„Vive la Sainte Guillotine!” Strigătul acesta macabru se ridica din nenumărate piepturi când, dornice să urmărească omorurile rituale care deveniseră spectacolul zilnic al Parisului, gloatele se strângeau pe rue Honore şi pe rue Antoine să se holbeze la căruţele cu victime care treceau pe acolo. Se zgâiau la fosta regină, căreia i se zicea acum simplu văduva Capet, în timp ce era dusă la execuţie, şi îi adresau cuvinte de batjocură când trecea prin dreptul lor. Râdeau şi chiuiau văzând schimonoselile prizonierilor înnebuniţi aduşi la eşafod, amuzaţi de ţipetele şi gemetele lor, de crizele de leşin, de urletele lor disperate când călăul, cu bluza roşie de la sângele victimelor precedente, punea mâna pe ei şi îi aşeza cu faţa în jos, pe scândura însângerată, sub lama triunghiulară.

  Le plăcea la nebunie pleoscăitul cizmelor care se lipeau de eşafodul îmbibat de sânge, zgomotul înspăimântător al colierului de lemn care se închidea peste gâtul alb şi subţire al victimei, scârţâitul slab al lamei grele şi ascuţite, atunci când cădea, pe urmă sunetul apăsător de ciopârţire, sângele care ţâşnea violent, capul care cădea în coşul pregătit dinainte, cadavrul încă zvâcnind, aruncat în căruţa care aştepta, Arcata până la refuz. Pe toată durata acestui spectacol hidos, î°c enii zbierau şi chicoteau, răcneau încurajări şi îşi °a ifestau dezamăgirea după executarea ultimei victime când n 01

  1 din urmă spectator se năpustea în faţă să îşi înmoaie batista gânge, ca talisman împotriva relelor viitoare.

  1 Trei mii de bărbaţi şi femei au murit sub lama eficientă ghilotinei în a doua jumătate a anului 1793; cimitirele raşului au devenit neîncăpătoare, astfel că au fost construite -n grabă altele noi. Parizienii care locuiau în partea de răsărit a oraşului, lângă noile locuri de îngropăciune, se plângeau că din cauza mormintelor prea puţin adânci, casele se impregnaseră de „o duhoare permanentă de cadavru”, care plutea în tot cartierul. Plângerile de acest fel nu descurajau, însă, Tribunalul Revoluţionar, pe care nu-1 deranja decât faptul cănu-şi putea realiza mai eficient opera de epurare, din cauza neajunsurilor maşinii de ucis. Membrii tribunalului analizau posibilitatea realizării unei ghilotine mai mari, cu patru lame, capabilă să execute de patru ori mai multe victime pe zi.

  Cetăţeanca Beauharnais se adapta vremurilor, autoproclamându-se o sanculotă şi o iacobină leală, prudentă la vorbă – căci şi cel mai neînsemnat cuvânt rostit împotriva cârmuirii, fie el cât de inofensiv, putea duce la arestare şi la moarte – participând la reprezentaţiile sângeroase din Place de la Revolution.

  Fireşte, în spatele uşilor închise se întâmpla uneori ca Rose să cadă pradă temerilor şi să se frământe, neştiind în ce măsură o pândea pericolul de a ajunge în faţa Tribunalului Revoluţionar. Au ieşit la iveală toate superstiţiile din copilărie, la fel ca şi sentimentul fatalităţii şi al fragilităţii vieţii. Fără îndoială că şi-a dat în cărţi pe parcursul acelor luni de spaimă ale anului 1 793, încercând să ghicească viitorul 61 Ş1 al prietenilor şi sperând să întrevadă ceva dincolo de Ororile prezentului.

  În septembrie 1 793, Convenţia a emis Legea suspecţilor, Potrivit căreia era „suspect” orice individ care „prin c°niportamenrul, relaţiile, remarcele sau scrierile sale se Dovedea partizan al tiraniei„. De asemenea, actul legislativ stipula arestarea imediată a tuturor rudelor transfugilor „care nu îşi demonstraseră în mod constant devotamentul faţă de revoluţie”, în calitate de cumnată a lui Fran9ois de Beauharnais (şi de aristocrată), Rose a intrat sub incidenţa legii. La fel Alexandre, tatăl lui, Edmee, toţi verii lui, chiar şi copiii lui bastarzi. Orice persoană trebuia să de la biroul municipal local un certificat special de cetăţenie în absenţa căruia risca să fie arestat. Dându-şi seama că i-ar fi mult mai uşor să-şi procure un astfel de certificat în afara Parisului, Rose s-a mutat la Croissy, la zece kilometri de capitală, în casa închiriată a lui Desiree Hosten, unde a venit şi Eugene de la Strasbourg.

  După toate aparenţele, la Croissy domnea o atmosferă politică benignă. Decretele de la Paris erau respectate, dar nu cu stricteţe, iar când s-a pus problema creării unui comitet local pentru investigarea activităţilor antirevoluţionare, nu s-au oferit decât foarte puţini voluntari, aşa că proiectul a fost abandonat. Exista un „agent naţional”, ales de săteni, care avea sarcina de a informa Comitetul de Siguranţă Generală despre atitudinile şi activităţile politice din sat, însă acesta privea mai degrabă cu toleranţă, decât cu suspiciune, evenimentele din comunitate. Este cert că nu i-a acordat imediat preţiosul certificat de cetăţenie, fiind chiar dispus să îl ia ucenic pe Eugene, care avea doisprezece ani, pentru a-1 iniţia în tainele meseriei de tâmplar. (Toţi copiii patrioţi trebuia să înveţe un meşteşug.) Hortense îşi făcea ucenicia pe lângă o cusătoreasă, deşi arta croitoriei o interesa mult mai puţin decât podoabele şi bijuteriile1.

  Se pare că, timp de câteva luni, Rose a reuşit să scape de capcana ameninţătoare a Tribunalului Revoluţionar, în parte datorită prieteniei cu Barere şi cu procurorul tribunalului, Pierre-Francois Real, precum şi cu influentul deputat îfl Convenţie, Jean-Lambert Tallien. Numărul protectorilor ei era mare, însă lista relaţiilor interzise cuprindea şi mai multe nume. Prietenii din perioada Penthemont şi cei din R la Fontainebleau, contactele ei sociale de pe rue n iflinique sau relaţiile cu membrii familiei Beauharnais, aţe acestea sugerau apartenenţa la pătura aristocraţiei – în toa ^i mare parte aflată în afara graniţelor ţării. Oricât de ° uit s-ar fi străduit să se muleze după un calapod republican,. Chiar şi iacobin, Rose rămânea o membră a elitei j-jstocratice prin ascendenţă, prin căsătorie, probabil şi prin sentiment, deşi nu era genul de persoană care să vorbească sau să scrie despre filosofia politică. Dacă n-ar fi fost măritată cu Alexandre şi dacă acesta n-ar fi intervenit pentru a zadarnici plecarea din ţară a lui Hortense şi a lui Eugene, nu încape îndoială că, prin toamna lui 1793, Rose s-ar fi aflat în Coblentz sau Verona, trăind împreună cu copiii ei în mijlocul altor emiganţi şi sperând în restaurarea monarhiei.

  Din nou, Alexandre era problema. Alexandre, cu idealismul lui incurabil, cu refuzul de a recunoaşte sălbăticia justiţiară revoluţionară, care se manifesta tot mai pregnant.

  În fine, Alexandre cu incompetenţa lui.

  Alexandre fusese promovat într-o funcţie care depăşea cu mult capacităţile lui reale. I se încredinţase comanda uneia dintre armatele republicii, recent înfiinţată, armata Rinului, dar în scurt timp avea să-şi demonstreze carenţele profesionale, în mare parte din cauza repulsiei de a-şi trimite trupele să lupte (şi fiindcă obişnuia să-şi piardă timpul alergând după femei şi distracţii), oraşul Mainz, aflat sub ocupaţie franceză, a fost asediat şi capturat de către prusaci.

  Căzut în dizgraţie, Alexandre a demisionat şi, din ordinul Convenţiei, s-a retras pe domeniul familial de la La Ferţe, într-un loc pe care el îl considera obscur şi uitat de lume.

  Numai că Alexandre de Beauharnais îşi câştigase deja un renume. Fusese un personaj prea însemnat pe tot parcursul revoluţiei pentru a putea dispărea, pur şi simplu, de pe eşichierul politic. Cu toate că şi-a recunoscut public defectele, Wtr-o confesiune răsunătoare, punând tarele sale pe seama Slngelui aristocratic, deşi cuvintele „libertate şi egalitate îi săpate în inimă”, în momentul în care s-a promulgat a suspecţilor, Alexandre a ajuns un om stigmatizat.

  R, 113

  Între timp, cumnata lui Alexandre, Fran9oise de Beauharnais, soţia fratelui său, Francois, care emigrase, a fost arestată şi întemniţată la Paris. Rose s-a dus la sediul Comitetului de Siguranţă Generală, sperând să poată interveni pe lângă unul dintre membrii influenţi ai comitetului, avocatul bătrân şi răzbunător Marc-Guillaume Vadier, pentru eliberarea lui Franţoise. Întrevederea solicitată i-a fost refuzată – un semn rău prevestitor nu numai pentru Fran9oise, ci şi pentru toţi cei care aveau legătură cu numele de Beauharnais.

  Dacă Rose nu avusese posibilitatea să se vadă cu Vadier, putea măcar să-i scrie. „Vă scriu cu toată sinceritatea, ca o adevărată sanculotă”, îşi începea ea scrisoarea. „Sunt convinsă că, citind acest memoriu, simţul omeniei şi al dreptăţii te va determina să analizezi situaţia unei femei profund nefericite.” Franţoise era nevinovată. Singura ei greşeală fusese căsătoria cu „un duşman al republicii”, pleda Rose. Franţoise nu merita să fie pedepsită pentru asta.

  Rose intuia că arestarea lui Franşoise reprezenta, dună toate probabilităţile, preludiul întemniţării lui Alexandre. In scrisoarea trimisă, încerca să-1 convingă pe Vadier să-1 cruţe pe Alexandre, rugându-1 să nu piardă din vedere divergenţa acută care existase dintotdeauna între opiniile de stânga ale lui Alexandre şi monarhismul energic al fratelui său.

  „Aş fi profund mâhnită dacă dumneata, în calitate de reprezentant al cetăţenilor, 1-ai confunda pe Alexandre cu celălalt Beauharnais mai mare (respectiv Francois). Înţeleg perfect punctul dumitale de vedere; e normal să te îndoieşti de patriotismul foştilor nobili, dar poate că există printre ei oameni care iubesc cu înfocare Libertatea şi Egalitatea”.

  Alexandre, susţinea Rose, nu se abătuse niciodată de la principiile republicane, devotamentul lui faţă de acestea fiind bine cunoscut. „Dacă n-ar fi republican, nu s-ar bucura de respectul şi de afecţiunea mea”, adăuga ea. Ca americancă etichetă la care ţinea acum cu mai multă tenacitate decât oricând – ea împărtăşise întotdeauna idealurile egalitariste ale lui Alexandre, spre deosebire de restul familiei care îl judecase greşit.

  L 114

  J) acă aş fi putut să te întâlnesc, ţi-aş fi risipit îndoielile”,

  * scria Rose lui Vadier. „Locuiesc într-o casă republicană.

  Înainte de revoluţie, copiii mei nu se deosebeau cu nimic de anculoţi, şi sper să fie vrednici de republica în care vor trăi.”2

  Scrisoarea lui Rose era impresionantă prin ardoare şi patos, „nsa nimeni, şi cu atât mai puţin vicleanul Vadier, nu putea crede ca ea era „o adevărată sanculotă” sau că odraslele ei fuseseră crescute la fel ca nişte copii lipsiţi de privilegii. Rose însăşi era o persoană bine cunoscută, cu o viaţă socială extravagantă şi cu amanţi de viţă nobilă mult prea renumiţi pentru ca pledoaria ei proiacobină să fie credibilă. Nu o putea salva pe cumnata sau pe soţul său şi nici măcar pe ea însăşi. Singura ei speranţă era să mai amâne cu câteva luni momentul loviturii fatale.

  La începutul lunii martie 1794, oficialităţile din La Ferţe au intrat în alertă, aflând că fusese emis un ordin de arestare pe numele lui Alexandre de Beauharnais. Când s-au dus să-1 ridice, Alexandre a protestat, în mod cert, se comisese o eroare. El nu era nicidecum duşmanul revoluţiei; făcea parte din Clubul Iacobin local. Nimeni n-a luat în seamă, însă, fanfaronada lui arogantă. A fost dus la închisoarea Luxembourg din Paris, unde i s-a adus la cunoştinţă că era învinuit formal de neîndeplinirea datoriei, în operaţiunea de apărare a oraşului Mainz. După câteva zile, a fost transferat la o închisoare mult mai teribilă, fosta mănăstire a călugărilor carmeliţi, locul de detenţie a prizonierilor ce urmau să fie executaţi.

  Când a aflat ce păţise Alexandre, probabil că Rose a fost cuprinsă de o spaimă cumplită. Prin arestarea soţului ei, suspiciunea ce plana asupra ei se dubla; în plus, Rose ştia că în Croissy existau informatori şi spioni, că locuinţa ei fusese Pusă sub supraveghere, că mişcările ei erau urmărite mdeaproape şi că toate cuvintele ei se transmiteau mai departe.

  Nu încape îndoială că îşi făcea griji pentru copii şi că îşi dorea să-i poată trimite în altă parte. Dar orice măsură întreprinsă în ţeastă direcţie – o scrisoare, o discuţie în şoaptă cu un prieten e lncredere, ba chiar şi tentativa de a găsi nişte cai şi o căruţă ~” Putea oferi Tribunalului Revoluţionar pretextul de a o aresta.

  A rămas aşadar la Croissy, ducând un trai cumpătat şi încercând să supravieţuiască în cumplita incertitudine care o înconjura, pe tot parcursul lunii martie şi la începutul lui aprilie. Veştile de la Paris erau sumbre. Robespierre, şeful Comitetului Salvării Publice, care devenise cel mai puternic om din Franţa, îşi accelera campania de eliminare a inamicilor săi şi, cu ajutorul nemilosului deputat Saint-Just, poreclit „îngerul morţii”, trimitea tot mai multe victime la eşafod.

  Printre colegii lui Robespierre din Convenţie existau oameni care îndemnau la moderaţie şi voiau să ştie ce se întâmplase cu spiritul de fraternitate, însă cei mai mulţi tremurau de frică şi nu îndrăzneau să scoată vreun cuvânt.

  Ultima speranţă a celor condamnaţi, un Comitet al Clemenţei care fusese instituit pentru verificarea persoanelor suspecte aflate în detenţie şi comutarea pedepsei celor întemniţaţi pe nedrept, s-a spulberat definitiv o dată cu dizolvarea neaşteptată a acestuia, la scurt timp după înfiinţare.

  Epurarea, nu clemenţa, era la ordinea zilei, în afara asasinilor care pregăteau un atentat asupra lui Robespierre, o serie de complotişti conspirau pentru a-i ucide pe membrii Tribunalului Revoluţionar. Cum numărul unor asemenea dovezi de ameninţare clare la adresa păcii şi a ordinii creştea mereu, nu mai exista decât o singură soluţie logică: intensificarea procesului de eliminare a opoziţiei.

  Căruţele care se hurducăiau acum pe rue Honore şi pe rue Antoine aduceau la eşafod câte douăzeci, treizeci, ba chiar patruzeci sau cincizeci de victime o data. Bătrâni, tinere fete, femei însărcinate – nimeni nu era cruţat, înşiraţi ca nişte marionete sau mai degrabă ca nişte soldăţei de plumb, condamnaţii erau puşi să urce treptele eşafodului până la călăul care îi aştepta, fiind trimişi la moarte cu o repeziciune şi o precizie mecanică. Faţă de perioada precedentă, numărul femeilor ucise crescuse considerabil – soţii, văduve, surori şi mame ale diverşilor transfugi sau suspecţi. Tremurând de frică, dar străduindu-se să păstreze aparenţele unui patriotism înflăcărat, Rose a apelat probabil de nenumărate ori la Dulgenta mmror prietenilor influenţi pe care îi avea, mai 1 ies la Barere, care se străduia fără rezultat să reconcilieze facţiunii6 extrem de divizate din cadrul Comitetului Salvării publice. Dacă Rose a apelat cumva şi la Charlotte Robespierre, e limpede că rugămintea ei a fost în van – sau, noate Charlotte nu exercita asupra fratelui său o influenţă gUfâcient de puternică pentru a o salva pe Rose de la pieire.

  Căci, curând după arestarea lui Alexandre, la Comitetul Siguranţei Generale s-a primit o scrisoare anonimă în care se afirma că imobilele lui Desiree Hosten, de pe rue Dominique şi din Croissy erau „locuri de adunare pentru persoane suspecte”, fiind specificat şi numele unora dintre ele. „Feriţi-vă de fosta vicontesă, soţia lui Alexandre de Beauharnais”, continua informatorul, „care are multe relaţii pe la ministere”. Potrivit autorului scrisorii, Rose şi prietena sa, Desiree Hosten, erau „periculoase” şi trebuia eliminate.

  În ziua de 19 aprilie 1794, „ca o măsură de siguranţă publică”, doi deputaţi de la Comitetul Siguranţei Generale, cetăţenii Lacombe şi George, însoţiţi de un membru al comitetului local, umblau cu paşi mari pe strada principală din Croissy, purtând cu ei un mandat de arestare a cetăţencelor Beauharnais şi Hosten. Rose şi Desiree Hosten au fost duse la Paris şi reţinute acolo peste noapte în mănăstirea ursulinelor engleze, în timp ce le era percheziţionată casa. E foarte posibil ca Rose să fi avut precauţia de a pune la loc sigur sau de a arde toate hârtiile incriminatoare aflate în posesia ei; cert este că, Lacombe şi George nu au găsit nimic suspect printre lucrurile ei, ci doar „o sumedenie de scrisori patriotice, care nu pot fi decât un motiv de laudă la adresa cetăţencei”. Casa a fost sigilată, iar deputatul a întocmit un raport potrivit căruia totul era în ordine.

  Nu există nici o consemnare referitoare la cumplitele °re de detenţie petrecute de Rose la mănăstirea ursulinelor.

  Probabil că ei şi lui Desiree Hosten li s-a poruncit să aştepte, lrnpreună cu alte deţinute, într-o încăpere supraglomerată.

  Cauza sutelor de arestări, închisorile din Paris deveniseră Neîncăpătoare, iar Comitetul fusese nevoit să caute spaţii temporare de detenţie. Pesemne că, în timp ce aştepta decizia Comitetului Siguranţei Generale în ceea ce o privea, Rose mai spera totuşi să fie eliberată la intervenţia vreunuia dintre prietenii ei. După două zile de detenţie, însă, bruma aceea de speranţă a început, probabil, să pălească. Catastrofa se petrecuse. Cetăţeanca Beauharnais era oficial întemniţată în fosta mănăstire de călugări carmeliţi, ca duşman al revoluţiei, aşteptându-şi moartea.

  Cu rapiditatea unui crâncen ouracan, soarta o lovise pe Rose Tascher, o creolă din Martinica, şi nu mai exista nici un refugiu pentru ea.

  Zilele Liturghiei Roşii Dincolo de dârzenia, hotărârea şi abilitatea ei de a profita de ocaziile ce i se ofereau, Rose era o fire sensibilă şi anxioasă, aflată întotdeauna la un pas de a-şi pierde curajul şi de a izbucni în lacrimi. Aşadar, în momentul în care a păşit pe coridoarele întunecoase ale închisorii carmelite, cu convingerea că toţi cei care intrau acolo erau sortiţi morţii, a pălit de spaimă, simţind că i se taie picioarele.

  S-a trezit printre nişte spectre umblătoare, bărbaţi uscăţivi, jegoşi şi nebărbieriţi, cu basmale pe cap, cu haine zdrenţuite şi nespălate, şi femei jigărite, măcinate de mâhnire, despuiate de orice podoabe, unele cu părul tuns scurt, toate, însă, cu o îmbrăcăminte ponosită. Din cauza aglomeraţiei din dormitoare mulţi puşcăriaşi se refugiau în holurile igrasioase şi reci, unde mirosea a excremente şi era atâta umezeală, încât hainele li se udau peste noapte.

  Zilnic, soseau noi prizonieri, în timp ce alţii plecau, fiind transportaţi cu căruţele la Conciergerie, pentru a fi judecaţi şi executaţi. Nimeni nu ştia, de la o zi la alta, când urma să fie chemat în faţa Tribunalului; în fiecare seară, se citea o listă cu nume, iar cei care nu se auzeau strigaţi răsuflau uşuraţi că li se mai acordase o păsuire.

  Pentru Rose, ciclul constant de spaimă alternând cu consolarea amânării era prin el însuşi un chin. În plus, a trebuit să se obişnuiască să doarmă pe o saltea de paie plină de Păduchi, într-un dormitor comun slab luminat, împreună cu

  *e zece femei, să mănânce doar o singură masă pe zi, şi ceea frugală, să se îmbrace, să se dezbrace, să se spele, ba Chiar să-şi facă nevoile în public, fiindcă acolo nu exista nici un fel de intimitate, şi să fie urmărită cu privirea de gardienii zeflemitori şi spurcaţi la gură, care îi umblau adesea prin puţinele lucruri, în căutarea unor mărfuri de contrabandă.

  Întunericul, mirosul pestilenţial, lipsa de spaţiu, detenţia o deprimau şi o dezorientau, în timp ce umilinţele la care era supusă din când în când îi puneau la grea încercare stăpânirea de sine, silind-o să facă mari eforturi pentru a-şi recăpăta echilibrul emoţional.

  Unica ei consolare, în primele zile de închisoare, au reprezentat-o vizitele făcute de Hortense şi Eugene.

  Guvernanta lui Hortense, domnişoara Lannoy îi aducea adesea la închisoare, împreună cu căţeluşul lor, un mops pitic pe nume Fortune, şi un coş cu lenjerie curată. Ştiind că urma să-şi vadă copiii, Rose simţea că avea pentru ce trăi, deşi probabil că vizitele lor erau deopotrivă motiv de bucurie şi întristare căci niciunul dintre ei nu ştia dacă acea întrevedere nu fusese totodată şi ultima.

  Rose se vedea şi cu Alexandre, fiindcă, deşi bărbaţii şi femeile trăiau separat, dormind şi mâncând în locuri diferite, existau şi momente când li se permitea să fie împreună. Fără îndoială că Rose şi Alexandre găseau o oarecare alinare în asemenea clipe de intimitate, căci oricât de nefastă fusese relaţia lor pentru Rose şi oricât de incomodă şi plictisitoare pentru Alexandre, trecutul acesta pălea în faţa pericolului uriaş care îi pândea în viitorul apropiat, îi uneau dragostea şi grija pentru copiii lor, precum şi ceea ce le mai rămăsese din sentimentul apartenenţei la aceeaşi familie.

  Nişte temniceri răutăcioşi le-au interzis copiilor să mai vină în vizită, însă aceştia continuau să apară totuşi la închisoare, stând în faţa porţilor pe rue Vaugirard şi privind în sus la zidurile din piatră cenuşie, cu speranţa de a-şi putea zări părinţii. Li se permitea să-i aducă în continuare lui Rose lenjerie curată, iar ca să-i dea de înţeles mamei lor că totul era în ordine scriau cu mâna lor lista de haine. Gardienii nu-1 băgau în seamă pe Fortune, care intra şi ieşea din închisoare, Înd avea chef; profitând de faptul că lui i se dădea voie să se r0pie de mama lor, copiii îi scriau bilete, pe care le scundeau sub zgarda câinelui, unde le găsea Rose.

  Cu ajutorul lui Fortune, sau poate prin alte subterfugii, Rose şi Alexandre au reuşit să comunice cu lumea din afara închisorii. Alexandre a avut posibilitatea de a trimite Convenţiei scrisori şi petiţii redactate cu grijă, prin care le cerea deputaţilor să reconsidere situaţia lui şi să-i redea libertatea. Atunci când lui Hortense şi lui Eugene li s-a interzis să mai intre în închisoare, părinţii lor au aranjat ca aceştia să fie duşi într-o clădire dintr-o grădină alăturată, de unde se vedeau două dintre ferestrele închisorii. Rose şi Alexandre apăreau la geam şi, pentru câteva momente, familia era reunită, fie şi de la distanţă. Toate aceste aranjamente presupuneau transmiterea de mesaje în afară; e posibil să mai fi existat şi alte schimburi de scrisori, poate între Rose şi prietenii ei Barere, Real şi Tallien.

  Treptat-treptat, după primele săptămâni, figurile prăpădite şi fantomatice din jurul lui Rose au căpătat nume şi identitate.

  Pe unii dintre acei oameni, cum erau prinţul de Salm (arestat când s-a întors la Paris, împreună cu Hortense şi Eugene, după ce Alexandre i-a împiedicat să emigreze) şi Madame de Lameth, Rose îi ştia dinainte, iar cu alţii a făcut cunoştinţă acum. Puţini dintre ei erau aristocraţi, majoritatea fiind muncitori, meşteşugari sau meseriaşi luaţi pe sus de valul sângeros al revoluţiei. O listă oficială a prizonierilor, păstrată m arhivele politiei pariziene, include ceasornicari, croitori, servitori, soldaţi, notari şi hamali, precum şi un fabricant de ^tun, un pictor, un vânzător de limonada şi câţiva giuvaiergii care abia depăşiseră vârsta adolescenţei. Mai existau printre ei Şi o mână de foşti clerici – călugări, preoţi – şi câţiva ofiţeri de armată, alături de ţărani, negustori de peşte şi zileri1. Pe ^samblu, tovarăşii de detenţie ai lui Rose de la închisoarea j^nieliţilor constituiau un eşantion reprezentativ al populaţiei Asului, marea majoritate dintre ei făcându-se vinovaţi doar e comiterea unei greşeli inadmisibile – aceea de a fi făcut T greşeala de neiertat de a le trezi bănuieli celor aflaţi la putere.

  Pentru a-şi menţine moralul ridicat, puşcăriaşii adoptau un ton de fanfaronadă îndrăzneaţă, vădind o atitudine insolentă în faţa morţii. Predominau bancurile despre spânzurătoare: oamenii glumeau pe seama ghilotinei şi a călăului, înscenau farse cu procese simulate şi îi maimuţăreau pe membrii guvernului. Unul dintre prizonieri care a supravieţuit acelor grele încercări şi-a amintit ulterior cum râdea cu colegii, în văzul tuturor, de „divinitatea lui Marat, de pţeoţia lui Robespierre, de magistratura lui Fouquier (procurorul şef al Tribunalului Revoluţionar), şi, dacă li s-ar fi oferit posibilitatea, le-ar fi spus acestor călăi însetaţi de sânge: „Treaba voastră, omorâţi-ne când aveţi chef; oricum, n-o să ne stricaţi distracţia!”.2

  Esenţial era să fii vesel cu orice preţ şi să nu cazi pradă melancoliei sau disperării. Trebuia să-ţi ascunzi nefericirea sub o mască de frivolitate insolentă. Orice împrejurare favorabilă, fie ea cât de neînsemnată, era socotită prilej de sărbătoare; în fiecare dimineaţă, după plecarea căruţelor încărcate cu lotul de puşcăriaşi condamnaţi, cei care rămâneau cădeau pradă unui acces paroxistic de veselie.

  Având în minte spectrul sinistru al eşafodului, prizonierii cedau unui impuls erotic irezistibil – o reacţie firească izvorâtă din adâncul fiinţei în faţa ameninţării cu dispariţia. Coridoarele întunecoase şi unt mirositoare răsunau de larma celor care făceau dragoste.3 Idilele se înfiripau pe loc, se consumau la fel de rapid – şi erau brusc curmate, când numele amanţilor se auzeau strigate de către temniceri, iar povestea lor de iubire se sfârşea subit la eşafod. Au fost nişte vremuri frenetice, un haos al sentimentelor, când, dincolo de mâzga şi mizeria celei mai oribile închisori din Paris şi de conştientizarea morţii iminente a fost posibilă, totuşi, atingerea sublimului.

  Rose a început atunci o legătură romantică cu tânărul ş1 chipeşul general Lazăre Hoche, un erou popular, vestit pefltfj victoriile lui împotriva contrarevoluţionarului Vende. Fa^ îndoială că Hoche, înalt, cârlionţat şi exuberant cum era, $

  T'hil lui elegant şi cu impresionanta cicatrice căpătată într-un j j ţi ridica moralul lui Rose; pe de altă parte, Rose, dornică

  — Profite de orice ocazie, spera probabil că, datorită spularitaţii de care se bucura Hoche va fi eliberat până la

  ^rrnă, or libertatea lui reprezenta şi pentru ea o chezăşie.

  (Dintre nenumăraţii bărbaţi aflaţi atunci în închisoarea arrnelită, Hoche figura printre cei mai cunoscuţi, având şanse să fie salvat – dacă salvarea mai era posibilă – de către prieteni influenţi.)

  Faptul că Hoche se însurase de curând cu o tânără pe care o adora se pare că nu a afectat relaţia lui cu Rose. Hoche îi scria soţiei scrisori tandre de dragoste, însă ea nu era cu el, în timp ce Rose – da, or amândoi ştiau că puteau muri în câteva ceasuri, cel mult zile4. Probabil că cei doi amanţi au sperat ca Rose să rămână însărcinată, ştiind că, în afara câtorva excepţii, gravidele erau de obicei transferate în mediul mult mai plăcut de la ospiciul Eveche, unde aşteptau să nască, scăpând astfel de judecată timp de câteva luni.

  Şi Alexandre a avut o legătură amoroasă în perioada detenţiei, iubita lui, fiica blondă şi frumoasă a generalului Custine, de curând executat, fiind prietenă cu Rose şi împărţind cu ea acelaşi dormitor comun. Delphine Custine avea să scrie mai târziu că făcea o notă aparte printre ceilalţi puşcăriaşi. Nu arborase masca aceea de bravadă, pe care ceilalţi o purtau cu atâta curaj, şi asta fiindcă nervii ei erau prea încordaţi; întrucât plângea aproape tot timpul, avea faţa umflată şi ochii roşii. Părea atât de descurajată, încât pe ceilalţi Prizonieri ajunsese să-i deranjeze instabilitatea ei emoţională.

  ^Cu toate acestea, nu se puteau abţine să n-o simpatizeze S1 să nu dorească s-o protejeze pe această micuţă şi dulce oarnnă creolă, cu zâmbetul ei atrăgător şi faţa scăldată în acnmi. Felul ei fermecător de a fi, atracţia firească pe care o ercita, naturaleţea şi grija ei pentru ceilalţi îi cucereau pe G*'1' ^e ghicea viitorul dându-le în cărţi şi suferea vizibil a aceştia îşi luau rămas-bun, chipul ei exprimând clar a ce simţeau toţi, dar nu îşi permiteau să dezvăluie. Ştiau Cât de mult se temea ea de ghilotină şi sperau să fie cruţată.

