Labirintul măslinelor

 

  CUPRINS:

  Capitolul 1 de cine şi cum am fost sechestrat… 5

  Capitolul 2 şi de ce… 13

  Capitolul 3 paşi greşiţi… 19

  Capitolul 4 încâlceală… 31

  Capitolul 5 ca-n filme… 41

  Capitolul 6 igienă exagerată… 55

  Capitolul 7 mai nimic… 67

  Capitolul 8 imposturi… 77

  Capitolul 9 să-ţi lingi degetele… 85

  Capitolul 10 alte năzbâtii… 95

  Capitolul 11 somn şi raţiune… 109

  Capitolul 12 despre veleitate, sau destinul… 124

 

 

 

  EDUARDO MENDOZA s-a născut în 1943, la Barcelona. în copilărie se visa toreador, explorator sau căpitan de vas, dar va da uitării setea de aventură odată ce descoperă plăcerea de a citi. Fascinaţia cărţilor îl va urmări şi mai târziu, ca elev al şcolii catolice Hermanos Maristas şi ca student la Drept, iar la 23 de ani, ajuns la Londra cu o bursă în sociologie, petrece mare parte din timp citind şi scriind. La întoarcere, lucrează ca avocat şi asesor la Banca Condal. Aici se familiarizează cu limbajul juridic şi birocratic, parodiat apoi în romane. In 1973 părăseşte Spania, pe care o descrie ca fiind, în acei ani, „tristă, amară şi violentă” şi se mută la New York, ca traducător în cadrul ONU. Prima lui carte, publicată în primăvara anului 1975, La verdad sobre el caso Savolta, nu este privită cu ochi buni de cenzură. Câteva luni mai târziu moare Franco, ceea ce schimbă destinul acestui roman (Premiul Criticii, 1976), înţeles acum ca o anticipare a schimbării societăţii, dar şi a literaturii: este socotit iniţiatorul postmodernismului în Spania. Mendoza reconstruieşte, în manieră proprie, toate tipurile de roman şi de discurs, de la foileton până la science-fiction, combinând nivelul cult cu cel popular, realismul magic cu explicaţiile naturaliste şi grandilocvenţa exprimării cu platitudinea mesajului. Succesul celui de-al doilea roman, El misterio de la cripta embrujada (1979, Misterul criptei vrăjite, Humanitas, 2006), îl determină să scrie alte două romane cu acelaşi protagonist: El laberinto de las aceitunas (1982, Labirintul măslinilor, Humanitas, 2006) şi La aventura del tocador de senoras (2001, Peripeţiile coafezului). Se întoarce în oraşul natal în 1983, unde continuă să traducă pentru diverse organizaţii internaţionale; în paralel, publică romane, piese de teatru, eseuri şi ţine cursuri de traducere şi interpretare la Universitatea Pompeu Fabra din Barcelona.

  Capitolul 1 de cine şi cum am fost sechestrat c – «Stimaţi pasageri, în numele comandantului Flippo, care, iată, revine astăzi la serviciu după operaţia recentă de cataractă, vă urăm bun-venit la bordul zborului 404 cu destinaţia Madrid şi vă dorim o călătorie plăcută. Durata aproximativă a călătoriei va fi de circa cincizeci de minute şi vom zbura la o altitudine de etcaetera, etcaetera. Mai experimentaţi decât mine, puţinii pasageri care folosesc la această oră legătura aeriană şi-au legat centurile de siguranţă şi şi-au aşezat după ureche chiştoacele ţigărilor stinse în grabă. Motoarele au huruit şi avionul a început să se mişte cu un balans neliniştitor, care m-a făcut să mă gândesc că dacă aşa se deplasa pe pământ, cine ştie cum se va descurca pe cerul Spaniei. Am privit pe fereastră pentru a vedea dacă printr-un miracol nu cumva ajunseserăm la Madrid, însă am desluşit doar imaginea vagă a terminalului Prat care dispărea în întuneric şi nu m-am putut abţine să mă întreb, aşa cum orice avid cititor o va fi făcut deja, ce căuta un neisprăvit ca mine în acel avion, ce motive mă purtau în capitala regatului şi de ce descriu atât de detaliat această golgotă căreia i se supun în fiecare zi mii de spanioli. La toate astea voi răspunde că la Madrid s-a declanşat una dintre aventurile mele cele mai periculoase, dificile şi, pentru cei dispuşi să tragă învăţăminte din povestea asta, una dintre cele mai edificatoare ale vieţii mele trepidante. Totuşi, să afirm că totul a pornit într-un avion ar însemna să nedreptăţesc adevărul, fiindcă 4 labirintul măslinelor evenimentele au pornit să se deruleze încă din noaptea anterioară, dată la care, de dragul rigorii cronologice, trebuie să revin pentru a relata începutul peripeţiilor mele. Abia sosise primăvara în emisfera septentrională, unde mă aflam şi eu, iar odată cu apariţia primelor semne de vegetaţie, doctorul Sugranes, care adăuga temeinicelor sale cunoştinţe medicale, recunoscutelor sale capacităţi administrative sau neprihănitelor sale calităţi disciplinare şi o dragoste pentru natură improprie celor anterioare, mi-a recomandat din nou să caut cu iscusinţă, să cercetez cu tenacitate şi să elimin cu îndârjire gângăniile obraznice care-i infestau trandafirii, mândria lui, pe care noi trebuia, printr-o muncă trudnică, să-i facem să crească în acea ariditate spirituală şi geologică. Lepidopterele, dacă ăsta era pedigriul în care puteau fi încadraţi, îşi efectuau alimentarea dăunătoare în timpul nopţii, iar noaptea cu pricina ne-a găsit pe Pepito Purulencias, un flăcău tomnatic din Girona, care încercase de pe bicicletă să-l atace pe guvernatorul oraşului nemuritor şi pe mine înarmaţi cu câteva găleţi şi tot atâtea ciocane, miorlăind prin tufişuri şi dându-ne de ceasul morţii să reproducem fără succes ţipătul unei femele în călduri. Ţin minte că Pepito, un neofit în astfel de treburi, era cât se poate de excitat şi făcea mereu comentarii de felul:

  — La urma-urmei, de ce nu ne-ar trimite să agăţăm gagici în loc de gândaci? Ce părere ai? Iar eu îi spuneam să facă linişte, ca să nu sperie vânatul. Numai că nu era chip să-l faci să tacă, mai ales când, închipuindu-şi că dibuise pe pipăite, fiindcă era o beznă de-ţi băgai degetele în ochi, carapacea unui cărăbuş şi că-l zdrobise cu o lovitură distrugătoare, a reuşit doar să-şi strivească unghia degetului mare de la picior. Încercam să nu-l bag prea mult în seamă şi să îmi văd de treabă, fiindcă doctorul Sugranes s-ar fi supărat dacă nu i-am fi adus găleţile de cine şi cum, am fost sechestrat suficient de pline cu gângănii, iar relaţia mea cu el cam şchiopăta şi asta mă îngrijora cei mai tare, întrucât pentru săptămâna viitoare era prevăzută transmiterea de la Buenos Aires, via satelit, a partidei cruciale dintre naţionala noastră şi cea a Argentinei, decisivă pentru clasificare şi numai celor care aveau să se poarte foarte bine avea să li se permită să vadă meciul la singurul televizor existent în prăpăditul nostru de stabiliment. Nu se poate spune că nu dobândisem un comportament echilibrat, chiar dacă într-o perioadă de mult trecută a vieţii mele, recunosc, fusesem destul de agitat şi spurcat Ia gură, nu prea avusesem respect faţă de proprietatea, demnitatea şi integritatea fizică a aproapelui, pe scurt, mă arătasem prea puţin respectuos faţă de normele elementare de convieţuire umană, iar anii petrecuţi închis în acea instituţie, atenţia pe care doctorul Sugrahes şi subalternii săi competenţi mi-o acordaseră, dar, mai ales, bunăvoinţa de care eu însumi dădusem dovadă, mă transformaseră, după părerea mea, într-un delincvent reformat, o fiinţă nouă şi, m-aş încumeta chiar să afirm, cel puţin într-un exemplu de corectitudine, bună-cuviinţă şi bun-simţ. De fapt, conştient că mă reabilitasem, considerând prin urmare că nu mai era nevoie să mi se prelungească încarcerarea decisă de tribunal şi dorind să mă bucur în fine de o libertate binemeritată, nerăbdarea mă trăda uneori şi nu mă puteam abţine să mă iau la bătaie cu câte un infirmier, să distrug obiecte care nu-mi aparţineau şi să-mi vină să agresez infirmierele sau pe vizitatoarele altor pacienţi care, probabil fără rea intenţie, nu-şi ascundeau nurii, aşa cum ar fi fost mai înţelept s-o facă. Toate acestea, plus excesul de zel al autorităţilor, o anumită reticenţă din partea medicilor care trebuiau să mă externeze şi bine cunoscuta lentoare a formalităţilor birocratice, împiedicaseră nenumăratele instanţe să producă efectul mult dorit, deşi mă adresam neobosit şi: labirintul măslinelor 8 cu regularitate tuturor ierarhiilor juridice, iar asta făcuse ca şederea mea între zidurile balamucului să numere, iată, şase ani lungi, ce se împlineau tocmai în pragul primăverii despre care am pomenit mai devreme. Starea asta de spirit, oricât de grea ar fi fost, nu m-a împiedicat să-mi dau seama că, brusc, colegul meu amuţise. După câteva minute şi mirat de tăcerea lui, am şoptit:

  — Pepito, ce faci? Nu mi-a răspuns decât foşnetul frunzelor.

  — Pepito, unde eşti? Am insistat, cu acelaşi rezultat. Am intuit că un pericol dădea târcoale şi, pentru orice eventualitate, m-am pus în gardă, deşi experienţa m-a învăţat că punerea în gardă echivalează de obicei cu adoptarea unei expresii înţelepte şi cu resemnarea faţă de ceea ce ar urma să se întâmple oricum. Într-adevăr, după câteva secunde s-au năpustit asupra mea două umbre mătăhăloase care m-au pus jos şi m-au lipit cu faţa de pământ, ca să nu pot striga. Am simţit cum îmi leagă mâinile şi mă bruschează, drept pentru care, conştient că orice rezistenţă era inutilă, mi-am redirecţionat slabele forţe rămase spre scuiparea mizeriei şi viermilor pe care mi le îndesaseră în gură înainte de a mi-o închide cu o cârpă murdară. Întrucât nu am reuşit, am încercat să nu-mi înghit saliva, lucru deloc uşor, cum poate să constate oricine doreşte să facă un astfel de experiment fie în scopuri academice, fie din solidaritate cu persoana mea. Insă nu acest ultim sentiment a părut să-i anime pe atacatorii mei, căci de îndată ce m-au transformat într-un balot legat fedeleş, au început să mă târască fără menajamente prin tufişuri, m-au săltat cu răutate când am ajuns lângă gardul balamucului şi m-au făcut să zbor peste el, drept pentru care mi-am zdrobit oasele de şoseaua dură care înconjura grădina. Am observat totuşi, pe când eram în aer, o maşină parcată în apropriere, ceea ce m-a făcut de cine şi cum am fost sechestrat să bănuiesc că nu eram obiectul unei glume proaste, ci victima unui acţiuni mai serioase. Între timp, cei doi agresori coborâseră de pe gard şi trăgeau iar de firavele mele picioare. În maniera asta deloc frumoasă, am ajuns lângă maşina a cărei portieră din spate a fost deschisă de cineva din interior şi în care am fost aruncat pe jos, în timp ce o voce nu tocmai necunoscută mie ordona: – închide şi dă-i bice. În postura şi din poziţia în care mă aflam, n-am reuşit să văd decât nişte pantofi de lac negru, nişte ciorapi albi, două glezne păroase şi marginea de jos a unor pantaloni de tergal. Cei doi răpitori au urcat în maşină, făcându-mă ghem, motorul a huruit şi am pornit-o spre necunoscut.

  — Era singur? A întrebat cel care dăduse ordinul de plecare.

  — Cu un alt prăpădit, a zis unul dintre zbiri.

  — Ce-aţi făcut cu el?

  — L-am lăsat lat dintr-o lovitură.

  — Sigur nu v-a văzut nimeni? Cei doi zbiri au izbucnit în proteste repetate, iar şeful, convins că operaţiunea fusese îndeplinită curat, i-a spus şoferului să iasă de pe şosea şi să se oprească într-un loc discret. Odată îndeplinite aceste instrucţiuni, patru mâini au început să mă dezlege. M-am ridicat cum am putut şi m-am trezit nas în nas cu etern jovialul comisar Flores, pe care cei care s-au mai întâlnit cu scrierile mele îl cunosc deja. Pentru neofiţi aş spune doar că, fără ca din acest motiv să ne putem considera prieteni, un destin capricios ne unea de multă vreme pe comisarul Flores şi pe mine, făcând ca traiectoriile noastre vitale să fie, dacă mi se permite antiteza, paralele şi divergente totodată, pentru că el îmi tropăise pe coaste până ajunsese în vârful ierarhiei profesionale, în timp ce eu coborâsem din cauza influenţei lui până la fundul scării sociale, ajungând în benefica labirintul măslinelor instituţie de care am pomenit. Comisarul Flores avea un fizic plăcut, se îmbrăca îndrăzneţ, avea gesturi virile şi era bun de gură, chiar dacă amprenta nemiloasă a timpului îi mai răpise din farmecul său fin, afectându-i înfăţişarea, umflându-i trăsăturile, pustiindu-i craniul, cariindu-i molarii, adăugându-i rânduri de burţi şi activându-i glandele sebacee pe orice vreme, în orice loc şi împrejurări. Iar aici trebuie să-mi întrerup descrierea, fiindcă deţinătorul atributelor demne de invidiat şi enumerate aici tocmai îmi spunea:

  — Nici să nu crâcneşti, sau îţi turtesc faţa mai ceva decât produsul intern brut. După care a adăugat, ca să fie sigur că asimilasem mesajul:

  — Presupun, de altfel, că te bucuri să constaţi că eu am fost cel care a plănuit fără fisură şi a executat fără zăbavă evadarea ta, căci, cum bine ştii, acţionez doar gândindu-mă la binele tău şi la al meu. Iar acum, dacă-mi promiţi că te porţi aşa cum se cuvine şi cu recunoştinţa pe care mi-o datorezi, o să pun să ţi se scoată căluşul. Am făcut semn că da din sprâncene şi, ascultând de un gest al comisarului, agenţii mi-au scos din gâtlej cârpa îndesată şi care, judecând-o după aspect şi miros, era de obicei folosită pentru ştergerea unsorii de pe biele.

  — Să nu-ţi închipui, a continuat comisarul, în timp ce maşina revenea pe şosea şi înghiţea asfaltul în drum spre Barcelona, că înscenarea asta nu ar avea un scop înalt. Totul e legat de funcţia mea şi la fel de natural ca arbitrarul. Ajunge dacă ştii că îndeplinesc instrucţiuni transmise de foarte de sus şi că misiunea mea, în care tu eşti un simplu obiect, este confidenţială. Aşa că mucles! Am continuat drumul fără nici un cuvânt şi, fără alte incidente în afara unor blocaje de trafic sporadice, ne-am făcut intrarea pe agitatele artere urbane la vederea cărora, 10 de cine şi cum am fost sechestrat după o lungă înstrăinare, mi s-a strâns inima şi mi-au lăcrimat ochii, deşi nu prea puteam să-mi dau frâu liber sentimentelor în poziţia incomodă în care mă aflam, fiindcă stăteam pe vine şi mă sprijineam de genunchii agenţilor, de care încercam să nu mă ating prea mult, ca să nu dau prilej unor interpretări greşite. Astfel am ajuns pe o stradă centrală, dar nu excesiv de aglomerată, unde maşina s-a oprit. Am coborât toţi, comisarul, agenţii şi cu mine, şi-am mers până la o poartă de metal fără clanţă, pe care comisarul a deschis-o, a intrat imediat, iar eu i-am trecut pragul ajutat de şuturile agenţilor care, după ce au procedat astfel, s-au retras. Comisarul Flores şi cu mine ne-am trezit într-un gang scund, luminat de nişte neoane atârnate de tavan şi de-a lungul căruia erau aliniate pungi de gunoi urât mirositoare. Dar comisarul nu s-a oprit să deguste aceste amănunte, ci a avansat cu paşi mari, trăgându-mă de mânecă, până când o uşă ne-a oprit înaintarea, fireşte, doar până când comisarul a deschis-o. Trecând şi de ea, am ajuns, spre marea mea surprindere, într-o bucătărie uriaşă în care mişunau nu mai puţin de douăsprezece persoane îmbrăcate cu halate albe şi acoperite cu acele ciudate tichii tubulare care diferenţiază meseria de bucătar de toate celelalte exercitate pe faţa pământului. După aromele delicate care pluteau pe acolo şi după aspectul rafinat al câtorva platouri gata să fie servite, am dedus că bucătăria respectivă trebuia să aparţină vreunui restaurant de lux şi nu m-am putut abţine să fac o comparaţie dureroasă între un paradis ca acela şi bucătăria balamucului cu veşnica ei miasmă de produse stricate, deşi trebuie să spun, pentru a respecta adevărul, că în sanctuarul gastronomiei unde mă aflam trecător am zărit un bucătar care îşi răcorea picioarele într-o tingire de vichyssoise. 11 labirintul măslinelor Am traversat bucătăria fără ca nimeni să ne bage în seamă şi am ieşit din ea, nu pe uşile batante care în mod sigur dădeau în restaurant, ci pe o uşă alăturată celor pomenite, care dădea într-un alt gang, a cărui descriere ar fi la fel de redundantă, mai puţin cu privire la elementul gunoi, care lipsea. Gangul, a cărui descriere tocmai am făcut-o datorită cititorului, se termina la un lift de marfă pe cât de mare, pe atât de gol, în care am urcat un număr oarecare de etaje şi din care am coborât într-o cameră unde se afla un cărucior plin cu vârf de haine înghesuite. Mereu în căutare de alte orizonturi, am părăsit încăperea cu îmbrăcăminte murdară şi am ieşit pe un coridor larg şi lung. Pe jos se afla un covor moale, din tavan atârnau lămpi de cristal şi alte obiecte de bun gust, iar pe de lături se înşirau uşi din lemn de esenţă nobilă. Totul dădea de înţeles că ne aflam într-un hotel. Dar în care?

  Capitolul 2 şi de ce 9 r Comisarul Flores nu mi-a dat răgaz să zăbovesc în astfel de speculaţii, ci a acţionat de parcă schimbarea aceea bruscă de decor nu ar fi avut nevoie de o perioadă cât de scurtă pentru adaptare. L-am urmat pe culoarul somptuos, încercând să ţin pasul cu el şi astfel am ajuns la capătul periplului nostru, adică la una dintre uşi, pe clanţa căreia un cartonaş rotund înştiinţa: NU DERANJAŢI. Comisarul a bătut în uşă cu degetele şi cineva dinăuntru a întrebat cine era, la care comisarul a răspuns că el, Flores, după care uşa s-a deschis, deşi cartonaşul admonestator indica o cu totul altă reacţie, şi-am intrat într-un salon mobilat excesiv, nu atât pentru gusturile mele spartane, cât pentru a reuşi să ajung mai uşor la fereastră şi să mă arunc pe ea fără să fiu prins în timpul unei astfel de tentative, în vederea căreia m-a decis să-mi amân planurile de evadare şi să studiez mai departe terenul. M-a şocat imediat, în treacăt fie zis, faptul că o cameră de hotel aşa-zis luxos nu avea la vedere nici patul, nici bideul. Avea, în schimb, un locatar nevăzut când am intrat, fiindcă era ascuns după uşa pe care acum, odată verificată identitatea noastră, o închidea cu zăvor, cheie şi lanţ. Cel care proceda astfel era un domn între două vârste, bine legat. Trăsăturile şi comportamentul îi trădau originea nobilă. Părul cenuşiu îi era admirabil modelat din brici, avea un ten bronzat şi degaja, una peste alta, acel nimb de mezeluri scumpe care îi învăluie de obicei pe bărbaţii de cincizeci de ani când au 13 labirintul măslinelor 14 grijă de aspectul lor fizic. Şi totuşi, asta nu prea se dovedea a fi secretul fericirii, pentru că domnul cu pricina părea speriat, bănuitor şi aproape isterizat. Fără să ne dea bună seara ori să-i pese de noi câtuşi de puţin, domnul s-a grăbit să se aşeze la un birou situat în centrul încăperii şi pe care se aflau un telefon şi o scrumieră de cristal dăltuit. Poate că îl tulbura doar teama de a nu i se lua scaunul, pentru că după ce s-a aşezat a devenit evident mai calm, trăsăturile i s-au destins într-un zâmbet binevoitor şi ne-a făcut semn să ne apropiem. M-a invadat atunci senzaţia stranie, dar sigură că mai văzusem undeva acea persoană. Am încercat să-mi aduc aminte unde, dar impresia fugară s-a întors în puţul negru al subconştientului, de unde amintirea nu avea să o regurgiteze decât mult mai târziu, când nu-mi va mai fi fost de nici un folos. Ne-am apropiat de masă, iar cel care o luase în stăpânire l-a privit pe comisar, a arătat spre mine şi a limpezit ambiguitatea gestului, întrebând:

  — Asta e?

  — Da, Excelenţă, a răspuns comisarul Flores. Cel care se bucura de un asemenea apelativ şi-a pliat la loc degetul îndreptat spre mine şi mi s-a adresat prin cuvinte.

  — Ştii cu cine stai de vorbă, fiule? M-a întrebat el. Eu am făcut semn din cap că nu.

  — Informează-l dumneata, Fio, i-a spus el comisarului. Acesta s-a apropiat de urechea mea şi mi-a şoptit, de parcă cel despre care era vorba n-ar fi trebuit să audă dezvăluirea:

  — Este domnul ministru al Agriculturii, don Ceregumio Lavaca. Fără ezitare, mi-am îndoit picioarele, am respirat adânc şi m-am avântat gata să sar peste masă şi să-i sărut mâna marelui om – un lucru posibil, dacă n-ar fi fost genunchiul fi de ce zdravăn pe care comisarul Flores a avut grijă să mi-l administreze în părţile sensibile. Supraomul, care, din sferele lui înalte, era probabil imun la cultul personalităţii, a restabilit familiaritatea printr-un zâmbet binevoitor şi prin simplul gest de a se scobi în nas cu degetul mic. Comisarul şi-a tras un scaun şi s-a aşezat. Eu m-am gândit că era mai bine să rămân în poziţie de drepţi. Domnul ministru şi-a suflecat mânecile cămăşii şi am constatat că avea tatuată pe antebraţ o inimă străpunsă de o săgeată şi încununată de următoarea inscripţie lapidară: TOATE-S CURVE.

  — Sunt sigur că te întrebi, fiule, şi-a început domnul ministru discursul important, de ce te-am convocat la mine şi de ce întrevederea asta se desfăşoară în anonimatul unui hotel, iar nu, aşa cum i s-ar cuveni rangului meu, într-un palat de marmură. Am schiţat o ploconeală şi marele şef a continuat:

  — Să nu ne furăm căciula: deşi ocup portofoliul Agriculturii, mă ocup de afacerile care ţin de Interne. De agricultură se ocupă ministrul Marinei. Un mic truc pe care l-am scornit ca să eludăm orice fel de responsabilitate. O spun fiindcă ştiu că pot conta pe discreţia ta – şi-a îndreptat din nou spre mine degetul de vârful căruia rămăsese atârnată o biluţă – despre care am primit de la comisarul Flores, deşi cu o anumită reţinere, cele mai bune referinţe. Aşa că o să trec peste introducere. De altfel, toată lumea cunoaşte situaţia prin care trece ţara şi sunt optimist când folosesc cuvântul „trece”, fiindcă nimic nu ne asigură că o să ajungem în partea cealaltă. Marxismul ne aţine calea, capitalismul ne îmboldeşte şi suntem în vizorul diverşilor terorişti, spioni, agenţi provocatori, speculanţi hrăpăreţi, jefuitori, fanatici, separatişti şi a câte unor jidani care sunt veşnic prezenţi. Domneşte violenţa, se răspândeşte panica, morala cetăţenească se duce de râpă, Statul se zbuciumă în vâltori şi instituţiile lui stau în nisipuri mişcătoare. Dar 15 labirintul măslinelor să nu credeţi vreunul dintre voi că sunt un defetist: încă zăresc luminiţa de la capătul tunelului. S-a căutat prin sân, de unde a scos un medalion pe care l-a sărutat cu o devoţiune exemplară.

  — Ea n-o să ne părăsească în această mare încercare. Ce-aţi zice să facem o pauză şi să bem ceva? S-a ridicat şi s-a îndreptat spre un fel de noptieră care s-a dovedit a fi un frigider camuflat. A scos o sticlă de şampanie din congelator şi-a pus-o pe masă, exclamând:

  — Habar n-am pe unde-s paharele! Dar totul se poate rezolva, cu bunăvoinţă şi un pic de ingeniozitate. O s-aduc paharul pentru proteză, pe care puteţi să-l folosiţi împreună, iar eu am să beau din sticlă. A dispărut pe o uşă şi a revenit cu un pahar pe buza căruia se conturau nişte semiluni cleioase.

  — Nu vă temeţi: l-am folosit doar ca să-mi clătesc gura. Dacă miroase prea tare a apă de gură, pot să-l clătesc puţin. Nu? Bine. I-a întins sticla comisarului.

  — Deschide-o dumneata, Fio, că te pricepi la explozibili, ha, ha, ha. Zâmbind pieziş, comisarul Flores s-a apucat să tragă de dop până când acesta a ţâşnit ca din puşcă spre tavan, iar din sticlă a început să iasă o spumă gălbuie, care s-a împrăştiat pe covor.

  — Hoooopa! A strigat plin de veselie domnul ministru. Comisarul a umplut paharul şi apoi i-a dat sticla marelui om, care şi-a făcut buzele pâlnie, a dus gura sticlei la ele, a golit jumătate de litru, a plescăit din limbă şi a răcnit:

  — La naiba, ca-n armată! Grozav, nu? Tot ce ne lipseşte ar fi trei fete zvăpăiate. Fio, dumneata care eşti om de lume, n-ai putea să?… Comisarul Flores a tuşit discret, îndemnând la chibzuinţă, iar domnul ministru a făcut o mutră resemnată. J 16 şi de ce – Bine, bine, a murmurat el printre dinţi. Mă lăsasem cucerit de atmosfera asta plăcută. Adevărul e că, prins între obligaţiile funcţiei şi cicăleala soţiei, am parte de o viaţă… In fine, a suspinat el, despre ce vorbeam?

  — Tocmai aţi încheiat descrierea…, a precizat comisarul. —… Adevărului despre cum stau lucrurile. Iar acum, cu permisiunea voastră, am să trec de la general la particular. Chestia e că ieri s-a produs o răpire. O să-mi spuneţi că asta nu-i o noutate şi că n-are importanţă. Poate. Dar în cazul ăsta şi nu cumva să-mi cereţi amănunte, lucrurile au luat o întorsătură urâtă. O să rezum spunând că Guvernul, în ciuda recunoscutei şi lăudabilei sale fermităţi, este dispus să plătească răscumpărarea. O sumă, în treacăt fie zis, atât de exorbitantă, încât pentru a o strânge a trebuit să băgăm mâna în nişte conturi curente a căror identitate, dacă ar fi aflată, ar face să cadă câteva capete, într-atât de complecşi sunt parametrii realităţii noastre politice. Dacă nu mă puteţi urmări, să ridicaţi mâna. Nu-i cazul? Bine, continui. Predarea banilor trebuie să fie făcută mâine de dimineaţă într-o cafenea discretă din Madrid. Operaţiunea nu presupune nici un fel de risc, fireşte. Singur lucru de care avem nevoie, după cum probabil că v-aţi dat seama, este un intermediar demn de toată încrederea, care, prin felul său specific de a trăi, să nu aibă nici o legătură cu mijloacele de informare în masă, cercurile politice, mediile bursiere, adunările ecleziastice sau alte conclavuri. De aceea am descins la Barcelona, un oraş atât de european, da, domnule şi atât de, cum să-i spun, oare, atât de cosmopolit-provincial, unde veşnic eficientul Flores mi-a sugerat cu laude numele tău, fiule. Această ultimă parte, oricât m-aş fi străduit s-o evit, îmi era adresată, astfel că am trecut direct, cum mi s-a întâmplat de atâtea ori în viaţă, de la starea de spectator atent 17 labirintul măslinelor la cea de protagonist perplex. Perfect conştient că astfel de haruri trebuie curmate din rădăcină, altfel riscând să intru în nişte belele uriaşe, am îndrăznit să ridic două degete pentru a cere cuvântul. Ştabul şi-a încruntat sprâncenele şi a întrebat:

  — Pipi?

  — Nu, Excelenţă preamagnifică, am apucat să spun. Pentru că, imediat după acest grijuliu preambul, peroraţia mea s-a împotmolit când am constatat, cu firească surprindere, că din gură începuseră să-mi iasă, propulsate de aerul pe care întotdeauna îl dau afară când vorbesc, mici bucăţele de pământ, excremente şi bale, rămăşiţe ale amestecului pe care, mai întâi din cauza căluşului, iar mai apoi din pricina lipsei de atenţie indusă de cele întâmplate, le tot înghiţisem din momentul răpirii şi până acum. Aşa că am preferat să las pentru vremuri mai bune tirada mea şi m-am grăbit să strâng mizeriile care murdăreau masa domnului ministru, cu gândul să mi le bag înapoi în gură. N-am reuşit, pentru că energicul ştab le şi azvârlise cu dosul mâinii până în capătul celălalt al camerei şi, cu acel aplomb de care doar politicienii noştri sunt capabili, mă îndemna să-mi continui discursul. Insă eu eram atât de timorat, încât am uitat ceea ce voisem să spun şi argumentele cu ajutorul cărora mă gândisem să-mi punctez aserţiunile.

  Capitolul 3 paşi greşiţi 1 f/ată-mă – am început să cuget – vârât în maşina de tocat a statului. Mai departe gândurile mele au eşuat în inexactităţile metaforei pe care tocmai am transcris-o şi în alte chestiuni care nu au nici o legătură cu treaba de care ne ocupam, iar asta se întâmpla fie, aşa cum sugera uneori doctorul Sugranes, pentru eludarea realităţii înconjurătoare, fie, aşa cum afirma acelaşi expert atunci când mai scăpa hăţurile, din lipsa capacităţilor mentale. Oricum ar fi stat lucrurile, aproape că adormisem când mi-am dat seama că domnul ministru aţintea către mine nişte ochi injectaţi sau, poate, afectaţi de conjunctivită, la vederea caro ra ra-am prefăcut ameţit, ca şi cum tăcerea mea s-ar fi datorat unui blocaj laringian, nu unuia psihotic şi m-am străduit să-mi adun resturile împrăştiate ale raţionamentului.

  — Aveai o întrebare de pus, m-a îndemnat domnul ministru.

  — Într-adevăr, Excelenţă. Ce trebuie să fac?

