine, am fugit spre catacombă. Insă avantajul pe care ni-l oferea factorul surpriză n-a durat prea mult, căci cei cinci tipi şi-au revenit din uimire numaidecât, au schimbat între ei câteva propoziţii guturale, s-au luat după noi huiduind şi ne-au ajuns în magazia de scule, unde mă oprisem să caut frenetic lumânarea pe care o aruncasem nepăsător, crezând că nu-mi mai făcea trebuinţă şi fără de care nu aveam curaj să mă afund iarăşi 217 danger! În tunelul sinistru. Şi poate că ne-ar fi înşfăcat de-a binelea, ba poate că ne-ar fi şi aruncat în gura dogoritoare a unui cazan sau a unei turbine, ca să pierim arzând în convulsii îngrozitoare, dacă taman, în acel moment n-ar fi apărut, diir prelungitul mormânt, comunitatea religioasă în păr, cu stareţul în frunte, care, văzându-ne pradă agresiunii, neîndoindu-se de ce parte se afla virtutea şi de care viciul şi pătruns de acea cutezanţă insuflată de candoare celor care cred în ea cu adevărat, s-a năpustit asupra agresorilor noştri, care, evident paralizaţi de surprindere la vederea acelei şarje de călugări viteji, n-au reuşit să reacţioneze mai înainte ca sfinţii bărbaţi să sară pe ei cu rotiri de rase, unduiri de bărbi şi scrâşnet de oase. Aducând mulţumire cerului pentru acel ajutor providenţial pe care, sincer vorbind, nu contasem şi tot cu Emilia alături, fiindcă în ciuda resentimentelor făţişe ei faţă de mine, ori poate stârnită de ele, ea se hotărâse să mă urmeze până la capătul lumii, am evitat bumbăceala şi m-am întors pe acelaşi drum, lăsându-i pe catolici să se înţeleagă cu protestanţii. Din vestiarul de unde trebuiseră să plecăm în mare grabă şi unde ne-am întors fără să fim deranjaţi, începea o scară în spirală pe care am urcat până am ajuns la o platformă încăpătoare, pe unul dintre pereţii căreia se afla o fereastră de care ne-am apropiat cu prudenţă şi pe care am văzut următoarele: o sală rotundă, aproape la fel de mare ca o arenă de coridă dintr-un orăşel de provincie, care avea pe post de tavan o cupolă de metal decorat cu nişte bilioane mari cât capul meu, adică mărişoare, din mijlocul căreia se deschidea pe margine un fel de felie de mandarină prin care un telescop monumental era îndreptat spre cer, iar prin capătul lui m-am gândit o clipă că avea să ţâşnească celebra femeie-ghiulea de care mă legasem în vremurile mele de hârjoneală şi cu care ieşisem de câteva ori, 218 labirintul măslinelor dar pe care a trebuit s-o părăsesc din motive legate de sănătate şi prestigiu. Să nu vă închipuiţi că telescopul era singura minunăţie din acel loc, fiindcă peste tot era o desfăşurare de aparatură electronică de a cărei achiziţie n-aş fi crezut vreodată că era în stare o ţară lovită, după cum se ştie, de inflaţie, şomaj, anemie pecuniară şi alte rele şi mai grave, precum şi tabele de control, contoare nu doar de electricitate şi de gaze, ci şi pentru fenomene mult mai importante, aparate de o varietate foarte mare, pentru care lexicul meu precar nu are variante la îndemână şi numeroase ecrane de televizor, cât palma cel mai mic şi cât un cearşaf nupţial cel mai mare. Cred că astfel inventarul era complet.

  — Un observator sau un centru meteorologic? S-a întrebat Emilia. Am început să-mi scarpin ceafa, nasul, antebraţul, subsuoara, coastele şi a fost cât pe-aci să mă scarpin şi în fund când elementele acelui puzzle haotic au început să mi se aşeze în minte, unul după altul, la locul lor.

  — Să analizăm datele pe care le avem, am zis atunci. In primul rând, nu văd ce rost are să instalezi un observator pe vârful unui munte care se distinge prin veşnica lui ceaţă. Cu toate astea, în al doilea rând, îmi reamintesc discuţia purtată nu demult cu un călugăr venerabil care, după cum mi-a povestit chiar el, a descoperit o stea care nu figura în atlasele cerului. Atunci mi s-a părut improbabil ca tocmai el, dotat cu un telescop preistoric şi nu mai lung decât un… Decât o… în fine, nu foarte lung am spus până la urmă, fiindcă în minte îmi veneau doar metafore nepotrivite – să fi făcut o atare descoperire, bănuială care a sporit când mi-a spus tot el că steaua respectivă se mişca la fel de iute ca un iepure. Cu ştiinţă mai puţină, dar cu informaţii mai actualizate, afirm că ceea ce a văzut sărmanul călugăr nu era o stea, ci un satelit arti219 danger! Ficial. Astfel că n-ar fi deloc hazardat să afirm că ne aflăm într-o staţie de sondare şi de urmărire, dacă aşa i se spune, fără îndoială cu o administraţie mixtă, fapt care justifică din plin prezenţa indivizilor care vorbesc engleza şi care probabil că îndeplinesc funcţii tehnice înalte, lăsând, mă tem, pe seama părţii spaniole treburile cele mai mămuţe. Cât e ora?