  Într-o seară, cam la o lună de când Rose ajunsese la închisoarea carmeliţilor, numele lui Lazăre Hoche a fost strigat de către gardianul care citea lista celor ce urmau sa fie duşi la Conciergerie a doua zi dimineaţă.

  Ce lovitură trebuie să fi fost acest anunţ pentru Rose şi amantul ei! În timp ce, înlăcrimată, îşi lua rămas-bun de la el, Rose calcula probabil, cu spaimă, implicaţiile aducerii lui Hoche în faţa Tribunalului Revoluţionar. Popularitatea de care se bucura Hoche nu-1 ajutase să se salveze – de fapt, lucrase chiar împotriva lui. Dacă el nu putuse scăpa de tribunal, cum va putea ea să nutrească o asemenea speranţă?

  O dată cu plecarea lui Hoche, lui Rose i-a scăzut şi mai mult moralul; cuprinsă de deznădejde, ea aştepta să afle vestea dispariţiei lui şi să-şi audă numele pe lista condamnaţilor la moarte.

  Între timp, populaţia închisorii creştea. Mai multe trupuri se înghesuia unele lângă altele, noaptea, pe coridoare, mai multe guri trebuia hrănite la cantină, mai multe victime plecau în fiecare dimineaţă în căruţele înspăimântătoare. Ritmul asasinatelor se accelera, deşi circula zvonul că procurorul public continua să fie nemulţumit; voia judecăţi mai rapide, execuţii mai eficiente. După părerea procurorului, numărul mare de suspecţi din închisori constituia un pericol pentru stat. O supraaglomerare de acest fel reprezenta o sursă potenţială de conspiraţii, rebeliuni şi uneltiri împotriva Comitetului conducător. Aşadar, el dorea golirea cât mai rapidă a închisorilor.

  Ultima oară când se exercitase o presiune oficială în acest sens avuseseră loc masacrele din septembrie. Rose auzise povestiri cumplite despre acele zile de măcel de la ° cunoştinţă din Croissy, abatele Maynaud de Pancemont, utf1' dintre puţinii clerici care supravieţuise atacurilor sângeroase Pancemont îi relatase despre bătăi şi înjunghieri brutalŞ* despre asasini beţi care se dedaseră unor orgii greu de descf1 în cuvinte. Rose ştia că un măcel similar, feroce şi răzbunat0 >

  Putea declanşa brusc, în orice moment; la auzul glumelor ale gardienilor pe tema vremurilor minunate trăite

  *n acele zile de septembrie, când deconspiraseră tot felul de Ljeltiri în rândul puşcăriaşilor, frica ei se înteţea şi mai mult.

  Spre sfârşitul lui mai, o tânără a fost arestată pentru tentativa de a-1 înjunghia pe Robespierre cu un cuţit mare de bucătărie, pe care şi-1 ascunsese în rochie. A recunoscut că-şi oropusese să-l ucidă pe tiran şi să pună capăt potopului de execuţii, care deveniseră o calamitate naţională. Potenţiala ucigaşă a fost arestată; multă lume simpatiza, însă, în taină cu ea şi regreta că dăduse greş. Aproximativ trei sute de oameni fuseseră omorâţi prin sentinţă judecătoarească, dar, cu toate acestea, Robespierre decretase că era necesară o nouă epurare a conducerii politice. E nevoie de şi mai multe morţi, a anunţat el, pentru înlăturarea elementelor corupte şi impure, care împiedică mersul înainte al revoluţiei.

  Ca reacţie la tentativa de asasinat şi în efortul de a descoperi şi neutraliza tot mai mulţi „duşmani ai poporului”, s-a emis o nouă lege, Legea din 22 Prairial, care a inaugurat o baie de sânge de proporţii nemaiîntâlnite.

  Acum, nu se mai simula nici un proces pentru suspecţii arestaţi, pronunţându-se automat sentinţa de condamnare la moarte. Grefierii de la Tribunalul Revoluţionar lucrau de zor zi şi noapte, mâzgălind în grabă ordinele de execuţie, iar procurorul, Fouquier-Tinville, nu-i scăpa nici o clipă din ochi.

  Deputaţii din Convenţie se temeau să participe la şedinţe, de teamă să nu atragă privirile bănuitoare ale atotputernicului Robespierre, ferindu-se de asemenea să asiste la omorurile dln Place de la Revolution. Zgomotul cumplit făcut de lama ghilotinei, când reteza nemilos gâtul victimelor, se auzea în c°ntinuare, mult mai rapid decât altădată, deşi se împuţinase onsiderabil numărul spectatorilor care mai chiuiau şi strigau.

  U ^exista om, aproape, care să nu cunoască sau să nu fie j aa cu vreunul dintre condamnaţii care fuseseră executaţi.

  Reaga ţară era în doliu, cuprinsă de o panică tot mai mare.

  °gică avea această dementă orgie a morţii?

  Mulţi şuşoteau că însuşi Robespierre reprezenta dement^ întruchipată, marele preot al acestei Liturghii Roşii, în care sfânta ghilotină ţinea loc de mare altar. Tot acest proces sângeros era produsul minţii lui tulburate, o minte împinsă la excese terifiante, netemperate de sentimentul omeniei ori de raţiunea sănătoasă.

  Robespierre trebuia oprit. Dar cum? Cine avea puterea s-o facă? Deputaţii se chirceau de frică, închisorile deveneau din ce în ce mai aglomerate şi, în căldura de foc a acelui iulie 1794, Marea Teroare se îndrepta spre sinistrul ei punct culminant.

  În ziua de 21 iulie, Alexandre de Beauharnais a fost convocat în faţa Tribunalului Revoluţionar, alături de alţi patruzeci şi opt de oameni, fiind învinuit că ar fi pus la cale o evadare în masă din închisoare. Judecătorul 1-a condamnat la moarte.

  N-a mai avut timp să-şi ia rămas-bun de la copii sau de la Rose. În drum spre căruţa care aştepta, i-a dat lui Delphine de Custine un inel cu un talisman arab. După aceea, dus a fost. Din celula de la Conciergerie, de unde urma să fie dus la ghilotină, Alexandre i-a scris lui Rose o ultimă scrisoare.

  „Sunt victima minciunilor răutăcioase ale câtorva aşazişi patrioţi”, scria el. „Complotul diavolesc mă va hăitui în faţa Tribunalului Revoluţionar; nu mai există nici o speranţă, dragă prietenă, de a te revedea sau de a-mi îmbrăţişa scumpii copii”.

  Credincios până la capăt idealurilor de libertate, egalitate şi fraternitate, Alexandre nu avea capacitatea de a vedea ceea ce alţii ajunseseră deja să realizeze: că revoluţia în sine era stigmatizată, că urmărind perfecţiunea pe pământ pierduse contactul cu umanitatea, exact cum făcuse Robespierre, fiind blestemată să-şi devoreze fiii şi fiicele.

  „în timpul furtunilor unei revoluţii, o mare naţiune care luptă să-şi rupă lanţurile trebuie să se înfăşoare în mantia unei suspiciuni justiţiare”, scria el. „Ea e preocupată în prirnu* rând să nu îi omită pe cei vinovaţi şi, abia după aceea, să nu se atingă de cei inocenţi”. El însuşi nu era decât vieţii nefericită a acelei „suspiciuni justiţiare”. Alexandre îşi ierta Ii, străduindu-se, ca întotdeauna, să privească lucrurile dintr-o iriai largaşi să rămânăpână la sfârşit acelaşi patriot devotat „Regret despărţirea de o ţară pe care o iubesc şi pentru 'nii-aş fi dat viaţa de mii de ori.” „Voi muri liniştit, cu ul unui om cu adevărat liber, cu conştiinţa pură, cu spiritul onorabil, care se roagă fierbinte pentru binele Republicii.”

  De data aceasta, retorica exaltată a lui Alexandre se „otrivea cu situaţia lui limită, vitejia răzbătând din toate cuvintele aşternute pe hârtie. „Rămas-bun, prietenă„, îi spunea el lui Rose. „Găseşte-ţi mângâierea în copiii mei, adu-le alinare, dar mai presus de orice fă-i să uite de soarta mea inoculându-le virtutea de a fi nişte cetăţeni desăvârşiţi.„, Ji cunoşti pe cei pe care îi iubesc”, scria el în încheiere. „Consolează-i şi păstrează-mă viu în memoria lor. Rămas-bun – pentru ultima oară în viaţă vă strâng la piept, pe tine şi pe scumpii mei copii.”

  Câteva zile mai târziu, când a citit numele lui Alexandre în lista publicată a celor care urmau să fie ghilotinaţi, Rose a leşinat. Era slăbită şi bolnavă. De peste două luni, trăia ca un animal subnutrit într-o cuşcă întunecoasă şi murdară, cu spaima morţii în suflet. Peste tot în jurul ei, oamenii se îmbolnăveau şi mureau, deoarece căldura înăbuşitoare împrăştia molima în încăperile neaerisite ale închisorii, unde nu găseai apă curată sau mâncare hrănitoare pentru a-ţi reface sănătatea.5 Rose slăbise, avea cearcăne negre sub ochi, iar frupul jigărit i se pierdea în faldurile rochiei grosolane, cu care erau îmbrăcate puşcăriaşele. Un medic polonez care a consultat-o a clătinat cu tristeţe din cap şi i-a spus temnicerului că Rose mai avea de trăit cel mult una sau două săptămâni.

  Rose ştia că venise rândul ei. După dispariţia lui Alexandre, va urma în scurt timp condamnarea ei la moarte, Wnd o practică obişnuită ca văduvele să fie trimise la ghilotină aproape imediat după executarea soţilor lor. Cu Autorul lui Mademoiselle Lannoy, Eugene şi Hortense ePUseseră nişte petiţii la Convenţie şi la Comitetul 'guranţei Generale, cerând eliberarea lui Rose, dar fără nici n rezultat. Apelaseră, de asemenea, şi la prietenul lui Rose,

  Jean Tallien, şi luaseră legătura cu toate cunoştinţele care ar fi putut interveni în favoarea mamei lor.

  Gardienii au intrat în dormitorul comun, unde state^ Rose, şi i-au luat salteaua de paie – semn sigur că prizonierul respectiv urma să fie transferat la Conciergerie, înainte de execuţie. Slăbită cum era, Rose n-a fost în stare să protesteze la această ofensă, mai ales că îşi pierduse practic orice speranţă. Totuşi, când a venit ordinul de transfer, n-au luat-o de-acolo împreună cu ceilalţi. Dacă era pe moarte, cum spunea doctorul, n-avea rost s-o trimită la ghilotină. Putea fi lăsată să moară în temniţă, pentru a scuti statul de efortul şi cheltuiala de a o executa.

  În închisoare, domnea o atmosferă înfierbântată. Temnicerul şef fusese arestat sub învinuirea de a le fi permis puşcăriaşilor să corespondeze cu prietenii de afară, îngrijoraţi la gândul că ei ar putea fi următoarele victime, gardienii nu voiau să se supună noului temnicer, care ordonase ca toţi prizonierii să fie încuiaţi în camere, în aşteptarea noilor instrucţiuni de la Comitetul Salvării Publice, în Convenţie, o mână de deputaţi începuseră, în fine, să uneltească împotriva lui Robespierre. Şi, ca un ecou al tumultului care zbuciuma oraşul, cerul parcă s-a deschis şi o ploaie torenţială a inundat străzile Parisului.

  A plouat toată ziua, pe 27 iulie, în timp ce în Convenţie se dădea o luptă de importanţă crucială. Robespierre ceruse înmulţirea pedepselor, admonestându-şi colegii şi ameninţând să-şi aroge şi mai multe drepturi. Opozanţii lui, iniţial puţin numeroşi, i-au ţinut piept, încetul cu încetul, pe parcursul zilei, în timp ce furtuna zgâlţâia ferestrele, iar străzile se acopereau de băltoace, mişcarea politică a luat alta întorsătură. La sfârşitul zilei, lui Robespierre i s-a adus învinuirea de duşman al poporului. A urmat arestarea lui şia susţinătorilor săi.

  La închisoare, zvonul că tiranul fusese detronat a fos {primit cu bucurie. Dar nimeni nu se simţea în siguranţă” cunoscând sprijinul de care se bucura Robespierre în a Convenţiei. Se ştia că în apărarea lui vor sări Comuna Fjs iacobinii şi toţi cei care preferau cârmuirea autoritară Ini Robespierre veşnicelor certuri din sânul Convenţiei.

  3 în noaptea de 27 iulie, în timp ce trupele leale Convenţiei iuptau cu forţele Comunei, care fuseseră adunate în pripă, S scăriaşii de la închisoarea carmelită erau pregătiţi pentru t t ce putea fi mai rău. Aşteptându-se la un masacru, bărbaţii construit baricade din cufere, paruri, scaune şi alte piese E mobilier. Arme nu aveau, dar au făcut rost de scânduri şi bete. Nimeni n-a dormit, cu excepţia celor mult prea bolnavi, care zăceau într-o stare de apatie permanentă. Pe străzile de lângă puşcărie, rue de Vaugirard şi rue Cassette, lipăitul cizmelor prin noroi n-a încetat nici o clipă. Se zbierau ordine, se băteau tobe, iar zornăitul armelor alterna cu trosnetul tunetelor şi cu răpăitul ploii pe acoperişul mănăstirii.

  La un moment dat în timpul nopţii, fără ca prizonierii să afle ce se întâmpla, a venit şi momentul decisiv, în Place de Greve, sub o ploaie torenţială, Garda Naţională condusă de Paul Barras i-a înfruntat pe sanculoţii zdrenţăroşi ai Comunei şi i-a declarat persoane în afara legii – ceea ce însemna că orice parizian avea datoria de a-i ataca şi ucide. Rezistenţa s-a spulberat; Barras şi Garda s-au dovedit mai puternici. Acum venise rândul lui Robespierre să fie ghilotinat.

  Pe 6 august, temnicerul de la închisoarea carmelită a primit un ordin oficial de eliberare a cetăţencei Beauharnais.

  Mult întremată fizic şi psihic, o dată cu ridicarea Terorii şi îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie, după căderea lui Robespierre, Rose şi-a adunat puţinele lucruri, pregătindu-se să plece acasă.

  Ştia că avusese mult noroc. Dintre miile de prizonieri, care suferiseră alături de ea în cele aproximativ o sută de zile de captivitate, mai supravieţuiseră doar câteva sute. Ea fusese cruţată, datorită diagnosticului pus de medicul polonez, la fel Ca şi loviturii din Convenţie şi, mai presus de toate, mulţumită Ul Jean Tallien, care trăsese sforile pentru eliberarea ei6.

  Sentimentul de uşurare şi bucuria care au cuprins-o pe K°se când a păşit pentru ultima oară pe coridoarele înguste Ale închisorii nu pot fi înţelese decât de către cei ce s-au aflat şi ei la un pas de moarte, dar, în ultimul moment, li s-^i, redat viaţa şi speranţa. Emoţionată până la lacrimi, Rose şi, a văzut de drum, în aplauzele şi ovaţiile colegilor ei de temniţ^ îşi câştigase afecţiunea multor prizonieri în timpul detenţie} aşa că acum toată lumea se bucura pentru ea. Copleşită de' această manifestare de simpatie, a început să plângă, s-a împiedicat, după care simţind că leşină, a trebuit să se oprească un pic, înainte de a-şi continua drumul. Când şi, a revenit, şi-a luat rămas-bun de la toţi cei care îi făceau urări de bine, primind binecuvântările lor şi mulţumindu-le la rândul său, înainte de a se urca în trăsura care o aştepta. Zarva şi aplauzele încă se mai auzeau şi după ce se depărtase de închisoare pornind pe drumul care ducea spre Croissy şi spre libertate.

  U'

  J&

  O nouă viaţă în ciuda suferinţelor îndurate în perioada detenţiei, după câteva zile de la eliberare Rose a fost în stare să se revadă cu prietenii şi să facă efortul de a lua viaţa de la capăt. Mulţi dintre cei pe care îi cunoscuse în închisoare muriseră, însă celor care supravieţuiseră Rose le-a păstrat o puternică afecţiune.

  Un observator a văzut-o la un dineu, împreună cu camaradul ei din închisoare, Santerre, un fost berar şi revoluţionar, care ajunsese faimos în timpul atacurilor de la Tuileries; ulterior acesta şi-a amintit că Rose vorbea despre viaţă şi moarte, povestind cum, în anii copilăriei în Martinica, o ghicitoare îi spusese că „va fi într-o bună zi regina Franţei, dar că nu va muri regină”. Probabil că Rose se gândise mult la această prezicere, în zilele de captivitate când ghicea în cărţi viitorul ei şi al celorlalţi puşcăriaşi.

  „A fost cât pe-aci ca Robespierre să-i infirme prorocirea”, le-a zis ea oaspeţilor la cină, cu un râs gâlgâit, făcându-i şi pe ceilalţi să zâmbească; doar lui Santerre, probabil, râsul acela îi amintise de hohotele macabre din închisoare, care nu aveau nimic de-a face cu efuziunile pline de dezinvoltură din cadrul reuniunilor mondene. Din punct de vedere politic, Teroarea luase sfârşit. În plan afectiv, însă, efectele ei aveau să dăinuie ^ult timp. Parizienii nu-şi puteau scoate din minte sinistrele e*ecuţii la care fuseseră siliţi să asiste, groaza, deruta şi r^Pulsia provocate de acestea. Umbra ghilotinei încă mai Cădea peste Place de la Revolution, iar spectrul ameninţării 61 continua să îndurereze multe inimi. „ „-i Rose ştia că eliberarea ei se datora în mare parte Tallien, aşa că s-a grăbit să-şi exprime mulţumirile recunoştinţa faţă de el şi faţă de tânăra şi foarte frumoasa luj amantă, Therese Cabarrus, care îl îndemnase pe Tallien sj acţioneze pentru izgonirea lui Robespierre şi oprirea valului de execuţii. Cariera politică a lui Tallien era în ascensiune, împreună cu alţi patru sau cinci bărbaţi, se număra printre figurile de frunte din Convenţie, unde avea funcţia de preşedinte. Tallien îşi câştigase o celebritate bine meritata.

  Recunoscători, parizienii îi cinsteau pe el şi pe Therese Cabarrus; oriunde apăreau cei doi, mulţimea se aduna să-i ovaţioneze. Cu marea sa abilitate de a-şi găsi un loc în anturajul persoanelor puternice, Rose s-a apropiat de cercul lui Tallien, împrietenindu-se cu Therese care devenea rapid un etalon al modei.

  A reînnoit, de asemenea, şi relaţia cu Lazăre Hoche, care, ca şi ea, izbutise cumva să supravieţuiască, deşi fusese condamnat de către Tribunalul Revoluţionar. După moartea lui Alexandre, Rose se putea gândi la o nouă căsătorie – un ţel imperativ şi recomandabil din punct de vedere social pentru o văduvă încă tânăra, de treizeci şi unu de ani şi cu doi copii – or mariajul cu chipeşul Hoche, o personalitate militară foarte admirată şi cu şanse mari de a ajunge la distincţii şi mai înalte, ar fi prezentat mari avantaje pentru ea. Spre consternarea sa, Rose a descoperit că amantul ei nu avea nicidecum intenţia de a divorţa pentru a se însura cu ea.

  Rose părea să fi devenit conştientă de limitele influenţei sale. Putea să-1 domine pe Hoche, putea să-1 atragă, însă nu avea puterea de a-1 convinge să-i confere respectabilitate.

  La urma urmei, Rose nu era genul de femeie cu care să vrea să se însoare un bărbat ambiţios. Rose îşi câştigase renumele de a fi avut nenumăraţi amanţi şi, chiar şi în epoca revoluţiei) care adusese exaltarea libertăţii de toate felurile, legalizarea divorţului şi acceptarea moştenirii din vechiul regim privind relaţiile sofisticate dintre amanţi căsătoriţi nu prezenta prea mare interes ca potenţială soţie. Nu avea nici o avere -

  Hin spusele ei se înţelegea contrariul. De asemenea, nici legăturile ei de familie nu erau puternice. Criticii răuvoitori elnarcau că, acum când trecuse de treizeci de ani, Rose îşi erduse prospeţimea şi, o dată cu ea şi ceea ce îi mai rămăsese din fizicul atrăgător de odinioară, deşi aceiaşi critici recunoşteau că farmecul ei ingenuu şi arta de a se farda continuau să facă din ea o femeie încântătoare.

  Dacă ar fi fost înclinată spre introspecţie, ceea ce nu se poate spune despre ea, Rose ar fi trebuit să admită că în relaţia cu Hoche atinsese limitele propriei firi. Fără să fi cunoscut vreodată dragostea romantică, ci doar legăturile amoroase motivate – în ceea ce o privea – de nevoile financiare şi de tot felul de avantaje, Rose nu avea de fapt experienţa iubirii adevărate, ci doar pe aceea de a se folosi de ea. Gândea şi se comporta ca o femeie întreţinută, numai că până acum nu găsise un bărbat (şi nici nu cedase vreunuia) care s-o degreveze o dată pentru totdeauna de dificultăţile financiare.

  În realitate, acestea fuseseră principalul laitmotiv din viaţa lui Rose, aşa cum se întâmplase şi în cazul tatălui ei, iar în lunile tumultuoase de la sfârşitul anului 1794 şi începutul anului 1795, neliniştile ei în privinţa banilor erau comparabile cu dificultăţile convulsive ale economiei franceze.

  Bancnota se devaloriza atât de repede, încât preţurile mărfurilor din magazine trebuia modificate de mai multe ori pe zi. Oamenii se deprinseseră să-şi facă cumpărăturile cât mai devreme, dimineaţa, fiind convinşi că dacă aşteptau până după-amiaza riscau să nu mai aibă suficienţi bani. Nimeni nu mai voia să primească bancnotele; singurele lucruri de valoare erau monedele sau bijuteriile, ori, în cazul celor norocoşi, clădirile şi pământul.

  Au apărut sălile de licitaţie în foste conace, biserici, oriunde exista spaţiu; şmecheri, vânzătorii la licitaţie atrăgeau nenumăraţi gură-cască, făcându-i să liciteze pentru prăzile ^n timpul Terorii. Orice lucru de valoare care aparţinuse ^ctirnelor ghilotinei – bijuterii, îmbrăcăminte fină, mobilier, enjerie, porţelanuri, poliţe ornamentate de şemineu, sculpturi -

  Erau acum adjudecate, de obicei pentru o sumă mult mai mică decât cea plătită de proprietarul iniţial. Rudele victimelor, ocolindu-i pe organizatorii licitaţiilor, îşi stivuiau bunurile în căruţe şi le vindeau în pieţe sau în curtea casei lor, făcându-şi reclamă la obiectele de familie ca nişte negustori ambulanţi cu glasuri stridente.

  Pe măsură ce asignatul continua să se prăbuşească, trocul a luat locul cumpărăturilor, aşa că peste noapte toţi au devenit negustori – nu numai oamenii de afaceri şi comercianţii, ci şi cameristele, grăjdarii, foştii clerici, emigranţii întorşi în ţară, până şi doamnele de rang înalt. Negustorii întreprinzători se duceau la ţară să cumpere unt, brânză şi vin, după care se întorceau la Paris şi îşi vindeau mărfurile la un preţ de două sau trei ori mai mare decât cel de la achiziţionare. Saloanele şi sufrageriile s-au transformat în bazare, unde se expuneau ţesături, dantele, tutun, zahăr, săpunuri, sare, ulei – tot ceea ce se găsea greu, motiv pentru care era la mare preţ.

  Existau şi speculanţi la bursă – „Pădurea Neagră”, cum i se spunea în argoul vremii – care cumpărau şi vindeau asignate şi aur, creanţe şi acţiuni, manipulând piaţa spre propriul lor profit, ceea ce ducea la slăbirea întregii economii şi la agravarea crizei monetare. Specula creştea spectaculos la făină, cărbune, lemne, vin, precum şi la provizii pentru armată, tunuri şi cizme, corturi şi stofe pentru uniforme.

  Calitatea lăsa în general de dorit; făină stricată, vin acru, cizme cu tălpile găurite şi mâncăruri alterate erau vândute, cu nişte profituri tot mai mari. Negustorii şireţi nu se sinchiseau de răul pe care îl provocau tertipurile lor; numai victimelor s-ar fi zis că le păsa de faptul că oamenii se îmbolnăveau din cauza alimentelor alterate, că inflaţia nimicitoare şi devalorizarea monetară provocau greutăţi şi mari suferinţe, sau că soldaţii de pe front, îmbrăcaţi cu uniforme subţiri şi dotaţi cu arme ce funcţionau defectuos, mureau de frig sau nu se puteau apăra în luptă.

  Nu exista, însă, timp pentru a reflecta la asemenea dileme cu conotaţie morală. Ritmul evenimentelor, panica generală care îi cuprindea pe toţi la fiecare nou val de inflaţie sporea Disperarea oamenilor, care ajunseseră să se gândească numai ia ei şi ^a mijloacele de supravieţuire. De aici, lăcomia amestecată cu nerăbdare care făcea ca orice tranzacţie să se facă într-o atmosferă încordată, orice schimb să implice o doză de venalitate, iar din orice conversaţie să răzbată nevoia de bani şi setea de câştig.

  În afară de asta, ce rost mai are morala, atunci când vrei să faci avere?! În acel climat de nelinişti şi incertitudini legate de posibilitatea prăbuşirii, au apărut brusc noi ocazii, care, dacă erau exploatate la momentul oportun, permiteau obţinerea unor bogăţii de neimaginat, în iarna de la cumpăna dintre anii 1794 şi 1795, toată lumea din Paris auzise despre bărbaţi şi femei care se îmbogăţiseră peste noapte, aşa că aproape toţi parizienii visau să le calce pe urme. Aspiraţia aceasta, alimentată de frenezia negoţului de zi cu zi, a fost cea care a declanşat în Paris voracitatea sălbatică şi goana dementă după bani.

  Veniturile lui Alexandre şi toate bunurile lui de pe domeniul La Ferţe fuseseră confiscate de guvern, însă Rose, vrând să le vândă, a făcut cerere la Convenţie pentru a-i fi returnate. (Lucrurile ei, mult mai puţin valoroase însă, se aflau în posesia Comitetului Siguranţei Generale.) Avea cheltuieli mari, fiind nevoită să achite taxa de şcolarizare pentru Eugene la Colegiul Irlandez şi pentru Hortense la Institutul Naţional, care era condus de Madame Compon, la St.

  — Germain-en-Laye. Nu-şi putea plăti slujnica şi nici pe ceilalţi câţiva servitori, astfel că împrumuta mici sume de bani de la diferiţi prieteni, pentru a se descurca de la o săptămână la alta. Avea mari datorii la bancherul Emmery şi nu-şi putea permite să-i restituie nici măcar nişte sume simbolice. Emmery o tot împrumutase pe Rose, aşteptându-se Ca la un moment dat să i se ramburseze banii, din venitul °”ţinut de pe urma moşiei maniei ei văduve, din Martinica.

  Numai că Martinica încăpuse acum pe mâinile duşmanului franţei, fiind cotropită la începutul anului 1794 de către englezi, aşa că şansele de obţinere a unor fonduri din acea Pane erau foarte reduse.

  H 135

  I în momentul în care Convenţia a refuzat să îi înapoieze bunurile lui Alexandre, Rose, disperată, i-a scris mamei sale Era extrem de dificil să trimiţi sau să primeşti scrisori din Antile, fiindcă marina engleză controla toate culoarele maritime, însă Rose a perseverat până ce a găsit un călător ' spre Noua Anglie, care a consimţit să dea scrisoarea unui căpitan de vas american, după debarcare.

  „Nu se poate să nu fi aflat de soarta mea nefericită”, îj scria Rose mamei sale, Rose-Claire Tascher. Nu pomenea nimic de lunile de închisoare sau de salvarea ei miraculoasă de la moarte, ci doar despre faptul că, de patru luni, era văduvă. „Drept mângâiere, nu mi-au mai rămas decât copiii, iar ca sprijin nu te mai am decât pe tine, mamă. Dorinţa mea fierbinte este ca, într-o bună zi, să fim cu toţii împreună.”1 Greu de conceput scrisoare mai concisă şi mai lipsită de informaţii decât aceasta, însă Rose nu era prea apropiată de mama sa şi, în orice caz, conta numărul scrisorilor pe care le trimitea, şi nu lungimea lor. Ştiind cât de slabe erau şansele ca vreuna dintre scrisori să ajungă în Trois-Ilets, Rose îi scria des mamei sale.

  „Cât despre sărmana ta fiică”, scria ea în decembrie 1794, „află că mai trăieşte, la fel ca şi copiii ei, care au avut însă nenorocirea de a-şi pierde tatăl… Singurul sprijin al copiilor mei sunt eu acum, aşa că mă agăţ de viaţă ca să pot avea grijă de ei. Chiar şi aşa, însă, mijloacele lor de subzistenţă se datorează domnului Emmery, din Dunkerque”2.

  În ianuarie 1795, Rose folosea toate stratagemele posibile pentru a preîntâmpina ruinarea – perspectivă iminentă, în contextul dezastrului din jur. Mulţi parizieni, deja slăbiţi de boli şi de inaniţie, n-au rezistat viscolelor năprasnice şi gerurilor aspre şi ucigătoare din nesfârşita iarnă a anului 1795.

  Zilnic, se întâlneau zeci de cadavre pe străzile îngheţate, numărul cerşetorilor creştea, iar cei care aveau norocul de a beneficia de un adăpost şi de ceva bănuţi stăteau ore întregi la coadă, în frig, pentru câteva pâini la suprapreţ şi niştL luminări. Majoritatea copacilor din Bois de Boulogn6

  Fuseseră tăiaţi, pentru a fi puşi pe foc. Apă de băut nu exista; aiiienii rupeau ţurţurii de la acoperiş şi îi puneau să se topească sub razele anemice ale soarelui de iarnă.

  Bursa fusese închisă în luna precedentă, din cauza haosului tot mai mare. Speculanţii s-au mutat într-un sediu e0fâcial, pe o alee de lângă rue Vivienne, continuându-şi acolo afacerile ilicite, însă acum era nevoie de saci întregi cu asignate pentru a cumpăra doar o singură monedă, or pe gerul acela din ianuarie, oamenii se simţeau tentaţi să ardă hârtiile acelea ca să se mai încălzească, decât să încerce să cumpere ceva cu ele.

  „Ştiind prea bine grija afectuoasă pe care mi-o porţi, nu am nici o îndoială că încerci să obţii urgent pentru mine mijloacele necesare traiului şi suma pe care i-o datorez lui Monsieur Emmery”, îi spunea Rose mamei sale, într-o altă scrisoare. I-a dat instrucţiuni lui Rose-Claire să trimită banii, atâţi cât putea, unor bănci din Hamburg sau Londra, care să poată transfera apoi fondurile la Dunkerque3. Neştiind când sau dacă va primi până la urmă nişte bani, Rose s-a dus la Hamburg şi a încercat să obţină un împrumut pe baza moşiei din Martinica, de la băncile de acolo, oferind drept garanţie bijuteriile de familie, în cazul în care venitul de pe moşie nu ar fi fost de-ajuns.