  — Dacă pui întrebări atât de directe, n-o să obţii niciodată nimic, a formulat iritat remarcabilul domn, dar nu mă deranjează să-ţi răspund fără ocolişuri. In această cameră există o valijoară plină de bani. O s-o iei în primire şi, trebuie s-o spunem, o să răspunzi până la ultimul bănuţ. Dacă îţi trece prin cap ideea răzleaţă de a sustrage ceva, ţine minte că Inchiziţia n-a murit; e doar puţin adormită. Sper că mă exprim clar. Bine, o să iei, cum spun, valijoară şi o să pleci la Madrid. Ai un bilet rezervat pentru zborul 19 labirintul măslinelor 20 de la miezul nopţii. De la aeroportul Barajas o să iei un taxi pe care o să-l plăteşti din ceea ce comisarul Flores o să aibă bunătatea să-ţi avanseze, pentru că eu n-am la mine decât bonuri de tezaur, ca să fac dovada încrederii mele în sistem, o să-i spui taximetristului să te ducă la hotelul Florinata de Castilia, unde ţi s-a rezervat de asemenea o cameră pe numele de Pilarín Cañete. Asta-i contribuţia secretarei mele particulare, care nu prea are imaginaţie în materie de noms de guerre, dar nu pot s-o concediez pentru că mă tem că am lăsat-o gravidă. Odată ajuns la hotel, o să te încui în cameră şi o să-ţi iei toate măsurile de prevedere. La nouă şi jumătate dimineaţa o să ieşi din hotel. Nota e plătită. Cu un alt taxi o să te duci la cafeneaua Roncesvalles. Nu-ţi dau adresa, taximetristul o ştie sigur. La unsprezece fără cinci o să intri în cafenea. Poţi să bei ceva, dacă vrei, dar o să trebuiască să-ţi plăteşti tu consumaţia, pentru că bugetul operaţiunii nu ajunge pentru cheltuieli extravagante, încearcă să nu te faci remarcat şi nu da drumul nici o secundă valijoarei. La unsprezece fix o să se apropie cineva de tine şi o să te întrebe cât e ora. Îi răspunzi că ţi-au furat ceasul în metrou. O să-ţi spună că nu mai există nici un fel de ordine şi alte chestii de felul acesta. O să-i predai valijoara şi, fără întârziere, o să iei un alt taxi, o să te duci la aeroport, o să te urci în primul avion care pleacă spre Barcelona şi o să încerci să uiţi tot ce-ai văzut sau ai auzit. Evident, dacă intervine vreun accident, Ministerul o să spună că habar n-are de existenţa ta. Pe aeroportul Prat, la întoarcere, o să te aştepte comisarul Flores, care o să te ducă înapoi la domiciliu. Nu mă aştept, cunoscând bine firea omenească, să te înhami la îndeplinirea acestei delicate sarcini din patriotism sau din alt motiv superior. Ca un rahat ce eşti, te aştepţi la o recompensă. O s-o ai. Nu ştiu nici când, nici cum, fiindcă nu am terminat bugetul pentru anul 1977, dar ceva bun o să pice. Eşti mulţumit?

  Paşi greşiţi – Preailustre domn, am bălmăjit, nu ştiu dacă v-a informat comisarul Flores despre situaţia mea. Se-ntâmplă, Excelenţă, că stau de şase ani închis într-un sanatoriu de boli mintale. Cu toată modestia, consider că sunt aproape sănătos, iar cei care mă tratează, în special doctorul Sugrañes, eminentul nostru director, par să-mi confirme teza. Tratamentul nu e rău şi nici n-am vreo plângere de făcut. Dar mi-ar plăcea să mă externez, Excelenţă. Nu ştiu dacă Excelenţa Voastră aţi stat vreodată închis într-un balamuc, dar, în caz că da, ştiţi că acolo bucuriile sunt puţine. Nu mai sunt atât de tânăr cum eram când am intrat. Anii trec, Excelenţă şi mi-ar plăcea… Nu mi-am făcut prea mari iluzii când am văzut că, pe la jumătatea jelaniei mele, domnul ministru a scos un mic tranzistor dintr-o cutie şi l-a dus la ureche, în timp ce bătea darabana şi dădea ochii peste cap. Insă nu am renunţat să mai vorbesc, fiindcă se ştie că memoria înmagazinează ceea ce intelectul respinge şi nu-mi pierdeam nădejdea că, într-o noapte, domnul ministru avea să aibă un vis nedesluşit care, explicat cu iscusinţă de psihanalistul său, avea să-i aducă aminte de năzuinţele mele. Cu această slabă speranţă, mi-am încheiat discursul şi mi-am reluat poziţia marţială pe care, odată cu înflăcărarea vorbelor, o pierdusem într-o oarecare măsură. Domnul ministru, observând că tăcusem, a pus tranzistorul pe masă, s-a ridicat pentru a doua oară în decursul întrevederii noastre şi s-a îndreptat către o sofa capitonată de culoare vişinie. Mă aşteptam, nu ştiu de ce, să apese pe un buton care s-o transforme în pat, acest spectacol producându-mi întotdeauna o încântare fără margini, însă domnia-şa, departe de a face aşa ceva, a scos din buzunarul de la spate al pantalonilor un briceag automat, l-a deschis cu priceperea cuiva care a exersat mult pe maidane şi a tăiat fără menajamente una dintre pernele sofalei. Odată comis acest 21 labirintul măslinelor 22 act de vandalism, domnul ministru şi-a strâns briceagul, a băgat mâna prin despicătura pe care tocmai o făcuse, a răvăşit puful dinăuntru şi a sfârşit prin a scoate de acolo valijoara pomenită, cu care s-a întors la masă. Nişte puf îi rămăsese prin păr şi domnul ministru, făcând uz de simţul umorului care i-a caracterizat întotdeauna ministerul, a descris nişte cercuri pe covor cu picioarele îndoite, cu braţele întinse şi făcând din gură: mac, mac, mac. Comisarul Flores şi umilul de mine am apreciat cum se cuvine acel gag improvizat.

  — Asta-i valijoara, a spus domnul ministru, reluându-şi înfăţişarea oficială care se impunea, iar aceasta este cheia. Valijoara o s-o iei cu tine, dar cheia nu, pentru că Guvernul este ferm decis să nu ofere facilităţi terorismului. Dacă vor să deschidă valijoara, n-au decât să-i forţeze încuietoarea. Acum o să deschid valijoara cu cheia, ca să avem cu toţii o viziune fugară a banilor pe care-i conţine. Unu, doi şi… Trei! S-a deschis valijoara şi am văzut o sumedenie de bancnote aşezate în teancuri atât de ademenitoare, încât nu cred să fi rămas măcar una dintre celulele creierului meu necutremurată. Nici măcar comisarul Flores, care se fălea cu detaşarea lui de bunurile trecătoare, nu şi-a putut înfrâna un sughiţ.

  — Mult, nu? A zis domnul ministru, mulţumit de impactul pe care izbutise să-l producă în rândul auditorului. A închis valijoara, a pus deoparte cheia şi mi-a predat valijoara împreună cu un bilet de avion dus-întors şi cu următoarea admonestare:

  — Ţine minte că Guvernul nu tolerează greşeli. Flores, însoţeşte-l acum la aeroport şi nu mi-l pierde din vedere până când decolează avionul. Mâine du-te la Prat şi aşteaptă-l să se întoarcă. Şi nu întârzia să iei legătura cu mine. Eu am să te sun dacă o să consider oportun. Iar acum paşi greşiţi plecaţi, că e târziu şi trebuie să-mi fac ora de yoga în cadă. Noroc şi prudenţă, fiule. Dacă îţi dau târcoale tentaţiile, gândeşte-te la calvarul lui Cristos. Şi aşa am ajuns în avionul despre care am pomenit la începutul acestei povestiri. Oricât ar avea de suferit anacronicul meu orgoliu masculin, n-am de gând să ascund groaza pe care mi-a provocat-o acest mijloc de transport modern, folosit pentru prima oară de mine, cel obişnuit doar cu tampoane de tramvai sau vagoane de marfă, însă nici n-o să mai povestesc de câte spaime am avut parte de-a lungul acestei călătorii. In apărarea mea o să spun totuşi că mi-am păstrat sângele-rece tot timpul şi că nici pasagerii eleganţi care se aflau alături de mine în avion, nici splendida, deşi severa stewardesă care ne supraveghea nu şi-au dat seama de tulburarea care mă încerca sau de negrele presimţiri pe care imaginaţia mi le tot derula în minte. Am încercat să mă comport asemenea celor mai versaţi pasageri şi mi-am petrecut cea mai mare parte din zbor încercând să vomit, ca să nu rămână nefolosită punga pe care cineva o pusese tocmai în acest scop în dreptul locului pe care-l ocupam. După ce m-am văzut cu ambele picioare pe pământ şi mi-am rezolvat anumite urgenţe la toaleta aeroportului din Madrid, m-am simţit din nou sigur pe mine şi gata să duc la bun sfârşit sarcina care îmi fusese încredinţată. Am lăsat în urmă chinurile călătoriei, deşi nici până în ziua de azi n-am scăpat de spasmele şi greaţa care mă cuprind de câte ori văd la televizor o reclamă a companiei aeriene Iberia. N-avem însă, oare, parte cu toţii de asemenea lucruri? Şi-am să profit de această digresiune ca să încerc să limpezesc întrebarea care în mod sigur stăruie în mintea multora. Şi anume: Cum de am acceptat fără ezitare o misiune care, deşi mi-a fost descrisă ca fiind aproape o sinecură, 23 labirintul măslinelor 24 n-avea cum să nu fie presărată de primejdii? I-aş ruga pe cei care formulează întrebarea în aceşti termeni sau în unii similari să se pună în locul meu. Cred că am precizat destul de clar că nu doream câtuşi de puţin să-mi petrec restul zilelor închis într-un balamuc şi că, date fiind antecedentele mele, mijloacele materiale şi relaţiile sociale, era de asemenea prea puţin probabil să se ocupe cineva, cine ştie cum, de rezolvarea situaţiei mele. Aşa că nu aveam de ce să irosesc o ocazie de-a mă afirma în faţa cuiva care, teoretic, avea puterea să mute şi munţii din loc. Din calculele mele nu lipsea, fireşte, elementul patriotic, pe care domnul ministru îl introdusese cu atâta elocvenţă în cadrul acordului nostru, dar mărturisesc, nu fără ruşine, că un stimul aşa de înalt poate că nu m-ar fi îmboldit cu atâta iuţeală la acţiune, dacă n-ar fi fost la mijloc motivaţiile egoiste mai sus pomenite. La toate astea mă gândeam în timp ce taxiul mă purta pe străzile Madridului. Trebuie spus că asta era prima mea vizită în capitala Spaniei şi că îmi doream cu ardoare să întreb ce era cutare clădire, monument sau loc, dar m-am abţinut din raţiuni de prudenţă elementară. Într-o linişte impregnată de felurite presimţiri, am ajuns în faţa unei construcţii cu pereţii coşcoviţi, pe a cărei faţadă licărea o reclamă de neon. Nu ştiu de ce, dar mă aşteptasem la un hotel de lux şi l-am întrebat de mai multe ori pe taximetrist dacă mă adusese într-adevăr acolo unde îi cerusem sau dacă nu cumva, abuzând de condiţia mea, încerca să mă plaseze într-o cotineaţă cu al cărei proprietar avea un aranjament pentru jecmănirea turiştilor şi discreditarea ţării. Departe de a fi mulţumit de francheţea prin care îl făceam părtaş la îndoielile mele, taximetristul s-a răsucit în scaun şi mi-a răspuns că lucra de douăsprezece ore, că se dădea peste cap în toate felurile ca să-i ajungă banii în fiecare lună, că ştia paşi greşiţi 25 cu prisosinţă cât îl costa şcoala copiilor şi că nu era dispus să asculte impertinenţele unui prăpădit ca mine. Am considerat că era mai bine să nu continui dialogul şi am plătit cu sfinţenie exact cât marcase taximetrul, adăugând la sumă o peseta ca bacşiş. Cu flegmele taximetristului pe urmele mele, am intrat în holul hotelului şi m-am îndreptat spre tejghea, unde un recepţioner cu un aspect distins tocmai îşi tăia unghiile de la picioare.

  — Complet, mi-a aruncat el, fără să-mi dea măcar răgazul să-l salut.

  — Am o rezervare pe numele de Pilarín Cañete, i-am replicat. A consultat o organigramă plină de însemnări şi ştersături, m-a măsurat cu o privire în care se amestecau furia şi sarcasmul şi a zis:

  — A, da. Te aşteptam. M-am prefăcut că nu bag de seamă tutuiala, am completat formularul pe care recepţionerul, după ce l-a verificat cu scrupulozitate, l-a aruncat la coş şi am întins mâna după cheia legată cu un lanţ de o măciucă pe care tot el mi-o oferea. Înainte să apuc cheia, recepţionerul m-a pocnit cu măciuca peste degete.

  — Te costă patru foi, mi-a zis el.

  — Camera e plătită, am protestat.

  — Dar nu şi opţiunea de găzduire. Patru sute sau stai pe-afară. In afară de averea din valijoară, n-aveam decât o bancnotă de cinci sute. I-am dat-o şi am cerut o chitanţă pentru decontare. Mi-a spus că n-avea cum să-mi dea fiindcă se stricase maşina de marcat, iar bancnota a băgat-o în buzunar.

  — Cel puţin, daţi-mi restul, i-am zis.

  — Dar ştiu că eşti cam obraznic, Pilarín, mi-a rânjit recepţionerul, aruncându-mi cheia şi dedicându-se din nou pedichiurii.

  Labirintul măslinelor 26 Am urcat în camera al cărei număr era scris cu pixul pe măciucă, am intrat şi am încuiat. Camera nu era prea rea. Se vedea că odinioară hotelul fusese mai acătării şi că în ultima vreme, pesemne din cauza crizei, nu mai avusese parte de îngrijirile necesare. Deşi nu avea saltea, patul era mare şi baia avea tot ce-i trebuia, chiar dacă unii clienţi o folosiseră greşit, judecând după ce plutea în cadă. Cu toate astea şi nefiind pricinos din fire, mi-am spus că aveam să petrec o noapte bună. Am ascuns valijoara sub pernă, m-am întins pe pat şi, după cum văzusem prin filme, am pus mâna pe telefon, ca să cer să fiu trezit la ora opt. Din receptor s-a auzit zgomotul inconfundabil al unor castaniete, pe care l-am ascultat până când, obosit, m-am hotărât să închid. Eram pe cale să adorm, când cineva a bătut la uşă. Am întrebat cine era.

  — Serviciul de bar, a rostit un glas.

  — N-am cerut nimic, l-am informat.

  — Din partea casei, m-a lămurit glasul. Nu refuz niciodată ceva gratuit, aşa că am deschis. A intrat un ospătar purtând, cu abilitatea deosebită care îi caracterizează, o tavă de plastic pe care se afla un pahar şi o sticlă de jumătate de litru de Pepsi-Gola. Nu îmi dau seama cum de reuşise administraţia hotelului să-mi ghicească atât de bine gustul, doar dacă nu era vorba, aşa cum am presupus pe loc, de o coincidenţă dintre cele mai fericite, în timp ce luam sticla de pe tavă, sărutam paharul, plin de o nerăbdare delirantă şi ţopăiam de pe un picior pe altul, am băgat de seamă că ospătarului îi lipsea o mână.

  — Domnul nu doreşte să-i deschid sticla? M-a întrebat el. I-am spus din toată inima că da şi am aşezat sticla pe noptieră. Dar fiindcă, aşa cum am zis, ospătarul era ciung, operaţiunea de deschidere a sticlei a durat vreo douăzeci de minute, în timpul cărora am avut răgazul să meditez paşi greşiţi astfel: „Nu cumva ceea ce pare un dar se dovedeşte a fi de fapt cine ştie ce şmecherie sau drăcovenie? Nu cumva sticla conţine, în afara preţiosului lichid, un somnifer, un ser sau o otravă? Nu cumva totul face parte dintr-unplan machiavelic urzit Dumnezeu ştie cu ce scop?”Şi, ajuns în acest punct, ospătarul m-a întrerupt ca să-mi comunice că reuşise să deschidă sticla şi să mă-ntrebe dacă putea să plece.

  — Mai-nainte, i-am spus, ia o înghiţitură de Pepsi-Cola.

  — Democraţia nu vă constrânge în asemenea măsură, domnule, a zis el.

  — Nu pleci de-aici până nu guşti din băutură, l-am ameninţat şi să nu faci pe nebunul cu mine, că-s mai tare ca tine. Şi-a reconsiderat dezavantajul fizic, a ridicat din umeri, a dus sticla la gură şi a tras o sorbitură zdravănă.

  — E bună, a comentat el, fără mult elan.

  — Dar tu, te simţi bine?

  — La vârsta mea…, a zis el filosofic. Convins că darul nu ascundea nici o mânărie, i-am luat sticla din mână şi am băut dintr-o sorbitură ce rămăsese în ea, adică ceva mai mult de jumătate. M-a cuprins ameţeala delicioasă care însoţeşte întotdeauna îngurgitarea unei ambrozii atât de savuroase şi am reuşit să ajung în pat cu puţin înainte de-a adormi profund. M-am trezit cu o durere de cap intensă. Ciungul sforăia lângă uşă. Aceste amănunte şi faptul că mă trezisem pe covor şi nu în pat, unde îmi amintesc că mă întinsesem, m-au determinat să cred că, până la urmă, chiar îmi fusese administrat un narcotic. Cum nu aveam ceas, m-am târât până la ospătar şi am văzut că al lui arăta ora cinci fix. Nu fără să mă clatin, m-am îndreptat spre pat şi am ridicat perna. Valijoara era tot acolo, dar încuietoarea fusese forţată. Am deschis-o şi am constatat că era goală. Am răscolit încăperea, am rulat covorul şi am smuls tapetul de pe pereţi, dar banii, aşa cum mă aşteptam, nu au apărut. 27 labirintul măslinelor 28 Era vorba, într-adevăr, despre un furt şi nu de vreuna dintre acele farse de care sunt atât de amatori cei din Capitală. Ar fi inutil să mai descriu neliniştea şi transpiraţiile încercate. Ajunge să spun că am făcut ceea ce şi dumneata, înţelegătorule cititor, ai fi făcut dacă te-ai fi aflat în locul meu: mi-am epuizat vastul repertoriu de înjurături, am adoptat o expresie de Cristos biciuit şi i-am tras la şuturi ospătarului până l-am făcut ferfeniţă. Odată consumat astfel primul impuls de mânie, mi-am spus că nu era de nici un folos să mă las cuprins de disperare, că trebuia să fiu practic, să caut o ieşire, să găsesc o soluţie. Ca primă măsură, l-am dezbrăcat pe ospătar, apoi pe mine, iar pe urmă i-am pus lui hainele mele şi mie pe ale lui. I-am golit buzunarele, care deveniseră ale mele în urma trocului; n-am găsit decât un instrument metalic foarte folositor pentru destupat sticle şi scos dopuri, dar inutil pentru orice altceva, precum şi un cartonaş plastifiat, care pe o parte avea un calendar vechi şi pe cealaltă o fată în lenjerie intimă. M-am mirat că nu găseam nimic altceva, până când am realizat că, probabil, alea nu erau hainele lui personale, ci uniforma de la hotel. După ce m-am gândit puţin, m-am hotărât să păstrez ambele obiecte. La fel am făcut cu ceasul lui de mână şi cu biletul de avion care avea să-mi asigure întoarcerea la Barcelona. Am rupt apoi o bucată din cearşaf şi cu ea am şters toate amprentele mele şi ale oricărei alte persoane care-şi mai lăsase urmele prin camera aia. L-am târât în pat pe ospătar şi l-am lăsat adormit buştean în locul meu, am înşfăcat valijoara şi am intrat în baie. Sulul de hârtie igienică era neînceput şi mi-a luat ceva timp să-l rup în 400 de bucăţele pe care să le aşez în teancuri acolo unde se aflaseră banii. M-am declarat destul de mulţumit de rezultat, până la urmă. Fireşte că făcătura era uşor de constatat, dar tot era mai bine decât paşi greşiţi 29 nimic. Am închis valijoara, am ieşit din baie, m-am uitat să fie camera cât de cât în ordine, am stins lumina şi am aruncat o privire pe culoar: nu era nimeni. Cu infinite precauţii, am coborât la recepţie. O cucoană curăţa fasole şi o arunca într-un lighean pus pe tejghea. Am lăsat cheia lângă lighean, i-am tras seducător cu ochiul cucoanei şi-am ieşit în stradă. Nu mai aveam nici un sfanţ, aşa că nici vorbă să caut alt hotel, iar până la întâlnirea cu răpitorii mai erau şase ore. Dacă aş fi fost la Barcelona, aş fi ştiut unde să mă duc sau ce să fac în timpul rămas liber, dar în acel oraş necunoscut mă simţeam singur şi pierdut. Am început să colind străzile fără un ţel anume, ascunzându-mă în penumbra unor portaluri de fiecare dată când mă întâlneam cu coţcari, borfaşi, paznici şi alte creaturi ale nopţii. Câţiva năpăstuiţi dormeau pe băncile publice, însă nu m-am încumetat să-i imit, ca să nu mai păţesc ceva. Deşi eram copleşit de oboseală, impresia, de altfel nejustificată, că mă urmărea cineva, nu mă lăsa să fac un popas şi să-mi refac puterile. Treptat însă, oraşul a revenit la viaţă. Mai întâi câteva persoane, apoi destule şi în fine multe au început să umble, chiar dacă mai greoi, în drum spre treburile lor. S-a luminat de ziuă, au început aglomeraţiile din trafic, aerul s-a umplut de claxoane şi vociferări, iar lumea şi-a recăpătat aspectul obişnuit. Reconfortat de zarva din jur şi la adăpostul mulţimii, am abordat un trecător şi l-am întrebat cum să ajung la cafeneaua Roncesvalles. Mulţumită indicaţiilor lui, pe la ora opt mă aflam în spatele unui copac care, întâmplător, crescuse tocmai în faţa localului. Ceasul pe care i-l luasem ciungului arăta nouă fără un sfert, când un tip în bluză s-a apucat să deblocheze uşile giratorii cărora m-am apucat să te studiez dispunerea şi modul de funcţionare, în vederea unei eventuale retrageri grăbite. Apoi au sosit câteva camioane cu marfă şi un puşti cu un coş labirintul măslinelor plin de churros* calde, care m-au făcut să salivez de poftă. In ciuda traficului intens, mi-a ajuns la urechi şuieratul cafetierei. O clipă mi-a trecut prin minte să intru şi să cer o cafea cu lapte cu churritos şi să plătesc cu hârtia igienică de care era plină valijoara, fiindcă la astfel de derapaje şi la altele mai grave te împinge foamea, dar m-am abţinut. Intrau şi ieşeau primii clienţi, iar eu îi cercetam ca să văd dacă avea vreunul faţă de răufăcător. Erau destui. Pe la zece şi jumătate, stabilimentul fierbea de lume şi am decis că venise momentul să intru şi eu. M-au copleşit mii de temeri şi tot atâtea incertitudini, fiindcă nu urzisem nici un plan şi habar n-aveam de primejdiile care mă puteau pândi, însă nu era cazul să mă las pradă ezitărilor. Am urinat după copac, mi-am netezit şuviţele de pe creştet, m-am străduit să-mi aşez hainele cum se cuvine, am apucat zdravăn valijoara şi, cu aerul dezinvolt al cuiva dispus să mai piardă câteva ceasuri din timpul rezervat treburilor cotidiene, am intrat în cafenea. * churros – produs de patiserie din lapte, sare, făină, ouă şi zahăr; trecut prin forme tubulare zimţate mai subţiri {churrossau churritos) ori mai groase (porras); coca bine legată se rumeneşte în ulei, asemenea gogoşilor (n. t.). 30 capitolul 4 încâlceală/# C/ă aflam, după cum am spus, în cafeneaua plină de oameni. Am încercat să-i număr, dar mi-a fost imposibil, fiindcă pereţii erau plini de oglinzi care îmi încurcau socotelile prin multiplicările produse. La urma urmei, nici numărătoarea aia nu mi se părea din cale-afară de folositoare, fiindcă lumea tot venea şi pleca, iar dacă treaba avea să ajungă la înghesuială, inferioritatea mea numerică era încă de pe acum evidentă. Pe de altă parte, tot arătând spre fiecare cu degetul şi scoţând limba, nu făceam decât să atrag privirile unora asupra mea. Am optat pentru un comportament mai circumspect şi m-a îndreptat spre tejgheaua, care ocupa toată latura din spate a cafenelei. Trecând pe lângă o masă unde se aflau trei indivizi, am auzit o voce autoritară, care mi-a spus:

  — Hei, tu, ia dă-te aproape. M-am apropiat de masă cu inima bătând nebuneşte, cu pielea ca de găină şi cu picioarele tremurând. Cei trei tipi mă fixau cu privirea şi unul dintre ei se juca dezinvolt cu ceva care mi s-a părut a fi o mitralieră, deşi probabil că era o umbrelă. Încercând să par degajat, m-am aplecat peste masă şi am bălmăjit:

  — Mi-au furat ceasul, nu mai există pic de ordine la metrou şi în valijoară am hârtie igienică. Cei trei indivizi au schimbat între ei priviri semnificative, iar cel care părea să conducă grupul a spus: 31 labirintul măslinelor – Două mici, una cu lapte, o porţie de tortilla, alta de creveţi şi un pachet de Camei. După care şi-au văzut mai departe de discuţia lor. Atunci mi-am dat seama că purtam uniforma ospătarului ciung. Aşa că m-am adaptat şi am zis la rândul meu:

  — Vineee! M-am dus la tejghea şi am repetat lista celor auzite, fireşte, cu oarecare modificări, întrucât eram încă un novice în profesie. Am aşteptat puţin şi cineva mi-a pus dinainte o tavă cu trei cafele şi nişte moluşte cu sos. Am înşfăcat-o fără să clipesc şi m-am îndreptat spre o masă. Cum trebuia să mă echilibrez cu tava şi valijoara, iar pe deasupra să mă feresc de lume, după trei paşi îmi căzuse totul pe jos. M-am întors la tejghea gândindu-mă serios să mă afirm ca ospătar şi convins că aveam calităţi, când s-a apropiat de mine o fată pe care, în zăpăceala aia, n-o observasem mai devreme.

  — Ştiţi cât e ceasul? M-a întrebat ea. O examinare tangenţială şi discretă mi-a permis să constat că aveam de-a face cu o femeie atractivă, deşi nu era deloc machiată şi era îmbrăcată modest. M-am gândit că trebuia să fie vreo damă de companie dintre cele care populau mitologia şefilor mărunţi. In timp ce eu depanam aceste gânduri şi altele asemenea, dama de companie, care, cine ştie din ce cauză, părea tare agitată, m-a întrebat iarăşi cât e ora. M-am uitat la ceas şi i-am spus că era unsprezece fără cinci. Mi-a mulţumit, s-a răsucit pe călcâie şi s-a dus să-şi caute norocul în altă parte. Abia atunci – chiar şi acum mi-e ruşine s-o recunosc – mi-am dat seama că tocmai auzisem parola despre care cu atâta răbdare îmi vorbise domnul ministru şi că, furat de gânduri, lăsasem să treacă pe lângă mine posibilitatea de a duce la bun sfârşit misiunea primită. Intre timp, dama de companie traversa cafeneaua, sustrăgându-se pipăielilor, neascultând 32 încâlceala insinuările şi dispărând pe uşa turnantă. Lovindu-i cu valijoara pe cei care-mi stăteau în cale, am ieşit în goană după ea şi am ajuns în stradă tocmai când se urca într-o maşină care a demarat imediat. Din fericire, traficul era atât de intens, încât maşina s-a oprit după câţiva metri. Am ajuns până la ea şi-am avut răgazul să mă aplec spre fereastra din spate şi să strig din răsputeri:

  — Mi-au furat ceasul! Nu există nici o garanţie! Maşina a demarat şi a parcurs o jumătate de cvartal până să se oprească din nou. Am ajuns-o şi mi-am repetat plângerea:

  — Nu se mai poate trăi în ţara asta! Aici, dacă nu alergi, zbori! Aproape că reuşisem să-mi bag capul pe fereastră, când maşina a pornit ca din puşcă. De data asta am avut mai puţin noroc, iar când picioarele mi-au luat-o la sănătoasa, lumina semaforului s-a făcut verde şi traficul pe roţi s-a pus în mişcare. Am continuat să alerg şi să denunţ haosul care domnea, până m-au lăsat bojocii, fiind nevoit să aleg între urmărire şi oprobriul civic. Am optat pentru prima variantă şi am reuşit să ajung din urmă maşina când tocmai făcea la dreapta. Tipa, care în tot acest timp nu încetase să se uite la mine cu o expresie destul de îngrijorată, s-a apucat să închidă fereastra, în timp ce-i spunea bărbatului de la volan:

  — Bagă mare, că vine. In ultimul moment, am reuşit şi eu să bag valijoara în deschizătura rămasă neacoperită de geamul pe care l-am aburit cu gâfâielile mele. Am căzut epuizat şi-am inspirat nesănătoasele gaze ale maşinii care s-a pierdut apoi în noianul de autobuze, motociclete şi alte mijloace de nansport. Cu ultimele forţe, am izbutit să mă târăsc pe trotuar, evitând astfel să fiu călcat de vehiculele care veneau din urmă claxonând şi făcând tărăboi, iar odată pus la adăpost şi în 33 labirintul măslinelor 34 ciuda larmei din jur, m-am întins pe caldarâm şi am tras un pui de somn. M-a trezit în şuturi o doamnă, ca să mă întrebe dacă păţisem ceva. Pe de o parte ca să-mi justific prezenţa în acel loc, iar pe de alta ca să văd dacă-i puteam înmuia inima şi dacă mă puteam alege cu nişte bănuţi, i-am spus că nu mâncasem de două zile şi că nu aveam de lucru, la care mi-a răspuns că cine vrea să muncească munceşte, iar cine nu nu şi dusă a fost. Era ora douăsprezece şi n-aveam nimic de făcut în Madrid, aşa că m-am hotărât să mă întorc acasă. Întrebând pe unul şi pe altul, după ce-am umblat mult, m-am trezit la începutul unei autostrăzi care ducea la aeroportul Barajas. Un şofer amabil s-a îndurat de mine şi m-a luat în maşină. Pe drum mi-a povestit că se săturase până peste cap, că fiii lui erau nişte dobitoci, iar nevastă-sa o vacă nesărată şi că tare îi venea să-şi bage picioarele şi să le dea naibii pe toate cele, dacă ar şti ce să facă şi unde. M-a întrebat dacă fusesem vreodată în Africa, i-am spus că nu şi în punctul ăsta discuţia noastră s-a blocat. Am coborât din maşină şi am parcurs pe jos ultima parte a drumului până la aeroport, unde am ajuns în acelaşi timp cu un autocar din care a coborât un grup de turişti. Orientându-mă după seria de săgeţi şi panouri, am ajuns la terminalul aerian, unde am îndeplinit formalităţile cuvenite pentru îmbarcare, evidenţiindu-mi condiţia de prăpădit la fiecare pas. Mugeau motoarele când m-am urcat în aparat, înconjurat de turiştii care au început să cânte de cum s-au aşezat, acoperind cu glasurile lor tunetul turbinelor.

  — Long is drumul şi batuuuut…, cântau turiştii cu accentul lor pitoresc. Stewardesa le-a aruncat câţiva pumni de bomboane Suguş. Nouă, localnicilor, ne-a oferit presa zilei. Mai mult ca să-mi ascund teama care mă încolţea decât ca să aflu încâlceală ce se mai întâmpla înăuntrul şi în afara graniţelor noastre, am luat un ziar şi l-am răsfoit distrat, până când o ştire, strecurată la faptul divers, m-a făcut să tresar şi a risipit toată bucuria pe care mi-o insuflase faptul că mă aflam în drum spre casă. Ştirea cu pricina suna aşa: „Madrid, 14.

  — La primele ore ale dimineţii de azi a fost găsit ucis într-un hotel din oraş un individ care se înregistrase sub numele de Pilarín Cañete şi care, potrivit surselor oficiale, evadase în noaptea anterioară dintr-un sanatoriu de boli mintale din apropiere de Barcelona. Deşi cadavrului îi lipsea braţul drept, la faţa locului nu s-au observat urme de violenţă. Nu s-au găsit asupra lui nici acte de identitate, bani sau obiecte de valoare, aşa că nu este exclusă ipoteza furtului. Să ne rugăm ca moartea lui să fie o pildă pentru cei care, departe de a-şi accepta condiţia cu o creştinească smerenie etc. Etc… „ – Ai păţit ceva, tinere? M-a întrebat vecinul meu de scaun, probabil fiindcă, agitat şi nervos cum eram, îl tot loveam cu genunchiul.