  — Două şi un sfert, mi-a spus Emilia. De ce întrebi?

  — Pentru că la două fix începea transmisia prin satelit a meciului de fotbal. Adică, dacă lucrurile funcţionează după cum îmi închipui eu, la ora asta un satelit artificial trebuie să survoleze teritoriul nostru. Conştient că ocazia făcea toţi banii, am lăsat baltă respectul omenesc şi, ridicându-mi pulpanele pardesiului, ca să am mai mult spaţiu, m-am scărpinat plin de râvnă în locul pentru care îmi rezervasem un loc şi un moment mai discrete.

  — Am fost conştienţi tot timpul, am rostit simultan, că de fapt clenciul acestui caz era comiterea unui act de terorism. Şi mă întreb: ce rău mai mare se poate face decât să interferezi în transmisiune şi să privezi ţara asta, atât de lipsită de mângâiere, de o partidă de maxim…?

  — Trage de frâie, m-a întrerupt Emilia, cu neliniştea întipărită pe frumosul ei chip. Dacă ceea ce spui e adevărat, chit că sunt sigură că nu e, numai că sentimentelor nu le poţi porunci, iar ceva mai puternic decât raţiunea îmi spune să te cred, e posibil să avem de-a face cu ceva mai grav decât o simplă interferenţă într-un program de televiziune, cu care, fireşte, suntem mai mult decât obişnuiţi —- Explică-te, i-am zis. Acum ea era cea care se scărpina nu mai spun unde.

  — Dacă tot vorbim despre terorism, hai să vorbim serios, a continuat ea. Ce s-ar întâmpla dacă staţia asta, în loc să se afle pe mâna unor onorabili tehnocraţi, fideli datoriei pe 220 labirintul măslinelor care o au, loiali propriilor guverne şi devotaţi progresului, ar cădea în ghearele unor manipulatori fără scrupule, aventurieri, mercantili, mercenari şi cu planuri de genocid?

  — Îmi place, am rostit febril. Continuă.

  — N-ar fi oare de domeniul posibilului, a continuat Emilia, contaminată de ardoarea mea şi, fie vorba-ntre noi, de logoreea mea incurabilă, ca duşmanul, folosindu-se de aparatura aflată din belşug pe-aici, să devieze satelitul de pe ruta lui şi să-l prăbuşească pe meleagurile astea?

  — Ce mai buşi tură!

  — Nu fi copil. Am citit, deşi mi se pare că nu mă crezi în stare de un astfel de efort intelectual, că sateliţii artificiali folosesc drept combustibil energia atomică. Ia gândeşte-te. Toate ţinuturile catalane, dacă nu chiar toată Peninsula Iberică, ar putea să fie atinse de radioactivitate.

  — Dumnezeule! Asta ar îngreuna considerabil aderarea noastră la Piaţa Comună! Am exclamat. Trebuie s-o împiedicăm.

  — Cum? A întrebat Emilia.

  — Oricum, am zis eu.

  Capitolul 25 nuclear? Nu, mulţumesc r v/hiar lângă fereastră se afla un chepeng prevăzut cu un zăvor uriaş, asemenea celor de la carmangeriile unde se păstrează la rece fileturile până apare cineva în stare să plătească preţul lor exorbitant. Am tras zăvorul fără mari probleme, am deschis chepengul şi-am pătruns împreună în sala maşinilor. Ajunşi acolo, mi-am dat seama că nu ştiam ce să fac, fiindcă abia mă pricep să număr până la zece cu degetele de la mâini sau până la douăzeci, dacă mărimea operaţiunii cere neapărat să mă descalţ şi habar n-am de alte formule în afara celor elementare de politeţe, aşa că m-am uitat ca viţelul la poarta nouă, în timp ce secundele treceau şi dezastrul devenea iminent. Ca să fac ceva concret, m-am apucat să privesc ecranele de televizor, care mi s-au părut, faţă de restul, cele mai domestice aparate şi, prin urmare, cele mai uşor de manevrat. Majoritatea arătau liste de numere, litere şi semne de punctuaţie pe care nu m-am sinchisit să le descifrez. Unul dintre monitoare transmitea meciul cu o claritate magistrală. O pasă pe extremă greşit interceptată a zădărnicit o acţiune bine coordonată a echipei noastre, care ar fi putut să constituie o situaţie periculoasă pentru adversari. —…'ai să-mi bag picioarele, am mormăit. Un chiot al Emiliei m-a smuls din abstracţiunile în care plonjasem. Am privit înjur şi am văzut că dintr-o cabină cu geamuri care, fiind amplasată mai sus, trecuse neobservată, ieşea o fiinţă îmbrăcată cu halatul alb şi masca de 222 labirintul măslinelor scafandru din vestiarul despre care am povestit în capitolele precedente. Am dat fuga până la scara metalică pe care individul cobora agale, împovărat de ghetele grele pe care le purta, ara ajuns înaintea lui, l-am apucat de glezne şi am tras cu putere. A tras o buşitură atât de zdravănă, că i s-a spart masca de parcă ar fi fost o carafă, dând însă la iveală nu o faţă hirsută, răutăcioasă şi cu sprâncenele împreunate ca de haiduc, ci trăsăturile blajine ale unui domn ramolit şi chel, cu obrajii durdulii plini de zgârieturi provocate de sfărâmarea ochelarilor bifocali. Ruşinat de supărarea pe care i-o produsesem, i-am zis:

  — Excuse me, mister. La care, fiind ori mort, ori pur şi simplu ameţit, tipul n-a răspuns. L-am lăsat întins pe jos şi-am alergat din nou spre Emilia, care striga de mama focului după ajutor. Apăsase pe butoane şi trăsese de manete, iar acum dintr-un mănunchi de cabluri electrice ţâşneau scântei şi ieşea un fum albăstrui. Mi-am scos pardesiul şi l-am aruncat peste cabluri. Odată înlăturat pericolul, m-am dus la telescop şi mi-am lipit ochiul de lentilă, ca să aflu ce se întâmpla pe sus. Pe când eram copil, o vecină care lucra la Gran Teatro del Liceo, nu pe post de cântăreaţă, aşa cum dădea uneori de înţeles ca să se fudulească, ci adunând după fiecare reprezentaţie preaplinul intestinal pe care unii melomani, în starea de îmbătare care-i cuprindea, uitau să-l reţină, a găsit într-o lojă un binoclu cu montură de sidef şi l-a adus acasă, înainte de a-l vinde pe nimic, într-o noapte senină de vară, ca să privim cosmosul mai de aproape. Ţin minte că atunci când mi-a venit rândul am focalizat infinitul cu o nerăbdare reţinută, sperând să văd caracatiţe, balauri şi pitici, plus cine ştie ce alte năzbâtii, căci pe atunci mai persista credinţa, pe care ulterioarele descoperiri s-au îngrijit s-o dezmintă, că femelele altor lumi nu se osteneau să-şi acopere nurii, ca şi cum galaxiile ar fi fost 223 nulear? Nu, mulţumesc un veşnic calendar de birt, iar tot ce-am reuşit să disting a fost un fel de bucă murdară care era de fapt luna, aşa cum mi-a explicat didactic tata, trăgându-mi o palmă ca să nu mi-o iau în cap şi ca să-i dau binoclul soră-mii care, visătoare, s-ajurat, deşi avea încă de pe atunci mai multe dioptrii decât păr în cap, că văzuse pe cer faţa zâmbitoare a lui (lari os (. Ardei şi chiar credea că auzise primele acorduri dintr-o melodie a lui. 1 lăbar n-am de ce povestesc toate astea tocmai acum. Poate doar ca să marchez contrastul dintre această veche amintire a unei deziluzii şi ceea ce mi-a fost dat să contemplu prin telescopul staţiei spaţiale, adică o sferă aurie din care ieşeau vreo două-trei antene pe care viteza sau un vânt din prova le proiectau în urmă, atât de strălucitoare şi de măreaţă, încât nu m-aş fi mirat deloc dacă dintr-un unghi al câmpului vizual şi-ar fi făcut apariţia cei trei regi magi ducând în desagii de pe cămile aur, tămâie şi smirnă, însă despre chestia asta de la urmă, în treacăt fie zis, n-am aflat niciodată ce era şi la ce folosea. Dar dacă viziunea aceea m-a lăsat prostit de uimire şi extaziat, constatarea că bila devenea tot mai mare, semn limpede că se prăvălea spre noi cu o viteză înspăimântătoare, m-a readus la realităţi mai presante şi mai puţin promiţătoare. Mi-ani luat ochiul de pe lentilă şi, lipindu-mi gura de tub prin acelaşi loc pe unde privisem, am strigat din toţi bojocii:

  — Hei! E cineva acolo? Am lipit urechea de capătul telescopului, ca să văd dacă primeam vreun răspuns şi n-am perceput decât o linişte siderală înfiorătoare. M-am uitat iarăşi şi-am văzut că satelitul umpluse tot cercul cu strălucirea sa mortală.

  — Suntem pierduţi, am zis. Deznădăjduit şi disperat, dar hotărât să nu cedez fără luptă, m-am întors la tabloul de comandă, m-am aşezat pe un taburet turnant şi-am început să răsucesc rotiţe, să apăs 224 labirintul măslinelor pe clapete şi să introduc cabluri în toate găurelele rămase neocupate. Emilia mă privea de parcă ar fi aşteptat să spun ceva. Aşa că am perorat:

  — Nu pot să trec cu vederea faptul că sună ceasul de pe urmă, când privim în urmă cu luciditatea senină a celui care ştie că o să cadă cortina şi că, orice-ar fi, nu trebuie să mai dea socoteală. Nu pot să afirm că părăsesc această lume fără părere de rău; printre multele sentimente contradictorii şi inoportune care mi se adună în suflet, cu efecte în general nefaste, nu se numără stoicismul ilustru, nici eleganta resemnare. E trist să constat, ridicând ancora, că n-am avut niciodată virtuţile cele mai alese ale umanităţii: sunt egoist, timid, capricios şi şmecher. Din greşelile şi păcatele comise n-am ieşit nici înţelept, nici cinic, nici pocăit, nici precaut. Mai am mii de lucruri de făcut şi alte mii de aflat, dintre care aş cita, spre exemplu, următoarele: De ce ouă găinile? De ce e o diferenţă atât de mare între părul de pe cap şi cel din barbă, deşi sunt atât de aproape? De ce n-am cunoscut niciodată o femeie bâlbâită? De ce submarinele n-au ferestre, ca să poţi vedea fundul mării? De ce programele de televiziune nu sunt un pic mai bune? La fel, cred că şi viaţa ar putea să fie mai plăcută decât este, dar s-ar putea să mă-nşel ori să nu fie chiar aşa de rea, ci doar cam banală. Prost, indolent şi dezinformat, am devenit ceea ce sunt; poate că dacă aş fi fost mai căpos, aş fi ajuns mai departe. Nimeni nu-şi alege firea şi doar Dumnezeu ştie cine şi cum ne judecă meritele. Dacă aş avea mai multă carte, le-aş pricepe pe toate. Cum sunt un nătâng, totu-i învăluit în mister. Nu cred că pierd mare lucru.

  — Imaginea a dispărut, a zis Emilia, care, în loc să-mi împărtăşească amărăciunea şi să-mi cânte în strună, se apucase să privească monitorul.

  — Ăsta-i sfârşitul, am zis, ridicându-mă în picioare ca pentru o ultimă postură demnă. 225 capitolul 26 algoritmul măslinelor m strâns genele şi mi-am băgat capul între umeri, încercând inutil să amortizez impactul care se apropia. Şi atunci s-au petrecut mai multe lucruri în acelaşi timp. In primul rând, tehnicianul pe care îl crezuserăm mort şi care, slavă Domnului, nu murise, şi-a venit în simţiri, s-a ridicat fără să bag de seamă, s-a apropiat pe tăcute, mi-a dat un ghiont şi a zis:

  — Bine, dar ce-aţi făcut cu tabloul ăsta de control?

  — Satelitul o să ne cadă în cap, l-am anunţat. Departe de-a se lăsa impresionat de profeţie, a început să corecteze ce dereglasem eu, privindu-mă neîncetat cu coada ochiului, ca nu cumva să recurg din nou la violenţă sau la agresiune. Lucru imposibil acum, chiar dacă asta s-ar fi dovedit intenţia mea, deoarece prin chepengul pe unde Emilia şi cu mine intraserăm în sala maşinilor şi-au făcut apariţia cei cinci indivizi pe care-i lăsaserăm în coridor să se bată cu călugării, plus călugării în persoană şi unii şi alţii zdrenţuiţi şi mototoliţi de loviturile administrate reciproc, până când unul dintre indivizi, care o mai rupea în latină, reuşise să stabilească o firavă linie de comunicare cu stareţul şi să risipească neînţelegerea iscată de mine. Şi, de parcă asta n-ar fi fost suficient, o lampă roşie aflată pe perete a început să clipească intermitent, o sirenă s-a apucat să sune amarnic şi la apelul celor două belele au apărut în locul acela, care din fericire era larg, nu mai puţin de zece agenţi din Garda Civilă şi un 226 labirintul măslinelor detaşament de militari care, judecându-i după statură, conformaţie, armament şi uniformă, sigur nu erau de la intendenţă. S-a produs învălmăşeala de rigoare, la capătul căreia m-am trezit încătuşat şi cu o duzină de mitraliere aţintite asupra mea. Tehnicianul s-a plâns imediat după ce a fost restabilită ordinea:

  — Individul ăsta m-a lovit, apoi s-a apucat să umble la comenzi. A făcut-o lată, însă graţie eroismului de care am dat dovadă, legătura a fost restabilită. Uitaţi ce bine se vede meciul. Ne-am uitat cu toţii spre monitor şi am văzut că echipa noastră făcea un marcaj de speriat.

  — Daţi-mi voie să limpezesc această încurcătură, am început.

  — Să vorbeşti când eşti întrebat, m-a întrerupt şeful Gărzii Civile. Şi pune ceva pe tine, degeneratule, că-i o domnişoară de faţă şi stai cu ea la prevedere. Unul dintre agenţi mi-a împrumutat mantaua lui, cu care m-am acoperit.

  — Iar acum, a continuat şeful, explică-ne de-a ce te jucai.

  — Încercam să împiedic un act de sabotaj teribil, domnule comandant, i-am spus.

  — Şi cine urma să-l comită, drăguţule?

  — Domnii aceştia, am zis, arătându-i pe tehnician şi pe cei cinci indivizi de limbă engleză – sau pe complicii lor. După ce-a scos un hohot în care nu se simţea nici un strop de amuzament, şeful Gărzii Civile a avut amabilitatea să-mi spună că atât cei cinci indivizi, cât şi tehnicianul erau ingineri spaţiali, care lucrau de mulţi ani în staţia de monitorizare şi că nimeni, în afară de mine, Emilia, călugării şi liliecii care zigzagau prin cupolă, nu reuşise să in227 algoritmul măslinelor tre sau să iasă din instalaţie, fiindcă era înconjurată de trupe speciale, aflate sub dublă comandă.