  Acesta a fost ultimul expedient la care mai putea recurge.

  După ce cumplita iarnă a început să se mai îmblânzească, situaţia financiară a lui Rose a cunoscut, însă, o oarecare ameliorare. Comitetul Siguranţei Generale i-a înapoiat, în fine, lucrurile şi, în plus, i-a oferit o sumă substanţială reprezentând contravaloarea bunurilor lui Alexandre, întrucât mătuşa ei Edmee, rămasă de curând văduvă, îşi vânduse casa din Fontainebleau, a avut posibilitatea să-i ofere şi ea lui *°se un mic împrumut; de asemenea, relaţiile ei cu soţii Jallien începuseră să dea roade.

  Femeie pasionată şi ahtiată după plăceri, debordând de. ^galăşenie şi farmec, cu un aer de fetiţă pe care şi-1 păstra m al patrulea deceniu de viaţă şi cu un simţ înnăscut al Rose de Beauharnais a început să înflorească în acea Perioadă marcată de frenezie şi dezordine, care a urmat dup^ sfârşitul Terorii. Haosul din societate era identic cu cel din finanţe; nu exista o ordine socială distinctă şi nici o ierarhie a rangurilor. Retorica socială era tot republicană – fiecare casă arbora câte o bonetă roşie, ca simbol al libertăţii, şi orice monument purta inscripţia „Unitatea şi Indivizibilitatea Republicii Franceze; Libertate, Egalitate, Fraternitate sau Moarte” – dar o dată cu revenirea în ţară a emigranţilor cu titluri de nobleţe şi pe măsură ce republicanii duri cădeau în dizgraţie, au început să opereze alte criterii de apreciere.

  Un lucru era limpede: femeile deveniseră mai importante decât oricând. Impresionanta Therese Cabarrus Tallien, înaltă şi brunetă, cu o mulţime de tineri admiratori care se ţineau mereu după caleaşca ei purpurie; Juliette Recamier, glacială, distantă şi fascinant de frumoasă; Madame de Stae'l, stridentă, cu trăsături grosolane, masculină şi isterică, dar sclipitor de inteligentă; Fortunee Hamelin, o depravată care se distingea în orice reuniune prin veselia sa zgomotoasă şi un miros puternic de roze – toate acestea reprezentau celebrităţile mondene din primăvara anului 1795. Şi mai existau şi altele, nu atât de renumite, însă în felul lor de-a dreptul uluitoare: frumoasa Madame Regnault, care ştia să sculpteze şi să cânte; eleganta Madame de Visconti, brunetă, invidiată de toate femeile pentru dinţii ei, frumoasa Madam Hottinguer şi fermecătoarea Madame Jouberthon.

  Femeile păreau să preia conducerea, întruchipând spiritul vremii. Ele dominau orice reuniune. Se îmbrăcau extravagant, ba chiar bizar, fără să se sinchisească prea mult de vechile norme. Unele purtau haine bărbăteşti, altele nu se deosebeau cu nimic de femeile de stradă, afişându-şi cu insolenţa nuditatea, ca şi cum ar fi vrut să le amintească tuturor că ele se dezbăraseră de orice inhibiţii, nu mai recunoşteau nici o autoritate şi încălcau codurile îngrăditoare ale bunelor maniere. Cu o rapiditate deconcertantă, născoceau tot fel11' de capricii vestimentare şi ornamentale la care renunţau <$ aceeaşi iuţeală. Biciuindu-şi caii, călătoreau cu cabriolete Oide, cu trăsurici sau faetoane fragile, pictate cu nuduri luptuoase şi cupidoni şi încadrate de frunze şi perle aurii.

  V Aceste frumuseţi sfidătoare şi insolente aduceau un afront l adresa oricărui standard de civilizaţie – dar erau irezistibile, îmbrăcată elegant, sociabilă, fără a fi însă agresivă, ci ăitapotrivă, juvenilă şi graţioasă, Rose şi-a găsit imediat locul nrintre ele. O admiratoare scria despre „chipul ei tânăr şi fermecător, înconjurat de o bogăţie de păr vaporos, cu ochi fflari şi albaştri, care înfăţişa prototipul celei mai graţioase dintre silfide4”. Rose dansa bine, avea o siluetă frumos împlinită şi demnă de invidiat şi îşi păstrase manierele elegante din vechiul regim, pe care le studiase cu atâta grijă la Penthemont. De la o mică distanţă şi dacă ţinea gura închisă ca să nu i se vadă dinţii negri, Rose părea încă tânără şi drăguţă, de multe ori fiind mai atrăgătoare decât femeile mai tinere şi mai frapante, prin drăgălăşenia sa de ingenuă care îi dezarma pe toţi.

  La sfârşitul primăverii anului 1795, Rose a intrat în anturajul dubios şi cam sinistru al lui Paul Barras, un afacerist venal, dar deosebit de influent, al cărui salon atrăgea ca un magnet persoane vulgare şi imorale. Ce a împins-o pe ea acolo, în primul şi în primul rid, a fost nevoia de bani. Barras trăia pe picior mare şi se înconjura de alţi bărbaţi avuţi, or Rose era sigură că va putea găsi printre aceştia pe unul dispus să fie generos cu ea. Se obişnuise să-şi rezolve nesfârşitele probleme financiare stabilind relaţii, uneori sexuale, alteori doar sociale, cu bărbaţi bogaţi. Nu fusese niciodată o curtezană, ci doar o femeie compromisă. Acum, însă, a intrat Pe deplin într-o lume sordidă şi de proastă reputaţie, pe care o studiase din exterior, timp de câteva luni, în compania lui Therese Tallien.

  În unanimitate, contemporanii considerau dezgustător

  °eea ce se întâmpla în cele câteva palate ale lui Barras. Toate lcnle convergeau acolo: lăcomia şi venalitatea, desfrâul şi gnle sexuale, homosexualitatea, considerată pe atunci

  ^plită perversiune, toate într-o atmosferă de libertinaj Neîngrădit. Barras însuşi, care avea vreo patruzeci şi ceva de ani, dădea tonul acestei permanente orgii a simţurilor organizând petreceri somptuoase noapte de noapte, când îşj umplea saloanele cu destrăbălaţi şi speculanţi, femei voluptuoase îmbrăcate sumar şi adolescenţi atrăgători. După lungile nopţi de beţie veneau, din păcate, şi zorile, când petrecăreţii, ciufuliţi şi mahmuri, treceau împleticindu-se prin camerele urât mirositoare, îndreptându-se spre cruda lumina a zilei.

  Aceasta era lumea în care Rose a intrat acum şi pe care, curând, a ajuns s-o patroneze alături de Barras. Şi asta fiindcă a devenit nu numai amanta, ci şi gazda petrecerilor lui, numele şi preocupările ei fiind strâns asociate cu persoana lui. Drept răsplată, el îi dădea bani şi o prezenta prietenilor săi, de la care Rose putea obţine alţi bani. Unul dintre aceşti prieteni, bancherul Gabriel Ouvrard, se număra printre cei mai bogaţi bărbaţi din Franţa, care făcuse avere de la vârsta de douăzeci şi ceva de ani. Ouvrard ştia ce contracte pentru armată puteau fi încheiate şi exploatate pentru obţinerea celei mai mari sume de bani, ce mărfuri aduceau cel mai mare profit pe piaţa neagră sau ce afaceri trebuia perfectate ori, mai bine, evitate. Rose i-a cultivat pe Ouvrard şi pe alţii, le-a ascultat recomandările şi a început să prospere.

  Din nou, Rose găsise calea de a-şi rezolva problemele, împreună cu Therese Tallien şi alte câteva femei, domnea peste un dezonorant regat din umbră, ca marionetă a unui păpuşar ticălos, îşi petrecea nopţile în desfrâu – un desfrâu ponderat, fiindcă Rose nu bea peste măsură şi se pare că nici nu vădea un apetit sexual ieşit din comun – iar ziua urma sfaturile financiare profitabile pe care i le dădeau Barras, Ouvrard şi alţii. Se ducea şi venea de la bursă cu o trăsura frumoasă trasă de doi armăsari negri – un dar de la Comitetul Salvării Publice, care hotărâse în cele din urmă s-o despâ' gubească pentru pierderile suferite de soţul răposat. Merge3 la cumpărături, se ducea în vizite, îşi petrecea ore întregi $ faţa oglinzii ca să se facă frumoasă.

  Pentru grima oară de multă vreme, Rose era cu adevărat Hainită, îşi găsise un mediu agreabil, care se potrivea de ^'nune cu firea ei. Îi plăcea să aibă bani ca să poată cheltui °”t avea chef, îi plăcea atmosfera de mare belşug, îi plăcea să Clardă nopţile fără noimă, pe parcursul cărora se lăsa P trenată în tot soiul de distracţii; toate acestea îi aminteau viaţa de acasă. Opulenţa din casele rău famate ale lui Barras nu se deosebea prea mult de atmosfera de trândăvie şi decadenţă din Caraibe, unde îşi petrecuse copilăria cu ani în urmăDar în primul rând, lui Rose îi plăcea Barras, un bărbat complex, carismatic, ambiţios. Puterea lui o fascina şi îi dădea senzaţia de siguranţă. Nu o deranja nici imoralitatea, nici cruzimea lui. Dincolo de drăgălăşenia şi blândeţea ei înnăscută, Rose nu prea avea simţ moral, iar rigiditatea celorlalţi în materie de moravuri o contraria de-a dreptul, în plus, Barras nu emitea prea multe pretenţii faţă de ea.

  Preferinţele lui sexuale erau variate, Rose reprezentând doar una dintre multele lui partenere de plăceri. Combinaţia lor era destinsă, mondenă şi fără prea multe obligaţii.

  Lui Rose îi plăcea foarte mult viaţa pe care o ducea.

  Indolenţă, abundenţă, o ambianţă confortabilă, distracţii. Fără constrângeri, fără performanţe în planul relaţiilor sociale. Un bărbat pe care să se bizuie, fără a fi posesiv, la fel de tolerant ca şi în orivinţa moravurilor, îşi dorise să se mărite cu Lazăre Hoche. În schimb, făcuse un aranjament chiar mai bun, care îi permitea să plutească de la o zi la alta ca şi cum s-ar fi legănat într-un hamac, admirată, în siguranţă, ştiind că necesităţile îi sunt acoperite până la saţietate şi fără a fi nevoită sa se gândească la consecinţele posibilelor răsturnări de Sltuaţie sau necazuri neprevăzute.

  *: Fc: „I se citea generozitatea în priviri”

  În vara anului 1795, Paul Barras era urmat ca o umbră, oriunde s-ar fi dus, de un italian scund, slab şi melancolic, cu părul lung şi neîngrijit, care depăşea gulerul ros şi tocit, Nabuleone Buonaparte, un tânăr ofiţer de artilerie corsican, care îşi câştigase o oarecare faimă în timpul operaţiunilor de apărare a oraşului Toulon împotriva flotei britanice, venise la Paris să facă avere şi să parvină şi, deşi înfăţişarea lui era în cel mai bun caz neatrăgătoare, în scurt timp a reuşit să-şi impună prezenţa. Perora în gura mare, pe un ton agresiv, abordând o sumedenie de subiecte. Se pricepea destul de bine să ghicească în palmă, or parizienii, trecuţi prin Teroare, se dădeau în vânt după preziceri. Era un tip vesel şi înflăcărat, cu trăsături antice impresionante, cu nişte ochi pătrunzători albastru-cenuşii şi o frunte lată, adesea încruntată din cauza unor gânduri neliniştitoare. Când îşi permitea să se relaxeze, ceea ce se întâmpla rar, un zâmbet de un farmec uluitor îi lumina toată faţa, dându-i un aspect tineresc; surâsul acesta încântător îi făcea pe oameni să uite, cel puţin pentru o clipă, de hainele lui zdrenţuite şi de stilul lui afectat.

  Cei doi formau o pereche ciudată: Barras, înalt, voinic şi brunet, însoţit de micul şi jerpelitul său tovarăş, însă toată lumea îl remarca pe Buonaparte, fiindcă fusese avansat la gradul de general de brigadă la vârsta de douăzeci şi patru de ani şi era, în mod vădit, protejatul lui Barras, or nimeni nu avea mai multă influenţă decât Barras; categoric, acest tină* promitea să facă o carieră strălucită.

  Lumea a remarcat că tânărul corsican era foarte stingher A „rezenţa femeilor. Crescut într-o societate în care femeile 1 se bucurau de prea multă consideraţie – cu excepţia azurilor când trebuia să se alăture vendetelor de familie – f ind considerate servitoarele bărbaţilor şi neavând altă treabă *n viaţă decât să facă copii şi să gătească, Buonaparte era stupefiat de viaţa socială a Parisului, dominată de femei, unde frumuseţi foarte sumar îmbrăcate şi sigure pe ele îşi etalau nuterea şi jucau roluri dominante în politică, afaceri şi societate. Femeile dădeau tonul; bărbaţii le urmau.

  „Pretutindeni vezi numai femei”, îi scria Buonaparte fratelui său mai mare, Joseph, în iulie 1795, „la teatru, pe stradă, în librării. Vei găsi făpturile acestea adorabile până şi în birourile profesorilor”. Aşadar, femeile nu erau doar omniprezente, ci şi stăpâne peste tot şi toate. „Aici este singurul loc din lume unde ele merită să fie la cârma statului”, remarca tânărul ofiţer. „Bărbaţii sunt înnebuniţi după ele, nu se gândesc şi nu trăiesc decât ca să le fie pe plac. Trimite o femeie la Paris, las-o acolo şase luni şi va şti care este imperiul ei şi ce i se cuvine.”1

  Remarcabilă printre femei era Rose Tascher, fostă vicontesă de Beauharnais, pe deplin conştientă de statutul ei social şi de graţia pe care o exercita. Farmecul ei tineresc nu-şi pierduse nicidecum din forţă, iar firea ei blândă, privirea caldă, atitudinea înţelegătoare, generoasă şi cordială i s-au părut probabil un balsam acestui tânăr trist, nesofisticat şi fără experienţă, care nu cunoştea obiceiurile capitalei şi mai era şi extrem de ghinionist în dragoste.

  Sau, poate mai degrabă, ghinionist în încercările de a-şi găsi o nevastă. Căci Buonaparte, ros de ambiţie şi temporar neavând bani, dorea cu ardoare să se însoare cu o femeie

  °ogată, dar până acum toate femeile pe care le ceruse în căsătorie îl refuzaseră. De curând îl respinsese Desiree Clary, o moştenitoare dolofană şi urâtă, a cărei soră era măritată cu ratele lui, Joseph, motiv pentru care părinţii ei se opuseseră ariajului. La fel procedase şi Laure Permon, o văduvă de Patruzeci de ani, frumoasă şi înstărită, prietenă cu mama hâit care strâmbase din nas la gândul de a se mărita cu un tânăr neexperimentat, care nu avea nimic de oferit.2

  Faptul că nu reuşea să îşi găsească o nevastă, că nu putea suferi societatea pariziană, că îl dezgustau tinerii filfizoni care frecventau saloanele la modă ale vremii, cu perciunii lor delicaţi şi ninsorile „urechi de prepelicar”, ca fetele („Iată căror creaturi îşi împarte Fortuna darurile”, scria el.

  „Doamne! Ce detestabilă este natura umană!”), toate acestea nu făceau decât să îi accentueze melancolia şi să îl facă şi mai morocănos. „Puţin îmi pasă, ce se mai întâmplă cu mine”, îi spunea el lui Joseph. „Privesc viaţa aproape cu indiferenţă…

  Dacă lucrurile continuă în acelaşi fel, o să ajung să nu mă mai dau la o parte din faţa vreunei trăsuri, care trece pe stradă.„3 Se simţea cuprins de tot felul de toane trecătoare, de la suicid până la „o demenţă a însurătorii”.

  Chinurile sentimentale ale lui Buonaparte erau reale, însă perspectivele lui profesionale păreau de-a dreptul strălucite în vara anului 1795.1 se oferise şi refuzase o funcţie militară ca subordonat al fostului iubit al lui Rose, Lazăre Hoche, în Vendee; în plus, avea toate motivele să se aştepte şi la alte oferte de acest fel, datorită notorietăţii pe care o căpătase la Toulon. Avusese îndrăzneala să le sugereze superiorilor săi din armată să-1 trimită consilier de artilerie pe lângă sultanul Turciei, aşa că se făceau aranjamentele necesare în această direcţie, între timp, Comitetul Salvării Publice îl însărcinase cu întocmirea unui plan de invazie a nordului Italiei, or conceperea acestuia îi ocupa cea mai mare parte din timpul liber, atunci când nu îşi făcea rondurile sociale cu Barras, în căutare de văduve bogate.

  Rose, la rândul său, îşi savura libertatea şi prestigiul. Îşi consolida poziţia socială, continua să facă bani – probabil că acum, pentru prima oară în viaţă, Rose s-a gândit să devioa independentă financiar – şi îşi păstra locul de frunte printf6 frumuseţile domnitoare ale Parisului, petrecând ore în şir masa de toaletă, ca să-şi aplice machiajul abundent, rneo1* să-i asigure un aspect tineresc.; >al ^^ '*„-”, Era în continuare combinată cu Hoche, însă gponsabilităţile militare îl sileau să lipsească mult timp din Paris; greu de spus dacă, în vara anului 1795, Rose mai voia s se mărite cu el, sau dacă nu cumva renunţase definitiv la AQQ. Mai avea cel puţin un curtezan, pe ducele de Caulaincourt, dar probabil şi alţi admiratori – într-adevăr, Rose Tascher era una dintre cele mai admirate femei din Paris, nefiind întrecută la acest capitol decât de Therese Tallien şi juliette Recamier.

  Scriind despre ea cu mulţi ani mai târziu, când ajunsese unbătrân arţăgos şi morocănos, Barras îşi aminteşte cu multă amărăciune că Rose era întotdeauna capabilă să facă distincţia între raţiune şi simţire şi că în relaţiile pe care le stabilea conta în primul rând propria persoană. Chiar dacă Barras nu se înşela în aprecierile sale, Rose era îndreptăţită să se comporte astfel; având în vedere evenimentele din viaţa ei, faptul că fusese părăsită de un soţ incapabil să aibă grijă de ea, la care se adăugau anii în care se luptase să-şi procure mijloacele de subzistenţă necesare pentru a-şi creşte copiii, coşmarul detenţiei în timpul Terorii şi felul miraculos în care scăpase cu viaţă – toate la un loc o determinau să se autoprotejeze şi îi alimentau spaima în faţa riscului unei noi vulnerabilităţi financiare, astfel încât nu îşi mai permitea să pună pe primul plan sentimentele.

  Fireşte, însă, că Barras insinua mult mai mult decât atât.

  Voia să spună că Rose era venală, calculată şi atât de încrâncenată după tot felul de avantaje, încât îşi ferecase inima, considerându-i pe bărbaţi doar nişte instrumente de plăcere Şi mijloace de îmbogăţire. De asemenea, că devenise, poate nu numai cu numele, o curtezană călită, sub carapacea ei de moliciune creolă, blândeţe şi drăgălăşenie.

  „S-ar putea ca bărbaţii care o posedau”, scria Barras despre Rose, „să fi fost măguliţi de dăruirea ei aparent Pasionată, numai că această creolă senzuală nu uita niciodată e afaceri şi interes. Nu participa cu inima la aceste satisfacţii izice.”4 iată o aspră acuzaţie, izvorâtă desigur din profundul Resentiment al lui Barras, dar conţinând poate un adevăr neplăcut – din cauza vieţii pe care o dusese şi a greutăţilor extreme prin care fusese nevoită să treacă, Rose ajunsese, probabil, în 1795, să nu mai poată iubi dezinteresat.

  În luna octombrie a aceluiaşi an, Rose s-a mutat într-o casă confortabilă dintr-un cartier destul de rău famat, pe rue Chantereine numărul 6. Fosta ocupantă a imobilului, Julie Carreau, o dansatoare renumită pentru nenumăraţii ei amanţi, fusese măritată cu actorul Franţois Talmă, însă aidoma multor căsnicii din acea epocă haotică, marcată de legături întâmplătoare şi divorţuri frecvente, şi mariajul lor se deteriorase, iar cei doi parteneri se despărţiseră. Zona din jurul străzii Chantereine atrăgea femei ca Julie şi Rose, dar şi altele mai în vârstă şi cu ceva dare de mână, care se întâlneau pe furiş cu amanţii lor în case ascunse în dosul gardurilor înalte sau la capătul aleilor şerpuite ce duceau spre şoseaua principală.

  Pe Rose o costa mult această izolare – patru mii de franci pe lună – şi, în plus, avea nevoie şi de mulţi servitori care să aibă grijă de casă, inclusiv grădinar, bucătăreasă, câteva slujnice, grăjdar pentru cai şi vizitiu pentru trăsură, în această perioadă a mai angajat o servitoare, pe Louise Compoint, pe post de cameristă; de asemenea, a adus muncitori care să renoveze casa, şi decoratori care s-o împodobească. Socotind toate acestea la un loc, Rose cheltuia destul de mult şi dădea impresia că avea o mulţime de bani – cum i s-a părut şi generalului de brigadă Buonaparte. Auzise şi el de averile considerabile pe care le deţineau creolele, chiar dacă, pe timp de război, era greu să obţii banii cuveniţi de pe urma închirierii plantaţilor din insulele Windward. Fără îndoială că Rose şi bogăţia ei aparentă i-au stârnit un interes deosebit, însă, înainte de a avea prilejul să o abordeze, s-a văzut prins în vârtejul evenimentelor politice, care i-au oferit o ocazie nesperată.

  Sărăciţi din cauza inflaţiei şi nevoiţi să îndure chinurile cumplite provocate de lipsa mâncării, şomaj şi o discrepanţa tot mai largă între numărul mic al celor privilegiaţi Ş1

  Ctentativ de bogaţi şi numărul imens al celor sărmani şi măriţi” parizienii se agitaseră toată vara. Izbucnirile minore, violenţă au luat amploare în cursul lunii septembrie, când f0nvenţia a propus o nouă Constituţie, ce rănea sentimentele egaliste tot mai pronunţate şi consolida puterea celor mai detestaţi politicieni şi profitori. Cartierele pariziene, în care atmosfera fusese dintotdeauna înfierbântată, au dat alarma oe 2 octombrie, şi timp de o zi şi o noapte s-au auzit sunetele de avertisment ale tobelor şi clopotelor. O forţă de opoziţie, formată din multe mii de oameni, se pregătea să atace sediul guvernului de la Tuileries.

  Barras, căruia Convenţia îi ordonase să apere capitala împotriva parizienilor extremişti ce ameninţau să pună iarăşi mâna pe putere, 1-a împuternicit pe protejatul său Buonaparte cu organizarea apărării.

  Dispuneau de foarte puţin timp. Când corsicanul a fost cooptat în această acţiune, târziu în seara furtunoasă de 4 octombrie, mii de insurgenţi se adunaseră în vecinătatea palatului şi valul de proteste împotriva guvernului se răspândise în toate cartierele. Se părea că din nou cursul revoluţiei avea să fie hotărât printr-o confruntare între puterea instalată şi forţa necontrolabilă a gloatei pariziene.

  Sub ploaia torenţială care biciuia Parisul, preschimbând străzile într-un fel de mlaştină urât mirositoare, Buonaparte a dat ordinul de a se confisca patruzeci de piese de artilerie de la Garda Naţională, de la Neuilly, pentru a fi aduse în apropiere de Tuileries. A doua zi, când insurgenţii au încercat să ia cu asalt palatul, au fost întâmpinaţi de o canonadă ucigaşă, care a omorât multe sute de oameni, rănind grav un număr cel puţin la fel de mare.

  Nu se mai întâmplase niciodată ca forţele guvernamentale Sa dezlănţuie un atac de asemenea proporţii asupra propriilor cetăţeni. Şi, de asemenea, nu se mai întâmplase ca forţele rtierelor pariziene să fie învinse – atât de decisiv, evenimente din ziua de 5 octombrie – 13 ire potrivit calendarului revoluţionar.

  — Au stârait Furia multor parizieni şi uimirea unui mare număr de ofiţeri de armată.

  Generalul de brigadă Buonaparte a fost avansat la gradul de general de divizie, fiind însărcinat cu apărarea noului guvern, Directoratul, condus de directorul Paul Barras.

  Brusc, Buonaparte a devenit unul dintre cei mai însemnaţi bărbaţi din Franţa, păstrătorul ordinii, mâna dreapta a statului. S-a îmbogăţit peste noapte, mutându-se din locuinţa lui sordidă într-o casă splendidă, pe rue des Capucines. Se deplasa cu o trăsură superbă, avea servitori, era preocupat sa arate tot mai bine. (Nu făcea totuşi mari eforturi în acest sens, fiindcă nu numai strâmtorarea financiară, ci mai ales filosofia de viaţă îl făcuseră pe Buonaparte indiferent faţă de aspectul său exterior; nu-i plăcea să se gătească, considera că mănuşile erau „un lux inutil” şi bodogănea furios împotriva bărbaţilor care cheltuiau prea mulţi bani pe cizme şi iroseau o groază de timp pentru a le lustrui.)

  Primele lui gânduri, de îndată ce a dobândit acest nou statut financiar, s-au îndreptat spre rudele sale. Buonaparte era unul dintre cei opt copii ai unei familii corsicane unite, care funcţiona ca un clan încrâncenat, aşa că şi-a împărţit cu devotament noua avere cu fraţii şi surorile sale. Primul lui impuls, după victoria repurtată asupra gloatei răzvrătite, a fost să-i scrie fratelui său Joseph şi să-i povestească cele întâmplate.

  Cum era şi previzibil, lumea mondenă 1-a adoptat entuziasmată pe Napoleon, făcând din el un idol; la uşa casei lui, de pe rue des Capucines, soseau zeci de invitaţiiNemaifiind umbra şi protejatul lui Barras, Napoleon era văzut acum de unul singur în cele mai renumite saloane, perorând în stilul său obişnuit pe cele mai variate teme, atrăgâod ascultători interesaţi, atât bărbaţi cât şi femei, ghicind în pâlnia multora, străduindu-se din răsputeri să pară calm şi dezinvolt” chiar dacă în realitate se simţea veşnic stingher.

  De fapt, triumful acesta celebrat de toţi nu îi adusese satisfacţie şi nici mulţumire. Ardea de dorinţa de a urca pe °

  Treaptă şi mai înaltă pe scara ierarhică, or pentru asta avea eVOie de o nevastă bogată. Iar pentru a o găsi, trebuia să facă turul saloanelor, care erau frecventate de cei avuţi. Fără ca fie Prea mcmtat dg rondul acesta monden, îl considera doar mijlocul de a-şi atinge un scop. Cum avea să-i mărturisească mai târziu unui prieten, nu era un om „făcut nentru plăceri”, căci indiferent unde s-ar fi aflat în societate, mintea lui lucra în cu totul alte direcţii, toate legate de carieră.

  Între timp, Rose începuse să-1 privească cu interes pe generalul Buonaparte, de când acesta devenise steaua ascendentă a Directoratului, noul guvern fiind salvat de la dezastru în primul rând prin contribuţia lui5, îl cultiva, îl invita la ea acasă, avea grijă să afle care erau ambiţiile şi ţelurile lui şi le discuta cu el.

  Spre sfârşitul lui octombrie 1795, Rose îi scria generalului adoptând în mod deliberat un ton de reproş. „N-ai mai venit în vizită la o prietenă care te iubeşte la fel de mult”, se plângea ea, „şi ai părăsit-o cu totul. Greşeşti procedând astfel, fiindcă ea ţine cu adevărat la dumneata. Vino mâine, septidi (a şaptea zi din „săptămâna„ revoluţionară de zece zile), să iei cina cu mine. Trebuie să te văd şi să discutăm despre ceea ce este în avantajul dumitale”. „Noapte bună, prietene”, scria ea, în încheierea biletului. „Te îmbrăţişez. Văduva Beauharnais.”6

  Tonul din mesajul lui Rose presupunea existenţa unei prietenii mai vechi, or nu încape îndoială că îl întâlnise pe Buonaparte şi se apropiase întrucâtva de el cu câteva luni înainte de uluitorul lui succes militar7. Acum, însă, îl aborda cu o insistenţă sporită. Brusc, devenise cineva, şi mai ales cineva care putea să-i fie ei de folos. Or, ca şi altora, e posibil să i se fi părut şi ei interesant, simţindu-se atrasă de zâmbetul W fermecător şi excitată de energia lui frenetică.

  În orice caz, Rose îşi concentra tot interesul asupra lui, lar L1 reacţiona pozitiv, aşa că între ei a început să se înfiripe alchimia unei intimităţi pe care Rose, cu considerabila sa experienţă în privinţa bărbaţilor, ştia să o aprecieze şi să o sub control. A, _,.

  „Madame de Beauharnais a avut întotdeauna răbdarea de a asculta planurile mele”, îşi amintea Buonaparte, pe insula Sfânta Elena, mulţi ani după aceea, „într-o bună zi, când şedeam lângă ea la masă, a început să mă complimenteze pentru calităţile mele ostăşeşti. Laudele ei m-au ameţit. Din acel moment, n-am mai plecat niciodată de lângă ea. Mă îndrăgostisem pătimaş de ea, iar prietenii noştri au intuit ce se întâmpla, cu mult înainte ca eu să îndrăznesc să îi spun vreun cuvânt despre sentimentele mele.”8

  Hortense îşi aminteşte că, atunci când 1-a întâlnit prima oară pe general, la un dineu, a ignorat-o, adresându-i-se doar mamei ei. Hortense şedea între ei doi, însă treptat-treptat, pe măsură ce Buonaparte vorbea se înclina din ce în ce mai mult spre Rose şi aproape că o strivise pe fată, împiedicând-o să mai facă vreo mişcare.

  Faptul că o doamnă atât de celebră ca Rose de Beauharnais, cu faimosul său nume aristocratic şi cu manierele ei elegante, se arăta atât de interesată de el i se părea tânărului corsican lipsit de experienţă un noroc nesperat.

  Rose îi măgulea vanitatea, îl făcea să se simtă important.

  Când era cu ea, Rose îl ajuta să uite cât de timid şi de stingher era în prezenţa femeilor. „Madame Bonaparte a fost cea dintâi care mi-a dat încredere”, spunea el spre sfârşitul vieţii, privind în urmă. Cu glasul ei frumos şi chipul expresiv, cu fruntea înconjurată de un halo încântător de bucle rebele, cu pielea ei netedă şi strălucitoare, cu ochii de un albastru intens, umbriţi de gene lungi, cu privirea care era fixată doar asupra lui, Rose îl captiva pe Buonaparte, făcându-1 să fie expansiv şi optimist, „îşi dăruia şi sufletul atunci când te privea”, scria despre Rose un contemporan de-al ei, în 17959. Probabil că tânărului general Buonaparte i se părea că i-1 dăruia numai lui.