  — Nu-mi prieşte altitudinea, i-am răspuns. A zâmbit cu aerul unuia care avea multe ore de zbor la activ şi mi-a povestit că asta nu era nimic în comparaţie cu furtuna în care intrase la bordul unui avion pe ruta Alicante-Ponferrada, prin anii cincizeci.

  — Ah, prietene, ce vremuri eroice! De câte ori avionul cădea în gol şi părea că avea să se zdrobească de munţi, noi, pasagerii, ne desfăceam centurile de siguranţă, ne ridicam în picioare şi strigam la unison: Trăiască Regele Cristos! Iar când am ajuns la Ponferrada, primarul a ţinut un discurs de pomină. Eu îl ascultam aprobându-l mereu şi am profitat de ardoarea lui ca să-i sustrag câteva bancnote de o mie de pesetas pe care le avea în buzunarul stâng al pantalonului. Deşi eram decis să-i trag clapa, m-am mirat că la barul Punctul de întâlnire nu mă aştepta comisarul Flores, aşa cum 35 labirintul măslinelor 36 îi ordonase domnul ministru. Am cântărit cam ce putea să însemne absenţa lui şi am ajuns la concluzia că citise, probabil, ştirea despre moartea mea şi socotise, de altfel foarte corect, că n-avea rost să vină de pomană până acolo. Aşa că am ieşit din aeroportul Prat, al cărui splendid interior l-am parcurs ascunzându-mă în spatele ziarului, m-am suit într-un taxi şi i-am spus şoferului să mă ducă la Barcelona.

  — In ce parte a Barcelonei? A vrut el să afle.

  — Nu fi obraznic şi dă-i bătaie, că-ţi spun eu pe unde. Adevărul e că nu ştiam încotro să mă duc. In clipa aia mi-a trecut prin minte, deşi, fireşte nu pentru prima oară, că mi-ar fi plăcut să am o casă confortabilă, cu baie proprie şi o familie care să mă aştepte în jurul mesei în mijlocul căreia să aburească o paella cu bucăţele de carne de iepure şi nişte creveţi ca să-i dea gust. Dar eram singur, n-aveam unde să pun capul, nu mâncasem nimic în ultimele 24 de ore şi tocmai citisem ştirea asasinării mele. Fiindcă nu aveam nici cea mai mică îndoială că pe mine, nu pe sărmanul ciung, încercaseră să-l facă bucăţele şi, într-un acces de sentimentalism, am regretat că-l lăsasem pe sărmanul om acolo, deghizat în mine, neajutorat şi vulnerabil; că doar nu degeaba băuserăm împreună o sticlă de Pepsi-Cola. Insă mă temeam că moartea lui jalnică fusese şi inutilă, de vreme ce, dacă nu mă înşelam, cei care-l omorâseră nu vor întârzia să-şi dea seama că greşiseră şi vor face tot posibilul să-şi repare greşeala – o perspectivă care, uşor de închipuit, nu-mi producea nici cea mai mică bucurie.

  — Domnule, l-am auzit pe taximetrist, văd că sunteţi foarte absorbit de ziar, dar am ajuns în Piaţa Spaniei şi nu ştiu dacă s-o iau spre Calvo Sotelo sau spre centrul oraşului. M-am hotărât pe loc şi i-am zis să mă ducă la hotelul unde mă întâlnisem cu domnul ministru, căruia aveam încâlceală de gând să-i cer, cu respectul cuvenit, câteva explicaţii. Odată ajunşi la destinaţie, am plătit cursa din banii pe care-i subtilizasem de la călătorul vorbăreţ, am aşteptat să se îndepărteze taxiul şi m-am strecurat cu abilitate pe sub porticul de fier folosit de comisarul Flores şi de mine deunăzi, un portic care, acum, ca şi atunci, ducea tot la bucătăria hotelului, ameţitoare, în treacăt fie zis şi la liftul de serviciu. Cu cel din urmă am urcat până la etajul patru, am intrat pe somptuosul coridor mochetat, am localizat camera domnului ministru şi am bătut degrabă la uşă. Mi-a deschis un domn foarte distins, învăluit într-un halat de mătase. Cum individul respectiv nu era domnul ministru, doar dacă nu cumva se produsese între timp o altă criză de guvern şi nici nu era de presupus că era vorba despre un vizitator îmbrăcat astfel sau, cu atât mai puţin, despre vreun amant al domnului ministru, am salutat sec şi am zis:

  — Serviciul de spălătorie.

  — Nu am cerut să mi se spele nimic, mi-a răspuns domnul sigur pe sine.

  — Ordinele direcţiei, am coborât eu tonul. Au fost plângeri din partea unor clienţi. Neîncumetându-se să protesteze, fiindcă pesemne că avea conştiinţa tare încărcată, ruşinatul domn s-a dus în cameră şi s-a apucat să caute printr-o valiză care stătea deschisă pe podea. Masa de birou şi restul mobilierului se aflau în acelaşi loc ca deunăzi, fapt care nu m-a şocat, fiindcă nici nu mă aşteptam la vreo schimbare de decor. Mai inexplicabil mi s-a părut că sofaua, pe care domnul ministru o hăcuise pentru a scoate valijoara din măruntaiele ei, era acum intactă. Mă şi bântuiau temerile că greşisem camera când am zărit pe covor un punct alb care mi s-a părut sugestiv şi care, la o examinare vizuală mai atentă, s-a dovedit a fi un puf alb. Nu încăpea îndoială: mă aflam 37 labirintul măslinelor în camera cu pricina, chiar dacă acum o ocupa un alt bărbat care, cu un aer consternat, îmi întindea câteva cămăşi şi nişte lenjerie intimă pe care, de cum am dispărut din raza lui vizuală, le-am şi aruncat în casa scărilor. După asta, convins că domnul ministru se evaporase, am părăsit hotelul prin bucătărie şi am ieşit în stradă, tot la adăpostul ziarului care, dacă pe de o parte îndeplinea funcţia de a-mi asigura incognito-ul, pe de alta mă făcea să mă ciocnesc de trecători şi să dau în gropi – pe scurt, îmi îngreuna mersul. Care n-a mai durat mult, fiindcă odată ajuns la prima cabină telefonică funcţională şi cu ajutorul monedelor primite ca rest de la taximetrist, l-am sunat pe comisarul Flores la birou. O voce m-a anunţat că omul era ocupat.

  — Spuneţi-i că-l caută Pilarín Cañete, i-am zis.

  — De nebuni se ocupă locotenent Lentejuelas, mi-a răspuns vocea cu un dezgust vădit.

  — Ia nu te mai da aşa rotund şi transmite-i mesajul comisarului Flores, dacă nu ţi s-a urât cu binele, isteţule. Ceva din tonul meu probabil că l-a impresionat, fiindcă la celălalt capăt al firului s-a făcut o linişte, întreruptă apoi de glasul comisarului Flores.

  — Băga-mi-aş! Tu eşti?

  — După cum se vede, domnule comisar.

  — La naiba, te credeam mort. M-au sunat de la Madrid să-mi spună… Mă rog, tu ştii mai bine ca oricine dacă eşti viu sau mort. Ce-ai făcut cu banii?

  — Sunt la loc sigur, l-am minţit ca să câştig timp. Dar mă tem că e ceva neclar în toată afacerea asta.…

  — Ca să fiu sincer şi eu cred asta. Dar ia spune: dacă nu eşti tu mortul, atunci cine e?

  — Un amărât de ospătar ciung, care n-a făcut rău nimănui, din câte ştiu şi care avea poate o familie şi un cămin. 38 încâlceală – Haide, haide, nu te muia aşa. Eşti viu, nu? Păi, nu te mai plânge, omule.

  — Domnule comisar, cineva a încercat să mă ucidă şi am bănuieli temeinice să cred că afacerea asta încă nu s-a încheiat. M-am dus la domnul ministru, dar nu mai stă la hotel.

  — O fi în delegaţie.

  — Sunteţi sigur că era vorba cu adevărat de un ministru?

  — Omule, nu ştiu ce să-ţi spun. Mă sună un tip şi-mi spune că e ministru şi că vrea să mă vadă la un hotel, iar eu ce mă-sa să fac: nu puteam să-i cer cartea de identitate, îţi dai seama. Înţeleg că te deranjează chestia cu asasinatul şi celelalte, dar nici nu-i cazul să cauţi nod în papură. S-ar putea să ne fi făcut cineva o farsă. Sunt mulţi excentrici în libertate de la o vreme. Eu nu i-aş da mai multă importanţă decât e cazul. Ce zici? Ascultă-mă şi întoarce-te la balamuc. Ii spui doctorului Sugrahes că ai fugit ca să te duci la cinema şi pace bună. M-am prefăcut că mă gândesc, iar apoi am spus:

  — Domnule comisar, după ce v-am rumegat chibzuitele cuvinte, m-am convins că aveţi perfectă dreptate. Chiar acum mă întorc la balamuc. Numai bine vă urez. L-am auzit strigând ceva, poate fiindcă se îndoia de sinceritatea mea, însă nu i-am mai dat atenţie. Am închis telefonul, am desfăcut ziarul cât era de larg şi am plonjat din nou în vâltoarea oraşului. Misterioasa dispariţie a domnului ministru şi îndoielile care începeau să plutească asupra lui nu au făcut decât să-mi întărească şi mai mult convingerea că afacerea în care intrasem nu era lipsită de complicaţii şi că cei care încercaseră să mă lichideze nu aveau să se dea bătuţi cu una, cu două. Dar mă gândeam şi că cei care nu mă iubeau deloc nu s-ar încumeta să atenteze asupra integrităţii mele la lumina zilei şi în văzul lumii, 39 labirintul măslinelor ci că vor încerca să mă atragă într-un loc unde îşi puteau face mendrele în deplină discreţie. Aşa că trebuia să mă feresc de singurătate şi de noapte. Prima condiţie părea să-mi fie destul de la îndemână, iar a două absolut imposibilă, doar dacă nu s-ar fi produs o minune cerească, la care însă nici credinţa, nici purtările din trecut nu mă îndemnau să sper. Cu perspective atât de sumbre şi fără să ştiu foarte bine ce să fac şi la cine să apelez, am rătăcit pe bulevardele cele mai aglomerate, privind cu coada ochiului, fiindcă ziarul îmi bloca vederea frontală, vitrinele elegante ale magazinelor, provocatoarele geamuri ale restaurantelor şi atrăgătoarele afişe ale cinematografelor. Şi pluteam în această tristă reverie, adică în aceea de a-mi închipui ce bine era să ai bani şi sănătate ca să-i cheltui, când pe ecranul interior al amintirii mi-a apărut cu multă claritate o imagine: cea a domnului ministru făcându-ne semne comisarului Flores şi mie să ne apropiem fără teamă de biroul lui. Am mai spus la timpul respectiv că gestul acela şi expresia binevoitoare care-l însoţea mi se păruseră cunoscute. De ce acum?… Iar în clipa aceea s-a făcut lumină în mintea mea, în timp ce, paradoxal, pe balcoanele din jur se stingeau ultimele străluciri ale astrului rege.

  Capitolul 5 ca-n filme c îngălbeneau paginile ziarului şi se întunecase de ceva vreme, când am reuşit să dau de soră-mea. Stătea sprijinită de un felinar, aşteptând să-i pice un client, lucru care nu părea că avea să se întâmple prea curând, fiindcă până şi cei mai disperaţi clienţi treceau prudent pe trotuarul celălalt, ca să se ferească de avansurile ei. Un câine vagabond s-a apropiat să-i miroasă dresul şi a tulit-o urlând pe stradă. Rămânând ascuns în spatele ziarului, m-am apropiat de ea din spate şi i-am murmurat la ureche:

  — Nu te întoarce şi nu te arăta surprinsă, Candida. Eu sunt. S-a smucit cât colo, a tras un chiot şi poşeta i-a căzut într-o baltă. Din fericire, acest comportament, în loc să atragă atenţia trecătorilor, i-a făcut doar să iuţească pasul şi să lase pustie străduţa aia mizeră. Candida şi-a venit în fire, deşi stătea cam rigidă.

  — Mi s-a spus că te-au ucis, a murmurat ea, răsucindu-şi mult gura cu scopul vădit inutil de a şi-o întoarce spre mine fără să-şi mişte capul. Că te-au găsit într-un hotel din Madrid şi fără o mână. Mi s-a părut puţin ciudat, dar după cum te ştiu… Chiar azi după-amiază vorbeam cu Luisa la Cebollana, ştii de cine zic, şi-i spun…

  — Candida, n-am timp de pierdut. Sunt pe urmele mele, vor să mă omoare şi trebuie să mă ajuţi.

  — Acu' nu pot, că am treabă, mi-a trântit-o ea sec, dându-mi de înţeles că închisese robinetul de sentimente fraterne pe care până atunci le lăsase să curgă. 41 labirintul măslinelor 42 – Iţi mai aduci aminte, Candida, am continuat eu, prefăcându-mă că nu înţelegeam aluzia, de un film spaniol tare frumos pe care l-am văzut împreună acum o sută de ani şi care se petrecea în selva din Japonia?

  — Tartan şi hotentoţii, mi-a răspuns Candida, care era, de când o ştiu mare amatoare de concursuri radiofonice şi care, cum auzea o întrebare, nu putea să nu-ţi arunce imediat un răspuns.

  — De ce nu gândeşti înainte să deschizi gura? Am mustrat-o. Nu ţi-am spus că era un film spaniol? Uite, îţi mai dau câteva elemente: era despre viaţa unui misionar sfânt, care renunţa la tot şi părăsea o fată de familie bună ca să plece să-i convertească pe necredincioşi. La sfârşit se producea un cutremur şi toată aşezarea era distrusă, mai puţin capela, pe care o construise misionarul cu ajutorul unei păcătoase…

  — Noian de suflete} – Exact! Ce memorie ai, Candida! Am aplaudat-o şi săraca soră-mea a schiţat un zâmbet de satisfacţie interioară. Acum concentrează-te şi-ncearcă să-ţi aminteşti un actor tare frumuşel care juca rolul unui aborigen.

  — Antonio Vilar.

  — Nu, proasto; ăla era misionarul. Eu zic despre ăla care-l juca pe fiul căpeteniei locale. Ala, mă, care îmbrăţişa adevărata credinţă şi-o vedea pe Fecioara Măria…

  — Şi se lăsa martirizat de propriul lui tată?

  — Foarte bine, Candida! Cum îl chema pe actorul ăla?

  — Nu ştiu, băiete, zău că nu. Ştiu de cine zici, dar numele mi s-a şters din minte. Nu-i tot ăla care-l juca pe iubitul fetei în O soacră cu fitel – Candida, eşti o adevărată enciclopedie. Dar nu te culca pe-o ureche şi bagă bine de seamă la ce-o să-ţi spun acum. Caut un tip şi sunt sigur că tipul ăsta şi actorul la care mă refer sunt una şi aceeaşi persoană. La început nu ca-n filme l-am recunoscut, fiindcă au trecut mulţi ani, dar acum sunt sigur. Totul mă face să presupun că trăieşte la Barcelona, că e în continuare legat de mediul teatral şi că n-are de lucru, altfel n-ar fi acceptat o treabă atât de gingaşă ca aceea de-a te da drept ministru. Trebuie neapărat să-l găsesc, fără întârziere, dar nu ştiu cum să fac şi nici nu e bine să mă arăt. De unde se deduce, logic, că trebuie să mă ajuţi.

  — Nu-mi dau prea bine seama de unde tragi concluzia asta, mi-a zis Candida.

  — In primul rând, din faptul de netăgăduit că ai mulţi cunoscuţi şi admiratori în lumea ăstora…

  — Dumnezeule, taci. Candidei nu-i plăcea să se vorbească despre perioada în care încercase să se afirme ca dizeuză. Prin părul acum rar se întrevedeau şi Ia ora asta cucuiele şi cicatricile lăsate de sticlele aruncate de un public care nu-şi includea mila între virtuţi şi nici afonia între defecte. De mică repeta ore întregi, folosind lanţul de la veceu pe post de microfon, insensibilă la scatoalcele cu ajutorul cărora tata încerca să-i scoată din cap visurile de glorie sau, poate, doar să îşi facă liniştit siesta. Când a împlinit treizeci de ani şi Dumnezeu ştie cu ce preţ – Candida a obţinut primul ei contract. Cariera sa efemeră a fost un du-te-vino între scenă şi dispensar. S-a apucat să bocească şi am bătut-o tandru pe umăr.

  — Fă asta de dragul meu, Candida, i-am spus cu blândeţe.

  — Bine, bine, a mârâit ea, dar să-mi promiţi că e pentru ultima oară…

  — In timp ce tu cercetezi cazul, eu o să mă duc la tine acasă, fiindcă nu-i prudent să rămân în bătaia vântului. Tot în apartamentul ăla de vis stai? Mi-a dat cheia scrâşnind din dinţi, iar eu, după ce am rugat-o ca, atunci când avea să revină, să bată de două ori 43 labirintul măslinelor 44 scurt şi, după o pauză, încă de trei ori, ca să ştiu că era ea, dar fără să-mi fac prea mari iluzii că pricepuse, am luat-o din loc bântuit de nelinişti fără număr, fiindcă străzile deveniseră aproape pustii, iar despre cartierul în care mă afundam nu se putea spune că era tocmai unul rezidenţial. Groapa comună a Cimitirului Vechi era, probabil, mai primitoare decât clădirea delabrată unde şedea soră-mea. In gangul de la intrare am fost nevoit să sar peste o băltoacă uleioasă care bolborosea, dar nu m-am încumetat să cercetez de ce. In camera din care era compusă locuinţa propriu-zisă încăpeau doar o saltea prăpădită şi o piesă de mobilier. Cu simţul ei practic, Candida hotărâse ca aceasta să fie o măsuţă de toaletă. Am încuiat uşa cu cheia, am baricadat-o cu măsuţa de toaletă şi, cum camera nu avea fereastră sau vreo altă deschizătură pentru aerisire, m-am simţit oarecum în siguranţă. Am căutat fără succes ceva de mâncare şi am sfârşit prin a mă întinde pe saltea, căzând într-un somn binefăcător, din care m-au smuls nişte ciocănituri în uşă. Panicat, am întins mâna după singura armă aflată la îndemână, care s-a dovedit a fi un corset rigid şi-am întrebat cine e.

  — Eu sunt, a zis Candida, care, evident, uitase parola. Deschide. Am tras deoparte măsuţa de toaletă şi i-am deschis uşa. După ce a intrat, am încuiat-o la loc şi am aşezat mobila pe post de parapet.

  — Ce faci cu budoarul meu? M-a întrebat caraghioasa de ea.

  — Gimnastică. Ai aflat ceva?

  — Cred că da. Şi-a scos din decolteu un ghem de hârtie pe care l-a netezit pe măsuţa de toaletă, a parcurs cu o nesfârşită încetineală ceea ce îşi notase acolo şi a recitat: ca-n filme – Toribio Pisuerga. Locul şi data naşterii necunoscute. De profesie actor. A debutat în '48 în Răni ca lepros într-un rol de figuraţie fără nici o replică. A continuat să lucreze în cinematografie până în '57, mereu în roluri secundare. A dispărut din peisaj până prin '62, nu se ştie de ce. In decembrie '62 a fost contractat să-l joace pe regele mag Melchior la intrarea în supermagazinul El Aguila. In anul următor l-au dat afară din cauza drogurilor.

  — Se înţepa?

  — In faţa copiilor, imaginează-ţi, mi-a zis soră-mea, afişând o tristeţe puritană specifică familiei mele.

  — Ce mai ai?

  — I se pierde iarăşi urma până prin '70, an în care a reapărut sub pseudonimul Muscle Power. Şi-a încercat norocul fără succes în studiourile Esplugues făcând pe spadasinul. Cineva l-a introdus în lumea publicităţii şi a turnat un filmuleţ care până la urmă nu s-a mai difuzat pentru că era prost. În '75 a făcut un spot de televiziune. Asta i-a mai adus nişte bani şi a fost văzut adeseori în compania unei femei mult mai tinere decât el. Când i s-au terminat biştarii, a dispărut din nou. Până acum.

  — Se mai droga?

  — Nu ştiu. Dar sigur s-a lăsat, fiindcă chestiile de genul ăsta se află, dacă n-ai destui bani să le-ascunzi.

  — Şi fata care umbla cu el?

  — Nu ştie nimeni să-mi spună cine era. O admiratoare înfocată, presupun. E important?

  — S-ar putea să fie. Altceva?

  — Nimic. N-ai destul?

  — Îmi lipseşte un element fundamental. Unde-l găsesc.

  — Ah, normal, zăpăcită sunt! A exclamat Candida, dându-şi cu palma peste frunte şi băgându-şi cu ocazia asta degetul mic în ochi. Uite aici adresa: Strada Conductei de gaze, numărul 15. 45 labirintul măslinelor 46 – Candida, eşti teribil de drăguţă şi de inteligentă.

  — Ce-ai de gând?

  — Deocamdată, să-l vizitez pe individul ăsta. După aia, mai vedem.

  — Nu ţi-e foame? Ţi-am cumpărat ceva de mâncare de la barul din colţ. Sunt nişte pungaşi, dar la ora asta…

  — Nu trebuia să cheltui, dragă.

  — De fapt, tocmai am trecut pe la parohie şi mi-au dat înapoi o parte din ce le-am dat.

  — De când dai pe la parohie?

  — Comandasem nişte slujbe pentru tine… Dacă mi-au zis că… Ca să nu se încarce prea tare atmosfera de emoţie, am început să răscolesc prin geanta ei, până am găsit un pachet mustind de grăsime şi o sticlă de Pepsi-Cola. Am ras haleala şi sucul cât ai clipi din ochi şi m-am uitat la ceas. Era unu şi jumătate.

  — Ar fi bine să mă pun în mişcare. Împrumută-mi trusa ta de machiaj, Candida, fiindcă vreau să-mi schimb puţin înfăţişarea. A deschis un sertar al măsuţei de toaletă şi mi-a întins un tub.

  — Nu mă mai dau cu smâcuri, mi-a zis ea. Folosesc doar rujul de buze.

  — Mecromind? Am întrebat, după ce am citit eticheta tubului.

  — Rezistă mai mult, revine mai ieftin şi, dacă ai vreo zgaibă, ţi-o vindecă. Mi-a dat pe buze cu lichidul roşiatic, iar din genele false pe care le purta Candida mi-am înjghebat o mustăcioară fină. Apoi mi-am năclăit părul cu grăsimea de la sandvici care îmi rămăsese pe mâini.

  — Cum e? Am întrebat – Nu-ţi stă bine în uniforma de ospătar.

  Ca-n filme – Mi-ar sta şi mai rău dacă aş ieşi gol pe stradă, tâmpito. Eu te-ntreb despre camuflaj.

  — Ah, asta-i foarte bine. Când îmi dai înapoi genele? Îmi trebuie la muncă.

  — Când n-o să mai am nevoie de ele. Intre timp, stai şi tu acasă, că fetele cumsecade nu ies la ore de-astea. In timp ce purtam această discuţie, am reuşit să improvizez un şperaclu cu una dintre balenele corsetului. Nu mi-ar fi stricat un pistol, fiindcă nu ştiam ce şi cu cine aveam să mă înfrunt în scurt timp, dar aşa ceva, cum e lesne de închipuit, nu-mi stătea la îndemână. Mi-am pus şperaclul în buzunar, m-am despărţit de Candida, am dat iar deoparte măsuţa de toaletă, am ieşit şi-am coborât în străduţa aia tenebroasă. Nu prea se înghesuiau taxiuri prin părţile alea. Strada Conductei de gaze nu se numea astfel dintr-un capriciu al autorităţilor municipale sau al cui botează străzile, fiindcă în privinţa asta n-am ştiut niciodată prea bine cum stau lucrurile. Pe ziduri stătea scris cu litere mari: FUMATUL INTERZIS. Şobolani morţi dospeau de-a lungul caldarâmului. Am găsit uşor numărul 15 şi, citind ce scria pe cutiile poştale de la intrare, am aflat că fostul ministru locuia la etajul 2-B. Cu surprindere am descoperit că în clădire era un lift, dar speranţele mi s-au spulberat când am văzut cum atârnau cablurile de cabină ca nişte spaghete neputincioase. Am urcat pe scări şi am apăsat pe butonul soneriei. Cum n-am primit nici un răspuns, m-am văzut silit să recurg la şperaclu. Uşa a scârţâit din ţâţâni şi m-am strecurat în apartamentul cinefilului. Acesta era format dintr-o cameră pătrată, în fundul căreia se afla un pat în neorânduială. Pereţii erau acoperiţi de fotografiile actorului şi în ele l-am recunoscut imediat pe originalul ministru. In cea mai mare dintre poze, apărea 47 labirintul măslinelor el, bine îmbrăcat, privind cu veneraţie spre un flaconaş de pomadă. In partea de jos a fotografiei stătea scris cu litere uriaşe: CU ANTIHEMOROIDALUL PANTICOSA… E ALTĂ VIAŢĂ! În fotografiile mai mici tipul reapărea la diverse vârste şi înfăţişări: legionar, ţăran, apostol şi alte personaje pe care n-am reuşit să le identific. Vocaţia era evidentă, fiindcă în timp ce pe jos era plin de mizerie, în fotografii nu distingeai nici un fir de praf. Doar timpul le mai înnegrise şi le mai încreţise pe cele mai vechi. M-am apucat să meditez asupra vanităţii şi asupra altor trăsături ale firii umane şi cu siguranţă aş fi ajuns la nişte concluzii interesante, dacă n-aş fi tresărit, surprins de un geamăt slab, care venea din partea opusă a încăperii. M-am apropiat tăcut şi am observat că în perete se afla o clanţă, iar ceea ce luasem drept crăpătură era cantul unei uşiţe construite de un meşter prea puţin scrupulos. Mi-am lipit urechea şi am distins o mormăială. Nu mi-a venit greu să deschid uşiţa şi să constat că adăpostea un dulap în perete plin de boarfe şi de praf. Fiindcă dintre ele continua să iasă cantilena aia, am scormonit, scoţând totul de-a valma, până când am dat de actorul chircit acolo.

  — Don Muscle! Nu m-am putut abţine să exclam. Ce-i cu matale aici? Cum nu răspundea, l-am apucat de călcâie şi l-am târât afară din dulap. Fiind mătăhălos, atârna destul de greu. Am constatat că era palid şi că abia respira. Pe braţul stâng i se distingea o înţepătură recentă, înconjurată de altele mai vechi, cicatrizate. Am tras concluzia că din ceea ce i-au plătit ca să-l interpreteze pe ministru se întorsese la vechile năravuri şi că nu-i picase prea bine. Pe de altă parte însă, de ce se închisese în dulap ca să-şi bage în venă? Oare 48 ca-n filme dintr-un obscur sentiment de vinovăţie impropriu vârstei, idiosincraziei şi trecutului său? Nu ştiam, dar nu era momentul cel mai potrivit să dezleg mistere, fiindcă sărmanul actor îşi dădea duhul. Am căutat un telefon şi l-am găsit, însă n-am putut să-l folosesc, întrucât cineva se distrase smulgând firele din priză. Mi-a atras, altminteri, atenţia un număr scrijelit pe perete, în apropierea telefonului şi mi l-am întipărit în minte înainte de a reveni lângă muribundul care întredeschisese ochii şi mă privea mai degrabă cu interes decât cu surprindere.

  — Don Muscle, mă mai ţii minte? L-am întrebat. Şi-a mişcat pleoapele în semn că „da” sau orice altceva.

  — Cine-a fost, don Muscle? L-am mai întrebat. Cu mare efort, a reuşit să articuleze câteva sunete pe care n-am reuşit să le pricep. Mi-am apropiat urechea de buzele lui.

  — Cavalerul Trandafir…, mi s-a părut că disting. Caută-l pe Cavalerul Trandafir şi spune-i… Spune-i că-i un porc. Spune-i din partea mea… Şi dac-o vezi pe Emilia, spune-i… Să mă ierte. Nu încurca mesajele, da?

  — N-ai grijă. Unde stă Emilia?

  — Aveam talent, pe cuvânt. Puteam să ajung o stea a ecranului, să am bani, case, maşini, iahturi, piscine… Nu ştiu ce s-a întâmplat.

  — Aşa-i viaţa, don Muscle, nu-ţi face sânge rău.