  — Adevăr, dumneata, Dumbo? A zis şeful la încheierea explicaţiei, dându-i un cot în burtă şefului trupelor străine.

  — Whateveryou say, oldgeezer, l-a aprobat respectivul, cu un zâmbet schimonosit. Mi s-a părut că spiritul de colaborare dintre aliaţi nu mergea tocmai uns. Mă şi gândeam cum să profit de acea uşoară dezbinare ca s-o tulesc, când şeful mi s-a adresat din nou şi m-a anunţat:

  — Nu mai e nevoie să-ţi spun că eşti arestat, nici că doi cu doi fac patru. In conformitate cu legislaţia în vigoare, trebuie să-ţi citesc nu ştiu ce drepturi, dar cum mi-am lăsat acasă codul şi notiţele, o să trebuiască să te mulţumeşti cu bunele mele intenţii şi cu câteva perle din înţelepciunea populară. Şi s-a apucat să turuie că la poalele marilor copaci nu creşte iarba sau că unde dă Dumnezeu sfântul Petru blagosloveşte, până când a fost întrerupt de stareţul căruia inginerul poliglot îi tradusese în latină ce-i spusese comandantul străin în engleză, pentru a-i comunica faptul că respectivul revendica pentru el jurisdicţia asupra persoanei mele.

  — Nici vorbă de aşa ceva, a replicat şeful, făcându-se foc. Nea Caisă ăsta e supus al Coroanei.

  — Zice domnul acesta că maiorul Webberius spune că staţia spaţială nu este teritoriu spaniol.

  — Nu mai spune! S-a răstit şeful, aprinzându-şi o ţigară de foi şi aruncând o privire spre monitor. Iar pe deasupra ne-au şi dat un gol. Străinii au început să discute între ei, iar naţionalii să urmărească evoluţia meciului, ceea ce i-a permis Emiliei să se apropie de mine şi să-mi şoptească:

  — Am impresia că ne-am băgat într-o mare belea. 228 labirintul măslinelor 229 – In privinţa asta suntem cu totul de acord, i-am spus, dar cu puţin noroc ţie n-or să-ţi facă nimic. Dacă te-ntreabă, spune-le că ai stat tot timpul alături de călugări. N-or să creadă, dar mă-ndoiesc că vor prea multă publicitate în jurul acestei afaceri ruşinoase, şi-i destul o faţă frumoasă şi… Alte atribute pentru ca presa să se repeadă precum o haită de copoi.

  — Şi tu?

  — După cum vezi: ori scaunul electric, ori spânzurătoarea.

  — S-ar putea să nu ne mai vedem.

  — Nu-i doar posibil, ci chiar foarte probabil. Nu-mi purta pică şi fă-mi un ultim serviciu. Ochii Emiliei s-au întunecat.

  — Orice vrei.

  — Nu povesti nimănui ce-ai auzit că spuneam când credeam că vine sfârşitul lumii. Nu mă pregătisem deloc, iar acum mă simt puţin ridicol.

  — Şi pe bună dreptate, a zis ea, trecând de la blândeţe la dispreţ. Soarta mea atârna încă de firul disputelor internaţionale, când s-a deschis încă o dată uşa şi în încăpere a intrat nici mai mult nici mai puţin decât comisarul Flores.

  — Cum merge treaba? A întrebat el, înainte să spună cine e.

  — Prăpăd, băiete, a zis comandantul. L-au făcut de două parale pe antrenorul naţionalei şi s-au lansat în comentarii pesimiste despre viitorul fotbalului spaniol. Iar când eu, fără să mă pot stăpâni, am intervenit în discuţie ca să-mi exprim dezacordul, m-au băgat în seamă, iar comisarul Flores, după ce s-a legitimat în faţa autorităţilor competente aflate acolo, le-a comunicat că se prezentase la locul faptei pentru a mă lua în primire şi că dacă nu erau de acord, n-aveau decât să-şi sune suii Ifţ orii ni ii I măslinelor periorii şi să primească de la ei instrucţiunile de rigoare, ceea ce s-a şi comis fără întârziere, afacerea clăi ili< îiidu-se pe loc. După ce-au fost reglementate formalităţile acestui caz, comisarul Flores a spus:

  — Cu dragă inimă aş mai rămâne să văd cum se încheie masacrul – se referea, evident, la meci – dar am impresia că avem o trebuşoară de rezolvat numaidecât, iar acum n-am timp de pierdut, aşa că, dacă-mi permiteţi, mă retrag şi iau cu mine şi podoaba asta. Rămâneţi cu bine. Mi-a făcut un semn şi-a luat-o spre ieşire. Ca să evit despărţirile, l-am urmat fără să ridic ochii din pământ. Comandantul, foarte amabil, s-a oferit, să ne însoţească. Am ieşit tustrei din staţia, care, văzută din exterior, părea o oală de noapte cu gura în jos, şi-am luat-o pe o cărare ce ducea până la o esplanadă unde aştepta un elicopter cu palele pleoştite, în care comisarul m-a făcut să urc în şuturi, făcând şi el la fel după ce s-a despărţit de comandant cu ample dovezi de camaraderie. Pilotul elicopterului ne-a urat bun-venit la bord, ne-a spus să ne legăm centurile de siguranţă şi să stingem ţigările sau orice altceva am fi fumat în acel moment şi, fără să verifice dacă i-am dat ascultare ori ba, a pornit motoarele şi a aprins un reflector puternic, de a cărui lumină orbitoare a profitat comandantul, lăsându-se pe vine ca să culeagă nişte ciuperci. Palele s-au învârtit cu o viteză crescândă şi aparatul a început să se ridice de la sol, spre marea mea spaimă, iar după expresia pe care o avea şi a comisarului Flores. Am privit în jos şi l-am văzut pe comandant transformat într-un soldăţel de plumb, mai puţin mantaua, care se răsucea agitată de curentul stârnit de elicopter. In scurt timp, ceaţa care ne învăluia l-a înghiţit şi n-am mai văzut nimic până când nu ne-am îndepărtat, şi-atunci am reuşit să contemplăm cerul senin şi înstelat. 230 labirintul măslinelor Era încă întuneric bine când am ajuns la biroul comisarului Flores, pe Via Layetana, după ce aterizaserăm fără probleme la aeroport şi fuseserăm conduşi la comisariat de o maşină a poliţiei care ne aştepta. De-a lungul întregului drum comisarul nu-mi spusese nici un cuvânt, nici măcar nu mă înjurase, ceea ce mă făcea să cred că era supărat pe mine de-a binelea. Ajunşi în birou, a dat ordin să-i fie adusă o cafea cu rom, iar când poliţistul de serviciu i-a răspuns că barurile erau închise, a dat cu pumnul în masă şi-a exclamat că oare la ce bun să ajungi comisar sau chiar înalt Pontif dacă nu poţi să bei o cafea cu rom când ţi se scoală, că ar cam fi timpul ca cineva cu vână tare să pună odată capăt anarhiei dezlănţuite şi lipsei de ordine, că se pişa şi se căca pe toate barurile din Barcelona şi în special pe cele care erau închise la patru fără un sfert dimineaţa. Poliţistul de serviciu, care dispăruse la începutul acestei tirade, a reintrat şi a anunţat că un domn voia să vorbească urgent cu domnul comisar. Socotind că poate nu i-ar veni rău să aibă pe cine să-şi descarce nervii, comisarul a zis că să intre fiul de căţea care îndrăznea să-l deranjeze şi astfel a obţinut audienţă la o oră atât de neobişnuită bunul meu prieten, don Plutarquete, bătrânul istoric.

  — Credeţi-mă, domnule comisar, a început el să spună de îndată ce a intrat în birou, că pentru nimic în lume n-aş fi îndrăznit să vă fac să pierdeţi timpul şi, după câte intuiesc, chiar proverbiala ţinută, dacă n-aş fi considerat că lucrul care mă aduce în această augustă clădire este de cea mai mare importanţă. Cum am aflat ce s-a petrecut, am venit în goană. Din fericire, când abia mă apucasem să fac autostopul pe şosea, m-a luat un motociclist care nu numai că a avut amabilitatea să mă ducă până la intrare, ci mi-a împrumutat şi jacheta lui, ca să nu-mi fie frig pe drum. Un băiat de toată isprava, ce mai, dintre cei mai 231 algoritmul măslinelor amabili, care chiar acum este interogat în beci pentru că a condus fără carnet o motocicletă furată în stare de ebrietate. Dar nu relatarea odiseei mele modeste mă aduce aici, ci lămurirea unor aspecte din această poveste care mă tem că au rămas cam neclare pentru dumneavoastră. Înainte de toate şi dacă mai valorează ceva cuvântul meu, aş vrea să vă asigur, stimate domnule comisar, că prietenul meu aici de faţă a acţionat tot timpul mânat de motivele cele mai altruiste cu putinţă, nu potrivit logicii elementare. Romantic din fire, înclinat spre literatură şi incult din motive care n-au de-a face cu acest caz, sărmanul de el a crezut că se confruntă cu o maşinaţiune diabolică, ba chiar cu un complot apocaliptic. Nimic mai fals. Din studierea sumară a arhivelor ordinului religios, am constatat că acesta e proprietarul de drept al pământurilor pe care se află mănăstirea, pe traseul drumului spre Santiago. Dacă ordinul se stinge, aşa cum pare că se va întâmpla, respectivele proprietăţi revin statului spaniol, conform legii de amortizare a lui Mendizabal, sau, în lipsa acestuia, Sfântului Scaun: un caz delicat de drept internaţional asupra căruia ar fi prematur să ne pronunţăm. Ce contează este că întreprinderea de măsline, al cărei sediu a fost, de altfel, cuprins de flăcări ieri după-amiază, râvnea la acele terenuri, fie pentru că se gândea să le transforme într-o zonă de turism care, la adăpostul recidivei religioase de care suferim, şi-ar fi arătat roadele copioase, fie pentru a specula cu ele în alt fel. Holdingul ştia că ordinul era pe cale de-a intra în ultima etapă a istoriei sale şi înainte să dispară ultimul său membru, iar aspectul patrimonial să se complice, a început să tragă sfori şi să opună eventualelor causa habientes figura juridică eficientă a faptului consumat. Ca să vedeţi ce treabă simplă. E posibil ca banii din faimoasa valijoară, care a dat atâtea ocoluri şi a costat atâtea vieţi nevinovate, să fi fost destinaţi coruperii cine ştie 232 labirintul măslinelor cărui funcţionar venal de la cadastru, care s-ar fi pretat să falsifice registrele. Nu ştiu. Fapt este că, stimate domnule comisar, prieten drag, nici satelitul, nici staţia spaţială n-aveau nimic de-a face cu acest caz. Fantezia populară sănătoasă susţine teoria valabilă din punct de vedere estetic, însă falsă istoriceşte, cum că dimensiunea crimei trebuie să fie pe măsura măreţiei rezultatului urmărit sau a sumei de bani aflate în joc. Totuşi, a fost demonstrat că cei care se dedau la astfel de escrocherii nu sunt dotaţi nici cu multă inteligenţă, nici cu o imaginaţie debordantă. Trist, dar adevărat. Dacă în loc să-şi piardă seninătatea şi să se lase acaparat de imaginaţie şi fiţi atenţi, pentru că aici vine morala poveştii, acest om cumsecade ar fi urmat metoda lentă şi plictisitoare numită algoritm, care constă în examinarea cu sânge-rece a tuturor posibilităţilor înainte de-a trage o concluzie definitivă, nu s-ar mai fi aflat acum aici, expus Dumnezeu ştie căror rigori. Odată încheiată tirada, comisarul Flores i-a mulţumit plin de efuziune doctului istoric, l-a întrebat dacă avea onoarea să se afle în prezenţa celebrului profesor don Plutarquete Pajarell, care timp de douăzeci de ani furase cărţi din Biblioteca Centrală şi după ce a constatat că, într-adevăr, aşa era, a dat ordin să-l bage la puşcărie. După ce l-au săltat, a sunat telefonul. Comisarul a răspuns, a ascultat ce-i spunea cel de la capătul celălalt al firului, a făcut câteva plecăciuni şi a dat asigurări că va îndeplini imediat cele dispuse – să n-aibă grijă, nu avea să se mai întâmple. A închis şi mi-a spus: —- Haide.