  Nu conta că Rose era trecută de prima tinereţe sau ca fusese şi continua să fie amanta lui Barras şi a altor bărbaţiBuonaparte se simţea de-a dreptul entuziasmat – mai ales când îşi dădea seama că poate chiar ea era văduva bogată pe care o căuta. Rose minţea cu neruşinare în privinţa situaţiei Ale financiare, spunându-i generalului că se aştepta să

  ^^ească nişte milioane de franci de pe urma proprietăţilor r>Q care le avea în Martinica şi Santo Domingo. Minţea, probabil, şi în alte privinţe, însă Buonaparte era atât de fascinat jje ea, încât nu e exclus să-i fi dat crezare.

  În decembrie, pe Buonaparte 1-a apucat „mania căsătoriei”, de care îi fusese atâta teamă. Se îndrăgostise de Rose în adevăratul înţeles al cuvântului. Rose era prima lui iubire, aşa că şi-a dat frâu liber pasiunii nestăvilite inspirate de ea. Nu se ştie exact când au devenit amanţi, dar probabil că în noiembrie sau decembrie 1795, şi, judecind după pătimaşele scrisori de dragoste ale lui Buonaparte, lui, cel puţin, amorul lor fizic i se părea plin de voluptate şi de plăceri rafinate. Niciodată nu fusese mai stimulat erotic, fiindcă Rose îl ducea pe culmile extazului, stârnindu-i senzaţii despre care el nici nu ştiuse că există10.

  Iarna anului 1796 a fost atât de geroasă, încât parizienii, înfofoliţi în straturi suprapuse de haine, şi-au luat topoarele şi au ieşit după lemne în fostele păduri regale. Doborau la pământ copacii îngheţaţi şi uscaţi şi târau ramurile acoperite de o chiciură groasă, până la râul îngheţat bocnă, după care le încărcau în sănii trase de cai şi porneau spre capitală, întrucât proviziile de alimente erau neîndestulătoare, oamenii umblau prin păduri, scormonind sub zăpadă după ghinde şi ciuperci, ba chiar, mânaţi de disperare, ajunseseră să smulgă scoarţa de pe copaci şi s-o mănânce.

  Frigul năprasnic a adus linişte în oraş, fiindcă vehiculele nu mai puteau circula pe străzi, iar zarva obişnuită a comerţului amuţise. Din când în când, se auzeau zurgălăii săniilor, trosnetul tălpilor peste gheaţa care pârâia, fornăitul cailor şi înjurăturile oamenilor. Viscolul rece care venea dinspre nord şuiera şi gemea pe străzile înguste, de-a lungul Zldurilor şi sus pe la hornuri, în bezna nopţilor lungi, haite *fe lupi, coborând spre sud din străvechii codri din Ardennes, u prin împrejurimile oraşului şi urlau a jale.

  În acea iarnă de tristă amintire, generalul Buonaparte, Îndrăgostit, a cerut-o de nevastă pe Rose Beauharnais, care la început nu i-a dat nici un răspuns.

  În ea se dădea o puternică luptă interioară între ideea de a renunţa la viaţa independentă şi plăcută pe care şi-o făurise şi dorinţa de a reveni la respectabilitatea şi siguranţa pe care i le-ar fi conferit căsătoria cu un ofiţer de armată plin de succes şi bine văzut11. Buonaparte nu era singurul ei pretendent, îi ceruse mâna şi Caulaincourt, dar din păcate nu şi Hoche; nevoit să lipsească multă vreme din Paris şi având nevasta însărcinată cu primul lor copil, Hoche renunţase, se pare, la Rose, cel puţin pentru moment. Rose, însă, care era avidă de dragoste şi continua să fie amanta lui Barras, avea o atitudine ambivalenţă în privinţa căsătoriei, nefiind nicidecum presată să ia o hotărâre în acest sens. Cum farmecul ei unic atinsese apogeul, Rose era nespus de admirată, putând atrage oricând noi amanţi şi pretendenţi; aşadar, nu vedea de ce s-ar fi grăbit să accepte o cerere în căsătorie, indiferent din partea cui ar fi venit.

  Spre deosebire de Buonaparte, ea nu era îndrăgostită.

  Se uita la corsicanul firav, palid, bolnăvicios, cu uniforma roasă şi prost croită, cu cizmele nelustruite, cu accentul lui italienesc care îl făcea să pară deplasat, şi nu vedea decât o figură ridicolă. Desigur, Buonaparte era un om pasionat şi vioi, dar, după cum îşi amintea ea mai târziu, „totul la el i se părea ciudat”. Se îmbolnăvise de scabie la Toulon, or mirosul acestei boli de piele, accentuat de prostul obicei de a se îmbăia rar, îi ţinea pe ceilalţi la distanţă.

  Pe de altă parte, avea trăsături delicate şi deloc lipsite de farmec, iluminate de zâmbetul lui încântător. Ca şi Rose, era un om bun din fire; în timp ce îi făcea curte, petrecea mult timp cu o familie de corsicani -Permon, vizitându-1 pe tatăl muribund, trecând zilnic pe la ei ca să le mai aducă diverse alimente, ieşind din casă la miezul nopţii după medic, preocupat ca acelor oameni să nu le lipsească nimic din cele necesare. Soţii Permon, prieteni cu părinţii lui, îl îngrijiseră pe tatăl lui Napoleon, în timp ce zăcea pe patul de moarte; aşa că măcar atât putea face şi generalul acum, pentru ei.

  În plus, Buonaparte avea o latură mistică şi visătoare, re se armoniza cu melancolia înnăscută a lui Rose. „Când i-affl întâlnit prima oară”, scria memorialista Laure Permon mnot, „îi plăcea foarte mult tot ce îndemna la reverie: Ossian/poetul pseudoantic), amurgul, muzica de dor şi jale. Am văzut cât de tare îl emoţionează murmurul vântului, cum vorbeşte ca vrăjit despre freamătul mării şi cum susţine că apariţiile nocturne nu sunt chiar ceva de necrezut – pe scurt, era înclinat să creadă în superstiţii”. Dacă Rose nu se putea simţi la largul ei cu un Buonaparte care se foia şi vorbea stânjenit, care sporovăia prea mult şi nu mai prididea să analizeze totul, care practic îşi scuipa cuvintele când le rostea, reuşind să pocească până şi italiana, o limbă altminteri foarte frumoasă, tot Rose descoperea multe lucruri în comun cu celălalt Buonaparte, pe care îl hipnotiza muzica dulce şi lentă şi căruia îi plăcea să stea pe întuneric, în cameră, şi să viseze la stafii.12 în cele din urmă, rapida ascensiune politică a generalului a convins-o pe Rose să-i accepte cererea în căsătorie – sau, oricum, aşa a declarat ea ulterior. Ştia că lumea va fi uluită la gândul că ea, Rose de Beauharnais, îşi va lega numele venerat – în realitate, numele venerat al defunctului ei soţ de acela al unei familii obscure de corsicani. Cunoştea riscurile pe care şi le asuma, însă guvernul revoluţionar înlesnise mult procedura obţinerii unui divorţ, şi în condiţiile în care Biserica fusese privată de orice înrâurire morală, iar relaţiile sociale erau foarte tensionate, nimeni nu mai punea toare preţ pe căsătorie, aşa cum se întâmplase în trecut. Ştiind c& va putea să iasă din încurcătură, dacă se va dovedi că această căsnicie a fost o greşeală, Rose a acceptat, în ianuarie 1796, să devină soţia generalului Buonaparte.

  În acea vreme, deja, între Rose şi viitorul ei bărbat se cj~ease un fel de parteneriat. El descoperise de multă vreme Sit de utilă devenise ea pentru el. Făcea din ea avocatul său, md-o cu sine când se ducea să ceară o favoare importantă ntru cineva. Uneori ea vorbea în locul lui, având abilitatea De a se comporta în societate în virtutea nenumăratelor ei relaţii şi cunoştinţe. Barras susţine, şi acest lucru pare plauzibil, că Rose a fost cea care a venit la el în iarna anului 1795 şi 1-a rugat să-i încredinţeze generalului Buonaparte comanda armatei din Italia. La scurt timp după aceea, generalul avea să fie numit în fruntea acestei armate13.

  Generalul acesta scund şi energic, împreună cu aceasta femeie mondenă plină de graţie formau o bună echipă, ca nişte adevăraţi parteneri. Amândoi erau capabili să se concentreze la maximum asupra ţelului urmărit. Şi unul şi celălalt îşi propuseseră să avanseze pe treptele ierarhiei sociale, pe cont propriu, iar după ianuarie 1796, cu eforturi unite. Amândoi veneau din afara societăţii franceze tradiţionale, el fiind italian, iar ea creolă din provincie.

  Amândoi aveau tendinţa de a ascunde adevărul, când acest lucru se dovedea mai avantajos.

  '* Semănau din multe puncte de vedere. Faptul că se deosebeau în privinţa pasiunii nu 1-a oprit pe îndrăgostitul Buonaparte să se năpustească înainte cu planurile sale 1 palpitante. Se pregătea pentru invazia din Italia, citind orice ' carte îi cădea în mână şi studiind toate hărţile şi atlasele pe 1 care le găsea. Şi i-a spus viitoarei sale mirese să-şi comande rochia de nuntă şi să-şi invite martorii, fiindcă, înainte de a pleca în campanie el voia să se însoare cu reveria lui vie, cu visul pasiunii lui perfecte, cu femeia pe care ţinea morţiş s-o numească Josephine.

  *

  , Senzuala creolă”

  La ora şapte, într-o seară răcoroasă de martie, martorii convocaţi în grabă, sub motiv că era nevoie acolo de prezenţa lor au sosit la primărie. Paul Barras, Therese şi Jean Tallien, precum şi un tânăr ofiţer, căpitanul LeMarois, au fost poftiţi într-o încăpere friguroasă de către o slujnică nedumerită, care a adus înăuntru un felinar de tablă şi s-a apucat să aprindă focul în cămin.

  Au bănuit imediat despre ce era vorba: generalul Buonaparte, care urma să părăsească Parisul peste două zile, pentru a prelua comanda armatei din Italia, se hotărâse să se însoare cu logodnica sa, înainte de a pleca, motiv pentru care le ceruse să fie prezenţi ca martori la nunta sa. Nimeni nu-şi imagina cum va izbuti mirele să găsească răgazul necesar pentru celebrarea cununiei într-un moment în care era atât de presat de timp şi ocupat până peste cap cu pregătirile. Dată fiind situaţia, nimeni nu s-a mirat văzând că viitorul soţ întârzie.

  Mireasa şi-a făcut apariţia – nu ca Rose Tascher de oeauharnais, ci ca Josephine, urmând să devină în curând J°sephine Buonaparte – cu martora sa, Jerome Calmelet, care

  0 ajutase la un moment dat în derularea afacerilor. Din numeroasa familie a mirelui, nu fusese invitat nimeni, nici acar Joseph, fratele lui Buonaparte. Generalul ştia că rudele

  1 ar fi fost consternate la vederea miresei pe care şi-o şese, aşa că prefera să amâne momentul când va da ochii n ~ r*, J0 ' 1C1 Hortense şi Eugene n-au participat la ceremonie.

  PQine ştia că Eugene, care ajunsese să-şi venereze tatăl Răposat, văzând în el un erou sfânt al revoluţiei, ar considera ca decizia mamei de a se recăsători ar constitui o profanare a memoriei tatălui său1. Iar Hortense, de obicei blândă şi toleranta în relaţiile cu semenii săi, ajunsese să nu-1 poată suferi pe corsican care o scotea din sărite cu limbuţia lui, cu accesele sale de veselie menite să-i mascheze stinghereala şi cu atitudinea lui dominatoare.

  Edmee, mătuşa lui Josephine, care se pregătea, la rândul său, sa se mărite cu bătrânul marchiz, nu s-a numărat nici ea printre nuntaşi; nu se ştie când şi cum i-a povestit Josephine despre planurile sale de măritiş, şi nici care a fost reacţia mătuşii.

  Probabil că cel puţin unul dintre martori, Barras, considera remarcabil faptul că va avea loc, totuşi, o nuntă, în pofida disputei violente care izbucnise recent între mireasă şi mire. La scurt timp după anunţarea cununiei, pe 19 februarie, Buonaparte se decisese să investigheze finanţele lui Josephine. Fără să-i pomenească acesteia de intenţia sa, Buonaparte a luat legătura cu bancherul Emmery, care intermediase transferarea fondurilor din Martinica la Paris.

  Emmery i-a spus lui Buonaparte că plantaţia familiei Tascher şi alte proprietăţi aduceau în mod curent circa cincizeci de mii de franci pe an şi că el putea să îi avanseze lui Josephine jumătate din această sumă – ceea ce nu însemna mare lucru, având în vedere erodarea puterii de cumpărare a asignatului2.

  Buonaparte ştia acum, cu certitudine, că Josephine îl minţise în privinţa situaţiei ei financiare şi că banii săi proveneau de la amanţi şi din propriile ei investiţii. Nu era nici bogată, nici onestă. Insă nutrea faţă de ea o dragoste atât de puternică încât voia s-o ia de nevastă în orice condiţii. Şi> în afară de asta, după cum remarcase şi Barras, relaţiile ei în lumea aristocrată, poziţia actuală ca lider al societăţii Directoratului şi numele ei distins îi vor conferi şi lui statutul de persoană mondenă, atenuând impresia că era un străin <$ origini obscure.

  Josephine s-a înfuriat cumplit când a aflat că Buonaparte î? 1 băgase nasul în treburile sale financiare. S-au certat la cuţite Ş1” în cele din urmă, Buonaparte a rugat-o pe logodnica sa să-1 ie1*6'

  S-ar fi zis că incidentul fusese depăşit, însă pe îsură ce se scurgeau orele, fără să apară nici mirele şi nici fi nctionarul oficial care trebuia să oficieze ceremonia etateanul Leclercq, lumea începea să creadă că nunta aceasta c njată în pripă nu va mai avea loc.

  După o bună bucată de timp, care li s-a părut tuturor o veşnicie, a sosit Leclercq, împreună cu subalternul său, L0jiin-Lacombe, un fost deputat, care avea un picior de lemn.

  Acum, ceremonia putea începe – dar unde era Buonaparte?

  Camera începuse să se încălzească; mireasa nu mai dârdâia în rochia sa albă de satin, în timp ce se foia în faţa focului din cămin. Fitilul feştilei din felinarul de tablă s-a lungit tot mai mult, dar nimeni nu s-a obosit să-1 taie. Într-un târziu, lui Leclercq i s-a făcut somn şi s-a dus să se culce, lăsându-1 pe Collin-Lacombe să se descurce cu generalul Buonaparte, când şi dacă mai avea de gând să apară.

  Bucuria şi plăcerea lui Josephine, în cazul în care nutrise asemenea sentimente la începutul serii, dispăruseră probabil deja. Ştia că se mărita cu un bărbat care îşi dedica profesiei aproape întreaga sa energie şi ambiţie. Acum, descoperea, poate nu pentru prima oară, că întotdeauna în inima lui ea va ocupa locul al doilea, după carieră, şi asta chiar în ziua nunţii.

  În cele din urmă, înainte de ora zece, s-a auzit o trăsură afară, pe rue d'Antin, şi Buonaparte şi-a făcut intrarea în încăpere. Ignorând obiecţiile lui Collin-Lacombe, care nu avea autoritatea de a semna documentele oficiale menite să asigure legalitatea căsătoriei, Buonaparte a insistat ca acesta să oficieze ceremonia. Nu avuseseră vreme să obţină certificatul de naştere al miresei şi al mirelui; generalul s-a folosit de actul fratelui său, care îi mărea vârsta la douăzeci şi opt de ^1- Josephine şi-a declarat vârsta de douăzeci şi nouă de ^ deşi în realitate avea treizeci şi doi3.

  Scurta ceremonie civilă s-a desfăşurat rapid. Martorii U semnat cu numele lor, iar Collin-Lacombe, se presupune, a Prezentat certificatul a doua zi lui Leclercq, ca să-1 ni X26' Totul era în ordine. Generalul Buonaparte a putut p eca în Italia ca bărbat însurat4. Uu m; &i4

  R Josephine a rămas în continuare la Paris, fără ca viaţa ei să sufere vreo schimbare radicală. Se vedea cu aceiaşj prieteni, frecventa aceleaşi teatre şi localuri, cheltuia cu nemiluita la magazinele ei preferate şi, noaptea, se ducea ca de obicei la faimoasele petreceri ale lui Barras, unde, aproape cu certitudine, continua să joace rolul de stăpână5.

  Lumea o privea acum nu numai ca pe una dintre cele mai renumite gazde ale capitalei, ci şi ca pe soţia remarcabilului general Buonaparte, lucru care făcea şi mai picante şi spectaculoase aventurile ei cu Therese Tallien şi superba Fortunee Hamelin.

  Parizienii se lăsaseră contaminaţi de mania dansului, o nebunie atât de „subită, impetuoasă şi teribilă”, cum spunea un contemporan, încât părea aproape o boală. Lumea dansa pe mormintele din cimitirul Saint-Sulpice şi la balul prostituatelor de la Hotel de la Chine, în sala de dans amenajată printre ruinele Bastiliei, chiar şi la mănăstirea carmelită, care îi trezea atâtea amintiri sumbre fostei Rose de Beauharnais.

  Dansul a devenit un fel de exorcism, menit să contribuie la alungarea ororilor rămase încă vii în memoria oamenilor.

  La balurile victimelor, rudele celor ghilotinaţi îşi băteau joc de moarte, purtând panglici roşii la gât, care simbolizau crestătura plină de sânge săpată de lamă, bâţâind din cap, ca şi când ar fi avut ceafa retezată şi îmbrăcându-se în veşminte de culoare roşu-sângeriu. Deriziunea aceasta ostentativă şi umorul lor macabru erau molipsitoare; a ridiculiza moartea şi pierderea celor dragi a devenit o efigie a epocii frenetice reprezentate de Directorat.

  Încă din copilărie, Josephine fusese o dansatoare remarcabil de graţioasă, aşa că s-a lăsat antrenată în viitoarea generală. Prietena ei Therese, care obişnuia să se dezbrace de haine şi să-şi arate trupul voluptuos de amazoană, dansa uneori în pielea goală. Fortunee, care era cea mai tânără, ce” mai puţin inhibată şi cea mai spontană dintre ele trei, fli^3 de zor, învârtindu-se în rochii transparente şi ademenindu-Ş prada cu ochii său negri scăpărători.

  W Josephine şi prietenele ei lipsite de pudoare au ieşit mult *fl lume în primăvara anului 1796, cu braţele şi umerii goi, u picioarele dezgolite şi, adesea, chiar şi cu sânii descoperiţi, artâcipând la recepţii şi petreceri, îmbrăcate cu rochii din voal transparent, mulate pe trup, după moda grecească, cu poalele fustelor suflecate şi prinse sub centura din talie, cu diamante sclipitoare la gât şi la mâini, cu coroniţe din trandafiri roz proaspeţi puse copilăreşte în vârful capului. Uneori, arborau toalete cu nişte trene extrem de lungi, alteori pălării mari, ca de vrăjitoare, excesiv împodobite. Din când în când, erau slujite de tineri linguşitori, „purtătorii de batiste”, care le aduceau şi le cărau tot ce le trebuia, formând un fel de suită sordidă şi de prost gust.

  Femeile îşi satisfăceau toate toanele: îşi cumpărau de la Nancy, Caille sau Rose Bertin ultimele modele clasice rochii de vestale, toalete „Aurora”, tunici „Minerva”; de la pantofari, achiziţionau încălţări cu vârful ascuţit, asortate cu ciorapi în dungi alb cu albastru, sau sandale romane, care se purtau cu inele de aur pe fiecare deget de la picior şi cu brăţări cu diamante în jurul gleznei, îşi cumpărau peruci blonde, brune şi chiar roşcate, cum trebuia să aibă orice femeie elegantă; se spunea că Josephine şi Therese aveau nu mai puţin de şaizeci de peruci la un loc.

  Împopoţonate ţipător, cu tot felul de zorzoane şi crini aurii crescuţi în seră, aceste făpturi fantastice îşi făceau apariţia la teatru, la dineuri macabre, unde se punea câte un sicriu în spatele fiecărui scaun, şi la balurile selecte de la sala Wenzell, cu vasta ei rotondă amenajată ca un Altar al Iubirii, în jurul căruia dansau până în zori. De asemenea, obişnuiau să se ducă la Prăseaţi, grădina deliciilor unde, sub Utfiini de sărbătoare roz şi bleu, te puteai plimba printr-un Peisaj artificial, cu grote de carton şi imitaţii de temple greceşti,

  ^ascade în miniatură şi fântâni cu vin roşu, în loc de apă.

  Fanţii care doreau să scape de strălucirea focurilor de artificii sau zăbovi în boschetele mascate de crengile copacilor ori a sau atraşi de sălile de joc, unde, sub candelabre şi cupidoni zători, vânătorii de averi jucau zaruri şi cărţi.

  Veşnic curioasă să-şi afle viitorul, Josephine frecventa tagma ghicitorilor, care îşi instalau gherete pe bulevarde oferindu-se să prezică destinul cu ajutorul globului de cristei sau al cărţilor de tarot.6 în perioada care a urmat Terorii parizienii au fost pasionaţi de ocultism, manifestând o rnafg credulitate indusă de lectura unor romane ieftine, pline de vrăji şi blesteme, strigoi şi mesaje din lumea de dincolo.

  Madame Villeneuve de pe rue de T Antechrist avea rnultj adepţi, la fel ca şi Monsieur Martin, italian ghicitor în palma al cărui trunchi lipsit de ambele picioare era încastrat într-o ladă; acesta obişnuia să-şi primească clienţii într-o camera a ororilor, plină de schelete şi de cărţi de magie neagră legate în piele de om. Şirul trăsurilor staţionate în faţa sinistrelor camere de consultaţii ale lui Monsieur Martin era aproape la fel de lung ca acela pe care îl vedeai la Corcelet, cofetăria de unde elita cumpăra trufe în şampanie, sau la Garchy, primul fabricant de cuburi de gheaţă pentru răcitoare.

  Timp de câţiva ani, Josephine fusese protectoarea lui Madame Lenormand, cunoscută sub porecla de „Vrăjitoarea”, o femeie-mediu, care le dăduse sfaturi tuturor notabilităţilor revoluţiei, de la Robespierre până la Barras. Fără îndoială că a consultat-o pe Madame Lenormand în privinţa oportunităţii mariajului cu Buonaparte, iar acum, când el plecase în Italia, pesemne că a întrebat-o pe această femeie-mediu cum avea să le meargă lui şi armatei. Va supravieţui? Va fi rănit şi se va întoarce acasă fără vreo mână sau fără vreun picior, ca sute de cerşetori schilozi, mulţi dintre ei foşti soldaţi, pe care îi vedeai la fiecare pas, pe bulevarde?

  Vrăjitoarea practica mai multe forme de divinaţie: uneori spărgea o oglindă şi desluşea viitorul în funcţie de forma luată de cioburi; alteori făcea invocaţii cu albuş de ou sau cu un făraş de cenuşă din vatră, pe care o împrăştia în aer. De asemenea, dădea pasienţe cu cărţile de tarot, care scoteau la iveală taine ameninţătoare, lovituri ale sorţii şi influent^ malefice. Nu ştim ce i-o fi ghicit lui Josephine, însă probab1 că sfaturile ei au cântărit mult în opinia clientei, când a trebu1 să decidă dacă e cazul să-şi urmeze soţul în Italia.

  Pe măsură ce săptămânile treceau, probabil că în mintea aspetei mirese acea căsătorie încheiată în pripă la primărie, luna de miere redusă Ia două zile erau mai degrabă de

  *L0ieniul visului. Desigur, Buonaparte îi trimitea lui, osephine scrisori pasionate de dragoste, care exprimau o e0bişnuită ardoare amoroasă. Misivele lui soseau atât de des i erau pline de atâtea implorări de a-i răspunde la ele, încât Josephine nu avea cum să nu se gândească mai tot timpul la el.

  Insă căsătoria în sine părea o instituţie demodată, ba chiar arhaică, în Parisul anului 1796. Înainte de revoluţie, normele sociale care reglementau căsătoria celor din înalta societate erau bine stabilite; soţii se purtau curtenitor unul cu celălalt, făceau copii împreună şi duceau o viaţă intimă separată. De multă vreme, însă, în locul acestui model social apăruse acea libertate erotică pentru toţi, instituită o dată cu Directoratul, ce presupunea nesocotirea regulilor de tot felul, încurajarea libertinajului şi a acţiunilor de divorţ.

  Fidelitatea în dragoste ţinea de domeniul trecutului.

  Plăcerile trecătoare, combinaţiile efemere erau la ordinea zilei; şi când legătura dura de mai multă vreme, ca în cazul lui Josephine cu Barras, nu existau nişte raporturi sau obligaţii formale între cei doi parteneri. Therese, prietena lui Josephine, avea să divorţeze de Jean Tallien în 1797 şi să dea naştere ulterior unor copii concepuţi cu mai mulţi amanţi.

  Destrămarea relaţiilor conjugale a fost însoţită de un soi de aventurism sordid, o nebunie a neastâmpărului şi a neruşinării, ce le făcea pe femei să bea prea mult, să îşi afişeze feră jenă sexualitatea, să provoace şi să aţâţe potenţiali amanţi Ş1” în general, să nesocotească ordinea firească a lucrurilor, care presupunea ca bărbaţii să manifeste iniţiativa.

  Schimbarea comportamentului femeilor, combinată cu ^Igaritatea afişată în toată capitala – falusuri şi imagini pice pictate pe ziduri şi uşi, foi şi publicaţii pornografice aspândite peste tot şi uşor de obţinut, scene de amor liber, jjrezentate în văzul lumii, în multe pieţe publice – a avut ePt consecinţă subminarea ideii de stabilitate pe care Întruchipa căsătoria. Momentul care a marcat începutul vieţjj matrimoniale a lui Josephine era cum nu se poate m^ neprielnic respectării legămintelor conjugale7.

  Spre sfârşitul lunii aprilie 1796, la nici două luni dup-j nuntă, Josephine primea în vizită, pe rue Chantereine, doi ofiţeri. Unul, colonelul Leclerc din armata Italiei, era bondoc şi serios, altfel spus un tânăr obişnuit, care trecea neobservat.

  Celălalt, însă, locotenentul Hippolyte Charles, nu era numai chipeş, ci şi deosebit de amuzant.

  Prevenitor şi agreabil, ca şi Josephine de altfel, locotenentul Charles o făcea să rida cu lacrimi de glumele şi poantele lui. Era un tip spiritual, dar nu caustic sau maliţiospermanenta lui bună dispoziţie se dovedea în egală măsură reconfortantă şi încântătoare. Spre deosebire de Buonaparte, un om puternic şi pasionat, Hippolyte Charles era vesel şi lipsit de griji, nepretenţios, înzestrat cu o dezinvoltură care avea darul să-i binedispună pe toţi cei din jurul său. Mai mult chiar, era foarte arătos, în uniforma lui bleu de husar, cu centură purpurie, cizme ungureşti roşii, chivără neagră şi mantou îmblănit.

  În scurt timp, toate femeile s-au îndrăgostit de Hippolyte, sau cel puţin aşa i-a spus Josephine lui Talleyrand. Therese Tallien, Fortunee Hamelin, ba chiar şi indiferenta Juliette Recamier căzuseră victime farmecului său. În mai şi iunie, ajunsese idealul splendorii masculine în toate saloanele elegante, frumuseţea lui de brunet contrastând cu paloarea femeilor, care, la vremea respectivă, adoptaseră moda perucilor blonde. Hippolyte era elegant – „nimeni până la el n-a ştiut vreodată cum să-şi înnoade cravata”, comenta Josephine – trăsăturile sale fine, pielea măslinie, părul negru şi ochii albaştri şi veseli, făcându-1 de-a dreptul irezistibilLocotententul Charles nu se distingea doar prin înclinaţia sa spre glume şi bufonerie. Deşi nu avea decât douăzeci Ş1 patru de ani, era deja un ostaş experimentat, călit în bătăii1; în ciuda atitudinii frivole pe care o afişa. Poate tocrn^1 experienţa de război îl determina „să facă pe măscăriciul >

  ^ spunea un contemporan, recurgând la umor aşa cum c jjţai un om inteligent şi generos ar fi fost în stare – pentru

  0 uita pe moment de cumplitele realităţi ale vieţii ostăşeşti.

  A Indiferent însă de atitudinile lui, Hippolyte Charles i se sj-ea lui Josephine extrem de atrăgător, iar sentimentele ei râu împărtăşite şi de locotenent; în scurt timp, au devenit nianţiProbabil că, la început, 1-a privit ca pe un amor trecător, aidoma decorativilor „purtători de batistă” care se ţineau după ea cu prilejul diverselor evenimente mondene.

  Curând, însă, a ajuns să-1 dorească atât de mult pe frumosul locotenent şi să nu îşi mai poată controla sentimentele pentru el încât gândul de a părăsi Parisul şi de a se despărţi de fjippolyte o făcea să plângă de spaimă.8

  Buonaparte – sau mai degrabă Bonaparte, cum a ales acum să-şi spună, modificându-şi ortografierea numelui din dorinţa de a-i da o sonoritate franceză – îi scria lui Josephine aproape în fiecare zi, implorând-o să vină şi ea la Milano. Pe măsură ce scrisorile ei se răreau, ale lui au devenit tot mai agitate, mai ales după ce Josephine i-a scris, în mai, că era bolnavă şi că mai mulţi medici îi acordau îngrijiri.

  „Epistola ta e scurtă, tristă şi cu un scris tremurat”, remarca el pe la mijlocul lui mai. „Ce se întâmplă cu tine, adorata mea…?

  Încearcă să te distrezi şi înţelege că nu există chin mai mare pentru sufletul meu decât suferinţa şi nefericirea ta.„ „Aş putea să-ţi găsesc chiar eu un iubit ca să-ţi alung melancolia”, adăuga el, neştiind nimic de Hippolyte Charles, dar intuind, chiar şi câiuh) tachina astfel, că ceva nu era în regulă.9

  Îngâmfatul şi lăudărosul general Joachim Murat se fălea că, în timpul unei vizite la Paris, le sedusese atât pe Josephine, Clt Şi pe Therese, şi, cu toate că Bonaparte ştia perfect că toată povestea aceasta era doar o fanfaronadă de popotă, se „amanta în sinea lui constatând că nu mai reuşea să-şi reprime Berile. Superstiţios din fire, a pălit de spaimă când sticla Portretului miniatural al soţiei s-a crăpat. „Ori nevasta mea toarte bolnavă, ori mă înşală”, a mormăit el de faţă cu unul lntre ofiţeri, convins că se întâmplase o nenorocire.