  — Visează regele că-i rege… Şi-aştept o viaţă mai presus… Cred că de data asta e pe bune, a mai zis el, închizând ochii. I-am tras câteva palme, dar n-a reacţionat, aşa că l-am lăsat să zacă acolo, am părăsit apartamentul, am coborât scările în vârful picioarelor şi-am ieşit în stradă, după ce in-am asigurat că nu se afla nimeni prin preajmă. Lipit de ziduri, am ajuns la un bulevard pe unde treceau des camioane şi unde am găsit o cabină telefonică. Am sunat la poliţie şi le-am spus să meargă fără întârziere acasă la actor, 49 labirintul măslinelor dându-le adresa şi semnalmentele lui. Când mi-au cerut să mă identific, am răspuns că nu aveam nici cea mai mică intenţie s-o fac şi că sunam dintr-o cabină, dar că asta nu reducea din autenticitatea spuselor mele şi nici din urgenţa situaţiei, aşa că să se lase de fleacuri şi să-şi facă datoria, ce naiba. Am închis, iar apoi am format numărul pe care-l văzusem pe peretele casei din care abia plecasem. Norocul mi-a surâs încă o dată, fiindcă la apelul meu a răspuns un mesaj înregistrat. – „Vă mulţumim că aţi sunat la agenţia teatrală Pro tasis. In acest moment nu vă putem răspunde. După semnal, lăsaţi-ne numele şi telefonul, iar noi o să vă contactăm…” Biiiiip! Când am sunat apoi la Informaţii, o domnişoară care, probabil din cauza orei sau din motive personale pe care n-am avut ocazia să le discut cu ea, nu s-a dovedit prea amabilă, mi-a dat adresa agenţiei teatrale, situată concret pe strada Pelayo. Înainte de a-mi îndrepta paşii către acea arteră aglomerată, mi-am domolit pornirea şi am aruncat o privire pe strada Conductei de gaze, ca să văd dacă poliţia răspunsese apelului meu disperat. Trebuie să spun, cu conştiinţa împăcată şi de dragul adevărului, că acolo se afla, deja, parcată aiurea, o maşină de patrulare. Nu mai aveam ce să caut în acel loc lugubru. Am luat-o la picior pe bulevard, până când a trecut un taxi liber, care m-a dus la intersecţia dintre Balmeş şi Pelayo. Se limpezea firmamentul şi se evapora apa cu care fusese udat carosabilul; ciripeau păsărelele pe Ramblas şi începuseră să circule primele autobuze. Pe balconul uneia dintre clădirile pe care le aveam dinainte se putea citi următorul anunţ: AGENŢIA TEATRALĂ PROTASIS LECŢII DE DICŢIE, DECLAMAŢIE ŞI CANTO CURSURI PRIN CORESPONDENŢĂ 50 ca-n filme Uşa de la intrare era complet ferecată, însă faţada clădirii era plină de proeminenţe şi zorzoane care permiteau o căţărare destul de uşoară. Am început ascensiunea fără ca rarii trecători care se-ntâmplau să mai treacă pe-acolo să se mire văzând un om-muscă în acţiune la o oră atât de matinală. Îşi închipuiau, fără îndoială, că era vorba despre un spălător de geamuri idiot, de un soţ în căutare de probe sau de orice fel de alt personaj marginal, care prezenta prea puţin interes pentru cei care fuseseră siliţi să se trezească atât de devreme. Se spune că cine contemplă lumea de la înălţime îşi vede congenerii ca pe nişte furnici şi că această iluzie optică îl face să se simtă atotputernic pe cel care o încearcă, în loc să se simtă, aşa cum cere logica, oripilat descoperind că este ultima fiinţă normală într-un univers de fiinţe respingătoare. Insă eu am rămas cu totul străin de astfel de senzaţii satisfăcătoare şi contradictorii în momentul când am reuşit să ajung la balconul agenţiei. M-am ridicat în forţă, am trecut peste balustradă, am oftat de uşurare şi mi-am şters broboanele de sudoare care îmi umpleau fruntea şi alte părţi mai puţin nobile ale anatomiei. Mizeria care acoperea geamurile nu era chiar atât de mare încât să nu-mi permită să constat că agenţia era pustie şi că se compunea dintr-o singură cameră destul de spaţioasă, mobilată auster cu două birouri, câteva scaune, o banchetă lipită de un perete şi trei fişiere metalice. Am forţat uşa de la balcon şi am intrat. Neinteresat de mese, m-am dedicat rafturilor, care conţineau, cum era previzibil, dosarele celor înscrişi. Numărul lor trecea cu puţin de cincizeci, iar fotografiile care însoţeau fiecare dosar dădeau 0 idee destul de precisă cu privire la profilul lor artistic. Am trecut iute în revistă prezentările respective: labirintul măslinelor Abdul-al-Cafiiz, fachir, cântăreţ de jotas*, domiciliul actual Azilul Mundet, sunaţi între 3 şi 5 după-amiază; Profesor Fluture, hipnotizator, preţuri speciale, lăsaţi comenzi la merceria Speranţa; Tontin, regele veseliei şi bunei-dispoziţii, temporar la Secţia Urologie, Spitalul San Pablo; Puricica şi micile ei lighioane domesticite, detenţie scurtă, data ieşirii 1984; Oscar şi Anibal echilibrişti, acum Oscar echilibrist, Anibal decedat în 1975; Carmen Cueros, umor pentru adulţi, doar la sfârşit de săptămână, croitoreasă de meserie; Leonor Cabrera, operă, vorbeşte franceză, dispusă să se dezbrace preţ suplimentar; Monsieur Tonerre, telepat, reduceri cu de-ale gurii şi tot aşa, până la sfârşit. Soarele năvălea din plin în agenţie când am terminat de parcurs acel catalog de tipi glorioşi, fără să fi dat peste ceva care să mi se pară relevant. Trebuia să-i dau zor, dacă nu voiam să mă surprindă alţii acolo. Am început să verific cele două birouri. Primul, aşezat strategic lângă uşă, era în mod sigur cel al secretarei, fiindcă în sertare se aflau foi de hârtie pentru scrisori cu antetul agenţiei, plicuri, timbre, carneţele de luat notiţe, creioane ronţăite şi un roman răsfoit zdravăn, care se intitula Sclava vizirului. Cealaltă masă, care, fiind puţin mai mare şi aşezată aproape de balcon, probabil că era a şefului, mi-a oferit o descoperire mult mai folositoare, respectiv un album cu fotografii pe a cărui copertă roşie o etichetă anunţa NOI VALORI şi în ale cărui pagini defila o sclipitoare colecţie de fotografii cu tineri frumuşei şi tinerele suculente. Ultimele pozau * Joia – dans popular din Aragon şi din alte provincii spaniole, pe o muzică specifică, însoţită de versuri cu formă fixă; cu o posibilă origine arabă prin poetul medieval Aben Jot, exilat din Valencia în Catalayud, a urmat o evoluţie iberică, prima atestare fiind într-un document anonim din secolul al XVII-lea (n. I.). 52 ca-n filme pe divane, covoare sau gazon, acoperite de veşminte străvezii sau de nimic, oferind dagherotipului nurii lor în instantanee. Bărbaţii purtau chiloţei sumari, iar atitudinea, expresia şi postura lor evidenţiau din plin că se supuneau unui exerciţiu muscular extenuant, deşi se chinuiau să nu arate prea constipaţi. Fiind cam rudimentar în privinţa eroticii, am trecut cu vederea secţiunea masculină şi m-am concentrat asupra avalanşei de ţâţe care-mi căzuseră din cer. Dacă n-ar fi fost orele atât de înaintate, m-aş fi destins în voie şi, cine ştie, poate că m-aş fi lăsat chiar pradă unor reverii melancolice, dar nu era timp de pierdut, aşa că am văzut mecanic imaginile şi aş fi închis, poate, copertele spunând adio acelui buchet stimulant, când vocea aceea interioară, care uneori ne mai dă câte un sfat bun, dar în restul timpului ne ocărăşte, ne umileşte sau ne afuriseşte, m-a făcut să-mi revizuiesc intenţiile, să redeschid albumul şi să mă întorc la una dintre ultimele pagini, în care o fătucă zâmbea dintr-un patul către cineva care pesemne tocmai îi şutise chiloţii. In ciuda machiajului şi a perucii roşcate pe care o purta, nu mi-a venit greu s-o recunosc pe dama de companie căreia cu atâta efort îi înmânasem în dimineaţa anterioară valijoara aia nenorocită pe străzile din Madrid. La baza fotografiei, o bandă de hârtie scrisă la maşină explica: SUZANNA TRASH, Dama de Elche, 12, atic 1, noţiuni de engleză şi italiană, rudimente de dans, echitaţie şi karate, cinema, teatru, televiziune, pantomimă, 25% comision. Zgomotul liftului de pe coridor m-a făcut să tresar. Am închis albumul, l-am aşezat în sertar, am închis sertarul, am fugit spre uşa de la balcon, am deschis-o, am ieşit şi-am închis-o chiar în clipa în care se deschidea uşa agenţiei. Tremurând, am sărit peste grilaj şi m-am agăţat de un cablu care se prelingea pe faţada clădirii. M-am temut să nu lie cablul paratrăsnetului şi-am scrutat cerul în căutarea 53 labirintul măslinelor norilor negri, dar am văzut doar acea ţesătură albastră care în dimineţile limpezi acoperă multiubitul nostru oraş şi marea alăturată. Strada era destul de circulată şi nu era cazul să atrag atenţia, aşa că am intrat printr-un balcon de mai jos în ceea ce s-a dovedit a fi o şcoală de croitorie şi confecţii. O doamnă obeză tăia tipare pe o planşă postată pe două capre şi trei fete o urmăreau cu un vădit dezgust. Toate patru s-au răsucit spre balcon când au observat că intrasem printr-un loc atât de neconvenţional, iar doamna obeză a schiţat un gest de alarmă.

  — Instalez antena de televizor, m-am grăbit să rostesc. Unde e priza? Doamna obeză mi-a arătat o gaură în plintă, unde mi-am vârât un deget până când m-am gândit că era timpul să mă retrag.

  — Mă duc după cleşti, am zis. Nu atingeţi nimic, s-ar putea să pişte. Am coborât ca un domn pe scări, am ieşit pe stradă şi m-am pierdut în mulţime.

  Capitolul 6 igienă exagerată utobuzul a pufnit de parcă i s-ar fi dezumflat toate roţile, multe la număr, în acelaşi timp. Taxatorul m-a trezit cu câţiva ghionti şi cu vestea că ajunseserăm la cap de linie. Doar noi mai eram în vehicul.

  — Iertaţi-mă, m-am scuzat. Am aţipit fără să vreau.

  — Multă lume necăjită, a conchis taxatorul, punându-şi scobitoarea după ureche. Am coborât într-o piaţetă cu pomi pe ale cărei bănci stăteau la soare câţiva pensionari. Unul dintre ei mi-a explicat că pentru a ajunge la Dama de Elche trebuia să urc o bucată bună pe una dintre străzile sinuoase care începeau din piaţetă. Un mic dejun, oricât de frugal, mi-ar fi căzut numai bine, dar era aproape douăsprezece şi, cu toate că am auzit că cei din lumea teatrului nu obişnuiau să se trezească în zori, nu voiam să risc s-o pierd pe Suzanna Trash. M-am spălat pe faţă într-o fântână publică şi-am început urcuşul. Nu ţineam minte să mai fi trecut vreodată prin cartierul ăla care, după cum arăta, trebuie să fi fost în trecut un sat din apropierea oraşului. Mai rezistau câteva case scunde şi izolate, dar cele mai multe fuseseră înlocuite de blocuri sau erau în curs de demolare. Peste tot apăreau panouri care sfătuiau: INVESTEŞTE ÎN VIITOR APARTAMENTE DE SUPER-LUX IA PREŢURI DE SUPER-RÂS Pe măsură ce ocoleam vârful promontoriului, la picioarele mele se desfăşurau alte şi alte părţi ale oraşului pe care o ceaţă întunecată îl învăluia. Suflând din greu, am 55 labirintul măslinelor ajuns pe un tăpşan gol în mijlocul căruia se afla o gheretă pe care am luat-o drept un loc unde se vând castane coapte. Apropiindu-mă să întreb dacă mă rătăcisem chiar aşa de mult cum mă temeam, am văzut scris pe peretele gheretei următoarea inscripţie: VIZITAŢI ACUM APARTAMENTUL NOSTRU MODEL Un bătrânel aşezat pe un taburet, cu un basc pe cap, a ridicat de pe jos o cutie când şi-a dat seama de prezenţa mea acolo. Cutia era deschisă pe o latură şi înăuntrul ei se vedeau nişte figurine. La început am crezut că îmi arăta o miniatură de Crăciun, deşi eram în alt anotimp.

  — Aici se află sufrageria-living, a rostit bătrânelul, aici camera de serviciu cu toaleta proprie. Şi priviţi ce bucătărie spaţioasă: maşină de spălat vase, de rufe, uscător, cuptor încastrat. Dulapuri? Număraţi-le singur. Pe soţia… Sau pe logodnica dumneavoastră, dacă nu a avut loc încă fericitul eveniment, o s-o încânte împărţirea făcută. A pus cutia jos şi mi-a arătat alta, mult mai mică şi complet goală.

  — Locul de parcare. Exclusiv. V-aţi gândit la planul de finanţare? Înainte de a-l dezamăgi cu privire la intenţiile mele, l-a apucat un acces violent de tuse şi şi-a acoperit gura cu o batistă năclăită de flegmă.

  — Silicoză, a comentat el, scăpând nişte spută rozalie în interiorul machetei. Nasol. Nu cred că trec de iarna asta.

  — Voiam doar să ştiu, i-am spus, profitând de pauză, dacă pe-aici e drumul spre Dama de Elche.

  — Ţineţi-o tot înainte până daţi de un bar. Apoi, a doua la stânga. N-aveţi vreo ţigară să-mi daţi? Medicii mi-au interzis să fumez, de-aia n-am piparoase la mine. Niciodată nu mi-au interzis să cobor în mină, dar acum mi-au interzis fumatul. Ce părere aveţi? 56 igienă exagerată – Nu-i luaţi în seamă, am zis eu, ca să nu tac. Sănătatea e pe primul loc. Fără alte rătăciri am localizat strada şi numărul, iar când am văzut că uşa de sticlă era încuiată şi nu se vedea nici urmă de portar, am apăsat la întâmplare pe una dintre soneriile care se aliniau pe o stranie panoplie adiacentă. Dintr-un difuzor minuscul, dar puternic a ieşit un mormăit ininteligibil.

  — Domnişoara Trash? Am rostit, fără prea multă speranţă.

  — Nu aici, a mugit interlocutorul meu de ocazie. Apăsaţi la mansardă.

  — Şi cum se face asta, dacă sunteţi amabil?

  — Butonul din stânga sus.

  — Mii de mulţumiri şi iertaţi-mă pentru deranj. Am îndeplinit riguros instrucţiunile primite şi am aşteptat vreo două minute bune, la sfârşitul cărora s-a auzit un contact păcănind şi încuietoarea ţăcănind. Am împins uşa şi am intrat în holul care mirosea a dezinfectant. Am luat liftul până la mansardă. Pe coridor nu mă aştepta nimeni, dar una dintre uşi era întredeschisă. Prudent, am ciocănit şi o voce feminină şi îndepărtată a răspuns:

  — Intră, sunt în baie! Am intrat, convins că înţelesesem greşit şi am dat de un vestibul mic. Am închis uşa în urma mea şi-am rămas pe loc fără să ştiu ce să fac. Undeva, în casă, se auzea apa curgând. In eventualitatea în care aş fi dat peste vreun răufăcător înarmat cu un topor, o coasă sau o bardă după cine ştie ce mobilă, perdea ori colţ, am întocmit, cu durere şi tandreţe, o ierarhie de pierderi posibile la nivelul diferitelor părţi componente şi am început să parcurg locuinţa, ducând de fiecare dată piciorul stâng înainte. În acest chip spăimos am intrat într-un salonaş pe ale cărui ferestre se strecura soarele de amiază. Aranjamentul era sobru, 57 labirintul măslinelor 58 dar plăcut ochiului vizitatorului şi în mod sigur confortabil pentru gazdă. In partea opusă a salonului se aflau două uşi. M-am apropiat de prima şi am văzut că dădea într-un dormitor ocupat aproape în întregime de un pat foarte mare şi în dezordine. Plapuma era pe jos. Pe noptiera aşezată în dreapta patului, o scrumieră plină de chiştoace. Toate corespunzând aceleiaşi mărci de ţigări şi care fuseseră aduse în starea aia de o singură persoană, judecând după ceea ce puneau în evidenţă filtrele. M-am întors în salonaş şi am încercat cealaltă uşă. Aceeaşi voce feminină de mai înainte a repetat:

  — Intră, omule, nu sta acolo. M-am conformat, trezindu-mă astfel într-o baie. Aburul care plutea în aer mi-a tulburat vederea, deşi nu destul ca să nu întrevăd, după o perdea de plastic semitransparent, corpul unei femei goale. Deconcertat în faţa acelei mostre de familiaritate neaşteptată de care, în treacăt fie zis, aveam parte pentru prima oară în viaţă, de obicei nereuşind atingerea acestei etape decât după eforturi titanice şi cheltuieli considerabile, am optat pentru reprimarea impulsurilor naturale şi rostirea pe un ton interogativ politicos a cuvintelor:

  — Domnişoara Trash? După pronunţarea acestor cuvinte educate, perdeaua de plastic s-a dat uşor la o parte şi, până să-mi dau seama de ceva, am primit în ochi un jet de şampon care m-a orbit. Am dat înapoi, m-am împiedicat de un obiect sanitar neidentificat şi am căzut pe spate. Înainte de-a reuşi să mă ridic, un genunchi m-a apăsat pe piept şi o mână udă m-a strâns de gât. Dând orbeşte din mâini, am reuşit să apuc o bucată de carne alunecoasă, dar potrivit de tare.

  — Jos mâinile, m-a somat atacatoarea. Te ochesc cu un spray de fixativ. Nu ştiu dacă-i toxic, dar dacă te pulverizez, o să-ţi rămână faţa ca de statuie pentru tot restul zilelor.

  Igienă exagerată – Mă predau, am zis.

  — Cine eşti?

  — Un prieten. Vă rog, nu-mi rupeţi coastele şi daţi-mi voie să-mi scot săpunul din ochi, că mă ustură de nu mai pot.

  — De ce-ai venit?

  — Ca să am un schimb civilizat de impresii cu dumneavoastră. M-a trimis Don Muscle Power.

  — De ce n-a venit el? M-am gândit dacă era cazul să-i torn braşoave şi am renunţat. • – A murit, i-am spus. L-au ucis. A urmat o tăcere prelungă.

  — N-am cum să dovedesc, că spun adevărul, am adăugat. Dar cântăriţi-mi vorbele şi-o să ajungeţi la concluzia că e mai bine să mă credeţi. Situaţia asta nu se poate prelungi ad infinitum, iar viaţa vă e în pericol. Gândiţi-vă, în fine, că dacă intenţiile mele ar fi fost rele, n-aş fi bătut de trei ori la uşă şi nici nu m-aş fi pus prosteşte în bătaia cosmeticelor dumneavoastră. A redus din apăsare şi-am reuşit să respir în voie. M-am ridicat şi-am simţit că mi-a pus în mâini un prosop uscat pe care mi l-am dus la ochi.

  — Ieşi, şi-aşteaptă să mă şterg, mi-a ordonat ea. Pe pipăite, am ajuns la uşă şi am intrat în salonaş, unde m-am frecat până am scăpat de şamponul din organele vizuale, însă nu şi de usturime. Abia încheiasem operaţiunea asta, că a apărut şi Suzanna Trash. Purta un halat alb şi îşi ştergea părul cu un prosop. Aşa proaspăt ieşită de sub duş, mi-a venit greu s-o asemăn cu fata din album, cu atât mai puţin cu cea de la cafeneaua din Madrid. Dar aşa se întâmplă în viaţă, unele persoane ies mai bine în poză, altele dimpotrivă – eu aparţinând, din nefericire, acestei din urmă categorii: în multele ocazii de care am avut parte să pozez din faţă şi din profil, am ieşit întotdeauna botos, 59 labirintul măslinelor încruntat, tras la faţă şi de departe mai puţin simpatic decât sunt în realitate. Suzanna Trash cea din viaţa reală avea nişte trăsături atât de regulate, încât parcă ducea lipsă de ele. Desculţă, era la fel de înaltă ca mine, cu umerii pătrăţoşi şi cu forme cam otova, cel puţin pentru gustul meu. Avea gesturi bruşte, nervoase şi în general inutile, iar în privire observai amestecul acela de neastâmpăr şi concentrare specific boxerilor care încă n-au luat-o prea tare pe coajă. Dar nu mă dusesem până acolo ca să fac inventarul nurilor ei incontestabili, ci pentru a încerca să limpezesc fântâna cu ape tulburi în care mă aruncase soarta, aşa că am lăsat deoparte scrutătoarele mele observaţii şi m-am dedat la însăilarea din mers a unui interogatoriu dibaci.

  — Regret neînţelegerea de la baie, pe care, de altfel, n-am dorit s-o provoc, precum şi faptul că a trebuit să aduc tocmai eu funesta veste…

  — Ce-a păţit Toribio? M-a întrerupt ea.

  — Azi-noapte m-am dus la el acasă şi l-am găsit în agonie. O supradoză. Nu cred că şi-a injectat-o singur, deşi nu exclud o astfel de ipoteză, de dragul rigorii conceptuale. Cablul telefonului fusese smuls. A rămas pe gânduri, dar nu în legătură cu ceea ce spusesem eu.

  — Nu ne-am mai văzut înainte pe undeva? M-a întrebat ea.

  — Ba da, chiar ieri, la Madrid, am răspuns. S-a oprit din ştersul părului ca să schiţeze un gest de încuviinţare lehamite, pe care, deşi îl vedeam pentru prima oară, l-am considerat familiar.

  — Fireşte, a zis ea însoţind cu glasul gestul la care mă refeream. Tu eşti apucatul ăla cu valijoara. Dar ieri parcă nu erai deghizat în poponar. Cum ai dat de mine?

  — Prin agenţia teatrală Protasis. Dar poate că-i mai bine să vă pun un pic la curent cu cele întâmplate. 60 igienă exagerată Ea a consimţit, iar eu am purces la istorisirea în termeni simpli şi cu o sintaxă clară a felului cum se întâmplase că ajunsesem dinaintea individului care, în mod fraudulos, îşi însuşise atribuţii ministeriale; cum acesta, prevalându-se de nobilele mele însuşiri, mi-a încredinţat o misiune constând în transportarea la Madrid a unei valijoare ce-ar fi stârnit invidia lui Cresus; cum, în pomenita urbe, altul în locul meu căzuse victimă unui asasinat cu atât mai incalificabil, cu cât respectivul se afla în braţele lui Morfeu; cum după ce-i încredinţasem ei, Suzannei Trash, valijoara aceea, mă întorsesem la Barcelona, depistasem urma şi-l descoperisem graţie isteţimii mele pe nefericitul de Muscle Power, apoi asistasem, plin de compasiune, la trista lui dispariţie; cum plin de iscusinţă făcusem legătura între regretatul defunct şi agenţia teatrală, iar apoi între agenţie şi ea, Suzanna Trash şi cum, cu preţul relatării celor cunoscute, dar în chip de epilog necesar, venisem s-o vizitez şi fusesem primit tare rău, fără ca dinspre partea mea să fi existat vreo provocare ori vreo vină anume. Am pronunţat toată această tiradă pe un ton de o sinceritate de netăgăduit, încercând să mă pun singur în cea mai favorabilă lumină şi să răspândesc în jurul meu o aură de încredere, simplitate şi accesibilitate. Un efect scontat, pe care, fără să mă umflu în pene, am reuşit să-l insuflu, fiindcă ea, Suzanna Trash, şi-a relaxat treptat trăsăturile încordate, drept care a şi devenit mai drăguţă, a renunţat la postura de karaleka pe care o adoptase ca să mă asculte, iar pe la jumătatea relatării m-a lăsat în salon, ducându-se la bucătărie ca să pregătească nişte cafea şi pâine prăjită. Cititorul avizat şi-a dat, fără îndoială, seama că din cronica mea orală am omis faptul că banii din valijoara îmi fuseseră furaţi, fiindcă totul mă făcea să cred că ea nu avea de-a face cu furtul de la hotel, fiindcă, dacă ar fi avut, n-ar mai fi venit la cafenea; exista chiar şi posibilitatea, confirmată 61 labirintul măslinelor de comportamentul şi de cuvintele ei ulterioare, să nu fi deschis valijoara, situaţie în care şi ţinând seama de scopul propus, adică să-mi asigur cooperarea ei, preferam s-o las să creadă că era vorba despre o sumă imensă, nu despre un prăpădit de sul de hârtie pe cât de folositor uneori, pe atât de prozaic în permanenţă. Revenind de la bucătărie cu o tavă pe care se aflau două ceşti de cafea cu lapte şi o farfurie cu pâine prăjită, fapt care arăta că intenţiona să mă facă părtaş la micul dejun şi, pe cale de consecinţă, să-mi acorde încredere, şi-a aprins o ţigară şi mi-a spus să mă apuc de mâncat în timp ce ea se îmbrăca. A dispărut în dormitor şi, pe când eu mă înfruptam lacom din partea care-mi revenea, şi-a pus, aşa cum am constatat când a reapărut, o rochie simplă şi primăvăratică în tonuri albăstrii, ciorapi şi pantofi cu toc asortaţi de minune. S-a aşezat la masă şi, pe când amesteca zahărul şi răspândea conţinutul ceştii pe o rază de jumătate de metru, a început să-mi spună că, întocmai cum bănuisem, Toribio Pisuerga, mai cunoscut de fani ca Muscle Power, ştiind unde şi cum urma să treacă o asemenea sumă în alte mâini, plănuise sustragerea cu complicitatea ei, a Suzannei Trash, drept pentru care o trimisese la Madrid acum două zile cu instrucţiuni să se prezinte la cafenea, să spună parola, să preia valijoara şi s-o şteargă.

  — Deşi la ora adevărului, a zis ea, m-a năpădit frica şi-am lăsat baltă afacerea. Dacă n-ar fi fost la mijloc încăpăţânarea ta, n-am mai fi fost amestecaţi acum în încurcătura asta.

  — Da, am replicat, acum o să ies eu vinovat de ce vă trece rău prin minte. Nu vă daţi seama că probabil chiar destinatarii valijoarei au fost cei care, furibunzi, au încercat să mă ucidă şi i-au dat paşaportul lui Power, odihnească-se-n pace? Şi că răufăcătorii ăştia n-or să se oprească 62 igienă exagerată până n-or să ne lichideze şi n-or să recupereze ceea ce, după părerea lor, le aparţine, prin orice fel de mijloace? Şi-a aprins altă ţigară, a tras două fumuri aprige, a aruncat-o în cafeaua cu lapte, unde s-a stins, s-a îmbibat, a virat în sepia şi a început să plutească, iar apoi m-a studiat cu o privire ciudată.

  — Vrei să spui că Toribio a murit din cauza mea? A zis ea.

  — Nu, nu, nici vorbă. El a acceptat o treabă riscantă, de înlocuire totală a unui ministru şi, nemulţumindu-se doar cu asta, a pus la cale un plan temerar sub imperiul lăcomiei. Nu spun, fiindcă nu sunt îndrituit să emit judecăţi morale, că şi-ar fi meritat soarta, dar afirm cu tărie că a căutat-o cu lumânarea. Oricum ar fi fost, nu mai e nimic de făcut. In schimb, pentru situaţia noastră alunecoasă ar mai fi ceva, cel puţin aşa sper. E limpede că trebuie să-i găsim fie pe cei care, prin intermediul falsului ministru, mi-a încredinţat banii, fie pe cei cărora le erau destinaţi şi să-i returnăm cu scuzele de rigoare. Şi, că veni vorba, unde-i valijoara?

  — In Prat, la serviciul de bagaje al aeroportului. Am depus-o acolo conform instrucţiunilor primite de la Toribio. Ne gândeam s-o ridicăm peste câteva zile. Bonul e la mine. Am stabilit că o să treacă Toribio după el în dimineaţa asta, aşa te-am confundat.

  — Ce relaţie exista între Toribio şi dumneavoastră, dacă nu sunt indiscret?

  — Ca să economisim timp, îţi spun că între noi a existat o idilă furtunoasă acum câţiva ani, iar acum exista o prietenie bună şi destul de caldă. Ne căutam când eram pe drojdie sau când aveam nevoie de companie, adică deslul de frecvent. Altceva?

  — Da. Ce e sau cine e Cavalerul Trandafir?

  — N-am nici cea mai vagă idee. De ce întrebi? 63 labirintul măslinelor – Don Toribio a pomenit numele ăsta înainte de-a muri. Şi Emilia cine e?

  — La asta-i mai simplu de răspuns. Eu sunt Emilia. Emilia Corrales. Chestia cu Suzanna Trash e un pseudonim pe care l-am adoptat la sfatul lui Toribio, pentru cazul unor coproducţii. Iar acum, dacă nu mai ai nici o întrebare şi fiindcă văd că ţi-ai terminat micul dejun, te rog să pleci, pentru că am multă treabă. Am rămas perplex, pentru că până în acel moment îmi închipuisem că antanta noastră se consolida şi că aveam să innăm într-o perioadă de colaborare fructuoasă. Ea mi-a observat decepţia întipărită pe figură şi a adăugat, refugiindu-se iarăşi în tonul acela de nerăbdare care domnise peste primele noastre confruntări:

  — Nu vreau să par nepoliticoasă; îţi mulţumesc că ai venit să mă anunţi cum stau lucrurile şi să mă previi de pericolele care mă pândesc. Dar de acum încolo e mai bine ca fiecare să-şi vadă de drumul lui. Nu ştiu nici cine eşti, nici de unde ai apărut, nici ce urmăreşti. Din ce mi-ai povestit n-am înţeles aproape nimic, deşi nu-s chiar aşa de naivă ca să nu-mi dau seama că ai păstrat pentru tine jumătate din ce ştii. E posibil să fii la ananghie, cum zici, dar nu pot şi n-am nici cea mai mică intenţie să mă bag în horă ca să te ajut. Lasă-mă să continui, că n-am terminat. N-ai decât să mă crezi egoistă. Aspir să devin actriţă şi nu mi-am pierdut speranţa în viitor doar pentru că soarta nu mi-a bătut încă la uşă până acum: sunt disciplinată şi cutezătoare, deloc proastă, iar când mă dichisesc puţin, chiar nu arăt rău deloc. E adevărat că am comis o greşeală când am acceptat propunerea lui Toribio şi totul arată că m-am băgat de pomană în bucluc. Am nevoie de bani şi m-am lăsat convinsă de perspectiva unei lovituri uşoare. Dar oricum ar fi, refuz să accept că situaţia asta nu are ieşire. Astfel că iată ce am de gând să fac: o să mă duc chiar igienă exagerată acum să recuperez valijoara, apoi o să intru în primul comisariat şi-o să le povestesc poliţiştilor tot ce s-a întâmplat. Ai vreo obiecţie?

  — Nu, doar că, dacă vă duceţi la poliţie cu poveşti despre minştri inexistenţi, actori rataţi şi drogaţi dovediţi, iar pe deasupra le mai şi predaţi valijoara cu ceea ce conţine, o să ajungeţi la beci sau, mai rău, într-un centru psihiatric unde, ştiu din sursă sigură, n-o să vă placă de nici o culoare.

  — Iţi mulţumesc pentru sfat, dar hotărârea mea este luată. Şi acum, dacă nu te superi… S-a ridicat de la masă, răsturnând cele două ceşti, şi-a schiţat gestul de-a mă conduce la uşă. N-aveam alte argumente de aruncat în discuţie, drept pentru care m-am decis să-i respect voinţa şi să-mi reiau cercetările de unul singur. I-am mulţumit pentru splendidul mic dejun pe care mi-l oferise şi-am început să mă retrag discret. N-ajunsesem bine în vestibul când a sunat telefonul. Emilia a tresărit şi a început să arunce nişte priviri speriate şi nedecise când spre aparat, când spre mine.

  — Ce se-ntâmplă? Am întrebat.

  — Nimic. Mi-au instalat telefonul abia de câteva zile şi-i dădusem numărul doar lui Toribio, a rostit Emilia.

  — Răspundeţi, am zis, făcând cale întoarsă.

  — Şi dacă-s ei?

  — La telefon n-or să vă facă nimic. Purtaţi-vă firesc. Să nu-şi dea seama că mă aflu aici şi că sunteţi pusă în gardă. Emilia a traversat salonul, a ajuns la telefonul care continua să sune, nepăsător faţă de dialogul nostru precipitat şi a ridicat receptorul.

  — Alo? A, oui, oui, sono io. A acoperit microfonul cu palma şi a murmurat către mine:

  — Zice că-i un producător italian.

  — Daţi-i sfoară la zmeu, am sfătuit-o în sotto voce. 65 labirintul măslinelor 66 – Come dice? Şi, şi, tutto bene. Attendez un mânuţi. Într-un nou aparteu:

  — Zice că vrea să mă vadă la el la hotel, că are o ofertă interesantă. Mai zice că mi-a văzut toate filmele şi crede că am vână de mare actriţă. Adevărul e că n-am reuşit încă să apar în nici un film. Ce-i spun?

  — Că nu vă puteţi duce, să vină el aici. Cum intră, sar pe el, îl torturăm şi scoatem de la el tot ce ştie.

  — Şi dacă-i un producător adevărat?

  — Atunci duceţi-vă la hotel.

  — Dar dacă-i un criminal?

  — Ce vreţi, să mă prindă taurul?

  — Mă întâlnesc cu el într-un loc neutru şi-l sondăm, de acord?

  — Da, bine, cum vreţi, am acceptat epuizat.

  — Senti? Questa sera, oui. Dans un ristorante, bine? Non, alegeţi voce. Oui, oui, lo conosco bene. La două sferturi de dieci? Va bene. Oui, arrivedercil A închis, a oftat şi mi-a zis:

  — Iar acum, cosa faciamo?

  — In primul rând, vorbim ca oamenii. Apoi, continuăm să perfecţionăm planul meu. Faza cu producătorul s-ar putea să ne mai lumineze puţin, dacă într-adevăr e un asasin; dar nu-i putem lăsa mereu pe ei să aibă iniţiativa. Nu trebuie să uităm că banii pe care mi i-au dat erau destinaţi pentru a plăti răscumpărarea unei personalităţi. Mi-ar plăcea să aflu dacă a avut recent loc cu adevărat o răpire sau dacă şi asta e o gogoriţă. E imposibil să n-aveţi vreun prieten ziarist.

  — Mai mulţi.

  — Atunci alegeţi pe cine vă place mai mult, sunaţi-l şi spuneţi-i că trebuie să-l vedeţi de urgenţă. Daţi-vă întâlnire cu el într-un loc deschis şi populat: un bar central, de exemplu.

  Capitolul 7 mai nimic b Clarul central menţionat la sfârşitul capitolului pe care tocmai l-am încheiat avea o poziţie de invidiat pe Rambla de Catalunia, iar spre mulţumirea clientelei şi chinul angajaţilor săi, avea mese şi afară, pe trotuar. La una dintre ele ne-am aşezat Emilia şi cu mine, după ce am lăsat într-o parcare maşina care s-a dovedit că era a ei. Printre mese mişunau cerşetori de toată mâna. Abia luaserăm loc, că ne-a şi abordat unul într-un costum de dril.

  — Dacă doriţi, pot să vă ghicesc norocul, a zis el cu destulă trufie. Nu mă luaţi drept un neica-nimeni: până mai ieri, vorba aia, eram consilier al Băncii Industriale Ebro, BIDESA. Nevastă-mea e la pat şi am doi copii de vârstă universitară. I-am dat un sfanţ şi ne-a spus că piatra noastră e topazul, că ziua noastră norocoasă e joia şi că să nu cumpărăm pentru nimic în lume acţiuni la compania de telefoane.