  — Unde?

  — O să vezi tu. Am presupus că mă aştepta nerăbdător un pluton de execuţie şi m-am simţit îndreptăţit să formulez o rugăminte. 233 algoritmul ilintloi – Domnule comisar, luaţi-mi de pe inimă <> < lieslie <, uc mă roade. De unde aţi ştiut că eram amestecat în chestia cu satelitul? M-a privit gata să dea cu mine de-a azvârlită şi a zis:

  — Cum dracu' să nu ştiu, tâmpitule? Şi fundu' gol, pe deasupra! N-a mai adăugat nimic şi am înghiţit în sec. Am început un marş lung pe coridoarele vesele ale augustei clădiri, iar pe unul dintre ele, cum face viaţa de le brodeşte, ne-am întâlnit cu doi poliţişti în uniformă, care o duceau în cătuşe pe soră-mea Candida.

  — Candida! Am exclamat, oprindu-mă şi lipindu-mă de pereţi, ca să nu mă ajungă cu şuturile. Ce-i cu tine aici? Comisarul Flores şi cei doi au avut amabilitatea să ne lase să dialogăm puţin, iar asta i-a dat Candidei prilejul să-mi relateze faptele care duseseră la întâlnirea de familie narată aici.

  — La puţin timp după ce-aţi plecat, logodnica asta a ta, care, dacă vrei să afli părerea mea, nu prea e-n regulă, s-a trezit şi-a început să profereze o sumedenie de cuvinte urâte pe care eu, sincer vorbind, nu le-aş fi îngăduit la mine în casă, dacă n-ar fi fost vorba despre viitoarea mea cumnată. După ce şi-a terminat repertoriul, care pe bune că-i bogat, m-a întrebat dacă am ceva bani la-ndemână. I-am dat puţinul ascuns sub saltea şi m-a întrebat dacă ştiam de unde şi-ar putea face rost de un paşaport valabil. Am iscodit-o la rândul meu dacă îi trebuia pentru călătoria de nuntă şi fiindcă mi-a spus că da, i-am dat adresa unui specialist foarte bun. A expus de două ori la Vandres! Fata mi-a zis că nu mai stă şi-a plecat cu banii. Trei ore mai târziu, cioc-cioc la uşă. M-am gândit c-o fi ea, dar erau curcanii ăştia doi care mă-nsoţesc acum – mi i-a arătat pe cei doi poliţişti, care probabil că-i spuneau comisarului Flores versiunea lor – şi care, cu purtări alese, m-au întrebat unde 234 labirintul măslinelor era fata care stătea în casa mea, dacă se putea da un astfel de nume, au adăugat ei cu dispreţ, unei asemenea cotineţe. La care am răspuns că eram săracă, dar că în cinste nu mă-ntrecea nimeni; că nu ştiam despre ce fată vorbeau şi că refuzam să mai răspund la întrebări, dacă nu se înfăţişa pe loc avocatul meu.