  Entuziasmat pentru scurt timp la gândul că boala l^j Josephine putea fi pusă pe seama unei sarcini, Bonaparte a trecut însă repede de la optimism la disperare. „Viaţa mea este un permanent coşmar”, îi scria el lui Josephine. „ţj^ presentiment sinistru mă împiedică până să şi respir. Nu mai trăiesc. Am pierdut mai mult decât viaţa, fericirea, odihna…

  Presimţirile mele sunt atât de sumbre, încât nu-mi mai doresc decât să te văd, să te strâng două ceasuri la pieptul meu şi SL murim împreună.”10

  Compuse cu o grabă febrilă, care făcea ca scrisul să fie aproape ilizibil, scrisorile lui trădau angoasa şi sentimentele răvăşite care îl chinuiau. Repetându-se la nesfârşit, îi declara că dragostea lui pentru ea depăşea orice iubire imaginabilă şi că avea să dăinuie până la moarte. Fiecare clipă a existenţei lui îi aparţinea ei. „Sufletul meu este în trupul tău”, afirma el plin de ardoare, „iar ziua în care te vei schimba sau vei înceta să mai exişti va fi ziua morţii mele.”

  Pe la mijlocul lui iunie, scrisorile lui Bonaparte lăsau impresia că fuseseră compuse de un om nebun. Bonaparte nu mai putea mânca sau dormi, în nenorocirea lui, mâzgălea mesaje deznădăjduite şi aproape incoerente, pe care apoi le rupea şi şi le înfunda prin buzunare, temându-se să le trimită.

  Faptul că Josephine nu venise în Italia îl convinsese că nu-1 mai iubea. Dacă avea vreun amant, Bonaparte jura să-i „smulgă inima din piept”. „Toţi şerpii Furiilor s-au vârât în pieptul meu”, îi spunea el, „şi eu nu mai sunt decât pe jumătate în viaţă!… Urăsc Parisul, femeile şi amorul… Mă simt îngrozitor.”11

  Scrisorile către Josephine erau sincere, deşi melodramatice prin retorica lor. Cu Barras, Bonaparte era mai direct. „Sunt disperat. Soţia mea n-are de gând să vină la mine. O reţine vreun amant la Paris. Blestemate fie toate femeile!”12 într-adevăr, dorinţa de a fi tot mai mult cu Hippolyte Charles o reţinea pe Josephine la Paris, însă nu este excluŞ ca boala invocată de ea să fi fost reală, începând cu aflul

  1796, ba poate chiar mai dinainte, Josephine a suferit de igrene epuizante, care o ţintuiau la pat în întuneric. Probabil l starea ei se datora stresului provocat de emoţiile intense, noii ei aventuri amoroase, de grijile cauzate de gelozia i ii Bonaparte, combinate cu cerinţele apăsătoare impuse de Oul ei statut social – căci acum, fiind Madame Bonaparte, losephine trebuia să apară la festivităţi şi să-şi reprezinte soţul la diferite ocazii oficiale. Crizele de migrenă erau poate rezultatul acestei situaţii.

  Mai avea şi alte preocupări. Trebuia să ia parte la pregătirile de nuntă ale bătrânei sale mătuşi, Edmee, şi să se ocupe de o serie de chestiuni juridice, în efortul de a recupera pentru copii ce mai rămăsese din averea primului soţ. De asemenea, era în căutarea unei persoane care să-i reprezinte interesele în faţa legii, când avea să plece în Italia – or, în iunie, devenise absolut necesar să se ducă acolo.

  Cu mare părere de rău şi fără nici un chef, s-a pregătit de plecare. Călătoria presupunea cheltuieli, or ea, ca de obicei, nu avea bani. Dacă se îmbolnăvea pe drum? Existau locuri unde să se poată opri şi odihni, dacă era necesar o zi sau mai mult chiar? Nu putea suferi zdruncinăturile mersului cu diligenta, fie drumul cât de lin şi vremea cât de frumoasă; disconfortul acesta o înspăimânta uneori atât de mult încât cerea să se oprească diligenta ca să poată coborî – lucru imposibil, poate, în această călătorie. Lungul şi periculosul voiaj peste Alpi i părea, probabil, un adevărat purgatoriu.

  Din fericire, Hippolyte avea să fie cu ea. Aşa se stabilise: Hippolyte şi bătrânul ofiţer Junot vor forma escorta ei oficială.

  În ziua de 24 iunie au fost eliberate paşapoartele pentru Josephine Bonaparte, servitoarea ei, Louise Compoint, şi restul grupului. Două zile mai târziu, după ce fuseseră Wcărcate şi ultimele cufere şi cutii din vraful imens de bagaje, Cu Provizii de mâncare, pături groase şi pistoale pentru

  |2gonirea bandiţilor, caravana mare formată din trei trăsuri

  (r) §it de pe rue Chantereine, îndreptându-se spre Lyon, în sudul Sejurul în Italia Vremea a devenit mai caldă şi mai uscată, oraşele s-au micşorat, iar peisajul a căpătat nuanţe mai clare şi strălucitoare, pe măsură ce diligenta mare şi greoaie a lui Josephine înainta legănându-se pe drumurile desfundate care duceau la Chambery. În depărtare se vedeau nişte coline cafenii, iar dincolo de ele crestele înzăpezite ale Alpilor, care se profilau la orizont masive şi ameninţătoare. Tot drumul, Josephine 1-a ţinut în poală pe căţelul ei, Fortune, care mârâia şi lătra, enervându-i şi avertizându-i totodată pe tovarăşii de călătorie. Câinele primise la plecare o zgardă nouă cu clopoţei, de care atârna o plăcuţă de argint cu inscripţia „Aparţin lui Madame Bonaparte”.

  Fortune îl tolera pe Hippolyte, fiindcă petrecuse, desigur, mult timp în compania lui şi se obişnuise cu el. În schimb îşi arăta colţii la ceilalţi doi pasageri din trăsura lui Josephine, Junot şi Joseph Bonaparte, acesta din urmă veşnic morocănos şi ursuz, din cauza unei boli venerice care-i provoca mari suferinţe.

  Josephine a făcut cunoştinţă cu cumnatul său în nişte împrejurări cum nu se poate mai jenante. Pe lângă faptul că avea dureri, ceea ce îi întreţinea proasta dispoziţie, Joseph se mai afla şi în situaţia penibilă de a observa (prefăcându-se că nu observă) intimitatea dintre cumnata lui şi amantul acesteia. Chiar dacă Josephine făcea efortul de a păstra discreţia în privinţa relaţiei sale cu Hippolyte, nu avea cum să ascundă faptul ca, atunci când se opreau să înnopteze, ea şi Hippolyte rămâneau împreună, la fel ca şi Junot şi slujnica lui Josephine, Louise.

  Pin punctul de vedere al lui Joseph, care la douăzeci şi t de ani era cel mai mare dintre fraţii lui Napoleon, iar de l moartea tatălui lor, şi capul familiei, Josephine reprezenta

  0 adevărat dezastru. Pe lângă vârsta ei, prea înaintată pentru face din ea o nevastă potrivită pentru fratele lui Nabuleone

  (care acum îşi spunea Napoleon), Josephine mai era şi văduvă cu doi copii, fiind stigmatizată de trecutul ei revoluţionar, faimoasă pentru nenumăratele aventuri amoroase şi neruşinat de independentă pentru a corespunde modelului corsican de comportament conjugal. Aşa cum îi scria Bonaparte, cu câteva săptărnâni înainte ca aceasta să-şi înceapă călătoria, „în ţările cu oameni manieraţi… Soţia îi scrie soţului, se gândeşte la el, trăieşte pentru el”1.

  Joseph dezaproba totul la noua sa cumnată, de la indolenţă (soţiile corsicane erau harnice, muncitoare şi cu mult spirit de sacrificiu), până la extravaganţa ei (soţiile corsicane excelau prin cumpătare), atitudinea dezinvoltă (soţiile corsicane erau pasionate şi vehemente) şi aparenta indiferenţă faţă de familie (pentru corsicani, familia reprezenta totul). Se încrunta când vedea hainele ei indecente, ghirlandele de flori, nepotrivite cu vârsta ei, prietenii ei dezonoranţi, ba chiar şi obiceiul ei de a-1 dezmierda pe Fortune, care mârâia tot timpul. Joseph avea o părere cum nu se poate mai proastă despre Josephine, or de-a lungul acelor zile de tovărăşie forţată e de presupus că aerul lui posomorit a tensionat şi mai mult spiritele.

  După ce au trecut de Chambery, drumul s-a îngustat şi a devenit mai anevoios deoarece începea urcuşul spre dealuri.

  Aici, în locul crângurilor de măslini, cu frunzele lor argintii Şi strălucitoare, apăreau podgorii întinse şi apoi păduri dese de stejari şi sicomori. Escorta militară, care călărea pe lângă echipaje, a devenit vigilentă, fiindcă dealurile erau pline de „ande de proscrişi – foşti soldaţi, tâlhari evadaţi, bandiţi care jefuiau trăsurile aflate în trecere. Satele s-au rărit tot mai mult, iar în locul lor au apărut mici hanuri la marginea drumului, clădite din bucăţi mari de piatră cioplită grosolan.

  Când au început să urce pantele munţilor înalţi, s-a făcut T frig, chiar şi ziua în amiaza mare; uneori din cauza vălătucii^ de ceaţă şi negură nu mai vedeai nici măcar poteca îngustg din faţă. Deşi toţi s-au îmbrăcat cu ce aveau mai gros, şi-^ pus gluga pe cap şi şi-au luat manşonul ca să reziste la frigul de afară, tot dârdâiau şi plimbau o sticlă de coniac de la unui la altul ca să se mai încălzească.

  În acest ţinut al nimănui, neatins de civilizaţie nu existau nici un fel de legi; crimele săvârşite rămâneau nepedepsite şi, de cele mai multe ori, neştiute. Pâraie iuţi curgeau de-a lungul drumului, învolburându-se pe alocuri în cascade; pâlcuri de molizi şi brazi creşteau, agăţaţi parcă de stâncile abrupte, iar bolovanii înşiraţi ici şi colo pe marginea drumeagului sau atârnând deasupra lui aminteau de primejdia omniprezentă a avalanşelor.

  Curând, drumul s-a îngustat devenind cărare, iar apoi potecă pentru catâri. La cel mai îndepărtat popas de poştă, trăsurile şi caii au fost trimişi înapoi, iar lucrurile stivuite cu grijă pe nişte catâri mânaţi de călăuze locale, înaintarea era tot mai anevoioasă, fiindcă vântul tăios bătea aproape neîntrerupt, iar ploaia rece ca gheaţa îi determina pe călători să caute tot mai des adăpost, în colibele de pe marginea drumului. Catârii îşi croiau cu greu drum pe cărările şerpuite şi pe pantele abrupte, iar oamenii pe care îi cărau în cârcă evitau să privească în sus, spre vârfurile stâncilor sau în jos spre prăpăstiile ameţitoare.

  Au mers vreme îndelungată, peste podişuri de stâncă, şesuri cu zăpadă orbitoare, pajişti luminate de soare, unde creşteau din abundenţă irişi mov şi floricele colorate.

  Deasupra, de jur împrejur, se înălţau piscurile conice ale munţilor semeţi, adesea învăluiţi într-o cunună de nori, cu pantele acoperite de gheaţă sclipitoare şi crestele scăldate într-o lumină roz diafană, în amurg. Sub vârfurile înalte ale muntelui Charbonel, lungul şir de catâri a traversat pasul din munţii Cenis, după care a început coborârea abrupta, ameţitoare şi şerpuitoare spre dealurile Italiei.

  Drumul i s-a părut lui Josephine anevoios şi istovitornin cauza zdruncinăturilor o durea capul; în plus, avea şi f brăLa aceasta se adăuga o permanentă stare de încordare, aci de când devenise Madame Bonaparte fusese nevoită să-şi facă dese apariţii în public. Deşi, după nuntă, stătuse doar trei zile cu soţul său, în absenţa lui, Josephine avusese de „ndeplinit numeroase obligaţii. Şi asta datorită faptului că Bonaparte repurtase succese spectaculoase în Italia, or parizienii, dornici să-i celebreze triumful, o considerau substitutul lui la toate ceremoniile în care îl cinsteau.

  „Trăiască cetăţeanca Bonaparte!” strigaseră ei atunci când Josephine a părăsit Palatul Luxembourg, la braţul lui Junot, după ce prezidase o festivitate oficială. „Trăiască Doamna victoriilor noastre!”

  Lista victoriilor lui Bonaparte în Italia era de-a dreptul impresionantă, cu atât mai mult cu cât le repurtase în condiţii extrem de dificile, însă armata lui, prost îmbrăcată şi încălţată, slab echipată şi insuficient aprovizionată ieşise de fiecare dată biruitoare în faţa forţelor inamice net superioare. La câteva săptămâni de la începerea campaniei, Napoleon cucerise oraşul Milano aflat în stăpânirea austriecilor şi înainta prin Lombardia, trimiţând la Paris scurte depeşe cu veşti despre victoriile obţinute, precum şi steagurile capturate în bătălie.

  Secretul uluitorului succes al generalului trebuie pus pe seama abilităţii lui de a-şi îmbărbăta trupele – conducându-le rapid şi pe neobservate peste terenurile accidentate. Făcea apel la patriotismul soldaţilor, la dârzenia lor – şi la lăcomia lor, deopotrivă, căci le promitea că, în caz de victorie, prăzile bogate de război vor fi ale lor. Le câştiga loialitatea cu bravura sa încrâncenată şi cu o aparentă nepăsare faţă de propria soartă; înfiinţa cele mai mari primejdii, conducând atacurile Sl mdernnându-şi oamenii să-i urmeze exemplul.

  Părea sigur că, în curând, „Doamna victoriilor noastre” avea să participe la noi ceremonii şi să primească noi laude ^ onoruri, în numele soţului său. Aceasta presupunea din Partea ei eforturi sporite de a face faţă rolului şi a adopta P°za cuvenită – adică, pe scurt, de a nu fi ea însăşi, ci de Corespunde aşteptărilor celorlalţi. Nu prevăzuse acest lucru când se măritase cu Bonaparte; ştiuse, desigur, că măritându-se cu un bărbat important va fi obligată să fie gazda oaspeţilor lui, însă exact asta făcuse şi pentru Barras – ba chiar excepţional de bine. Îndeplinirea unui rol public oficial reprezenta un inconvenient neaşteptat, care îi provoca o mare încordare.

  Când, în sfârşit, drumul s-a lăţit, iar călătorii şi-au putut continua restul drumului, instalaţi în trăsuri, s-au trezit într-o regiune însorită, cu podgorii, lanuri de grâu şi dealuri mănoase, unde soarele fierbinte îşi trimitea razele printre ierburile aurii. După încă o zi, au ajuns la Torino, unde Josephine a fost primită cu cele mai mari onoruri şi unde s-a putut odihni câteva zile, înainte de a porni spre Milano.

  Au fost zile de chin, probabil, fiindcă Josephine ştia ca, după ce va ajunge la Milano, nu se va mai putea vedea cu Hippolyte decât fugitiv. Era atât de îndrăgostită, încât amantul devenise pentru ea o adevărată obsesie. E posibil ca atracţia faţă de Hippolyte să se fi datorat, în parte, nevoii de a-şi găsi un refugiu emoţional în faţa pasiunii devoratoare pe care i-o inspira soţului său (o pasiune care răzbătea cât se poate de clar din scrisorile lui aiurite) şi a obligaţiilor ce-i reveneau în noua sa ipostază. Legătura cu exuberantul Hippolyte nu presupunea constrângeri apăsătoare, ci doar ceasuri de huzur şi desfătare, plăcerea fiind amplificată de teama de a nu fi descoperiţi.

  Relaţia lui Josephine cu Hippolyte mai avea, însă, o dimensiune. Aproape de la început, făcuseră afaceri împreună, implicându-se în comerţul ilicit cu arme. Acum, când în urma victoriilor lui Bonaparte crescuse cererea pentru orice, de la cizme la cai, pânzeturi, orez şi unt, ocaziilL profitabile de a satisface aceste necesităţi sporite se înmulţeau şi aşteptau să fie exploatate, în călătoria spre Italia, Josephin6 era însoţită şi de bărbatul prietenei sale Fortunee Hameii*1” care spera să devină furnizorul armatei cu sprijinul lul Josephine. Şi fratele lui Bonaparte, Joseph, ajunsese sa &

  Upe de aprovizionarea armatei, pe lângă el existând multe ne persoane dornice să intre în această afacere bănoasă.

  Peşi întâlnirile amoroase ale lui Josephine cu Hippolyte trebuia acum limitate, de bună seamă că activităţile L0mpaniei Bodin, prin care se desfăşurau tranzacţiile lor financiare, le mai permiteau să fie împreună din când în când.2 în momentul în care trăsurile şi călăreţii din grupul lui Josephine au ajuns la Milano, în curtea Palatului Serbelloni se aflau mulţi oameni veniţi să-i întâmpine pe noii sosiţi, însă generalul Bonaparte nu se număra printre ei. Absenţa aceasta se datora multiplelor sale responsabilităţi militare, aşa că, spre mâhnirea lui, aveau să treacă vreo câteva zile înainte de a-şi putea revedea soţia. Lui Josephine nu-i rămânea decât să descopere de una singură minunăţiile impunătorului palat, avându-1 drept ghid pe ducele de Serbelloni, proaspăt numit preşedinte al Directoratului Republicii Cisalpine.

  Josephine nu locuise niciodată într-o asemenea clădire grandioasă şi monumentală. Coloane ionice decorau faţada clasică din granit incrustat cu particule sclipitoare de cristal, înăuntru, pereţii imenselor săli de recepţie erau acoperiţi cu plăci de marmură, care formau mozaicuri complicate; statui în mărime naturală, bronzuri şi tablouri minunate împodobeau pereţii şi firidele. Pentru a celebra sosirea nevestei sale, Bonaparte poruncise să se organizeze o expoziţie ad-hoc cu opere de artă aduse din tot nordul Italiei Şi le dăduse ordin servitorilor să umple încăperile cu flori proaspăt culese din imensele grădini ale palatului.

  O suită de notabilităţi italiene şi-au făcut apariţia, pentru a fi prezentate lui Madame Bonaparte. Deşi generalul transformase Lombardia în republică, titlurile nobiliare nu foseseră desfiinţate, aşa că grupul elegant de conţi şi contese, Quci şi marchize, arborând toalete rafinate, pantaloni până la §enunchi şi săbii din vechiul regim, care s-au prezentat cu ^ ecăciuni şi reverenţe în faţa cetăţencei Bonaparte, era cu svărat impunător. Şi i-au adus daruri – suluri de mătase aneză, transparentă şi strălucitoare, şiraguri de perle Luminoase, dantele fine, vase antice şi camee. În scurt timp Josephine avea să descopere că, oferindu-i acele darurj nobilii urmăreau s-o mituiască. Bonaparte impunea birurj grele populaţiei cucerite, golind palatele şi conacele de preţioase opere de artă; oaspeţii săi de rang înalt sperau s-o convingă pe Madame Bonaparte să-şi folosească influenţa pentru a reduce amploarea acţiunilor de spoliere întreprinse de soţul său.

  Petiţionarii care şi-au adus darurile şi i-au prezentat omagii lui Josephine au fost frapaţi de farmecul şi graţia ei dar şi scandalizaţi de ţinuta pe care o arbora. Moda deocheată a Directoratului francez nu pătrunsese încă în Italia catolică; atât femeile, cât şi bărbaţii se uitau chiorâş la materialele semitransparente ale rochiilor ei, la braţele ei goale, la tunicile purtate peste pantaloni strâmţi de culoarea pielii, la părul ei lăsat liber pe lângă obraji şi împodobit cu ghirlande de flori.

  Ei catalogau drept păgână şi imorală această naturaleţe vestimentară de sorginte antică, altfel spus o invitaţie la dezmăţ şi desfrânare. Clerul a protestat, ziarele au publicat articole ce denunţau deprinderile neruşinate ale franţuzoaicelor, iar peste tot se şuşotea -bârf ele pornind poate chiar de la Louise Compoint, slujnica pizmaşă a lui Josephine, cu care aceasta se certase când sosiseră la Milano – că libertinajul cetăţencei Bonaparte era pe măsura nonconformismului ei vestimentar. N-a trecut mult timp şi relaţia ei cu Hippolyte Charles a devenit de notorietate publică.3

  Totuşi, când s-a reîntâlnit în cele din urmă cu soţia sa, Napoleon nu a părut afectat de toate aceste zvonuri denigratoare. O îmbrăţişa, o mângâia şi o dezmierda cu pasiune pe Josephine, tot timpul şi în văzul oricui, jucându-se cu ea de parcă ar fi fost copil, tachinând-o, făcând-o să plângă şi copleşind-o cu mângâieri viguroase şi obscene”. Jenaţi de comportamentul lui, spectatorii ocazionali ieşeau din camera sau se uitau pe fereastră.

  „Tu îmi stăpâneşti toate gândurile”, îi scria el, când nu erau împreună. „Dacă mă oboseşte zarva din jur, dacă mi”6

  Ă de ceea ce va urma, duc mâna la inimă şi simt portretul

  — Acolo; îl contemplu, şi dragostea mă umple de fericire.” î? Ata lumea observa că Napoleon era subjugat de farmecele tiei sa^e înşfăcate sumar şi că numai cu preţul unui efort

  & „raornenesc a reuşit să se smulgă de lângă ea, după doar îtouâ zile petrecute împreună.

  În scrisorile pe care i le-a expediat din tabăra de la Pastiglione o tachina că îşi găsise un amant, iar când îosephine i'a trimis un potenţial candidat la postul de furnizor îe provizii al trupelor lui (posibil pe Antoine Hamelin sau pe HipPolyte) >a certat-o, reproşându-i că „îl cunosc de multă vreme şi foarte BINE pe acest domn, pe care mi 1-ai recomandat în vederea încheierii unui contract de afaceri”4.

  Bonaparte îi jura soţiei că nu era gelos („Am o părere mult prea bună despre iubita mea adorată, ca să mă las stăpânit de asemenea sentimente”), dar asta nu 1-a împiedicat să ordone ca toate scrisorile ei să-i fie aduse la cartierul general, ca să le poată deschide şi citi.

  O iubea la nebunie, dar cunoştea povestea ei; ştia că, dacă e lăsată singură prea mult timp, putea fi tentată să-1 înşele. Auzise şi el zvonurile sordide răspândite de către Murat, aşa că pe parcursul ultimelor luni fusese ros de gelozie.

  Nu exista decât o modalitate de a se asigura de fidelitatea ei.

  Trebuia să vină cu el pe câmpul de luptă, în timpul campaniei militare.

  „Până acum câteva zile, credeam că te iubesc”, îi scria el, după ce se despărţise de ea la Milano, „dar după ce te-am revăzut simt că te iubesc de o mie de ori mai mult.” I-a dat mtâlnire la Brescia, şi ea s-a dus acolo, spre sfârşitul lui iulie, cu servitoarea sa, cu Antoine Hamelin şi cu o trăsură plină de cufere.

  , Drumurile erau pline de soldaţi, unii mărşăluind rapid ^coloană, alţii mergând în dezordine, mai încet. Tot felul de Căruţe încărcate cu răniţi şi provizii se târau hurducăindu-se, lar curieri rapizi, călărind ca vântul pe caii lor superbi, se Perindau de la o tabără la alta. Privind de la geamul trăsurii Peste câmpia verde şi lată, Josephine vedea trâmbele de care se ridicau în văzduh şi auzea în depărtare bubuituj artileriei.

  Revederea ei cu Napoleon în Brescia a fost scurtă, dar plină de evenimente. Din nou a copleşit-o cu atenţiile Iui5 făcând practic dragoste cu ea sub ochii statului său major ş j ai altora. Era, însă, preocupat, brutal şi neatent, din cauza deselor buletine pe care le primea şi a ordinelor ce trebuia transmise, pe măsură ce lucrurile evoluau. Şi asta fiindcă la doi paşi se afla o armată austriacă ce mărşăluia spre Mantua, fiind posibil să mai fie trimise peste Alpi şi alte trupe inamice.

  Cu mulţi ani mai târziu, Josephine i-a povestit unui confident, contele de Segur, că în timpul şederii lor în Brescia, oraş care făcuse parte din Republica Veneţiană independentă, guvernatorul oraşului, mult mai ostil noilor cuceritori francezi decât austriecilor, se hotărâse să-1 predea pe generalul Bonaparte duşmanilor lui. Ştiind că austriecii ajunseseră foarte aproape, a luat legătura cu ei în secret şi le-a promis să-1 reţină pe Bonaparte în împrejurimile oraşului, ca să poată fi capturat.

  În ziua când generalul şi soţia lui se pregăteau să plece din Brescia, guvernatorul a încercat să-i convingă să mai rămână, invitându-i seara la o petrecere şi sperând, negreşit, că aveau să rămână acolo şi peste noapte. Josephine a făcut însă mofturi, plictisită de atâtea sindrofii oficiale – cum i-a spus ulterior mătuşii Edmee, într-o scrisoare – şi dornică să plece mai repede de-acolo. Bonaparte ar fi vrut să mai stea, dar Josephine s-a opus categoric. Nu au căzut de acord, până în clipa în care Josephine a bătut din picior cu încăpăţânare şi 1-a forţat practic pe soţul său să cedeze. Şi a cedat ^ descoperind apoi, după ce parcurseseră doar câţiva kilometri, că armata austriacă începuse să cotropească oraşul. Dacă ar fi plecat o idee mai târziu, Bonaparte ar fi căzut prizonier.

  Nu era prima oară când Josephine îi purta noroc soţuH11 său. Bonaparte era convins acum că şansa de care se bucura în lupte, în politică şi în toate domeniile importante ale vieţ11 se datora faptului că o întâlnise pe Josephine şi se îndrăgostise , ea. Josephine era vraja, talismanul lui; din clipa în care * i uniseră destinele, Bonaparte repurtase numai succese. Era gur că în actuala campanie se va acoperi de glorie graţie *ui Josephine.

  Când au ajuns, însă, la Verona, numărul austriecilor era i rnai mare – cât vedeai cu ochii se înşiruiau coloane sinistre L oameni şi echipament militar, care coborâseră din nord, nrin pasul Brenner. Bonaparte a trimis-o imediat pe soţia sa, Ljpreună cu servitoarea, Louise, la Peschiera, localitate situată la circa treizeci de kilometri distanţă, pe malul lacului Garda, ordonândii-i lui Antoine Hamelin să le escorteze, însă şi aici, Josephine continua să fie în primejdie, tabăra inamicului fiind atât de aproape de oraş, încât noaptea se vedeau clar luminile de la focurile de bivuac.

  Josephine era foarte speriată. Comandantul francez al oraşului Peschiera nu-i putea asigura o protecţie deplină. Ca ostatic, Josephine ar fi fost o persoană foarte valoroasă, lucru pe care austriecii 1-ar fi descoperit cu uşurinţă, dacă ar fi ajuns să cucerească oraşul. Toată noaptea aceea, Josephine a zăcut întinsă pe pat, complet îmbrăcată, dormind pe furate şi aşteptându-se să i se spună, din clipă în clipă, că trebuia să-şi continue fuga.

  A doua zi dimineaţa a apărut Junot, cu o escortă de dragoni. Bonaparte îi ordonase să-i ducă pe Josephine, pe Louise şi pe Hamelin la Castelnuovo. Dar, în momentul în care Junot a ajuns în Peschiera, prezenţa austriecilor a făcut imposibilă aplicarea acestui plan, aşa că au pornit spre vest, Pe malul lacului Garda, sperând să ajungă cu bine la tabăra de la Castiglione.

  Trăsura s-a urnit din loc, secondată de pârâitul muschetelor; Josephine avea nervii încordaţi la maximum şi îşi Slrnţea capul zvâcnind de durere, în aerul acela îmbâcsit de „grosul înţepător de cartuşe arse şi praf de puşcă. Prezenţa 1 m campania militară a soţului încetase să mai fie o entură, transformându-se într-un coşmar cumplit. Legănatul i°lenţ al trăsurii, ţipetele ascuţite ale călăreţilor de afară de e ori vreo navă de război trăgea în ei, precum şi văicărelile Lui Louise, care nu mai contenea cu plânsul, o enervau pe Josephine, făcând-o să se sufoce şi să tremure de spaima.

  La un moment dat, nişte puşcaşi de pe vasul de războj şi-au îndreptat tirul asupra trăsurii. Vizitiul a pocnit din bicj mânând caii mai repede, iar Junot le-a ordonat dragonilor s^ răspundă cu focuri de armă. Curând, însă, pasagerii au simţit o zdruncinătură violentă, după care trăsura s-a balansat şi s-a oprit brusc. Unul dintre cai fusese rănit, iar un călăreţ zăcea ucis. Nu puteau merge mai departe, sub acest tir ucigaş.

  Supunându-se ordinelor zbierăte de Junot, femeile şi Hamelin s-au dat jos din trăsură şi au coborât într-un şanţ adânc de lângg drum – unde, din fericire, nu era apă acum în toiul verii.

  Cu multe precauţii, călătorii au mers prin şanţ, fără să fie văzuţi de către inamicul de pe lac; Josephine şi Louise, încălţate cu pantofi subţiri, înaintau ţinându-şi poala rochiei pe braţ. Junot a ordonat să fie deshămat calul mort astfel încât trăsura să-şi poată continua drumul, în cele din urmă, când au ajuns într-un loc unde nu mai erau expuşi tirului duşmanilor, pasagerii s-au urcat înapoi în trăsură şi, răvăşiţi după pericolul prin care trecuseră, şi-au continuat călătoria.

  Când au ajuns la Desenzano, s-au oprit, nemaiputând înainta din cauza aglomeraţiei, în noaptea precedentă, aici se dăduse o luptă, pe parcursul căreia ambele armate încercaseră să ocupe drumul. De o parte şi de cealaltă a şoselei, lanurile cu holde până la brâu erau pline de cadavre şi muribunzi, cai căzuţi şi arme abandonate. Echipele de salvare care tocmai ajunseseră în zonă le ofereau apa supravieţuitorilor, jefuiau cadavrele duşmanilor sau luau prizonieri, îngreţoşaţi din cauza duhorii infernale care infesta văduhul, pasagerii îşi ţineau la nas batiste parfumate.

  Miasmele de pe câmpul de luptă, imaginea răniţilor, cu uniformele lor semeţe acum pline de praf şi sânge, aştept^ să vină căruţele sanitare, au făcut-o pe buna Josephine & izbucnească în plâns; şi încă mai plângea, deznădăjduita ŞJ istovită, când trăsura a ajuns în cele din urmă la CastigH0112' iar Josephine s-a aruncat în braţele întinse ale lui r^ i plac onorurile care mi se aduc fo această ţară şi adesea mă plictisesc„ „Curaj, draga mea„, o consola Bonaparte pe soţia sa, care era peste măsură de agitată şi neliniştită. „Am să-1 fac pe Wurmser„ – comandantul austriac – „să plătească scump pentru lacrimile pe care le-ai vărsat din cauza lui.”