  — N-aş fi crezut că situaţia poate să fie atât de sumbră, am comentat după ce el s-a îndepărtat.

  — Dar pe unde-ai fost în ultima vreme? M-a întrebat Emilia. M-am gândit că nu prea ar fi de natură să consolideze alianţa noastră embrionară dacă i-aş spune că abia ieşisem de la balamuc, aşa că am mormăit ceva şi m-am uitat în altă parte. Făcând asta, am constatat că se apropia de noi Un fel de legionar de sex femeiesc, dar faţa n-am reuşit să i-o văd din cauza unor laţe soioase care i se lipeau de 67 labirintul măslinelor frunte şi de pomeţi. Ocolea mesele cum se nimerea, iar cu legătura care-i atârna de umărul stâng şi care, prin formă şi volum, părea să conţine un plod îi tot pocnea pe mesenii neatenţi şi răsturna sticle şi pahare. Ajungând în faţa mesei noastre, s-a oprit brusc, în loc să se năpustească grămadă peste ea, aşa cum mă temusem că avea să facă, a îmbrăţişat-o, a pupat-o şi a smotocit-o pe Emilia mai înfocat decât prescriu normele de comportament. – 'ai, băga-mi-aş! A exclamat ea, prăbuşindu-se pe un scaun şi atârnându-şi plodul de spătar, iertaţi-mă c-am întârziat. Tocmai i-am luat un interviu directorului Filarmonicii din Dresda. Ce tip anost! Ştiaţi că pe Rubinstein nu l-au lăsat până de curând să cânte în Statele Unite fiindcă e mulatru? Ce mă-sa-n cur, establishment-ul nu iartă! De ce dracu' voiaţi să mă vedeţi? Fără să se lase intimidată, Emilia mi l-a prezentat pe personajul tumultuos, care s-a dovedit că răspundea la suavul nume de Măria Pandora şi care mi-a strâns mâna în aşa hal că am fost tentat să-i trag un genunchi în ficat. Odată încheiată această fază violentă. Emilia a cuvântat:

  — Suntem într-o încurcătură şi avem nevoie de o anumită informaţie pe care tu ne-o poţi da, Măria.

  — Pentru tine fac orice, iubito, a răspuns otreapă. Am aflat că Toribio a dat colţu' dintr-o supradoză. Îmi pare rău, pe bune. Era un tâmpit. Te-a căptuşit cu vreo belea?

  — Nu-i vorba de asta, ce-l puţin nu în mod direct. Deocamdată nu pot să-ţi spun mai multe. Zi-ne doar dacă a fost răpit cineva important în ultimele zile. Surprinsă de întrebarea aceea, la care era clar că nu se aştepta, ziarista s-a scărpinat în creştet şi a făcut să cadă un păduche în berea pe care o comandase Emilia.

  — E posibil, am intervenit eu, să se fi produs o răpire şi autorităţile, din motive de ordin public sau de altă natură, s-o fi trecut sub tăcere? 68 mai nimic A apărut ospătarul şi Măria Pandora i-a cerut un sandvici cu sardele şi un coniac dublu, după care şi-a scos din boccea un pachet de ţigări, o brichetă, o agendă, un pix şi o pereche de ochelari pe ale căror braţe erau răsucite nişte sârme. Şi-a pus pe nas această sculă, şi-a consultat agenda, a aprins o ţigară, şi-a scos ochelarii şi-a zis aşa:

  — Fără-ndoială, ar fi putut să oblige ziarele să nu dea o astfel de ştire. Doar fac asta constant, ce mă-sa mare. Dacă ar afla lumea în ce situaţie ne aflăm, nu ştiu ce s-ar întâmpla. Ţara se cufundă-n rahat, băga-mi-aş. Dar, revenind la răpire, cred că tot am fi aflat prin redacţie. Răpirile sunt vizibile de la o poştă, ce naiba; nimeni nu se lasă răpit cu dragă inimă. Mahării-s apăraţi de nu se poate. Şi-apoi, e problema dispariţiei. Trebuie să fii ultimul nenorocit, să mă ierte cei de faţă, ca să dispari fără să-şi dea chiar nimeni seama. Familia, colegii, prietenii… Iar dacă-i vorba de cineva important… Nu, nu, nici vorbă de răpire. Doar dacă… Doar dacă de fapt nu-i vorba despre o persoană… Adică să fie un obiect, vreau să zic o operă de artă, un timbru valoros, un lucru greu de vândut pentru care proprietarul ar fi dispus să plătească o răscumpărare. N-ar fi primul caz. Dar dacă lucrurile ar sta aşa, n-ar exista nici un motiv să fie ascuns furtul opiniei publice. Poate doar dacă ar fi vorba… Ce ştiu eu… Despre Pilarica*, să punem cazul… Nu, nu ţine. Dar un secret militar? Asta-mi place mai tare: spionaj. Ştiu, ştiu ce-o să ziceţi: că-n ţara asta nu-i nimic de spionat. Nu-i aşa? Şi eu cred la fel, dar dacă turiştii sunt în stare să cumpere suvenirurile pe care le cumpără, * Pilarica sau La Virgen delPilar, patroana hispanităţii (şi a gărzii civile din Spania); conform unei tradiţii străvechi, Fecioara Măria, înainte de-a se ridica la ceruri, a venit prin anul 40 A. D. la Zaragoza ca să-l îmbărbăteze pe apostolul Santiago, aducând cu ea un stâlp (pilar, în spaniolă) care a consdtuit baza primei capele, a primului templu creştin închinat Măriei (n. L). 69 labirintul măslinelor Dumnezeu ştie ce-or cumpăra guvernele. Ce zici de posibilitatea asta, iubito?

  — Dacă-mi permiteţi, am intervenit, deşi e limpede că părerea mea nu e prea autorizată, aş îndrăzni să observ că ceea ce spuneţi mi se pare o ipoteză foarte interesantă. Dar, ca să fiu sincer până la capăt, aş adăuga că noi căutăm o informaţie mai concretă.

  — Păi, cam asta-i tot ce pot să vă spun, la naiba, a replicat Măria Pandora, arătându-ne bolul alimentar în timp ce vorbea. Şi adevărul e că nici voi n-aţi fost foarte expliciţi, a continuat ea, bându-şi coniacul dintr-o duşcă. Dacă ştiţi ceva interesant, v-aş rămâne recunoscătoare să-mi spuneţi. Am mare nevoie de un reportaj bun, băga-mi-aş. La ziar se reduce personalul la un sfert şi luna viitoare o să ajung în stradă. Ce-i chestia asta cu răpirea? Fiţi cumsecade, ce mă-sa mare. Cu coada ochiului, am băgat de seamă cum Emilia se înduioşa, astfel că, înainte de-a apuca să îşi dea drumul la gură şi să dea pe goarnă acea de pe acum banală poveste a valij oarei, m-am grăbit să adaug:

  — Nişte motive temeinice ne impun o discreţie strictă. Cu toate astea, nu văd nici un impediment pentru ca, odată rezolvat complicatul nostru caz, să nu vă oferim o exclusivitate suculentă. In acest sens, fireşte, avem mare nevoie de nişte date pe care, desigur, o să ni le obţineţi fără întârziere…

  — Chiar azi după-amiază. Pe la cinci, ăia care n-au alt serviciu sunt deja mangă şi redacţia ziarului rămâne pustie. Portarul are cheile şi-o să mă lase să intru. Cine plăteşte consumaţia?

  — Noi, am zis eu.

  — Veniţi la mine acasă între şapte şi şapte jumătate. Dibui eu ceva pân-atunci. 70 mai nimic Şi-a aruncat povara pe umăr, mi-a strâns iar mâna în cleşte, a pupat-o pe Emilia pe ceea ce, printre laţele de păr, mi s-a părut a fi gura, deşi n-aş băga mâna-n foc, şi-a plecat, lăsând în urmă prăpăd. Când a dispărut, Emilia a clătinat din cap cu tristeţe şi a exclamat:

  — Sărmana Măria, era tare deprimată.

  — Mie nu mi-a lăsat chiar impresia asta, am riscat eu.

  — Voi n-o să-nţelegeţi niciodată femeile, a glăsuit Emilia. Măria e o persoană extrem de sensibilă. I se-ntâmplă ceva.

  — Probleme de serviciu? Am insinuat.

  — Şi ceva în plus, a zis Emilia. O să-mi spună când o să fim singure. Încotro mergem? Ceasul de mână pe care nefericitul ospătar ciung mi-l lăsase moştenire arăta că trecuse de două. Până la şapte nu aveam nimic de făcut, pericolele imediate păreau suspendate temporar şi investigaţia noastră, dacă nimic n-avea să-i stea în cale, dădea impresia că mergea bine. Mi-am adus aminte că nu dormisem de două nopţi şi m-a cuprins o senzaţie copleşitoare de astâmpăr şi sfârşeală.

  — Tu fă ce vrei, i-am spus apoi Emiliei. Eu mă duc la cea mai apropiată staţie de metrou să văd dacă nu găsesc o bancă liberă, ca să trag un pui de somn. M-a întrebat dacă nu aveam alt loc unde să merg şi i-am mărturisit că, pur şi simplu, aşa stăteau lucrurile în ce mă priveşte, la care mi-a răspuns că la ea acasă exista o sofa de dimensiuni normale şi că mi-o punea la dispoziţie cu dragă inimă. Am acceptat oferta, cum era de aşteptat, pe cât de iute, pe atât de recunoscător am achitat repede nota, ae-am dus să luăm maşina Emiliei din parcarea unde o lăsaserăm şi am pornit pe drumul de întoarcere, ea concentrată la sarcina ingrată de a-şi face loc prin traficul aglomerat, iar eu la plăcerile imaginare pe care mi le plăsmuia perspectiva unui aşternut moale. Nu ne trecea prin minte că la capătul drumului ne aştepta o surpriză tulburătoare. 71 labirintul măslinelor 72 Care consta, pur şi simplu, în faptul că apartamentul fusese răscolit şi totul era întors pe dos în cel mai brutal şi în multe dintre cazuri în cel mai ireparabil – mod, iar noi, văzând asta, am rămas muţi la început, apoi ne-am înfuriat şi în final ne-am întristat iremediabil.

  — Şi cel mai grav, a spus Emilia după o avalanşă de înjurături, afuriseli şi blesteme demne mai degrabă de un prăpădit analfabet ca mine decât de o domnişoară cu înclinaţii artistice, este că toată brambureala asta n-a fost de nici un folos, fiindcă aici nu se aflau nici valijoara, nici chitanţa de la bagaje pe care ceasul rău m-a împins s-o pun în poşetă.

  — N-aş vrea, am zis, în timp ce mă străduiam să readuc oarece ordine în neorânduială, mai degrabă ca să mă arăt solidar decât din convingerea că se mai putea limpezi cumva harababura 3.1H, S3. Schiţez o imagine prea sumbră, însă tare mă tem că, deşi n-au găsit ce căutau, tot n-au de gând să ne lase în pace.

  — Da' ce aia a mă-sii, a spus Emilia, răsturnând dintr-un şut scaunul pe care abia izbutisem să-l pun pe picioare, trebuie să facem ca să terminăm odată cu afurisitul ăsta de coşmar?

  — Să mergem până la capăt şi să ne înfrângem duşmanul pe terenul lui. S-ar putea ca ceea ce-ţi propun să ţi se pară prea îndrăzneţ, copilăresc şi pretenţios, dar altă cale nu-i, după ştiinţa mea. Mai mult, zic că cel mai bun lucru ar fi să continuăm discuţia asta agreabilă în alt loc, fiindcă, dacă mai stăm pe-aici, vieţile noastre sunt în mare primejdie. Abia rostisem cuvintele astea premonitorii că soneria de la uşă a târâit cu o insistenţă care nu prevestea nimic bun.

  — Au venit! A exclamat Emilia.

  Mai nimic M-am apropiat de uşă în vârful picioarelor şi am aruncat o privire pe vizor.

  — Pe culoar nu-i nimeni, am anunţat.

  — Sună din stradă, mi-a spus ea.

  — Atunci n-au cum să fie criminalii, fiindcă nu-mi închipui că ar face greşeala să-şi anunţe vizita, am replicat eu. Întrucât un pericol îndoielnic zbuciumă mai dihai decât unul real şi cum nu există zgomot mai dizarmonic decât o sonerie, m-am decis să răspund la apel şi, în acest scop, am apăsat pe un buton aflat în dreapta mea, mi-am lipit buzele de grilajul care adăpostea microfonul, mi-am strecurat limba printre fantele înguste şi-am întrebat:

  — Cine e?

  — Un prieten al domnişoarei Trash, a răspuns tare aparatul. Vreau să vă ajut. Vă înţeleg reţinerile şi, ca să le spulber, o să mă aşez în mijlocul străzii. Priviţi-mă şi o să vă daţi seama că nu există înfăţişare mai inofensivă decât a mea. Cu grijă, pentru cazul în care cineva ar fi încercat să ne împuşte dintr-un balcon al clădirii de peste drum, m-am uitat pe fereastră. În mijlocul străzii am văzut un bătrânel în pijama care mă saluta cu mâna, impasibil la înjurăturile şi la claxoanele şoferilor obligaţi să-l ocolească. După ce s-a asigurat că-l priveam cu ochi buni, bătrânelul s-a refugiat pe trotuar şi a dispărut din câmpul nostru vizual. Emilia m-a întrebat din priviri.

  — Îl lăsăm să urce, i-am spus. Nu pare periculos şi e bine să aflăm ce vrea. I-am deschis uşa de jos şi am ieşit pe culoar să-l aştept. Liftul nu a întârziat să urce şi din el a apărut bătrânelul. Avea câteva şuviţe de păr alb pe creştet şi o mustaţă inegală, pătată de nicotină. M-a privit mijindu-şi ochii, a făcut o plecăciune şi a început să turuie:

  — Să mă iertaţi că vă vizitez în această ţinută mai puţin potrivită. Costumul e la curăţătorie şi pantofii la cizmar. 73 labirintul măslinelor Nu m-am gândit că o să am nevoie chiar azi de ei. In ultima vreme, viaţa mea socială e destul de limitată. De fapt, ies doar joia la bibliotecă şi duminica după-amiază, dacă e vreo chermeză. Restul timpului mi-l petrec printre cărţile mele. Îmi comand proviziile de la Bilbaina. Ştiu că mă încarcă la preţ, dar e comod. Nu vi se pare? In timp ce perora aşa, am intrat în hol. Am constatat că venise într-adevăr singur, am intrat după el şi am închis uşa. In mijlocul salonului ne aştepta Emilia, cu un cuţit de bucătărie în mână.

  — Liniştiţi-vă, domnişoară Trash, i-a spus bătrânelul. Vă asigur că nu vă vreau decât binele. Şi chiar de la primele cuvinte doresc să-mi exprim satisfacţia de-a vă cunoaşte personal. Sunt un mare admirator al dumneavoastră. Dar poate că ar fi mai bine să mă prezint. Mă numesc Plutarquete Pajarell şi sunt istoric de profesie. Locuiesc peste drum. Vedeţi balconul acela cu o copertină albastră şi un chiparos pe jumătate uscat? Poate că aţi băgat de seamă mai demult şi un motan negru, care stătea la soare pe balustradă. Nu? In fine, nu contează. A murit acum două luni, sărmanul de el. Dar nici asta nu vă interesează, nu-i aşa? Singurătatea m-a făcut să fiu cam confuz. Odinioară nu eram aşa. V-am spus că sunt istoric?

  — Da, domnule, am intervenit eu.

  — Aşa, aşa. Vă înţeleg nerăbdarea. Ar fi mai nimerit să trec la subiect. Nu-i deloc uşor, credeţi-mă. Treaba e că… Adică domnişoara Trash, aici de faţă, pe care o admir atât de mult, cum am spus, are obiceiul – s-o ţină Cel de Sus să umble prin casă fără prea multe haine. Şi bine face, nu vi se pare? La urma-urmei, la el acasă fiecare face ce-i mai…

  — Aşa că o spionaţi de pe balcon, am intervenit, ghicind ceea ce-i venea bătrânelului atât de greu să mărturisească. S-a îmbujorat tot şi, cu un gest rapid, s-a asigurat că nasturii de la şliţ erau bine închişi. 74 mai nimic – Sunteţi foarte perspicace, a murmurat el într-un târziu. Rudă cu domnişoara?

  — Prieten. Nu vreţi să ne spuneţi de ce aţi venit, don Plutarquete?

  — Aşa-i, vă fac să pierdeţi vremea. Dar m-am gândit că trebuia să încep prin a-mi uşura conştiinţa. Să nu vă-nchipuiţi că nu mă ruşinez de meschinăria mea. Neînsemnata mea făptură vă face, poate, să priviţi cu ochi mai blânzi neruşinarea… Ce să zic. Fireşte, eu însumi n-am cum să invoc o astfel de circumstanţă atenuantă. In orice caz, n-am venit să-mi mărturisesc metehnele, ci să vă povestesc că acum câteva ore, în timp ce-mi reglam ocheanul încoace, cum fac de obicei, am zărit doi indivizi care răscoleau prin casă. La început mi-a sărit inima din loc, fiindcă am crezut că domnişoara Trash se mută şi Dumnezeu ştie ce urâţenie ar putea să vină în locul ei. Apoi mi-am dat seama că nu era vorba despre nici o mutare şi m-am temut că era un furt. Ştiţi ce se întâmplă în vremurile astea. Până la urmă, am ajuns la concluzia că indivizii căutau ceva anume cu mare râvnă.

  — Nu v-aţi gândit să anunţaţi poliţia? l-a întrebat Emilia. – — Ba da, în timp ce mă gândeam că era vorba despre un furt. Dar când am văzut că era o percheziţie, m-am răzgândit. Uneori e mai bine să nu afle poliţia despre anumite lucruri… Nu insinuez nimic, domnişoară Trash, să nu mă înţelegeţi greşit.

  — V-aţi purtat cu mare înţelepciune, don Plutarquete, am spus eu. Descrieţi-ne ce-aţi văzut.

  — Mai nimic. Doi indivizi tineri. Unul avea barbă, dar poate că era falsă. Nu sunt prea bun la descrieri.

  — I-aţi recunoaşte dacă i-aţi revedea?

  — In mod sigur.

  — Aţi observat vreun amănunt semnificativ? Aţi văzut dacă aveau maşină? V-aţi notat numărul ei? 75 labirintul măslinelor 76 Bătrânelul şi-a scărpinat cele câteva şuviţe şi până la urmă s-a uitat deznădăjduit la Emilia.

  — Adevărul e că nu pot să vă spun mai multe. Voiam să vă ajut şi constat că n-am fost bun de nimic. Tot ce-am reuşit a fost să mă dau în stambă, aşa că n-o să vă mai plimbaţi prin casă cum obişnuiaţi. Şi chiar dacă aţi face-o, n-ar mai fi la fel. In fine, asta-i viaţa. Dacă mai apare ceva, acum ştiţi unde să mă găsiţi. Bună ziua şi scuzaţi deranjul. A repetat temenelele, a dat din mâini, semn că nu trebuia să-l conducem la uşă şi până să apucăm să facem sau să spunem ceva, a dispărut. Am ieşit pe culoar şi l-am auzit coborând scările în viteză, acompaniat de ţăcănitul papucilor. M-am întors în locuinţă.

  — Cine ar fi zis că am un admirator atât de credincios? S-a mirat Emilia.

  — Nu te lăsa înşelată de dulcegăriile alea, am sfătuit-o. Mie bătrânelul ăsta libidinos nu-mi inspiră încredere deloc.

  — Eşti gelos, a zis Emilia, izbucnind în râs. Am rămas puţin perplex în faţa unei asemenea acuzaţii, însă am decis să amân momentul în care aveam să analizez dacă era sau nu întemeiată.

  — La ce oră închide agenţia teatrală La Protasis? Am întrebat, schimbând vorba.

  — Pentru public, la cinci. Uneori rămâne cineva să lucreze până mai târziu. De ce?

  — Nu se ţin lecţii de declamaţie?

  — Ba da, însă nu la sediul din strada Pelayo, ci într-un depozit din strada Ramalleras. Un fost depozit, reamenajat ca teatru. M-am uitat la ceas: era cinci şi un sfert.

  — Cred că mai fac o vizită la agenţie. Lasă-mă la colţul străzilor Balmeş cu Pelayo şi aşteaptă-mă acasă la prietena ta, ziarista atotştiutoare. N-o să-ntârzii mult.

  Capitolul 8 imposturi 1 f/-am spus portarului capsoman că aveam de dus nişte chitanţe la şcoala de croitorie şi confecţii, iar pentru cazul în care m-ar fi verificat, am urcat cu liftul până la etajul doi şi pe jos mai departe. Am deschis cât ai clipi din ochi uşa agenţiei şi la fel de iute am constatat că înăuntru nu era nici ţipenie, m-am strecurat înăuntru şi am închis după mine. Ştiind ce căutam şi cum cercetasem localul chiar în acea dimineaţă, mi-a trebuit mai puţin de un minut să pun mâna pe albumul cu fotografii şi să ies cu el ascuns sub haină. Am coborât pe scări şi, înainte de ultimul cot, m-am oprit şi m-am aplecat peste bord, ca să văd dacă erau ceva duşmani în zare. Măsura asta de prevedere m-a salvat de o întâlnire neplăcută, deoarece în holul de la intrare portarul stătea de vorbă cu nişte tipi solizi, cărora n-am reuşit să le disting feţele în penumbră, dar a căror alură mi-a dat frisoane pe şira spinării.

  — Nişte chitanţe pentru şcoala de croitorie? A bombănit unul dintre tipi. Dar şcoala e închisă la ora asta, domne!

  — Nu mă bag deloc în treburile astea, s-a scuzat portarul. Unui vecin al meu, care se dădea rotund, i-au tras o mamă de bătaie, i-au furat tot ce avea şi l-au făcut să se lepede de religia catolică.

  — Cum arăta? A întrebat celălalt tip.

  — Jegos, a zis portarul, zgândărindu-mi puţin vanitatea. Cam atâta de înalt, mai mult sau mai puţin, jigărit şi c-o (aţă de păstârnac… Habar n-am. 77 labirintul măslinelor – Tu rămâi aici, în caz că iese, i-a zis unul dintre tipi celuilalt. Mă duc să arunc o privire. Am luat-o la goană în sus pe scări în clipa în care cel care vorbise punea piciorul pe prima treaptă şi, ajungând la etajul doi, m-am strecurat în şcoala de croitorie şi confecţii, unde m-am ghemuit printre nişte haine atârnate de o bară. Pe geamul opac al uşii s-a profilat silueta individului. M-am înarmat cu un umeraş din lemn şi mi-am ţinut răsuflarea. Tipul a încercat clanţa şi a constatat că uşa era încuiată, iar localul se afla în întuneric. Probabil că asta l-a liniştit, fiindcă şi-a văzut de drum. Situaţia mea nu era însă cu nimic mai bună, fiindcă neîndoielnic avea să bage de seamă dispariţia albumului de fotografii şi, mai devreme sau mai târziu, avea să-mi dea de urmă. Fără să mă gândesc de două ori, m-am dezbrăcat, am făcut hainele ghem şi le-am ascuns într-o grămadă de resturi. Apoi m-am îmbrăcat cu prima chestie care mi-a căzut la îndemână. Era un fel de halat din tafta înflorată cu decolteu en coeur şi volănaşe la mâneci; poalele îmi treceau cu puţin de genunchi. Din nişte suluri de lână albă mi-am compus o perucă pe care am susţinut-o cu o bucată de pânză înnodată ca un batic, iar decolteul mi l-am umplut cu tot felul de cârpe, până am format un bust opulent. Într-o cămăruţă decorată cu faianţă şi din fereastra căreia lipsea o bucată de geam am găsit o mătură, o găleată din plastic galben şi o cutie goală de Ajax. Le-am înşfăcat pe toate şi, deghizat astfel, am ieşit din şcoală şi am luat-o din nou pe scări în jos, îngânând o melodie şi sperând ca lumina redusă din hol să-mi facă mai puţin vizibile fălcile hirsute şi gambele păroase. Din fericire, portarul şi tipul se încinseseră într-o discuţie aprinsă – şi păreau să se înţeleagă de minune – despre cât de scumpă devenise viaţa, despre iminenta creştere a preţului benzinei sau despre cât de prost se mânca cu de două ori mai mulţi bani decât cos78 imposturi 79 ta un festin cu ani în urmă, aşa că abia dacă mi-au aruncat o privire dispreţuitoare. M-am strecurat respectuoasă printre ei şi-am murmurat cu glas piţigăiat:

  — Vă urez petrecere plăcută. Mi-au răspuns cu nişte mormăieli şi-au continuat cu văicărelile. Odată ajuns în stradă şi departe de clădire, am aruncat într-un coş de gunoi însemnele umilei mele slujbe, împreună cu peruca, baticul şi travestiurile, mergând mai departe în pas alert. A trebuit să îndur comentariile caustice ale unor trecători pe seama ţoalelor de pe mine, dar scăpasem şi eram destul de mulţumit de mine însumi, fiindcă în ciuda tuturor peripeţiilor prin care trecusem, nu pierdusem albumul cu fotografii pe care acum îl purtam foarte ţanţoş sub braţ. De îndată ce m-a zărit apropiindu-mă, Emilia a ieşit îngrijorată dintr-un bar aflat în apropiere de locuinţa ziaristei. Am întrebat-o ce căuta acolo şi a răspuns:

  — Maria Pandora nu-i acasă. Am sunat la uşă de vreo patruzeci de ori şi nimic. Mă tem să nu fi păţit ceva. De ce eşti îmbrăcat femeieşte?

  — Iţi povestesc mai târziu. Ai telefonat la redacţia ziarului? Poate că-i acolo.

  — Da, am telefonat, dar nu răspunde nimeni.

  — O să aruncăm o privire, am zis, dar mai înainte aş vrea să beau un Pepsi-Cola. După spaima pe care am tras-o, mi s-a uscat gâtlejul.

  — Lasă viciile pentru ocazii mai potrivite, m-a apostrofat Emilia, că cine ştie în ce pericol e viaţa sărmanei Maria.

  — Săraca Maria, săraca Maria…, am repetat, cam nemulţumit că dovedea atâta grijă pentru arătarea aia şi atât de puţină consideraţie faţă de mine. Am traversat sumbrul vestibul fără ca portăreasa, absorbită de treburile ei, dacă judecam după fumăraia de labirintul măslinelor 80 prăjeală care-i ieşea din sălaş, să ne oprească şi am urcat pe scări până la ultimul etaj. Am sunat la uşă şi am aşteptat cât am considerat necesar, apoi am descuiat cu şperaclul. Locuinţa era minusculă şi ne-a fost destul o clipă să ne dăm seama de pustiul dinăuntru. Una dintre ferestre era deschisă, şi, aplecându-mă, am constatat că dădea direct spre acoperiş, deoarece apartamentul fusese adăugat clădirii ceva mai de curând.

  — Mă cam bate gândul, am zis, suflecându-mi poalele şi târându-mă cu grijă pe coasta acoperişului, că sărmana Măria s-a cărat de aici, urmând aceeaşi cale pe care o folosesc eu acum. Am ajuns pe o terasă plină de antene de televizor şi acoperită cu un covor de excremente lăsate de păsările care anual ne traversează firmamentul în căutarea unor ţinuturi cu altă climă.

  — N-ar strica un pic de curăţenie, a comentat Emilia, ajungând lângă mine. Crezi că Măria a plecat sărind pe terase?

  — Până şi un damblagiu ar fi reuşit asta, i-am spus, arătându-i cu un gest marinăresc orizontul cenuşiu şi dezolant pe care-l fractura doar un panou publicitar uriaş despre pastile contra guturaiului.

  — Doar dacă ar fi avut un motiv.

  — Da şi încă un motiv suficient de serios încât să lase fereastra deschisă, dacă într-adevăr proliferează, aşa cum se spune, infracţiunile contra proprietăţii.

  — Gândeşte-te că, dacă au răpit-o…

  — N-am detectat nici un indiciu de violenţă în casă, am spus, dar să intrăm din nou şi să procedăm la o examinare metodică. In cele două încăperi mizere care, în afară de baie şi o bucătărie pentru pigmei, compuneau locuinţa, domnea haosul relativ al celor care trăiesc singuri şi nu au o înclinaţie imposturi specială pentru ordine, dar oricât am scotocit, nu am găsit urme de sânge, viscere, membre amputate sau alt indiciu cum că acolo s-ar fi petrecut ceva rău. Nu se putea specula nici despre o intruziune premeditată, fiindcă am descoperit nişte chiloţi curaţi în dulapul din dormitor şi alţii murdari pe jos, periuţa de dinţi şi alte ustensile igienice în baie şi ceva bani într-unui dintre sertarele biroului. Am atins becurile şi am constatat că erau reci, lucru, de altfel, prea puţin relevant, de vreme ce pe fereastră încă pătrundeau ultimele raze de soare. Am deschis robinetele şi apa a ieşit călâie şi murdară. Patul era vraişte, dar nu mirosea a om. Pe noptieră se aflau nişte reviste cu gagici goale. M-am apucat să le răsfoiesc avid, în timp ce o bănuială îmi dădea târcoale. Apoi mi-am zis că dat fiind că Măria Pandora era ziaristă, era normal să-şi publice articolele în reviste dintre cele mai diverse şi că ceea ce gândeam era, fără îndoială, nejustificat. Din camera alăturată, Emilia, care răsfoia hârtiile aşezate vraf pe birou, m-a întrebat dacă găsisem ceva demn de semnalat. Ruşinat că pierdusem timpul cu delectări morbide, i-am răspuns precipitat că nu şi am pus revista în sertarul noptierei. Dar iată că încercând s-o ascund, am băgat de seamă că de sub nişte batiste se iţea colţul unei rame argintate. Am scos-o, închipuindu-mi că în ea se afla portretul unei rude dispărute sau al unui logodnic echivoc, faţă de care Măria Pandora se dovedea ambivalenţă. Insă nu mică mi-a fost surpriza când am dat peste fotografia nefericitului Muscle Power, imortalizat din semiprofil pentru posteritate, cu un zâmbet abia schiţat, o sprânceană arcuită şi cealaltă încruntată, cămaşa descheiată până la pantaloni şi o cravaşa arcuită între mâini. În colţul din dreapta jos al fotografiei se vedea scrisă de mână următoarea dedicaţie: „Pentru marea iubire a vieţii mele, cu pasiune arzătoare, M. P.” 81 labirintul măslinelor 82 Dacă revista lubrică mă lansase pe panta celor mai îndrăzneţe fantezii, ce să mai zic despre această descoperire neaşteptată? Nu era mare lucru, în principiu, că o fată păstra ca pe o comoară fotografia cu dedicaţia idolului ei. Dar de ce înrămată? De ce ascunsă cu atâta grijă în noptieră? Şi ce înţeles era de dat unei dedicaţii pe cât de neobişnuite, pe atât de compromiţătoare? Un sunet de paşi m-a prevenit că Emilia se apropia. Am pus la loc portretul în sertar şi l-am închis înainte ca Emilia să-şi facă apariţia în dormitor.

  — Aici, am rostit cu un glas întretăiat şi simţind că roşeaţa îmi urca în obraji, nu se află nimic demn de interes pentru noi. Tu ai găsit ceva? A răspuns că nu, adăugând:

  — Ţi-ar lua o lună ca să pui ordine în noianul ăsta de hârtii. Şi mă întreb dacă nu cumva, rămânând pe-aici, ne supunem unui risc inutil. Nu-i exclus, pe de altă parte, ca absenţa Măriei să se datoreze pur şi simplu unei neînţelegeri. Eu cred că ar fi bine să mutăm distracţia în altă parte. Tu ce zici?