  — Te-ai uitat prea mult la televizor, Candida, am întrerupt-o. Şi ei ce ţi-au zis?

  — Că n-am nevoie de un avocat, ci de un veterinar. Închipuie-ţi! M-am făcut foc… Şi iată-mă aici.

  — Nu ţi-au spus de ce-o căutau pe Măria Pandora?

  — Ba da, mi-a zis soră-mea, se pare că e implicată în asasinarea unuia Toribio Pisuerga. Ştii ceva despre asta?

  — Nimic. De ce nu le-ai spus adevărul?

  — Dragă, mi-a zis soră-mea, cum era să-ţi torn logodnica?! Am rămas puţin pe gânduri, iar apoi am spus:

  — Ai procedat foarte bine, Candida. Şi să nu-ţi faci griji, mă ocup eu de toate.

  — Sigur, a zis ea. Şi cu asta discuţia noastră s-a încheiat, fiindcă cei doi poliţişti au dus-o într-o direcţie, iar pe mine m-a târât în cea opusă comisarul Flores, căruia, după câţiva paşi, i-am spus să intervină pentru soră-mea, care n-avea nici o vină, lucru care nu a părut să-l mişte din cale-afară. Am mers mai departe şi am ieşit în stradă pe o uşă laterală. Acolo nu mă aştepta o execuţie sumară, ci chiar maşina de poliţie care ne adusese de la aeroport şi în care acum se aflau doi tineri şi falnici poliţişti. Am suit şi maşina a luat-o din loc. Nu mai ţin minte dacă drumul a fost lung sau scurt, fiindcă l-am parcurs absorbit de gânduri şi destul de iritat de acea ultimă întâlnire, care nu numai că era dureroasă, dar punea sub semnul întrebării concluziile 235 algoritmul tnâilitit foi ireproşabile prin care până atunci don Plutarquete fl i U mine rezolvaserăm cazul interesant care face obiectul. I< CB tei cărţi. Şi mi-am jurat că, dacă aveam vreodată să-mi i e capăt libertatea, primul lucru pe care îl voi face va li sa încerc rezolvarea multelor lucruri neclare şi puncte negre ce rămân mereu la misterele pe care le rezolv. N-am avut cum să nu mă întreb, în lumina celor de mai înainte, cum oare putea cineva să privească spre viitor cu încredere şi cu privirea dreaptă, când tot trecutul îi era presărat de fisuri şi de umbre, iertaţi-mi similitudinea, iar prezentul o necunoscută prea puţin dătătoare de speranţă, după cum îmi dădea de înţeles tăcerea încruntată a comisarului Flores. Cerul era mohorât când am parcat lângă gardul balamucului şi am coborât. Comisarul a făcut câţiva paşi, până când a localizat punctul pe care l-a socotit cel mai potrivit şi, fără zăbavă, le-a făcut un semn celor doi poliţişti care ne însoţeau. Ştiind că era inutil să opun rezistenţă, i-am lăsat să mă apuce de picioare şi de mâini, să mă legene de vreo două-trei ori şi să mă arunce în aer. Am aterizat în răsadul de trandafiri şi atât de bine alesese comisarul Flores poziţia, distanţa şi parabola, că n-a lipsit mult să-l strivesc pe Pepito Purulencias, care îşi vedea de treabă tot cu găleata şi ciocanul la vânat de gândaci.

  — Iartă-mă că te-am speriat, Pepito, i-am zis, ridicându-mă şi încercând să-mi smulg din carne spinii care îmi pătrunseseră peste tot la căderea în stratul de trandafiri. Departe de-a se arăta supărat, Pepito a zvârlit cât colo uneltele de ucis, m-a pupat pe ambii obraji, m-a îmbrăţişat şi m-a bătut pe omoplaţi cu o efuziune care mi s-a părut pe cât de nejustificată, pe atât de exagerată.

  — Băiete, ce bucurie! Dă-mi voie să fiu primul care te felicită, l-am auzit rostind, fără să reuşesc să pricep la ce se referea. Şi ai tăcut chitic! Te-am văzut toţi, medicii, infirmierele, colegii – toţi, fără excepţie. Ai fost nemaipomenit. Foarte natural şi foarte profund. 236 labirintul măslinelor Vocea era foarte clară şi foarte sigură. Fireşte, n-am înţeles nimic din ce-ai spus, dar ne-ai făcut o impresie excelentă. Cine ar fi crezut? Doctorul Sugranes nu-şi mai încape în piele de mândrie. Mai târziu aveam să aflu plin de consternare că, în zăpăceala mea, tot apăsând pe butoanele şi pe clapetele din staţia spaţială, generasem un efect curios al undelor şi al frecvenţelor, iar în loc de meciul de fotbal, imaginea mea insolentă şi cuvintele nesăbuite pe care le însăilasem umpluseră câteva minute ecranele tuturor televizoarelor din ţară. In dimineaţa următoare, la micul dejun, în loc de lapte prins, ca toată lumea, am primit pâine tare şi un Pepsi-Cola.

 

 

          SFÂRŞIT