  A dus-o în coliba ţărănească de piatră, care servea, pe moment, drept cartier general şi aici Josephine a putut să se lungească şi să-şi recapete întrucâtva puterile. Bonaparte nu-i putea oferi soţiei sale mai mult de câteva ceasuri de siguranţă iluzorie. Armata austriacă se apropia cu repeziciune. Dacă nu pleca imediat, Josephine risca să fie prinsă în focul luptei ce avea să izbucnească în curând.

  Bonaparte i-a oferit o mie cinci sute de ludovici lui Antoine Hamelin şi i-a dat-o în grijă pe soţia lui, cerându-i s-o ducă imediat în Toscana. Semnase un tratat cu marele duce texan; dacă francezii izbuteau să apere Castiglione şi împrejurimile oraşului, nu vor avea loc incursiuni ale austriecilor pe teritoriul toscan.

  Hamelin a instalat-o pe Josephine în trăsură, după care au pornit iar la drum, de data asta spre sud, prin câmpia ce ducea spre Apenini.

  În următoarele câteva săptămâni, în cea mai caniculară Perioadă a toridei veri italiene, Josephine şi însoţitorul ei au rătăcit din oraş în oraş, aşteptând cu febrilitate veşti despre Aflata franceză şi neştiind niciodată cu certitudine – când se Preau pentru a înnopta – dacă nimeriseră printre prieteni au duşmani. Prin ţinut circulau tot felul de zvonuri – că Austriecii cuceriseră Lombardia, izgonindu-i pe francezi; c^ Wurmser se pregătea să se răzbune crunt pe toată Italia; Ca generalul Bonaparte murise, iar văduva lui călătorea cu cadavrul după ea, închis într-un coşciug, în timp ce Josephine şi Hamelin se aflau în Florenţa, florentini curioşi au dat buzna în casa unde locuiau cei doi ca să vadă cu ochii lor trupul neînsufleţit al faimosului general francez.

  Ajunseseră la Livorno când au primit vestea îmbucurătoare că Bonaparte i-a învins pe austrieci la Castiglione şi că mii de soldaţi inamici au fost făcuţi prizonieri. N-au apucat, însă, să respire uşuraţi, fiindcă le-au parvenit noi informaţii. Armata lui Bonaparte suferise o grea înfrângere la Rovereto, şi apoi din nou la Bassano; trupele lui se împrăştiaseră şi o rupseseră la fugă.

  Îngrozită, Josephine trecea prin chinurile iadului. Fără Bonaparte şi armata lui, care s-o ocrotească, soarta ei era pecetluită. Deprimată, profund tulburată şi suferind de o groaznică durere de cap, îşi imagina tot ce putea fi mai rău pe lume1. Deşi nu întrevedea nici o şansă să scape cu viaţă, a izbutită să comunice cumva cu Hippolyte. Au aranjat să se întâlnească la Brescia. Acolo, în cartierul general al lui Bonaparte, Josephine, Hamelin şi Hippolyte au cinat toţi trei, în lipsa generalului, apoi Josephine şi amantul ei au petrecut noaptea împreună în dormitorul lui Bonaparte, păziţi de o cameristă grijulie şi de un grenadier cumsecade, postat afară, la uşă.

  La scurt timp după ce s-a întors la Milano, la începtul lunii septembrie 1796, Josephine i-a trimis o scrisoare mătuşii sale, Edmee. Din nou se simţea întrucâtva în siguranţă, fiindcă înfrângerile trecătoare ale lui Bonaparte fuseseră urmate de o campanie militară victorioasă. Ultimele săptămâni se dovediseră, însă, greu de suportat de către Josephine. Cu toate suferinţele prin care trecuse – de la frica de moarte şi de tirul inamicului, până la accese urâte de boală sau neajunsuri minore, dar supărătoare, cum fuseseră insomniile sau locuinţele neconfortabile – săptămânile acelea i se păruse^

  I Oişte luni nesfârşite. Un tânăr ofiţer de cavalerie, baronul ^^on-Nisas, care a întâlnit-o în acea perioadă, a remarcat că. {adarne Bonaparte plângea mereu, de câteva ori pe zi, crizele Lând declanşate chiar şi de cel mai neînsemnat fleac.

  Se simţea epuizată, cu nervii întinşi la maximum. Era aţa să renunţe la viaţa grandioasă, la recepţii şi onoruri, la Lrnianentele ofrande care i se aduceau (în timp ce se afla la Lucea, i s-a făcut cinstea de a i se oferi uleiul sacru de încoronare, cu care erau unşi regii, odinioară). „Aş prefera sa fiu ° Persoană obişnuită în Franţa”, îi spunea ea mătuşii.

  Nu-mi plac onorurile care mi se aduc în această ţară şi, adesea, mă plictisesc.„ „Este adevărat că starea sănătăţii mă face melancolică„, adăuga ea, „fiindcă viaţa mea e lipsită de confort. Dacă fericirea ar putea garanta sănătatea, atunci m-aş simţi bine.

  Am cel mai bun soţ din lume.„ Şi continua să-i povestească lui Edmee cât de bun era Bonaparte cu ea, cum o adora „ca pe o zeiţă”, grijuliu să nu ducă lipsă de nimic niciodată. Se purta frumos şi cu copiii ei, trimiţându-le daruri – un ceas cu email incrustat cu perle pentru Hortense şi un ceas de aur pentru Eugene. Categoric, ea şi copiii erau înconjuraţi cu multă dragoste.2

  Şi, totuşi, dacă i-ar fi mărturisit întregul adevăr lui Edmee, ar fi trebuit să mai adauge că Bonaparte era un soţ care excela prin absenţă, îl văzuse numai două zile în iulie şi alte trei în august, în septembrie, Bonaparte fusese la Milano, timp de o săptămână şi jumătate, însă în cea mai mare parte a acestei perioade participase la întruniri oficiale şi avusese lungi întrevederi cu ofiţerii săi. Şi când erau împreună, avea un aer preocupat, fie pierdut într-o adoraţie senzuală, fie cu gmdul la treburile militare. De fapt, stătuse mai puţin timp cu cel de-al doilea soţ în cele şase luni de căsnicie, decât cu CaPriciosul Alexandre Beauharnais.

  Din nou, spre sfârşitul toamnei, Bonaparte a presupus că

  °sephine era însărcinată şi, în scrisorile trimise de pe front, mtreba „ce-i mai făcea burtica”, în realitate, petrecuseră Atât de puţin timp împreună, încât probabilitatea unei sarcinj era foarte redusă. Deşi Bonaparte era fascinat de „mica Pădure Neagră” a lui Josephine, pe care îi plăcea să o vadă şi să o sărute (denumirea era un calambur destul de complicat„Pădurea Neagră” reprezenta termenul argotic pentru piaţa valorilor, fiind aşadar o aluzie la valoarea de marfă a sexului lui Josephine), făcea rar astfel de „vizite”. Totuşi, spera ca ea să-i dăruiască în curând un copil, dorinţă pe care s-ar putea s-o fi împărtăşit şi ea.3

  Adevărul era că Josephine nu-şi cunoştea soţul prea bine, deşi se obişnuia tot mai mult cu el, pe parcursul scurtelor perioade petrecute împreună. Faima tot mai mare de care se bucura nu-i schimbase felul de a fi. Deşi în ultimul an ajunsese să fie tot mai celebrat şi admirat, nu considerase de cuviinţă să-şi modifice înfăţişarea; vestimentaţia lui, deşi mai puţin jerpelită decât atunci când îl văzuse prima oară Josephine, era simplă – costum la un rând, încheiat până la gât, cu o banda îngustă de broderie aurie, pană tricoloră la pălărie – iar felul lui de a fi modest, în ce priveşte aspectul exterior, era în continuare extrem de slab, ceva mai scund decât înălţimea medie (estimările cele mai favorabile privind talia lui Bonaparte sugerează o înălţime de l, 67 metri; Josephine avea circa 1,52 metri). Bonaparte continua să-şi poarte părul, care era rar şi pudrat, ceva mai lung decât prevedea moda. Faţa mică, cu buze înguste şi nas lung, era ciudată, aproape grotescă, fruntea lată încreţită tot timpul de griji, ochii enormi sclipeau de inteligenţă, iar în momentele de bună dispoziţie licăreau jucăuş. Avea gesturi rapide şi vioaie; în plus, rostea cuvintele cu un accent puternic şi pe un ton brusc şi tăios.

  Deşi vorbea tare şi răsunător, vocea cântată a lui Bonaparte era un fel de ţipăt răguşit, care îi făcea pe cei din jur să renunţe la orice deferentă şi să-şi bage degetele în urechi.

  Avea rezerve inepuizabile de energie, astfel încât adesea se foia încolo şi încoace, sau prefera o plimbare ori o partida de călărie. Şi călărea năvalnic, năpustindu-se vijelios pe orice fel de teren, fără să ţină seama de obstacole, oricât ar fi fjr>ct , primejdioase. Dacă i-ai fi sugerat să ocolească vreun hăţiş, etln copac căzut sau vreun fir de apă ieşit din albie, te-ai fi jes cu una dintre privirile lui sumbre şi străpungătoare, râdea deseori, dar nu se lovea niciodată prea rău; după fiecare căzătură, striga pur şi simplu: „Mi-am frânt gâtul!”, se ridica j încăleca la loc. Nimeni nu îndrăznea să facă vreun C0rnentariu pe marginea acestor accidente frecvente, ternându-se de mânia lui, însă în particular cei din anturajul lui îşi făceau griji că, în orice moment, un singur salt nesăbuit sau un galop îndrăzneţ ar putea pune capăt carierei, dacă nu chiar şi vieţii lui.

  Mai grav, însă, era faptul că Bonaparte îi silea şi pe alţii sa i se alăture în escapadele acestea vijelioase prin ţară. Ori de câte ori conducea o caleaşca sau vreun alt vehicul uşor, insista ca soţia şi alţi prieteni să-1 însoţească în goana sa peste câmpurile arate sau peste întinse meleaguri pustii, când roţile trăsurii săreau periculos dintr-o hârtoapă în alta.

  Pasagerii sufereau la fiecare hurducătură, stând cu degetele încleştate pe mânerele portierelor atunci când trăsura lua curbele pe două roţi, gata să se răstoarne. Până şi cel mai rezistent dintre supravieţuitorii acestor excursii periculoase ajungea acasă cu inima cât un purice, de frică.

  Josephine începuse să-şi dea seama că lui Bonaparte îi făceau plăcere necazurile celorlalţi. Nu-i punea numai în pericol, ci se şi distra tachinându-i până dincolo de limitele bunei-cuviinţe, adresându-le tot felul de insulte şi porecle absurde, ciupindu-i de nas sau trăgându-i rău de urechi. Fără îndoială că glumea, însă joaca lui avea ceva tăios, fiindcă Bonaparte era lipsit de tact în societate, iar atitudinea stângace Şi vorba lui certăreaţă reprezentau maniera sa de a comunica norrnal; pe deplin conştient de aceste cusururi, el nu făcea să se enerveze şi mai tare.

  Toată toamna anului 1796, când Bonaparte a fost plecat vreme, Josephine şi-a împărţit timpul între cele două Pasiuni ale sale, pentru Hippolyte Charles (pe drumuri şi el, aProape mereu şi remarcându-se prin vitejie în bătălia de la St. Georges, la mijlocul lui septembrie) şi pentru contractele militare. De asemenea, o chemase să-i ţină de urât pe prietena sa de la Paris, vulgara, maniaca şi veşnic amuzanta Fortunee Hamelin. O dată cu Fortunee, au mai venit o sumedenie de croitori, peruchieri, modiste şi bijutieri, toţi dornici de comenzi, nu numai de la Madame Bonaparte şi eleganele ei prietene, ci şi de la puţinele, dar curajoasele, doamne milaneze care începuseră să adopte stilul pariziencelor.

  Căci Josephine avea adepte – ce-i drept, nu prea numeroase – care îi urmau exemplul; dacă îşi punea o tunică roz decoltată, cu o trenă cu franjuri negre şi nişte mâneci negre transparente, se găseau imediat câteva contese italiene care să comande veşminte identice – şi, de asemenea, mănuşi lungi de culoarea nucilor, pantofi din piele galbenă şi ciorapi albi cu monede verzi – într-un cuvânt cam tot ce prefera doamna generalului. Ba mai mult, câteva dintre ele imitau „coafura dragon”, care le plăcea pariziencelor – un mic coif militar pus în vârful unui ciuf din bucle asimetrice – şi copiau obiceiul lui Fortunee Hamelin de a-şi acoperi pieptul cu tot felul de pietre preţioase, astfel încât ajungea să sclipească asemenea unui „un râu de diamante”, în lumina luminărilor.

  Nu e de mirare, aşadar, că tradiţionaliştii şi clerul reacţionau puternic la ceea ce ei considerau a fi corupţia milanezelor. Din nou s-au făcut auzite denunţuri de la amvoane şi au apărut pamflete care o înfierau pe Madame Bonaparte, scandalos de sumar îmbrăcată; soţii îşi povăţuiau, cu asprime, soţiile şi fiicele să nu adopte comportarea urâtă a franţuzoaicelor, cu felul lor neruşinat de a vorbi şi cu privirea lor directă şi lipsită de feminitate, în gloata de linguşitori de la palatul Serbelloni s-au format facţiuni, unele favorabile francezilor şi moravurilor lor republicane îndrăzneţe, altele detestându-i în taină pe cotropitori; lumea mormăia că Josephine Bonaparte ar trebui să se întoarcă la Paris, unde îi era locul.

  Murmurul milanezilor nemulţumiţi s-a transformat îo bombănit făţiş, apoi a cedat locul plângerilor atunci când Lui Napoleon au început din nou să piardă bătălii; faţa zecilor de mii de soldaţi austrieci care dădeau năvală este Alpi, Bonaparte întrevedea disperat posibilitatea să oiardă tot ceea ce câştigase din primăvară şi până în acel Moment. Dar, ulterior, în mlaştinile de lângă Arcole, situaţia a inversat, Napoleon obţinând o mare victorie. Din nou, a dat o pildă de vitejie, traversând un pod sub focul inamic şi îtnbărbătându-şi oamenii, cu acelaşi neastâmpăr, în toiul luptei” pe care îl manifesta şi atunci când străbătea vijelios nielagurile, cu caleaşca lui.

  „In fine, adorabila mea Josephine, am renăscut”, scria el, în culmea fericirii, după bătălie. „Nu mai am în faţa ochilor spectrul morţii, iar inima mea tresaltă de bucurie.” Şase mii de ostaşi inamici fuseseră omorâţi pe câmpul de luptă, iar alţi cinci mii căzuseră prizonieri. Napoleon scăpase de la moarte, nu o dată, ci de două ori: atunci când adjutantul lui se aruncase eroic între comandantul său şi gloanţele care 1-ar fi ucis în mod sigur, şi a doua oară când fratele lui mai mic, Louis, care slujea ca aghiotant, 1-a scos dintr-un canal, în care altminteri s-ar fi înecat.

  Entuziasmat de victorie şi îmbărbătat de convingerea nelipsită că era invulnerabil, generalul şi-a îndreptat gândurile spre soţia sa. „Doamne Sfinte! Ce fericit aş fi dacă te-aş putea vedea, aşa drăguţă cum eşti, la toaletă, cu umerii tăi delicaţi, sânii micuţi şi albi, dar atât de elastici şi tari, iar deasupra un căpşor frumos, cu basma de creolă, atât de apetisant că-ţi vine să-1 mănânci.” Şi zăbovea asupra fiecăreia dintre formele ademenitoare ale trupului ei, oprindu-se mai ales la „mica Pădure Neagră”. „O sărut de mii de ori şi aştept cu nerăbdare să fiu în ea.” „A trăi în Josephine”, scria el, „înseamnă a trăi în Câmpiile Elizee. Te sărut pe gură, pe ochi, pe umăr, pe sâni, Peste tot, peste tot!”

  În decembrie, Josephine a primit la Milano vizita i sale, Pauline Bonaparte, sora lui Napoleon, o fată Şaisprezece ani, vioaie, neascultătoare şi izbitor de Frumoasă. Pauline, căreia în familie i se spunea „frumuşica Paulette”, era de nestăpânit şi vădea o senzualitate debordanta La treisprezece ani se îndrăgostise de un seducător absolut anost, în vârstă de patruzeci de ani, Stanislas Freron, un prieten de-al lui Barras. Eforturile lui Bonaparte de a o despărţi pe Paulette de iubitul ei desfrânatnu făcuseră decât s-o îndârjească şi mai mult în hotărârea de a se mărita cu el, aşa că la vârstă de cincisprezece ani s-a logodit în taină cu alesul său.

  Cu o încăpăţânare ce-şi găsea corespondent doar în firea sa frivolă şi sentimentală, Paulette a anunţat că Freron era singurul bărbat pe care îl va iubi vreodată, fiind deranjată de faptul că familia nu îl accepta ca pe viitorul ei soţ. Dar i se părea de-a dreptul revoltătoare opoziţia cumnatei sale, Josephine, pe care nu o întâlnise niciodată, însă auzise de renumele ei de mare destrăbălată.

  Când a venit la Milano, însoţită de unchiul său Fesch, un preot rubicond şi bun la suflet, care trăgea şi el profituri de pe urma aprovizionării armatei, Paulette era foarte pornită împotriva lui Josephine, şi nici după ce au făcut cunoştinţă nu şi-a schimbat atitudinea. Această antipatie faţă de cumnata sa a crescut de la o zi la alta, pe măsură ce Paulette observa farmecul incontestabil al lui Josephine – faţa drăgălaşă şi dulce, silueta suplă, eleganţa naturală, bunătatea şi şarmul ei copleşitor. Invidia amplifica antipatia lui Paulette, o invidie stârnită nu numai de abilitatea socială a cumnatei ei, ci şi de garderoba ei bogată şi din ce în ce mai substanţială, de bijuteriile şi perlele ei, pe scurt de poziţia ei de lider al modei.

  Paulette nu se mulţumea doar cu faptul că era admirată pentru frumuseţea sa incontestabilă, ci aspira să fie ea cea care dădea tonul în modă – ulterior, Bonaparte avea s-o poreclească „regina zorzoanelor”, din cauza slăbiciunii ei pentru tot felul de podoabe – aşa că nu-şi putea reprima ciuda înveninata când o vedea pe Josephine ocupând locul la care râvnea şi ea.

  Fără să se sinchisească de eforturile lui Josephine de a se împrieteni cu ea, Paulette era răutăcioasă şi rece cu aceasta cumnată a sa, fiind supărată pe ea din cauza lui Freroo, J2jnuind-o pentru toaletele sale somptuoase şi manifestându-şi gelozia când Napoleon se arăta pasionat şi afectuos, ca de ^bicei, cu soţia sa. Rivalitatea unilaterală dintre cele două feinei se baza în mare parte pe ideea lui Pauline că ea, la jgprezece ani, era mult mai frumoasă decât fusese Josephine vreodată.

  Când Josephine şi Paulette s-au dus la Bologna, la începutul anului 1797, pentru a se afla în preajma lui jsjapoleon în următoarea fază a campaniei sale militare, rivalitatea s-a preschimbat în răutate făţişă. Obraznică, Paulette a început s-o maimuţărească pe Josephine, luând-o peste picior şi făcând tot soiul de remarce maliţioase. Uitând de marea ei pasiune pentru Freron, cocheta ostentativ cu nenumăraţii ofiţeri din Bologna, inclusiv cu Hippolyte Charles, ştiind – fiindcă îi plăcea să plece urechea la bârfe că n-o putea răni mai tare pe cumnata sa decât furându-i amantul.

  În continuare bolnavă, chinuită de coşmaruri în care Bonaparte apărea mort, îndurerată de insultele, jignirile şi uneltirile tinerei sale cumnate, Josephine a început să tânjească după Paris, unde s-ar fi simţit mult mai bine, în mijlocul prietenilor.4 Le trimitea daruri celor de care îi era dor: o pălărie de pai de la Livorno, pentru Therese Tallien, cârnaţi şi brânză pentru Jean Tallien, un şirag de corali pentru fiica lor, Thermidor, lichioruri italieneşti pentru Barras.

  „Mi-e greu să stau departe atâta vreme de scumpii mei copii”, îi scria ea lui Hortense. „Ard de nerăbdare să-i strâng la piept. Am toate motivele, totuşi, să sper că această clipă va veni în curând şi asta mă va ajuta să mă restabilesc pe deplin.” După ce capturase, în fine, fortăreaţa Mantua, care era un important punct strategic, Bonaparte continua Campania militară, atacând statele papale. La sfârşitul lunii ^oruarie 1797, papa pierduse Bologna, Ferrara, Ravenna şi V^cona; cea mai mare parte a Italiei era acum în mâinile ancezilor. După încheierea luptelor vor putea merge cu toţii aşa – sau cel puţin aşa spera Josephine.

  „Scrie-mi mai des”, o îndemna ea pe Hortense. N-a_4 mai primit de mult timp veşti de la tine. Lubeşte-o^pe marna ta cum te iubeşte şi ea, şi vei afla ce înseamnă să jidori pe cineva. La revedere, micuţa mea Hortense. Mămica te îmbrăţişează şi te iubeşte din tot sufletul.”5

  Josephine tânjea să se întoarcă acasă – însă, deocamdată, Bonaparte avea alte planuri. Voia să se bucure o vreme de cuceririle sale. A închiriat Villa Crivelli, în Mombello, la câţiva kilometri de Milano, unde şi-a invitat rudele să petreacă vâra împreună cu el şi cu Josephine.

  Aşadar, urma o vacanţă cu familia soţului, nu a sa. Pe Paulette şi pe Joseph îi cunoştea deja; prima era odioasă, iar al doilea acru şi cârcotaş. În curând, avea să-i întâlnească şi pe ceilalţi: Elisa, Caroline, Louis şi Jerome, împreună cu soacra sa, Letizia. Bonaparte mai avea un frate, Lucien, pe care nu-1 invitase, însă, la Mombello, deoarece ofensase familia însurându-se cu o femeie nepotrivită.

  Josephine era foarte preocupată de treburile casei, în aprilie, când se pregătea să se mute la Villa Crivelli. Bonaparte voia ca Paulette să se mărite şi trecea în revistă ofiţerii cei mai potriviţi pentru rolul de soţ. Aşadar, trebuia să facă aranjamentele necesare pentru încheierea acestei căsătorii, concomitent cu rezolvarea problemelor complicate legate de găzduirea rudelor prin alianţă, precum şi a celorlalţi musafiri, pe care Bonaparte avea să-i invite, cu siguranţă.

  Vila avea nevoie de reparaţii, trebuia cumpărat mobilier, iar servitorimea necesita o permanentă supraveghere.

  Şi, ca de obicei, mai era şi Hippolyte, dorinţa sufletului ' ei, deopotrivă motiv de bucurie, dar şi de suferinţă. Cum va t reuşi oare, în mijlocul atâtor oameni şi cu o sumedenie de, treburi pe cap, să se ocupe şi de el?

  Familia noastră nu va duce lipsă de nimic”

  Toţi trandafirii din grădinile Villei Crivelli erau în floare la începutul lui iunie 1797, când Madame Letizia Bonaparte, împreună cu copiii ei mezini, Caroline şi Jerome, au coborât din trăsură şi au îmbrăţişat cu privirea elegantul castel din faţa lor. Purtând, ca întotdeauna, o rochie neagră sobră, cu mâneci lungi, pantofi negri şi pălăria neagră cu voal, portul tradiţional al văduvelor corsicane, făcea o notă contrastantă cu bogăţia de culori din jurul ei, nuanţele vii de roşu şi roz ale florilor, razele aurii ale soarelui care se revărsau peste pajiştile verzi, albastrul şi verdele livrelelor cu care erau îmbrăcaţi servitorii postaţi în jurul trăsurii, gata să-şi ofere serviciile.

  Madame Bonaparte, foarte admirată pe timpuri pentru frumuseţea sa, arăta şi acum bine, la cei aproape cincizeci de ani ai săi, deşi ochii negri şi vicleni erau înconjuraţi acum de riduri, iar părul, cândva negru şi bogat, se rărise şi încărunţise.

  Excesiv de mândră, semeaţă şi intolerantă faţă de manifestările de frivolitate, această femeie avea întipărită pe trăsăturile sale ascuţite o expresie de integritate sumbră, care venea din deprinderea de a vedea viaţa ca pe o serie de lupte încrâncenate 'nipotriva unei sorţi amare. Era o supravieţuitoare.

  În copilărie, Letizia înfruntase primejdiile revoluţiei Corsicane, umblând cu un pumnal la brâu şi înfruntând

  &reutăţile luptei. Trecuse de douăsprezece ori prin chinurile feerii, iar pe unul dintre copii îl născuse de una singură. Se Ptase cu adversităţile implicate de o văduvie prematură şi Cfescuse în sărăcie cei opt copii rămaşi în viaţă, îndurase st°icism suferinţa de a fi expulzată din Corsica şi azvârlită În viitoarea revoluţiei, cu toate incertitudinile ei, ieşind practic nevătămată din cele mai grele încercări.

  După ce depăşise toate obstacolele pe care i le rezervase soarta, Letizia părea prea puţin impresionată de remarcabil^ succes al celui de-al doilea fiu al său. Desigur, ştiuse cum sa chivernisească generoasele sume de bani pe care băiatul [ie trimisese în ultimul an şi jumătate, de când ajunsese brusc o personalitate, şi era încântată de onoarea pe care Poleone al ei o aducea numelui de Buonaparte. Însă clădirea somptuoasa a Villei Crivelli, cu terenul ei princiar şi cu nesfârşita suită de servitori, adunaţi acum s-o întâmpine, o lăsau rece. Cel mult, simţea un fel de dispreţ faţă de luxul acela ostentativ şi confortul desăvârşit. Dar luxul şi confortul au zămislit slăbiciune şi viciu; aşa că ea prefera austeritatea şi cumpătarea.

  Letizia ştia, bineînţeles, cine purta vina pentru această opulenţă ostentativă: cea care îi devenise de curând noră, Josephine Beauhamais. Nu era un secret pentru nimeni faptul că faimoasei vicontese de Beauharaais îi plăcea traiul extravagant şi că risipea bani pe vile închiriate şi armate de servitori; şi asta fiindcă nu-i stătea mintea decât la plăceri şi lenevie. Tot ceea ce auzise Letizia despre nora ei o îndreptăţea s-o dispreţuiască şi s-o condamne cu asprime, pentru că îl sedusese şi îl corupsese pe naivul Poleone.

  Şi când Letizia a întâlnit-o pe Josephine, nimic din primirea caldă pe care i-a făcut-o aceasta nu i-a risipit ideile preconcepute. Letizia a fost dintotdeâuna o femeie respectabilă provenită din mica nobilime corsicană. Vicontesa de Beauhamais – fiindcă aproape nu reuşea să vadă în Josephine o „Madame Bonaparte” – era o târfă, după cum se exprimase ea, fără ca Josephine să audă. Letizia se hotărâse să adopte faţă de nora sa o atitudine corectă şi rece, dar să n-o accepte ş1 să n-o socotească niciodată un membru cu drepturi depl'116 al clanului Bonaparte.

  Dacă Letizia era glacială, dar corectă, fiica ei cea marţElisa, a adoptat faţă de ea o atitudine de-a dreptul osti'a Dolofană şi informă, cu o faţă rotundă neatrăgătoare şi ve KUfhată, Elisa excela prin urâţenie şi nu făcea nici un efort ^. Şj amelioreze aspectul exterior, înfumurată pentru 5 teligenţa ei, îi lua pe toţi peste picior, dovedindu-se extrem! Te răutăcioasă faţă de Josephine.

  Împreună cu Elisa, venise la Mombello şi proaspătul ei Ot pelix Bacciochi, un ofiţer corsican, cu cincisprezece ani mâi mare decât ea, pe care nu-1 putea suferi; se măritase cu el, nesocotind obiecţiile fratelui său, Napoleon, fiindcă la douăzeci de ani era deja fată bătrână şi în afara lui Felix n-o mai ceruse de nevastă nici un alt bărbat. Felix era slab de înger, cu un aer bovin, ineficient şi adesea ridiculizat din cauza numelui său, Bacciochi, care însemna „Sărută-Ochii”. Ştiind că celebrul frate al lui Elisa nu fusese de acord cu căsătoria lor, Felix se simţea, probabil, foarte stânjenit la Mombello.

  Dintre ceilalţi membri ai familiei Bonaparte, Louis, de nouăsprezece ani, aghiotant al fratelui său şi erou în campania din Italia, se remarca prin blândeţea – o calitate rar întâlnită la membrii familiei lor – şi prin cumsecădenia sa. Napoleon ţinea foarte mult la Louis. Îl învăţase carte, îi făcuse de mâncare, îl instruise pentru viaţa de ostaş, crescându-1 practic ca pe propriul fiu. Iar Louis, la rândul său, le dăduse motive de mândrie, fratelui şi familiei. Se remarcase prin acte de bravură extraordinară, trecând de nenumărate ori prin focul inamic ca să transmită mesaje. Iar atunci când fratele său fusese în mare pericol în mlaştinile de lângă Arcole, Louis îi salvase viaţa.

  Dintre ceilalţi membri ai clanului, Caroline, în vârstă de cincisprezece ani, era o fată isteaţă, rumenă în obraji, însă Prea voinică pentru a fi atrăgătoare, iar Jerome, care avea acum treisprezece ani, se remarca doar prin faptul că îl imita Pe fratele său şi făcea glume pe seama celorlalţi. Unchiul esch, fratele vitreg al Letiziei, care venise în Italia cu aulette, în urmă cu şase luni, se mulţumea să rămână undeva a Periferia vieţii de familie, încântat de misiunea de a i armata, pe care i-o încredinţase Bonaparte.

  Lui Joseph, Mie, moştenitoarea care sacrificase pe căsătoriei întreaga sa avere, stătea şi ea cuminte Fi Deoparte. Comportamentul ei rezervat constituia un repr0 constant la adresa cumnatei sale, care, liniştită şi graţioasa prezida la Mombello de parcă ar fi descins dintr-un neam regesc'

  Cu acest prilej au ieşit în evidenţă talentele lui Josephing de femeie mondenă. Bonaparte dorea ca Mombello sa fle ceva mai mult decât un simplu cartier general militar amplasat într-un splendid castel aristocratic; el voia o curte, Or Josephine i-a creat ambianţa unei curţi regale. In vilă, nimeni nu se ocupa de afaceri sau de rezolvarea treburilor curente.

  Ofiţerii sau vizitatorii, care veneau cu depeşe ori petiţii, erau îndrumaţi spre un cort mare amplasat în grădină. Saloanele împodobite şi sălile de primire din vilă găzduiau recepţii şi dineuri speciale, unde avea acces doar elita locală, incluzând artişti şi muzicieni, oameni de stat şi intelectuali, cărora li se permitea să-şi aducă omagiul generalului Bonaparte şi să se aşeze alături de rudele lui semianalfabete la lunga masa oficială.