  — Că sunt întru totul de acord, am încuviinţat, mânat de o dorinţă irepresibilă de a ieşi de-acolo. Să mergem. Eram gata să plecăm, când am auzit ţăcănitul unei chei în broască, uşa locuinţei s-a deschis şi a intrat o femeie de o vârstă incertă, înaltă şi extrem de slabă, cu braţe şi picioare de cocostârc, care, când m-a văzut, a tras un chiot şi şi-a făcut cruce cu gesturi de muşchetar.

  — Ayyy, Cristoase, a zis ea, arătând spre mine. Un pervertit.

  — Cine sunteţi? A întrebat-o Emilia cu timbrul acela strident care-ţi iese din gâtlej după ce ai tras o sperietură.

  — Azucena Remojos, femeie de serviciu cu ora, la dispoziţia domniilor voastre.

  Imposturi – Ştiam că menajerele lucrează numai dimineţile, a rostit inchizitorial Emilia.

  — Aşa-i, iar după-amiezile ne strângem să jucăm bridge, a replicat famelica. Se vede că nu vă câştigaţi traiul asudând.

  — Cum de aveţi cheile casei? Am întrebat.

  — Fiindcă mi le-a dat domnişoara. Ea nu prea stă pe-acasă, iar eu sunt de încredere.

  — Nu pun asta la îndoială. De când lucraţi în casa asta?

  — Să tot fie vreo doi ani. Şi dumneavoastră cine sunteţi şi cum aţi intrat, dacă mi se permite indiscreţia?

  — Suntem prieteni de-ai domnişoarei Măria; dar nu vă faceţi griji, tocmai plecam şi vă lăsăm să lucraţi liniştită. La ieşire şi aşa, niznai, am înşfăcat un pardesiu care atârna în cuier şi mi l-am pus pe umeri, nu fiindcă vremea n-ar fi fost dintre cele mai blânde, ci pentru a mai ascunde din indecenţa ţinutei. In timp ce coboram scările, Emilia mi-a spus cu un aer plin de mister:

  — E o impostoare. Menajera e o impostoare.

  — De unde ştii?

  — Măria Pandora şi cu mine am locuit aici anul trecut, înainte să-mi găsesc eu casă. N-a avut niciodată faţă-n casă şi, după cum îi e felul, nici nu cred că o să aibă vreodată. Ce facem cu ea?

  — Aşteptăm să iasă şi-o urmărim pe furiş. Am lăsat-o pe Emilia de gardă sub un portal şi am intrat în bar. Sticla de Pepsi-Cola se golise pe jumătate şi începusem să simt ameţeala pe care mi-o producea de fiecare dată înghiţirea acelui nectar delicios, când Emilia a intrat ca să mă anunţe că menajera tocmai ieşise. Am dat peste cap restul băuturii, am plătit şi-am luat-o la goană după Emilia. Intre timp, falsa femeia ajunsese la colţ şi învârtea geanta ca pe o morişcă. Nu a întârziat să apară o maşină neagră în care femeia s-a urcat, lăsându-ne cu buza umflată. 83 labirintul măslinelor – Na-ţi-o frântă! Am exclamat. Trebuia să fi anticipat situaţia asta. Unde ţi-e maşina?

  — Aici, aproape, haide. Un capriciu al sorţii sau un funcţionar municipal excesiv de zelos ne blocase o roată a maşinii. In timp ce Emilia se dădea de ceasul morţii, eu m-am apucat să manevrez şperaclul. Cum nu mă mai confruntasem niciodată cu un astfel de mecanism, fiind o invenţie care pentru mine reprezenta o noutate, mi-a luat mai mult de o jumătate de oră ca să-l demontez. La terminarea operaţiunii, grupul de gură-cască format în jur a izbucnit în aplauze şi mai multe persoane mi-au cerut adresa şi numărul de telefon. Numai că, între timp, fireşte că nu mai rămăsese nici picior de menajeră.

  — Am ratat o ocazie extraordinară, m-am lamentat eu.

  — Nu te descuraja, drăguţule, a zis Emilia. Am memorat numărul de înmatriculare al maşinii negre.

  — Şi asta cu ce ne-ajută?

  — Am un prieten la Circulaţie. Ce facem acum? M-am uitat la ceas şi i-am reamintit de întâlnirea pe care şi-o fixase cu presupusul producător italian. Cum era de aşteptat, chestia asta nu i-a făcut deloc plăcere şi a trebuit să-i promit că merg cu ea, ca să nu lase totul baltă. Am întrebat-o unde şi cum era locul de întâlnire şi mi-a spus:

  — Restaurantul chinezesc Două Gardenii, în zona Mitre-Muntaner. II cunoşti?

  — Nu, dar sper că porţiile sunt consistente, fiindcă leşin de foame, am răspuns.

  Capitolul 9 să-ţi lingi degetele n -am intrat bine în restaurant că ne-a şi abordat un chinez pe cât de onctuos în purtări, pe atât de făţarnic după căutătură, care a insistat, pentru început, să-mi scot pardesiul pe care îl încheiasem până la ultimul nasture şi să-l las la garderobă. M-am ţinut tare, pretextând că eram friguros din fire.

  — Restaurant a cuptor fi, a perseverat chinezul. Eu cămaşă lipită corp a avea. Şi-a scos vestonul şi ne-a arătat petele umede de la subsuori. Ca să nu începem prost seara, mi-am scos pardesiul şi l-am aşezat pe tejgheaua garderobei. Faţa chinezului a rămas impenetrabilă la vederea ţinutei mele, dar am băgat de seamă cum şi-a dat coate pe ascuns cu un alt chinez care tocmai trecea pe-acolo. Emilia a început să contemple decoraţiunile abracadabrante ale localului, prefăcându-se că nu mă cunoaşte. Când chinezul mi-a dat un bon pentru pardesiu, l-am întrebat dacă nu venise un domn italian, la care mi-a răspuns, rupându-se în figuri:

  — Producător faimos în separeu a aştepta. Lungă aşteptare. Pe pereţi a se urca. Ne-a condus pe un coridor întunecos, care ajungea până în salonul unde se aflau câţiva clienţi cam prăpădiţi, l-am traversat şi am intrat într-un separeu plasat tocmai în fund, alături de bucătărie, despărţit de restul prin nişte panouri ca nişte foi de ceapă. Separeul arăta ca un fel de staul cu O măsuţă în centru, căreia cineva, cine ştie cu ce intenţii, 85 labirintul măslinelor 86 îi tăiase cele patru picioare. Pe rogojina de pe podea şedea tolănit un individ de vreo cincizeci de ani, cu o înfăţişare aristocratică, îmbrăcat grijuliu şi cu o mustăcioară albă, care contrasta cu părul de culoarea şofranului. Văzându-ne că intrăm, producătorul – fiindcă fără îndoială despre el era vorba – a încercat să se ridice, dar, cum stătea de mult în poziţia aia chinuită, n-a reuşit decât să tragă un pârţ prelungit şi să cadă la loc în aceeaşi poziţie.

  — Me escuzi, i-a spus Emiliei, arătându-i fesele. Picioare umflate. Ah, vedo che duduie venit colla tanti, mi piace, mi piace. M-am prefăcut că nu bag de seamă sarcasmul şi m-am prezentat:

  — Sunt agentul domnişoarei Trash. Vorbiţi limba noastră?

  — Sigur che o vorbesc, chiar fluente, a zis italianul. Mi se spune poliglotul de la Cinecittà. Ce-ar fi să comandăm? Cad din picioare de foame. Hei, tu, Fumanciu, ia vino-ncoa! Chinezul care rămăsese lângă uşă şi-a iţit faţa, cât se poate de sinistru.

  — Fii atent, i-a zis producătorul, ne aduci câte puţin din fiecare fel, ca să le gustăm pe toate. De băut, eu vreau o sticlă de vin roşu, al casei; domnişoarei îi aduci o sticlă de apă minerală fără gaz şi pentru împuşcatu' ăsta, un Pepsi-Cola. Chinezul s-a retras discret, închizând uşa glisantă şi lăsându-ne pe toţi trei în separeu, fără să ştim ce să spunem. Emilia a fost cea care a rupt tăcerea şi a făcut-o într-un mod surprinzător.

  — Uitaţi cum stă treaba, domnule, i-a spus ea producătorului. Nu ştiu cine sunteţi, nici ce vreţi de la mine, dar pot să vă asigur că farsa asta e inutilă, fiindcă eu sunt străină de toată tevatura asta. M-am trezit amestecată în ea aiurea, ca o fraieră. Singurul lucru pe care-l vreau e să trăiesc linişsă-ţi lingi degetele 87 ţâţa şi să nu mai am parte de sperieturi. Ceea ce căutaţi, bănuiesc, e o valijoară pe care am furat-o la Madrid. Valijoara se află la magazia de bagaje a aeroportului. N-aveţi decât s-o ridicaţi de-acolo când doriţi şi să vă fie de bine. Cât despre discreţia mea, puteţi să contaţi pe ea: nu ştiu nimic şi chiar dacă aş şti, nu m-aş duce să torn la poliţie. Singurul lucru pe care vi-l cer în schimb e să nu vă mai amestecaţi în viaţa mea şi, în treacăt fie zis, să nu-i faceţi nimic nici camaradului meu aici de faţă, pe care nu-l las în belea. Nu cred că după asta mai avem ce să discutăm. Poftiţi, domnule, bonul de la magazia de bagaje. S-a căutat în geantă, a scos un bilet mototolit şi i l-a dat producătorului, care l-a pus în buzunarul de sus al sacoului. Eu făceam feţe-feţe.

  — Carissima signorina, a rostit producătorul pe un ton părintesc, nu ştiu la ce vă referiţi, dar cuvintele spuse îmi merg la inimă. Sunt sigur că o să vă transform într-o vedetă. Dar înainte de a discuta despre afaceri, dacă îmi permiteţi, mă duc să mă spăl pe mâini. Mă-ntorc imediat. Cu multe zvârcoliri şi trosnind din toate încheieturile, producătorul s-a ridicat şi a ieşit din separeu, trăgând uşa după el. Când am rămas singuri, am dat frâu liber indignării mele justificate, folosind aceste cuvinte grele:

  — Ce-ai făcut, proasto?

  — Ceea ce mi-a dictat bunul-simţ. Viaţa mea îmi aparţine şi fac ce vreau cu ea. Vor valijoară, nu-i aşa? N-au decât s-o ia, la naiba.

  — Isteaţă mai eşti. Şi cine-ţi garantează că, după ce-au recuperat valijoară, n-or să încerce să ne elimine, ca să şteargă toate urmele ticăloşiilor comise? Nu-ţi dai seama că atâta timp cât aveam valijoară ne aflam la adăpost, fiindcă uciderea noastră ar fi echivalat cu pierderea ei? Ori crezi că, dacă ar fi vrut să te lichideze, n-ar fi făcut-o până acum şi labirintul măslinelor fără bătaie de cap? Valijoara era singura noastră scăpare, vită ce eşti. A rămas dezarmată în faţa argumentelor mele implacabile.

  — Cred că am făcut-o de oaie, a recunoscut ea.

  — Ba bine că nu. Hai s-o ştergem de-aici până nu ne fac felul chinezii ăştia, care în mod sigur sunt nişte afurisiţi fără scrupule. Încurcându-mă în pulpanele cu care nu reuşeam deloc să mă obişnuiesc, m-am ridicat şi Emilia m-a imitat. Dacă pe masă ar fi fost nişte furculiţe şi cuţite, m-aş fi înarmat cu ele, dar nu se aflau decât nişte beţe care erau bune doar să te scobeşti în nas cu ele. Cu mare grijă, am culisat panoul de hârtie şi am dat de chinezul de mai înainte, pe care acum îl însoţeau doi concetăţeni. M-a bătut gândul că or să practice cu mine spectaculoasele lor arte marţiale care au făcut faima cinematografiei lor şi mi-am protejat capul şi alte părţi sensibile cum m-am priceput, în timp ce strigam după ajutor. Chinezul a vorbit:

  — Iertaţi-mă că vă întrerup – mi-am dat seama că renunţase la exprimarea preţioasă şi vorbea cu un prozaic accent din cartierul Sants – dar domnul care era cu dumneavoastră, ştiţi despre care zic, ei bine l-am găsit la toaletă, indispus.

  — Indispus? Am spus.

  — Zace lat pe jos, ne-a lămurit chinezul. Fiţi amabili şi veniţi. Nu vreau să am parte de complicaţii. Am alergat după chinez şi am ajuns în faţa unei uşi pe care scria BĂRBAŢI. Chinezul a intrat şi noi l-am urmat. Pe jos stătea lungit producătorul. M-am aplecat peste el şi am constatat că respira normal.

  — A leşinat doar. Hai să-i dăm cu nişte apă. L-am târât până la veceu, i-am băgat capul în vas şi am tras de lanţ. Apa a luat cu ea peruca blondă, dând la iveală o chelie bec. 88 să-ţi lingi degetele – Reacţionează, slavă Domnului, a murmurat chinezul. Tuşind, icnind şi înjurând, nepotolitul producător şi-a venit în fire. – 'Tu-i gura mă-sii! Au fost primele lui cuvinte. Cine a îndrăznit să m-atingă? I-a tras una chinezului pe care-l avea alături şi l-a dat de-a berbeleacul până sub chiuvetă. Cum asta a părut să-i mai domolească furia, am îndrăznit să mă apropii de el. – — Aţi încasat-o pe drept, i-am spus amabil, în timp ce-l ajutam să-şi scoată mustăcioara falsă din fosele nazale, fiindcă n-aţi avut încredere în mine şi v-aţi folosit de trucuri din astea ieftine, domnule comisar.

  — Şi tu ce mă-ta cauţi aici? A răcnit comisarul Flores. Nu ţi-am zis să te-ntorci la balamuc?

  — Cred că avem cu toţii de dat multe explicaţii, domnule comisar. Şi dacă tot am comandat o cină copioasă, ce-ar fi să schimbăm impresii în timp ce ne punem burta la cale? In loc să mă asculte şi poate ca să-şi aducă un dram de noutate în viaţă, comisarul îşi percheziţiona propriile buzunare.

  — Mi-au furat bonul de la bagaje, a scrâşnit el. Cred că asta au urmărit. Unde-i telefonul?

  — Chiar aici, în faţa toaletelor, a răspuns chinezul, scoţând din buzunar trei monede, pentru ca Flores să nu fie nevoit să cheltuiască nimic. Luând legătura cu poliţia aeroportului, comisarul a ordonat să fie menţinută supravegherea strictă şi constantă asupra magaziei de bagaje. Pe cel care s-ar fi prezentat să ridice valijoara, să-l aresteze în situ. După ce a închis, a părut mulţumit de eficienţa lui.

  — O să cadă în curând în laţ, a afirmat el. Apoi, adresându-i-se chinezului care-l privea admirativ: 89 labirintul măslinelor 90 – M-au pălit ceva de groază. Să-mi aduci ceva pentru durere de cap şi spune să ne servească cina. Comisarul, Emilia şi cu mine ne-am întors în separeu şi imediat a apărut chinezul plin de solicitudine cu două pilule, un tub cu balsam Sloan şi un şervet de bucătărie. In timp ce comisarul înghiţea pastilele, cu bine cunoscuta-i delicateţe, chinezul i-a făcut o frecţie pe chelie. Apoi s-a aşezat lângă noi şi, apăsându-şi nasul cu degetul mare şi cu arătătorul, a imitat perfect sunetul unui gong, la care au intrat în separeu doi ospătari şi au acoperit masa cu bucate variate şi exotice, asupra cărora ne-am repezit comisarul, chinezul şi cu mine, dându-ne capete şi ghionturi pentru a apuca cele mai mari bucăţi. După ce vasele s-au golit, comisarul a scos un oftat adânc, a scos un trabuc din buzunarul interior al vestonului, l-a aprins cu parcimonie, a tras câteva fumuri şi a început să ne lumineze în aceşti termeni:

  — După convorbirea telefonică pe care am avut-o cu travestitul aici de faţă, a început el, arătând spre mine şi adresându-li-se tuturor în general şi nimănui în mod special, deşi nu-şi dezlipea ochii de formele rotunjite ale Emiliei, m-am grăbit să verific dacă domnul ministru pe care-l întâlniserăm era veritabil, constatând imediat că nu şi ajungând prin urmare la concluzia că fuseserăm victime ale unei înşelătorii. Am reuşit totuşi să opun furiei logice care mă cuprinsese acel raţionament rece care m-a caracterizat întotdeauna şi-am început să mă-ntreb ce se afla în spatele unei urzeli atât de viclene. Imediat mi-a venit în minte imaginea valijoarei pline de bani, imagine de altfel uşor de evocat, fiindcă mă delectasem cu ea în ceasurile de insomnie care, odată cu anii şi cu problemele care se-adună, devin tot mai dese şi mai prelungi. Ei bine, dar fără ca nimic din ceea ce spun să fie interpretat ca o viziune defetistă despre economia noastră, părerea mea îndelung să-ţi lingi degetele cumpănită este că dacă ceva este plătit cu anasâna şi bani peşin, e musai să fie ilegal. Mi-a fiert sângele-n vine de mânie şi mi-am îndreptat cercetările spre măgarul care se dăduse drept ministru. Arhivele noastre au dat la iveală că era vorba despre un anume Toribio nu ştiu cum, alias Muscle Power, înregistrat ca drogat şi pederast, lucru despre care o informez pe această domnişoară atât de drăguţă, doar-doar o învăţa să-şi aleagă mai bine prieteniile. M-am prefăcut că nu înţeleg aluzia. Comisarul şi-a trecut palma peste faţă de parcă l-ar fi apucat somnul, a căscat, a mai tras două fumuri din trabuc şi-a continuat astfel:

  — Pe la mijlocul dimineţii, ancheta era coaptă bine, iar subsemnatul, fără să plece urechea la chemarea sandviciului, a cafeluţei şi a brioşei, * s-a prezentat la domiciliul victimei cu intenţia de-a o interoga. Insă n-a mai fost cu putinţă să duc la bun sfârşit acest obiectiv, deoarece sus-numitul dăduse ortul popii de câteva ore. Cu roadele mârşăviilor sale, îşi procurase o doză dublă de heroină pe care şi-o administrase fără cumpătare. Dosarul Muscle Power a fost clasat şi returnat arhivelor. Şi cum nu degeaba se spune că atunci când Dumnezeu închide o uşă, deschide o fereastră şi că după rău vine binele, am dat în cercetările mele peste o descriere amănunţită a acestei substanţiale domnişoare, ale cărei date figurau colateral în biografia defunctului, împreună cu diverse adnotări subiective, adăugate pentru distracţia personală de porcul care le-a redactat. In acel moment, am conceput planul magistral de-a mă da drept producător cinematografic, pe de o parte ca să dibui tot ce se putea fără să sperii vânatul, pe de alta fiindcă mă bântuie de mult fantezia asta ascunsă, dar şi pentru că auzisem multe poveşti despre * Pe la 10:30, aproape toţi spaniolii care lucrează, în special funcţionarii (deopotrivă publici şi privaţi) îşi întrerup activitatea şi se duc la cea mai apropiată cafenea pentru micul dejun (n. t.). 91 labirintul măslinelor 92 producători şi starlete, iar dacă apare ocazia, n-o laşi să-ţi scape printre degete. Mare mi-a fost încântarea şi, de ce să mint, frustrarea, văzând că ea îşi mărturiseşte spontan delictul şi îmi oferă proba – pardon – palpabilă şi incriminatoare. Am ieşit precipitat, după cum vă amintiţi, ca să dau ordinele de rigoare agenţilor pe care i-am postat pe trotuar şi, parcurgând culoarul acela în mod deliberat întunecos şi fantasmagoric, nu ştiu dacă pentru atmosfera localului ori ca să ascundă vederii şobolanii şi gândacii care sigur mişună prin vizuina asta, am fost atacat şi lovit, iar restul îl cunoaşteţi. Comisarul a stins chiştocul trabucului într-o oală, chinezul s-a scuzat în toate chipurile, iar eu am început să meditez la ceea ce tocmai auzisem. Odată terminat acest intermezzo, m-am încumetat să-l întreb pe comisar dacă din întâmplare ordonase o percheziţie în casa Emiliei.

  — O percheziţie? A zis el, vădit surprins. Nu. De ce? Ţi-a fost percheziţionată casa, dulceaţă?

  — Nu, nu, domnule comisar, nici vorbă de asta, m-am grăbit să spun. Se manifestă doar pasiunea mea naturală pentru chestiunile de procedură.

  — Pasiunea ta naturală să apari unde nu te-a invitat nimeni mă preocupă foarte tare, a zis comisarul, privindu-mă cu nişte ochi nu atât mânioşi, cât rătăciţi. Chiar acum te duc la balamuc şi te asigur… Şi te asigur… Şi te asigur… A bâţâit de două ori din cap şi a căzut lat peste masă. M-am îngrijorat un pic, până când mi-am dat seama că sforăia liniştit. Chinezul zâmbea mulţumit.

  — Ce i-aţi dat? L-am întrebat.

  — Nişte somnifere, a zis chinezul. De cum l-am văzut intrând, mi-am dat seama că e un bărbat sufocat de responsabilităţi şi de ritmul frenetic al vieţii moderne. Are nevoie de odihnă şi de pace spirituală. Sticletele prudent să-ţi lingi degetele nu-şi face cuib în păpurişul de pe mal. La trezire o să-mi mulţumească. Am avut grijă să nu-l contrazic, fiindcă în nesăbuinţa lui îmi rezolvase o situaţie delicată. L-am întrebat dacă nu-mi putea împrumuta nişte haine ca să scap de halatul cu care nu puteam să merg prin lume fără să mă expun diverselor neajunsuri, iar chinezul, după ce-a meditat profund, mi-a spus că se duce să vadă ce găseşte. Când am rămas singuri, Emilia a întrebat:

  — Crezi că s-a terminat cu toată tâmpenia asta?

  — Nu, a sunat răspunsul meu îngrijorător. Poliţia, după cum tocmai am constatat, nu ştie nimic.

  — Dar n-or să-i aresteze pe cei care încearcă să recupereze valijoara?

  — Nu cred că se prezintă nimeni să ceară valijoara.

  — De ce nu? Au bonul de la bagaje.

  — Tot ce au e bonul de la pardesiul meu. Când am văzut că dai totul pe goarnă, ţi l-am schimbat. Înţelege că-i mai bine… Fără să mă lase să termin, mi-a aruncat în cap ceainicul, pe care am reuşit să-l evit la milimetru şi care s-a făcut bucăţele, lovindu-se de panou.

  — Calmează-te, femeie. Poliţia no să ne-ajute. Mai întâi, comisarul Flores crede că Toribio a murit dintr-o supradoză autoadministrată. Noi ştim că a fost asasinat, dar comisarul nu e dintre cei care se lasă convinşi prea uşor. In al doilea rând, avem dispariţia prietenei tale, Măria Pandora. Cum să-i spunem despre ea fără să ne vârâm şi, poate, s-o amestecăm şi pe ea în cine ştie ce încurcătură? In al treilea rând… A, uite c-a venit chinezul. Într-adevăr, cel numit astfel tocmai intrase şi călca neatent pe cioburile ceainicului, în timp ce ne arăta un veşmânt ciudat.

  — E un chimono de mandarin, pe care mi-l pun de Revelion, ne-a explicat el, în timp ce eu îl probam. Originalul e din mătase carmin, dar eu unul prefer un tergal 93 labirintul măslinelor bleumarin mai durabil şi mai uşor de călcat. Uitaţi-vă, domnişoară, ce broderii delicate pe spate şi pe mâneci. Ce păcat că domnului îi e cam scurt. A insistat să-mi pun şi o coadă terminată cu o fundiţă şi-a trebuit să consimt ca să nu-l jignesc. Era un chinez tare simpatic. Ne-a povestit că taică-său era cantonez, iar maică-sa din La Bisbal. II chema Aureli Ching Gratacos şi era suporter al Barcei din 1952. Restaurantul îi mergea destul de bine, deşi îl afecta criza, ca pe toată lumea. Nu ştia unde aveam să ajungem cu asta, dar nu se plângea, fiindcă alţii o duceau mai rău.

  — Mie un socialism de tip european îmi convine de minune, ne-a spus el la despărţire. Ml capitolul 10 alte năzbâtii C/f/m parcat maşina în mica piaţă unde în aceeaşi dimineaţă mă lăsase autobuzul şi din care porneau străduţele care, şerpuind şi bifurcându-se în sus pe coastă, alcătuiau cartierul în care locuia Emilia. Iluminatul public lăsa de dorit, iar pe firmamentul senin sclipeau stelele; străzile erau pustii, pe maidanele în construcţie dormitau excavatoarele şi briza primăvăratică aducea dintr-un parc apropiat mirosul de pământ. O noapte, cum se vedea, perfectă pentru instinctele lubrice ale celor cărora nu li se întâmplase, asemenea mie, să nu fi închis ochii de 48 de ore, iar două bande de răufăcători asasini să le sufle în ceafă. In vârful unei culmi strălucea un panou publicitar galben care, aidoma unui far dintr-un recif sau unui înger al Buneivestiri, trâmbiţa virtuţile răcoritoarei Kas şi semnala călătorului că exact acolo se afla un bar. In care am şi intrat împreună cu Emilia şi-am dat doar peste un domn cărunt şi burtos, care freca tejgheaua cu o cârpă umedă. Paşii noştri n-aveau alt ţel decât acela de a da un telefon, dar domnul cu cârpa, care s-a dovedit a fi patronul barului, a insistat să gustăm nişte callos a la madrileña*. * Callos a la madrilena – mâncare specific madrilenă, având ca ingredient de bază bucăţile de burtă de vită şi măruntaie; în regiunea autonomă Catalonia, circajumătate din populaţie provine din alte zone ale Spaniei, stabilindu-se acolo fie prin căsnicii mixte, fie atrasă de nivelul de viaţă mai ridicat, dar şi prin politica de repopulare forţată promovată în anii 1940-l960 de regimul franchist ultranaţionalist (n. L).

  Labirintul măslinelor – Vi le las la juma' de preţ, ne-a propus el, arătându-ne tabla atârnată pe perete unde era înşirat meniul zilei, fiindcă încep să se înverzească şi o să le arunc la gunoi.

  — Tocmai am cinat, i-am spus, dar aş bea cu mare plăcere un Pepsi-Cola foarte rece, dacă aveţi. Şi-a atârnat cârpa de umăr, a intrat pe jumătate în lada frigorifică şi până la urmă ne-a anunţat că i se epuizaseră rezervele. Părea gata să izbucnească în lacrimi, aşa că Emilia, într-un acces de duioşie, a consimţit să bea un vermut alb. După ce i l-a turnat, patronul barului a îmbrăţişat sticla în aşa hal încât a reuşit să-i verse o bună parte din conţinut.

  — Când am deschis barul, ne-a povestit el printre sughiţuri, nu trăia nimeni pe coclaurile astea; iar acum, când zona e aproape complet locuită, lumea nu mai îndrăzneşte să iasă seara de frica jafurilor şi a violurilor. Aşa că falimentul bate la uşă. Şi-a frecat faţa cu cârpa umedă, de parcă ar fi vrut să-şi şteargă din minte perspectiva sumbră pe care se părea că i-o rezerva viitorul.

  — Am băgat economiile de o viaţă în afacerea asta şi nu ştiu ce-o să mă fac dacă mi se duce de râpă. Chiar nu vreţi o porţie de callos?

  — Vrem doar să telefonăm, i-am spus.

  — De fapt, mă gândeam să deschid un bar de tranzit şi să vând în prostie doar whisky. Anul trecut am angajat o curviştină ca să învioreze atmosfera, dar până la urmă m-am însurat cu ea şi acum nu mai vrea să lucreze. Aşa nu facem nici o brânză. De undeva din spate a răsunat o voce feminină pe un ton ascuţit.

  — Ce faci, Mauricio?

  — Nimic, iubito, stau la taclale cu clienţii, a răspuns patronul barului, tot numai miere. 96 alte năzbâtii 97 – Păi, zi-le să se care, că astea nu-s ore potrivite.

  — S-a făcut tare nesuferită, ne-a zis în şoaptă patronul barului, scoţând un oftat de resemnare. Telefonul e acolo, lângă pişodrom. Am căutat în cartea de telefon numărul lui don Plutarquete Pajarell şi l-am sunat. Vocea sacadată şi afabilă a eruditului pândaş n-a întârziat să se facă auzită.

  — Don Plutarquete?

  — Chiar eu. Cine e?

  — Nu ştiu dacă mă mai ţineţi minte; sunt prietenul domnişoarei Trash. Iertaţi-mă că vă deranjez la ora asta.

  — Vă ţin minte perfect şi n-aveţi de ce să vă scuzaţi: nu mă culc niciodată devreme. Cu ce vă pot fi de folos?

  — Domnişoara Trash, care e alături de mine şi eu însumi am dori să stăm de vorbă cu dumneavoastră câteva clipe; e ceva legat de percheziţia la care aţi asistat azi-dimineaţă. Am la mine nişte fotografii şi mă gândeam să le aruncaţi o privire.

  — O fac cu dragă inimă, dar vă previn că în faţa casei mele e o maşină oprită de mai multe ore, cu doi tipi înăuntru care îmi dau fiori.

  — Credeţi că vă supraveghează?

  — Pe mine, nu; cred că supraveghează casa domnişoarei Trash.

  — A naibii treabă. O să trebuiască s-o lăsăm pentru altă ocazie mai potrivită.

  — Nu, nu, staţi puţin. De unde mă sunaţi?

  — Dintr-un bar, de după colţ.

  — II ştiu. Dacă patronul vă oferă callos a la madrilena, refuzaţi-l. Şi urmaţi-mi instrucţiunile pas cu pas: aşteptaţi cinci minute, apoi apropiaţi-vă pe furiş de casa mea, iar când vedeţi că a dispărut maşina, daţi fuga la intrare. O să vă deschid. Aţi înţeles?

  — Don Plutarquete, aveţi mare grijă: ăştia-s periculoşi.

  Labirintul măslinelor – Mi-am dat seama. Cinci minute. Odată scurs termenul prescris de bătrân, ne-am despărţit de patronul barului, urându-i mari succese comerciale şi felicitându-l pentru căsătorie, după care ne-am postat într-un loc de unde puteam să spionăm mişcările celor din maşină fără să fim văzuţi. In ciuda distanţei, a întunericului şi a faptului că vederea mea nu mai avea agerimea de odinioară, am reuşit să-mi dau seama că tipii ăia erau bine făcuţi, dar nu şi profesionişti, fiindcă ţineau geamurile lăsate şi radioul dat tare. Am întrebat-o pe Emilia dacă putea să vadă numărul maşinii şi, în caz afirmativ, dacă el corespundea celui pe care-l memorase în acea după-amiază, iar ea mi-a răspuns la prima întrebare că da şi la a doua că nu. Cu asta ne îndeletniceam când am constatat, nu fără uimire, că maşina o lua din loc şi se pierdea pe stradă. Am înşfăcat-o pe Emilia de mână şi-am zbughit-o spre intrarea în bloc, unde ne aştepta fudul şi gâfâind isteţul bătrânel. Am intrat, moşul a încuiat uşa de două ori cu cheia şi ne-a spus:

  — Iute, la lift, că acuşi se-ntorc. Ajungând la locuinţa lui, a tras câteva temenele pline de curtoazie şi ne-a invitat să intrăm, scuzându-se dinainte pentru dezordine. Avea un apartament micuţ, nu prea diferit de al Emiliei, mobilat cu strictul necesar. Pereţii erau acoperiţi de cărţi, iar pe scaune şi pe jos tot cărţi se găseau. Totul era acoperit cu un strat de praf gros de un deget.

  — Daţi-mi pardesiul, a zis bătrânelul. I l-am dat şi a scos un fluierat de uimire la vederea veşmintelor mele de chinez. El purta aceeaşi pijama de dimineaţă. L-am întrebat cum reuşise să se debaraseze de maşină şi pe figură i-a apărut o expresie şugubeaţă.

  — Am un furtun de udat plantele de pe balcon. L-am coborât până aproape de fereastra maşinii şi l-am conectat la ţeava de gaze. N-aţi simţit mirosul când aţi trecut pe-acolo? 98 alte năzbâtii – Ba da, i-am zis, dar am crezut că e vreo scurgere.

  — Asta şi-au închipuit şi ei, probabil, aşa că au plecat să caute alt loc de pândă. Eu aş fi vrut să-şi aprindă o ţigară şi să sară în aer. Bum! Bum! Dar i-a alarmat miasma asta de pârţ stătut, pe care compania de gaze o bagă în conducte. Ghinion. A, uite că se-ntorc. Mă duc să trag furtunul ca să nu se prindă şi să închid gazele, că cine ştie cât îmi vine factura. Şi dacă tot sunt la bucătărie, ce să vă ofer? Proviziile mele sunt firave şi beau doar apă de la robinet, dar dacă vă e foame…

  — Mulţumim, don Plutarquete, tocmai am cinat copios; vă dăm şi-aşa destulă bătaie de cap venind la ora asta.

  — Nici vorbă. Eu stau mereu nopţile să studiez. Ziua e multă gălăgie, cu atâtea şantiere şi atâtea maşini. Chiar cercetam terfeloagele astea pe care abia le-am primit – ne-a arătat nişte volume enorme care încununau piramida de cărţi înălţată pe birou. Ştiaţi că Filip al II-lea a avut un văr pe care-l chema tot Filip şi că îşi scriau săptămânal scrisori? O universitate americană tocmai a publicat ediţia în facsimil a scrisorilor. Extraordinară corespondenţă! Dar parcă aveaţi nişte fotografii, dacă am înţeles bine.

  — Aşa-i. Dacă sunteţi amabil…, i-am spus, după care am scos din buzunarul interior al pardesiului albumul de fotografii subtilizat din agenţia teatrală şi i l-am dat bătrânului, care a făcut loc de bine, de rău pe birou, şi-a pus ochelarii şi a început să-l studieze cu multă bunăvoinţă.

  — Ce mai colecţie de fete! A exclamat el, văzând pozele aspirantelor. La asta voiaţi să mă uit?

  — Nu. Concentraţi-vă pe secţiunea masculină, i-am spus. Apoi, dacă vă place, vă lăsăm albumul ca să vă bucuraţi de el după pofta inimii. S-a strâmbat puţin, dar a făcut ce i-am zis şi nu după multă vreme a strigat: 99 labirintul măslinelor – Ăsta-i unul! Ăsta-i unul dintre cei care i-au vandalizat casa domnişoarei Trash!

  — Sunteţi sigur? L-am întrebat, uitându-mă neîncrezător la ochelarii lui cu dioptrii mari.

  — Doar nu vă închipuiţi, a zis el, ghicindu-mi gândurile, că o spionez pe domnişoara doar cu sărmanii mei ochi obosiţi. Dintr-un sertar al biroului a scos un binoclu uriaş, pe care mi l-a întins:

  — Nemţesc, de război. Cu ăsta nu ratezi nici un amănunt, vă asigur. Am privit pe fereastră cu binoclul şi am văzut o doamnă spălând vasele. Intre timp, Emilia se apropiase de birou şi se uita la poza presupusului spărgător.

  — Enrique, a spus ea. Enrique Rodrâguez, alias Boborowsky. II ştiu de la agenţie. Cred că face teatru pentru copii, un gen pentru care nu sunt dotată, publicul meu fiind mai degrabă cel postpuber.

  — Teatru pentru copii? M-am mirat. Comisarul Flores ne-a spus că Toribio era pederast.

  — Nu crezi că împingi lucrurile prea departe? A zis Emilia, care se aricea de fiecare dată când cineva îl vorbea de rău pe defunctul ei amic.

  — Copii, nu credeţi că ar fi trebuit să mă puneţi cât de cât la curent cu ce se întâmplă? A intervenit bătrânelul.

  — Aşa-i, a recunoscut Emilia. V-am amestecat în beleaua asta fără să aveţi habar de nimic.

  — Şi ce-i mai rău, am adăugat, e că nici n-o să vă putem explica mare lucru, fiindcă suntem la fel de încurcaţi ca la început. De-aia ne şi aflăm aici, poate cu preţiosul dumneavoastră ajutor ne mai limpezim. Deocamdată, uitaţi-vă mai departe peste album, don Plutarquete, fiindcă sunt sigur că o să daţi peste un alt borfaş. 100 alte năzbâtii 101 Profeţia mea s-a împlinit după alte trei pagini. Emilia nu-l cunoştea pe tip, dar sub poză figura numele lui, Hans Forceps, precum şi o adresă din Cornelia.

  — Crezi că Enrique şi Hans sunt cei care au răpit-o pe Măria Pandora? M-a întrebat Emilia.

  — E posibil, am zis, deşi mă cam îndoiesc. In primul rând, n-avem nici o dovadă că prietena ta a fost răpită. In al doilea rând, sunt mai degrabă înclinat să cred că podoabele astea două sunt cei care m-au surprins azi după-amiază la ieşirea din agenţia teatrală, caz în care n-ar fi putut să aibă vreo legătură cu dispariţia în chestiune. Ca să v-o spun pe-a dreaptă, încep să desluşesc prin ceaţa asta ce se întâmplă de fapt, deşi mai sunt o sumedenie de lucruri neclare. Veteranul erudit m-a somat să-l pun odată la curent cu antecedentele cazului, ceea ce am făcut cu dragă inimă, fiindcă sărmanul de el o merita pe deplin, dar când am isprăvit cu istorisirea peripeţiilor noastre, în ciuda naturalei şi legendarei mele capacităţi de sinteză, se făcuse târziu şi toţi trei muream de somn. M-am uitat pe fereastră şi am văzut că maşina era parcată tot acolo, în apropierea terenului.

  — Trebuie să-i păcălim cumva ca să ieşim de aici, am rostit.

  — Şi unde să ne ducem? A întrebat Emilia cu ochii mijiţi şi glasul văicăreţ.

  — Nicăieri! A exclamat istoricul vetust cu o surprinzătoare energie. O să petreceri noaptea aici. Nu v-a văzut nimeni intrând, iar pe mine nu cred că mă bănuiesc. Sunteţi la adăpost în casa asta. Mare lucru n-am să vă ofer, dar domnişoara Trash poate dormi în patul meu, iar mandarinul aici de faţă şi cu mine o să ne descurcăm. Şi să nu-mi faceţi fasoane, a adăugat el, anulându-ne protestele cu fermitate. Eu trebuie să vă mulţumesc pentru companie. Adevărul e că de la o zi la alta mi-e tot mai frică să mă culc labirintul măslinelor fără să am pe cineva aproape la care să apelez dacă… În fine, obsesiile bătrâneţii. Singurătatea nu-i o scofală în viaţă, iar la vârsta mea tot ce atinge se preschimbă în fiere. Iertaţi-mă că devin melodramatic şi, mai ales, că folosesc nişte figuri de stil atât de perimate, dar trăiesc cufundat în lecturile mele şi aproape că am uitat cum vorbesc oamenii.

  — N-aveţi rude, don Plutarquete? l-a întrebat Emilia.

  — Nu, a răspuns bătrânul destul de sec. Am intuit în trecutul lui existenţa unei poveşti sentimentale, pe care flecarul cel studios avea mare chef să ne-o istorisească, dar fie din pricină că oboseala ne pleoştise, fie din timiditate ori din altă cauză, nici Emilia şi nici eu n-am reuşit să-i punem întrebarea care i-ar fi dezlănţuit tirada. Astfel că ne-am mulţumit să acceptăm ospitalitatea pe care ne-o oferea, cu mari dovezi de entuziasm şi recunoştinţă, însă Emilia a refuzat să-i ia patul amabilului profesor, aşa că a urmat o politicoasă şi plicticoasă rundă de negocieri, din care a reieşit că bătrânul avea să doarmă în patul lui, Emilia în salon, pe două fotolii unite, iar eu – pentru variaţie – pe duşumeaua tare. Ne-am dus pe rând la baie şi apoi ne-am ocupat fiecare locul ce ne fusese desemnat. Mi-am sprijinit capul pe un volum de istorie medievală gros şi era cât pe-aci să cad într-un somn profund, când am auzit glasul Emiliei care, din fotoliile ei moi, avea chef de conversaţie.

  — Dormi?

  — Încerc. Ce vrei? Am mârâit urâcios.

  — Mă gândeam că nu-i înţeleg pe bărbaţi, a spus ea.

  — Nici eu, dacă asta te consolează.

  — Nu la asta mă refeream, a sărit ea. Şi nu mai face pe prostul, că înţelegi ce-am vrut să zic. Nu înţelegeam, dar m-am abţinut să-i spun asta şi am încercat să-i descifrez singur hieroglifa. Dar, înainte de-a ajunge la vreo concluzie, am adormit buştean. Şi am avut 102 alte năzbâtii 103 un vis în care se făcea că mă plimbam prin parcul balamucului într-o dimineaţă senină de iarnă. Şi cum dădeam colţul unei alei care de fapt nu ducea nicăieri, ci doar ocolea zidul şi se sfârşea la intrarea din spate, cea folosiră pentru descărcarea materialelor şi pentru evacuarea discretă a catatonicilor, mi-am dat seama cu stupoare că aleea se bifurca şi că, dacă o luai pe cea din dreapta, ajungeai într-un luminiş retras, izolat de restul parcului printr-un rând de chiparoşi tunşi. In mijlocul luminişului se afla un heleşteu cu apă de culoare întunecată şi străvezie, iar pe fundul lui se întrevedea forma distorsionată a ceea ce părea să fie o valijoară. Iar când mi-am suflecat mânecile ca să încerc s-o scot din apă, don Plutarquete, care îşi făcuse apariţia acolo pe nepusă masă, mi-a zis aşa: „N-o să izbuteşti să scoţi valijoară până nu dezlegi misterul fetei care s-a înecat în heleşteul ăsta acum doi ani.” Asta era tot ce mi-am amintit din vis şi la trezire m-a încercat o mâhnire tulburătoare. In ciuda problemelor comune şi a celor de care avea parte fiecare din motive de sex, condiţie sau circumstanţe, noaptea ne-a oferit un somn întremător şi aurora ne-a găsit odihniţi, vioi şi bine-dispuşi. Dintr-un amalgam negricios pe care am reuşit să-l desprindem de pe fundul unui borcan şi nişte apă caldă ne-am făcut cafea şi don Plutarquete a dezgropat dintr-un dulap plin de cărţi o bucată de chec care, pus la muiat, s-a dovedit comestibil, nu însă şi gustos. După terminarea micului dejun, octogenarul cel învăţat, parcă revenit la vârsta împăunării, a început să ne istorisească o poveste incoerentă care, judecând după chicotelile şi fandoselile pe care le strecura uneori, trebuie să fi fost tare deocheată şi, după cum mi s-a părut că înţeleg, avusese loc într-un bordel din Vie, pe la începutul secolului. M-am văzut silit să-l întrerup ca să-i reamintesc Emiliei că ne presau alte treburi şi din cauza asta mi s-au labirintul măslinelor 104 aruncat priviri tăioase. Intre timp şi răsunând oarecum uşuraţi, constataserăm că maşina dispăruse, dar nu ni s-a părut deloc prudent ca Emilia, cu toate insistenţele ei, să meargă până la ea acasă după nişte haine curate. Aşadar, am închis acest capitol şi le-am expus în termeni militari succinţi planul pe care-l trasasem pentru ziua respectivă, plan care, deşi nu a suscitat admiraţia la care mă aşteptam în rândul celor prezenţi, a fost aprobat în unanimitate şi fără amendamente. Nu prea mai aveam bani şi maşina Emiliei avea nevoie de benzină. Mărinimosul bătrânel ne-a împrumutat ce avea la îndemână. Mi-am prins din nou codiţa pe care o agăţasem de un umeraş la culcare, am ieşit fără zăbavă în stradă şi, urmându-mi instrucţiunile, Emilia a condus până la aeroport. Ajunşi la terminal, am trecut în revistă gloata care mişuna pe acolo şi în scurt timp am detectat doi indivizi care purtau la rever emblema vizibilă a lui Real Club Deportivo Español şi se prefăceau că citesc nişte ziare în limba germană. Cum niciunul dintre ei nu scăpa din ochi magazia de bagaje, am întrebat-o pe Emilia dacă-i văzuse vreodată pe la agenţia teatrală, iar ca urmare a răspunsului ei negativ am dedus că erau poliţiştii pe care comisarul Flores îi postase aseară acolo sau cei care-i înlocuiseră. Convins că doar forţele de ordine şi nu cele ale răului dădeau târcoale pe acolo, am intrat la toaleta bărbaţilor şi, spre marea perplexitate a celor care îşi slujeau metabolismul în acel loc, am scos din mâneca chimonoului trei ouă cumpărate pe drum şi mi le-am spart pe faţă, cu scopul de a-i da tenului meu palid o nuanţă mai potrivită cu veşmintele. Odată încheiată această operaţiune, m-am îndreptat fără grabă spre magazia de bagaje, am dat bonul şi am aşteptat să mi se dea valijoara. N-am observat semnalul pe care magazionerul li l-a adresat celor doi pândari, nici că aceştia şi-au înlocuit cele două ziare cu alte năzbâtii tot atâtea pistoale. Între timp, magazionerul aşezase valijoara pe tejghea şi încerca să se ascundă printre nişte baloturi, pentru cazul în care s-ar fi declanşat un schimb de focuri. Cu coada ochiului, am văzut că cei doi poliţişti se apropiau de mine şi în coaste am simţit metalul dur a ceea ce am presupus că erau armele lor. Am simulat supărarea şi surprinderea şi am emis nişte sunete guturale, care se presupunea că semănau cu limba chineză.

  — Sunteţi arestat şi vi se confiscă valijoara, mi-a spus unul dintre poliţişti. Aveţi dreptul să vă sunaţi avocatul şi, dacă e cazul, să chemaţi un translator, dar, evident, statul spaniol nu îşi asumă niciuna dintre aceste eventuale cheltuieli. Şi-acu' mişcă, dihanie. M-au condus într-o cămăruţă, m-au aşezat pe un taburet şi au îndreptat spre faţa mea nepăsătoare un reflector de mare putere, care după trei secunde a făcut să sară toate siguranţele din aeroport.

  — Nume, prenume, domiciliu şi profesie, s-a răstit la mine unul dintre poliţişti.

  — Pio Clip, strada Indulgenţei, 27, China, import-export, am recitat fără ezitare.

  — Motivul călătoriei?

  — Bisnis.

  — Valijoara asta vă aparţine?

  — Da, domnule.

  — Ce conţine?

  — Mostre comerciale.

  — Deschide-o.

  — Mi-am uitat cheia în China. O puteţi forţa, dacă doriţi. N-au aşteptat altă invitaţie. Odată deschisă valijoara, s-au uitat unul la altul cu nedumerire. Era limpede că se aşteptau să găsească altceva.

  — Ce-i asta? 105 labirintul măslinelor – Hârtie de orez, am zis.

  — Păi, pare hârtie igienică.

  — Atingeţi-o şi o să-i sesizaţi textura fină. Foarte apreciată de artiştii din toată lumea.

  — Nu cumva e hârtie de răsucit ţigări cu droguri?

  — Ferească Dumnezeu. Cei doi poliţişti s-au dus într-un colţ şi s-au sfătuit în şoaptă. În scurt timp, s-au întors şi mi-au spus să mă car de-acolo şi să nu mai tulbur ordinea publică, dacă nu vreau să dau de necaz.

  — Pot să-mi iau marfa? I-am întrebat. Au încuviinţat şi am ieşit satisfăcut cu valijoara. Emilia mă aştepta în afara terminalului, cu motorul maşinii pornit.

  — Totul a mers ca uns, i-am zis. Dă-i bătaie. Profesorul cel isteţ, care scruta orizontul de pe balcon, ne-a transmis un semnal care însemna: pe front nimic nou şi/sau înainte cu farurile. Ajunşi în casă şi pe când eu îmi săpuneam faţa, luptându-mă să scap de ouăle, care se întăriseră şi mi se lipiseră de piele cu fidelitatea cuvenită, Emilia i-a povestit episodul de la aeroport amfitrionului nostru, iar acesta, în loc de comentarii, a dat din umeri, şi-a strâns buzele şi a pufnit, ca şi cum isprava pe care o reuşisem ar fi fost lipsită de merite. Mi-a venit, surprinzându-i reacţia la ieşirea mea din baie, cu trăsăturile jumulite, să-i trag un binemeritat şut în ochelari, dar m-am abţinut fiindcă, în ciuda aversiunii pe care o avea pentru mine, sărmanul bătrân se purtase exemplar şi, de asemenea, fiindcă nu puteam să ne îngăduim ca micile frecuşuri provocate de orice coabitare să ne abată de la drumul nostru. Aşa că m-am făcut că nu bag de seamă şi i-am spus Emiliei să ia legătura cu prietenul ei de la Circulaţie, ca să vedem dacă reuşeam să aflăm ceva despre maşina neagră cu ajutorul căreia scăpase de urmărirea noastră tipa care se dădea drept menajeră. Iniţial, funcţionarul în ches106 alte năzbâtii tiune s-a arătat reticent, fie pentru că trecea printr-o criză de conştiinţă, fie fiindcă se temea de rigurozitatea noilor autorităţi municipale în exercitarea mandatului, fie din alte motive similare, până când i-a reamintit Emilia despre un weekend petrecut în Baqueira-Beret, la a cărui invocare conţopistul şi-a abandonat probitatea şi a promis să-i telefoneze după ce avea să consulte registrele corespunzătoare. Ceea ce a şi făcut cât ai zice peşte, ca să ne informeze că maşina neagră era înregistrată pe numele societăţii „Măsline Umplute El Fandanguillo”, despre care nu avea cum să ne dea referinţe, fiindcă respectiva firmă nu intra în jurisdicţia lui. Emilia i-a mulţumit din suflet pentru amabilitate, s-a eschivat cât a putut din faţa propunerilor care o asaltau de la celălalt capăt al firului, a închis şi ne-a transmis ceea ce tocmai am menţionat. Puţin, fără îndoială, ca să nu zicem nimic, adăugau datele astea cazului nostru.

  — Deşi n-ar fi tocmai rău, am spus, să-mi bag nasul prin firma aia, după ce-o să termin treaba pe care îmi propun s-o fac în continuare. Mau întrebat ce treabă era aia şi le-am răspuns:

  — In primul rând, să-mi fac rost de nişte haine mai puţin ţipătoare. Iar în al doilea, să vizitez pentru a treia şi, sper, ultima oară agenţia teatrală. Cu valijoara.

  — Nu-i periculos? M-a întrebat grijulie Emilia.

  — Fireşte că e, am zis, dar trebuie să risc. In plus, am de gând să iau tot fel de măsuri de precauţie. Deocamdată, hai să ne concentrăm pe găsirea unui costum.…

  — Azi-dimineaţă, a intervenit don Plutarquete, am fost la curăţătorie ca să-l iau pe al meu. Nu ştiu dacă o să vă vină prea bine, dar, dacă vi se potriveşte, vi-l împrumut cu multă plăcere.

  — In nici un caz, domnule profesor, am zis eu mişcat, nu pot accepta. 107 labirintul măslinelor – Lăsaţi-vă de fiţe, omul lui Dumnezeu. Mie costumul ăsta nu-mi foloseşte la nimic, mai ales acum, că se apropie vara şi sunt sigur că o să aveţi grijă de el ca şi cum v-ar aparţine. Staţi să mă uit pe unde l-am pus. A dat de costum într-unui dintre dulapurile pline de cărţi şi mi l-a oferit foarte mândru. Un costum de lână gri-perle, lucios pe la coate şi în fund, deşirat pe la manşete şi revere, dar chiar şi aşa, cel mai bun, de departe, pe care l-am avut vreodată în viaţă, iar după cum mergeau lucrurile, nici nu mi se arăta un altul. L-am îmbrăcat cu cea mai mare grijă să nu-l şifonez şi-am dat fuga să mă privesc în oglinda din baie. Don Plutarquete era cu mult mai scund decât mine şi de departe mai amplu în circumferinţă, dar, în linii mari şi ţinând seama că nu am, iertată fie-mi modestia, o înfăţişare tocmai rea, îmi venea destul de bine, deşi n-aveam cămaşă, cravată şi alte fleacuri care, fără să fie indispensabile, mi-ar fi completat în bine ţinuta. Am revenit în salon simţindu-mă alt om.

  — Cum e? Am întrebat, îmbujorându-mă.

  — Clasa-ntâi, a exclamat generosul erudit, dar ridicaţi-vă pantalonii, că vă atârnă turul pe la genunchi. Dovedind acel simţ practic de care au parte femeile, Emilia a găsit un cordon şi a improvizat o curea. Don Plutarquete mi-a adus şi pantofii lui, dar nu mi s-au potrivit. Cum ciorapii erau negri, mi-am zis că nimeni n-o să-şi dea seama că nu eram încălţat. Am luat valijoara şi mi-am îngăduit câteva clipe să visez cu ochii deschişi că eram un director care pleca de acasă spre bancă pentru a contribui la bunăstarea naţiunii. Ce păcat, mi-am zis în sinea mea, că împrejurările mi-au fost atât de potrivnice, fiindcă trebuie să recunoaştem că am stofă!

  Capitolul 11 somn şi raţiune O 1 C/-am dat Emiliei ultimele instrucţiuni la colţul străzilor Balmeş cu Pelayo:

  — Ţine bine minte ce ţi-am spus: când mă vezi că ies, te iei după mine fără să te vadă cineva. Când las să cadă batista asta albă, pe care am găsit-o în buzunarul pantalonilor şi pe care sigur n-au văzut-o cei de la curăţătorie, fiindcă-i cam jegoasă, te duci la cel mai apropiat telefon şi-l anunţi pe comisarul Flores. Dar asta numai dacă las batista să cadă. Până atunci, nu. E limpede?

  — Da, domne, da. Am lăsat-o în maşină, îndurând injuriile adresate de ceilalţi şoferi pentru că bloca jumătate din carosabil şi, nu fără oarecare strângere de inimă, am pătruns în clădire, l-am salutat pe portar, care nu m-a recunoscut, şi-am urcat la agenţie. Uşa era închisă, dar prin geamul opac se vedea că era ceva activitate înăuntru. Am deschis uşa şi m-am strecurat în local. La biroul din fund stătea un individ cu faţa suptă şi părul creţ, îmbrăcat într-un veston cu pătrăţele negre şi albe, căruia îi dădea nişte explicaţii un vlăjgan aproape întins peste masă. Primul era gata să-i răspundă când ochii i s-au oprit pe distinsa mea persoană.

  — Mucles! A exclamat el. Eu m-am prefăcut că nu pricep şi m-am întors când spre stânga, când spre dreapta, legănând valijoara pentru ca oricine ar fi fost interesat de ea s-o poată remarca. O secretară foarte tânără, cu părul unsuros şi trăsături cam 109 labirintul măslinelor 110 neplăcute, m-a întrebat ce vreau. Am adoptat o atitudine pe care aş numi-o dibace şi i-am spus că aş vrea să devin o stea a celei de-a şaptea arte, că îmi fusese recomandată agenţia lor şi că o rog să mă ducă la director. Secretara mi-a spus să aştept puţin şi mi-a arătat bancheta lipită de perete, pe care îşi omorau timpul o doamnă între două vârste strident machiată şi un pitic. Piticul se distrajucându-se cu un baston, iar doamna scoţând suspine. Ca să încep o conversaţie, am întrebat cine era ultima persoană. Doamna s-a indicat întâi pe ea, apoi a arătat spre pitic.

  — Suntem împreună, a zis ea, fără să se oprească din oftat. Piticul a schiţat o împunsătură cu bastonul spre ea. Secretara a revenit, spunând că domnul director mă primeşte imediat. Am salutat perechea cu o plecăciune şi m-am îndreptat spre masa celui cu vestonul în pătrăţele. Vlăjganul traversase încăperea şi se postase de gardă lângă ieşire. M-am ridicat pe vârfuri ca să privesc peste balcon şi să văd dacă maşina Emiliei mai era în faţa clădirii, dai n-am reuşit s-o descopăr în viermuiala aia de vehicule care circulau ca la înmormântare. Domnul director mi-a întins o mână gelatinoasă şi rece, iar eu i-am strâns-o jovial.

  — Cu ce pot să vă fiu de folos? A zis el. Am arborat cel mai tare zâmbet şi-am aşezat valijoara pe masă, făcând pe prostul.

  — Vreau gloria scenei, i-am spus.

  — Aveţi experienţă?

  — Nu, domnule, dar sunt foarte dârz. M-a privit cu o expresie neîncrezătoare. Nu părea să fi observat valijoara sau, în caz contrar, se prefăcea de minune.

  — Ce ştiţi să faceţi?

  — Să cânt şi să recit.

  — Solfegiu?

  — Asta, nu.

  Alte răbdări – Uite ce-i, băiete… Îmi permiţi să te tutuiesc? I-am spus că ar fi o onoare pentru mine şi a continuat aşa:

  — Uite ce-i, băiete, o să-ţi vorbesc cu toată sinceritatea, ca şi cum i-aş vorbi unui fiu dacă l-aş avea şi mi-ar spune ce mi-ai spus tu adineauri: profesiunea asta e foarte dură. Puţini reuşesc, majoritatea se pierd pe drum. Aş putea să-ţi povestesc nişte cazuri cutremurătoare. N-o fac pentru că ştiu că ar fi inutil. Când ţi se pune pata cu scena, nu ţi-o mai scoate nimeni din cap. Ştiu asta din proprie experienţă, am fost însurat cu o cupletistă. Căsnicia noastră a fost un iad. Bine că n-am avut copii. Am auzit că acum e cuplată cu un tâmplar de pe strada Pinului. Nu-i mai port pică, dar mi-au trebuit opt ani să mă vindec. M-a costat o avere, dar degeaba: rănile sufleteşti nu se cicatrizează niciodată. Prin provincie ai fi dispus să joci? I-am spus că eram dispus să fac orice. A făcut un gest de lehamite şi s-a ridicat. Am observat că avea un picior mai scurt şi că purta o gheată ortopedică.

  — Urmează-mă, a zis el, fără să mă privească. O să dai o probă. Să n-ai emoţii. In profesia asta nu poţi să ai emoţii. Cum zic americanii: le choux must go on. Am traversat agenţia, el şchiopătând şi eu la fel, fiindcă nu reuşesc să scap de mimetism când merg pe lângă un şchiop, iar vlăjganul care stătea de pază ne-a deschis uşa. Până atunci nu apucasem să mă uit la figura lui, dar când am făcut asta, mi-am dat seama că era nimeni altul decât Hans Forceps, cel pe care don Plutarquete îl identificase drept unul dintre intruşii din casa Emiliei. Înainte de-a ieşi, directorul i s-a adresat secretarei cu părul unsuros.

  — Fato, ies o clipă. Dacă sună, mă-ntorc repede. Apoi, vlăjganului:

  — Hans, vino cu mine să m-ajuţi cu luminile. Şi mie: 111 labirintul măslinelor 112 – Avem un mic teatru aici, pe-aproape, pentru repetiţii şi cursuri de seară. Prefer să ţin probele la teatru, nu aici, de faţă cu toată lumea. Îmi place să lucrez serios. Poate c-ai auzit multe poveşti despre lumea spectacolului: poveşti de alcov, înţelegi la ce mă refer. Eu nu-s dintre ăia. Eu, de când am început afacerea asta, acum cincisprezece ani, nu mi-am tras-o cu nimeni. Ca să-nţelegi ce serios sunt. La naiba, Hans, cheamă liftul! A venit liftul şi-am intrat toţi trei în ceea ce, potrivit plăcuţei, se numea „cămăruţă”, dar pe care eu l-aş fi numit simplu „ascensor”, şi-am început coborârea. Odată ajunşi jos, a fost cât pe-aci să sar în sus de bucurie văzând în faţa clădirii maşina Emiliei, care fără îndoială dăduse ocol cvartalului şi parcase iar aiurea, provocând ambuteiajul de rigoare. Dar scurtă avea să-mi fie acea euforie, fiindcă de îndată ce-am făcut un pas spre stradă, am simţit pe braţ mâna lui Hans şi am auzit glasul şchiopului care îmi spunea:

  — Nu pe-acolo, voinicule! O luăm pe scurtătură: mai scurt şi mai discret. Ne-am cufundat în adâncimile cavernoase din spatele portarului şi, printr-o deschizătură prin care aproape că trebuia să te prelingi, am ieşit într-un fel de loc întunecos pe al cărui tavan treceau ţevi crăpate, pe când pe pereţi se aliniau contoare de apă, gaz şi electricitate; se mai vedeau pe-acolo nişte rotoare despre care am presupus că erau de la motorul liftului, o grămadă de catrafuse inutile şi nişte pungi negre de gunoi. Am urcat apoi pe nişte scări alunecoase şi înguste şi-am ieşit pe o uşiţă într-o curte interioară populată de o sumedenie de pisici care au tulit-o mieunând la apariţia noastră şi unde, fără îndoială, se deversau apele menajere ale vecinilor, fiindcă a trebuit să trecem peste nişte bălţi cu o spumă maronie, emanând o miasmă plăcută de detergent în descompunere. Şchiopul a deschis apoi o uşă de fier ruginit şi am intrat într-un garaj alte răbdări unde se aflau un camion iară roţi şi câteva motociclete în diverse stadii de dezasamblare. Iar în capătul celălalt al acestui emporiu tehnologic se vedea o altă uşiţă, pe care am ieşit în strada Tallers şi, astfel, la lumina zilei. Ajunşi în stradă, Hans m-a înşfăcat şi mai straşnic de un braţ, iar şchiopul mi s-a atârnat de celălalt, astfel că a trebuit să renunţ la orice plan de scăpare ce mi-ar mai fi putut trece prin minte. Şi-aşa am ajuns pe strada Ramalleras şi ne-am oprit dinaintea a ceea ce era, fără îndoială, uşa unui depozit, în care şchiopul a bătut cu vârful ghetei. S-a deschis o ferestruică în cadrul căreia a apărut o figură. M-am străduit să scap din strânsoarea celor patru mâini, spunând următoarele:

  — Nu vă pierdeţi vremea cu mine. Cred că n-am nici vocaţie, nici talent. Dar, fireşte, nici nu m-au băgat în seamă. Cel care ne scrutase prin ferestruică ne-a dat drumul înăuntru şi a încuiat după noi. Acum nu mai era cazul să continue comedia şi cei trei ticăloşi au izbucnit în hohote frenetice. Am încercat să-i trag şchiopului un şut în piciorul sănătos, doar-doar o cădea, însă mă ţineau bine şi nu le-am provocat alt rău decât chinul înjurăturilor mele abătut asupra psihicului lor, care nu prea dădea pe-afară, judecând după desfătarea care-i cuprindea la auzul sudălmilor. Brusc, vocea autoritară a directorului agenţiei s-a făcut auzită peste însufleţirea generală.