  Lui Josephine îi plăceau în mod special vastele grădini şi serele din Mombello. Aici, fugind de rudele dezagreabile şi de veşnica forfotă de sub cortul uriaş, se putea plimba pe aleile străjuite de plopi şi pe sub coroanele umbroase ale duzilor şi stejarilor. Aerul cald era înmiresmat de parfumul dulce al iasomiei şi al liliacului, în preajma zidurilor vechi de piatră, creşteau o mulţime de flori colorate – ciclame roşii, nu-mă-uita albastre şi anemone târzii. Păsărele cântătoare, adunate ciorchine, ciripeau prin pădure şi prin tufişurile de pe marginile micilor iazuri albăstrii, iar păsările de apă raţe, lebede, egrete şi cufundaci – alunecau agale pe suprafaţa lucioasă a apei, sub soarele fierbinte.

  Josephine avea o afinitate specială pentru lebede. La Mombello, erau o mulţime de lebede, elegante şi distinse, iar calmul lor i se părea odihnitor, în contrast cu propria stare de agitaţie şi disconfort. Dacă Josephine ar fi fost mai meditativă din fire, s-ar fi văzut în postura unei lebede: şiea ieşise dintr-o adolescenţă de provincială, aidoma puiului oe lebădă lipsit de graţie; ulterior se transformase într-o feme'e Lendidă şi rafinată, aidoma lebedei la maturitate, frumuseţea sf afja venind o dată cu vârsta.

  Ca şi lebedele de la Mombello, în vara anului 1797 sephine ajunsese la apogeul gloriei sale. Trecuse de mult j prima tinereţe, care lăsase în urmă o splendoare vnperceptibilă, un fel de aspect vaporos ce o făcea deosebită, parcă ar fi descins dintr-un basm. Drăgălăşenia şi delicateţea ei, accentuate de părul castaniu strălucitor care 6 revarsa în cârlionţi dintr-un fileu auriu exercitau o atracţie greu de definit. Ochii albaştri, umbriţi de gene lungi, tenul uluitor şi silueta ideală erau, cum îi plăcea lui Bonaparte să spună, „incomparabile”. Femeile mai tinere şi sclipitor de frumoase, ca Paulette Bonaparte de pildă, păreau prea materiale în comparaţie cu farmecul vibrant, eteric şi aproape misterios al lui Josephine.

  La scurt timp după adunarea clanului lui Bonaparte la Mombello, Napoleon a anunţat că sora sa Paulette se va mărita cu generalul de brigadă Victor Leclercq, un ofiţer brav, dar altminteri prozaic şi nearătos, care făcea parte din statul lui major. De bună seamă că Bonaparte mizase pe faptul că Leclercq o va ţine în frâu pe capricioasa Paulette; părerea miresei nu s-a consemnat nicăieri, deşi probabil că Paulette eraâncântată de faptul că se bucura de atâta atenţie şi admiraţie.

  După toate aparenţele, pe fostul ei iubit, Freron, îl dăduse uitării – sau, oricum, nu-1 mai avea prezent mereu în minte.

  Sub privirile Letiziei, care tot timpul tricota ceva în poală, Josephine a făcut pregătirile de nuntă. Era nevoie de multe lucruri – o rochie nouă şi scumpă pentru Paulette, flori, niâncare pentru musafiri, ornamente pentru capela castelului, furierii erau trimişi la Milano de zece ori pe zi, iar căruţele uicărcate cu lucruri înaintau anevoie pe drumul de ţară care ducea la castel.

  În mijlocul acestor preparative, Elisa şi soţul ei nu au

  °st daţi uitării, înlăcrimată, Elisa i-a cerut iertare fratelui au necruţător, pentru că nu ţinuse seama de obiecţiile lui în Vlnfa mariajului său. După o scenă, Bonaparte a cedat, de Dragul familiei, şi a iertat-o pe păcătoasă, consimţind căsătoria lor să primească binecuvântarea în capelă. Aşa^aw în ziua fixată, cele două perechi s-au aflat în faţa altarul^!

  Paulette răpitor de frumoasă, Elisa urâtă, dar triumfătoare După ceremonie, serbările au continuat săptămâni în * Josephine a organizat recepţii şi petreceri, la care Paulette „' Victor Leclercq, Elisa şi Felix Bacciochi au fost gazde cU onoare – alături de Letizia, care stătea pe scaun, cu o figurs distantă şi semeaţă în veşmintele sale negre de văduvă, Şj accepta plecăciunile şi complimentele oaspeţilor cu un aer binevoitor.

  Punctul culminant al festivităţilor de nuntă 1-a constituit o excursie la Villa Villani, pe malul lacului Como, unde familia şi musafirii s-au ospătat copios, încântaţi de focurile de artificii şi de flotila de bărci luminate, care pluteau pe apă. Noii căsătoriţi s-au bucurat de tot felul de onoruri: au călătorit cu trăsuri aurite, escortaţi de escadroane de ofiţeri de cavalerie, cu tunici roşii; au fost întâmpinaţi cu ovaţii de către săteni; timp de două zile s-au simţit de parcă ei, şi nu generalul Bonaparte şi soţia erau adevăratele celebrităţi ale familiei.

  Josephine a fost cea care a organizat toate aceste distracţii grandioase pentru Paulette, Elisa şi soţii lor, însă, în loc să îi aprecieze eforturile şi bunăvoinţa implicită, membrii familiei Bonaparte şi-au înăsprit comportarea faţă de ea. Mai cu seamă Joseph era rece, grosolan şi dispreţuitor; Elisa, deosebit de urâcioasă, iar Letizia, glacială. Paulette, care se purta cel mai unt dintre toţi, îi zicea lui Josephine „baba” şi îi scotea limba când aceasta era cu spatele; o spiona, colporta bârfele pe seama ei şi râdea de felul cum se îmbrăca – un râs care ascundea, însă, multă invidie.

  Potrivit rudelor ei prin alianţă, defectele lui Josephinf alcătuiau o listă foarte lungă. Avea un trecut mai mult deci* dubios, îl ademenise pe Bonaparte s-o ia de nevastă (c^ altfel se putea explica însurătoarea lui cu o femeie atât de bătrână şi indezirabilă?). Ii reproşau faptul că era stearpa; risipitoare şi vulgară, afişându-şi nenumăratele bijuterii

  — Tari cu ° lipsa de Jen^ e8a^ă doar de indecenţa sa în kfa' rje de vestimentaţie. Avea un anturaj imoral. (Aici, la clanul Bonaparte arăta cu degetul spre prietena şi rasa lui Josephine, amanta generalului Berthier, lâfarchesa Visconti, care, cu libertinajul său şi cu obiceiul de e îmbrăca sumar, îl făcea până şi pe Bonaparte să exclame: 3noanine Sfinte! Ce femeie! Ce moravuri!„) „ povara acestei duşmănii îndreptate împotriva ei era atât A. Q apăsătoare, încât Josephine a avut toate motivele să respire uşurată atunci când, spre sfârşitul lui iulie, membrii familiei Bonaparte şi-au văzut de drumurile lor, Joseph plecând la Roma, Elisa în Corsica, unde a luat-o şi pe Letizia, iar Jerome, înapoi la Paris, la şcoală. Din nefericire, Paulette a rămas; îndatoririle militare ale lui Leclercq îl reţineau în Italia, ceea ce însemna că nici pe viitor Paulette nu va rata ocazia de a-şi necăji cumnata.

  Deşi era conştient de atacurile înveninate ale rudelor sale la adresa soţiei lui preaiubite, Bonaparte nu sărise în apărarea ei. Poate că fusese exasperat de neputinţa de a întrona armonia între ei sau, mai plauzibil, cedase slăbiciunii recunoscute pentru rubedeniile sale. El însuşi afirma că rudele făceau tot ce voiau din el1. Nu avea puterea să-i dojenească; cel mult se uita urât la Paulette în timpul acceselor ei de răutate, însă ea nici nu-1 băga în seamă.

  „Familia noastră nu va duce lipsă de nimic”, îi declarase el lui Joseph, la începutul carierei sale triumfătoare. De atunci, nu precupeţise nici un efort pentru a asigura bunăstarea fiecărui membru al familiei, inclusiv a „dezechilibratului” Lucien. Îi copleşise pe toţi cu bani, onoruri şi promovări, şi aşa avea să continue şi pe viitor, în esenţă, loialitatea şi devotamentul lui faţă de rudele de sânge erau mai puternice decât impulsul de a-şi apăra soţia de Bacurile lor.

  Josephine observa acest lucru, îl înţelegea – dar era

  ^Perată. Instinctul îi spunea că, măritându-se cu Bonaparte, e alesese fără să vrea cu noi duşmani – nişte duşmani Penculoşi, duşmani corsicani, genul de oameni care practicau R

  Vendeta şi care n-aveau s-o lase niciodată în pace. Nu-şi îngăduia însă, să se gândească prea mult la aceste fantezii morbide.2] provocau migrene, iar migrenele o sileau să stea în carner& ei zile în şir, incapabilă să-şi reprime stările depresive.

  O dată cu venirea toamnei s-a produs şi o schimbare temporară de decor. Bonaparte s-a dus la Passeriano, ^ Republica Veneţiană, să poarte tratative cu austriecii, iar în septembrie a chemat-o şi pe Josephine. Pe durata a şase săptămâni tensionate, negocierile dintre Bonaparte şi diplomaţii austrieci, din rândul cărora se detaşa în mod special exuberantul şi rotofeiul conte Cobenzl – actor amator, cu o prezenţă impresionantă – s-au derulat cu intermitenţele prilejuite de diverse dineuri oficiale şi recepţii, încheierea unui tratat de pace definitiv era extrem de dificilă, iar Bonaparte, irascibil şi iritat de lungile şedinţe de tratative, se purta uneori ca un copil ursuz. Se uita îmbufnat la Josephine, o ciupea, îi dădea palme, o tachina, ba chiar arunca în ea cu bucăţi de pâine peste masă. Josephine îl privea dojenitor, cu un aer matern.

  Dar şi ei şi austriecilor le venea greu să accepte infantilismele lui. Uneori, urla ca turbatul la diplomaţi, profera insulte, îi ameninţa sau spărgea farfurii, când îl apucau toanele.

  „Imperiul vostru e ca o cotoroanţă de servitoare pe care o siluiesc toţi din casă”, zbiera el la Cobenzl, incapabil să-şi reprime accesele de furie. Gesticulând frenetic, roşu la faţă, Napoleon tuna şi fulgera, răsturnând mobilele şi părăsind, în cele din urmă, discuţiile, cu un strigăt final: „Dacă vreţi război, asta o să aveţi!” Consternaţi, austriecii îşi spuneau că Bonaparte a înnebunit.

  Lui Josephine îi revenea sarcina de a-şi potoli soţul furios – a cărui mânie nu era uneori decât o stratagemă în arta negocierii – şi tot ea aplana spiritele şi în tabăra austriaca.

  Contele Cobenzl, mai ales, care îşi amintea bine de perioada domniei lui Ludovic al XVI-lea şi a arhiducesei austriec6 Maria-Antoaneta, considera că dulcea prezenţă a lul Josephine era ca un balsam în vâltoarea uraganului stârnit ae delirurile verbale ale lui Bonaparte.

  Josephine ştia să-i aline pe ceilalţi, însă zbuciumul ei rămânea nepotolit. Din Milano, îi parvenise ştirea HipP0^6 se combinase cu o italiancă şi că femeia semăna f arte mult cu ea. Nu se ştia dacă era mai tânără sau de vârsta i ii HipP°lytePlângând, Josephine îşi strângea la piept ateluşul – nu pe Fortune, ci câinele pe care i-1 dăruise gjppolyte după ce murise Fortune – şi jelea. O durea sufletul nentru Fortune, pentru faptul că Hippolyte n-o mai iubea doar pe ea> pentru singurătatea în care trăia, departe de Paris.

  Ca să-şi alunge starea de deprimare şi să-şi inoculeze convingerea că în scurt timp va fi din nou acasă, Josephine a dat dispoziţii ca imobilul de pe rue Chantereine să fie complet renovat. Bonaparte trimisese deja acasă multe opere de artă; mai erau apoi trofeele lui militare şi bogăţia de daruri pe care Josephine le primise în timpul şederii sale în Italia. Măcar unele dintre acestea puteau fi folosite la redecorarea camerelor.

  I-a scris unui prieten, arhitectul Vautier, şi i-a dat mână liberă să aranjeze casa după ultimul strigăt al modei – pereţi văruiţi în culori închise şi tari, decoraţi cu stucaturi albe sau cu ornamente sculptate din lemn, draperii violete şi negre, tapete pictate de mână, cu desene antice, mese impozante din mahon şi jilţuri a căror lucrătură era inspirată de modele romane şi etrusce. Totul trebuia făcut repede, indiferent de preţ. Josephine dorea ca reşedinţa să fie gata atunci când Bonaparte se va întoarce la Paris.3 în noiembrie, Napoleon era din nou pe drum, după ce încheiase cu succes prima fază a negocierilor cu austriecii.

  Urma să participe la a doua rundă de convorbiri, la Rastatt *lngă Stuttgart, iar după încheierea tratativelor intenţiona să meargă direct la Paris. Josephine era liberă, în fine, să se ducă acasă.

  Înainte de a pleca, totuşi, mai avea o ultimă obligaţie. A acceptat invitaţia făcută de fosta Republică Veneţianăacum, P°trivit clauzelor noului tratat, un stat clientelar al Austriei

  ^e a întreprinde o vizită de patru zile în sublimul oraş al Balelor.

  Nu există nici o consemnare cu privire la reacţia], Josephine în momentul în care a văzut prima oară Veneti' dar, deşi era sătulă de serbări şi celebrări publice, probaVi că a fost încântată de acest oraş vechi şi bogat, cu clădirii lui din cărămizi roz care pluteau parcă în lumina argintie lagunelor. Aici sălăşluia vraja Italiei, un amestec unic (je grandoare fanată, joc de culori şi clădiri vechi, pe care timpii îşi pusese pecetea, toate formând un tablou absolut exotic în timpul unei plimbări nocturne pe Marele Canal, când a trecut pe lângă palatele maiestuoase, cu balcoanele I0r ornamentate, cu ferestre gotice şi acoperişuri crenelate luminate de torţe şi lumânări, mii de gondole împânzeau canalele, fiecare având câte un felinar; apa sclipea de la miile de reflexe aurii. Când s-a dus la un picnic la Lido, nisipurile, marea şi cerul se contopeau alcătuind un tablou de neuitat.

  Localnicii i-au arătat lui Madame Bonaparte tot ceea ce conferise glorie oraşului: splendorile din Sân Marco, măreţia Palatului Dogilor, unde s-a organizat un fastuos bal în onoarea ei şi o impozantă paradă a bărcilor. Şi, pretutindeni unde se ducea, Josephine era ovaţionată, fiind admirată pentru frumuseţea şi eleganţa sa.

  După patru zile de neuitat, şi-a luat rămas-bun de la primitoarele sale gazde. Acum, în fine, era în drum spre casă, spre Paris, spre locuinţa proaspăt redecorată, spre vechii ei prieteni. Dar întoarcerea acasă nu va fi complet senină, în privinţa aceasta n-avea nici un dubiu. Primise veşti de la Milano, unde circulau zvonuri sumbre despre Hippolyte, care tocmai fusese avansat la gradul de căpitan de husari. Lumea spunea că Bonaparte ordonase arestarea lui Hippolyte şi că intenţiona să-1 execute.

  Chiar dacă informaţia era falsă, lucru de care nu putea fi sigură, tot avea motive de îngrijorare. Ştia, însă, cu certitudine faptul că, nu o dată, ci de mai multe ori, Bonaparte fusese avertizat că Hippolyte reprezenta un pericol pentru casnic^ lui; îi şoptiseră lucrul acesta Paulette, flegmaticul şi ostilu' Joseph, fosta cameristă a lui Josephine, răutăcioasa Louise Compoint, poate şi Antoine Hamelin, care, ca şi Louise, ştia Legătura ei cu Hippolyte. Or, Josephine simţea că toate i cunoştinţele lui Bonaarte îl vor îndemna să şi cunoştinţele lui Bonaparte îl vor îndemna să se A ccotorosească de ea cât mai iute cu putinţă.

  Înfofolită în blănuri, cu mâinile vârâte într-un manşon gros ţinând căţeluşul în poală, Josephine a călătorit încet la Paris, e o vreme îngrozitoare de decembrie, în timpul iernii, jLyersarea Alpilor era o întreprindere riscantă şi de lungă durată; stratul gros de zăpadă făcea înaintarea primejdioasă, mulţi călători rămânând împotmoliţi în nămeţi sau pierzându-şi viaţa în avalanşe spectaculoase. Ea a avut noroc şi a ajuns cu bine în Franţa, unde burniţa şi ploua; spre încântarea ei, fiecare oraş prin care a trecut i-a organizat o primire frumoasă.

  La Lyon, locuitorii au ieşit din case în ciuda frigului de afară ca să o ovaţioneze şi să asiste la încoronarea ei simbolică, cu o diademă de roze; autorităţile locale au dat petreceri şi dineuri, la care s-a întâlnit cu cetăţenii fruntaşi.

  În alte oraşe i s-a cerut să vorbească şi să le spună mulţimilor adunate ce voiau acestea să audă – că generalul Bonaparte era gata să se sacrifice pentru binele lor şi al republicii.

  Josephine era vicleană. Ştia că din cauza celebrităţii Bonaparte ajunsese să aibă duşmani politici, care încercau să-i sperie pe adepţii lui, susţinând că era avid de putere. Or, ea spunea ce trebuia şi făcea impresie, pentru a contracara aceste temeri. Dezarmant de dulce, elegantă şi graţioasă, cu zâmbetul ei cordial şi cu vocea melodioasă, Josephine le câştiga inimile francezilor.

  „Tovarăşă a eroului admirat de toate naţiile, /în tine inimile noastre aclamă sursa lui de inspiraţie”, cânta corul din oraşul Moulins. Orăşenii au ovaţionat până au răguşit, cmd trăsura lui Josephine a trecut pe strada principală. Strigau toţi în gura mare „Doamna victoriilor noastre”, „Salvatorul nostru, Napoleon” şi „Trăiască Republica Franceză!” Abia după vreun kilometru şi ceva de la ieşirea din oraş, când Ştimele urale de „Drum bun” s-au pierdut în depărtare, Josephine, obosită, şi-a permis să se cufunde în pernele moi aţe trăsurii, să închidă ochii şi să se odihnească.

  „> îi,

  T „Cea mai nenorocită dintre 1 femei”

  * Când Bonaparte s-a întors la Paris, la începutul lunii decembrie 1797, a fost întâmpinat cu manifestări de adoraţie fără precedent. In evocările sale, Laure Junot îl prezenta ca pe „un colos aureolat de glorie”, un erou legendar, aclamat oriunde se ducea şi sărbătorit la nesfârşit.

  Deşi i se încredinţase o misiune militară de importanţă secundară în 1796 – Directorii intenţionaseră ca armata lui din Italia să creeze o diversiune pentru a scoate trupele austriece din operaţiunea mult mai importantă de apărare a Vienei – Bonaparte reuşise să facă din Italia teatrul ^central de război şi apoi să ameninţe independenţa Vienei. În final ajunsese să îngenuncheze puternica Austrie. Potrivit tratatului de la Campo Formio, Austria a încheiat pace şi i-a cedat Franţei Belgia şi malul vestic al Rinului. Franţa se erija în puterea conducătoare din Europa, iar Bonaparte, în calitate de comandant militar, om de stat şi creator al unor noi entităţi politice, ca Republica Cisalpină, devenea şi el, rapid, figura centrală din Franţa.

  Nu avea nici o funcţie politică, dar într-un fel el influenţa opţiunile politice ale francezilor – sau, cel puţin, ale parizienilor. Oamenii se ţineau după trăsura lui, pe strada, strigând „Trăiască Bonaparte!” Organizau parade în onoarea lui. Consiliul municipal a schimbat numele străzii unde locuia el, din rue Chantereine, în rue de la Victoire. Parizienii ÎS1 puneau portretul lui Napoleon, înconjurat de flori, în saloane, , vitrinele magazinelor, oriunde putea fi văzut şi interpretat 1 a simbol al credinţei lor. „Dumnezeu să-1 aibă în pază spre loria noastră”, strigau ei când i se rostea numele „şi să ne vbâvească de jugul Directorilor!”1

  Extraordinarul entuziasm public pe care îl stârnea o0naparte era atât un semn al profundei nemulţumiri a francezilor faţă de guvernarea republicană, cât şi o dovadă de respect sincer faţă de generalul victorios. Cei aproape nouă ani de revoluţie îi sleiseră de puteri pe francezi, care abia aşteptau ca zbuciumul să ia o dată sfârşit. Învăţaseră cu toţii ce înseamnă frica, nesiguranţa, haosul economic, crima, corupţia şi războiul. Trăiseră sub permanenta ameninţare a violenţei, înduraseră şi deveniseră cu toţii aproape insensibili la spectacolul zilnic al decapitărilor şi al sângelui curgând din abundenţă pe caldarâm. La început în taină, apoi în şoapte conspirative şi, în cele din urmă, făţiş, ba uneori chiar gălăgios, începuseră să pledeze în favoarea restaurării monarhiei.

  Chiar dacă nu tânjeau după vechea monarhie a Bourbonilor, oricum îmbrăţişau ideea de monarhie, ceea ce însemna un singur conducător puternic, care putea pune capăt certurilor republicane, instaurând stabilitatea şi ordinea.

  Bonaparte mai făcuse asta o dată, în toamna anului 1795 când la Paris se întronase haosul. La fel procedase şi în Italia.

  Mulţi începuseră să spere că situaţia se va repeta.

  Căci Directoratul se poticnea şi se zdruncina din temelii.

  Barras, acelaşi republican dur, se menţinea în funcţie, dar câţiva dintre colegii lui fuseseră schimbaţi de un electorat nemulţumit, iar o puternică facţiune monarhistă ameninţa să-i înlăture pe Directori şi să instaureze un nou guvern, tot slab şi experimental, care să poată fi manipulat. Se pregătea o epurare; pentru moment, Ja putere se aflau republicanii de stânga, iar cei care nu le 1Inpărtăşeau vederile erau exilaţi în număr mare, în Guyana.

  În această atmosferă tensionată, dar dătătoare de speranţă, Pe 10 decembrie 1797, Directorii 1-au primit oficial pe °°naparte, în cadrul unei ceremonii care s-a desfăşurat în HI curtea Palatului Luxembourg. Toate străzile din jur înţesate de lume. Pe acoperişuri, oamenii se înghesuiau să vadă mai bine, iar la ferestre se zăreau şiruri întregi de fete curioase.

  Un Altar al Naţiunii fusese înălţat pe treptele palatului Lângă el, stăteau în picioare cinci Directori, cu mutre nătânge în pelerinele lor roşii şi ample, cu fireturi aurii. Erau prezenţi şi membrii Consiliului Celor Cinci Sute, înveşmântaţi într-ui) fel de togi din catifea roşcată şi jobene albastre, iar alături de ei se afla un alt şir de demnitari, toţi înzorzonaţi şi împopoţonaţi după moda antică, reîntronată de Directorat.

  O orchestră alcătuită din două sute de instrumentişti a atacat o melodie cunoscută: „Cântecul întoarcerii”, compus special în onoarea generalului Bonaparte şi fredonat în tot oraşul de când revenise la Paris. Brusc, din mijlocul mulţimii şerpuitoare, şi-a făcut apariţia însuşi generalul care a urcat treptele din faţa altarului; uniforma lui fără podoabe părea simplă şi austeră, în comparaţie cu veşmintele sclipitoare ale celorlalţi. Era escortat de aghiotanţii lui, printre care se afla şi fiul său vitreg, Eugene, un băiat chipeş, de şaisprezece ani. A fost întâmpinat cu aplauze frenetice, care s-au oprit abia după câteva minute. Mult mai scund decât ofiţerii săi, dar impozant în uniforma sa elegantă, generalul a acceptat onorurile, fără să pară prea impresionat.

  După cum îşi aminteşte Madame de Stae'l în memoriile sale, în clipa aceea, „el întruchipa speranţa oricărui om, fie el republican sau regalist; toţi legau prezentul şi viitorul ţării de puternica lui personalitate”2.

  Era un moment ce trebuia savurat, o adevărată culme în cariera generalului. Bonaparte credea de o bună bucată de vreme că era un om aparte. De câţiva ani, nutrea convingerea că i se rezervase un destin special. Şi, până de curând, asociase împlinirea acestui destin cu persoana lui Josephine. Ea u purtase întotdeauna noroc.

  În ziua aceasta, totuşi, Josephine nu se afla lângă el, pentru a-i împărtăşi triumful, îi simţea absenţa chiar mai acut Ft de obicei. Nu punea la îndoială dorinţa ei de a fi alături el, î*18* nu ajunsese încă la Paris. Şi se zvonea – aşa îi Ovesteau rudele lui – că nu călătorea singură, ci cu amantul sau, Hippolyte Charles.

  În cele din urmă, când trăsura a ajuns pe rue de la Victoire şi Josephine a pus piciorul pe pământul acoperit cu zăpadă, se simţea obosită şi încordată. Călătoria anevoioasă, permanenta luptă cu migrenele şi neliniştea la gândul că urma sa îl întâlnească pe soţul ei îşi potenţau efectul combinat, îmbătrânind-o. Cine ar fi văzut-o n-ar mai fi zis că e o tânără de treizeci şi patru de ani, subţirică şi adolescentină, ci o femeie de patruzeci de ani, măcinată de griji.

  Şi avea nenumărate motive de nelinişte legate de posibila reacţie a lui Bonaparte la zvonurile despre aventura ei cu Hippolyte, zvonuri colportate de rudele ei prin alianţă, mai ales de Joseph. La aceasta se adăugau incertitudinea viitoarelor ei întâlniri cu Hippolyte, acum când urma să trăiască alături de Bonaparte, sub acelaşi acoperiş, zi de zi, precum şi teama că Hippolyte o înşela. Acesta o ajutase să scape de una din griji, intrând în posesia scrisorilor de dragoste pe care ea i le trimisese răposatului general Hoche (care murise recent de pneumonie), pentru ca Bonaparte să nu dea cumva vreodată de ele şi să facă o criză de gelozie.

  Dar în primul rând o îngrijora faptul că întârziase. Ministrul de Externe, Talleyrand, organizase un mare bal în onoarea ei, dar, fiindcă nu ajunsese la timp ca să poată participa, acesta fusese amânat – nu o dată, ci de două ori. Ştia că Bonaparte va considera intolerabilă abaterea şi că rudele ei prin alianţă o vor adăuga şi pe aceasta pe lista păcatelor ei.

  Şi, totuşi, nu conta starea ei de oboseală; trebuia să Participe. Nu era numai un bal, ci practic o ceremonie de s|at. Seara târziu, pe 3 ianuarie 1798, generalul şi Madame

  °naparte au coborât din trăsura lor la Hotel Galiffet, palatul

  1 Jalleyrand, şi, trecând prin spaţiosul hol de la intrare, apoi J^lnd scările largi cu balustradă de marmură, au pătruns în magnifica sală de bal, înţesată de lume.

  Fa sala imensă se aflau patru mii de oaspeţi, toţi aşteptând Intrarea oaspetelui de onoare. Când i-au văzut pe soţij Bonaprrte, au izbucnit în aplauze politicoase, iar cei aflâţj în apropierea lui Josephine au observat cât era de palidă şi de trasă la faţă. Deşi balul fusese organizat în onoarea l^j Josephine, Bonaparte, eroul momentului, a fost cel asaltat de admiratori. Datorită atenţiei de care s-a bucurat el, lumea nu o mai băga în seamă atât de mult şi nici nu mai remarca evidenta tensiune dintre cei doi. Văzându-1 toată seara lângă ea, privitorii au presupus că această consideraţie era un semn de devotament din partea lui; în realitate, comportamentul lui vădea mai degrabă gelozie sau nesiguranţă, ori un efort de a contracara zvonurile potrivit cărora nevasta generalului se iubea cu alt bărbat.

  Prin splendoarea decoraţiunilor, operele de artă valoroase, reproducerile expuse la vedere, prin abundenţa de mâncăruri fine şi băuturi, ca şi prin argintăria şi porţelanurile minunate, balul lui Talleyrand amintea de opulenţa vechiului regim. Se renunţase complet la simplitatea republicană. Deşi balul se ţinea în miez de iarnă, casa era plină de mirosul primăvăratic al florilor proaspete de iasomie; gazda comandase sute de buchete de iasomie înflorită, aduse din Provence la Paris special pentru această noapte, cu mare cheltuială.

  Soţii Bonaparte au rămas la supeu, care a fost servit în stilul prerevoluţionar, femeile stând jos, iar bărbaţii în picioare, în spatele lor, ca să le servească (Talleyrand o servea pe Josephine), însă au plecat înainte să reînceapă dansul, adică la scurt timp după ce s-au strâns farfuriile de la ultimul fel de mâncare. Spre deosebire de soţia lui, Bonaparte dansa prost. Nu încape îndoială, aşadar, că era prea vanitos ca să-şi arate nepriceperea la dansurile complicate, în vogă la vremea respectivă, în plus, avea capul plin de gânduri.

  Pe lângă neliniştea stârnită de zvonurile despre Josephine şi neplăcerea provocată de extravaganţa cu care aceasta ' redecorase casa lor, Napoleon era preocupat de viitorul sau.

  Se pregătea pentru o nouă confruntare, dar în acelaşi timp l nu voia să lase impresia că ar reprezenta o ameninţare politica En Directori. La rândul lor, Directorii erau dornici să vploateze remarcabila sa abilitate pe câmpul de luptă, dar u aveau de gând să-1 ridice şi mai mult m slăvi în ochii Op0rului. Adoptarea celei mai potrivite atitudini necesita ta chibzuinţă şi diplomaţie.

  În februarie, Bonaparte părea să-şi fi pierdut astâmpărul j fa lipsa unei activităţi cu un scop precis, se plimba ca un leu în cuşcă. Declarând că Parisul „îl apăsa ca o manta de plumb”, a pornit într-o vizită inopinată la porturile de la jylarea Mânecii, lăsând-o pe Josephine să se vadă cu vechii prieteni şi să se instaleze în casa proaspăt redecorată.

  Josephine nu pregetase să reînnoade vechile relaţii – cu Therese Tallien, cu Madame Campi şi Fortunee Hamelin, cu mătuşa ei Edmee şi vârstnicul ei soţ ce locuiau acum în SaintGermain, cu Barras, de care era cea mai apropiată, şi în primul rând cu Hippolyte.

  Dădea dovadă de nesăbuinţă. Se vedea aproape în fiecare zi cu Hippolyte, care era în permisie şi locuia în casa principalului acţionar de la Compania Bodin, în Faubourg St. Honore. Vizitele ei erau dictate într-o oarecare măsură de interesele sale financiare, strâns legate de cele ale companiei comerciale. Se ştia însă că Hippolyte se mutase în palatul Bodin şi, întrucât mişcările lui Madame Bonaparte erau supravegheate îndeaproape, faptul că Josephine stătea mai toată ziua în casa unde locuia Hippolyte a devenit curând subiect de bârfa.

  Deşi cunoştea riscurile pe care şi le asuma, persevera în greşeală. Ajunsese atât de nefericită lângă Bonaparte, încât nu-i mai păsa cum o vedeau alţii şi ce vorbeau despre ea.

  ^upă cum afirma Barras ulterior, Josephine „făcea toate nebuniile” de dragul lui Hippolyte, căruia îi dădea sume enorme de bani, ba chiar şi bijuterii, tratându-1 ca pe propriul copil.3, J-i dăruia amantului său tot timpul şi toate lucrurile ei jisă exista o logică în faptele ei, o logică născută din dlsPerare.

  Căci în iarna anului 1798, Josephine era extrem de T nefericită. Nemulţumită de rolul de soţie a lui Bonaparte, simţea exasperată din cauza comportamentului extravagant şi ridicol, precum şi a nesfârşitelor lui pretenţii amoroase. Presiunile vieţii publice, de care nu putea scăpa o iritau la culme. Dar toate astea ar fi fost întrucâtva suportabile, dacă n-ar fi existat şi hărţuiala rudelor ei prin alianţă. Acestea o scoteau tot timpul din sărite, sporindu-i nefericirea şi sentimentul de insecuritate. Un prieten i-a spus că îl auzise, fără să vrea, pe Joseph când afirmase că nu-şi va găsi liniştea până ce nu va provoca o ruptură între fratele lui generalul, şi nevasta lui, or Josephine ştia că Joseph îi era cel mai înverşunat duşman.

  Conştientă de faptul că, mai devreme sau mai târziu, căsnicia ei avea să se sfârşească, Josephine risca totul pentru amantul ei – şi pentru afacerea în care se implicaseră amândoi.

  Se pare că planul ei disperat era de a câştiga cât mai mulţi bani prin Compania Bodin, pentru ca ulterior să pună capăt regretabilei sale căsnicii şi să se mărite cu Hippolyte.

  „Plec la ţară, dragul meu Hippolyte”, îi scria Josephine iubitului ei. „Mă întorc la cinci şi jumătate sau la şase la Bodin, ca să te caut. Da, Hippolyte, viaţa mea este un chin insuportabil. Numai tu îmi poţi aduce fericirea. Spune-mi că mă iubeşti şi că nu vei mai iubi pe nimeni altcineva. Şi voi fi cea mai fericită femeie.” Biletul acesta spune tot: Josephine suferea, evada, simţea nevoia de îmbărbătare. Şi avea nevoie de bani. „Trimite-mi cincizeci de mii de livre, prin Bodin”, adăuga ea. „Te sărut. A ta, pe vecie.”4

  Uneori se vedea cu Hippolyte şi cu Barras în aceeaşi zi, înainte de a se duce acasă, la soţul ei.

  „Sunt ţintuită la pat de trei zile, dragă Barras, cu o răceala urâtă şi febră”, îi spunea ea prietenului său, spre sfârşitul Iu1 februarie. „Sunt supărată, fiindcă boala asta mă lipseşte 06 plăcerea de a te vedea câteva clipe în seara asta. O zi bufla> prieten drag; te sărut cu duioşie.”5

  Nu se ştie dacă Barras sau alţi prieteni au încercat cumva să o convingă pe Josephine să-şi revizuiască această atitudi11

  Gsâbuită; cert este că era imprudentă, riscând enorm. Josephine făcea câteva supoziţii hazardate: Compania Bodin era solidă, 'ar ea u va asi§ura m continuare contracte guvernamentale esenţiale, graţie influenţei de care se bucura; iar ea – şi tjjppolyte – puteau obţine un profit suficient din aceste contracte, pentru a avea din ce trăi; şi, cel mai important lucru, jjjppolyte era dispus să se lase antrenat în această aventură nesăbuită şi o iubea îndeajuns de mult, încât să se însoare cu ea.

  Hippolyte demisionase din armată în martie, dedicându-se exclusiv afacerilor. Iar acestea nu fuseseră niciodată mai prospere decât acum. Şi asta fiindcă Bonaparte, după turul făcut prin porturile de la Marea Mânecii, renunţase la ideea de a mai cotropi Anglia, fiind absorbit acum de un proiect şi mai ambiţios, care favoriza noi tranzacţii comerciale.

  Bonaparte intenţiona să submineze puterea Angliei, atacându-i imperiul mondial, în cea mai desăvârşită taină, el şi Talleyrand concepuseră un plan potrivit căruia, după ce Franţa va încheia o alianţă cu Imperiul Otoman – conducătorul oficial al Egiptului – Bonaparte avea să invadeze şi să cucerească Egiptul, urmând apoi să blocheze căile comerciale ale Angliei spre India.

  În a doua parte a lunii februarie şi toată luna martie, s-au făcut pregătiri pentru echiparea şi aprovizionarea noii expediţii. Din nou s-au încheiat contracte pentru uniforme, cizme, tunuri, cai şi alimente de tot felul, în cantităţi uriaşe.

  Urmau să fie încărcate aproape două sute de nave, iar peste cincizeci de mii de soldaţi şi marinari aveau nevoie de echipament. Şi, întrucât Bonaparte intenţiona să ia cu el °ameni de ştiinţă şi cărturari, ceea ce presupunea unele dotări sPeciale, apărea necesitatea de a se asigura şi mai multe Vârfuri.

  Pe la mij locul lui martie, situaţia tuturor furnizorilor din ţ arjs, inclusiv a lui Bodin şi a asociaţilor lui, era înfloritoare.

  J^mtat de perspectiva grandioasei sale expediţii în Orient,

  °naparte îşi consacra tot timpul pregătirilor şi discuţiilor Matematicienii, botaniştii, lingviştii şi ceilalţi specialişti Pe care îi convinsese să-1 însoţească. Nu-şi bătea prea mult capul cu drumurile şi absenţele soţiei sale. Nu acelaşi lucru se putea spune, însă, despre Joseph. De fapt, de câteva luni Joseph urmărea cu atenţie toate mişcările lui Josephine, aduna informaţii de la alţii, trăgând cu urechea la zvonurile care circulau pe seama ei. Într-o după-amiază, pe la mijlocul lui martie, i-a relatat fratelui său ce aflase.

  Conversaţia a durat mult – oricum, suficient ca s-o neliniştească pe Josephine. Joseph i-a expus lui Bonaparte faptele incriminatoare, în ordinea în care le descoperise el: de o bucată de vreme, Josephine se folosise ilegal de influenţa ei, pentru a face rost de contracte de aprovizionare pentru Bodin; ea însăşi obţinuse profituri de pe urma furnizării unor mărfuri inferioare destinate armatei; prin intermediul lui Bodin, făcuse speculaţii valutare (o activitate lucrativă colaterală a aprovizionării cu mărfuri), obţinând profituri pe spezele guvernului; şi, în fine, se întâlnise cu amantul său, Hippolyte Charles, în fiecare zi la sediul Companiei Bodin, din Faubourg St. Honore.

  Bonaparte avea o încredere desăvârşită în Joseph.

  Asculta, din ce în ce mai uluit, această pledoarie împotriva soţiei sale. Când Joseph a terminat ce avea de spus, Bonaparte a chemat-o pe Josephine.

  „La sfârşitul conversaţiei”, îi scria Jopsehine lui Hippolyte a doua zi, „am fost întrebată dacă îl cunosc pe cetăţeanul Bodin, dacă eu am fost cea care i-am procurat contractele pentru aprovizionarea armatei din Italia… (dacă era adevărat că) Hippolyte locuieşte în casa cetăţeanului Bodin, de pe Faubourg St. Honore nr. 100 şi dacă m-am dus acolo în fiecare zi?”6

  A negat cu vehemenţă toate acuzaţiile. Nu-1 văzuse m viaţa ei pe cetăţeanul Bodin. Nu ştia nimic despre contractele pentru armată. Nu se apropiase niciodată de casa de pe Faubourg St. Honore. Totul era o minciună monstruoasă. _

  Apoi a trecut şi ea la atac. I-a spus lui Bonaparte ca, dacă voia să divorţeze de ea, nu trebuia să recurgă UZaţii. Era suficient să-i spună verde în faţă acest lucru.

  „Sunt cea mai nenorocită dintre femei”, i-a zis ea lui tjQiiaparte, plângând, „şi cea mai nefericită”. Lacrimile sincere 'i şir°iau Pe °braji, fiindcă nefericirea ei era reală.

  A doua zi, a profitat de o clipă de singurătate pentru a-i „ovesti lui Hippolyte, într-o scrisoare, ce se întâmplase. În acel moment, era absolut răvăşită sufleteşte.

  „Da, Hippolyte, îi urăsc pe toţi. Numai tu te bucuri de toată tandreţea şi dragostea mea. Trebuie să vadă toţi cât îi detest pentru starea îngrozitoare în care m-au adus… Şi-au dat seama cât de mult regret şi cât de disperată sunt că nu te pot întâlni atât de des cum îmi doresc.” „Hippolyte”, continua ea, „am să mă omor. Da! Vreau să pun capăt acestei vieţi care devine o povară, dacă nu ţi-o pot închina ţie.”7

  Apoi, renunţând la tonul melodramatic, continua cu ceva mai mult simţ practic, implorându-şi amantul să o ajute să ascundă adevărul cu privire la îndeletnicirile ei. Îi cerea să-1 convingă pe Bodin să mintă pentru ea, să nege că ar cunoaşte-o şi că ea i-ar fi făcut rost de contracte.

  „Ah! Treaba lor, să mă chinuie cât vor”, scria ea, în încheiere. „Nu vor reuşi niciodată să mă despartă de dragul meu Hippolyte. Sunt gata să-mi dau viaţa pentru el.” După ce i-a fixat o întâlnire a doua zi, a încheiat cu „mii de sărutări fierbinţi şi drăgăstoase, ca inima mea”8.

  Într-un fel, criza a trecut. Spunându-i lui Bonaparte că putea divorţa de ea, dacă voia – o soluţie de neconceput pentru el în ciuda dezamăgirii resimţite – Josephine a reuşit să-1 descumpănească. O iubea, dar totodată avea şi încredere în fratele lui şi nu putea neglija acuzaţiile făcute de acesta. Şi nici nu-şi putea permite să piardă vremea, analizând declinul Căsniciei sale. Expediţia în Egipt se contura tot mai clar.

  Rebuia trimise zeci de ordine, solicitări şi scrisori; era să se convoace trupele, să fie elaborate planurile de şi să fie asigurată echiparea armatei.

  Presat de timp, Bonaparte a optat pentru cea mai simplă Soluţie. A decis să o ia pe Josephine cu el, în campanie. L felul acesta, o despărţea de amant şi o ferea de necazuri.; u cerut să-şi facă bagajul pentru o scurtă şedere în Egipt – şi snu spună nimănui unde pleca.

  La începutul lui mai, după ce stătuse doar patru luni l” Paris, Josephine s-a suit din nou într-o trăsură mare şi a pornit la drum, spre sud. Planul ei nesăbuit eşuase. Investiţiile nu o îmbogăţiseră, nu izbutise să se elibereze din lanţurile căsniciei, iar Hippolyte nu îi sărise în ajutor. Cuprinsă de descurajare, a descoperit că nu avea mijloacele, puterea şi nici voinţa de a se despărţi de soţul ei.

  Aşadar, nu numai că nu reuşise să evadeze din această situaţie nenorocită ci, mai grav chiar, se împotmolise şi mai adânc în ea. Fiindcă, acum, Joseph, duşmanul ei, avea asupra ei mai multă putere decât oricând. Bonaparte îi ceruse lui Joseph să se ocupe de toate afacerile şi de toate treburile lui personale, pe toată durata expediţiei în Egipt. Josephine trebuia să-i dea socoteală lui Joseph pentru toţi banii pe care îi cheltuia şi, bineînţeles, pentru tot ce făcea, unde se ducea şi cu cine se întâlnea.

  Din nou părăsea Parisul pe o perioadă nedeterminată, pentru a poposi într-un loc străin, înconjurată de persoane necunoscute şi expusă unor mari pericole. Nu ştia când va putea să se revadă cu Hippolyte şi nici dacă el avea să îi fie credincios, în timpul acestei despărţiri.

  În curând, urma să împlinească treizeci şi cinci de ani, vârstă care, după aprecierea generală, însemna mijlocul vieţii.

  Presupunând că îi va fi dat să trăiască mult, ce îi vor aduce următorii treizeci şi cinci de ani? Va reuşi vreodată să scape de această regretabilă legătură matrimonială cu Bonaparte?

  Fireşte, era foarte posibil ca el să divorţeze de ea, cedând în faţa presiunilor familiei. Dar acest lucru ar însemna, aproape sigur, o existenţă plină de privaţiuni, având în vedere situaţi3 ei financiară precară. Nu, deocamdată va trebui să îndur6 soarta de acum, aşteptând o ocazie prielnică pentru a-şi o nouă viaţă. Rfsj Pupă câteva zile de călătorie anevoioasă, au ajuns la Aix, jrurn spre Toulon. De la Aix, cea mai bună rută era prin v/farsilia' ms* Bonaparte nu voia cu nici un chip să fie văzut, jyfarsilia, întrucât ştia că acolo mişunau iscoadele britanice, 1 r el dorea ca, până în ultimul moment, englezii să nu ştie despre mişcările lui. Aşadar, i-a ordonat vizitiului să asească alt traseu, pe nişte drumuri de ţară care duceau pe coastă, peste dealuri.

  S-au pus în mişcare în amurg, trăsura greoaie zdruncinându-se pe drumul îngust şi plin de hârtoape. Din cauza ploilor de primăvară, care căzuseră în ultima vreme, drumul era noroios, iar felinarele slabe ale trăsurii abia dacă le lumina calea. După câteva ceasuri, pasagerii au încercat să doarmă, în timp ce diligenta urca dealurile tot mai înalte, în apropiere de oraşul Roquevaire, au început să coboare o pantă abruptă care ducea spre un râu cu apele învolburate din cauza precipitaţiilor căzute recent. Până în ziua precedentă, peste râu existase un pod, pe care îl luaseră însă şuvoaiele de apă.

  Dar, fiind întuneric beznă, vizitiul nu vedea aproape nimic, nici podul prăbuşit, nici râul, nici măcar drumul plin de noroaie. Iar caii de la trăsură galopau tot mai repede la vale.

  Brusc, caii s-au oprit şi s-au tras înapoi, speriaţi, zgâlţâind trăsura violent şi trezindu-i pe pasagerii dinăuntru. Timp de câteva clipe cumplite, au avut senzaţia că se vor răsturna, dar până la urmă vizitiul a redresat vehiculul şi a strunit caii înspăimântaţi, iar călătorii uluiţi s-au dat jos să vadă ce se întâmplase. O creangă imensă căzuse peste drum, blocându-1 complet. De cealaltă parte a crengii de copac, la doar câţiva Paşi de locul unde se opriseră, se afla o prăpastie abruptă, care dădea în torentul năvalnic. Dacă creanga nu le-ar fi barat turnul, şi-ar fi găsit cu toţii moartea în hăul adânc din faţa lor.

  Bonaparte s-a simţit îmbărbătat de acest noroc miraculos.

  Yovidenţa îl apărase întotdeauna. Josephine, însă, cu ochii ln lacrimi şi neliniştită, avea senzaţia că scăpase cu viaţă ca minune. Ca şi atunci când supravieţuise grozăviilor din Închisoarea carmelită sau când izbutise să fugă de inamicului în vreme ce se afla pe malul lacului Garda, acum îi fusese cruţată viaţa.

  În zilele următoare, pe măsură ce starea de nervozitate dispărea încetul cu încetul, e posibil ca Josephine să-şj fj amintit de prezicerile ghicitoarei din Martinica, potrivit cărora într-o bună zi va fi regina Franţei. Probabil că la acest gând a schiţat un zâmbet anemic, dar a resimţit şi o vagă alinare.

  Fiindcă în sinea sa, Josephine se credea o fiinţă favorizata de soartă. Sub înfăţişarea exterioară elegantă, Josephine Bonaparte rămăsese tot Rose Tascher, cea care scăpase cu viaţă din marele uragan, femeia care ştiuse de fiecare dată sa profite de ocaziile favorabile şi să îşi asume toate riscurile.

  Nu era nevoie ca vreo prezicătoare să-i dezvăluie acest adevăr despre ea, un adevăr care, chiar dacă o împingea adesea la nebunii, o smulgea întotdeauna din ghearele disperării.

  Y.;

  <:

  19 *: „Nu fac decât să plâng”

  Catargele sutelor de vase ancorate în portul Toulon se înălţau ca nişte mănunchiuri de nuiele groase din apa albastră şi strălucitoare. Navele Armadei, răsfirate pe o suprafaţă de câţiva kilometri, erau deservite de bărcile care veneau şi plecau de la chei, transportând la bord oameni şi provizii, cai şi cufere. Pe ţărm erau depozitate lăzi şi butoaie care urmau să fie încărcate, şi mereu apăreau alte căruţe pline de marfa, toate cu destinaţia Egipt.

  Mii de marinari şi salahori au trudit săptămâni în şir pentru a aduna laolaltă toate componentele marii Armade: artileria şi muniţia, tonele de fân şi ovăz, butoaiele uriaşe de bere şi coniac, sacii cu grâne şi butoaiele cu ulei, vitele şi orătăniile ce urmau să fie tăiate în timpul călătoriei. Cei aproape patruzeci mii de soldaţi şi civili, care aveau să-1 însoţească pe Bonaparte în expediţia sa în Egipt, sosiseră deja la Toulon încă din aprilie, iar acum îşi făceau ultimele pregătiri, neştiind însă prea bine ce trebuia să ia cu ei în acest voiaj cu o destinaţie atât de exotică.

  Josephine crezuse că urma să se îmbarce şi ea pe una din nave, însă de câteva zile Bonaparte se răzgândise şi hotărâse ca ea să-şi amâne deocamdată plecarea. El i-a sugerat s°ţiei sale să se ducă în staţiunea balneară Plombieres, de la Poalele munţilor Vosgi, şi să facă o cură cu apele de acolo, renurnite pentru efectele lor miraculoase asupra fecundităţii.

  „O să vină să mă ia peste două luni”, spunea Josephine în scrisorile sale.1 în două luni, se gândea ea, Bonaparte va cuceri şi îmi Va asigura un sejur confortabil de şedere. La va fi departe de Paris – şi de Hippolyte – dar cel Puţin era scutită de rigorile impuse de campania militară faza incipientă, în plus, dacă totul mergea bine, cura de ape îşi va face efectul şi poate că mai devreme sau mai târziu v^ rămâne şi ea însărcinată. Napoleon mizase probabil pe faptul că maternitatea o va lecui pe Josephine de pasiunea ei prostească pentru Hippolyte Charles, fără să bănuiască, însă, cât de mult îşi iubea ea amantul şi cât de nefericită era în căsnicie.

  Fără îndoială că, în sinea ei, Josephine se bucura la gândul că Napoleon pleca fără ea în această călătorie pe mare.

  Într-adevăr, la Plombieres va fi departe de Hippolyte şi Paris, dar şi de soţul ei bănuitor şi de rudele lui ostile.

  Sejurul la băi va marca o perioadă de respiro în şirul nesfârşit al greutăţilor prin care trecea, dându-i şi răgazul de a se gândi la soluţionarea lor.

  În ziua de 19 mai, Josephine a urcat la bordul navei amiral a lui Bonaparte, L 'Orient, ca să-şi ia rămas-bun. Despărţirea a fost, probabil, dureroasă, fiindcă îşi lua la revedere nu numai de la soţ, ci şi de la fiul său, Eugene, care avea acum şaptesprezece ani şi nu mai semăna nici pe departe cu băiatul urâţel şi bondoc de odinioară.

  Eugene nu moştenise nimic din aroganţa răposatului său tată – dar nici intelectul acestuia. Avea, în schimb firea dezinvoltă a lui Josephine, remarcându-se printr-un comportament fermecător, multă drăgălăşenie şi veselie.

  Chipeş şi zvelt, era talentat la jocuri şi exerciţii fizice de tot felul, fiind şi un bun dansator; de asemenea, îi plăceau foarte mult fetele, aşa că lunga vară petrecută la Mombello a fost o fericire pentru el, fiindcă a putut să flirteze cu surorile mai mici ale lui Bonaparte. Tânărul urma să plece acum în Egi.pt> ca aghiotant al lui Bonaparte. Ştiind însă câte primejdii îi pândeau pe soldaţi şi ofiţeri deopotrivă, Josephine era conştientă de riscurile pe care şi le asuma băiatul ei.

  Împreună cu alte neveste de ofiţeri, Josephine a fost de faţă la plecarea flotei urmărind cu interes spectacolul grandio8 din port, unde răsunau salvele de tun din fortăreaţă şj acordurile muzicii marţiale interpretate de fanfara militara Ie pe chei. Existau nenumărate cântece la modă despre ţ>onaparte şi faptele lui de vitejie; acestea, laolaltă cu alte melodii patriotice republicane au fost reluate de multe ori, în tiflip ce lungul Şif de vase se deplasa încet spre largul mării.

  În depărtare, la gura portului, nava amiral s-a lovit brusc de un banc de nisip, rămânând împotmolită. Câteva vase mai ^ci au remorcat nava lui Bonaparte, însă incidentul a spulberat măreţia spectacolului, amintindu-le privitorilor de riscurile inerente ale acestei aventuri. Cine ştie ce pericole ascunse îi mai pândeau pe viitor?

  Asemenea gânduri o frământau, probabil, şi pe Josephine în timp ce se îndrepta spre staţiunea montană din nordul ţării, în pofida nefericirii ei în căsnicie, ştia că, dacă Bonaparte ar fi murit în timpul campaniei, situaţia sa s-ar fi înrăutăţit şi mai mult. Joseph preluase controlul asupra afacerilor lui Bonaparte; dacă averea lui ar urma să fie administrată de fratele său, Josephine risca să piardă tot – cu excepţia acţiunilor de la Compania Bodin.

  Compania, însă, se confrunta cu mari dificultăţi. Natura şi amploarea afacerilor ei scandaloase, cu mărfuri de proastă calitate, ajunseseră de notorietate publică. Chiar înainte de a sosi la Plombieres, Josephine a aflat de demersurile întreprinse pentru limitarea numărului de firme acreditate să lucreze cu guvernul. Ţinând seama de proasta sa reputaţie, precum şi de profiturile ilicite realizate de membrii săi, Compania Bodin avea toate şansele să-şi piardă acreditarea, ceea ce însemna aproape sigur că va ajunge la faliment.

  Disperată, Josephine i-a scris lui Barras.

  „Am aflat, dragă Barras, că generalul Bruce face tot Posibilul ca să ruineze Compania Bodin. Te implor, fă uz de mfluenţa ta şi scrie-i generalului Bruce. Tot profitul nostru Şe datorează lor, aşa că sper că vei reuşi să preîntâmpini ^bucnirea unui scandal.”2

  Josephine risca enorm, nu numai fiindcă investise în c°mpanie, ci şi pentru căjil cooptase şi pe Hippolyte, care nu avea altă sursă de venit, în eventualitatea în care Compania Bodin pierdea contractele, Hippolyte era ruinat – iar iubirea lor putea şi ea să se destrame. De la bun început, în relaţia dintre Josephine şi Hippolyte se combinaseră plăcerea şi profitul reciproc; probabil că, în sinea ei, Josephine era conştientă de faptul că în absenţa profitului, plăcerea nu va fi de ajuns pentru a-1 ţine lângă ea.

  Elita pariziană s-a adunat în fermecătoarea staţiune balneară Plombieres-les-Bains, încă de la începutul verii, fugind de căldura capitalei în oaza de verdeaţă a pădurii de brazi. Foşti emigranţi se amestecau acolo cu oficialităţi guvernamentale, bancheri şi speculanţi avuţi pentru a bea apele dătătoare de viaţă şi a se scălda în ele, distrându-se totodată şi colportând zvonuri. Una din particularităţile specifice vieţii din staţiunile balneare o reprezenta promenada, un ritual care presupunea să te saluţi cu toată lumea şi să-ţi etalezi podoabele şi bogăţia.

  Din balconul casei închiriate unde locuia, Maison Martinet, vizavi de Hotel des Dames, Josephine putea privi parada vilegiaturiştilor, care se plimbau în sus şi în jos pe stradă, într-o zi, stătea în picioare pe balcon, împreună cu trei prietene, urmărind scena străzii de dedesubt. Dar greutatea a patru persoane a fost prea mare pentru structura construcţiei îmbătrânite. Brusc, balconul s-a prăbuşit, iar cele patru femei au zburat şapte metri în jos, aterizând pe trotuar.

  Din fericire, n-a murit nimeni, însă Josephine, din cauza durerilor cumplite de spate, picioare şi braţe, nu mai putea merge, aşa că a fost imobilizată la pat. Doctorii aduşi din toate oraşele învecinate au consultat-o şi, scuturând din cap, au opinat, în şoaptă, că exista posibilitatea să nu-şi mai poată folosi niciodată picioarele.

  Pentru a doua oară în decurs de două luni, Josephine suferea un grav accident, aproape fatal, or, superstiţioasă cum era din fire, nu se poate ca acest lucru să n-o fi înspăimântat Avusese noroc că scăpase cu viaţă.

  : Se părea că tot oraşul îşi făcea griji pentru ea. Josephine A cel mai venerat oaspete al staţiunii, deşi la băi mai venise i unul dintre directori, Rewbell. Lumea îi trimitea mâncare i medicamente, flori proaspete în fiecare zi şi muzicanţi, care să-i cânte sub fereastră. Buletine zilnice despre starea sănătăţii ei erau trimise la Paris, în fiecare după-amiază. Însă Tosephine avea nevoie în primul rând de căldura familiei.

  Ţjn mesager a fost trimis la Hortense, în Saint-Germain, pentru a o înştiinţa despre accidentul suferit de mama ei; jjortense a sosit în scurt timp, împreună cu bătrâna Euphemie, fosta sclavă a lui Josephine, din Martinica.

  La cei cincisprezece ani ai săi, Hortense era blondă, dolofană şi prietenoasă, deşi părea mai degrabă urâţică, decât drăguţă, în special din cauza nasului excesiv de lung şi a obrajilor bucălaţi. Fusese eleva preferată a lui Madame Câmpan, remarcându-se printre celelalte şcolăriţe privilegiate – în rândul cărora se numărau Caroline, sora lui Bonaparte, multe fiice ale unor emigraţi nobili, precum şi Elisa Monroe, al cărei tată avea să devină ulterior preşedinte al Americii – şi fiind răsplătită pentru talentul ei la desen şi la arta dramatică.

  (Niciunul dintre copiii lui Josephine nu a excelat în privinţa preocupărilor intelectuale, deşi Hortense pare să fi fost ceva mai înclinată spre meditaţie decât fratele său Eugene.) Venind la Plombieres, Hortense a ratat serbarea şcolară de decernare a premiului, care avea să-i fie înmânat mătuşii Edmee, în locul ei3.

  Timp de două săptămâni, Josephine a zăcut la pat, cu dureri permanente şi nefiind în stare să se îmbrace sau să mănânce singură, din cauza slăbiciunii din braţe. Doctorii i-au luat sânge şi i-au aplicat lipitori la încheieturile mâinilor, i-au prescris prafuri şi comprese cu cartofi fierţi, pe braţe şi picioare. Recurgând la un leac vechi de secole, au pus să fie °morâtă o oaie, în blana căreia au înfăşurat-o pe Josephine.

  „Nu fac decât să plâng”, îi mărturisea aceasta lui Barras, mtr-o scrisoare dictată unui secretar. Informat prin curier despre sănătatea ei precară, Bonaparte a îndemnat-o să vină |j* Neapole, urmând ca de acolo să se îmbarce spre Egipt.

  Deocamdată, însă, îi era imposibil să călătorească. La cea Mai mică zdruncinătură, o durea cumplit mijlocul. „DragL Barras”, scria ea, „nici nu-ţi închipui cât de mult sufăr!”

  Spaima teribilă că nu va mai putea merge niciodată i, a revenit, pe la mijlocul lui iulie, când a reuşit să facă doar câţiva paşi în prada unei dureri cumplite. I-a mărturisit Ku Barras că nu se întrevedea o însănătoşire completă. După două luni şi-a propus să se întoarcă la Paris, dar a fost nevoită să călătorească încet, de teamă să nu îşi agraveze boala.

  Bonaparte aranjase ca, o dată ajunsă la Paris, Josephine să plece însoţită la Neapole. Însă ideea de a face din nou o lunga călătorie, traversând munţii în cârca unui catâr, pe o vreme friguroasă de toamnă, i s-a părut probabil peste puterile ei.

  Fără îndoială că a răsuflat uşurată atunci când, în fine, a sosit la Paris, la sfârşitul lui septembrie, şi a aflat că din cauza blocadei britanice nici un vas nu circula în Mediterana.

  Campania lui Bonaparte din Egipt intrase brusc în impas.

  După ce învinseseră garnizoana locală din Alexandria, apoi se îndreptaseră spre Cairo, francezii ieşiseră biruitori asupra armatei turceşti, în Bătălia Piramidelor, cum fusese numită sugestiv. Dar, zece zile mai târziu, amiralul englez Nelson a distrus flota franceză, prinzându-i efectiv în capcană pe Bonaparte şi pe oamenii lui în partea de nord a Egiptului şi tăindu-le astfel orice legătură cu continentul. Idila lui Bonaparte cu Orientul căpătase un gust amar. Deşi cucerise Delta Nilului, nu se putea întoarce acasă pentru a-şi savura triumful, iar în scurt timp proviziile aveau să se termine.

  Bonaparte se resimţea însă şi mai mult în urma unei lovituri, în timp ce se afla în Egipt, Josephine îl înşela cu Hippolyte Charles – iar de data asta nu s-a mai îndoit de veridicitatea ştirii.

  „Am mari necazuri în căsnicie”, îi scria el fratelui său, Joseph, „fiindcă vălul s-a ridicat complet… Numai tu mi-ai mai rămas pe acest pământ; prietenia ta este tot ce am mai scump pe lume. Ca să devin un mizantrop, n-ar mai trebui decât să te pierd şi pe tine şi să aflu că m-ai trădat.” Făcuse Geala de a-şi concentra toate sentimentele – adoraţie, chin, /f rie şi resentiment – asupra unei singure persoane, soţia. Acum, când ştia că îl trădase, se simţea stors şi secătuit, orice emoţie, „sătul de natura umană”. „Nu am pentru ce si”, îi spunea el lui Joseph, profund deziluzionat. „La i şi nouă de ani, am ratat totul.”4 pin cauza blocadei britanice, scrisoarea aceasta nu a ajuns niciodată la destinatarul ei. Curierul care o transporta fost capturat, aşa că scrisoarea, la fel ca şi altele, a căzut în inamicului. Aflată la mare distanţă şi neştiind nimic despre concluziile lui Bonaparte în privinţa ei, Josephine nu avea cum să contracareze efectele deziluzionării lui, nici personal şi nici prin scrisori. Cu inima sfâşiată, Bonaparte se străduia din răsputeri să-şi reprime suferinţa.