  — Enrique, a ordonat el direct, înţeapă-l. M-am gândit că aveam să simt o lamă rece de oţel în carne şi-am început să urlu din toţi bojocii. Şchiopul s-a mulţumit să zică:

  — Strigă, strigă, oricum nu te ia nimeni în seamă. Să fi văzut ce piese de teatru am repetat aici: zbierete în toată legea. Sincer vorbind, mie teatrul ăsta modern mi se pare o bătaie de joc. Dar, ce să-i faci? Asta cere publicul tânăr. 113 labirintul măslinelor 114 Eu, dacă-l am pe Benavente, le dau cu flit celorlalţi. Alea scene! La naiba, Enrique, de ce nu-l înţepi odată? Enrique a scos un cuţit cu lama de vreo palmă şi jumătate şi s-a apropiat de mine pe la spate. Am închis ochii şi în minte mi-au năvălit, cum se-ntâmplă în cazuri de-astea, amintiri fragmentare din copilărie. Nici aşa ideea de-a pleca pe lumea ailaltă nu mi-a devenit mai plăcută. Am urlat din nou. Enrique a tăiat cordonul care îmi ţinea pantalonii costumului împrumutat de don Plutarquete, iar aceştia mi-au căzut la picioare. Mi-era scris, oare, să sufăr vreo umilinţă înainte să mor? Am simţit o înţepătură în fesa dreaptă. Nu o înţepătură de cuţit, ci una de ac. M-a cuprins o copleşitoare stare de somn şi de bine. Am auzit înăuntrul craniului tumultul valurilor şi mi-am pierdut cunoştinţa. Am fost convins că dădusem ortul popii şi ajunsesem să-mi văd scheletul încă acoperit de materie organică pe o pajişte cu floricele sălbatice, străbătută de pâraie cristaline şi şerpuitoare. Mi se pare că m-am întrebat dacă în acel colţ de rai nu cumva se găseau şi alte minunăţii, eu având o aplecare firească spre estetica vizuală şi că, în loc de orice alt răspuns, am zărit un măgăruş alb care se apropia zbenguindu-se, iar pe spinarea lui suavă călăreau trei copilite ce nu păreau să adune împreună treizeci de ani. Acest amănunt m-a făcut să bănuiesc că nu trecusem încă pe lumea cealaltă, fiindcă, deşi nu mă îndoiesc că cine mă aşteaptă acolo îmi cunoaşte cele mai ascunse dorinţe, tare m-aş mira să fie atât de dispus să mi le împlinească. Astfel că m-am străduit din răsputeri să alung departe de mine ceea ce avea aerul să fie o halucinaţie şi să revin, nu fără regret, la lumea tangibilă, pentru care simt un ataşament ce frizează obsesia, chiar dacă s-a dovedit mereu ingrată faţă de mine. Dar mare mi-a fost dezamăgirea când, deschizând pe jumătate pleoapele, am văzut la mai puţin de alte răbdări o palmă de nasul meu chipul unei femei frumoase, după gustul meu, care mă urmărea cu o figură plină de speranţă.

  — De data asta, am murmurat, nu mai e cale de-ntoarcere: sunt mort. Insă de îndată ce-am rostit fraza asta, deţinătoarea chipului drăgălaş mi-a ars o palmă răsunătoare peste meclă, iar odată cu ea mi-a renăscut şi speranţa că eram viu. Două lacrimi mari de bucurie mi-au alunecat pe obraji până mi s-au poticnit în fălcile bărboase, în timp ce o voce cunoscută mi-a spus:

  — Să nu-mi adormi iarăşi, la naiba. Treptat, am început să disting puţin câte puţin trăsăturile Emiliei, partea superioară a truptdui ei şi o mână grijulie care se pregătea să mă plesnească din nou.

  — Nu mă mai lovi, am reuşit să articulez. Mi-am venit în fire.

  — M-ai speriat rău, a spus ea. De vreo oră tot trag de tine.

  — Am avut un vis tare ciudat.

  — Nu-i nevoie să mi-l povesteşti, m-ai făcut destul să mă ruşinez cu ce-ai spus. Pe bune, chiar aşa degenerat eşti?

  — Nu, dragă, am dat-o eu la-ntors, pur şi simplu m-au drogat. Unde mă aflu?

  — In teatrul din strada Ramalleras. Te-am aşteptat la intrarea agenţiei, cum ne-am înţeles, dar văzând că timpul trecea şi tu nu apăreai, am decis să dau o raită pe-aici. Uşa era încuiată, aşa că a trebuit să chem un lăcătuş şi să inventez o grămadă de minciuni ca să-mi deschidă. Bănuiesc că n-a crezut nimic din ce i-am spus, fiindcă mi-a cerut o avere pentru un fleac de cinci minute. Ţie ce ţi s-a întâmplat? I-am povestit cele petrecute şi m-a privit uimită.

  — Nu înţeleg, a zis apoi.

  — Ce anume nu înţelegi?

  — Că ţi-au făcut ce ţi-au făcut, dar nu ţi-au furat valijoara. 115 labirintul măslinelor Şi, spunând asta, mi-a arătat scaunul alăturat celui pe care stăteam, unde, într-adevăr, se afla valijoara.

  — Nu te mira, am spus, luând valijoara şi aşezându-mi-o pe genunchi. Cei de la agenţie n-au urmărit nici o clipă să-mi ia valijoara. Ca de obicei, deducţiile mele sunt bune şi, dacă ai un pic de răbdare, te lămuresc cum stă treaba. Mai întâi însă, dă-mi voie să verific ceva. Am deschis valijoara. Aşa cum mă aşteptam, era ticsită de bancnote aflate în circulaţie, la fel cum mi le înmânase odinioară fălosul ministru, azi doar un cadavru descompus. Peste teancurile de bani se afla un plic fără destinatar sau timbru, iar în colţul din stânga sus se vedea antetul agenţiei teatrale. L-am deschis şi am scos o scrisoare care suna aşa: Stimate prieten, Sper ca scrisoarea de faţă să vă găsească bine şi sănătos. La fel pe mine. Adio. Mulţumesc. Alăturat scrisorii veţi găsi banii. Număraţi-i şi veţi constata că nu lipseşte nici un sfanţ, n-am avut nici cea mai mică intenţie de a ni-i însuşi. De fapt, treceam printr-o perioada mai grea şi cui oare nu i se poate întâmpla asta, aşa că am îndrăznit să abuzăm de încrederea dvs., luând respectiva sumă cu titlu de împrumut pentru a plăti o scadenţă care ne presa. Prietenul nostru comun Muscle Power, pe care aţi avut plăcerea să-l cunoaşteţi şi să-l asasinaţi, ne-a precizat că nu v-ar deranja. A fost o neînţelegere şi toată vina o poartă Muscle Power. Ne bucurăm de ce i s-a întâmplat. Aţi făcut foarte bine, cu banii altora nu-i de glumit. Considerăm că acum, când toate s-au lămurit, n-o să mai fiţi supărat pe noi. Consideraţi că am făcut toate astea nu dintr-un interes personal, ci pentru arta scenică întotdeauna aşa de rău tratată şi lipsită de orice sprijin oficial. 116 alte răbdări Bun, asta e, trebuie să ne despărţim. Scuzaţi deranjul şi nu ne purtaţi pică. Un salut plin de afecţiune semnat Conducerea şi personalul Agenţiei teatrale Protasis I-am dat scrisoarea Emiliei şi, după ce a citit-o, am împăturit-o şi am pus-o în plicul pe care l-am vârât în buzunar. Din valiză am scos o bancnotă de o mie pe care tot acolo am băgat-o. Apoi am închis valijoara.

  — Tot nu înţeleg nimic, a spus Emilia.

  — Îţi explic mai târziu. Ajută-mă să mă ridic şi hai să ieşim de-aici cât mai iute. Se aprindeau felinarele şi cerul devenise negru, când ne-am extras din săliţa aia sumbră de teatru în culisele căreia mi-am abandonat în derivă iluziile netrebnice. Aerul relativ curat şi zgomotele oraşului au reuşit să-mi refacă parţial echilibrul precar al energiilor. La o fântână publică mi-am spălat faţa şi am băut până mi-am mai domolit setea provocată de somnifer.

  — Acum mi-e mai bine, am zis.

  — Asta s-o crezi tu, m-a contrazis Emilia. Aşază-te pe bordură şi aşteaptă să aduc maşina. Te duc acasă.

  — Nu, nu. Sunt bine şi mai avem ceva de făcut. Hai cu mine.

  — Unde?

  — La agenţie. Şi n-ai grijă: ce-a fost mai rău a trecut. Fără să se arate câtuşi de puţin încântată, dar fără să pună la îndoială valabilitatea propunerii mele, Emilia m-a urmat şi ne-am întors în strada Pelayo, în clădirea agenţiei teatrale. Portarul, care, în ciuda vizitelor mele repetate, părea să mă vadă pentru prima oară, ne-a întrebat unde mergem. 117 labirintul măslinelor 118 – Am aflat că ar fi de închiriat un apartament în această clădire magnifică, i-am zis, ducând mâna la buzunar, ca şi cum m-aş fi pregătit să-i dau un bacşiş.

  — Cum mai zboară veştile, a zis portarul îmblânzit. Abia acum o oră au plecat foştii chiriaşi. Vreţi să-l vedeţi?

  — Da, am spus, dar nu-i nevoie să vă deranjaţi până sus. Am luat-o pe Emilia de braţ şi am intrat în lift.

  — Poate mă lămureşti şi pe mine ce-i cu abureala asta, mi-a spus ea, când portarul nu ne mai putea auzi.

  — Ai răbdare, i-am răspuns. Uşa agenţiei teatrale era larg deschisă. Pe geamul mat, unde încă figura numele firmei, cineva lipise o pancartă şi scrisese pe ea cu un marker: SE MLITĂ SEDIUL. INFORMAŢII LA PORTAR Am intrat. Camera era goală şi din dosarele unde atâtea iluzii artistice îşi aflaseră somnul de veci rămăsese doar fantasma unei vagi urme pe tapetul pereţilor. Mesele, scaunele şi bancheta dispăruseră şi ele, fără să lase vreo altă urmă decât mizeria acumulată în voie după ani de curăţenie rară şi neglijentă.

  — Putem să plecăm, i-am spus Emiliei. Trecând din nou prin faţa portarului, i-am dat bancnota de o mie de pesetas pe care mi-o pusesem în buzunar mai devreme.

  — Dacă mai vine cineva să-ntrebe de apartament, i-am şoptit, să nu-i spuneţi că am trecut pe-aici. Portarul a consimţit grav, în timp ce-şi ascundea bancnota în ciorap, iar Emilia şi cu mine am părăsit clădirea, cu dorinţa împărtăşită de a nu fi nevoiţi s-o mai vizităm vreodată. Când în sfârşit am ajuns în maşină şi aceasta s-a pus în mişcare, am socotit că venise momentul să-i ofer Emiliei lămuririle pe care le cerea derularea ultimelor evenimente. Şi-am făcut asta în următorii termeni: alte răbdări – întâi de toate, trebuie să mărturisesc că, aşa cum bine ai ghicit, povestea pe care ţi-am spus-o când ne-am cunoscut şi pe care n-am schimbat-o până acum, deşi nu poate fi catalogată drept născocire, era totuşi incompletă. Adevărul e că la Madrid, printr-o mânărie, mi-au furat banii din valijoară. Din păcate, până nu demult n-am înţeles exact ce quid avea afacerea, respectiv că destinatarii banilor nu erau aceeaşi cu autorii furtului, lucru de altfel absurd din partea lor, de vreme ce ştiau foarte bine că trebuia să predau banii a doua zi de dimineaţă. În realitate, băieţii de la agenţia teatrală au fost cei care au furat banii. Muscle Power, odihnească-se în pace, aflând când urma să se producă tranzacţia şi pe ce cale, l-a anunţat pe şchiop, iar ăsta şi-a trimis zbirii la Madrid. Fireşte că nici lui Muscle Power, nici complicilor lui, care sunt nişte răufăcători de pripas, nu le-a trecut prin minte să mă omoare, dar s-au prins că trebuiau să mă împiedice, odată descoperită sustragerea, să ajung la cafeneaua Roncesvalles şi să-l anunţ pe destinatarul banilor despre dispariţia lor. In acest scop, au pus la cale un tertip prin care… —. Să mă trimită pe mine la cafenea, a punctat Emilia, profitând de un semafor.

  — Exact. Îşi închipuiau, presupun, că după apariţia ta m-aş fi întors la Barcelona, convins că mi-am terminat treaba, în acelaşi timp, tăcerea ta era garantată, pe de o parte fiindcă ai avut mereu încredere în Muscle Power, Dumnezeu să-l odihnească, iar pe de alta fiindcă nu eşti aşa de proastă ca să denunţi un delict la care ai fost părtaşă.

  — Vasăzică, păcătosul de Toribio îşi bătea joc de mine, nu-i aşa? A mormăit Emilia, apăsând simultan pe accelerator şi pe frână.

  — Conform calculelor mele, cam aşa stă treaba. Destinatarii banilor sau, ca să le dăm un nume generic, Cavalerul Trandafir, fiindcă sunt sigur că despre el e vorba, 119 labirintul măslinelor a ajuns (ori au ajuns) la hotelul din Madrid fie pentru că nu erau siguri de probitatea intenţiilor mele, fie din alte motive de care n-am habar, l-au găsit pe ospătarul ciung sforăind liniştit şi au descoperit că valijoara şi banii se evaporaseră. Închipuindu-şi că ospătarul eram eu şi punându-i în cârcă furtul a ceea ce credeau că le aparţinea, şi-au făcut dreptate singuri şi l-au ucis pe bietul ciung. Au venit sau a venit apoi la Barcelona şi i-a luat urma lui Muscle Power, fie-i ţărâna uşoară, pe care cel mai probabil l-a supus unui interogatoriu şi în mod sigur l-a eliminat, cu perfidie. Tare mă tem că atunci şchiopul de la agenţia teatrală şi-a dat seama că avea de-a face cu un duşman mult mai periculos decât îşi închipuise şi astfel, cu o înţelepciune lăudabilă, s-a hotărât să restituie banii şi apoi să dispară din peisaj. Trecuserăm de străzile aglomerate şi apucaserăm pe coasta pustie, care ducea la casa Emiliei. Nu acolo aş fi vrut să merg, dar cum nici la altceva nu mă gândisem, nu m-am mai forţat s-o determin să schimbe traseul. În schimb, am continuat: – în acest scop, te-a pus sub o supraveghere strictă, a constatat cât de prompt şi de asiduu te abordasem şi a bănuit că eram un agent al Cavalerului Trandafir. Profitând de absenţa noastră, şi-a trimis complicii, pe Hans şi Enrique, să-ţi scotocească prin casă după valijoara, l-au atacat pe comisarul Flores la restaurantul chinezesc şi te-au pândit acasă. Toate astea, după cum ştim, degeaba. Până când, după ce ajunseseră, probabil, pe culmile disperării, am apărut în fine la agenţie cu des pomenita valijoara. Fără prea multe menajamente, m-au înşfăcat, mi-au injectat un somnifer ca să câştige timp, au pus banii la loc şi au abandonat pentru totdeauna, sper, agenţia teatrală şi iluziile nebuneşti de-a se îmbogăţi fără prea multă muncă şi fără riscuri. 120 alte răbdări – Nu pricep, a zis Emilia, de ce n-au dat banii înapoi fără valijoară. Şi-l imaginau cumva pe Cavalerul Trandafir veşnic neconsolat de pierderea unei imitaţii de Samsonite pe care şi-o putea cumpăra ieftin de la Corte Ingles?

  — Presupun că voiau să dea limpede de înţeles că înapoiaţi banii aceia furaţi la Madrid. Nu ştiau cine-i Cavalerul Trandafir şi nici nu erau siguri că aş fi fost un agent al lui. Singura formă de a-şi exprima clar intenţiile şi regretele era să repună banii în acelaşi loc, adică în valijoară. Cel puţin aşa văd eu lucrurile. Ajunseserăm pe strada Dama de Elche şi Emilia a parcat maşina în faţa casei. Mai curând din obişnuinţă decât de nevoie, am scrutat orizontul, să vedem dacă nu cumva vreo maşină suspectă stătea la pândă. Doar corul televizoarelor tulbura liniştea din cartier. Emilia a oprit motorul, a strâns cu ambele mâini volanul blocat şi a parcurs cu privirea distanţa dintre ochii mei adormiţi şi valijoară pe care o ţineam pe genunchi.

  — Şi-acum, ce facem? A întrebat ea.

  — Acum preiei valijoară şi mâine îl suni negreşit pe comisarul Flores, îi repeţi ce ţi-am spus şi-i predai valijoară şi banii. Astfel, dacă n-am greşit socotelile, o să pui punct acestui incident nefericit.

  — Şi Cavalerul Trandafir?

  — Cavalerul Trandafir habar n-are de implicarea ta, aşa că n-ai de ce să te temi. De altfel, tot ce-l interesează sunt banii. După ce-i vei fi dat comisarului Flores, o să fie cu totul în afara acestei afaceri.

  — Şi tu ce-o să faci? M-a întrebat ea. Suna ceasul despărţirii. Mi-am dres glasul şi am zis:

  — Deocamdată, caut un loc să dorm; mâine, o să mai vedem. 121 labirintul măslinelor – Iţi reamintesc, a spus Emilia, privind în altă parte, de parcă ar fi vorbit cu altcineva, că la mine acasă există în continuare o sofa.

  — Îţi mulţumesc pentru ospitalitate, dar n-o pot primi, în tot acest timp, nu numai că ţi-am ascuns adevărul în privinţa banilor, dar nu ţi-am spus nimic despre mine şi despre ce hram port. Trecutul meu îndepărtat nu-i deloc exemplar, iar cel recent s-a derulat între zidurile unui balamuc. Nu te speria: nu sunt nebun şi chiar dacă aş fi, nu ţi-aş face nici un rău. De ani de zile încerc să le demonstrez autorităţilor competente că m-am reabilitat, dar până acum n-am avut noroc, în ciuda râvnei de care am dat dovadă. Toate astea însă n-au nici o legătură cu cazul de faţă. In schimb, are legătură faptul că, probabil chiar acum, comisarul Flores şi un procentaj considerabil al forţelor de ordine mă caută peste tot ca să mă închidă iarăşi. E foarte posibil ca, văzându-mă cu tine la restaurantul chinezesc, să-ţi facă o vizită înainte de-a se lumina de ziuă. Iar asta te-ar ajuta, fiindcă ai putea să le predai valijoară şi să scapi de grija unui drum, dar pentru mine ar fi fatal.

  — Şi unde o să te ascunzi?

  — Încă nu mi-am definitivat planurile, dar e probabil să mă îmbarc pe un vapor şi să plec în America. Acolo aş putea să încep o viaţă nouă şi chiar să dobândesc, dacă sorţii or să-mi fie favorabili, o spoială de respectabilitate. Trebuie să precizez că indiscreţia confesiunilor mele nu se datora deloc neglijenţei; până la proba contrarie, după cum îl cunoşteam, comisarul Flores avea s-o tragă serios de limbă pe Emilia, cu mijloace eficiente, experimentate pe tipi cu mult mai versaţi decât ea, despre proiectele mele încredinţate ei între patru ochi, aşa că am găsit de cuviinţă că era preferabil ca săraca de ea să aibă ce spune. Pe de altă parte, nu-mi păsa prea tare că Flores avea să afle detalii despre exilul meu, fiindcă nu-mi închi122 alte răbdări puiam că mai avea atât de mult timp până la pensionare încât să se apuce să-mi ia urma de lungul şi de-a latul unui continent pe cât de întins, pe atât de îndepărtat. Nu ne rămânea decât să ne spunem noapte bună şi să apucăm fiecare pe drumul lui, diferit de al celuilalt. Şi cum dintotdeauna am avut o fire sensibilă, iar cu trecerea anilor această trăsătură a caracterului meu tinde să acumuleze tot mai multe zorzoane ale fandoselii, am optat pentru un rămas-bun sec, am schiţat un gest scurt şi un zâmbet încrezător, am deschis portiera, am ieşit din maşină şi, fără să privesc în urmă, am luat-o la vale pe strada abruptă. In urma mea, am auzit cum Emilia închidea maşina cu o violenţă inutilă şi cum paşii ei se pierdeau în susul străzii, spre locuinţa ei.

  Capitolul 12 despre veleitate, sau destinul ergeam concentrându-mă foarte mult la ceea ce făceam, în parte ca să-mi alung din minte tristeţea despărţirii şi în parte ca să nu mă ciocnesc de coşurile de gunoi presărate pe trotuar, când mi-am dat seama că încă purtam costumul pe care mi-l împrumutase don Plutarquete. M-am oprit brusc şi m-am aşezat pe pervazul înclinat al unei ferestre, ca să chibzuiesc ce să fac. Pe de o parte, mă grăbeam să ajung iute într-un loc unde să trag un pui de somn, fiindcă oboseala mă dobora şi efectele drogului care-mi fusese administrat mă făceau să-mi menţin cu greu poziţia verticală. Pe de alta, nici măcar un suflet de canalie asemenea celui pe care mi-l hărăzise hazardul nu putea suporta ideea de a-l lipsi de singurul lui costum pe un bătrânel care mă tratase cu atâta deferentă. Şi întrucât, până la urmă, între glasul datoriei şi instigările de rigoare, conştiinţa mea a făcut ca acul balanţei să se încline în favoarea celei dintâi, am inspirat adânc, ca să-mi aduc în plămâni boarea oxigenată a nopţii, m-am ridicat şi-am refăcut drumul înapoi până sus pe coastă. Nefiind cazul, la ora aceea târzie, să-l trezesc pe bătrânul decrepit şi neavând nici un chef să repet nişte explicaţii care nu mai adăugau nimic imaginii mele oricum şifonate, am forţat broasca, am intrat în holul unde la lumina slabă care venea din stradă, am localizat cutia poştală a lui don Plutarquete, am deschis-o, am rămas în chiloţi şi, nu fără efort, am reuşit să îndes ţoalele elegante într-un spaţiu foarte 124 despre veleitate, sau destinul limitat. Mi-ar fi plăcut să adaug un bileţel de mulţumiri, dar n-aveam la mine nimic de scris şi nici nu voiam să risc ca un vecin noctambul să mă surprindă în chiloţi mâzgălind un bileţel, astfel că am închis cutia poştală şi-am ieşit din clădire, simţind alinarea cum mi se strecura până în ultima fibră a trupului meu. Din fericire, locul nu era umblat şi n-aveam a mă teme de vreo întâlnire jenantă până când, ajuns pe o stradă din centru, aveam să găsesc un boutique mai slab ferecat, din vitrina căruia să mă pot înzestra. Dar, pe când mă pregăteam s-o apuc din nou la vale, am observat că se deschidea uşa blocului Emiliei şi că ea tocmai ieşea în fugă, cu o expresie de groază teribilă întipărită pe figură.

  — Emilia! I-am strigat de pe trotuarul celălalt. Ce faci? M-a văzut, a scos un strigăt de mirare, a fugit spre mine şi, fără nici o explicaţie, mi s-a aruncat în braţe. In ciuda tulburării pe care mi-a produs-o această dovadă de efuziune, am observat că tremura toată.

  — Bine că mai eşti aici, a suspinat ea. Slavă Domnului, slavă Domnului.

  — M-am întors să las ceva, i-am explicat. Unde te duceai?

  — După ajutor. S-a întâmplat ceva groaznic. Vino. M-a apucat cu putere de mână şi m-a tras spre casă. Am fost tentat să-i spun că nu mai puteam rămâne, că poliţia avea să pice din clipă în clipă şi că era în joc libertatea mea, dacă nu mă căram fără întârziere, însă disperarea ei era atât de evidentă şi de intensă, încât n-am îndrăznit să refuz s-o însoţesc. Şi în această formulă, ea năpădită de frământare şi eu în slip, am intrat în hol şi am urcat cu liftul până la ea acasă, eu profitând de drumul parcurs ca s-o întreb ce se întâmplase şi să încerc să-i dau curaj bătând-o afectuos pe spate, chiar dacă singura ei reacţie la cuvintele şi gesturile mele au fost doar nişte suspine întretăiate. A fost însă de-ajuns să trec pragul casei ca să-mi 125 labirintul măslinelor dau seama care-i era pricina disperării, fiindcă în salonaşul, care era vraişte, la fel ca ultima dată când îl văzusem, zăcea un trup neînsufleţit pe care l-am recunoscut imediat ca aparţinându-i Măriei Pandora, imunda ziaristă. Prin chica încâlcită, ochii ei goi priveau fix tavanul, iar din colţul gurii i se prelingea un firicel de bale înspumate. Un damf de migdale amare plutea în aer şi, parcă pentru a accentua patetismul scenei, Emilia plângea cu capul sprijinit de tocul uşii deschise. I-am zis s-o închidă, ca să nu atragă atenţia vecinilor şi am întrebat-o, într-o doară, dacă la venire găsise uşa deschisă ori închisă, la care mi-a răspuns că întredeschisă şi a vrut să afle ce importanţă avea asta.

  — Iţi spun mai târziu, i-am zis. Deocamdată, hai să-i controlăm starea sănătăţii acestei nefericite. Am căutat prin încâlceala veşmintelor o suprafaţă anatomică oarecare, unde s-o pot examina şi, descoperind o bucată de piele extrem de rece şi de lipicioasă, mi-am lipit urechea şi mi-am ţinut răsuflarea, cu speranţa de a percepe un semn de viaţă oricât de mărunt. Cum speranţele nu mi s-au împlinit, i-am spus Emiliei să aducă o oglinjoară pe care, după ce mi-a dat-o, am lipit-o de nările sărmanei fete. După câteva secunde, mi s-a părut că văd o semilună aburită pe suprafaţa oglinzii. Am curăţat-o cu fusta ziaristei şi am repetat operaţiunea, soldată cu acelaşi rezultat.

  — N-aş vrea să mă hazardez cu o opinie, am zis, dar e posibil să nu fie complet moartă. Ştii să faci respiraţie gură la gură?

  — O tipă din Salamanca m-a învăţat la serviciul social, dar, fireşte…

  — Îmi spui amănuntele, pe care le intuiesc savuroase, cu alt prilej, am întrerupt-o. Acum apucă-te de treabă, în timp ce eu chem Salvarea. 126 despre veleitate, sau destinul Am lăsat-o pe Emilia aplecată asupra prietenei sale, am căutat în ghid numărul de la urgenţe şi am ridicat receptorul. Nu avea ton. Am tras de firul aparatului şi am constatat că cineva îl secţionase pur şi simplu. Fără să spun nimic, am revenit lângă Emilia, care şi-a ridicat capul când gleznele mele scheletice i-au intrat în câmpul vizual.

  — Vin? A întrebat ea agitată.

  — Nu. Mi-au zis că sunt în grevă, am minţit-o, ca să nu-i sporesc tulburarea. Du mai departe ce-ai început. M-am dus până la geam să văd dacă nu cumva poliţia sau alt corp specializat împresura cartierul, dar afară domnea tihna. Nu însă şi între acei patru pereţi, fiindcă Emilia îmi făcea semne frenetice să vin lângă ea.

  — Reacţionează, mi-a zis ea cu jumătate de gură. Într-adevăr, Măria Pandora închisese pe jumătate pleoapele şi gâtul ei se forţa să emită un fel de tuse care abia dacă merita numele de râgâit. Am examinat-o din nou şi am simţit o părere de pulsaţie acolo unde ar fi trebuit să se afle traheea.

  — O să trăiască? A întrebat Emilia.

  — Nu ştiu, i-a răspuns.

  — Ce crezi că i s-a întâmplat?

  — A înghiţit o otravă. Frânele unei maşini pe stradă m-au făcut să sar ca ars.

  — Urmează-mi cu meticulozitate instrucţiunile, am zis în grabă: pregăteşte un vomitiv şi fă-o să-l înghită. După ce vomită, du-te la un vecin şi spune-i să te lase să suni la poliţie. Deşi chestia asta s-ar putea dovedi inutilă, fiindcă poliţia, dacă nu mă înşel, e pe cale să vină fără s-o fi chemat cineva. Aşa, pentru orice eventualitate. In timp ce-i dădeam aceste instrucţiuni, mă îndreptam spre uşă, întrebându-mă dacă de pe acoperiş aveam cum să sar pe clădirile de alături şi să scap de năvala 127 labirintul măslinelor 128 urmăritorilor mei. Emilia, dându-şi seama încotro mă îndreptam, mi-a zis:

  — Cum, pleci?

  — Fără să mai pierd o secundă. Încă o dată, adio şi succes.

  — Aşteaptă! A implorat Emilia. Nu poţi să pleci tocmai acum, oricum ar sta lucrurile. Nu poţi să mă părăseşti în situaţia asta. Şi-apoi, credeam că… Of, pleacă naibii şi sper să pună laba pe tine! I-am auzit imprecaţiile când deja ajunsesem pe palier. Am tras încetişor uşa după mine. Pe o scară din fier forjat, am ajuns până la altă uşă din lemn, umflată şi mustind de umezeală. Am apăsat pe clanţa ei zdravănă şi am ieşit pe terasă. Cum programul televiziunii naţionale se încheiase fără prelungiri, liniştea luase în stăpânire tot cartierul. Cerul era acoperit, dar aureola purpurie şi neîndoielnic pestilenţială care pluteşte mereu deasupra oraşului nostru îmi permitea să văd destul de bine. Din fericire, aproape toate clădirile din acel perimetru aveau o înălţime asemănătoare. M-am urcat călare pe parapetul despărţitor şi am explorat terenul cu privirile şi cu auzul: nimic nu tulbura legendara tihnă a teraselor, cu excepţia adierii care şuiera printre antene şi a bolboroselii continue produse în rezervoare ori de câte ori se trăgea apa – semnal care, în general, precedă mersul la culcare. In zare clipeau seducător luminile portocalii ale oraşului, pe arterele căruia curgea, docil şi egal în distanţe, fluxul neîncetat al vehiculelor cu motor. Din cine ştie ce motiv inexplicabil, am adăstat câteva secunde, socotind că ar cam fi timpul să încerc să-mi iau carnetul de conducere. Sunt sigur acum că, dacă n-ar fi existat acel scurtcircuit neaşteptat, mi-aş fi continuat fuga fără oprire, aş fi încununat-o, cel mai probabil, cu succesul pe care cred că ajunsesem să-l merit pe deplin şi, în mod sigur, nu aş mai fi redacdespre veleitate, sau destinul tat aceste rânduri edificatoare abuzând de dicţionar; însă viaţa m-a făcut să pricep că deţin un fel de mecanism, implantat într-un ungher unde experienţa nu are acces, care mă împiedică să fac ceea ce mi-ar putea fi de folos şi mă împinge să mă las pradă celor mai nesăbuite şi mai nocive înclinaţii naturale… Prin urmare, mi-am blestemat soarta, nu vă mai spun cum, am părăsit postul de observaţie, am refăcut drumul parcurs şi, ca să nu deranjez, am intrat în locuinţă folosind şperaclul. Măria Pandora zăcea pe sofa, acoperită cu o pilotă. Un clinchet de vase mi-a semnalat faptul că Emilia se afla în bucătărie. Pesemne că m-a auzit şi ea, fiindcă şi-a iţit capul, a constatat că eram eu şi mi-a zis:

  — Ai grijă de cafea. M-am pus pe păzit cafeaua, în timp ce ea a intrat în baie. Când cafeaua a dat în fiert, am închis aragazul şi-am căutat, în dulăpioarele metalice o cană, o farfurioară şi o linguriţă. Am adăugat cafelei o doză bună de sare, piper, muştar şi nişte sirop expectorant, care anunţa uşurarea imediată a afecţiunilor de bronhii. Am amestecat conştiincios combinaţia şi, pentru mai multă siguranţă, am gustat puţin. Mai să leşin. Satisfăcut de reţetă, m-am apropiat de Măria Pandora. Emilia a adus prosoape şi un flacon cu apă de colonie. I-am spus s-o ridice în fund pe ziaristă, căreia am început să-i dau linguriţă după linguriţă din băutura aceea, strângându-i de fiecare dată buzele şi nările ca s-o oblig să înghită ceea ce-i strecuram în gură. Când am ajuns să mă plictisesc de această lentă şi aparent ineficientă operaţiune, am tras-o de falcă şi i-am turnat pe gât restul de cafea îmbunătăţită. Apoi am întins-o la loc şi ne-am mulţumit s-o supraveghem, aşteptând ca antidotul să-şi facă efectul binefăcător sau să o trimită pe lumea cealaltă cu o iuţeală milostivă. Aşteptarea nu a fost de lungă durată, fiindcă, după cum se ştie, natura l-a înzestrat pe om cu 129 labirintul măslinelor un bun-gust înnăscut în privinţa alimentelor, deşi nu întotdeauna cu mijloacele necesare pentru a şi-l satisface, astfel că stomacul ziaristei a ajuns să se revolte şi să se elibereze, într-o manieră foarte grosolană, de substanţele letale pe care le conţinea. Văzând asta, am zis:

  — Ce-i mai rău a trecut. Acum chiar că plec. Fără să mă ia în serios, Emilia a şters transpiraţia care îmbrobona fruntea prietenei sale şi mi-a spus: