Josephine în casa visurilor

 

 

 

  O linişte mormântală domnea în văzduhul umed şi apăsător; fumul focurilor la care se gătea mâncarea se ridica molcom spre cerul înnorat, împrăştiindu-se apoi brusc către nord. Alizeul încetase să mai bată. Nestrăbătute de nici o adiere, frunzele groase ale arborilor de pâine păreau încremenite, în ultimele ore ale dimineţii, pe câmpurile cu trestie de zahăr, unde o sută de sclavi, aproape dezbrăcaţi, munceau încovoiaţi la strânsul recoltei, retezând tulpinile de trestie cu nişte cuţite lungi şi groase, căldura devenise toridă.

  Era 13 august 1766, lună din hivernage, anotimpul furtunilor şi al ploilor. Norii se îngrămădeau ameninţători pe cerul întunecat al Martinicăi, o insulă stâncoasă şi muntoasă din Antilele Mici, aflată la peste şase sute kilometri de coasta Guineei. Prin colibele sclavilor se şoptea că venea o furtună cumplită, căci căpeteniile caraibe anunţaseră că cerul prevestea numai rele, iar toată lumea ştia că în seara precedentă, la asfinţit, o lumină roşie ca sângele fusese zărită la orizont, în locul obişnuitului verde ca smaraldul – semn că moartea era pe-aproape.

  „Vine iouallou”, îşi spuneau sclavii unii altora, iar stăpânii lor creoli repetau şi ei avertismentul în limba lor.

  „Vine ouracan.” în portul Fort-Royal, apa, îndeobşte limpede, de culoare turcoaz, devenise opacă, iar pe la amiază faţa oceanului se încreţise în lungi ondulaţii albe şi înspumate, în timp ce valuri furioase se spărgeau zgomotos pe plajă. Corăbiile ancorate la gura portului începuseră să dănţuiască frenetic în hulă.

  Ceva mai aproape de ţărm, pescarii s-au grăbit să-şi aducă bărcile la mal, târându-le apoi pe uscat, departe de plajă, unde le-au legat cu funii groase de trunchiurile zdravene ale palmierilor.

  În primele ore ale după-amiezei, asupra Martinicăi se lăsase deja un amurg plumburiu şi un vânt aprig dinspre ocean începuse să şuiere prin câmpurile cu trestie de zahăr. Vacile mugeau şi, agitate, frământau pământul cu copitele; orătăniile îşi părăseau coteţele, fugind să se adăpostească printre stânci.

  Păsările mării se adunau în cârduri şi zburau spre centrul insulei, departe de coastă, iar râurile sărate erau pline de peşti ce migraseră dinspre ocean, ca să scape de prăpădul apelor învolburate.

  Deşi supraveghetorul nu dăduse încă ordinul de încetare a lucrului, salahorii de pe câmp se opriseră din treabă şi adulmecau aerul. Mirosea a sulf. Şi-au înălţat privirea şi au văzut fâşii subţiri de fulgere argintii întreţesute prin norii groşi şi negri. Pe urmă, au început să cadă primii stropi mari de ploaie, plescăind zgomotos în ţărâna roşie.

  Pe plantaţia Trois-Ilets, din câmpia de la Morne Gantheaume, Joseph Tascher se pregătea să-şi pună familia la adăpost. Sănătatea nu i-ar fi permis soţiei lui, Rose-CIaire, să treacă printr-o încercare atât de grea. De trei săptămâni zăcea la pat, în aşteptarea clipei când avea să aducă pe lume cel de-al treilea copil, pe care Joseph şi-1 dorea cu ardoare să fie băiat. Moaşele negrese stăteau prin preajmă, pregătite să ajute la naştere, în cazul în care doctorul de la Fort-Royal n-ar fi reuşit să ajungă la timp pe plantaţie. Cele două bunici ale copilaşului, aristocratica Franţoise Tascher şi irlandeza cu voinţă de fier, Catherine Brown, care prin căsătorie devenise Catherine des Sannois, veniseră special la Trois-Ilets ca să fie de faţă la naşterea moştenitorului lui Joseph1.

  Joseph a poruncit să se aducă o căruţă de la grajd, în care le-a urcat pe nevastă-sa, tare îngrijorată, împreună cu fiicele lor Yeyette şi Catherine, în vârstă de trei şi, respectiv, doi ani, care se agăţau, speriate, de nişte sclave – doicile lor, pe maică-sa şi pe soacră-sa, ca şi pe Alexandre, băieţelul de şase ani care locuia la ei, de când venise pe lume. Au luat cu ei câteva lucruri, bijuteriile femeilor şi câteva vechi obiecte de familie, pe care se gândiseră să le salveze înainte de plecare. Aruncând o ultimă privire înjur, Joseph i-a poruncit vizitiului să mâne cât mai iute spre casa vuiturilor.

  Fiecare plantaţie din Martinica avea o casă a vânturilor, o construcţie inexpugnabilă, cu ziduri groase de doi metri şi fără ferestre, împlântată în coasta dealului, unde nici o furtună, fie ea cât de crâncenă, nu putea pătrunde. Uşile masive din lemn de esenţă dură se deschideau spre o încăpere întunecoasă ca o peşteră, în care puteau încăpea câteva zeci de persoane, provizii de alimente şi apă. În acest refugiu, adăpostiţi în spatele uşilor solide din lemn, aveau să aştepte trecerea furtunii.

  În turnul înalt din lemn, de la marginea câmpurilor cu trestie de zahăr, a început să bată clopotul, dând alarma. Lucrul a încetat; salahorii de pe câmp s-au repezit numaidecât spre colibele lor, şi-au luat copiii şi nişte provizii, apoi s-au îndreptat spre fabrica de zahăr. Spre deosebire de celelalte clădiri dărăpănate şi părăginite de pe plantaţie, fabrica de zahăr, cu zidurile ei de piatră construite cu câteva generaţii în urmă, în vremuri mai înfloritoare, era încă solidă. Avea să reziste la ioiiallou.

  Spre casa vânturilor au mai pornit şi alte căruţe încărcate cu luminări, felinare, coşuri cu peşte sărat, tapiocă, pâini din făină de manioc, urcioare mari din lut roşu umplute cu apă proaspătă şi bere din melasă neagră. Moaşele şi-au adus cuţitele, sforile şi amuletele făcute din frunze uscate de palmier şi binecuvântate de vraci, pentru a-i alunga pe zombi.

  Deşi abia se înserase, plantaţia era cufundată complet în beznă; ploua cu găleata, puhoaiele umflând râurile şi inundând câmpurile. Cu fiecare ceas ce trecea, vântul se înteţea şi devenea tot mai violent, răscolind apele învolburate ale golfului, în adăpostul unde familia Tascher şi sclavii lor din casă aşteptau să se potolească furtuna, uşile masive din lemn au început să se curbeze spre exterior în ciuda funiilor groase cu care erau legate. Joseph şi ceilalţi bărbaţi trăgeau din răsputeri de funii, pentru a contracara cumplitul efect de aspiraţie al vântului de afară.

  Vuietul acestuia era atât de puternic, încât abia puteau desluşi zgomotele prăpădului de afară – trosnetul copacilor uriaşi care se prăvăleau la pământ, dezmembrarea casei cu două etaje de pe plantaţie, alunecările de teren soldate cu dislocarea câmpurilor de trestie de zahăr şi a grădinilor de pe plantaţie. Vântul se preschimbase parcă într-o imensă secure, măturând uscatul şi retezând totul în cale, în timp ce ploaia biciuia pămânrul pustiit, sporind debitul nurilor.

  Ajuns aproape la capătul puterilor, Joseph asculta bubuitul vântului şi se simţea cuprins de disperare. Toate bunurile lui fuseseră distruse, iar el era neputincios în faţa prăpădului. Nu mai avea nici un ban, iar, din anul anterior, de când fusese la un pas de moarte, din cauza unor friguri pernicioase, sănătatea i se şubrezise. La cei treizeci şi şase de ani ai săi se simţea un om bătrân; îl măcinaseră povara eşecului şi permanenta dezamăgire pricinuită de o viaţă casnică nefericită.

  De când se însurase, cu cinci ani în urmă, se zbătuse din răsputeri să facă din plantaţie o afacere reuşită. Trois-Ilets, cu clădirile ei şi cu cei o sută cincizeci de sclavi africani fusese un cadou de nuntă primit de la părinţii lui Rose-Claire; Joseph avea obligaţia de a-1 face profitabil. Dar, în ciuda bunelor sale intenţii, Joseph era ineficient; se dovedise incapabil să conducă o moşie de asemenea proporţii. Lipsit de energia şi de autoritatea cu care fusese înzestrat fratele lui mai mic, Robert, Joseph nu reuşea să se mobilizeze şi nu avea nici abilitatea de a spori producţia de zahăr a plantaţiei.

  Era destul de inteligent, însă şi mare amator de distracţii.

  Prefera să piardă vremea prin Fort-Royal în loc să se întâlnească mai des cu Blacque, supraveghetorul, sau să asculte plângerile nefericitei sale soţii, care, în lipsa lui, trebuia să conducă plantaţia.

  Existenţa era mult mai uşoară la Fort-Royal, cel mai mare oraş al insulei şi, totodată, centrul vieţii ei sociale. Acolo putea să doarmă până la amiază, să se întâlnească seara cu prietenii săi, cu care cina şi obişnuia să joace cărţi, găsind răgazul necesar pentru a-şi vizita superbele amante mulatre, dornic să treacă drept un bărbat integru şi educat, când de fapt el era aproape falit şi odraslă a unui tată cu o reputaţie proasta, în ultimii ani, îşi scurtase şederea la Trois-Ilets, fără să se sinchisească de responsabilităţile ce îi reveneau.

  Vremurile erau grele, mai cu seamă din cauza blocadei britanice, care făcea aproape imposibilă vânzarea zahărului, chiar şi în cantităţile obţinute pe plantaţie; în aceste condiţii orice strădanie părea inutilă. Şi, cu cât Joseph era mai mult timp plecat, cu atât mai tare decădea Trois-Ilets: clădirile se dărăpănau, câmpurile rămâneau pe alocuri necultivate, iar sănătatea sclavilor se deteriora, în absenţa stăpânului incapabil să le asigure cele necesare traiului.

  Acum, fireşte, nimic din toate astea nu mai conta.

  Uraganul mătura totul în cale. Totul, adică, în afară de familia lui. Lui Joseph îi mai rămâneau încă fiicele şi fiul, pe care el şi soţia lui îl aşteptau să vină pe lume. În felul acesta, numele familiei va fi dus mai departe, chiar dacă „averea” se rezuma la o plantaţie pustiită şi la o grămadă de datorii de plătit.

  Desigur, exista deja un băiat legat de această familie.

  Micuţul Alexandre, care se născuse în casa lor, în urmă cu şase ani, era ca un fiu pentru Joseph. Un copil înăltuţ, brunet şi frumuşel, politicos la vorbă şi bun la învăţătură. Alexandre fusese încredinţat spre creştere familiei Tascher – un aranjament temporar, se înţelege, dar care părea să mai dureze încă multă vreme. Alexandre era fiul lui Fran9ois de Beauhamais, fost guvernator al insulelor Windward, care trăia acum la Paris împreună cu amanta lui măritată, Edmee, sora lui Joseph. Mama lui Alexandre, o femeie foarte bolnăvicioasă, locuia şi ea în Franţa, dar separată de soţul ei, iar după toate aparenţele nu s-ar fi zis că o deranja nici despărţirea de fiul ei. Aşadar, micuţul Alexandre era crescut în continuare ca un creol, împreună cu copiii din familia Tascher, Yeyette şi Catherine, ba la bunica Tascher şi la bunica de Sannois, ba la Trois-Ilets, fără să-şi fi cunoscut vreodată părinţii. Din toate punctele de vedere, în afara legăturii de sânge, Alexandre era un membru al familiei.

  Furtuna a continuat pe tot parcursul nopţii, cu excepţia unui ceas de o acalmie nefirească – ochiul uraganului^- când vântul a încetat subit şi totul a rămas încremenit, în acest scurt interval, victimele furtunii, îngrămădite laolaltă în casa vânturilor, au încercat zadarnic să se odihnească. Răgazul n-a durat, însă, mult. Câteva minute mai târziu, rafalele devastatoare s-au pornit iarăşi, cu o asemenea forţă încât, la un moment dat, aveai senzaţia că până şi munţii vor fi smulşi şi azvârliţi în ocean. Din nou uşile de la casa vânturilor s-au bombat în exterior, iar cei dinăuntru, epuizaţi de lunga lor veghe, au început să se roage, agăţându-se speriaţi unii de alţii.

  Vuietul necontenit al vântului şuierător a început să se mai domolească spre zori, dar abia pe la mijlocul dimineţii Joseph Tascher s-a încumetat să deschidă, prudent, uşile groase din lemn şi să arunce o privire afară la peisajul devastat de prăpăd.

  Un soare palid strălucea peste o mare de noroi, care fusese până mai ieri plantaţia Trois-Ilets. Nu mai rămăsese nici un copac în picioare. Conacul cu două etaje, cu veranda lui spaţioasă şi cu toate acareturile, dispăruse complet, împreună cu grădina de trandafiri şi curtea mare, cu aleea sa minunată străjuită de tufele de cătină roşie. Tumul cu clopot nu mai era, şirul de colibe ale sclavilor fusese dărâmat, iar pe câmpurile care se întindeau dincolo de locul unde se înălţase conacul, nu mai rămăsese nici o tulpină de trestie care să nu fie culcată la pământ.

  Liniştea era înfricoşătoare. Nu mai existau păsări care să ciripească sau broaşte care să orăcăie; nu se mai auzeau sunetele acelea zilnice, făcute de animale sau de om, care constituiau fundalul bine cunoscut al vieţii pe plantaţie.

  Amuţise până şi bâzâitul insectelor, căci roiurile de ţânţari, care nu izbutiseră să scape de urgia vântului, pieriseră cu milioanele.

  Mai rămăsese, totuşi, o construcţie. Rafinăria părea neatinsă de furtună, iar când Joseph şi familia lui au părăsit casa vânturilor, îndreptându-se într-acolo, i-au găsit înăuntru, printre maşini, şiruri de butoaie şi tulpine de trestie proaspăt tăiate, pe majoritatea salahorilor împreună cu familiile lor.

  În următoarele săptămâni a început munca de refacere, care se desfăşura lent şi anevoios. Dărâmăturile erau sortate şi aruncate, din copacii doborâţi se făceau scânduri, pentru construirea noilor şoproane, colibe şi căruţe, şi pentru înălţarea unui nou turn cu clopot. Vitele moarte erau îngropate împreună cu sclavii, fiindcă, aşa cum se întâmplă întotdeauna după o furtună aprigă, izbucnise o epidemie care a secerat multe vieţi.

  Treptat, la Trois-Ilets au început să vină veşti de la alte plantaţii şi de la Robert, fratele lui Joseph, din Fort-Royal.

  Prăpădul se abătuse asupra întregii insule, însuşi Fort-Royal fusese grav afectat, iar multe aşezări mai mici dispăruseră pur şi simplu, în largul golfului, sute de ambarcaţiuni se scufundaseră, pricinuind imense pierderi de vieţi omeneşti.

  Toată lumea era de acord că niciodată nu se pomenise o furtună de asemenea proporţii.

  În rafinărie, Rose-Claire Tascher zăcea pe un pat improvizat, vegheată de mama ei, de soacră şi de moaşele negrese. Sarcina trecuse de termen.

  Nu avea unde să se refugieze. Toată populaţia plantaţiei dormea în aceeaşi încăpere ticsită de oameni – stăpânul, copiii şi celelalte rude, sclavii, dintre care mulţi zăceau răpuşi de friguri, supraveghetorul şi câţiva musafiri, ce veneau cu provizii şi mesaje din afară.

  În 2 septembrie, pe o noapte toridă, la trei săptămâni după ce furtuna lovise insula, pe Rose-Claire au apucat-o chinurile facerii. Se rosteau rugăciuni, era masată, i se puneau amulete menite s-o ocrotească, iar când durerile deveneau insuportabile i se dădea să bea roM. În cele din urmă, a doua zi, s-a născut copilaşul. Toţi membrii comunităţii, implicaţi firesc în acest eveniment, aşteptau ţipetele nou-născutului, aşa că zâmbete fericiteJe-au luminat feţele când au auzit primele scâncete firave, îşi tot repetau unii altora că naşterea prevestea vremurile mai bune ce aveau să vină. Uraganul adusese moarte, dar, în ciuda ravagiilor lui, se plămădise o nouă viaţă.

  Joseph, însă, istovit şi măcinat de griji, a întors capul de la copil, încercând să-şi ascundă lacrimile de ciudă. I se născuse tot o fiică. -?

  Mirosul de zahăr.

  La cinci ani după ce uraganul distrusese plantaţia TroisIlets, familia Tascher continua să locuiască în rafinărie. O parte din pământ fusese curăţat şi replantat, iar sclavii îşi construiseră noi colibe, folosind bucăţi de lemne şi resturi de dărâmături. Dar, în lipsă de bani, Joseph Tascher nu mai reclădise vechiul şi elegantul conac de pe plantaţie, mai ales că, din cauza cumplitelor pagube provocate de furtună, la care se adăugau datoriile tot mai mari şi sănătatea lui la fel de şubredă, situaţia lui financiară se înrăutăţea an de an.

  Rose-Claire, care nu suporta să-şi aibă căminul într-un loc unde auzea permanent zdrăngănitul maşinilor şi zgomotul tulpinilor zdrobite, detesta eşecul financiar al soţului ei, la fel de mult ca şi constantele lui escapade la Fort-Royal.

  Sperase ca un fiu să îl reţină pe Joseph la Trois-Ilets, însă nu fuseseră binecuvântaţi cu un băiat, iar ea pierdea orice speranţă de a mai putea face copii.

  Din fericire, cele trei fetiţe, Yeyette de opt ani, Catherine de şase ani şi Manette de cinci ani, supravieţuiseră pericolelor primei copilării. Dintre ele, se remarca îndeosebi Yeyette o fetiţă voinică şi zâmbitoare, cu ochi mari şi negri şi cu un glas melodios, care era foarte atrăgătoare prin firea blândă şi bunătatea sa înnăscută. Deşi drăguţă, nu promitea să devină o frumuseţe, or măcar una dintre cele trei fete trebuia să fie frumoasă, ca să facă un mariaj bun şi să redreseze situaţia materială a familiei.

  Căsătoriile reuşite, contractate din interes, fuseseră de fapt mijlocul prin care, pe parcursul ultimelor două generaţii, Familia Tascher izbutise să scape de ruină şi nevoi. Gaspard Tascher, tatăl lui Joseph, un nobil sărăcit care emigrase din Franţa în Martinica, în urmă cu patru decenii, se însurase acolo cu o tânără care i-a adus ca zestre un domeniu în Santo Domingo, o insulă din apropiere, precum şi pământuri în Martinica. Şi Joseph încheiase o căsătorie profitabilă, căpătând avere sub formă de proprietăţi. Acum, trebuia să-şi îndrume fiicele ca să-şi găsească bărbaţi bogaţi.

  Sora lui Joseph, Edmee, o blondă atrăgătoare, care atinsese performanţa de a se combina cu un marchiz, era experta familiei în descoperirea avantajelor matrimoniale, deşi situaţia ei personală era complicată şi nu tocmai respectabilă1.

  La nouăsprezece ani, Edmee devenise amanta lui Franţois de Beauharnais, în vârstă de patruzeci şi doi de ani, un bărbat cu o avere modestă, dar cu un sonor titlu de nobleţe.

  Asemenea legături, destul de frecvente, erau însă acceptate de societate numai dacă cei doi amanţi îşi întemeiaseră în prealabil o familie; ca atare, Beauharnais i-a făcut rost lui Edmee de un soţ, Alexis Renaudin, un tânăr ofiţer cu un trecut cam dubios şi o predispoziţie spre violenţă2. Renaudin a înţeles că, însurându-se cu Edmee, făcea o favoare unui ofiţer mai în vârstă şi că ea avea să-i fie nevastă doar cu numele; se putea conta pe el că nu va ridica nici o obiecţie în privinţa relaţiei ei cu Beauharnais.

  Edmee dobândise majoritatea avantajelor ce ar fi decurs din căsătoria cu marchizul, iar, după moartea soţiei lui, ea a devenit, în fapt, dacă nu şi în acte, mama vitregă a lui Alexandre, fiul lui Beauharnais, băiatul care se născuse şi crescuse în Martinica, apoi fusese trimis în Franţa, la vârstă de nouă ani3.

  Edmee i-a scris lui Joseph, insistând ca acesta să încuviinţeze plecarea fiicelor sale la Paris, pentru a fi instruite în conformitate cu înaltele exigenţe ale capitalei franceze şi pregătite pentru măritiş. Joseph i-a trimis o scrisoare în care îi spunea că nu avea bani să plătească lungul voiaj pe mare, cuferele, îmbrăcămintea, lecţiile şi profesorii -pe scurt, toată panoplia unei educaţii de cea mai bună calitate. Edmee i-a scris din nou – şi a continuat să-1 bombardeze cu scrisori, an de an, pe măsură ce fetiţele creşteau. Răspunsul lui Joseph era invariabil acelaşi. Nu avea de unde să facă rost de bani.

  Fetele trebuia să se mulţumească, aşadar, cu educaţia pe care o puteau primi în Martinica.

  Hotărârea a fost în defavoarea acestora, în loc să fie formate în Franţa, ca nişte franţuzoaice în miniatură, ceea ce ar fi însemnat să înveţe să vorbească corect, să ştie să ţină spatele drept, pentru a-şi pune în valoare toaletele elegante, să aibă maniere alese şi mintea mobilată cu cunoştinţele de bază ale lumii civilizate, ele au crescut într-un mediu natural, care era parţial francez şi parţial african. Limba lor era franceza creolă, dar mai deprinseseră şi dialectul dulce şi muzical pe care îl vorbeau sclavii; fără să-şi dea seama, imitau şi ele mişcările languroase ale sclavelor, iar educaţia formală pe care au primit-o Yeyette şi Catherine, la mănăstirea Dames de la Providence, din Fort-Royal (Joseph nu-şi putea permite să îşi trimită fiicele la cea mai bună şcoală din Martinica, şcoala de la mănăstirea ursulinelor din Saint-Pierre), a fost mai mult decât rudimentară.

  Adevărata educaţie au dobândit-o, însă, pe plantaţie şi în jurul ei, de unde urmăreau, cu umbreluţele de soare deasupra capului, cum se tăiau trestiile pe câmp; apoi, când venea arşiţa copleşitoare a amiezii, se refugiau în odăile cu obloanele trase şi lumină difuză, iar în serile mai răcoroase se plimbau pe sub copacii tineri, sădiţi în anii ce au urmat după marele uragan. Deprindeau încet, încet ritmurile vieţii la tropice: să se scoale târziu şi să nu mănânce nimic înainte de prânz, să doarmă după-amiaza, să nu se grăbească niciodată sau să nu facă plimbări prea lungi, fiindcă altminteri trupul suprasolicitat sucomba din cauza frigurilor.

  La şcoala mănăstirească au învăţat să citească şi să scrie, să danseze, să deseneze şi să brodeze, dar la Trois-Ilets au descifrat câteva dintre tainele naturii, aflând, bunăoară, că furnicile negre şi mari erau inofensive, spre deosebire de cele mici, roşii şi veninoase a căror pişcătură se dovedea foarte dureroasă; ştiau, de asemenea, ce mănâncă crabii de uscat, ţinuţi în butoaie mari şi îngrăşaţi ca să fie puşi la fiert; se deprinseseră să se ferească de miriapozii uriaşi, lungi de peste treizeci de centimetri şi de înspăimântătorii şerpi veninoşi numiţi fer-de-lance, care ieşeau noaptea cu zecile.

  Au învăţat numele plantelor din care se preparau infuzii tămăduitoare, precum şi al ierburilor adormitoare sau al celor care atenuau chinurile femeii, la naştere. S-au deprins să detecteze pe cer semnele ploilor torenţiale zilnice şi să anticipeze furtunile din anotimpul hivernage, precum şi epidemiile care urmau după aceea.

  Au învăţat că viaţa este fragilă şi trecătoare. Dintre sutele de emigranţi din Franţa, care veneau anual în Martinica, sperând să devină, cu vremea, proprietari de plantaţii, mulţi se îmbolnăveau de friguri şi mureau în scurt timp. Piereau şi mulţi dintre sclavii importaţi din Africa în fiecare an, laolaltă cu numeroşii copii, negri sau albi, care se născuseră pe plantaţii. La biserica din Trois-Ilets se oficiau mai multe slujbe de înmormântare decât botezuri, aşa că toate surorile Tascher aveau pregătite rochii, pălării şi ciorapi negri pentru tristele, dar inevitabilele perioade de doliu.

  Viaţa în Martinica era aspră, dar se desfăşura într-un mediu de o rară frumuseţe. Vizitatorii insulei rămâneau uimiţi de oceanul de culoare turcoaz, sclipitor şi transparent, cu ape atât de limpezi, încât corăbiile din port păreau să plutească într-un aer străveziu şi verzui; admirau vegetaţia luxuriantă şi multicoloră, bananierii cu frunze late, lianele despletite ca nişte draperii, palmierii, florile cu petale strălucitoare purpurii, roşii şi galbene, precum şi câmpurile cu trestii galbene-verzi. Munţi ameţitor de înalţi dominau peisajul insulei, străpungând văzduhul deasupra plajei albe şi a câmpurilor verzi. Munţii Pelee şi Vauclin erau nişte vârfuri vulcanice, din flancurile cărora porneau ca nişte raze lanţuri muntoase mai mici şi dealuri cu coaste abrupte acoperite de o pădure deasă.

  Abundenţă, acesta era cuvântul potrivit pentru Martinica, Fiindcă tot ceea ce creştea acolo dădea roade din belşug, mai ales trestia de zahăr, datorită căreia insula devenise atât de importantă. Cu excepţia anilor ce urmau furtunilor devastatoare, în fiecare primăvară erau expediate din FortRoyal către porturile europene zece mii de tone de zahăr, care aduceau venituri de milioane de livre şi făceau din Martinica, alături de alte insule din Antilele Mici, cea mai importantă posesiune colonială a Franţei.

  Mirosul de zahăr era omniprezent. Se lipea de clădiri şi de haine, plutea deasupra satelor şi a oraşelor, ba chiar se împrăştia până în larg, peste ocean, astfel încât corăbiile „adulmecau” drumul spre Martinica, înainte de a o zări.

  Zahărul îndulcea laptele, se amesteca în aluatul de pâine, se folosea pentru a da gust legumelor, orezului şi cărnii. Berea şi vinul conţineau mari cantităţi de zahăr, iar mmcărurile locale erau excesiv de dulci.

  Toţi copiii din Martinica aveau probleme cu dinţii, din cauza consumului excesiv de zahăr, iar Yeyette, Catherine şi Manette au crescut cu groaza de dentist, care le înspăimânta cu cleştii şi pensele lui fioroase. Fireşte, puteai cumpăra amulete care să te păzească de durerile de dinţi; existau şi anumiţi sfinţi la care aveai posibilitatea să te rogi, iar toată lumea ştia că apa din Vinerea Mare – stropii de ploaie adunaţi într-o sticlă în Vinerea Mare – te scăpa de durere, când ţi se umflau gingiile.

  Credinţa în magie făcea parte din viaţa de zi cu zi a insulei. Sclavii invocau tot timpul ^duhuri, demoni şi zei tribali, cu scopul de a-i ocroti de rele. Îşi atârnau la gât amulete şi agăţau de pereţii colibelor fetişuri confecţionate din frunze de palmieri sau din alte materiale naturale. Influenţa supranaturalului se resimţea pretutindeni, iar copiii creoli, îngrijiţi de doici sclave, creşteau cu un simţ al celeilalte lumi foarte puternic dezvoltat.

  De mai multe ori pe zi, copiii Tascher primeau mesaje despre legăturile dintre lumea reală şi cea nevăzută. Când auzeau mieunatul şi urletele unor pisici care se băteau, se înfiorau de spaimă, fiindcă doicile le spuseseră că sunetele acelea constituiau un semn sigur că moartea era pe-aproape.

  ] sfu li se dădea voie să se aşeze pe pragul rafinăriei, fiindcă exista credinţa că, dacă stăteai într-un cadra de uşă, toate durerile şi necazurile celor care treceau pe-acolo se abăteau asupra ta. Când vreo molie zbura pe lângă o lumânare, le treceau fiori de groază, pentru că aflaseră de la cei mari că insectele zburătoare poartă cu ele spiritele morţilor afurisiţi.

  Majoritatea copiilor erau învăţaţi să se teamă de magia neagră a celor numiţi quimboiseurs, care aveau puteri enorme şi teribile (mult mai teribile, se pare, decât oricare dintre puterile preoţilor creştini de a contracara răul săvârşit astfel)4.

  Vrăjitorii puteau să stârnească ploaia, să oprească vântul sau să aducă tunetele şi fulgerele. Erau înzestraţi cu darul de a vedea în viitor, de a prezice când vor sosi corăbiile sau când se vor abate asupra oamenilor bolile şi necazurile. Se spunea că unii dintre ei aveau capacitatea de a provoca stafidirea unei inimi de bărbat sau de femeie, pricinuind o agonie lungă şi o moarte dureroasă. Toţi cunoşteau secretul de a zămisli zombi, făpturi înfricoşătoare pe jumătate moarte, pe jumătate vii, care bântuiau noaptea şi tulburau somnul tuturor oamenilor de pe plantaţie.

  O teroare mută cobora peste Martinica, o dată cu noaptea.

  Nimeni nu ştia când sau unde aveau să apară musafirii demonici, ci doar că era cu neputinţă să scapi de vizitele lor, fiindcă puteau să se strecoare prin uşile zăvorâte, prin ferestrele ferecate cu obloane, ba chiar şi prin zidurile solide din piatră. De cele mai multe ori, victima tresărea speriată şi se trezea ţipând din somn, dând cu ochii, la picioarele patului, de o siluetă sinistră, o creatură nu întru totul umană, care se înălţa tot mai mult, până când aproape că atingea tavanul.

  Spaime nocturne, vrăjitorii, şerpi veninoşi şi frica de cele nevăzute – iată din ce era plămădită copilăria creolilor, iar fetele Tascher nu făceau excepţie de la regulă. Mergeau la slujba de la biserică, învăţau să-şi spună rugăciunile şi să se roage la sfinţi, însă nişte influenţe mai puternice le sileau să creadă în predestinare, soartă şi puterea magiei. * – <*

  Şi în viaţa lor mai acţiona o forţă, subtilă, dar pătrunzătoare, mai puternică decât învăţăturile călugăriţelor de la şcoala mănăstirească, mai puternică decât toate poveţele moralizatoare primite de la Rose-Claire şi de la cele două bunici ale fetelor. Era forţa senzualităţii primare, instinctul în germene, descătuşat în mare parte datorită obiceiurilor locului şi întărit de amoralitatea proprie sclavilor şi chiar şi mediului ambiant – aerul cu mireasmă de iasomie, frunzişul plin de flori, vânturile răcoroase şi nisipul fierbinte, în fine, acea pârguială imperativă a tuturor lucrurilor, care stârnea instincte primare.

  Surorile Tascher şi-au petrecut copilăria în mijlocul unor astfel de influenţe, într-un mediu de o frumuseţe neasemuită, dar plin de primejdii, ducând un trai privilegiat, în pofida constrângerilor financiare stânjenitoare, având capul plin de eresuri magice şi nările îmbibate de veşnicul miros de zahăr.

  În vreme ce fetele se apropiau treptat de vârsta adolescenţei, datoriile tot mai mari ale lui Joseph Tascher reprezentau o permanentă sursă de îngrijorare pentru cei de la Trois-Ilets. Trei ani succesivi de recolte slabe de trestie de zahăr au constituit, în sine, un recul major, apoi, în 1776 şi 1777, marina britanică a blocat porturile Martinicăi, punând capăt exportului de zahăr spre Europa. Nu era prima oară când Martinica suferea de pe urma nesfârşitei bătălii dintre englezi şi francezi; în jurul anului 1760, trupele britanice atacaseră Fort-Royal, şi o vreme s-a crezut că toate insulele din Antile aveau să fie cucerite. Din fericire pentru francezi, atacul nu a putut fi susţinut până la capăt, soldaţii britanici, împuţinaţi de molime şi de insolaţii, fiind nevoiţi să se retragă.

  Acum, însă, englezii deveniseră din nou un pericol, şi nimeni nu ştia cât timp avea să dureze blocada. Pentru familia Tascher, era suficient să dăinuie până la completa sa ruinare financiară.

  Veştile despre greutăţile familiei au ajuns şi la sora lui Joseph, Edmee, în Franţa, şi din nou s-a pus problema aranjării unor mariaje pentru cele trei fete. Yeyette, pe numele său de botez Marie-Rose, devenise o domnişoară de paisprezece ani, zâmbitoare, cu glasul dulce, plină de viaţă, niărinimoasă şi bună la suflet, cu ochii negri şi părul negru, pe scurt o fată drăguţă, dar nicidecum o frumuseţe. Ofiţerii francezi, care o întâlneau la balurile din Fort-Royal, erau frapaţi de cochetăria ei şi se simţeau captivaţi de farmecul pe care îl degaja. Unul dintre ei, amintindu-şi-o mulţi ani după aceea, avea s-o descrie drept „graţioasă, mai mult fascinantă decât frumoasă, deja remarcabilă prin supleţea şi eleganţa ţinutei, capabilă să danseze ca o nimfă şi iubăreaţă ca o turturea”5. Capricioasă, extravagantă, surprinzător de provocatoare pentru o fiinţă atât de tânără, Yeyette era adorabilă – şi totuşi, fără zestre nu constituia o partidă atrăgătoare.!

  Deşi avea doar unsprezece ani, Manette, sora cea mai mică a Iui Yeyette, promitea să devină o tânără frumoasă, însă în privinţa logodnei trebuia să mai aştepte câţiva ani. Iar Catherine, de doisprezece ani, nu era doar prea micuţă ca vârstă, ci şi prea bolnavă, pentru a putea fi considerată aptă, 1 eventual, de măritiş.

  De fapt, Catherine îşi trăia ultimele zile. Era adusă de la mănăstire, împreună cu Yeyette, şi pusă în pat în rafinărie, > unde zăcea în căldura verii târzii. Se rosteau rugăciuni pentru însănătoşirea ei şi i se puneau amulete sub pernă, dar febra ' continua s-o vlăguiască de ultimele puteri. La mijlocul lunii: octombrie a anului 1777 a murit; slujba de înmormântare s-a; ţinut la biserica din sat, iar micul coşciug a fost îngropat în > cripta familiei. „

  Cam la două luni de la moartea lui Catherine, a sosit o ' scrisoare de la Paris. Franţois de Beauharnais (convins de către Edmee) o cerea oficial de nevastă pe Catherine pentru * fiul său mai mic, Alexandre, băiatul care copilărise la familia ' Tascher, în Martinica. Nu era nevoie ca Joseph să-i dea nici o zestre fiicei lui, zicea marchizul, întrucât venitul pe care ' Alexandre urma să-1 primească la însurătoare – patruzeci de'l mii de livre pe an, cel puţin – avea să fie mai mult decât suficient pentru o gospodărie îndestulată. <„*^ * >„ H*>-^-> „*> #”

  Fireşte, atunci când trimisese scrisoarea, marchizul nu ştiuse că biata Catherine trecuse în lumea celor drepţi, fiindcă veştile ajungeau din Franţa în Martinica după cel puţin câteva luni. Oricum, scrisoarea marchizului nu excludea posibilitatea unei înlocuiri. „Respectul şi ataşamentul pe care (Alexandre) le simte faţă de Madame de Renaudin”, scria marchizul, „îi sporesc nerăbdarea de a-şi uni destinul cu una dintre nepoatele ei”. Vasăzică, una dintre nepoatele ei, a citit Joseph, cu un oftat de uşurare. Poate că, în fond, nu conta prea mult care anume.

  „Păcat că fiica ta cea mare nu are cu câţiva ani mai puţin”, adăuga marchizul, „căci în mod cert ea ar fi fost preferata…

  Însă te asigur că fiul meu, care nu are decât şaptesprezece ani şi jumătate, consideră că o fată de cincisprezece ani e prea apropiată de el ca vârstă”6.

  În realitate, Yeyette avea doar paisprezece ani, dar ce, mai conta?! Exista şi Manette, mai drăguţă decât Yeyette şi, la cei unsprezece ani ai ei, nu era nicidecum prea bătrână.

  Dar era dispus, oare, Alexandre s-o aştepte? Poate că nu. O dată cu scrisoarea marchizului, a sosit una şi de la Edmee, în care aceasta sublinia cât de presantă devenise problema. ^ Nerăbdarea lui Alexandre de a se însura nu avea de-a face; cu „respectul şi admiraţia” pe care acesta le simţea pentru cea care era defacto mama lui vitregă, cât mai ales cu restricţia legală ce-i fusese impusă; Alexandre revendica moştenirea şi, pentru a o obţine, trebuia ori să ajungă la majorat, care era, însă, prea departe, ori să se însoare. Voia să aibă bani, aşa că nu-i rămânea decât să se însoare.

  Şi mai era un motiv pentru a se grăbi, lucru înţeles de către toată familia, dar despre care se vorbea doar în şoaptă.

  Marchizul îmbătrânea şi avea sănătatea şubredă, în ciuda situaţiei financiare solide, venitul său nu prea mare era în scădere, iar la moarte întreaga lui avere urma să le revină fiilor săi. Aşa că n-ar fi fost exclus ca Edmee să ajungă la ananghie. Părea preferabil, aşadar, ca înaintea acestei posibile calamităţi să se asigure, printr-o legătură matrimonială între cele două familii, că moştenirea lui Alexandre va fi profitabilă pentru toţi cei din familia Tascher, inclusiv Edmee.

  Propunerea ilustra talentul lui Edmee de a găsi partide avantajoase. Dacă Alexandre se însura cu Manette, aceasta urma să aibă un soţ bogat, iar el putea căpăta cele patruzeci de mii de livre pe an. Edmee nu trebuia să-şi mai facă griji în privinţa situaţiei sale după moartea marchizului, iar Joseph avea posibilitatea să apeleze la Alexandre pentru a se redresa financiar. Mai mult chiar, în felul acesta nu era necesară nici o dispensă pentru încheierea unei căsătorii între rude prin alianţă, Alexandre şi Manette fiind practic ca nişte veri înrudiţi prin legăturile lor comune cu Edmee; aceasta nu o văzuse niciodată pe Manette, fiindcă fetiţa se născuse după plecarea ei din Martinica, dar tot mătuşă şi nepoată se chema că erau. Pe de altă parte, Alexandre o considera pe Edmee aproape ca pe o mamă, din moment ce n-o cunoscuse pe cea care-i dăduse viaţă.

  Mai rămânea de obţinut doar acordul marchizului pentru a o înlocui pe Catherine cu Manette.

  Şi, totuşi, Joseph pregeta. Dacă Alexandre va avea obiecţii în privinţa lui Manette, fie din cauza vârstei ei fragede, fie din cine ştie ce alt motiv? Desigur, fata era frumuşică, îmbinând „sănătatea şi firea veselă, cu o siluetă care promitea să devină atrăgătoare”7. Totuşi, în eventualitatea în care se întâmpla ceva rău nici un Tascher n-avea să se bucure de avantajele averii lui Alexandre. Joseph a reconsiderat, aşadar, problema, după care i-a scris marchizului, oferindu-se să-i trimită în Franţa ambele fete, astfel încât Alexandre să opteze pentru aceea care îi convenea mai mult.

  Pornind de la ipoteza că Manette avea să fie aleasa, a început s-o pregătească pentru lunga călătorie pe mare până în Franţa, împreună cu Yeyette, care era încântată de perspectivă. Dar, înainte de plecarea fetelor, Joseph a trebuit să petreacă o bucată de vreme la cealaltă moşie a sa, pe insula St. Lucia, şi, în absenţa lui, lucrurile au scăpat de sub control.

  După ce-şi pierduse cea de-a doua fată, pe Catherine, Doar cu câteva luni în urmă, Rose-Claire nu se putea împăca deloc cu ideea de a o lăsa pe Manette să plece atât de departe, în această privinţă, bunica de Sannois îi împărtăşea întru totul punctul de vedere. Iar Manette care, spre deosebire de sora ei mai mare, nu manifestase nici un moment curiozitatea de a vizita Franţa, şi-a implorat mama să n-o trimită departe de familie. Incapabilă să mai suporte tensiunea în care trăia, s-a molipsit de friguri şi a zăcut în pat trei luni de zile.

  Când s-a întors din St. Lucia, Joseph a găsit casa în mare fierbere8. Manette era slăbită şi se însănătoşea anevoie, Yeyette se simţea deranjată de tevatura creată în jurul ei, în vreme ce ultimele scrisori sosite din Franţa subliniau urgenţa situaţiei. („Vino la Paris”, scria marchizul. „Adu o fată sau pe amândouă. Oricare va fi decizia dumitale, o vom accepta necondiţionat. Avem nevoie de una dintre fiicele dumitale!”9 Joseph trebuia să ia imediat o hotărâre. Dacă nu acţiona rapid, irosea ocazia de a salva viitorul întregii familii. Prea bine, atunci o va trimite pe Yeyette în Franţa.

  Joseph i-a scris din nou marchizului, explicându-i că îmbolnăvirea lui Manette îl determina să se oprească asupra lui Yeyette, care în curând urma să împlinească cincisprezece ani. (Fireşte, sugera el, o diferenţă de trei ani între miri era suficient de mare.) în ce-o priveşte pe Yeyette, avea o fire minunată şi o siluetă agreabilă. „E foarte matură pentru vârsta ei”, adăuga el – poate neinspirat, căci Alexandre nu miza pe precocitatea viitoarei sale neveste, ci pe tinereţe şi supunere.

  „Este bine făcută şi, în ultimele şase luni, s-a dezvoltat suficient încât să treacă drept o domnişoară de optsprezece ani”, spunea Joseph, în continuare, în plus, cânta un pic la chitară – luase lecţii când fusese la mănăstire – dar nu-i lipsea nici vocea, pe scurt, era talentată la muzică10. Cât priveşte aspectul fizic, „avea piele frumoasă, ochi expresivi şi braţe voluptuoase”. Altfel spus, Joseph nutrea convingerea că marchizul, Edmee şi Alexandre vor şti să citească printre rânduri, înţelegând că, de fapt, el le spunea că fiica lui nu era frumoasă, dar că alesele ei calităţi sufleteşti (nădăjduia el)

  Puteau compensa neajunsurile legate de aspectul ei exterior.

  „E păcat”, adăuga Joseph, „că n-a avut privilegiul de a primi o educaţie în Franţa.” Şi aici transmitea un mesaj nescris: Alexandre nu trebuia să se aştepte ca Yeyette să fie o persoană blazată, sau să manifeste genul de cizelare propriu unei absolvente de şcoală pariziană. Yeyette era naivă, proaspătă, necoruptă, lipsită de experienţă. Joseph, care petrecuse, ca paj, trei ani la curtea Franţei, ştia cât de stângace şi de provincială putea părea o tânără de la ţară sau din colonii în ochii unui tânăr domn parizian, de familie bună, cum era Alexandre.

  Era imposibil, însă, ca tânărul să nu ştie cum avea să fie viitoarea lui nevastă, din moment ce şi el crescuse în Martinica. Nu se putea aştepta la politeţuri şi rafinamente din partea celei care urma să-i fie mireasă, ci la sinceritate, inocenţă, candoare, dublate de o fire încrezătoare. Totul avea să fie bine.

  Au fost făcute toate aranjamentele necesare. Nu mai rămânea decât ca Joseph să cumpere biletul de călătorie pe unul din vasele comerciale care mergeau în Franţa.

  Dacă vrem să ştim la ce se gândea Yeyette, ce îşi imagina, ce spera sau ce vise îşi făurea, n-avem decât să citim şi noi printre rânduri. Scrisorile lui Joseph nu conţin aproape nici o referire la ea – nici că plângea la gândul că urma să plece de acasă, nici că Rose-Claire ar fi vrut să o ţină în Martinica (o omisiune semnificativă). Reiese doar că-şi dorea din tot sufletul să meargă în Franţa şi să o vadă pe mătuşa ei, Edmee.

  Pentru ea, viitorul soţ nu era un străin, îl ţinea minte pe Alexandre din copilărie – un băiat mai înalt decât ea, blond, cu ochi albaştri şi foarte admirat pentru felul cum arăta.

  Mătuşa Edmee le scrisese că Alexandre se transformase într-un tânăr chipeş, spiritual şi inteligent, bun la suflet şi cu o fire minunată. „E îndrăgit de către toţi cei care îl înconjoară”, asigura ea familia, într-una dintre scrisori.

  Ştiind că era locotenent în regimentul Sarre, Yeyette se gândea, poate, că Alexandre semăna cu tinerii ofiţeri fermecători şi exuberanţi, cu care dansa în Fort-Royal, închipuindu-şi, probabil, că viaţa la Paris însemna un şir nesfârşit de baluri şi petreceri, mai extravagante şi mai palpitante decât toate sindrofiile la care fusese ea vreodată.

  Şi, în imaginaţia ei, poate că se văzuse înveşmântată într-o toaletă cu mult mai strălucitoare decât tot ce purtase până atunci, cu bijuterii la gât şi în păr, dansând cu un soţ chipeş, care o adora.

  La cincisprezece ani, era prea tânără ca să-şi închipuie altceva. Ştia, fireşte, ce implica o căsătorie – să faci dragoste, să ai copii, o gospodărie, servitori, responsabilităţi. Dar fata aceasta neastâmpărată şi frivolă, care se distra atât de bine la baluri, care dansa ca o nimfă şi era iubăreaţă ca o turturea, nu s-ar fi gândit nici o clipă la aspectele mai apăsătoare ale mariajului, în schimb, nu încape nici o îndoială că nu-şi imagina lumea orbitoare în care urma să intre, sau faptul că avea să se maturizeze rapid şi să se gătească, aidoma superbelor doamne pe care le zărise în Fort-Royal, îmbrăcate în rochii de satin şi împodobite cu diamante. Poate că visa la nuntă, la trusoul pe care i-1 promisese mătuşa Edmee, la ceremonia în sine, la tandreţea din privirile lui Alexandre în clipa în care îşi vor rosti jurămintele.

  În gând, pesemne că îşi luase deja rămas-bun de la somnoroasa Martinică şi pornise în călătoria care o aştepta, prima călătorie lungă din viaţa ei, spre o ţară îndepărtată şi o soartă necunoscută.

  IBS'.

  Tff| nu. 3.”

  O călătorie cu peripeţii.

  Brusc, în toamna anului 1778, visele lui Yeyette au fost curmate de izbucnirea războiului.

  Blocada britanică se preschimbase într-o ameninţare mult mai gravă, întrucât Franţa venise în ajutorul coloniilor americane răzvrătite, astfel că propriile posesiuni se transformaseră în vânatul preferat de către englezi ca pradă de război.

  Martinica era în primejdie, Fort-Royal mişuna de vase de război, iar perspectiva unei călătorii în Franţa părea de domeniul fantasticului.

  Prin urmare, voiajul de nuntă al lui Yeyette a fost amânat, iar Joseph Tascher, în ciuda sănătăţii sale şubrede, a trebuit să-şi asume responsabilităţile ce îi reveneau în calitate de căpitan într-un regiment de dragoni al miliţiei şi să se alăture oamenilor săi, pentru a înfrunta pericolul britanic, în decembrie, trupele englezeşti au izbutit să cucerească St. Lucia şi să confişte toate proprietăţile franceze de pe insulă. Pentru a preîntâmpina capturarea Martinicăi, miliţiile s-au strâns acolo în pripă, pregătite să facă faţă asediului.

  O bucată de vreme, s-a crezut că viitorul soţ al Iui Yeyette i se va alătura lui Joseph Tascher, acolo. Sute de oameni din regimentul lui Alexandre de Beauharnais fuseseră expediaţi în Caraibe, or el nu excludea posibilitatea de a fi trimis, la rândul său, în zona de luptă. Perspectiva aceasta nu-i făcea nici o plăcere, fiindcă, deşi nu era laş din fire – năzuia, într-adevăr, ca într-o bună zi să se acopere de glorie în război, m calitate de comandant de trupe – nu avea chef să plece din Brest, unde staţiona cu armata. Ajunsese să se ataşeze nespus de mult de coasta Bretaniei, mohorâtă şi bătută de vuituri, dar mai ales de un domeniu din apropierea oraşului.

  Căci prima dragoste adevărată din viaţa lui locuia acolo şi, recent, îi spusese că rămăsese însărcinată cu el.

  În decembrie 1778, nu împlinise nouăsprezece ani, dar Alexandre era deja bărbat – şi, cum se spune, om de lume.

  Chipeş, ştiind să vorbească frumos, era pe deplin conştient de farmecul său personal şi deosebit de încrezător în şansele de a avansa, vădind o admirabilă capacitate de a se descurca în viaţă. După ce a învăţat împreună cu fratele său mai mare, Fran9ois, la prestigiosul College du Plessis din Paris, şi-a continuat studiile la Heidelberg, unde a beneficiat de adevărata învăţătură (opusă simplei pedanterii şi persiflajului, care au fost întotdeauna apanajal semidocţilor) şi unde au început să i se modeleze gusturile intelectuale.

  Spre lauda lui, Alexandre avea o minte ageră, ce-i drept cam superficială, şi nişte instincte, dacă nu întru totul nobile, cel puţin capabile să îl îndrume în direcţia umanitarismului şi a progresului – atâta vreme cât nu trebuia să renunţe la avantaje şi la confortul personal. Dar, fiindcă era nespus de narcisist şi îngâmfat, înclina să pună semnul egalităţii între idei şi uniformele sau decoraţiile militare, considerându-le un fel de podoabă; îi lipsea adevăratul discernământ.

  Meditatorul angajat pentru Alexandre şi fratele său, un dascăl de şcoală conştiincios, dar prozaic, pe nume Patricol, n-a făcut mai nimic pentru a înfrâna tendinţele înnăscute ale lui Alexandre (cum avea să spună mai târziu Yeyette, „Alexandre avea gustul libertăţii şi o voinţă inflexibilă”), însă, când întâmplător i s-a oferit institutorului o slujbă în casa ducelui de la Rochefoucauld, i s-au deschis orizonturi mai largi.

  Nici că s-ar fi putut imagina o şcoală cosmopolită de bune maniere mai reuşită decât castelul La Roche-Guyon, aparţinând ducelui – o construcţie vastă şi somptuos amenajată, unde, în mijlocul unor parcuri naturale luxuriante, Cu nişte copaci falnici, pajişti întinse şi vegetaţie sălbatică tunsă cu mare grija, aristocraţi cu minţi sclipitoare şi oaspeţi distinşi discutau concepte înalte şi îşi imaginau o lume mai bună.

  Studiind cu Patricol, pe vremea când institutorul său frecventa acea remarcabilă societate, tânărul Alexandre a asimilat influenţele iluminismului, îndrăgostindu-se de idealurile americane de libertate şi democraţie – idei incredibil de radicale în societatea stratificată a Franţei, unde Biserica, monarhia şi aristocraţia deţineau toată bogăţia şi, virtual, întreaga putere politică. A aflat că americanii începuseră să vorbească despre drepturile omului, să militeze pentru o viaţă mai bună într-o lume în care se aboleau privilegiile şi se renunţa la opresiunile instituţionale. A îmbrăţişat aceste idei, pe de o parte fiindcă erau atrăgătoare – ducele şi tovarăşii săi întruchipând un umanitarism profund şi tolerant – iar pe de altă parte, poate, pentru că fratele lui mai mare, Franţois, nu le agrea, iar Alexandre nu voia cu nici un preţ să-i semene.

  Castelul La Roche-Guyon nu reprezenta numai o şcoală de idei şi concepte progresiste, ci şi un prototip de maniere mondene, în care legăturile amoroase erau socotite drept una dintre plăcerile vieţii, alături de vinul de soi sau conversaţia elevată; în rândul acestor oameni cu adevărat cosmopoliţi, a observat Alexandre, se remarca o oarecare fluiditate morală, iar aventurile galante nu erau doar tolerate, ci şi încurajate subtil.

  Fireşte, acestea prindeau din ce în ce mai mult teren în armată, printre ofiţerii camarazi ai lui Alexandre. De la vârsta de cincisprezece ani, el a fost încadrat în regimentul Sarre, al cărui colonel era ducele de la Rochefoucauld, şi a reuşit să avanseze rapid datorită protecţiei acestuia, în fiecare an, petrecea şase luni la regiment, deşi aici nu avea îndatoriri grele, rămânându-i astfel timp din belşug pentru a curta tot felul^de femei, de la cameriste la doamne cu titluri nobiliare.

  În momentul în care marchizul de Beauharnais i-a scris lui Joseph Tascher cerându-i pe una dintre fiice ca mireasă Pentru Alexandre, tânărul ofiţer căpătase deja gustul aventurilor galante. Faptul că se bucura de succes la femei, majoritatea fiind cu mult mai bătrâne decât el, îi măgulea orgoliul, cum spunea marchizul de Bouille, în faţa căruia Alexandre se lăuda cu colecţia sa de trofee amoroase. Acorda o atenţie specială flirturilor şi relaţiilor sexuale; astfel, ţinea liste cu femeile cu care se culcase, notând numele şi, dacă existau, titlurile fiecăreia, împreună cu însuşirile lor distinctive.

  Nu se putea spune că Alexandre nu era o persoană analitică, toată lumea din jurul lui Alexandre îl considera un om calculat şi viclean. Patricol consemna cu amărăciune şi altă caracteristică dominantă a elevului său: o detaşare şi o disimulare cultivate cu grijă. „Ceea ce mă uimeşte cel mai mult”, scria dascălul când Alexandre avea şaisprezece ani, „şi îmi displace enorm la acest tânăr este grija extremă şi dezinvoltura cu care îşi ascunde şi îşi disimulează trăirile sufleteşti”1. Personalitatea lui era însă mult mai complexă; atitudinea flegmatică şi apetitul sexual excesiv mascau amestecul de dinamism şi voluntarism, o dorinţă profundă de a ieşi în evidenţă şi o remarcabilă agerime a minţii. Lăsând la o parte spiritul de aventură în relaţiile cu sexul opus (care era tipic, ca stil, dacă nu şi ca intensitate, pentru vârsta şi clasa socială din care făcea parte), Alexandre promitea, meritele sale fiind evidente.

  Acum, totuşi, când aştepta naşterea copilului său, Alexandre, la cei optsprezece ani ai lui, era conştient de profunzimea trăirilor sale emoţionale. O întâlnise pe Laure de Girardin, nevasta în vârsta de douăzeci şi nouă de ani a unui ofiţer de marină, la conacul ei de la ţară, unde aceasta obişnuia să primească în vizită bărbaţi din garnizoana de la Brest. Ca şi Alexandre, se născuse în Martinica, fiind în realitate chiar înrudită cu familia Tascher, însă pasiunea pe care i-o inspira lui Alexandre nu avea nimic comun cu legăturile de familie.

  Alexandre a intuit de la bun început profunzimea sentimentelor pe care i le inspira Laure. Într-o scrisoare către Edmee, căreia îi destăinuia, adesea, amănunte privind legăturile sale amoroase, a scris despre „pasiunea violentă”

  Care i-o trezise nevasta ofiţerului de marină, despre f tiunea Duioasă pe care o avea pentru el şi despre mirarea jncântarea lui de a fi descoperit adevărata dragoste. Soţul lui Laure a fost plecat câteva săptămâni, iar în acest interval binecuvântat amanţii s-au lăsat în voia pasiunii care îi mistuia, în toamna anului 1778, Laure era însărcinată, iar Alexandre nu avea nici o îndoială în privinţa paternităţii sale. Mai ştia, de asemenea, că era posibil ca în curând să părăsească Franţa, pentru a lupta împotriva Angliei, or acest gând îl scotea din minţi. „Mă cuprinde disperarea când văd apropiindu-se clipa când va trebui să mă despart de ea pentru multă vreme”, îi scria el lui Edmee. Dar cel puţin îi lăsa lui Laure o fărâmă din fiinţa lui. Copilul pe care aceasta îl purta în pântece va fi mărturia veşnică a dragostei lui adevărate.

  „Să nu te mire cuvântul Juliette”, îi spunea Alexandre lui Edmee. „Este numele ales de noi pentru fiinţa pe care o vom îndrăgi amândoi.”2

  Alexandre nu vedea nimic ciudat sau deplasat în faptul că, deşi descoperise adevărata dragoste în persoana unei femei, urma să se însoare cu alta. Căsătoria lui avea să fie doar de convenienţă; lucrul acesta era de la sine înţeles. Se însura din trei motive: pe de-o parte, insista tatăl lui, pe de altă parte, abia aştepta să-şi primească moştenirea şi, în sfârşit, având în vedere vârsta şi rangul lui, se cuvenea să-şi ia o nevastă. Asta făceau tinerii care năzuiau la faimă şi onoruri – se însurau, de obicei pentru bani. Nimeni nu se aştepta la iubire între soţ şi soţie, ci doar la politeţe şi curtoazie, femeia urmând să adopte o atitudine complezentă şi supusă, plină de nobleţe.

  „Juliette” s-a născut în vara anului 1779 şi s-a dovedit a fi băiat, drept care a fost botezat Alexandre. Nu se ştie cât de des îşi vizita tatăl pruncul, ce gândea despre el, sau dacă naşterea lui i-a apropiat şi mai mult pe Alexandre şi Laure.

  Cert este că, atunci când micuţul Alexandre avea doar câteva luni, Yeyette şi tatăl ei se aflau la bordul unei mici corăbii de rnărfuri, Ue de France, Iraversând încet Atlanticul, în direcţia Brest.

  — În acel sezon al furtunilor din anul 1779, călătoria pe mare s-a dovedit deosebit de anevoioasă şi vlăguitoare, atât pentru trup, cât şi pentru spirit. Yeyette, împreună cu tatăl ei, mătuşa Rosette (sora nemăritată a lui Joseph şi a lui Edmee) şi Euphemie, slujnica mulatră a lui Yeyette, au fost nevoiţi să stea închişi timp de trei luni într-o cabină minusculă, în care de-abia dacă încăpeau trei cufere şi nişte paturi înguste şi incomode. Tavanul era atât de scund, încât aproape că nici nu puteau sta în picioare, iar din cauza spaţiului strâmt din cabină nici nu se punea problema să porţi jupe largi, după moda vremii. Din cauza legănatului violent al micii ambarcaţiuni, toţi au avut rău de mare, dar cel mai tare suferea Joseph; era alarmant să constaţi că, de la o săptămână la alta, devenea din ce în ce mai sfârşit şi vlăguit.

  De fapt, nimeni nu se simţea prea bine, mai ales după câteva săptămâni pe mare, când se terminaseră toate fructele şi legumele proaspete, singurele alimente fiind carnea sărată şi pesmeţii marinăreşti. Apa depozitată în nişte butoaie mari, pe punte, nu putea fi băută din cauza algelor ce-i alteraseră gustul favorizând apariţia unei sumedenii de gângănii şi viermi.

  O mâzgă verde acoperea şi pereţii cabinei, întinzându-se tot mai mult din pricina umezelii care muia hainele pasagerilor, furişându-se chiar şi în cufere şi dulapuri. Noaptea, pasagerii se culcau în aşternuturi reci şi jilave, inhalând aerul stătut din cabina strâmtă, unde dormeau prost din cauza balansării neîncetate a vasului.

  La mizeriile zilnice ale călătoriei se mai adăuga şi o permanentă senzaţie de teamă – spaima ca nu cumva să se stârnească furtuna, iar apele mării să înghită corabia, frica de a nu se molipsi de friguri, dar mai presus de toate teama de a nu fi capturaţi de către piraţi sau de vreo navă de război britanică.3 Ile de France făcea parte dintr-un convoi păzit de o fregată franceză, Pomana. Insă convoaiele erau adesea atacate, or Ile de France, cu magazia sa de provizii şi cu echipamentele militare de la bord, constituia o pradă de preţ.

  Zilele se scurgeau cu o încetineală exasperantă, Ile de France fiind deviată uneori de la traiectoria aleasă şi înaintând anevoios, din cauza vremii nefavorabile, în mod normal, călătorii ar fi trebuit să pună piciorul pe uscat în septembrie, Har abia pe 12 octombrie, prăpădiţi şi istoviţi, au păşit pe ţărm la Brest, grăbindu-se să-şi găsească adăpost în cel mai apropiat han.

  Nu i-a întâmpinat nimeni, înainte de a părăsi Martinica, Joseph nu avusese timp să-i scrie marchizului de Beauharnais sau surorii sale, ca să le comunice că urma să plece în călătorie. Acum, slăbit şi bolnav, a trimis o scrisoare la Paris, dar au trecut două săptămâni până când Edmee şi Alexandre au venit să-şi salute musafirii. Pesemne că cele două săptămâni i s-au părut interminabile lui Yeyette, care era îngrijorată din cauza tatălui ei şi nerăbdătoare să-şi vadă viitorul soţ. În cele din urmă, o cabrioletă a tras în faţa hanului şi din ea au coborât blonda şi încă atrăgătoarea Edmee, însoţită de Alexandre, înalt şi chipeş în uniforma lui albă şi elegantă, cu tricornul negru sub braţ şi sabia la cingătoare.

  Nu se ştie cum a reacţionat Yeyette la vederea lui Alexandre, însă se poate presupune că s-a comportat aidoma majorităţii femeilor confruntate cu personalitatea lui impresionantă – i s-au accelerat bătăile inimii şi a arborat un surâs menit să exprime încântarea ce-o resimţea. El s-a aplecat spre ea, manierat, şi, cu vorbe curtenitoare, i-a luat mâna şi şi-a trecut peste ea buzele cărnoase. E foarte posibil ca ochii aceia albaştri să nu fi trădat aproape nici o emoţie, exprimând doar o maturitate mult mai profundă decât a ei.

  La început, când a văzut-o, Alexandre a fost foarte nemulţumit de înfăţişarea lui Yeyette. Şi-o amintea bine, desigur, şi a recunoscut-o numaidecât. Însă fata pe care o ştia el nu se transformase într-o femeie frumuşică. E limpede că rudele exageraseră cu laudele la adresa ei.

  Fireşte, Alexandre nu putea fi un observator imparţial, căci era atât de obsedat de adorabila Laure de Girardin, încât oricare altă femeie i s-ar fi părut neatrăgătoare. Iar Yeyette, cu ochii ei uşor exoftalmici, cu nasul oarecum asimetric şi prea mare pentru un chip cu pretenţii de frumuseţe, cu buze subţiri şi arcuite, strânse pungă într-un surâs menit să ascundă dinţii inestetici de dedesubt, părea urâţică, ba chiar banală şi lipsită de orice eleganţă.

  După haine şi felul de a se purta, se vedea imediat cât era de provincială, ceea ce pentru snobul Alexandre părea greu de acceptat. Yeyette mai avea, însă, o trăsătură – o lăcomie şi o poftă aproape feroce, care erau atât de şocante, încât Alexandre n-ar fi putut s-o situeze în aceeaşi categorie cu Laure sau cu celelalte femei de neam mare, pe care le cunoştea. Lăsa impresia că se agăţa de un lucru, în care ardea de nerăbdare să se cufunde.

  Avea o anume drăgălăşenie, ceea ce Alexandre a remarcat numaidecât, şi vorbea cu un glas dulce şi alinător.

  Însă era prea agitată şi prea frenetică, pentru a putea plăcea ca femeie; dacă mai punea la socoteală evidenta mediocritate a inteligenţei şi educaţia rudimentară, Alexandre conchidea că agerimea ei înnăscută, asociată cu o fire intempestivă era aproape dezgustătoare. Şi-a dat seama, probabil, chiar din primele momente petrecute împreună, că intimitatea cu Rose, sau orice relaţie mai apropiată cu ea, i-ar pretinde un efort enorm, dacă nu chiar imposibil.

  Desigur, Alexandre emitea pretenţii excesive la adresa lui Yeyette, mai cu seamă că era şi foarte prost dispus fiindcă în ultimele luni avusese probleme de sănătate şi lipsise mult timp de la garnizoană, petrecându-şi convalescenţa la ţară, într-un castel.

  Înăbuşindu-şi temerile care-1 asaltau, Alexandre şi-a concentrat atenţia asupra grijilor imediate. Nunta urma să fie celebrată abia peste câteva săptămâni, or el era sigur că tatăl lui nu-1 va sili să se însoare cu o persoană cu care nu avea nimic în comun. „Sunt convins că n-ai de gând să-mi impui căsătoria cu această tânără, în cazul în care între noi ar exista o aversiune reciprocă”, îi scrisese Alexandre tatălui său.4 Chiar dacă era vorba despre o căsătorie de convenienţă, aranjamentul nu putea fi făcut în absenţa unui oarecare grad de simpatie manifestată de ambele părţi. Dacă nu va exista o asemenea afinitate, Alexandre era decis să-1 roage pe tatăl lui să îl elibereze de obligaţia unei căsnicii care se întrevedea deja nesatisfăcătoare.

  Alexandre îşi dădea însă seama de faptul că Yeyette şi anturajul ei se aflau într-o stare jalnică. Joseph, vlăguit şi bolnav, avea nevoie de medicamente, iar femeilor le trebuia haine groase, cizme şi multe alte lucruri, Şi-a asumat, aşadar, responsabilitatea de a rezolva situaţia.

  „De când m-am sculat azi-dimineaţă, am alergat tot timpul de colo-colo”, îi scria el tatălui său, imediat după întâlnirea cu grupul nuntaşilor. „Am multă bătaie de cap, fiindcă vizitatorilor noştri le sunt necesare o sumedenie de lucruri, pe care nu prea ai şanse să le găseşti în oraşul acesta deprimant, din care sperăm să plecăm cât de curând5”. În mod limpede, atenţia lui nu se îndrepta spre viitoarea sa mireasă, ci spre starea deznădăjduită a tuturor celor care o însoţeau, ceea ce presupunea o serie de cheltuieli cărora trebuia să le facă faţă. Din cauza sănătăţii precare a lui Joseph, era exclus să poată lua poştalionul până la Paris; prin urmare, nu-i rămânea altceva de făcut decât să cumpere o trăsură, să găsească un vizitiu şi să închirieze nişte cai pentru călătorie.

  Doctorul care 1-a consultat pe Joseph i-a atras atenţia să facă drumul până la Paris pe parcursul mai multor zile, pentru ca bolnavul să se poată odihni.

  În scrisoarea adresată tatălui său, Alexandre adăuga, totuşi, o scurtă referire favorabilă cu privire la Yeyette. „Pot afirma, cred, că integritatea şi bunătatea ei întrec tot ce ţi s-a spus până acum.” Chiar dacă nu era drăguţă, ba, mai mult, înfăţişarea ei îi repugna, s-a dovedit vrednică de încredere şi adorabil de sinceră, or acestea constituiau nişte calităţi pe care Alexandre le aprecia cu adevărat.

  Tânărul a avut nevoie de aproape o săptămână să îşi echipeze musafirii, dar în final, pe 2 noiembrie, când torul a fost gata, au pornit la dram. Desele popasuri făcute pe drum ie-au oferit prilejul să se cunoască mai bine. Alexandre a manifestat mai multă toleranţă în privinţa lui Yeyette, din moment ce îi povestea tatălui său, într-o scrisoare, despre plăcerea de a se afla în preajma ei. De bună seamă, Alexandre şi-a ales cu grijă cuvintele; de fapt, el spunea exact ce bănuia că i-ar plăcea tatălui său să audă. Însă şi tonul scrisorilor lui Edmee era la fel de entuziast. Yeyette, spunea ea, „are toate sentimentele pe care ţi-ai dori să le nutrească faţă de fiul tău, şi, spre marea mea satisfacţie, am observat că şi ea îi este pe plac… Alexandre e subjugat de nora dumitale”6.

  Iată, aşadar, nişte semne vag optimiste. Dar, în timp ce se uita la cei doi tineri care stăteau de vorbă, Edmee se gândea probabil la Laure şi la copilaş, convinsă că într-acolo se îndrepta toată afecţiunea lui Alexandre şi că, inevitabil, nepoata ei avea să afle, cu timpul, de ataşamentul soţului ei faţă de altă femeie.

  Într-o zi rece şi mohorâtă de noiembrie, pe la amiază, Yeyette a zărit pentru prima oară Parisul, în ciuda frigului, a umezelii şi a murdăriei, oraşul acesta aglomerat şi zgomotos, cu bulevarde înţesate de trăsuri şi cu străduţe întunecoase şi înguste, unde mirosea urât din cauza canalelor deschise şi a gunoiului intrat în putrefacţie, a entuziasmat-o probabil pe Yeyette, căci putea, în sfârşit, să îşi vadă aievea locul visurilor ei. Auzise despre minunăţiile oraşului de la tatăl ei, iar acum vedea cu propriii ochi clădirile somptuoase şi bisericile vechi din piatră, cu turnuri înalte care străpungeau cerul plumburiu, caleştile aurite, servitori în livrea şi soldaţii în tot felul de uniforme, muncitorii, precupeţele şi nenumăraţii cerşetori.

  Pesemne că Yeyette a fost absolut impresionată de dimensiunile metropolei, ea care nu văzuse niciodată oraş mai mare decât modesta localitate Fort-Royal şi orăşelul de garnizoană Brest. Înaintând greu din cauza traficului şi a mocirlei de pe străzi, cabrioleta a traversat cartier după cartier, intrând în cele din urmă într-o zonă cu case mari şi dărăpănate, care desigur cunoscuseră şi vremuri mai bune. În aer se simţea un miros puternic, dar necunoscut – erau miasmele de la tăbăcăriile din apropiere, unde hoiturile de cai şi vaci ridicate cu nişte scripeţi se scufundau în nişte vane de topire, în timp Q pieile rămase erau tratate cu chimicale.

  Trăsura a cotit pe rue Thevenot şi s-a oprit în faţa unei clădiri cu două etaje, tencuită în piatră, dar cu un aspect destul de comun. Ajunseseră la destinaţie.

  În următoarele câteva săptămâni, în timp ce se instala în casa unde ea şi Alexandre urmau să locuiască împreună cu marchizul de Beauharnais şi cu mătuşa ei, Edmee, Yeyette şi-a dat seama că atât marchizul, cât şi casa lui închiriată, coborâseră pe scara socială, declinul fiind evident chiar şi pentru ochiul ei neexperimentat. Bătrânul suferind dispunea de câţiva servitori, însă în locuinţa lui domnea frigul şi nu găseai confortul sau opulenţa pe care Yeyette le întâlnise în casele creolilor bogaţi din Martinica. Scara impozantă avea nevoie de reparaţii, încăperile spaţioase erau sumar mobilate, iar întregul ansamblu lăsa impresia de jenă financiară temporară – poate fiindcă exista speranţa ca totul să se schimbe o dată cu creşterea venitului lui Alexandre.

  În primele trei săptămâni, Yeyette şi Edmee au comandat trusoul viitoarei mirese, s-au dus la croitori pentru probe şi au primit vizite de la modiste şi peruchieri. Edmee achita totul – or Yeyette avea nevoie de o sumedenie de lucruri, nu numai de rochii şi jupoane, ci şi de corsete, furouri, ciorapi, papuci, pantofi cu toc înalt, manşoane, pelerine şi şaluri. Totalul cheltuielilor s-a ridicat la circa douăzeci de mii de livre.7

  Yeyette ştia de-o viaţă că Parisul era capitala modei, în Martinica, toţi croitorii se străduiau să copieze modelele pariziene, însă creolii bogaţi îşi procurau toaletele de la Paris.

  Yeyette ştia că de când fusese încoronat tânărul rege Ludovic al XVI-lea, iar frumoasa sa soţie, Măria Antoaneta, devenise regină, moda se schimbase. Regina dădea tonul în materie de eleganţă: când a făcut o pasiune pentru pene, toate femeile înstărite din Paris şi-au pus pene în păr; când s-a apucat să poarte turbane turceşti, acestea puteau fi văzute peste tot în cele mai somptuoase saloane. Iar când regina s-a hotărât să-şi strângă părul în vârful capului, adăugând permite şi meşe lungi de păr fals ca să îşi facă nişte coafuri sofisticate, înalte de treizeci de centimetri şi împodobite cu flori, fructe şi diamante, toate femeile de la curte i-au urmat exemplul până ce regina, sătulă de acest moft imitat de semenele sale, a revenit la părul ei blond natural, pieptănându-se cu cârlionţi minuţios ondulaţi, bine pudraţi şi înfoiaţi în jurul feţei mici şi delicate.

  În iarna anului 1779, când fusese comandat trusoul lui Yeyette, femeile purtau, după-amiaza, o rochie lungă până la glezne, numită polonaise, iar seara se îmbrăcau în haine lungi convenţionale, sub care îşi puneau jupoane groase matlasate, ca să le ţină cald.

  Costul ridicat al trusoului se datora în mare parte materialelor scumpe, ţesute şi pictate de mână, din care erau confecţionate veşmintele – mătăsuri chinezeşti, taftale lucioase, brocarturi splendide decorate cu jerbe de flori, mătăsuri cu ape scânteietoare ornate cu fâşii metalice argintii, toate în nuanţe pale de roz, bleu, sidefiu şi ecru, după cum dicta moda timpului.

  Întrucât fondurile lui Edmee erau limitate, iar nunta lui Yeyette urma să fie o ceremonie discretă, e foarte probabil ca trusoul ei să fi fost destul de modest şi relativ simplu; oricum, însă, e de presupus că fetei aceleia îmbrăcate sărăcios, proaspăt sosită din Martinica, i s-a părut de-a dreptul magnific. Când marii croitori, cu alaiul lor de cusătorese, negustorii de ţesături cu baloţii lor sclipitori de mătăsuri şi taftale, corsetierele şi pantofarii, pasmantierii cu panglici, rozete de mătase şi dantele, în fine, când toată lumea îi spunea „Madame la Vicomtesse” – căci acesta avea să fie titlul ei, după căsătorieera normal ca înfocata Yeyette să se simtă încântată şi importantă, mai ales că, la scurt timp după sosirea sa în Franţa şi-a dat seama că, în calitate de mireasă a lui Alexandre, reprezenta personajul-cheie pentru tot menajul.

  Fără ea nu exista nuntă, or fără nuntă tânărul putea să-şi ia adio de la moştenire.

  0., Nu se ştie dacă Yeyette îşi dădea seama de importanţa acestui fapt, deşi e de presupus că Edmee, care a pus la cale această căsătorie, s-a străduit din răsputeri să-i explice nepoatei sale cât de vital era ca ea să îşi joace rolul bine.

  Trebuia să fie soţia agreabilă şi simpatică a lui Alexandre, să se integreze în casa socrului ei fără să stârnească nici un fel de animozităţi, să-1 determine pe soţul ei să o respecte ca nevastă şi să-şi ocupe locul în societatea pariziană – nu în raidurile aristocraţiei, şi nici în societatea de la curte, ci în eşalonul micii nobilimi onorabile, unde se plasa familia Beauharnais.

  Yeyette avea multe de învăţat pentru a se identifica cu prototipul de parteneră demnă de Alexandre. Trebuia, de fapt, să se remodeleze, să iasă din pielea persoanei debordând de senzualitate, domoală, naturală şi dezinvoltă, care se plămădise în Martinica, şi să devină o pariziancă şic, flegmatică şi sigură de sine, capabilă să-şi strunească instinctele şi pornirile, la fel cum balenele corsetului striveau rotunjimile trupului ei tânăr şi durduliu. Trebuia să înveţe să îşi adapteze ritmurile interioare şi manierele la felul de a fi al viitorului ei soţ, care era un om comunicativ şi energic.

  De acum înainte, el avea să întruchipeze influenţa cârmuitoare din viaţa ei; aşteptările lui vor fi pentru ea literă de lege, iar gusturile lui vor deveni preferinţele ei călăuzitoare. Doar standardele lui vor conta pentru ea, iar dacă cineva, chiar şi o rudă apropiată, va intra în conflict cu soţul ei, indiferent de obiectul disputei, era de aşteptat ca ea să se situeze pe poziţia bărbatului său.

  Avizată şi prevenită, conştientă de tot ceea ce i se cerea, conformându-se rolului primit, înveşmântată elegant, Yeyette Tascher, la cei şaisprezece ani ai ei, se pregătea de cununie, Ştiind perfect că legătura care urma să fie pecetluită cu Alexandre de Beauharnais era indestructibilă, căci atâta vreme cât în Franţa nu se admitea divorţul, ea avea să rămână de-a pururi vicontesa de Beauharnais.

Un legământ discutabil.

  În timp ce se confecţiona trusoul lui Yeyette, avocaţii întocmeau contractul de căsătorie, menit să reglementeze regimul proprietăţilor deţinute de Alexandre de Beauharnais şi (pentru a-i da numele oficial) Mărie-Josephe-Rose Tascher de la Pagerie.

  Strigările au fost făcute pe 5 decembrie, iar cinci zile mai târziu, pe l O decembrie, membrii familiei şi alţi martori s-au întrunit în casa de pe rue Thevenot, pentru a asista la semnarea contractului.

  Ultima ocazie ce i se oferise lui Alexandre spre a rupe logodna venise şi trecuse. Nu se va şti niciodată dacă se hotărâse singur să strângă din dinţi şi să încheie căsătoria, sau dacă nu cumva avusese o lungă discuţie cu Edmee despre ostilitatea sa faţă de Yeyette, prilej cu care se lăsase convins să se însoare totuşi cu ea, ori dacă, mult mai probabil, nu se întâmplase ca marchizul de Beauharnais să-şi impună autoritatea de părinte, insistând ca Alexandre să ia lucrurile aşa cum erau şi să înfrunte viaţa alături de o mireasă nu fără cusur. Oricum, prin persuasiune sau cu forţa, Alexandre a fost prezent, calm şi pătruns de simţul datoriei, la ceremonia de semnare a contractului nupţial, gata să-şi asume responsabilităţile şi să îşi primească răsplata cuvenită în calitate de soţ.

  A fost un eveniment solemn, la fel de important ca şi ceremonia cununiei şi aproape la fel de capital. Teoretic, mireasa, căreia noile rude îi spuneau Rose, îi aducea soţului său o zestre substanţială, care era prezentată cu lux de amănunte în contract. Tatăl ei se angaja ca, la un moment dat, în viitor, să îi dea o mare sumă de bani, mătuşa Edmee mai adăuga şi ea o sumă apreciabilă (plătibilă, se înţelegea, la moartea sa), iar Rose, personal, aducea şi ea cincisprezece mii de livre, în realitate, însă, Rose se mărita fără nici o lăscaie, întrucât nimeni nu se aştepta ca Joseph să-i dea vreun ban pe viitor; în plus, promisiunea lui Edmee era, în cazul cel mai bun, nerealistă, iar cele cincisprezece mii de livre ale lui Rose reprezentau doar valoarea estimată a mobilei şi a altor bunuri de-ale ei, pe care le lăsase în Martinica.

  La rândul său, Alexandre dispunea de venituri considerabile, asigurate de domeniile mamei şi ale bunicii lui, care muriseră: nişte pământuri în Santo Domingo, în valoare de opt sute mii de livre, şi nişte moşii în Franţa, care mai aduceau, ca rentă, alte trei mii de livre anual1.

  Ca dar de nuntă, Edmee le-a pus la dispoziţie mirilor casa complet amenajată, pe care o avea în satul Noisy-leGrand, la est de Paris. A fost vorba, negreşit, despre un quid pro quo, adică o parte a târgului pe care îl încheiase în calitate de peţitoare. Dacă Alexandre se însura cu nepoata sa, ea avea să îi dăruiască o casă, unde îşi va putea creşte copiii şi unde ea, Edmee, urma să locuiască fără chirie, după moartea marchizului.

  În prezenţa notarului, Alexandre şi Rose au semnat documentul, în timp ce marchizul, Joseph, Edmee şi o rudă îndepărtată a familiei Tascher, Louis-Samuel Tascher, un cleric care îndeplinea funcţia de preot al familiei ducelui de Penthievre, urmăreau cu atenţie desfăşurarea ceremoniei.

  Mătuşa Rosette nu era de faţă, fiind prezente, în schimb, două membre ale cercului social frecventat de Edmee – două surori nemăritate, pe nume Cecconi. Mai erau de faţă şi câteva rude de-ale familiei Beauharnais: Francois, fratele mai mare al lui Alexandre, care ajunsese între timp căpitan al unui regiment de dragoni, Claude, fratele marchizului, tot militar, fiul acestuia, ce purta de asemenea numele Claude, vărul lui Alexandre, precum şi un avocat, Michel Begon.

  '. După trei zile, acelaşi grup de persoane s-a adunat în biserica din Noisy-le-Grand, pentru celebrarea modestei cununii religioase. Rose a fost încadrată de cele două mătuşi ale ei, în timp ce Alexandre 1-a avut drept cavaler de onoare pe un prieten, care era ofiţer de marină, întrucât starea sănătăţii lui Joseph Tascher nu-i permitea să participe la ceremonie, rolul său a fost.

  — Preluat de către Abbe Tascher, care a condus-o pe Rose la altar.

  Nu s-a păstrat nici o mărturie scrisă cu privire la înfăţişarea lui Rose în ziua nunţii, dacă era veselă sau liniştită, ori dacă atmosfera din bisericuţa de la Noisy a fost festivă sau solemnă. Alexandre îi dăruise lui Rose nişte cercei grei cu nestemate în formă de rămurele, câteva brăţări şi un ceas: cu diamante prins pe un lanţ; e posibil ca Rose să fi avut şi ea nişte bijuterii de familie, fie de la bunicile Tascher şi Sannois, fie de la maică-sa. Fără îndoială că Edmee s-a străduit din răsputeri să fie pentru Rose şi mamă, şi tată, ajutând-o să se pregătească pentru ceremonie, dându-i sfaturi şi răspunzându-i la întrebări.

  Dacă Rose a chestionat-o în legătură cu ritualul dragostei, e limpede că Edmee a lămurit-o şi în această privinţă, însă ce s-a petrecut între soţ şi soţie în noaptea nunţii doar ei au ştiut, şi niciunul dintre ei nu a făcut ulterior comentarii pe această temă. Se poate presupune că Alexandre nu a avut nici un motiv să pună sub seninul îndoielii virginitatea soţiei sale, sau, dacă n-a fost aşa, oricum nu s-a plâns. E foarte probabil să fi răsuflat uşurat când s-a achitat de neplăcuta sarcină de a-şi deflora mireasa, fiind liber să se gândească liniştit la desfătările erotice care îl aşteptau în compania lui Laure de Girardin.

  Prin urmare, Marie-Josephe-Rose, vicontesă de Beauharnais, şi-a început viaţa matrimonială; tatăl ei şi mătuşa Rosette locuiau în casa marchizului, iar Alexandre, ajuns între timp om bogat, achita facturile pentru toată lumea.

  Venea iarna, sezonul balurilor şi al petrecerilor, dar, deşi Alexandre ieşea serile în oraş, distrându-se de minune, nu-şi lua niciodată nevasta cu el. Era prea tânără, prea necoaptă; îi lipseau suavitatea şi rafinamentul. Dacă îi plăcea cevacum era cazul cu noile ei bijuterii – îşi manifesta încântarea cu un fel de mmdrie copilăroasă. Dacă o deranja ceva, nu-şi masca iritarea, cum ar fi făcut orice tânără cu pretenţii, arborând o mină indiferentă. Nu ştia cum să se comporte, cum să vorbească pe un ton plin de prestanţă sau să comunice cu dezinvoltură. Se mişca cu graţie şi era agreabilă, dar nu şi dornică de perfecţionare. Nu cunoştea pe nimeni, habar n-avea de nimeni şi de nimic şi nu se ferea să îşi mărturisească ignoranţa.

  Din ce în ce mai agasat de inadaptabilitatea socială a lui Rose, Alexandre îşi vedea de viaţa lui, bucurându-se de averea recent obţinută, cheltuind fără oprelişti şi cumulând datorii.

  Şi, ca întotdeauna, era ahtiat după plăceri. Bea, chefuia cu camarazii lui ofiţeri, lipsea noaptea de-acasă şi se întorcea într-o stare de nedescris2. După aceea, dormea până la prânz, când se trezea şi se pregătea iarăşi să plece.

  În tot acest timp, Rose rămânea singură, o nevastă-fetiţă de şaisprezece ani, dornică să cunoască atracţiile Parisului, dar nevoită să stea închisă într-o casă plină de oameni de vârstă mijlocie şi bătrâni, unde trebuia să se conformeze regulilor impuse de socrul ei. Şi-a însuşit deprinderile de femeie privilegiată şi fără ocupaţie; se scula târziu, îşi sorbea tacticos cafeaua, stătea în budoar, en negligee, până la amiază, după care, vreme de câteva ceasuri, se ocupa de toaleta sa complexă, îndeletnicire care îi răpea o grămadă de timp. Pe la mijlocul după-amiezei, fardată şi cu părul pudrat, tapat şi răsucit într-o pieptănătură complicată, îmbrăcată cu una dintre rochiile ei de mătase în dungi, ieşea din casă, de obicei însoţită de Edmee, să se plimbe o oră cu trăsura. Seara, după cină, juca uneori cărţi, sau purta conversaţii anoste şi enervante cu ceilalţi membri ai familiei, aşteptând să vină ora de culcare.

  Şi permanent îl pândea pe Alexandre, întreaga sa vigilenţă fiind îndreptată asupra lui; ştia când pleca de-acasă, când se întorcea pe şapte cărări în zori, sau cât de târziu se trezea a doua zi. Vorbea din ce în ce mai puţin cu ea, iar când îi adresa vreun cuvânt nu făcea decât s-o critice sau s-o corecteze.

  M După câteva luni de căsnicie, Alexandre a părăsit casa de pe ne Thevenot, pentru a se întoarce la regiment – şi la Laure de Girardin – în Bretania, oprindu-se pe drum la moşia ducelui de la Rochefoucauld.

  Era consternat, înciudat şi mâhnit. Şi asta fiindcă aflase, probabil la scurt timp după ce se căsătorise, că Laure rămăsese văduvă; dacă nu s-ar fi pripit să facă pasul necugetat de a se însura cu Rose şi ar mai fi aşteptat câteva luni, ar fi reuşit, poate, să o convingă pe Laure să-1 ia de bărbat.3

  Mai mult ca sigur, însă, Laure n-ar fi acceptat. Cu toate acestea, se simţea copleşit de mâhnire când se gândea la neşansa de a se fi lăsat înhămat pe viaţă la jugul unei căsnicii cu o fată grosolană şi necoaptă, pe care el, personal, o considera respingătoare. Fiind egocentrist din fire şi înclinat să-şi plângă de milă, Alexandre se simţea păcălit de soartă de unde şi ardoarea cu care îşi îneca amarul, ca şi reţinerea de a-şi petrece timpul cu Rose.

  La încheierea celor şase luni obligatorii de stagiu militar, Alexandre nu s-a întors la soţie şi la familie, recurgând la tot soiul de subterfugii pentru a-i evita. Situaţia era neplăcută pentru toată lumea, dar mai ales pentru Rose. Joseph şi Rosette locuiau în continuare în casa marchizului, amânându-şi plecarea în Martinica, după toate probabilităţile în speranţa de a asista la naşterea primului copil al lui Rose – deşi nu exista, deocamdată, nici un semn în această privinţă.

  Edmee a fost nevoită să admită că mariajul pus la cale de ea mergea prost. Rose era nemulţumită şi arţăgoasă. De ce, se întreba ea nedumerită, Alexandre petrecea atât de mult timp cu alţii, şi atât de puţin cu propria soţie?

  În cele din urmă, Edmee a trecut la fapte. A stat de vorbă cu Patricol, care îl cunoştea pe Alexandre la fel de bine, dacă nu chiar mai bine decât oricare dintre rudele lui, şi 1-a rugat să afle ce-1 determina să-şi neglijeze nevasta.

  Ceea ce i-a spus Alexandre lui Patricol – sau, oricum, ceea ce a decis Patricol să-i transmită lui Edmeei chiar dacă era vorba despre o născocire bine ticluită – s-a rezumat la inferioritatea lui Rose în raport cu bărbatul ei atât sub aspectul inteligenţei cât şi al educaţiei, ceea ce făcea ca traiul alături de ea să fie insuportabil. Alexandre nu ştia numai să rnânuiască cuvintele, ci era şi extraordinar de coerent; Rose nu se pricepea decât să vorbească despre fleacuri, iar sub privirile mânioase şi dispreţuitoare ale lui Alexandre trăncăneala ei cedase locul reproşurilor.

  Rose nu avea nimic să-i spună, i-a mărturisit Alexandre bătrânului său profesor – sau, în orice caz, nimic care să merite vreo atenţie din partea lui. Aşa că a preferat să plece. La început, a recunoscut el, se gândise că s-ar putea obişnui să trăiască alături de ea devenind mentorul ei, umplând golurile uimitor de mari din educaţia soţiei, înlocuindu-i prejudecăţile provinciale cu vederi mai largi şi maniere mai rafinate. Se izbise însă de refuzul ei de a se lăsa pe mâna lui, permiţându-i să-i cultive mintea şi să-i remodeleze comportamentul.

  Deoarece Rose respinsese eforturile lui de a o ajuta să progreseze, el pur şi simplu renunţase să-şi mai bată capul cu ea.

  Dar asta nu era tot. Rose dovedise că nu putea fi nici supusă, nici amabilă. Ba dimpotrivă, avea pretenţii. Nu voia să îl lase în pace. Îi pretindea să-şi petreacă tot timpul cu ea, iar, când pleca de acasă, insista să afle ce spusese sau ce făcuse el, chiar şi ce le povestea altora în scrisori. Hăituiala ei devenise insuportabilă. Cert e că Rose şi Alexandre nu se potriveau deloc. Alexandre era un om senzual şi un libercugetător sofisticat, care simţea nevoia de a fi tot timpul încurajat şi aprobat. Inconstant şi impulsiv, nu găsea la Rose nimic care să-i satisfacă dorinţele sau gusturile intelectuale, iar atitudinea lui faţă de ea oscila între o condescendenţă plină de nerăbdare şi un dispreţ amestecat cu furie. Deşi se achita de obligaţiile ce-i reveneau şi nu-i era străin nici conceptul de nobleţe, avea o fire irascibilă, nestăpânită; în prezenţa lui Rose se simţea fie frustrat, fie scârbit, mstrăinându-se de ea din ce în ce mai mult.

  Pe de altă parte, Rose era o fată bine intenţionată, Vlguroasă, inimoasă, dar extrem de superficială, dornică să îşi satisfacă poftele şi vădind o voinţă impresionant de puternică, precum şi nişte instincte de autoapărare bine dezvoltate. O descumpăneau eforturile lui Alexandre de a o schimba, la fel ca şi intelectualismul lui volubil, iar stilul de viaţă dezordonată cu care se deprinsese acesta o speria şi o îndepărta de el. Având în vedere temperamentul şi aşteptările fiecăruia, ciocnirile dintre ei erau inevitabile.

  Al doilea an de căsnicie a adus o oarecare destindere.

  Patricol a întocmit un plan de studii pentru Rose, antrenând toate rudele în instruirea şi educarea ei. Accentul tărăgănat de provincială putea fi corectat, dacă Rose învăţa să recite tirade din piesele clasice de Racine şi Corneille. Tatăl ei era în măsură s-o înveţe istorie. Edmee urma s-o îndrume cum să se poarte la reuniunile mondene, ba chiar şi marchizul îşi putea aduce contribuţia.

  Patricol îi reamintea lui Edmee că Alexandre era un om afectuos şi (lucru îndoielnic) că dorea sincer să găsească un modus vivendi cu Rose. Dar, pentru aceasta soţia lui trebuia să devină o parteneră de viaţă capabilă să-i împărtăşească toate preocupările.

  Exista o membră a familiei deosebit de bine înzestrată spre a face din Rose o soţie potrivită pentru Alexandre. Fanny de Beauharnais, nevasta lui Claude, fratele marchizului de Beauharnais, era o romancieră şi o poetă prolifică, ce primea o sumedenie de oameni de litere în salonul ei de pe rue de Montmartre. Despărţită de câţiva ani de soţul ei şi preocupată exclusiv de artă şi aventuri amoroase a acceptat-o imediat în cercul ei pe Rose, care avea numai şaptesprezece ani. Nu se ştie dacă, într-adevăr, cunoştinţele lui Rose despre literatură s-au îmbogăţit (ceea ce este puţin probabil, întrucât Fanny şi prietenii ei nu puteau fi consideraţi nişte somităţi în materie), dar cert e că a avut ce învăţa de la Fanny, care era prototipul femeii independente, fără legături de familie stânjenitoare, ceea ce i-a permis să-şi manifeste creativitatea şi să dobândească faimă pe această cale. Nu se poate ca Rose să nu fi sesizat faptul că cele două femei care duceau o viaţă destul de fericită la Paris, Edmee şi Fanny, trăiau pe cont propriu, despărţite de soţii lor.

  În timp ce încerca, deşi fără prea mult entuziasm, să-şi cultive spiritul, Rose se lupta şi cu prima sarcină din viaţa ei în primăvara anului 1781, a fost în măsură să le transmită mamei şi surorii ei, în Martinica, vestea că urma să nască la sffrşitul verii. De bună seamă că rudele din ambele părţi au răsuflat uşurate. Un copil putea aduce stabilitate şi echilibru unei căsnicii cu probleme, iar maternitatea avea s-o tempereze pe Rose şi să-i ocupe timpul în perioada absenţelor prelungite ale lui Alexandre.

  Alexandre nu era lângă Rose când aceasta a intrat în travaliu, aşa că a ratat momentul naşterii fiului său, pe 3 septembrie. A fost prezent, totuşi, la botez, şi i-a dat copilului numele de Eugene-Rose.

  Din păcate, venirea pe lume a micuţului Eugene nu a avut efectul scontat. Certurile se ţineau lanţ, iar prăpastia dintre soţi se adâncea, Alexandre plângându-se că Rose era „dură şi dictatorială” cu el, iar Rose simţindu-se desconsiderată şi neglijată. Şi de data aceasta a intervenit Edmee, sugerând ca Alexandre să se mute un timp din casă şi să facă un voiaj în Italia, aşa cum obişnuiau mulţi tineri de viţă nobilă, în acest fel, Rose avea timp să se obişnuiască, încet-încet, cu rolul de mamă, iar lui Alexandre i se oferea ocazia de a-şi desăvârşi educaţia în domeniul artelor.

  Nimeni nu-şi mai făcea iluzii în privinţa mariajului dintre Alexandre şi Rose. Eforturile vagi de a umple lacunele din educaţia lui Rose nu sporiseră nicidecum compatibilitatea cuplului, iar alte remedii erau greu de întrevăzut. Pe măsura trecerii timpului, Alexandre a devenit mai nervos şi mai irascibil, în timp ce Rose, mai sigură pe sine la optsprezece ani, decât fusese ca mireasă la şaisprezece, se maturiza, dar nu se îmblânzea aproape deloc. Eugene nu avea nici două luni, când Alexandre a plecat în Italia, iar Rose, profund ofensată, nu mai ardea de nerăbdare să-1 vadă înapoi.

  O nouă iarnă, apoi o altă primăvară au venit şi au trecut.

  Rose avea acum nouăsprezece ani, micuţul Eugene era un copil reuşit şi vesel, Joseph şi Rosette se întorseseră în Martinica şi, ca o reacţie întârziată la creşterea veniturilor lui Alexandre, marchizul cu tot menajul se mutaseră într-un cartier mai agreabil, într-o casă din preajma bisericii SaintPhilippe du Roule, pe rue Neuve-Saint-Charles, departe de putoarea tăbăcăriilor şi mai aproape de lumea bună. Rose participa la seratele lui Fanny, dar fără să cunoască alte persoane în afara acelora pe care le întâlnea acolo. Totuşi, lăsa impresia că Parisul îi pria deja. Ar fi putut să se întoarcă împreună cu Joseph şi Rosette în Martinica, dar a preferat să rămână, aşteptând mult amânata întoarcere a lui Alexandre din Italia. Pesemne că încă mai spera într-o împăcare, sau poate că era prea demoralizată ca să nu-şi facă iluzii în privinţa viitorului.

  Nu se ştie exact când şi în ce împrejurări a aflat Rose de legătura lui Alexandre cu Laure de Girardin, însă e de presupus că în al treilea an de căsnicie fusese deja informată de existenţa lui Laure şi a băieţelului pe care aceasta îl avea cu Alexandre. Rose era suficient de isteaţă ca să-şi dea seama că Alexandre se însurase cu ea exclusiv din motive financiare şi familiale. Dacă la început, când a sosit în Franţa, şi-a făcut cumva iluzii romantice, acum se risipiseră toate. Dar, în timp ce se împăca, încet-încet, cu situaţia, Rose observa că, de fapt, cazul ei nu era nicidecum izolat, că multe alte femei se măritau pentru a servi interesele rudelor lor dar, în ciuda acestui dezavantaj, nu numai că supravieţuiau, ci înfloreau pur şi simplu, în plus, când se gândea la viaţa ei din Martinica, Rose îşi dădea seama probabil, că, dacă ar fi rămas pe plantaţia tatălui său, ar fi făcut o partidă mult mai proastă sau poate ar fi rămas nemăritată. La urma urmei, nu era decât o fată fără zestre dintr-un golf de provincie îndepărtată; ce şanse ar fi avut acolo să-şi găsească un soţ agreabil? Alexandre era un bărbat prezentabil, înstărit, cu o carieră excepţională şi contacte sociale strălucite. Multe femei s-ar fi considerat norocoase să trăiască alături de un asemenea om, în ciuda atmosferei tensionate din sânul familiei.,<$fguj! Lţiţ>31/*.

  Dezmeticită din puţinele iluzii care îi mai rămăseseră despre căsnicie şi exasperată din cauza soţului ei nărăvaş, Rose aştepta ca Alexandre să se întoarcă din lungul lui sejur; în cele din urmă, când a aflat, în iulie 1872, că se afla la paris, a plecat din Noisy, unde familia îşi petrecea vara, şi s-a dus după el acolo.

  Timp de câteva săptămâni, a existat o licărire de speranţă pentru viitor. Soţul şi soţia se purtau frumos, erau în aparenţă amabili unul cu celălalt, ba chiar s-ar fi zis că le făcea plăcere să fie împreună. Italia îl schimbase pe Alexandre, sau cel puţin aşa se părea. Când s-a întors cu Rose la Noisy, s-a adaptat cu uşurinţă la viaţa mai tihnită a satului. N-a început să-şi piardă astâmpărul şi să fugă la Paris, ca să piardă nopţile cu prietenii. Atâta vreme cât nu-i dădea nici un motiv să se plângă, nu existau nici conflicte între soţi. Ca dovadă a acestei noi armonii, Rose a conceput un copil, despre care Alexandre a declarat că va fi tot băiat.

  Aparenta armonie era, însă, iluzorie. Alexandre n-avea nimic împotrivă să suporte un scurt interludiu casnic, atâta vreme cât ştia că se va încheia rapid. Chiar înainte de a se întoarce din Italia, pusese la cale un plan de acţiune care urma să-1 ţină departe de Rose multe luni de-atunci încolo.

  Se hotărâse să se implice în luptele din Americi, aşa că îi scrisese noului guvernator al insulelor Windward, pentru a-1 ruga să-1 numească aghiotantul lui. Alexandre fusese promovat la gradul de maior, fiind pe punctul de a se acoperi de glorie militară. Avea nevoie doar de o oportunitate, de nişte oameni pe care să-i conducă şi de o victorie în luptă.

  Cât timp s-a aflat la Noisy, a aştepat cu nerăbdare răspunsul la solicitarea sa, pentru a descoperi într-un târziu că guvernatorul nici n-o primise. Dacă Alexandre voia să se înroleze în armată, trebuia să se ducă de unul singur în Martinica şi să solicite unul dintre posturile încă disponibile.

  Şi Laure de Girardin plănuia să facă lunga călătorie până în Martinica, pentru rezolvarea unor treburi de familie. Cum nu se recăsătorise, urma să se îmbarce împreună cu o rudă mai în vârstă. Fără îndoială că prezenţa lui Alexandre pe acelaşi vas avea să-i atenueze plictiseala voiajului.

  Fără a-i pomeni lui Rose de planurile sale, Alexandre făcea pregătiri discrete pentru a pleca din Noisy – şi a-şi coordona călătoriile cu acelea ale lui Laure. Luându-1 complice pe unul dintre servitori, a pus la cale o evadare secretă şi, în noaptea de 6 septembrie, când toată casa dormea, s-a furişat în curte şi a plecat cu trăsura spre Paris. Când Rose s-a trezit a doua zi dimineaţă, a constatat că Alexandre îşi luase tălpăşiţa.

  Dacă Rose fusese tentată să-i acorde un oarecare credit soţului său, mai mult ca sigur că această plecare bruscă şi laşă i-a spulberat pentru totdeauna iluziile. O înşelase neîmpărtăşindu-i planurile, o părăsise, când ştia că era însărcinată, demonstrând încă o dată că avea prea puţină consideraţie, dacă nu chiar deloc, faţă de ea şi implicit pentru viaţa de familie. Pesemne că Rose s-a simţit profund trădată, când, la scurt timp după plecarea lui Alexandre, a aflat că el şi Laure de Girardin urmau să călătorească pe acelaşi vas spre Martinica.

  Nu a îmblânzit-o nici măcar scrisoarea sosită la scurt timp după evadarea lui Alexandre.

  „Mă vei ierta, iubito, că am plecat de lângă tine fără să-mi iau rămas-bun, că am pornit la drum fără să-ţi dau de ştire, că nu ţi-am spus încă o dată, înainte de a ne despărţi, ca sunt întru totul al tău? Vai mie!” Şi, într-un limbaj ce amintea de melodramele pe care Patricol insistase ca Rose să le memoreze, Alexandre continua pe acelaşi ton, scriind în zori de zi, sub dubla influenţă, pesemene, a lipsei de somn şi a euforiei de a fi scăpat de nevastă şi de servituţile căsniciei.

  Alexandre se erija într-un bărbat sfâşiat între datoria faţă de ţară şi obligaţiile familiale. „Dragostea pentru soţia mea şi setea de glorie: iată două legi supreme în inima mea… Va veni ziua, preaiubita mea, când îmi vei mulţumi pentru spiritul meu de sacrificiu. Adieul Inima mea îţi aparţine şi aşa va fi mereu.”4

  Ameţită sub impactul şocului provocat de fuga lui Alexandre, cu stomacul răscolit de greaţa matinală şi, mai 2rav, neştiind ce se va alege de ea şi de copil dacă Alexandre ^u se mai întorcea din Martinica, Rose nu s-a lăsat Impresionată de retorica amăgitoare a soţului ei. Cuvintele lui îi transmiteau un mesaj total diferit de acela al acţiunilor pe care le întreprindea, or ea învăţase deja că numai faptele lui contau.

  Jignită şi supărată, simţindu-se desconsiderată, Rose nu şi-a exteriorizat suferinţa şi nici resemnarea în faţa acestei ultime lovituri în orgoliul ei. Nu-1 va ierta pe Alexandre pentru ceea ce făcuse. Şi nici n-o să-1 sprijine ca soţie în această pretinsă campanie pentru onoruri militare.

  Nu se poate, însă, ca între patru pereţi, singură în camera sa, Rose să nu fi dat frâu liber lacrimilor. Avea doar nouăsprezece ani şi în curând urma să fie mama a doi copii, în aproape trei ani de căsnicie, stătuse numai câteva luni cu soţul ei, iar o bună parte din acest timp fusese nefericită.

  Fără ca nimeni s-o bage în seamă sau s-o preţuiască, Rose se maturiza, depăşind naivitatea excesivă pe care o manifestase la începutul căsniciei; chipul ei nu mai era atât de bucălat, iar trăsăturile începeau să prindă contur. Trupul bine făcut înflorea pe măsură ce sarcina avansa. Nimeni nu remarca toate aceste schimbări, şi nici înţelegerea melancolică pe care ea o dobândise între timp.

  Ea, Marie-Rose Tascher, o creolă din Martinica, era singură, irosindu-şi tinereţea într-o casă care se afla chinuitor de aproape de lumea măreaţă a societăţii pariziene, unde domneau strălucirea, frivolitatea, frumuseţea, confortul şi lipsa de griji. Şi asta, în timp ce soţul ei, proaspăt şi înfloritor după marele tur prin Italia şi pregătindu-se pentru realizări Şi mai mari, era plecat într-o călătorie peste mări şi ţări, împreună cu amanta sa.

  „Cea mai mârşavă creatură”

  Rose suporta greu sarcina. Era bolnavă mai tot timpul, stresul provocat de eşecul căsniciei sale agravându-i şi mai mult suferinţa. Aşteptând în Brest corabia cu care urma să plece în Martinica, Alexandre îi trimitea scrisori arţăgoase, pline de reproşuri temperate, urmate uneori de izbucniri de afecţiune.

  „Constat că, din păcate, căsnicia noastră merge tot mai prost”, scria el. „Tu porţi întreaga vină pentru cele întâmplate.” O acuza fiindcă îl răsfăţa pe Eugene, nu era constantă în sentimente, se vaită prea mult şi îl neglija.

  Până şi mesajele relativ curtenitoare erau rebarbative.

  „Sunt nespus de trist şi melancolic”, îi mărturisea el. „Tu eşti deţinătoarea celui mai eficient mijloc de a-mi alunga gândurile negre. Dacă aş fi sigur de dragostea ta, aş putea suprima o parte din suferinţă, dobândind totodată tăria de a o îndura şi pe cealaltă. Adieu, mă chere atnie. Am promis să nu vorbesc despre dragoste. Nu-mi rămâne, aşadar, decât să-mi mişc buzele ca şi cum te-aş săruta de o mie de ori.”1

  Avea nevoie de certitudini în privinţa sentimentelor lui Rose ca să iasă din sumbra dispoziţie sufletească prin care treceanumai că, lucru lesne de înţeles, Rose nu prea se grăbea să-i dea asigurări în acest ^sens având în vedere recenta comportare a lui Alexandre, îi răspundea la scrisori, dar nici pe departe atât de des cât considera el că i s-ar fi cuvenit. Se plângea că îl „abandonase”, că alţi ofiţeri, cunoscuţi de-ai lui, primeau mult mai multe scrisori decât el, deşi nu „meritau”.

  Din când în când, Alexandre înălţa stindardul propriului Roisrn, fluturându-1 melodramatic, „înfruntând primejdiile războiului şi ale mărilor, scria el, sunt gata, fără durere şi fără regrete, să-mi dau această viaţă, ale cărei clipe se vor fi socotit doar în nenorociri. Adieu! „2

  Asemenea efuziuni puerile puteau fi eventual iertate, dacă nu s-ar fi dovedit atât de exagerate. De fapt, din câte ştia Rose, soţul ei nu primise nici o misiune militară în Martinica – deşi fusese promovat la gradul de maior în regimentul Sarre – iar, dacă îl asaltau gândurile negre, o avea pe Laure alături pentru a-1 consola.

  Alexandre şi Laure au aşteptat mai bine de trei luni sosirea corăbiei Venus cu care urmau să călătorească spre Indiile Occidentale. In acest răstimp, cei doi copii ai lui Laure, băiatul conceput cu Alexandru şi fata cu soţul răposat, au fost lăsaţi în grija călugăriţelor de la o mănăstire din Paris.

  Alexandre le-a scris lui Edmee şi lui Rose, cu rugămintea de a se interesa de soarta copiilor – o solicitare căreia Rose nu se grăbea să-i dea curs – însă Edmee, cel puţin, i-a împlinit dorinţa.

  Rose a continuat să se simtă rău, chiar şi după scurgerea primelor luni de sarcină. Alexandre pretindea, în stilul lui pompos, că suferea alături de ea, zbătându-se în „chinurile spiritului”, însă declaraţia lui nu-i aducea cine ştie ce consolare. Copilaşul, căruia Alexandre îi spunea în glumă „micul Scipio” era neastâmpărat şi îi provoca lui Rose insomnii. Când se foia agitată în pat, se întreba, probabil, dacă Alexandre dormea singur sau cu Laure, ceea ce îi sporea şi mai mult disconfortul fizic.; Venus a părăsit La Rochelle în ultimele zile ale lunii decembrie, pornind într-un voiaj furtunos. Vijeliile se ţineau lanţ primejduind soarta micii ambarcaţiuni, aşa că, timp de Şase săptămâni, Alexandre care nu era un marinar prea grozav, a suferit de rău de mare. În pauzele dintre accesele de greaţă, juca loto cu Laure şi îi scria lui Rose, complimentând-o pentru umorul său.

  Când, în cele din urmă, înaltul con vulcanic al muntelui „elee s-a ivit la orizont, iar Venus a ancorat în portul FortRoyal, Alexandre era galben la faţă şi cu nervii la pământ.

  Nu mâncase şi nu dormise ca lumea de şase săptămâni, dar, în loc să se odihnească, s-a lăsat antrenat în viaţa socială a capitalei, participând la baluri şi supeuri, ceea ce i-a periclitat mai mult sănătatea.

  În cele din urmă, a obţinut postul de aghiotant al guvernatorului, însă moralul şi-aşa scăzut i s-a prăbuşit complet când a aflat că luptele desfăşurate pe pământ american se încheiaseră. Diplomaţii începuseră deja tratativele de pace.

  Prin urmare, din punctul de vedere al maiorului Alexandre de Beauharnais, nu se întrevedea prea curând perspectiva de a se acoperi de glorie pe câmpul de luptă în Lumea Nouă.

  Starea de deprimare prin care trecea Alexandre îşi pusese pecetea asupra gândurilor şi senzaţiilor lui. Deşi îşi petrecuse cea mai mare parte a copilăriei în Martinica, fiind într-un anumit fel produsul acelui mediu, o vedea acum cu alţi ochi şi se simţea scârbit de noua imagine a insulei, în locul unui peisaj luxuriant şi al unei culturi simple şi sănătoase, eliberată de constrângeri morale artificiale, Alexandre vedea doar decădere atât sub aspectul moravurilor, cât şi al situaţiei materiale. Cultura predominant africană îl dezgusta; în scrisorile pe care le trimitea în Franţa îşi exprima uimirea în faţa vestimentaţiei indecente, a amoralităţii şi a destrăbălării ce domnea în rândul sclavilor. Mizeria în care trăiau, colibele şubrede şi pline de insecte, cu pământ pe jos, analfabetismul şi superstiţiile lor reprezentau un afront la adresa pretenţiilor lui de raţionament; în aceste condiţii era firesc ca snobul Alexandre să fie sincer îngrozit de ceea ce vedea.

  Când s-a dus la plantaţia Trois-Ilets să-şi prezinte omagiile lui Rose, a mai avut un şoc. Familia Tascher trăia tot în rafinărie, iar o bună parte din pământ rămăsese necultivat.

  Situaţia financiară a familiei era atât de disperată, încât Joseph însuşi, mai slab, mai bătrân şi mai bolnav decât oricând, lucra pământul alături de o mână de sclavi. Nu încăpea nici o îndoială că decăzuseră pe scara socială, şi, deşi nu era lipsit de sentimente faţă de aceste rade prin alianţă care îl îngrijiseră „n copilărie, Alexandre nu-şi putea permite, date fiind ambiţiile ale sociale şi profesionale, ca lumea să-1 asocieze cu ei.

  Ascunzându-şi resentimentele, Alexandre a făcut o vizită fainiliei Tascher, care 1-a primit cu căldură. Le-a dăruit un portret de-al lui Rose şi fără îndoială că mai avea asupra sa şi unul care-1 înfăţişa pe Eugene. I-a oferit lui Joseph o ediţie superbă în patruzeci de volume a operelor lui Voltaire (un cadou ciudat de nepotrivit; o trată bancară ar fi fost mult mai bine venită). A mai adus şi un alt dar – o ofertă de căsătorie pentru Manette, care împlinise deja şaisprezece ani, din partea unui camarad ofiţer de la regiment.

  Sănătatea nu-i permitea, însă, lui Manette să facă un asemenea pas. Palidă şi sleită de puteri, fata bolnavă de scorbut îşi petrecea cea mai mare parte a timpului zăcând pe canapea şi odihnindu-se. Mama şi bunica ei se împotriveau recomandărilor doctorului, care insista ca Manette să fie vaccinată împotriva variolei şi să facă o cură cu mercur. Pe de-o parte se temeau ca vaccinul să nu-i agraveze boala, iar pe de alta respingeau ideea unei cure cu mercur pe care o asociau cu un stigmat, fiind frecvent folosită în cazurile de sifilis. Alexandre i-a sfătuit s-o vaccineze, dar nimeni nu 1-a luat în seamă. Având în vedere starea de slăbiciune a lui Manette, precum şi rata ridicată de mortalitate pe insulă, Alexandre nu-i dădea prea multe şanse de supravieţuire.

  Rose încetase să-i mai scrie lui Alexandre, deşi continua să ţină legătura cu familia ei. El, în schimb, îi trimitea cu regularitate scrisori, reamintindu-i că, atunci când se va întoarce în Franţa, se vor instala în casa lor la Noisy, deşi, după cum recunoştea el cu francheţe, „nu era făcut” să conducă o gospodărie.

  „Iţi recomand mai presus de orice să ai în permanenţă ceva de lucru”, îi scria el. „în felul acesta poate fi combătută lenea, care a constituit dintotdeauna principala cauză ce-i determină pe oameni să uite de îndatoririle lor.”3 Acest sfat destul de impersonal sugerează o oarecare nechibzuinţă; dacă s-ar fi gândit mai bine, Alexandre şi-ar fi dat seama că Rose trebuia să primească scrisoarea exact atunci când urma să nască, or în perioada aceea nu de activitate avea ea nevoie, ci de odihnă. Această lipsă de consideraţie reprezenta un simptom, minor dar totuşi periculos, al unui resentiment din ce în ce mai puternic.

  În momentele lui bune, Alexandre izbutea să nu se enerveze din pricina lui Rose, dar, păstrându-şi emoţiile şi sentimentele într-un echilibru fragil, ajungea să deteste ceea ce el percepea drept insultă adusă demnităţii lui de către propria soţie. Pe măsură ce se scurgeau săptămânile, iar ea nu-i trimitea nici o scrisoare, Alexandre se simţea umilit şi jignit, mai ales când mătuşa Rosette i-a citit un pasaj dintr-o misivă primită din partea lui Rose, în care aceasta declara că „se vindecase” de dragostea faţă de soţul său.

  Vestea aceasta şi gândul că toată familia lui Rose aflase cum stau lucrurile au reprezentat o puternică lovitură pentru eul orgolios al lui Alexandre. Astfel, devenea evident ceea ce intuia toată lumea – că mariajul eşuase şi, implicit, că Alexandre dăduse greş. Narcisist cum era, Alexandre nu avea cum să nu perceapă această declaraţie de independenţă sentimentală făcută de Rose ca pe un atac îndreptat împotriva valorii lui ca om. Or, când valoarea şi demnitatea lui erau puse sub semnul întrebării, Alexandre devenea nu numai furios, ci şi răutăcios. Cum îndrăznea Rose, această femeie atât de nepotrivită pentru el, cu care fusese constrâns să se însoare, o femeie nedemnă de el, faţă de care nu simţise decât repulsie, indiferent de falsele sentimente trâmbiţate pompos în scrisorile către ea, cum îndrăznea ea să-1 dezonoreze? Abia aştepta să facă rost de arma cu care să lovească.

  Şi n-a trebuit să caute prea mult. Martinica i se părea un izvor nesecat de depravare, unde legăturile ilicite înfloreau, fără să ţină seama de codurile nescrise, dar strict respectate, ce guvernau imoralitatea sexuală la Paris. Rose crescuse şi se formase în acest mediu desfnnat. Rose nu mai ţinea la el.

  Poate că niciodată nu-1 iubise. După toate probabilităţile, Rose nu era fetişcana neprihănită pe care îşi închipuise că o luase de nevastă.,.

  „Mi-aduc aminte, mă chere amie”, îi scria Alexandre lui Rose, în aprilie 1783, „cum mai de mult ai prezis că, dacă mă vei înşela vreodată, te vor trăda fie scrisorile, fie comportamentul tău faţă de mine. Or, e limpede că acest moment a venit, căci, în cele trei luni de când sunt aici, au sosit vase din toate porturile, şi niciunul nu mi-a adus vreo veste de la tine.”4

  Spumegând de furie, în ciuda febrei care-1 mistuia prezenta primele simptome de tifos – Alexandre a suferit a doua lovitură. Rose le-a scris rudelor sale, pentru a le anunţa despre naşterea fiicei sale, Hortense, pe 10 aprilie. Dar lui Alexandre nu i-a trimis nici o scrisoare.

  Prin urmare, pruncul era o fetiţă, iar Rose îi alesese numele – şi naşa, pe Fanny de Beauharnais – fără să se consulte cu Alexandre sau măcar să-1 informeze. Asemenea insulte nu puteau însemna decât un singur lucru: Rose îşi dădea în vileag adevărata fire, pe care el n-o cunoscuse.

  Trebuia să afle cine era ea în realitate.

  Laure de Girardin, care, de când venise în Martinica, fusese ocupată ba cu administrarea moşiei tatălui ei, ba cu vizitarea diferitelor plantaţii, a început să alimenteze furia turbată a lui Alexandre îndreptată împotriva nevestei lui.

  Micuţa Hortense, i-a atras ea atenţia, nu s-a născut chiar după nouă luni de la revenirea lui Alexandre din Italia. Ignorând ceea ce ştie, de fapt, orice femeie, că nu toate sarcinile ajung la termen, mulţi copii născându-se prematur, Laure susţinea că data naşterii lui Hortense constituia dovada că Rose concepuse copilul cu altcineva, nu cu Alexandre.

  Cum în Martinica nu se ştia cu exactitate când se întorsese Alexandre din călătoria lui în străinătate, nu s-a găsit nimeni care să conteste această afirmaţie periculoasă, aşa că scandalul s-a răspândit repede în toată insula. Au fost dezgropate poveşti de pe timpuri, despre firea destrăbălată a bunicului lui Rose. Aceasta, susţineau răuvoitorii, îi călca Pe urme. Clevetitorii din Fort-Royal îşi aminteau cum cocheta cu toată lumea, când avea numai cincisprezece ani, cât matură părea, în ciuda vârstei sale fragede, şi cu câtă frivolitate dansa cu ofiţerii, în sălile de bal luminate de luminări. Poveşti de tot felul erau dezgropate şi răstălmăcite.

  Reputaţia lui Rose de a fi respectat regulile de bună-cuviinţă, niciodată pusă la îndoială până atunci, începea să se clatine, îngrozite, şi rudele ei protestau, susţinând cu tărie că iubita lor copilă era victima unor nedreptăţi. Dar răul fusese făcut.

  Dezastrul n-avea să se oprească, totuşi, aici. Luptându-se cu febra şi ajutat de Laure, Alexandre strângea sistematic dovezi, pentru a demonstra că Rose se făcea vinovată, nu de adulter (lucru mai mult decât evident, după mintea lui tulburată), ci de imoralitate înainte de căsătorie.

  Ignorând sau nevrând să recunoască faţă de el însuşi ceea ce ştia din sursă directă despre lipsa de experienţă sexuală a lui Rose, ca mireasă, la şaisprezece ani, şi preferind să considere neconcludent faptul că Hortense avea părul blond şi ochi albaştri ca el, Alexandre îşi concentra toate eforturile în direcţia investigării comportamentului lui Rose în trecut.

  Ceea ce a descoperit, sau a pretins că a descoperit, 1-a înverşunat şi mai mult, determinându-1 să intensifice campania de denigrare a soţiei sale. Având-o alături pe caustica Laure, a plecat urechea la bârfele răutăcioase din Fort-Royal şi a răspândit zvonuri despre aventurile lui Rose cu diverşi ofiţeri, sau tot felul de poveşti despre mtâlniri secrete la miezul nopţii, scrisori de dragoste şi cadouri oferite sau primite. La Trois-Ilets, Alexandre a încercat să o silească pe Brigitte, sclava lui Rose, să „mărturisească” faptul că îşi ajutase tânăra stăpână să se strecoare din casă pentru a se întâlni cu iubiţii, iar când Brigitte a refuzat cu tărie, susţinând, chiar şi după ce Alexandre i-a oferit bani, că Rose nu făcuse niciodată ceva necuviincios, acesta a ameninţat-o cu moartea, în cazul în care ar fi dezvăluit cuiva conversaţia lor.

  Un alt sclav, Maximin, s-a dovedit mai cooperant. Când Alexandre 1-a mituit cu o sumă generoasă, omul a coroborat toate acuzaţiile ticluite de Alexandre şi Laure – iar Alexandre, ştiind ce variantă a „adevărului” prefera să audă, i-a dat crezare lui Maximin, nu lui Brigitte.

  Pupa toate probabilităţile, nu a existat nici un temei entru afirmaţiile făcute împotriva lui Rose. Ulterior, Maximin şi-a retras declaraţiile; de asemenea, nu s-a găsit nici un fel de scrisoare de dragoste sau cadou incriminator.

  Până şi Alexandre, mai târziu, trecând în revistă lunile de şedere în Martinica, a recunoscut că s-a purtat impulsiv, mânat AQ pasiunile şi furiile tinereţii”5. La scurt timp după ce şi-a încheiat investigaţiile, fiind acum pe punctul de a se prăbuşi din cauza febrei care îl sleise de puteri, Alexandre a căzut răpus de boală şi a fost găzduit de nişte cunoştinţe la FortRoyal – familia Tascher fiind furioasă pe el, ceea ce era de înţeles, mai ales după ce Brigitte le-a povestit tot ce spusese şi făcuse Alexandre.

  Ca şi cum insultele şi jignirile n-ar fi fost de-ajuns, Alexandre a găsit adăpost pe timpul bolii la o oarecare Madame du Turon, una dintre clevetitoarele care răspândiseră zvonurile defăimătoare despre Rose – iar după ce a trecut momentul de criză al maladiei, a sedus-o pe Madame du Turon în timpul convalescenţei, dând naştere la şi mai multe bârfe. Mătuşa Rosette i-a scris lui Edmee la Paris despre isprăvile lui Alexandre, povestindu-i în amănunt ce făcea şi ce spunea acesta, menţionând şi faptul că se supărase pe ea, fiindcă nu trecuse să-1 vadă, în timpul şederii sale pe domeniul du Turon. „M-aş fi simţit foarte stingherită într-o asemenea societate”, îi declara Rosette surorii sale, pe un ton glacial, ceea^ce era mai mult decât grăitor.

  Intre timp, se formase un contracurent de revoltă.

  Prietenii şi rudele lui Rose, plini de indignare din cauza campaniei de discreditare puse la cale de Alexandre şi Laure Şi dornici să o apere pe Rose împotriva calomniilor lor, Jflcepeau să formeze un front unit. Unchiul lui Rose, baronul Tascher, s-a oferit să facă o călătorie la Paris ca să fie alături de ea şi s-o protejeze împotriva atacurilor verbale lansate de s°ţul ei. Joseph prefera ca Rose să se întoarcă acasă, înainte S3 situaţia ei să se înrăutăţească şi mai tare. Moravurile lui °se – şi acuzaţiile lui Alexandre – au continuat să reprezinte subiectul principal de discuţie la multe dineuri şi partide de cărţi, până ce, cu timpul, veninul scandalului şi-a mai pierdut din efect.

  La plecarea sa din Martinica, Alexandre a lăsat în urmă o impresie proastă. Faptele sale îl discreditaseră peste măsură, în loc să obţină distincţii militare, cum sperase, devenise faimos pentru faptul că îşi denigrase propria soţie (căci, în final, puţini creoli mai dădeau crezare acuzaţiilor lui la adresa lui Rose) şi că îi pusese coarne soţului lui Madame du Turon, care era livid de furie, tunând şi fulgerând împotriva tânărului maior.

  Pentru a nu lăsa impresia că greşise în vreun fel, Alexandre a avut tupeul să se prezinte la Trois-Ilets, pentru a-şi lua rămas-bun. Rose-Claire a remarcat stânjeneala lui.

  „Am văzut că era tulburat şi agitat”, scria ea, după aceea.

  „Părea nerăbdător să plece de lângă mine şi să evite o eventuală explicaţie. Avea deja mustrări de conştiinţă pentru nechibzuinţa cu care se purtase.”5

  Joseph a ţipat la el. „Vasăzică acesta este rezultatul _ ilustrei dumitale campanii militare împotriva inamicului!

  N-ai făcut altceva decât să declari război reputaţiei soţiei dumitale, dezonorându-ne pe noi toţi! „

  Alexandre, cu faţa împietrită şi ascunzându-şi sentimentele, nu s-a lăsat provocat, în plus, luase deja hotărârea de a se descotorosi de Rose şi de a rupe orice legătură cu rudele ei prăpădite.

  Cu mai bine de o lună în urmă, îi trimisese lui Rose o scrisoare ultimativă, în care îi poruncea să plece numaidecât şi pentru totdeauna din casa lui, ameninţând-o că, dacă nu se supunea, avea să descopere pe pielea ei cât de „tiran” putea fi el. În momentul când Alexandre s-a dus ultima oară în vizită la Trois-Ilets, această scrisoare caustică nu ajunsese încă la Paris; de fapt, se găsea undeva în largul mării, fiind transportată în Franţa de către Laure, care se îmbarcase de curând pe vasul ce urma s-o ducă acasă.

  Când scrisoarea a ajuns la Paris, însă, scandalul în familie a reizbucnit cu forţe proaspete.

  , Dacă ţi-aş fi scris în primul moment de furie, peniţa ar f ars hârtia, iar tu ai fi pus totul pe seama supărării sau a eloziei„, începea Alexandre, făcând uz de întreaga sa artă etorică. „Ştiu însă ceea ce îţi voi comunica acum, cel puţin în parte, de mai bine de trei săptămâni. Prin urmare, în ciuda disperării şi a furiei care mă sufocă, voi găsi forţa necesară oentru a mă stăpâni; voi şti cum să-ţi spun, cu răceală, că în ochii mei eşti cea mai mârşavă creatură de pe pământ şi că şederea în Martinica mi-a dezvăluit oribila ta conduită.”7

  Continua cu lista tuturor acuzaţiilor, pomenind mai ales de doi presupuşi amanţi ai lui Rose şi pretinzând că era în posesia unui dar pe care Rose îl făcuse unuia dintre iubiţi.

  Nişte „oameni indiscreţi”, zicea el, îi povestiseră tot ce dorise să afle; mai erau şi scrisori incriminatoare, iar sclavii îşi dăduseră şi ei drumul la gură.

  „Drept urmare, nu te mai poţi preface şi, de vreme ce cunosc absolut toate detaliile, nu-ţi mai rămâne decât să fii sinceră.”

  Alexandre nu blama pe nimeni altcineva, în afara lui Rose; nu avea nimic cu familia ei, şi nici măcar cu iubiţii ei.

  Doar ea era răspunzătoare pentru comportarea sa reprobabilă; Rose „decăzuse mai rău decât toate desfrânatele din lume”.

  „Tu şi numai tu ai înşelat o întreagă familie şi ai adus şi dezonoare celeilalte, mai îndepărtate, de care eşti nedemnă”, îi scria Alexandre, în comparaţie cu uriaşele trădări ale lui Rose, micile lui greşeli sau tensiunile şi dificultăţile ivite în ultimii trei ani păreau nişte fleacuri. Marele ei păcat, fireşte, era adulterul, al cărui rod îl reprezenta Hortense.

  „Ce-ar trebui eu să cred despre acest ultim prunc”, scria Alexandre, „născut la opt luni şi câteva zile de la revenirea fliea din Italia? Sunt nevoit să iau lucrurile aşa cum sunt, dar jur pe lumina raiului că fata este a altuia şi că în venele ei curge sânge străin…”8

  Din moment ce nu mai putea avea încredere în Rose, Alexandre se hotărâse să pună capăt convieţuirii lor sub acelaşi acoperiş. „Fii bună şi du-te la o mănăstire, de îndată ce vei primi scrisoarea mea„, o sfătuia el. „Acesta este ultimul meu cuvânt, şi nimic pe lumea asta nu mă poate determina să-mi revizuiesc atitudinea… Fără lacrimi, fără proteste! Voi avea grijă să mă înarmez şi pe viitor contra oricăror promisiuni josnice, care ar fi pe cât de vrednice de dispreţ, pe atât de false.”

  Scrisoarea înveninată şi-a făcut efectul. Până atunci, nimeni nu bănuise de ce era în stare Alexandre spre a se descotorosi de Rose; acum, demonstrase cât de egoist şi de nemernic putea fi, când se lăsa împins de ticăloşenie şi influenţat de alţii, care erau mai versaţi în materie de tertipuri matrimoniale.

  Deşi fusese luată prin surprindere, Rose-Claire şi-a dat seama că Alexandre adoptase această atitudine plină de cruzime doar sub influenţa altora – mai precis, deşi nu o spunea explicit, din cauza lui Laure de Girardin. „S-a lăsat amăgit şi dus de nas”, îi scria ea marchizului de Beauharnais, „fără să chibzuiască, fără să reflecteze asupra faptelor sale.”9

  Fireşte, Rose-Claire era mult prea bună la suflet.

  Alexandre ştia perfect de bine ce făcuse şi nu-i părea rău.

  Când s-a întors din Martinica, nu s-a dus să locuiască împreună cu familia, ci s-a instalat în palatul ducelui de la Rochefoucauld, rezistând tuturor presiunilor făcute de Edmee, marchiz şi alţii, care insistau să se împace cu Rose.

  Declarând că înfiorătoarele descoperiri pe care le făcuse în Martinica îl traumatizaseră atât de mult, încât se schimbase radical, şi că sufletul îi era „profund ulcerat”, Alexandre tuna şi fulgera furios împotriva lui Rose, căreia nu-i rămânea altceva de făcut decât să se ducă la mănăstire, asemenea nevestelor alungate, părăsite sau înşelate.

  Probabil că eroina acestei urâte întâmplări cataloga faptele lui Alexandre drept diabolice sau, cel puţin, opera unui om smintit. Făcând abstracţie de faptul că Alexandre se străduia să-i distrugă reputaţia, era în joc şi viitorul copiilor ei. Căci, dacă putea să răspândească minciuni despre paternitatea lui Hortense, ce 1-ar fi împiedicat s-o conteste şi pe aceea a lui Rose nu-1 mai iubea pe Alexandre – mai degrabă 1 ura din tot sufletul, dar era foarte ataşată de copii. Nu putea dmite ca veninul lui Alexandre să-i nimicească.

  Mama ei i-a scris din Martinica, îndemnând-o să se întoarcă acasă şi să-1 dea uitării pe Alexandre. „Oh, biata mea fetiţă, toate durerile tale sunt şi ale mele”, scria RoseClaire. „Din cauza lor nu-mi mai găsesc liniştea, noapte şi zi deopotrivă! Haide, amestecă-ţi lacrimile cu cele ale duioasei tale mame! Toţi prietenii tăi sunt de partea ta, şi vor să te consoleze!”10

  Deşi e de presupus că încurajările mamei au alinat întrucâtva suferinţa lui Rose, totuşi nu era tentată să se întoarcă în Martinica. Se întrevedea o rezolvare a problemei şi, deşi se resimţea de pe urma atacului lui Alexandre, nu se poate, totuşi, ca Rose să nu fi respirat uşurată la gândul că în acest fel se punea capăt imposibilei sale situaţii matrimoniale.

  De trei ani trăia într-o tensiune insuportabilă, suferind din cauza atitudinii reci şi a felului unt în care se purta soţul său cu ea, preferind să-1 vadă plecând de-acasă. Pe măsura trecerii timpului, devenise tot mai nefericită, mai nemulţumită, mai furioasă. Acum, calvarul ei se apropia de sfârşit.

  În plus, Rose îşi dăduse seama de o bucată de vreme, că exista o alternativă acceptabilă, dacă nu chiar plăcută. Avea să solicite despărţirea legală de Alexandre. Nutrea convingerea că legea îl va obliga să asigure întreţinerea ei şi a copiilor. Ştia că Alexandre se confrunta cu mari dificultăţi financiare; contractase multe datorii şi cheltuise mai mult decât îi permiteau veniturile. Nu încăpea însă nici o îndoială că prima lui obligaţie era faţă de ea, chiar dacă o considera nevrednică să-i fie nevastă.

  La sfârşitul lunii noiembrie 1783, Rose şi-a luat inima în dinţi şi î-a spus lui Euphemie să împacheteze lucrurile ei şi ale lui Eugene. După ce i-a încredinţat-o mătuşii Edmee pe Micuţa Hortense, a părăsit definitiv casa de pe rue Neuve^aint-Charles şi s-a îndreptat spre mănăstirea Penthemont, h°tarata să înceapă o viaţă nouă. <&$'* >fyi < -<a „Mica americancă” în iarna anului 1784, dacă te-ai fi aventurat până în vârful muntelui Ste-Genevieve pentru a contempla contururile Parisului, ţi s-ar fi aşternut la picioare o panoramă strălucitoare. Oraşul era o citadelă din piatră cenuşie, plină de case mari şi palate cu faţade impunătoare, cu acoperişuri în pantă, deasupra nelipsitelor mansarde, cu turle de biserici şi siluetele masive ale bătrânelor mănăstiri scunde, împrejmuite de ziduri groase. Şi pretutindeni fusese folosit acelaşi material de construcţie sobru şi elegant. Acoperişurile din ţiglă alternau cu cele din ardezie albăstruie, iar coşurile din piatră cu cele din cărămidă. Ici şi colo, câte o creastă de zid crenelată, rămăşiţă a unor epoci de mult apuse de lupte şi asedii, sfredelea văzduhul, iar în depărtare, în inima oraşului, se zărea o masă întunecată de clădiri medievale scunde, roase de vreme, care se înşirau de-a lungul unor străduţe înguste şi întortocheate, contrastând violent datorită înghesuielii şi aspectului lor dărăpănat, cu cartierele ceva mai spaţioase de la marginea oraşului.

  Întreg acest perimetru exterior era în curs de extindere.

  Se dărâmau porţiuni mari din vechile ziduri de incintă ale oraşului, iar în spaţiile goale şi pe maidanele cu gunoaie se construiau case mai mult sau mai puţin impunătoare, drumuri noi şi poduri peste râu. Pe bulevardele largi se ridicau clădiri impozante, înconjurate de grădini întinse şi de curţi pavate cu dale. Pe malul stâng al Senei se lucra la înfrumuseţarea promenadei, plantându-se arbori şi clădindu-se locuinţe.

  Peste Sena, mai puteau fi zărite siluetele caselor vechi îteva secole, structura imensă a Palatului Tuileries, Luvrul şirul lui de colonade şi lungul bulevard Champs-Elysees,

  °U arcurile de triumf de la Porte St-Denis şi Porte St-Martin.

  Î ă la prima vedere numărul noilor construcţii era aproape l fel de mare ca şi cel al vechilor edificii, ceea ce impunea celerarea lucrărilor de înălţare a unui zid menit să „mprejmuiască oraşul aflat în extindere.

  Supăraţi, parizienii botezaseră noua îngrăditură din piatră zidul captivităţii”, întrucât din pricina acestei construcţii înalte ajunseseră să se simtă închişi şi izolaţi, puşi în imposibilitatea să contemple priveliştea câmpurilor din jur sau să respire aerul curat din împrejurimi, care acum nu mai răzbătea, până în oraşul aglomerat şi plin de fum.

  Ei îi făceau răspunzători pe perceptori pentru edificarea noului zid; din cauza pretenţiilor lor exorbitante, era nevoie de porţi şi bariere, în realitate, se ajunsese aici datorită crizei financiare a Guvernului – iar pentru asta îl blamau pe rege, cu miniştrii lui, dar mai ales pe regină, ale cărei extravaganţe generaseră toate problemele. Se plângeau, zgomotos şi energic – apoi se apucau din nou de lucru.

  Indiferent de vreme, nu încetau nici o clipă zgomotele de ciocan şi de ferăstrău, huruitul căruţelor încărcate, care se hurducăiau pe străzile pietruite, sau strigătele, cântecele şi sporovăială muncitorilor. Zi şi noapte, pe frigul crâncen şi sub soarele palid, treaba continua cu febrilitate. Case impozante cu zeci de camere se înălţau în mai puţin de opt săptămâni, iar clădirile mai mici într-un interval şi mai scurt.

  Furia de a construi era inexorabilă – o adevărată manie, comparabilă cu aceea a speculaţiilor la bursă sau a pariurilor la cursele de cai.

  Mai exista o manie care prinsese teren în oraş: goana după tot ce era american. Cu sprijinul francezilor, coloniştii americani îi învinseseră pe britanici şi se declaraseră lndependenţi, chiar dacă rămâneau vulnerabili. Francezii au aPlaudat din toată inima această realizare remarcabilă – şi au lrnbrăţişat, cel puţin în teorie, principiile pe care se întemeia noua republică, respectiv ideile de libertate şi egalitate, concretizate în anularea diferenţelor impuse de rangul social al fiecăruia şi abandonarea formalismului şi a privilegiilor.

  Aceste valori americane recent descoperite generaseră o stare de euforie izvorâtă din conştientizarea posibilităţilor nelimitate ale fiinţei umane. America era deschizătoare de drum: îmbogăţindu-şi cultura superioară cu idealurile americane, francezilor nu le rămânea decât să păşească pe urmele ei. Desigur, americanii merseseră mai departe decât ar fi fost dispuşi francezii; în America nu existau aristocraţi sau regi, ci doar colonişti cinstiţi, toţi oameni dintr-o bucata (dintre care unii, ce-i drept, deţineau mari întinderi de pământ, pe care trudeau sute de sclavi). Judecind după mărimea averii, ar fi fost greu să faci o deosebire între marii nobili din Franţa, cu titlurile lor feudale, şi câţiva dintre aceşti colonişti duri şi democratici. Totuşi, frontiera americană era de dată recentă, iar vastele domenii abia fuseseră dobândite. Tocmai această noutate le alimenta speranţa – or, în special de speranţă avea Franţa nevoie în această frenetică iarnă a anului 1784.

  Oriunde ai fi privit, nu puteai să nu observi manifestările acestui proamericanism. Bărbaţii le cereau croitorilor să le înlocuiască nasturii de aur sau din pietre preţioase, de la jiletcă, şi de la pantalonii bufanţi prinşi sub genunchi cu nasturi din fier şi să le pună catarame din acelaşi material la pantofi, fiindcă fierul era un metal republican şi egalitarist.

  Femeile au renunţat la complicatele rochii de zi, din mătase ornată cu dantelă, şi au recurs la toalete din muselină, mai simple şi mai neprotocolare, în nuanţe de alb ca zăpada sau de roz pal, la care îşi asortau pălării rustice din pai, legate cu funde sub bărbie. Până şi regina copleşită de avalanşa supărărilor de tot felul şi-a găsit refugiu în minunata ei lăptărie în miniatură, unde mulgea singură vacile albe şi învârtea mânerul de la putinei.

  Conversaţiile erau împănate cu replici republicane, iar lumea adopta atitudini proamericane la numeroase dineuriChiar şi cei mai puţin informaţi îşi presărau intervenţiile cu

  ^ri la egalitate şi la libertate, perorând cu vioiciune şi, C ri cu afectare Pe tema restructurării monarhiei şi a un. Jgj-ji drepturilor pentru toţi francezii.

  CX în spatele zidurilor din piatră cenuşie ale spaţioasei 'năstiri Penthemont, unde conversaţia din saloanele frumos

  ! F corate se purta pe cele mai diverse teme, femeia cunoscută, eot „mica americancă” avea un aer înfloritor. Rose – vicontesa de Beauharnais – se bucura de aprecierea celorlalţi rezidenţi din mănăstire, fiind considerată o reprezentantă vie a spaţiului american, cum de fapt şi era. Venea din Lumea Nouă, îşi purta rochiile şic din muselină subţire cu o dezinvoltură invidiată de ceilalţi, era (aşa se spunea) „bogată ca o creolă”, însă vădea o simplitate şi o atitudine firească, proprii acelora ce proveneau dintr-un mediu mai proaspăt şi mai natural.

  Dar Rose se deosebea de semenii săi nu numai prin originea sa interesantă şi vag exotică. Era ea însăşi exotică, sau cel puţin aşa li se părea doamnelor de la Penthemont.

  Mică de statură, dar mlădioasă şi graţioasă, cu un mers legănat, pe care-1 deprinsese, desigur, de la doica ei, Marion, şi de la celelalte sclave în mijlocul cărora crescuse, Rose era o făptură cu totul aparte. Nimeni nu păşea ca ea şi nimeni nu avea glasul ei plin şi melodios, cu un accent fermecător. Dar, în afară de asta, era o persoană vioaie şi pătimaşă, în ciuda felului blajin de a se purta, manifestând faţă de ceilalţi o căldură plină de solicitudine, în contrast cu narcisismul înţepat al atâtor doamne din înalta societate. Oamenii se simţeau degajaţi în prezenţa ei, îi iertau greşelile şi îi căutau compania.

  Penthemont era una dintre mănăstirile pariziene care ofereau găzduire, fără bani mulţi, dar într-un mediu elegant, unor doamne de neam nobil, nevoite să-şi părăsească domiciliul din cauza unor dispute matrimoniale sau ca urmare a diverselor răsturnări de situaţie survenite în familie, în capitală locuia un mare număr de femei de rang mare, mutate de la casa lor: văduve, fete bătrâne, orfane, neveste alungate, temei fără zestre trecute de treizeci de ani, care preferau să trăiască despărţite de rude. De secole întregi, femeile indezirabile – cele slute la faţă sau schiloade, excentricele şi smintitele, cele pitice şi cele atât de mătăhăloase, încât frizau grotescul – erau trimise la mănăstiri, unde puteau trăi confortabil printre măicuţe (dintre care multe erau şi ele de neam mare), fără a fi nevoite să se călugărească. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, deşi unele mănăstiri pariziene încetaseră să mai fie instituţii religioase, continuau să ia în pensiune aristocrate.

  Penthemon consta dintr-un vast complex de clădiri amplasate în mijlocul unor grădini, care îi dădeau o alură de colegiu sau de liceu de la ţară. Femeile care locuiau acolo aveau camere sau apartamente confortabile şi se puteau deplasa fără oprelişti, singura restricţie impusă fiind respectarea orelor de intrare şi de ieşire de pe domeniu. Dupăamiaza şi seara, când nu aveau alte treburi, se întâlneau în saloanele mănăstirii, îşi împărtăşeau dramele şi necazurile, şi, de la caz la caz, îşi adresau cuvinte de compasiune.

  Şederea la Penthemont i-a permis lui Rose să descopere gustul libertăţii. Nu mai trebuia să-i răspundă lui Alexandre sau să stea izolată de lume, împreună cu mătuşa şi cu bătrânul marchiz, încercând să salveze un menaj insuportabil. Putea veni şi pleca aproape când voia; se plimba cu trăsura pe străzile elegante din Faubourg Saint-Germain, traversa nul pentru a-şi face cumpărăturile pe rue St.

  — Honore, se ducea în cafenele şi restaurante, unde se întâlnea şi petrecea cu prietenii, din ce în ce mai numeroşi.

  Penthemont era pentru Rose o fereastră deschisă spre o lume mai largă. A sta în saloane confortabile, printre femei care, indiferent de situaţia lor din acel moment, frecventaseră cele mai înalte cercuri ale societăţii, deopotrivă, femei legate prin sânge sau prin căsătorie cu marea nobilime, reprezenta o adevărată şcoală în materie de conduită elegantă.

  Nenumăratele diferenţe subtile dintre aceste doamne privilegiate şi oamenii pe care îi întâlnise în casa de pe rue Neuve-Saint-Charles nu îi scăpau lui Rose, care asimila totul, I felul în care aceste cucoane de la Penthemont îşi făceau t area într-o încăpere până la dezinvoltura cu care se aşezau 111 scaun, sau la aerul acela inconfundabil de persoane Pe tjente de ceea ce li se cuvenea de drept, care se reflecta f fiecare gest şi în fiecare inflexiune a vocii.

  1 Graţie, rafinament, dezinvoltură, o prezenţă aristocratică: ornpanioanele lui Rose de la mănăstire erau înzestrate cu toate aceste calităţi, iar, prin simpla proximitate, Rose le-a absorbit. A mai asimilat, de asemenea, multe informaţii despre obiceiurile din lumea bună, şi astfel a aflat că nimeni nu se mai aştepta ca soţul şi soţia să fie credincioşi unul celuilalt, dar amândoi trebuia să respecte înţelegerea tacită potrivit căreia, în limitele politeţii şi ale bunei-cuviinţe, infidelitatea va fi acceptată cu entuziasm de ambele părţi, cel puţin la tinereţe. Şi, de asemenea, a mai aflat că această amoralitate izvora din snobism, şi nu din cruzime sufletească.

  Astfel şi-a dat seama de faptul că Alexandre cel nemilos şi infatuat constituia produsul acestui tipar; comportamentul lui faţă de Laure de Girardin era destul de convenţional şi doar tergiversările sinuoase şi intenţionate, capriciile romantice şi aerele exagerate – pe scurt, stilul lui – făceau o notă aparte.

  Rose intuise chiar dinainte de a veni la Penthemont că viaţa de femeie cu titlul nobiliar despărţită de soţ îi putea oferi cele mai mari satisfacţii, dar cu minimum de sacrificii în materie de respectabilitate. Acum, putea contempla amploarea acestor satisfacţii. Căci aici, alături de femeile nefericite şi de cele marginalizate, întâlneai făpturi cu adevărat splendide şi prospere, femei în floarea tinereţii, care înfruntau cu tărie aparentele nenorociri; îşi povesteau unele altora despre iubiţi şi bârfeau despre viaţa amoroasă a cunoştinţelor ~ inclusiv soţii de care erau despărţite – vorbind cu nonşalanţă despre jocul subterfugiilor sexuale şi matrimoniale. Nu se poate ca un asemenea mod de a privi viaţa să nu n fi ridicat moralul lui Rose, în momentele în care se confrunta cu problemele neplăcute apărute o dată cu despărţirea de Alexandre şi cu îndeplinirea formalităţilor legale impuse de noua ei existenţă.

  Prima rundă de petiţii şi sentinţe judecătoreşti a decurs rapid şi fără piedici. Rose s-a întâlnit cu un reprezentant a] tribunalului, căruia i-a relatat povestea căsniciei sale eşuate.

  I-a explicat cum, la început, Alexandre păruse mai mult decât încântat de perspectiva căsătoriei cu ea, pentru ca după aceea, subit, să alunece inexplicabil pe panta desfrâului, să lipsească mult de-acasă, s-o neglijeze şi să se poarte necuviincios cu ea. Soţul ei era atât de rezervat, încât nu i-a spus niciodată ce e în sufletul lui, or tocmai această detaşare şi atitudine convenţională a făcut ca, în relaţia lor, el să aibă ultimul cuvânt şi o poziţie dominantă.

  În realitate, i-a povestit Rose interlocutorului ei, a fost o nevastă abandonată încă de la începutul căsniciei, căci, deşi trecuseră patru ani de când se măritase, Alexandre nu stătuse nici un an sub acelaşi acoperiş cu ea. A urmat apoi scandalul stâmit în Martinica de Alexandre şi Laure, care i-a dezonorat pe toţi: pe Rose, pe copii şi familia ei deopotrivă. Ei bine, după cum afirma Rose, tocmai această trădare a lui Alexandre, comisă cu sânge rece şi bună ştiinţă, a ajutat-o să ia decizia renunţării la statutul ei de femeie măritată, în măsura în care legea îi permitea acest lucru. Era datoare faţă de ea însăşi, zicea Rose, să se elibereze pe ea şi pe copii din jugul acesta împovărător.

  Funcţionarul care a consemnat declaraţia lui Rose a fost mai mult decât înţelegător. Lui i s-a părut că e o tânără cu „o educaţie excelentă şi maniere desăvârşite”, amabilă şi neobişnuit de fascinantă. „Pare de neînţeles – mai comenta cineva care o vizitase la Penthemont – ca o femeie ca ea să fi fost tratată cu atâta desconsideraţie de soţul său.'„ în perioada perfectării despărţirii legale – proces ce a durat o bună bucată de vreme – tribunalul i-a acordat lui Rose o independenţă temporară faţă de soţul său şi a dispus ca ea să locuiască la Penthemont împreună cu Eugene, Alexandre fiind obligat să asigure întreţinerea celor doi copiiŞi Edmee stătea la Penthemont, cel puţin o parte din timp; Încape îndoială că Edmee a fost cea care i-a oferit lui °f' se carL nu împlinise încă douăzeci şi unu de ani, suportul ral necesar pentru a se smulge de tot ce o mai ţinea legată ^Alexandre.

  Edmee se despărţise de soţul ei, Alexis Renaudin, cu jn urmă, dar în cazul ei situaţia fusese complet diferită; deoarece de la bun început contractase o căsătorie de onvenienţă, Renaudin fiind la curent cu relaţia dintre Edmee jnarchizul de Beauharnais, tribunalul avusese nevoie de doisprezece ani pentru a se pronunţa în privinţa despărţirii cuplului, în cele din urmă, Edmee obţinuse câştig de cauză, deoarece, prin sentinţă judecătorească, i se acordase o parte din venitul soţului.

  E foarte posibil ca Edmee să-i fi oferit iui Rose banii necesari pentru a-şi achita întreţinerea la Penthemont, fiindcă Rose nu avea, practic, nimic al ei. În anul anterior, cât timp Alexandre fusese în Martinica, ajunsese atât de strâmtorată financiar, încât se văzuse nevoită să-şi vândă o parte dintre bijuterii. Cumpărase lucruri pe datorie, atât cât se putuse, sperând ca Alexandre să achite până la urmă facturile, dar fiindcă acest lucru nu se întâmplase, creditorii începuseră să-şi piardă răbdarea. Nu primise nici mica sumă anuală pe care tatăl său promisese să i-o trimită, potrivit contractului de căsătorie, or, acum ar fi avut mare nevoie de aceşti bani.

  Numai că scrisorile care soseau din Martinica nu pomeneau nimic de bani, conţinând, în schimb, doar rugăminţi fierbinţi să se întoarcă acasă şi să locuiască împreună cu familia la Trois-Ilets.

  Alexandre, care trăia la Paris şi care, după cum se povestea, „se distra pe cinste”, încercând totodată să avanseze m grad, o ducea şi el prost cu banii. Se plângea autorităţilor de fraudele financiare cărora le căzuse victimă. De data aceasta, reclamaţiile erau îndreptate împotriva bătrânului său tată, care, susţinea Alexandre, nu îi achitase ce i se cuvenea m domeniul mamei sale răposate, refuzând totodată să dea socoteală pentru banii destinaţi lui. Potrivit spuselor fiului, Marchizul cheltuise mai mult decât îşi putea permite, irosind tot venitul obţinut de pe moşie, plus încă trei sute mii de livre pe puţin, şi fiind dator cu o sumă şi mai mare, sub formă de facturi neplătite. Nici măcar chiria pe casa din NeuveSaint-Charles nu fusese achitată, aşa că Alexandre se văzuse nevoit să vândă tot mobilierul pentru a acoperi cheltuielile.

  Gestul lui a avut darul să sporească dezbinarea din sânul familiei. Alexandre era supărat pe toată lumea – indignat din cauza tatălui său, furios pe Rose, ba poate chiar, pentru prima oară, în conflict şi cu Edmee, care de atâta vreme fusese pentru el ca o mamă. Felul nedemn în care Alexandre se purtase cu Rose provocase o ruptură majoră în familie, lăsându-1 complet izolat. Acum, venise vremea să se răzbune.

  În primăvara anului 1784, Edmee şi marchizul de Beauharnais s-au mutat din nou. Nu-şi mai puteau permite să trăiască la Paris, iar casa din Noisy-le-Grand, pe care Edmee le-o oferise lui Alexandre şi lui Rose ca dar de nuntă, fusese vândută. Şi-au găsit un domiciliu la Fontainebleau, locul unde se adunau toţi aristocraţii scăpătaţi. Faţă de Paris, viaţa la Fontainebleau era ieftină; în plus, locuitorii îşi menţineau un anumit prestigiu social, din moment ce curtea regală venea la palatul Fontainebleau în fiecare toamnă, iar regele participa cu plăcere la partidele de vânătoare organizate acolo.

  Rose continua să stea la mănăstire şi, cu excepţia veşnicelor dificultăţi financiare, asociate când şi când cu unele controverse de natură juridică între ea şi Alexandre, timpul trecea destul de plăcut. Era în pragul celei de-a douăzeci şi una aniversări, admirată şi primită cu braţele deschise în cercul doamnelor, invitată la cină în casele somptuoase din Faubourg St.

  — Germain, în timp ce numele ei devenise cunoscut în saloanele mondene, într-un anumit sens, pentru ea viaţa abia începea, sau probabil că aşa i se părea ori de câte ori accepta câte o invitaţie şi savura nonşalanţa studiată şi distracţiile vizând doar plăcerea, în noua societate pe care o descoperea.

  Şi orizontul intelectual al lui Rose se lărgea continuu.

  Parisul vuia de bârfe şi zvonuri, iar în saloanele mănăstirii erau abordate toate subiectele zilei -permanenta extravaganţă a reginei, piesa neruşinată compusă de Beaumarchais, Nunta ' pigaro> amănunte despre ultima ascensiune cu balonul.

  C discuta cu însufleţire despre autobiografia candidului Jeanî cques Rousseau, care prilejuia nenumărate comentarii f vorabile, şi se pomenea în şoaptă de Leş Liaisons Dangereuses, omanul pe care îl citea toată lumea, fără ca nimeni să recunoască acest lucru – o frescă a unei lumi sordide plămădite din amoralitate, seducţie calculată şi inocenţă întinată, lumea lui Alexandre, trebuie să se fi gândit, înfiorându-se, Rose, în timp ce asculta conversaţia şuşotită şi observa privirile pline de subînţeles, pe care le schimbau femeile între ele.

  Substratul implicit al multor conversaţii îl reprezenta starea deplorabilă a sistemului financiar. Datoriile individuale şi naţionale creşteau exponenţial. Toată lumea se împrumuta, nimeni nu restituia vreun ban – decât dacă găsea un nou creditor. Lipsa de bani cu care se confruntau Rose şi rudele ei prin alianţă era simptomul unei maladii mai profunde incluzând mania de a cheltui nebuneşte şi patima necontrolată de a achiziţiona de toate, nesocotind orice limită şi ignorând inevitabila zi a bilanţului.

  Şi, într-adevăr, existau semne ameninţătoare ce prevesteau apropierea judecăţii. Creştea numărul falimentelor, iar printre faliţi erau mulţi curteni din preajma regelui şi a reginei. Se povestea despre tot felul de nobili marcanţi, care făceau cheltuieli nesăbuite, împrumutând milioane de livre de la bancheri, zarafi şi alţi curteni, strângând cantităţi imense de picturi şi porţelanuri fine, tapiserii şi mobile rafinate, bijuterii magnifice şi garderobe măreţe, fără să plătească nici un sfanţ. Se spunea, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios că măsura averii unui nobil o constituia valoarea facturilor sale neachitate. Potrivit acestui etalon, întreaga nobilime se îmbogăţea văzând cu ochii.

  Pe măsură ce treceau lunile, iar avocaţii negociau condiţiile despărţirii, cheltuielile lui Alexandre creşteau, în iunie 1784 – luna în care Rose a împlinit douăzeci şi unu de a°i – Alexandre a devenit căpitan al regimentului de cavalerie Royal-Champagne, funcţie importantă, dar costisitoare, şi aghiotant al ducelui de la Rochefoucauld, care fusese şi el avansat în grad. Alexandre a început să-şi vândă din lucruri, multe dintre acestea fiind cumpărate pe datorie, cu facturi exorbitante, dar încă neplătite. Pe unii creditori i-a trimis la Rose, pe alţii la tatăl său. I-a prelins lui Rose să-i înapoieze nişte bijuterii, pe care susţinea că i le cumpărase el; din câte spunea Rose, ea nu primise niciodată aceste bijuterii, aşa că e foarte posibil ca Alexandre să le fi oferit în realitate altor femei.

  Au izbucnit scandalurile cu Rose, care acum era mult mai versată şi mai sigură pe sine decât fusese vreodată, apărându-şi punctul de vedere în faţa lui Alexandre care spumega de furie, neputincios. Dacă se aşteptase s-o intimideze cu ameninţările şi jignirile lui, se înşelase amarnic.

  Labil din fire, Alexandre nu mai era în stare să-şi tempereze nerăbdarea şi furia. Trebuia să facă faţă veşnicelor sâcâieli din partea avocaţilor, la care se adăugau cheltuielile aferente şi tratativele cu nevasta sa. Avea o carieră frumoasă, cu succese ce se acumulau rapid, împovărându-1 însă, totodată, cu nişte costuri financiare pe care nu le putea acoperi, fără să facă împrumuturi şi mai mari. Taică-său îi datora sute de mii de livre, or devenea tot mai evident că Alexandre n-avea să-şi vadă niciodată aceşti bani înapoi. Viaţa lui personală era un amalgam de plăceri subtile, chefuri cu băutură peste măsură şi relaţii dezordonate. Laure de Girardin se combinase cu alt bărbat, cu care urma să se şi mărite curând, iar Alexandre se lecuise şi el de vechea dragoste, lăsându-se antrenat în legături trecătoare cu tot felul de femei, dintre care cel puţin una avea să-i mai facă un copil din flori. Se simţea încolţit, nedreptăţit, dar mai presus de toate păcălit şi frustrat, or când Alexandre trecea printr-o asemenea stare, se uita înjur după o persoană pe care s-o pedepsească.

  În geroasa lună februarie a anului 1785,1-a apucat o furie turbată. S-a dus la Penthemont, a urcat scările până la etajul trei, unde se aflau camerele lui Rose, a dat buzna înăuntru fără nici o jenă, 1-a luat în braţe pe micuţul Eugene, care avea trei ani, şi a coborât cu el, urcând în trăsura care îl aştepta la intrare. Până să strige Rose după ajutor, Alexandre dispăruse deja cu copilul. Îf, aw v;

  7 Eliberarea.

  Alexandre plecase şi-1 luase cu sine pe Eugene. Fiul preaiubit, primul ei născut, fusese smuls de lângă ea, poate pentru totdeauna.

  În ceasurile de disperare care au urmat după răpirea copilului, Rose a trecut printr-o „cumplită suferinţă”, cum avea să spună mai târziu. Groaza, îngrijorarea şi furia au împiedicat-o să doarmă, spulberându-i liniştea sufletească.

  Nu-şi dădea seama unde 1-ar fi putut duce Alexandre pe Eugene. Alexandre nu deţinea, de fapt, un domiciliu permanent la Paris; locuise în palatul ducelui de la Rochefoucauld, însă era puţin probabil să-1 fi dus pe Eugene acolo. Mai degrabă îl transportase pe ascuns la Brest sau la Le Havre, iar de acolo îl îmbarcase pe un vas cu destinaţia Martinica. Orice era posibil, având în vedere viclenia şi firea răzbunătoare a soţului său.

  Cuprinsă de disperare, Rose s-a întrebat, probabil, dacă Alexandre nu va încerca s-o răpească şi pe micuţa Hortense.

  Deşi acesta continuase să susţină că Hortense nu era copilul său, fusese s-o vadă cel puţin o dată la Noisy. Or răzbunarea lui împotriva lui Rose ar fi completă dacă i-ar lua ambii copii.

  Rose nu putea apela pentru ajutor la rudele ei de sânge sau prin alianţă; tatăl ei se afla la mii de kilometri distanţă,! Ar socrul ei nu avea puterea de a o susţine şi proteja. In plus, familia părea incapabilă să exercite vreo influenţă asupra lui Alexandre, căci acesta nu asculta şi nu respecta pe nimeni.

  Deznădăjduită, Rose s-a dus la primarul Parisului şi i-a explicat ce se întâmplase. Asupra ei se abătuse o mare nenorocire. Soţul ei îl luase cu forţa pe fiul lor, fără să ţină seama Je disperarea ei, numai din dorinţa de a-i răpi cel mai de preţ rezultat al căsătoriei, pe „scumpul ei odor”, Eugene.

  Nu trebuia să i se încredinţeze soarta copilului fără asentimentul ei; chiar dacă vor fi nevoiţi să pună sechestru pe bunurile şi averea lui Alexandre, i-a spus Rose primarului, soţul ei trebuia somat să-i aducă înapoi copilul.

  Ceea ce s-a întâmplat ulterior ilustrează trecerea de care se bucura Rose – sau, oricum, influenţa noilor ei cunoştinţe de la Penthemont. Fără intervenţia lor, rugăminţile ei ar fi rămas fără ecou. După o lună de la răpire, ea şi Alexandre au semnat în faţa unui notar acordul de despărţire. Prin coerciţie, Eugene fusese adus înapoi, iar toate celelalte probleme importante fuseseră, de asemenea, rezolvate, cel puţin pe hârtie.

  Acordul de despărţire reprezenta un compromis, dar măcar restabilea onoarea lui Rose, reparând răul pe care Alexandre i-1 provocase în timpul şederii lui în Martinica. În actul notarial, Alexandre recunoştea că o defăimase pe Rose, că, „mânat de patimile şi furia tinereţii”, o acuzase pe nedrept de infidelitate şi de conduită imorală înainte de a se mărita.

  Admitea că Rose era „îndreptăţită” să ceară despărţirea şi se oferea să-i asigure un venit anual de cinci mii de livre, plus sume suplimentare pentru întreţinerea copiilor.

  Răpirea lui Eugene fusese cu atât mai traumatizantă pentru Rose cu cât nu era exclusă posibilitatea ca instanţa judecătorească să nu-i mai încredinţeze custodia băiatului, după ce acesta trecea de prima vârstă a copilăriei. Când Alexandre i 1-a luat pe Eugene, Rose a anticipat ce va urma.

  Se considera că băieţii, mai ales fiul cel mare, aparţineau tatălui, într-adevăr, tribunalul a decis ca Eugene să stea la Alexandre, după ce va împlini cinci ani. Din acel moment, va putea sta cu mama sa doar în perioada vacanţelor.

  Convenţia a fost semnată în martie 1785, iar după şase luni Rose s-a mutat din nou la rudele sale prin alianţă, la Fontainebleau. Nu putea locui la nesfârşit la Penthemont, şi „n plus părea Puâin probabil că Alexandre îi va plăti suma nualâ pe care i-o promisese. Fiindcă nu avea de gând să se „ntoarcă în Martinica, a preferat să se ducă să stea cu mătuşa gocrul ei. A cerut să i se trimită mobila din Martinica, care i-a fost expediată pe adresa marchizului, şi, în toamna anului

  1785, s-a instalat în casa acestuia.

  Întunecos şi dărăpănat, palatul din Fontainebleau fusese construit în timpul domniei lui Francisc I, astfel că, de mai bine de două secole necesita reparaţii capitale. Clădirea era amplasată în mijlocul unei păduri imense, plină de vânat şi sălbăticiuni, în fiecare toamnă, regele Ludovic al XVI-lea venea la Fontainebleau să vâneze şi, în toate acele zile răcoroase, din zori până la asfinţit, alerga după cerbi, porci mistreţi şi alte animale, până ce, rupt de oboseală, se ducea la culcare.

  Plăcerea regelui era costisitoare. Mii de cai trăgeau prin pădure sute de căruţe cu încărcături grele, pentru a aproviziona palatul pe timpul şederii regelui, iar oraşul Fontainebleau mişuna de curteni, servitori şi negustori, preocupaţi să-şi găsească un loc de dormit sau îndeletnicindu-se cu tot felul de treburi, într-o atmosferă generală de forfotă şi zarvă. Mulţi dintre cei care locuiau tot anul în oraş închiriau camere personalului de la curte, pe timpul toamnei, şi, după toate probabilităţile, Edmee şi marchizul se numărau printre aceştia.

  Dar toamna nu era singurul anotimp în care se desfăşura o activitate intensă. Cu luni de zile înainte de sosirea regelui, muncitorii şi meşterii se apucau de treabă, pregătind domeniul din jurul palatului sau redecorând şi renovând încăperile, în timp ce vânătorii, pajii şi rândaşii organizau Partide de vânătoare, în aşteptarea marelui eveniment ce avea să urmeze.

  Era palpitant să trăieşti în preajma curţii regale, să asişti 'a venirile şi plecările atâtor oameni însemnaţi, să vezi piesele <|e teatru jucate la palat de către trupe de actori aduse special e 'a Paris, să participi la baluri şi supeuri unde apăreau marii nobili de la curte, să auzi murmurele şi zvonurile care circulau cu iuţeală prin oraş în legătură cu tot ce se întâmpla între curteni sau prin apartamentele regale.

  Într-adevăr, sportul regelui reunea la Fontainebleau întregul anturaj de la Paris, însă regina – graţioasa, fermecătoarea şi amabila Măria Antoaneta – capta atenţia tuturor.

  În perioada şederii sale la Fontainebleau, Rose a văzut-o probabil de multe ori pe regină, fie plimbându-se cu una dintre caleştile ei, fie participând la ceremonii publice ori apărând în faţa mulţimilor care o ovaţionau şi o huiduiau. Deşi se îngrăşase, iar corsetele strimte o jenau, sugrumându-i talia, Măria Antoaneta îşi păstrase frumuseţea de blondă cu ochi albaştri, care stârnise atâta admiraţie când venise prima oara în Franţa, cu mulţi ani în urmă, ca domnişoară. Regina era un inepuizabil subiect de scandal, însă ea îl suporta cu stoicism, iar cei care o slujeau sau o observau de aproape vedeau în ea o femeie înzestrată cu o neobişnuită siguranţă şi tărie sufletească, dincolo de frivolitatea ei tinerească, o fiinţă preocupată de copiii săi, tandră cu soţul ei excentric şi gălăgios, profund îngrijorată de viitorul ţării sale adoptive.

  E foarte probabil că Rose să-1 fi văzut pe regele Ludovic mult mai rar decât pe regină, şi asta în primul rând fiindcă în sezonul de vânătoare nimeni nu-1 întâlnea pe rege. Se furişa şi se ascundea ca şi animalele pe care le vâna, fugind de curteni şi preferind să nu se arate supuşilor săi, pentru că de felul lui era un om taciturn şi timid. Fiind miop, de-abia putea deosebi un curtean de altul, însă cum eticheta îi interzicea să poarte ochelari, cel mai adesea se simţea complet derutat, festivităţile mondene transformându-se într-un chin pentru el.

  Bondoc, urât, înfiorător de gras, cu patru rânduri de bărbii, regele era preocupat doar de pasiunile lui, una dintre acestea fiind confecţionarea broaştelor şi a încuietorilor; când venea la Fontainebleau, îşi lua cu el nicovalele, sculele şi servitorii preferaţi, care să-1 ajute la forjă. Regina obiecta, însă el nu ţinea seama de părerea ei, aşa că se izola în cine ştie ce cotlon al palatului mohorât, creându-şi o oază de intimitate, unde se Meşteşugului favorit şi fără a fi nevoit să suporte kservaţii din pricina ochelarilor.

  Aflându-se în preajma curţii regale o bună parte din an, Rose a intrat în contact cu mulţi oameni influenţi, iar cercul 6i de cunoştinţe s-a extins. Edmee şi marchizul dădeau recepţii modeste şi rare, fiindcă mijloacele lor financiare erau acum limitate, însă datorită prietenilor şi relaţiilor pe care Rose şi le făcuse la Penthemont, şi cu sprijinul lui Fanny de geauharnais, stabilită şi ea la Fontainebleau, Rose a avut posibilitatea de a ieşi mai mult în lumea bună, bucurându-se chiar de privilegiul de a putea participa la vânătoarea regală.

  Nimic nu o distra mai mult decât acest sport. Pe ploaie şi pe vreme frumoasă deopotrivă, Rose călărea nebuneşte peste câmpuri şi pajişti, trecând peste pâraie sau împotmolindu-se prin mlaştini, mereu într-un galop sălbatic după caleaşca regală. Uneori cu trăsura, alteori pe cal, ba câteodată şi pe jos, gonea neîncetat, cu sufletul la gură, zărind din când în când şi ea vânatul, însă cel mai adesea încheind lunga procesiune de călăreţi şi trăsuri. Aerul rece şi tare îi şfichiuia obrajii şi îi strica coafura, adesea ploaia o uda până la piele sub costumul de călărie, însă aceste galopuri îi făceau o mare plăcere lui Rose. Îi satisfăceau setea de aventură şi în acelaşi timp o relaxau. De asemenea, îi ofereau o scuză de a nu mai petrece întreaga zi cu mătuşa şi cu marchizul.

  Abia trecută de douăzeci de ani, Rose simţea nevoia de a trăi pe propriile picioare şi de a avea căminul său. Situaţia financiară dificilă o ţinea legată de rude, însă Rose nu se mai simţea bine în casa marchizului. Din când în când, Alexandre îşi vizita tatăl, care era foarte bolnav, or Rose trebuia să facă faţă acestor întâlniri şi toanelor schimbătoare ale fostului său s°ţ. O dată s-a întâmplat ca Alexandre să vină într-o zi când avea loc o vânătoare regală. Rose fusese poftită să participe, msă lui Alexandre nu i s-a trimis nici o invitaţie. A cerut Permisiunea să urmeze de la distanţă convoiul de vânătoare, insă i s-a refuzat până şi acest lucru. Simţindu-se teribil de Ve*at, n-a făcut nici un efort pentru a-şi ascunde nemulţumirea. Spumegând de furie, şi-a curmat subit vizita şi a plecat într-un galop dezlănţuit, în căutarea altor distracţii.

  Când a împlinit cinci ani, Eugene s-a mutat la Paris împreună cu tatăl său, care 1-a încredinţat imediat unui tutore, cu domiciliul pe rue de Seine. (Nici acum, Alexandre nu avea o reşedinţă personală stabilă, fiind obligat să stea la regiment, cel puţin şase luni pe an.) Deşi din când în când Rose şi Alexandre reuşeau să discute civilizat despre copiii lor şi, cu toate că Alexandre n-a mai pus sub semnul întrebării paternitatea lui Hortense, între cei doi soţi frecuşurile erau permanente. Când şi când, se mai întâmpla ca Rose să se trezească pe cap cu creditorii lui Alexandre, veniţi după bani, lucru care o făcea să se simtă permanent hărţuită. Rose şi Alexandre erau în conflict din cauza neelucidării unor probleme legate de avere, şi Rose, care îşi pierduse complet răbdarea şi înţelegerea, îl soma pe Alexandre să-i plătească alocaţia stipulată prin sentinţă legală, ameninţându-1 că în caz contrar îl va aduce din nou în faţa instanţei.

  Nu este exclus, deşi nu există dovezi în acest sens, ca Rose să fi început să aibă amanţi1 încă de pe vremea când locuia la Fontainebleau. În societatea mondenă pe care o frecventa acum, ar fi fost firesc să aibă o relaţie intimă cu un bărbat mai bătrân, care s-o protejeze şi, într-o anumită măsură, s-o întreţină şi să-i achite facturile. Se spune că ducele de Lorge, un nobil de vârstă mijlocie, a cărui soţie era doamnă de onoare la curte, ar fi fost amantul ei. S-ar putea chiar să mai fi existat şi alţii.

  La începutul celui de-al doilea an petrecut de Rose la Fontainebleau, în oraş se produsese o mare schimbare, întrucât finanţele regale se prăbuşeau vertiginos, fiind la un pas de dezastru, s-au luat măsuri de economie, iar sezonul de vânătoare regală s-a scurtat cu câteva zile. Numărul evenimentelor sociale şi mondene a scăzut, mult mai puţini curteni şi funcţionari oficiali treceau acum prin oraş în drum spre palat şi, în locul forfotei obişnuite care cuprindea oraşul vara şi toamna, domnea acum acalmia. H*

  În primăvara anului 1787, unchiul lui Rose, baronul Robert Tascher, a sosit din Martinica, aducându-i o sumă de bani mai mult decât necesară. Edmee îi scrisese, povestindu-i Despre greutăţile tot mai mari cu care se confrunta şi rugându-1 să adune cât putea de mult din sumele ce i se cuveneau de pe urma averilor ei din Martinica şi Sainte-Lucie. În afară de ceea ce i-a adus lui Edmee, unchiul Robert i-a dat lui Rose o scrisoare de credit de la tatăl ei pentru o sumă ceva mai mică de trei mii de livre – primii bani pe care îi primea de la el în decurs de aproape opt ani. Totodată i-a transmis din partea lui Joseph promisiunea de a-i mai trimite şi alţi bani.

  Încântată la auzul acestei veşti, Rose i-a scris tatălui ei, insistând să-i mai expedieze nişte bani, şi să-i achite marchizului restanţele din chiriile de pe domeniile lui. Aştepta plină de speranţă, mai ales că vizita unchiului ei îi ridicase simţitor moralul. S-a scurs, însă, lună după lună, fără să mai primească vreun ban. Joseph trecea din nou printr-un moment critic. Soacra lui, Catherine de Sannois, murise de curând fără să-i lase nimic lui Rose-Claire. Or Joseph contase pe moştenirea nevestei sale pentru a achita ipoteca pe Trois-Ilets; în caz contrar, risca să ajungă la cheremul creditorilor. Izbutise cumva să le smulgă din gheare cele câteva mii de livre pe care i le trimisese lui Rose, însă asta era tot ce putea face pentru ea.

  În primăvara anului 1788, cu puţin timp înainte să împlinească douăzeci şi cinci de ani, Rose şi-a dat seama că situaţia ei financiară avea şanse minime de redresare. După despărţirea de Alexandre, era mult mai strâmtorată decât pe vremea când trăia alături de el, nemaivorbind de asaltul creditorilor lui, care deveneau din ce în ce mai insistenţi.

  Tatăl ei nu va putea niciodată s-o ajute, iar mătuşa Edmee, înciuda generozităţii sale, n-avea mare lucru de oferit. Părinţii 0 mdemnau să revină în Martinica, unde situaţia ei ar fi fost Jttai uşoară, din toate punctele de vedere; e drept că nu dlspuneau de prea mulţi bani, însă casa lor din Trois-Ilets le efa deschisă lui Rose şi lui Hortense.

  În cele din urmă, Rose s-a decis să se întoarcă în Martinica şi a început să facă pregătirile necesare. Edmee i-a împrumutat banii de drum, iar ea a reuşit să rotunjească suma vânzându-şi nişte lucruri, printre care şi harpa. Nu se ştie dacă avea de gând să se stabilească definitiv în Martinica sau doar să stea acolo câteva luni; după toate probabilităţile, nici ea nu prea îşi dădea seama ce voia de fapt.

  Împreună cu Euphemie şi Hortense, Rose s-a îmbarcat pe 2 iulie 1788 din Le Havre, pe Sultan, o mică navă poştală, cu destinaţia insulele Windward.

  Călătoria, relativ rapidă, le-a dat mari emoţii. Din cauza valurilor uriaşe, vasul a fost la un pas de a se răsturna chiar înainte de a ieşi din port, iar pasagerii au trăit probabil cu spaima în suflet în toate cele şase săptămâni cât a durat traversarea oceanului, în cele din urmă au ajuns în apele turcoaz ale Mării Caraibilor, unde se simţea mirosul dulce al zahărului ce răzbătea din direcţia insulelor. Aerul cald al tropicelor i-a învăluit cu totul şi, în scurt timp, au zărit vârful impunător al muntelui Pelee.

  Rose se întorcea acasă în ţinutul cunoscut sub numele „Pays des Revenants” (Ţara celor care vin înapoi), însă era cu totul altă persoană faţă de cea care plecase de acolo cu ani în urmă. Acum devenise vicontesa de Beauharnais, se distingea printr-un stil de a pronunţa cuvintele, tipic parizian, şi în general totul la ea – îmbrăcămintea, felul de a fi şi de a se purta, gusturile şi preferinţele sugerau apartenenţa la o altă lume, mult mai sofisticată. Putea vorbi cu dezinvoltură, şi nu încape îndoială că aşa şi făcea, despre curtea regală, despre înfăţişarea şi manierele regelui şi ale reginei, sau despre galopurile dezlănţuite în urma alaiului regal de vânătoare. Şi, fireşte, era subiect de scandal, fiindcă acuzaţiile defăimătoare ale lui Alexandre, care îi afectaseră reputaţia, mai aveau încă ecou în Martinica, iar faptul că el retractase totul în faţa magistraţilor din Paris conta prea puţin în saloanele din Fort-Royal.

  Indiferent dacă-i plăcea sau nu, Rose era o figură controversată: familia şi prietenii îi luau apărarea, iar Mpatizanţii lui Alexandre repetau calomniile lansate de el.

  Farnilia şi prietenii lui Laure de Girardin se întorseseră Ap0triva lui Rose şi până şi vechile ei cunoştinţe, deşi n-aveau 1 e să-i reproşeze, o priveau acum cu alţi ochi. Nu mai era de-a i0r anii petrecuţi în Franţa o schimbaseră, ceea ce stârnise invidia unora dintre ei. Devenise o femeie din înalta societate, iar această ipostază alimenta suspiciunile.

  După toate aparenţele, Rose nu a luat în seamă vârtejul de bârfe pe care le provoca prezenţa ei – făcând exact ce avea chefŞtiind că nu putea schimba părerile celor care o criticau, nici nu făcea vreun efort de a le intra în graţii. Era pur şi simplu ea însăşi, sclipitoare, veselă şi cu poftă de viaţă, vioaie, iubitoare de plăceri şi afectuoasă. Cu silueta ei graţioasă, cu părul şaten deschis şi cu ochii de un albastru intens, cu gene negre şi dese, Rose stârnea dorinţa bărbaţilor, iar ei îi făceau plăcere atenţiile lor.

  Un ofiţer de marină care a cunoscut-o pe Rose în Martinica scria că, „fără a fi o frumuseţe în accepţia obişnuită a cuvânrului, era totuşi atrăgătoare, din cauza felului ei de a fi, a veseliei şi a sufletului său bun”. „Sfida opinia publică destul de făţiş”, mai adăuga el, şi cheltuia banii fără să stea nici o clipă pe gânduri, aşteptând ca admiratorii ei mai bogaţi să-i plătească facturile.

  Rose a dus-o pe fiica sa în vârstă de cinci ani la TroisIlets, unde Hortense s-a văzut pentru prima oară cu mătuşa ei Manette, cu bunica şi bunicul Tascher. Întâlnirea a fost tristă, fiindcă Joseph Tascher ajunsese un infirm plăpând, iar Manette, palidă şi ţintuită la pat, era grav bolnavă. RoseClaire o certa cu asprime pe Hortense fiindcă le dădea bani sclavilor (care se atârnau de ea şi îi sărutau picioarele, plini de recunoştinţă) şi o făcea să plângă.

  Nu numai Rose se schimbase în cei nouă ani de când Plecase din Martinica, ci şi insula în sine. Fort-Royal rămăsese un oraş de provincie din multe puncte de vedere, acum cetăţenii lui erau la curent cu evenimentele din pa prin intermediul ziarelor locale; totodată, ei obişnuiau Să participe la reuniunile diferitelor societăţi create în scopul răspândirii cunoştinţelor din cele mai diverse domenii.

  Membrii Cercului din Philadelphia, bunăoară, îmbrăţişau principiile revoluţiei americane, în timp ce Societatea Regală de Arte şi Ştiinţe promova practica novatoare a vaccinării şi evidenţia rolul hipnozei în tratarea bolilor.

  Un alt subiect de dezbateri era aboliţionismul. Climatul filosofic predominant era favorabil libertăţii pentru toţi, sclavia fiind considerată dezgustătoare, în Franţa, o Societate a Prietenilor Negrilor milita pentru dezrobirea sclavilor, idee promovată şi de unii creoli din Martinica, în ciuda consecinţelor economice şi sociale alarmante pe care le-ar fi atras după sine această măsură. Patru din cinci inşi în Martinica erau sclavi, iar la oraşe o mare parte din populaţie provenea din rândul sclavilor eliberaţi. Istoria insulei abunda în răscoale ale sclavilor, aşa că exista temerea legată de iminenţa izbucnirii unei rebeliuni în cazul în care idealul molipsitor al libertăţii s-ar răspândi în rândul populaţiei de sclavi.

  În primăvara anului 1789, principalul subiect de discuţie deveniseră Stările Generale, vechiul corp reprezentativ căruia regele Ludovic al XVI-lea îi ceruse să instituie noi taxe.

  Printre cei o mie două sute de delegaţi se aflau Alexandre de Beauharnais şi fratele său, Fran9ois, primul adept al liberalismului, iar al doilea vădind un conservatorism rigid.

  Se spunea că Stările Generale intenţionau să elaboreze o constituţie franceză, inspirată din cea americană, însă incluzând existenţa unui rege, iar optimiştii întrevedeau în acest experiment politic posibilitatea ca Franţa să depăşească criza financiară şi guvernamentală, realizând o reformă de anvergură.

  Buletinele informative din Franţa erau aşteptate cu nerăbdare, iar fiecare ştire – deja veche de câteva săptămâni, din cauza lungului voiaj pe mare – făcea obiectul unor dezbateri furtunoase. La un moment dat, spre sfârşirul verii, când s-a aflat că Stările Generale se transformaseră într-un nou organism politic – Adunarea Naţională – şi că tot Parisul

  6ra cuprins de agitaţie, iar soldaţii aduşi să păzească atât capitala, cât şi Versailles, se răzvrătiseră şi ei, locuitorii insulei au început să se alarmeze.

  Pe urmă, s-a aflat că pe 14 iulie, când Parisul era zguduit ja aflarea veştii că regele trimisese mii de soldaţi în oraş şi că pe me St.

  — Antoine începuse masacrul unor cetăţeni nevinovaţi au fost ridicate baricade. O imensă gloată înarmată de muncitori şomeri, răsculaţi şi radicali furioşi au mărşăluit spre fortăreaţa medievală Bastilia, o veche închisoare, pe atunci aproape goală, spetind să găsească muniţii depozitate în temniţele ei. Când comandantul micii garnizoane de la Bastilia s-a opus cererilor mulţimii, s-au tras focuri de armă şi în cele din urmă insurgenţii au capturat fortăreaţa, în timpul violenţelor care au urmat după aceea, comandantul a fost măcelărit, iar trupul lui mutilat; mulţi dintre soldaţii din garnizoană aveau să fie torturaţi şi ucişi de gloată.

  Citind relatările despre evenimentele din 14 iulie 1789, locuitorii insulei intuiau că se ajunsese într-un moment de răscruce. Nu era doar faptul că o veche cetate fusese capturată de o gloată răzvrătită, într-o clipă de nebunie. Evenimentul acesta simboliza o transformare de proporţii mult mai mari.

  Asediatorii Bastiliei erau socotiţi de către parizieni nişte eroi populari, campioni ai libertăţii împotriva tiraniei regelui.

  Aceştia puseseră mâna pe putere, acţionând în virtutea autorităţii care le era astfel conferită. Poporul, şi nu cârmuirea, acţionase cu repeziciune, decisiv şi cu o ferocitate crâncenă pentru a-şi apăra libertatea, cu nişte consecinţe ulterioare pe care nimeni nu le putea prevedea deocamdată.

  Transformarea Ir În scurt timp, climatul revoluţionar din Paris şi-a pus pecetea şi asupra Martinicăi. A fost numită o Adunare Colonială, corespunzătoare noii Adunări Constituante din capitala franceză. Delegaţii dezbăteau moţiuni, discutau reforme, emiteau declaraţii, exact cum făceau şi cei din Paris, iar reprezentanţii insulelor Windward se duceau în Franţa să-şi facă auzite vocile în noile foruri politice, care urmăreau refacerea ordinii sociale.

  În vreme ce suveranitatea regelui era tot mai limitată, Adunarea Naţională din Paris exercita o autoritate remarcabilă, în noaptea de 4 august 1789, la trei săptămâni după căderea Bastiliei, mulţi dintre delegaţii proveniţi din rândurile nobilimii s-au ridicat în faţa colegilor lor din Adunare şi – simbolic în faţa întregii naţiuni – au renunţat la privilegiile lor feudale. Acestea, incluzând dreptul de a strânge biruri senioriale, de a avea servitori şi de a-şi adjudeca dispute precum şi drepturile exclusive de vânătoare, fuseseră exercitate de către familiile nobiliare secole de-a rândul. Acum, în numele egalităţii pentru toţi cetăţenii de sex masculin, ele erau jertfite pe altarul libertăţii. Printre nobilii care au vorbit elocvent în acea noapte istorică s-a numărat şi Alexandre de Beauharnais, un adept înflăcărat al egalităţii sociale.

  Câteva săptămâni mai târziu, Adunarea Naţională a promulgat Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului, o proclamaţie răsunătoare care nega vechiul principiu al absolutismului regelui şi decreta, aidoma Declaraţiei americane de Independenţă, că guvernul există pentru cei Guvernaţi, nu pentru folosul deţinătorilor puterii, că natura f_a creat pe toţi oamenii liberi şi egali şi că orice cetăţean liber are dreptul de a se împotrivi oprimării.

  Regele Ludovic, bine intenţionat ca întotdeauna, dar surprins de atitudinea rebelă a Adunării şi prea derutat ca să mai poată sesiza clar că întreaga ordine politică începuse să se destrame, a încercat să se acomodeze cu ritmul rapid al evenimentelor. Pentru a-şi arăta bunăvoinţa, şi-a pus la pălărie o cocardă tricoloră – emblema reformatorilor politici – şi a primit cu bucurie, în Palatul de la Versailles, delegaţiile alcătuite din reprezentanţi ai Adunării şi ai oraşului Paris.

  „Toţi francezii sunt copiii mei”, i-a zis el fratelui său, contele de Artois, când acesta 1-a îndemnat să-şi ia familia şi să plece cât mai repede din ţară. „Sunt tatăl unei mari familii ce mi-a fost dată în grijă.” Existau frământări în familie, chiar şi ură, însă era de datoria patriarhului să aştepte cu bunăvoinţă reîntronarea armoniei.

  Ca şi regele, guvernatorul provizoriu al insulelor Windward, bătrânul^ Monsieur de Viomenil, purta cocarda tricoloră la pălărie, în scurtă vreme a devenit periculos să te plimbi pe străzile din Fort-Royal fără să arborezi tricolorul.

  Cei care nu-1 purtau la vedere erau suspectaţi de lipsă de loialitate sau de denigrarea muncii Adunării Naţionale, ceea ce justifica orice atac îndreptat împotriva lor. Femeile purtau rochii în dungi roşii, albe şi albastre, imitând moda patriotică pariziană; caii aveau împletite în coamă panglici roşii, albe şi albastre; serpentine roşii, albe şi albastre fluturau de mânerele umbrelelor de soare, de bastoane şi de biciurile vizitiilor, ca o dovadă ostentativă de loialitate faţă de noile organe guvernante şi faţă de principiile lor avansate.

  Insă dincolo de faţada patriotică mocnea o teamă profundă, fiindcă era evident că aplicarea acestor măsuri politice îndrăzneţe favoriza dezlănţuirea forţelor haosului.

  Criminalitatea atingea cote alarmante. Persoane individuale sau familii întregi erau atacate şi ucise, vehiculele răsturnate, recoltele şi conacele arse din temelii, în oraşe, gloate ostile „mtuiau pe străzi, gata să facă prăpăd în jur. >

  Dacă delegaţii la noile adunări şi convenţii urmăreau realizarea reformelor, sanculoţii din Paris, ţăranii şi sclavii de pe câmpurile de trestie de zahăr cereau răzbunare cu o sălbăticie care îi făcea să se cutremure de spaimă pe reprezentanţii categoriilor sociale superioare. Cuprinşi de panică, parizienii de familie bună părăseau Franţa, fugind de instabilitate, de dezordinea din ce în ce mai mare, de teribilul sentiment de frică.

  Aceeaşi atmosferă de panică, nesiguranţă şi teamă domnea şi în sânul populaţiei coloniale din Martinica, în special printre marii latifundiari numiţi „Grands Blancs”, care se simţeau ameninţaţi de adepţii schimbărilor politice şi vulnerabili în faţa pericolului de răzvrătire a sclavilor, însă, spre deosebire de aristocraţii de la Paris şi Versailles, ei nu aveau posibilitatea să fugă spre a se pune la adăpost; nu existau vase suficiente cu care să poată pleca din insulă, iar în vara anului 1790 devenise limpede că puţinele nave care mai rămăseseră se aflau în mâinile revoluţionarilor.

  Apăruseră fronturi de luptă între sclavi şi oameni liberi, între negri şi albi, între civili şi soldaţi. Pacea dispăruse; în lungile după-amieze toride, se trăgeau focuri de armă, izbucneau încăierări sporadice, iar bandele de haimanale bântuiau în căutarea victimelor. Bărbaţii erau spânzuraţi în timpul raidurilor nocture secrete, femeile erau răpite şi agresate, iar atunci când autorităţile le ordonau soldaţilor să tragă în răsculaţi sau să-i aresteze pe autorii atacurilor din timpul nopţii, de multe ori aceştia nesocoteau comenzile superiorilor.

  Familia Tascher a rămas la Trois-Ilets. Lui Joseph i se apropia sfârşitul, iar Manette era foarte bolnavă. Temându-se pentru siguranţa ei şi a lui Hortense, Rose a decis să se întoarcă în Franţa; unchiul ei, baronul Tascher, a făcut tot posibilul pentru a o proteja, dându-i găzduire în clădirea guvernului, la Fort-Royal, şi încercând să obţină un bilet pentru ea şi Hortense, pe una dintre cele patru nave de război ancorate în portul interior.

  Destinaţia acestor vase făcea, însă, obiectul unor controverse aprinse. Navele erau pline de armament şi muniţii si, atâta vreme cât rămâneau sub controlul guvernatorului Viomenil şi al oficialităţilor, armele lor puteau fi folosite pentru preîntâmpinarea răscoalelor, în Adunarea Colonială s-au făcut auzite voci, susţinute de reprezentanţii marinei comerciale, care cereau ca vasele de război să fie dezarmate şi puse la dispoziţia delegaţilor Adunării.

  Între timp, nu trebuia exclusă nici posibilitatea ca vremea să strice toate aranjamentele, fiindcă era sezonul mult temutului ouracan; or, dacă se porneau vânturi puternice şi vijelii, vasele riscau să se scufunde, în cazul în care nu ridicau imediat pânzele, ca să scape de prăpădul furtunilor. (La scurt timp după debarcarea lui Rose în Martinica, în 1788, se produsese un uragan devastator, care distrusese recoltele şi casele, iar toată lumea se temea de posibilele efecte ale unei furtuni puternice asupra situaţiei deja zdruncinate din FortRoyal, dar mai ales asupra vaselor de război din port.)

  După câteva săptămâni tensionate, lucrurile au luat o întorsătură alarmantă, în momentul în care soldaţii s-au răzvrătit şi le-au predat rebelilor forturile de pe înălţimile de deasupra oraşului Fort-Royal. Unchiul lui Rose a fost luat ostatic. Guvernatorul a fugit în interiorul insulei, ştiind că, în masacrul ce avea să urmeze – fiindcă aceşti Grands Blancs trăiau cu spaima că toţi creolii vor pieri într-o baie de sânge – el ar fi una dintre primele ţinte ale răzvrătiţilor.

  Cum unchiul ei nu mai avea posibilitatea să o ajute, Rose a apelat la alţi doi bărbaţi – un ofiţer de marină, pe nume Scipion du Roure, care servea la bordul fregatei Sensible, şi prietenul baronului Tascher, Durând du Braye, comandantul tuturor navelor de război din port. Avea nevoie de protecţie, fiindcă ea şi Hortense se aflau în mare primejdie în clădirea guvernului, care fusese bombardată de tunurile de la Fort Bourbon. În câteva ore, sau cel mult câteva zile, tot oraşul r ort-Royal risca să ajungă sub controlul unui grup revanşard, „psit de experienţă politică, format din târgoveţi, mulatri şi Sclavi, care susţineau sus şi tare că erau oameni liberi şi că numai ei aveau dreptul să se instaleze la cârma insulei.

  La începutul lui septembrie, noul guvern alcătuit din rebeli a anunţat că în douăzeci şi patru de ore Fort-Royal va fi supus unui bombardament general. Drumurile înguste şi pline de hârtoape ce asigurau ieşirea din oraş au fost asaltate de oameni care se grăbeau să scape de dezastru. Care şi căruţe pline vârf cu lucruri se târau anevoie pe drumurile noroioase, unele dintre ele fiind trase de bărbaţi asudaţi şi istoviţi, fiindcă era mare lipsă de cai şi catâri. Războiul civil era iminent, urmând să fie mobilizate tunurile de pe cele patru nave de luptă, singura linie de apărare pentru guvernul regal constituit legal.

  Aflat în imposibilitatea de a lua legătura cu guvernatorul şi izolat de superiorii lui din Franţa, Durând du Braye a decis să acţioneze din proprie iniţiativă. Ii lipseau forţele necesare pentru a organiza o apărare viabilă a insulei – mai ales că nici nu putea fi sigur de loialitatea marinarilor. A hotărât să navigheze spre Bermude, pentru a se alătura unui convoi ce se îndrepta spre Franţa. I-a trimis lui Rose un mesaj secret, în care îi cerea să vină numaidecât în port, unde o aştepta un barcaz; o ruga, totodată, să nu stârnească nici un fel de bănuială, fiindcă, dacă se afla că vasele urmau să părăsească portul, situaţia periculoasă din Fort-Royal ar fi explodat, şi nimeni n-ar mai fi scăpat cu viaţă.

  Rose era în stare de alertă, nădăjduind să primească tocmai un astfel de mesaj. Cu o bocceluţă de haine şi fără cufere sau geamantane (care i-ar fi trădat intenţia şi n-ar fi făcut decât s-o încurce), ea a părăsit în grabă clădirea guvernului, împreună cu Hortense şi cu Euphemie, îndreptându-se spre periferia oraşului Fort-Royal, iar apoi, pe nişte străzi pustii, până la Savane, peticul de teren deschis dintre oraş şi plajă.

  Pericolul cel mai mare o pândea chiar aici, pe această porţiune descoperită. Oricine ar fi traversat-o risca să fie zărit imediat de tunarii din forturi, neavând nici o posibilitate de a se adăposti sau de a se apăra. Nu încăpea nici o îndoială că Lui Rose, la fel ca şi acelea ale lui Durând du Braye, r fi devenit clare pentru toată lumea în momentul în care ar fi fost văzută gonind spre plajă.

  Luând-o de mână pe Hortense, Rose a început să alerge.

  Curând, văzduhul a răsunat de pârâitul muschetelor şi de bubuiturile tunurilor. După mulţi ani de atunci, Hortense avea sg_şi amintească momentul în care o ghiulea de tun a lovit prinţul la numai câţiva paşi de ele. Din fericire, împuşcăturile erau răzleţe şi dezordonate, deoarece chiar înainte ca fugarele să ajungă la barcazul care le aştepta, rebelii din forturi au intuit ceea ce urma să se întâmple şi au început să ochească în vase, şi nu în cele trei siluete care alergau din răsputeri. Navele ridicau ancora, pregătindu-se să părăsească portul. Când au ajuns la bordul vasului Sensible şi au constatat că tunurile îşi continuau canonada, Rose, Hortense şi Euphemie au început să se teamă de înec, în cazul în care vreo ghiulea ar fi străpuns coca fregatei.

  Timp de aproape o oră, tunurile au bubuit încontinuu, trăgând în vasele de război care se îndreptau cu toată viteza spre gura portului, spre a ieşi din raza de bătaie a ghiulelelor.

  Au rămas apoi acolo, aşteptând bombardarea oraşului, aşa cum se anunţase. Timp de trei zile, Durând du Braye şi-a ţinut navele în apropierea oraşului Fort-Royal, dar după aceea, întrucât proviziile se împuţinau şi, mai ales, fiindcă nu ştia în ce măsură putea conta pe lealitatea marinarilor, a ordonat plecarea spre Bermude. O dată ajuns acolo, a făcut aprovizionarea şi, alăturându-se convoiului format din alte două vase de război şi o corvetă, a ridicat pânzele spre Toulon.

  Rose, Hortense şi Euphemie s-au aflat la bordul fregatei tensible timp de aproape opt săptămâni. Pe lângă disconfortul obişnuit al oricărui voiaj lung, mai exista şi inconvenientul egat de absenţa obiectelor de primă necesitate; le lipseau Binele de schimb, obiectele de toaletă, sărurile mirositoare, j ^ ~n^e contra durerilor de cap, cămăşile de noapte, racămintea groasă şi cizmele. Curând, lui Hortense i s-au Pantofiorii – îi plăcea să danseze pe punte –, aşa că unul Dintre marinari i-a improvizat o pereche de încălţări confecţionate din tot felul de resturi şi bucăţele de piele.

  Când nu avea rău de mare, Rose îşi petrecea timpul cu Scipion du Roure, cu care e posibil să fi împărţit şi cabina.

  Oricum, fericită nu putea fi, ştiind că îşi părăsise tatăl muribund şi sora bolnavă incurabil, pe care probabil că n-avea să-i mai vadă niciodată. De bună seamă îşi făcea griji, neştiind daca totul era bine la Trois-Ilets, dacă nu cumva sclavii luaseră cu asalt fabrica de zahăr, lăsând pe drumuri întreaga familie – sau, mai rău, dacă nu îi înjunghiaseră sau nu-i spânzuraseră.

  Se frământa, desigur, şi pentru unchiul ei, pentru prietenii. Rămaşi acolo, pentru viitorul unui sistem de viaţă bazat pe ' inegalitatea dintre stăpân şi sclav.

  Martinica, locul copilăriei ei, îşi trăia ultimele zile; n-aveau să mai dăinuie decât peisajele tropicale luxuriante, pământul pfopriu-zis cu nişte coline verzi şi cu flori strălucitoare, cu ape limpezi de acvamarin şi plaje albe. Dar Rose nu era legată doar de acest pământ, ci şi de oamenii de acolo, negri şi albi deopotrivă, oamenii care o formaseră şi cu care simţea că are încă multe afinităţi, în ciuda îndelungatei sale şederi în Franţa. Avea să rămână întotdeauna o creolă, or tocmai cultura creolă era ceea ce voiau rebelii să distrugă.

  Spre sfârşitul lui octombrie, oamenii de pe fregată au zărit pământul la orizont, însă s-a dovedit că vasul se abătuse de la traseul normal, împinsă de curenţi spre ţărm, Sensible era în primejdie de a eşua şi de a se sfărâma de stâncile de pe coastă. Disperat, căpitanul a ordonat să se arunce ancora, şi toată lumea de la bord, inclusiv Hortense, trăgea la edec, încercând să menţină fregata la apă adâncă. În cele din urma, după un efort epuizant, pasagerii şi echipajul au răsuflat uşuraţi simţind căparâma nu mai era atât de întinsă. Mareea îşi schimba direcţia. In final, vasul a ajuns cu bine înapoi în apelL canalului, iar la scurt timp după aceea a acostat la Toulon.

  Când, după câteva zile de odihnă şi după o săptămână & mers cu diligenta, Rose a zărit Parisul, probabil că a rămas surprinsă de schimbările survenite în aspectul exterior Ş1

  Tarea de spirit a locuitorilor lui. Oamenii de pe străzi purtau haine simple, dacă nu chiar jerpelite. Nu mai vedeai jachete, brocart, pantaloni bufanţi de mătase sau volane de dantelă, eruci înalte şi pălării cu nestemate, ci doar costume din stofa implă S* tricouri negre, rochii modeste şi coafuri banale.

  Parfurnurile şi pomezile nu mai atenuau mirosul de sudoare oi murdărie. Mulţi oameni au adoptat noua uniformă a Lvoluţiei, tunica şi pantalonii de in, numită carmagnole, în culorile patriotice roşu, alb şi albastru, pe care o purtau zi de zi până ce pantalonii se impregnau de noroiul de pe străzi, iar tunica devenea tare ca tabla, din cauza prafului şi cenuşei.

  Tricolorul se întâlnea la fiecare pas, purtat ca panglică la pălăriile de pai, la mănuşi, jartiere, umbrele de soare; copiii erau mici simboluri ale revoluţiei, îmbrăcaţi în costumase simple din material roşu, alb şi albastru. Nu se mai vedeau pe nicăieri diamante, în schimb oamenii purtau coliere sau inele confecţionate din piatră cenuşie şlefuită – argintul de la Bastilia, obţinut prin sfărâmarea detestatelor pietre de construcţie, pentru obţinerea obiectelor ornamentale.

  Oamenii foloseau un limbaj mai simplu, adresându-se unii altora cu apelativul „cetăţean” sau „cetăţeancă”, în semn de recunoaştere a trăsăturilor lor comune recent descoperite; în locul plecăciunilor adânci şi al reverenţei, al saluturilor largi cu pălăria sau al gestului de a săruta mâna femeilor fuseseră adoptate manierele egalitare. Până şi regelui i te puteai adresa la persoana a doua singular, renunţând la formula de politeţe „vous”.

  Starea sufletească a parizienilor se modificase şi ea, lucru Pe care Rose 1-a remarcat probabil imediat. Multe chipuri exprirnau un fel de vioiciune neobişnuită, o stare de alertă continuă, o reacţie promptă la schimbare. Oamenii pândeau cu teamă bubuiturile tunurilor de alarmă de pe Pont-Neuf şi e la Arsenal, care vesteau un pericol iminent. Toţi erau fnici de noutăţi şi informaţii, aşa că mulţimile se adunau

  °lo unde puteau să le afle – în noile localuri cu muzică, e °eau cafea şi ascultau cântece patriotice, în timp ce Comentau ultimele ştiri de la Adunarea Naţională, în Place de Greve; la rândul lor, membrii Gărzii Naţionale se aşezau în formaţie de paradă şi discutau bârfele de la barăci, la Palais-Royal, centrul vital al Parisului politic, unde discursurile, dezbaterile şj agitaţia erau nelipsite la orice oră din zi şi din noapte.

  Prudent şi vigilent, noul Paris nu-şi pierduse interesul pentru distracţii. Spectatorii veneau în număr mare la circ, dar şi la Şcoala de călărie Astley, din cartierul Temple, unde acrobatul Antonio Franconi călărea simultan pe doi cai frumoşi, care făceau piruete pe picioarele din faţă. Prăvăliile şi librăriile erau aglomerate, iar teatrele pline; în fiecare seara, spectacole de vodevil, operă comică, piese clasice şi drame atrăgeau un public numeros. Noul teatru Monsieur, numit astfel în onoarea fratelui regelui, de curând deschis la Tuileries cu mari cheltuieli, avea în repertoriu opere italiene cu vedete faimoase, aduse din Italia, iar melomanii, aflaţi în sală, deşi purtau cocarde tricolore şi evitau o etalare agresivă a bogăţiei, izbuteau totuşi să confere iluzia unei străluciri de gală veşmintelor lor ponosite.

  O stare de nervozitate întina însă spiritul festiv al capitalei, fiindcă toţi erau îngrijoraţi de lipsa pâinii şi a cărbunilor, mai ales că se anunţa o recoltă de grâu slabă.

  Rezervele de grâne scădeau rapid, preţul pâinii creştea, iar speculanţii cumpărau o mare parte din cerealele disponibile, pe care le depozitau, în speranţa de a le revinde peste şase luni sau un an, cu un profit mare. Îngrijoraţi, negustorii măreau preţurile de teama viitoarelor dificultăţi financiare, iar parizienii, neliniştiţi şi ei, îşi ascundeau banii şi strângeau mai mult centura tricoloră de la brâu.

  S-ar fi zis că numai şobolanii prosperau. Bântuiau cu miile pe străduţele întortocheate şi întunecoase, mişunau prifl toate curţile, infestau podurile şi pivniţele. Rodeau sacii cu grâne înmagazinaţi în depozitele de pe malul râului Ş1 năpădeau vasele cu provizii, care aduceau în capitală hrafl3 de care era atâta nevoie. Se părea că nimic nu-i putea opri pe şobolani, nici cursele cu momeală, nici pocnitoarele azvârltf6

  Este ei, nici dulăii răi sau pisicile lihnite de foame. Ei îrnâneau acolo, neclintiţi, graşi şi cu blana lucioasă, în număr tot mai mare, rozând depozitele de alimente ale parizienilor, a cum situaţia financiară şi politică instabilă le macină liniştea sufletească.

  Rose a închiriat o casă pe rue de l'Universite, unde s-a stabilit împreună cu Hortense, bucuroasă la gândul că îl avea în apropiere pe Eugene, rezident împreună cu tatăl lui la mult apreciatul College d'Harcourt. La cei nouă ani ai săi, Eugene era un băiat conştiincios, dar lipsit de imaginaţie, neavând nimic din sclipirile de moment sau din fluenţa verbală ale tatălui său. Deoarece suferea de o boală cronică de ochi, se vedea nevoit să lipsească de la multe ore de instrucţie, astfel că rămânea în urmă la învăţătură, însă persevera totuşi, urmând exemplul lui Alexandre din dorinţa de a nu discredita numele de Beauhamais – un nume care, în 1791, devenea tot mai important pe arena politică – chiar dacă rezultatele lui erau mediocre.

  Întoarcerea lui Rose în Franţa a coincis cu creşterea celebrităţii de care se bucura Alexandre. Revoluţia se dovedea pentru el atât teren de încercare, cât şi câmp de acţiune glorioasă. Inteligenţa şi imaginaţia lui înflăcărată se manifestau din plin la lucrările Adunării, iar când Alexandre lua cuvântul, lumea era fascinată de acest bărbat înalt, blond şi neobişnuit de chipeş. Alexandre fusese unul dintre cei mai însemnaţi delegaţi, încă de la începuturile revoluţiei; secretar al Adunării Constituante, alături de alte două persoane, el s-a preocupat îndeaproape de probleme legate de reforma armată şi navală, de situaţia bolnavilor şi a vârstnicilor, de aspecte de ordin constituţional şi, în general, orice chestiune de interes Public, care i se semnala. Când îşi ţinea lungile cuvântări, nu se poate spune că uita de el însuşi, ci mai degrabă că îşi sublinia Personalitatea, vanitatea lui preschimbându-se într-un altruism at°tcuprinzător, dar abstract, în timp ce intelectul lui mândru e mhăma la ampla cauză a Libertăţii pentru toţi – potrivit accePţiunii date de Adunare noţiunii de „libertate”.

  Unct de vedere politic, Alexandre făcea parte dintr-un Grup de nobili liberali cunoscuţi sub numele „cei patruzeci şi şapte”, alături de mentorul său, ducele de la Rochefoucaul^ marchizul de Lafayette, ducele d'Orleans şi prietenul luj Alexandre, Charles de Lameth. Alexandre era poate cel mai bun sau oricum cel mai volubil orator din grup, calitate pe care şi-a etalat-o şi la Clubul Iacobinilor, unde a fost ales preşedinte. Se bucura de o mare popularitate; pictorii îi alegeau ca model, iar în august 1791 când s-a organizat Salonul de Sculptură şi Pictură, portretul lui Alexandre de Beauharnais a fost atârnat la loc de cinste, alături de tabloul altui delegat celebru, Maximilien Robespierre.

  Faima lui Alexandre se datora faptului că el călăuzise destinul Franţei atunci când pentru scurt timp ţara a rămas fără rege.

  La sfârşitul lui iunie 1791, conform principiului rotaţiei în funcţie, Alexandre fusese ales preşedinte al Adunării Constituante, pentru o perioadă de două săptămâni. La scurt timp după ce a preluat postul s-a zvonit că regele şi familia dispăruseră, soarta lor fiind în mâinile unor persoane necunoscute. Presupunând că regele Ludovic fusese răpit, după toate probabilităţile de către o putere străină, delegaţii se temeau ca Parisul să nu fie atacat, ceea ce ar fi atras după sine pierderea tuturor câştigurilor obţinute de revoluţie.

  Alexandre a convocat imediat câteva şedinţe pentru a domoli panica ce pusese stăpânire pe membrii Adunării şi pe întreaga capitală şi a preîntâmpina întronarea haosului. El a ordonat arestarea regelui şi a condus investigaţiile care s-au soldat cu capturarea monarhului în oraşul Varennes, lângă graniţa cu Belgia, la nici douăzeci şi patru de ore după fuga acestuia.

  După întoarcerea la Paris a regelui şi a grupului care îl însoţise, Alexandre a continuat să conducă treburile statului şi a reuşit să menţină ordinea în Adunare, în care apăruseră conflicte din cauza disputelor dure cu privire la viitorul monarhiei.

  Consideraţia de care se bucura Alexandre s-a răsfrânt întrucâtva şi asupra lui Rose, care nu putea să nu fie asociata Grupul celor „patruzeci şi şapte”, fie numai şi din cauza C

  C melui pe care îl purtau ea şi copiii. Lumea o considera 11 tia lui Alexandre de Beauharnais pe frumoasa creolă care f cuia despărţită de bărbatul ei, fiind însă în termeni civilizaţi el şi î° relaâu de amiciţie cu prietenii şi asociaţii lui politici.

  Despre ea se spunea că era o gazdă desăvârşită.

  La douăzeci şi opt de ani, Rose părea încă tânără, deşi tensiunea în care trăise îi ascuţise trăsăturile şi îi adâncise cearcănele de sub ochii negri şi mari. Fardurile îi mai înviorau tenul, însă nu găsise nici o soluţie care să-i albească dinţii negri (sau să-i aline durerile provocate probabil de această dantură) şi să-i împrospăteze respiraţia, aşa că trebuia să aibă erija, când zâmbea în felul ei dezarmant, să nu-şi arate interiorul gurii. Vitalitatea şi energia ei obişnuită erau mai temperate acum, dar atitudinea sa ezitantă şi teama de a nu face un pas greşit nu făceau decât să-i sporească farmecul, dându-i un aer copilăresc.

  Trupul frumos al lui Rose atrăgea în mod special atenţia.

  „Avea o siluetă perfectă”, îşi amintea peste ani memorialista Madame de Remusat, „cu membre suple şi delicate, cu mişcări dezinvolte şi elegante”. Până şi cei mai înfocaţi admiratori ai ei recunoşteau că forţa de atracţie a lui Rose nu se datora perfecţiunii trăsăturilor, ci vioiciunii încântătoare şi expresivităţii ei, ceea ce nu însemna însă că la reuniunile mondene nu se întâmpla adesea să eclipseze o sumedenie de femei frumoase, deşi sursa exactă a farmecului ei rămânea un mister. Graţia, căldura, mersul ei legănat, amabilitatea şi naturaleţea contribuiau deopotrivă la efectul pe care îl exercita, mai ales că îşi păstra în continuare moliciunea seducătoare a tropicelor şi vorbirea ritmată de creolă.

  Rose era captivantă şi ar fi atras atenţia chiar dacă n-ar r1 f°st soţia celebrului orator al Adunării. Fiind, însă, nevasta Ul Alexandre, se considera – corect – că are influenţă, motiv Pentru care se bucura de trecere în societate. Ocaziile se Prezentau de la sine; Rose se afla într-o poziţie care-i permitea a se facă utilă. Scria note oficialilor din guvern, în folosul Unor prieteni, al unor cunoştinţe sau al amicior acestora, ori şoptea o vorbă convingătoare la momentul oportun şi la urechea potrivită. Se pricepea la aceste manevre oarecum delicate, care nu presupuneau neapărat manipularea oamenilor, cât mai ales îndrumarea lor spre a face lucrul la care se pricepeau cel mai bine, trezindu-le interesul pentru propria persoană, în 1791, Parisul era plin de oameni cu greutăţi financiare şi politice, agravate şi mai mult de situaţia incertă a guvernării. Rose a dobândit reputaţia de a-i ajuta pe ceilalţi să-şi rezolve problemele, de a face favoruri preţioase.

  Şi, dacă la început proceda astfel din dorinţa sinceră de a fi de folos, în scurt timp a constatat că putea profita şi ea de pe urma intenţiilor şi a faptelor ei bune.

  Ocaziile se iveau de la sine şi în privinţa relaţiilor sexuale, iar Rose, care nu mai putea conta pe un sprijin financiar de nădejde de la Alexandre, de la Edmee sau de la răposatul ei tată (Joseph Tascher murise, înglodat în datorii, la scurt timp după ce Rose părăsise Martinica şi nu-i lăsase nimic prin testament), a început să aibă nişte legături în care se combinau, în diferite proporţii, pasiunea, afecţiunea, pragmatismul lucid şi venalitatea.

  Desigur, nu era ceva neobişnuit ca Rose, deşi măritată, să se întâlnească cu diverşi bărbaţi, însă relaţiile pe care le avea acum căpătaseră un caracter utilitar evident; ai fi putut bănui, deşi nu există dovezi clare, că Rose îşi alegea amanţii urmându-şi întâi îndemnul minţii şi apoi pe cel al inimii. Nu era nici pe departe lipsită de sentimente, dar, având în vedere necesităţile ei şi mijloacele foarte limitate de a şi le satisface, Rose a făcut acum pasul, se pare, inevitabil de a intra în ceea ce se va numi mai târziu „demi-monde”, acea Iunie crepusculară, aflată la limita respectabilităţii, populată de femei pentru care relaţiile sexuale şi interesul material erau strâns împletite.

  A fost poate un pas firesc pentru Rose, având în vedere originile ei, deşi lăsa impresia că dă o anume credibilitate calomniilor lansate de Alexandre în trecut. Decizia ei de a-Ş1

  Instinctele sexuale şi de a nesocoti consecinţele sociale unui asemenea comportament era favorizată, pe de o parte, gpecificul acelei epoci care milita pentru libertate în toate jorneniile vieţii, iar pe de altă parte de propria ei vitalitate, în 1791' rolul femeii era în schimbare; existau voci care susţineau că femeile trebuie să fie la fel de libere în viaţa personală ca şi bărbaţii, la fel de instruite ca aceştia şi îndreptăţite să divorţeze de soţii lor, atunci când decideau să procedeze astfel. Câteva femei îndrăzneţe au devenit oratoare şi organizatoare; altele, pur şi simplu, puneau în aplicare această filosofie, abandonând rolurile tradiţionale şi modelându-şi viaţa după noi criterii.

  Îngroşând rândurile celor care sfidau convenţiile şi tradiţia, Rose îşi asuma un mare risc, fiindcă, deşi revoluţia propovăduia libertatea, revoluţionarii, în general, doreau această libertate pentru bărbaţi, nu pentru femei. Utopicii care ţineau discursuri publice despre valoarea învăţământului superior pentru femei erau huiduiţi, oratoarelor li se reproşa radicalismul primejdios ce avea ca rezultat distrugerea familiei, iar femeile care nu se conformau normelor morale unanim acceptate erau tratate cu dispreţ şi excluse din societate – sau, mai rău chiar, li se imputa lipsa de patriotism.

  Aceasta era direcţia destul de periculoasă spre care se îndrepta acum viaţa lui Rose, o cale nu tocmai politică (Rose recunoştea că din comoditate respingea ideea de a îmbrăţişa o anumită grupare sau concepţie politică), însă apropiată de centrul arenei politice, în mijlocul vârtejului, al agitaţiei şi al primejdiilor ce pândeau la fiecare pas în Parisul aflat în pragul unor schimbări revoluţionare tot mai radicale.

  UO '.fi: >8fl Cotitura spre nebunie Ingenioasă şi abilă, Rose a profitat de generozitatea amanţilor săi şi s-a stabilit în splendidul palat de pe rue SaintDominique nr. 46, în inima elegantului Faubourg SaintGermain, unde a dus o viaţă prosperă, în al treilea an al revoluţiei, puteai închiria, la preţuri foarte rezonabile, case minunate în cartiere somptuoase, întrucât mulţi le părăsiseră în pripă, iar palatele lor gata mobilate fuseseră transformate în hoteluri elegante. Rose se bucura de prietenia şi de sprijinul unei femei pe care o cunoştea de când era mică, din Martinica, Desiree Hosten, o văduvă bogată cu vederi politice radicale şi mamă a două fiice, dintre care una apropiată ca vârstă de Hortense1. Rose mai profita, totodată, şi de bunăvoinţa şi resursele financiare ale unui domn Emmery, bancher din Dunkerque, care fusese cândva prieten de-al familiei Tascher şi care se arăta dispus s-o împrumute cu bani, ca să poată trăi bine.

  Înconjurată de un cerc de prieteni – creoli de-ai ei, colegi de-ai lui Alexandre de la Adunare şi Charlotte Robespierre, sora lui Maximilien, aristocrate care nu emigraseră, cum ar fi marchiza de Moulins, marchiza d'Espinchal, Madame de Lameth şi Madame de Genlis, figuri literare ca Bitaube şi iubitul mătuşii Fanny, Cubieres-Palme zeaux, precum şi câţiva străini, dintre care cei mai importanţi erau prinţul de Salm şi sora lui, Amalia de Hohenzollern – Rose dădea recepţii în salonul ei proaspăt decorat în nuanţe de albastru şi argintiu, în sfârşit, avea mijloacele şi libertatea de a face din casa ei un loc de adunare, dacă nu pentru cele mai înalte cercuri ale societăţii, măcar pentru un eşantion respectabil. Se ştia ca Se avea cunoştiinţe multiple şi variate şi „multe relaţii în rourile ministerelor”, precum şi vechi prieteni de la p nthemont şi Fontainebleau, monarhişti şi antimonarhişti, yoluţionari înfocaţi şi alţi amici indiferenţi faţă de treburile r 0} jtic'e, în măsura în care o asemenea atitudine era de Conceput în Parisul de la începutul anilor '90.

  Îmbrăcată după ultima modă, în galbenul şi roşul strălucitor, care erau atunci în vogă (în iarna 1791-1792, s-a renunţat temporar la toaletele tricolore), înfăşurată într-un sal scump şi cu o pălărie asortată care îi punea în valoare buclele şatene, Rose se ducea la dineuri în magnificul palat Salm, sau vizita salonul mătuşii lui Alexandre, Fanny de Beauharnais, de pe rue de Tournon, unde se spune că luminările ardeau toată noaptea, iar conversaţia nu contenea nici o clipă.

  Existau multe subiecte de discuţie în acea iarnă. Creolii îşi împărtăşeau veşti din Santo Domingo, unde mii de sclavi răzvrătiţi arseseră plantaţiile şi îi masacraseră pe proprietarii albi. Monarhiştii făceau supoziţii în legătură cu viitorul familiei regale şi şuşoteau despre formarea unor armate de emigranţi în afara graniţelor. Financiarii discutau despre rapida devalorizare a banilor de hârtie, sau asignate, pe care guvernul le pusese în circulaţie în locul monedelor, precum şi despre creşterea înspăimântătoare a preţurilor. Toată lumea vorbea cu îngrijorare despre penuria de alimente, ca şi despre zvonurile incendiare potrivit cărora regele, care nu fusese niciodată adeptul revoluţiei, era implicat într-o conspiraţie ce urmărea înfometarea plebei pariziene.

  Revoluţia în sine constituia un subiect de interes peren.

  Mulţi oameni credeau că, după câţiva ani de tulburări, răsturnări sociale şi schimbări constituţionale, Franţa ajunsese, în sfârşit, la stabilitate. Pentru scurt timp, fluxul de emigranţi s-a subţiat, iar atmosfera oraşului s-a detensionat.

  Conversaţia din saloane şi sufragerii a deviat spre bârfe şi mai generale – romanele prietenei creole a lui Rose, de Hautpoul, interesul manifestat pentru şedinţele De spiritism şi pentru ştiinţa Cabalei şi, subiectul preferat al mătuşii Fanny, învăţăturile „iluministe” ale scriitorului Saint Martin.

  Rose se ducea în vizită la Fontainebleau şi petrecea o bună bucată de vreme la cealaltă casă a lui Desiree Hosten, din Croissy, un mic sat de la marginea oraşului, unde i-a întâlnit, printre alţii, pe Madame Câmpan, fosta camerista principală a reginei, pe atrăgătorul şi înfocatul Jean Tallien, mare colecţionar de femei, care lucra la procuratura publică, precum şi pe mondenul gascon Bertrand Barere de Vieuzac, avocat deştept care, ca şi Rose, se pricepea să se adapteze oricărui cerc în care s-ar fi aflat.

  Împreună cu alţi membri ai Adunării Constituante, Alexandre părăsise scena politică în septembrie 1791, pentru a face loc noului organ de guvernământ, Adunarea Legislativă. Binele Franţei a continuat, totuşi, să fie pasiunea lui arzătoare, aşa că, după câteva luni, s-a infiltrat din nou în armata revoluţionară. Alexandre era atât de prins de treburile publice, încât îngrijirea copiilor îi revenea aproape în totalitate lui Rose. Eugene avea pe arunci unsprezece ani, iar Hortense – nouă; erau copii crescuţi în vremuri tulburi, care nu avuseseră parte niciodată de o viaţă aşezată, iar în ultimii ani fuseseră prinşi în vârtejul revoluţiei. Deşi descindeau dintr-o familie de aristocraţi, Eugene, care era deosebit de apropiat de tatăl lui, se pregătea să devină un bun republican.

  În schimb, Hortense părea preocupată mai degrabă de prietene şi distracţii decât de răsturnările de guvern, împreună cu verişoara sa, Emilie, şi cu fiica lui Desiree Hosten, pe care o chema tot Desiree, Hortense juca în comedii pe o mică scenă amenajată în apartamentul mamei ei, atrăgând spectatori indulgenţi din rândul prietenilor lui Rose. Era o fetiţă serioasă, cu o faţă prelungă şi un prognatism pronunţat.

  De la maică-sa moştenise graţia, iar de la taică-său părul blond şi ochii albaştri, însă nu dădea semne că va ajunge o frumuseţe – or, în Parisul anilor '90, frumuseţea continua sa fie măsura valorii unei femei.

  Aparentul calm al iernii de la cumpăna anilor 1791-1792

  Fost brusc spulberat în aprilie, când parizienii s-au trezit în ai; n război. Armata emigranţilor, susţinută de trupe ale r telor militare din Austria şi Prusia, se masa la graniţă, re'eătindu-se să cotropească Franţa şi să alunge guvernul evoluţionar de la putere. Adunarea Legislativă a votat declaraţia de război, iar Garda Naţională, adunată pe Champs, în faţa Altarului Naţiunii, i-a anunţat pe cetăţenii capitalei că „Franţa este în război cu tiranii!”

  Anunţul incitant a declanşat o activitate frenetică.

  Parizienii au început pregătirile pentru război, cu o furie nemaiîntâlnită de la entuziasta distrugere a Bastiliei, în urmă cu trei ani. Împinşi de disperare – fiindcă, într-adevăr, în primele săptămâni după declararea războiului Franţa părea copleşită de forţa superioară a inamicului – cetăţenii au transformat toate scuarurile şi pieţele în ateliere de lucru.

  Larga esplanadă din faţa Domului Invalizilor a devenit o fabrică de armament în aer liber, cu două sute cincizeci de forje care lucrau permanent; flăcările lor portocalii străluceau noaptea ca o hidoasă imagine a iadului, iar ziua, fumul gros şi negru plutea sumbru peste râu. Forjori asudaţi şi soioşi trudeau din greu ca să producă câte patru tunuri pe zi, în timp ce bărcile de pe râu, de lângă grădinile Tuileries, fuseseră transformate în ateliere unde se fabricau puşti. Femeile se înrolau pentru a coase uniforme, iar copiii râcâiau zidurile oraşului, ca să facă rost de salpetrul necesar la producerea prafului de puşcă.

  Clopote grele erau coborâte cu funiile din turlele bisericilor, pentru a fi topite şi transformate în gloanţe de plumb.

  Curând, însă, veselia creată de aceste strădanii comune a cedat locul spaimei în urma înfrângerilor decisive suferite de armatele revoluţionare trimise pe câmpul de luptă.

  Memorandumurile stufoase ale lui Alexandre de Beauharnais, despre necesitatea unei reforme a armatei nu fuseseră luate în Seamă; oamenii din regimentele proaspăt recrutate erau prost echipaţi, nepregătiţi şi slab aprovizionaţi. Ofiţerii prudenţi îşi dădeau seama că a arunca în luptă asemenea trupe, având în Vgdere lipsa de armament şi materiale, ar însemna de fapt Condamnarea lor la o moarte sigură, cu nici o şansă de victorie care să le justifice sacrificiul.

  Şi mai deprimant chiar era faptul că spiritul revoluţiei, care antrenase atâtea schimbări sociale şi politice, avea un surprinzător efect subversiv asupra moralului şi disciplinei.

  Obişnuiţi din 1789 să-şi afirme drepturile individuale împotriva autorităţii şi a privilegiilor, oamenii s-au comportat la fel şi în militărie, astfel încât s-a ajuns la situaţii absurde în care grupuri de soldaţi cereau să voteze dacă trebuie să se supună sau nu comenzilor primite de la ofiţeri. Din pricina cazurilor frecvente de răzvrătire şi dezertare rândurile armatei s-au subţiat considerabil; unii ofiţeri au fost ucişi de către trupele rebele, alţii şi-au dat demisia în semn de protest. Alţii, însă, analizând situaţia cu toată luciditatea şi profesionalismul de care erau capabili, au sugerat guvernului să încheie pace înainte ca armatele invadatoare să impună o capitulare crudă şi înjositoare.

  În iulie, capitala era într-o stare de spirit vecină cu panica.

  O gloată năvălise în Tuileries, proferând tot felul de ameninţări, spărgând mobilierul şi insultându-i pe rege şi pe regină; cu greu putuseră fi împiedicaţi să nu agreseze familia regală. La auzul veştilor tot mai proaste primite de pe front, valuri de voluntari veneau de pretutindeni la Paris, dornici să lupte pentru a-şi apăra patria, dar nu era suficient doar să reîntregeşti rândurile descompletate ale armatei; se simţea nevoia reorganizării, a reînarmării şi, mai presus de toate, a unei schimbări de atitudine din partea oamenilor, între timp, în mahalale populate preponderent de salahori, se înregistra o creştere alarmantă a criminalităţii şi dezordinii. Bande de huligani cu bonete roşii frigiene – în Grecia antică, simbolul sclavilor eliberaţi, acum simbolul elementului radical din sânul populaţiei – băteau străzile agitând ciomege, urlând că veneau austriecii şi atacând pe oricine li se părea că ar fi „duşmanul revoluţiei”.

  Parizienii sufereau crunt nu numai din cauza atacului armatelor străine, ci şi a temperaturilor excesiv de ridicate Le celei mai caniculare luni iulie din istorie, temându-se că dezertorii din armată vor cotropi oraşul, speriindu-se la gândul ca pâinea Şi vinul se vor scumpi şi mai mult, ferindu-se de manifestaţiile zgomotoase ale turbulenţilor cu bonete roşii care zbierau „Moarte regelui şi reginei! Tremuraţi, tiranilor!

  J<oi suntem sanculoţii!”

  Spre sfârşitul lunii, comandantul şef al armatelor combinate ale emigranţilor şi ale forţelor străine, ducele de Brunswick, a lansat o provocare dură. Reacţionând la ameninţările proferate împotriva monarhilor de către gloatele furioase din Tuileries, ducele a jurat că, dacă palatul va fi din nou invadat sau dacă vor exista manifestări nerespectuoase faţă de cuplul regal, Parisul va fi distrus complet.

  Orice soldat care opunea rezistenţă în faţa armatelor în marş urma să fie împuşcat imediat.

  Avertismentul ducelui a fost luat drept provocare. Soldaţii demonstrau strigând „Cetăţeni, la arme!”, iar conducătorii radicali militau pentru abolirea monarhiei, care trădase cetăţenii şi revoluţia; pe 6 august, o mulţime imensă s-a adunat pe Champ-de-Mars, cerând cu insistenţă abdicarea regelui.

  Toate forţele dezlănţuite de revoluţie se îndreptau spre un punct critic exploziv. Cetăţenii erau puşi să jure că vor fi „credincioşi Naţiunii, că vor lupta şi vor apăra până la moarte Libertatea şi Egalitatea”. Noaptea, se patrula pe străzi şi orice persoană surprinsă afară după ora zece putea fi arestată.

  Conducătorii radicali din Paris, şi nu Adunarea Legislativă, erau cei care controlau situaţia, or, aceasta se modifica rapid – atât de rapid, încât raţiunea nu mai putea să înfrâneze simţurile ori să împiedice descătuşarea furiei brute.

  Într-una din nopţi alarma a sunat derutant din toate clopotele oraşului puse să bată ca să trezească tot norodul; m^după-amiaza următoare, pe 10 august, o gloată enormă a năvălit în grădinile Tuileries, zbierând: „Trădare!”, „Trădare!”, „Moarte trădătorilor!” înarmaţi cu cuţite, târnăc°ape, topoare şi bâte, nenumăraţi parizieni furioşi Meşteşugari, prăvăliaşi, salahori, ucenici, femei şi bărbaţi Deopotrivă – au luat cu asalt palatul, hotărâţi să ducă până la capăt fapta sângeroasă pe care o lăsaseră neterminată în urmă cu două luni. Garda Elveţiană, căreia îi revenea sarcina de a apăra palatul, a tras în mulţime, până când a rămas fără muniţie, dar a rămas pe poziţie, luptându-se corp la corp cu cotropitorii, prin grădini şi pe treptele palatului; în cele din urmă însă, a fost lichidată de mulţimea de cetăţeni înarmaţi cu topoare.

  Timp de trei ore, gloata a făcut prăpăd prin palat, înjunghiind şi omorând cu măciuca pe toţi care le-au ieşit în cale, de la grăjdari la bucătărese şi tineri paji. Regele şi regina au reuşit să fugă în holul unde se ţinea Adunarea Legislativă, în absenţa acestora, mulţimea însetată de sânge a început să măcelărească sutele de gardieni şi de servitori, tăindu-le capul, mâinile, penisulpe scurt, orice putea sluji drept trofeu macabru, într-un târziu, lăsând în urmă un palat în ruine şi mii de hoituri putrezind în arşiţă, parizienii au plecat fără a-şi fi domolit setea de sânge.

  După trei săptămâni, în primele zile ale lui septembrie, când nou-formata Comună din Paris preluase efectiv conducerea Franţei, s-a declanşat o altă vărsare de sânge.

  Ziarele răspândeau zvonuri false despre contrarevoluţionari angrenaţi în acţiuni conspirative care unelteau cu inamicul pentru înăbuşirea revoluţiei. Au ajuns să fie bănuiţi preoţii şi prizonierii. Unul din manifeste relata despre complotul iniţiat de fostul rege Ludovic – demis între timp de către Adunare – care avea de gând să-i ucidă pe toţi cetăţenii Parisului în noaptea de 2 septembrie.

  Aproximativ două sute de asasini plătiţi de Comună (după cum se spunea) au început măcelul chiar în ziua de 2 septembrie, şi crimele s-au ţinut lanţ timp de cinci zile la rând. Mulţi preoţi au fost atacaţi pe stradă, în timp ce călătoreau cu birja, şi ucişi. Gloata dezlănţuită i-a târât pe prizonieri afară din celule şi i-a înjunghiat; până şi asupra spitalului închisorii de la Bicetre, care adăpostea săraci invalizi şi nebuni, s-a lansat un atac violent. Prăpădul s-a întins şi în oraşul Gisors, unde colegul şi fostul mentor al lui Alexandre, ducele de la Rochefoucauld, rămas acelaşi ustinător luminat al revoluţiei, a fost tăiat în bucăţi, iar fiul lui ornorât sub privirile îngrozite ale nevestei şi ale bătrânei lui mame, ce fuseseră obligate să asiste la măcel.

  S-ar fi zis că fiecare crimă ducea automat la alta, într-un lanţ de masacre tot mai sinistre, îndobitociţi de băutură, asasinii din Paris au golit închisorile, încărcând mormanele AQ hoituri în căruţe trimise la carierele de piatră de la jvlontrouge. Nimeni nu încerca să-i oprească; criminalii pretindeau că aveau acordul Comunei, iar, în unele cazuri, înscenau chiar câte un scurt proces grotesc, în care victimele erau chestionate cu privire la sinceritatea adeziunii lor la revoluţie şi condamnate, înainte de a fi executate.

  Nenumăraţi preoţi de la abaţia St.

  — Germain şi de la mănăstirea carmeliţilor de pe rue de Vaugirard, unde fuseseră închişi o sută şaizeci de preoţi care refuzaseră să depună jurământ pentru susţinerea Constituţiei, au fost ucişi de către un grup de asasini care purtau bonete roşii şi şorţuri de măcelar; în final, n-au mai rămas în viaţa decât patruzeci.

  Omoruri de o asemenea anvergură nu se mai văzuseră în Franţa din perioadele războaielor religioase, în urmă cu două sute de ani. Numărul victimelor depăşea cu mult cifra de o mie. Zidurile fuseseră mânjite de sânge, iar apa care curgea în şanţuri şi jgheaburi era roşie; pretutindeni se simţea duhoarea morţii. Un delir sălbatic părea să fi pus stăpânire pe oraş, o frenezie sângeroasă care îi împingea pe asasini să-şi mutileze victimele, dezmembrându-le trupurile şi pângărindu-le. Criminalii dezumanizaţi mâncau la mese improvizate din cadavrele victimelor, le beau sângele, le tăiau urechile şi le prindeau cu ace de tunică. Se încetăţenise un spirit diavolesc care nu avea nimic comun cu libertatea, egalitatea Ş1 fraternitatea. Revoluţia făcuse cotitura spre nebunie.

  Îngrozită de brusca escaladare a violenţei şi aflându-se Lstul de aproape de locul măcelului pentru a auzi

  ^Petele muribunzilor, Rose s-a ferecat în casa de pe rue Dorninique, aşteptând ca haosul să ia sfârşit. Împreună Cu ea se aflau Eugene şi Hortense deoarece şcolile fuseseră” închise încă din luna precedentă.

  Rose era perfect conştientă de schimbarea survenită î^ viaţa francezilor. Nimic nu mai era cum fusese şi nimeni nu ştia la ce să se aştepte, în ziua de 20 septembrie, când Adunarea Legislativă a fost dizolvată şi un nou organism, Convenţia, a abolit monarhia şi a început să facă schimbări majore în toate domeniile vieţii publice, a devenit limpede că toate persoanele care aveau legături cu vechiul regim se aflau în mare primejdie.

  În condiţiile în care armatele străine erau pregătite să treacă frontiera în orice moment, un guvern ostil se instalase la Tuileries, iar asasinii plătiţi îşi făceau de cap prin oraş, mulţi parizieni şi-au abandonat în pripă bunurile, grăbindu-se să părăsească ţara. Pentru a împiedica acest exod, noile autorităţi au poruncit ca porţile oraşului să fie închise şi au trimis patrule care să păzească drumurile. Cai nu existau, fiindcă fuseseră rechiziţionaţi de armată; până şi carele sau căruţele erau greu de procurat. Totuşi, câţiva dintre cei care îşi puseseră în gând să emigreze au izbutit să se refugieze pe coasta Normandiei, de unde sperau să găsească un vas care să-i ducă în Anglia.

  Pentru cetăţenii care nu au reuşit să părăsească Parisul, oraşul s-a transformat în acea toamnă într-un loc trist, dacă nu chiar sumbru. Majoritatea caselor mari şi a saloanelor erau închise; doar teatrele rămăseseră deschise. Se făceau mari eforturi pentru înlăturarea urmelor de sânge de la recentele masacre; zidurile au fost frecate cu oţet, iar rămăşiţele omeneşti azvârlite în râu sau îngropate în morminte prea puţin adânci. Dar străzile tot murdare rămăseseră – mult mai murdare, zicea lumea, decât pe vremea monarhiei – noul guvern dovedindu-se la fel de ineficient ca şi cele anterioare.

  Mizeria de pe străzi a generat o nouă ocupaţie – „săritorul de şanţuri”. Pentru o mică sumă de bani, femeile care nu voiau să-şi murdărească rochia sau pantofii aveau posibilitatea să angajeze un săritor de şanţuri ca să le care în spinare peste canale deschise pline de împuţiciuni, reuşind astfel să-şi păstreze intacte hainele şi demnitatea.

  Pentru a-şi pune la adăpost copiii în faţa primejdiilor paris, Rose 1-a rugat pe prietenul ei, prinţul de Salm, re se pregătea să emigreze, să-i ia cu el pe Hortense şi eugene. Aflând de acest plan, Alexandre a intervenit pentru ici; astfel, a trimis un curier militar în întâmpinarea Rupului de călători cu ordinul ca Hortense să se întoarcă la paris, iar Eugene la şcoala din Strasbourg, unde îşi găsise şi i adăpost. Ultimele evenimente nu-i zdruncinaseră lui Alexandre credinţa în revoluţie, aşa că, dacă s-ar fi aflat că propriii lui copii erau trimişi în altă ţară, loialitatea lui ar fi fost pusă la îndoială. Şi-aşa fusese stigmatizat din cauza unei rude care emigrase; fratele lui Francois, regalist înfocat, devenise ofiţer în armata ducelui de Conde, ceea ce stârnise suspiciuni în privinţa întregii familii Beauharnais.

  Era o naivitate din partea lui Alexandre să-şi păstreze credinţa în revoluţie, or Rose ştia acest lucru. Pe ea n-o interesa politica, însă devenise adepta artei de a supravieţui, iar instinctul îi spunea acum că atât ea cât şi copiii săi se aflau în pericol. S-a apucat, aşadar, să-şi lărgească cercul de cunoştinţe, profitând de reputaţia ei de misit de favoruri, de gradul militar al lui Alexandre şi de influenţa amanţilor săi.

  Autoproclamându-se „cetăţeanca Beauharnais” şi declarându-şi loialitatea faţă de noua cârmuire, Rose se pregătea pentru pericolele necunoscute ce aveau să vină.

  J. V Cetăţeanca Beauharnais Noul regim care a ajuns la putere la sfârşitul lui septembrie 1792 a început imediat să demoleze trecutul. Totul trebuia revizuit din temelii. Abolindu-se monarhia nu s-a instaurat doar un nou organ de conducere, Convenţia, ci însuşi timpul a fost revoluţionat, începând cu data de 22 septembrie 1792, Convenţia a introdus un nou calendar. Această zi a devenit ziua unu din anul unu al Primei Republici Indivizibile. Fiecare an urma să aibă douăsprezece luni, însă era vorba despre luni noi, cu nume derivate din ciclul naturii: Nivose sau luna zăpezilor, Pluviose sau luna ploilor, Ventose sau luna vântoasă şi aşa mai departe – renunţându-se la denumirile anterioare inspirate de zei romani, conducători sau numerale. S-a decretat că ideea de săptămână era ceva învechit; în schimb, lunile urmau să fie împărţite în trei cicluri de câte zece zile fiecare.

  Nu mai existau duminici, nici datini bisericeşti sau sărbători religioase; în schimb, s-au instituit festivalurile revoluţionare, cum ar fi festivalul agriculturii, al libertăţii, al căsătoriei – şi al Fiinţei Supreme. Credinţa în viaţa de apoi a fost anatemizată. Potrivit teoriilor Convenţiei, moartea era doar un somn veşnic, iar toate concepţiile despre rai şi iad aparţineau trecutului prerevoluţionar şi trebuia eliminate.

  Sfinţii au dispărut din denumirea drumurilor, a satelor, a clădirilor publice. Nemaifund botezaţi acum la biserică, după patronimele sfinţilor, copiii primeau nume ca Republica.

  Civilizaţia sau Egalitatea, în loc de Jean, Marc sau Mărie.

  În măsura posibilităţilor, vechile moduri de a gândi erau revizuite. Şi, în ianuarie 1793, cel ce reprezenta întruchipare*

  Gj-fectă a tot ceea ce trebuia eliminat, regele Ludovic al XVI-lea „nsuşij a fost dus la eşafod în Piaţa Revoluţiei şi executat, în est scop recurgându-se la simbolul noii cârmuiri, ghilotina.

  Rose a rămas la Paris atâta timp cât a putut, confruntându-se u tot mai multe greutăţi şi pericole. Existau grave lipsuri de hrană şi cărbune. Pâinea devenise o asemenea raritate, încât gliganii spărgeau brutăriile şi furau puţinele franzele care se mai găseau acolo. Majoritatea prăvăliilor erau goale. Chiar dacă mai existau unele mărfuri, costau atât de mult, încât nimeni nu-şi putea permite să le cumpere – cu atât mai puţin Rose, care se chinuia să supravieţuiască din micile împrumuturi primite de la fidelul bancher Emmery.

  Ori de câte ori ieşea din casa ei de pe rue Dominique (care nu se mai numea rue St.

  — Dominique), Rose risca să se întâlnească la tot pasul cu gloate furioase ce se revărsau dinspre periferiile Parisului sau dinspre un club iacobin local, care organiza manifestaţii pentru a cere Convenţiei să le dea oamenilor pâine, să restabilească ordinea şi să-i pedepsească pe duşmanii revoluţiei, în această atmosferă de dezordine generală, facţiunile politice se luptau pentru supremaţie, conducători de tot felul apăreau şi dispăreau, iar Convenţia delega o mare parte din putere Comitetului Siguranţei Generale, care avea sarcina urgentă de a forma armata, de a o echipa şi aproviziona (slab), şi Comitetului Salvării Publice, adevărata putere executivă a guvernării revoluţionare, căreia îi revenea misiunea aproape imposibilă de a păstra independenţa Franţei într-o Europă ostilă.

  Rose frecventa cu regularitate sediul elegant al Comitetului Salvării Publice, ale cărui saloane erau mobilate cu piese luxoase confiscate din palatele transfugilor. Prietenul ei Barere deţinea funcţia de secretar al comitetului, iar Rose, perseverând ln acţiunile ei, parţial altruiste, parţial egocentriste, de a-şi tluza contactele în folosul celor aflaţi în nevoie sau primejdie, ^a prezentă adesea la întrevederile matinale ale lui Barere.

  ^a îndoială că Rose o cultiva şi pe prietena sa, Charlotte ol:) espierre, al cărei frate Maximilien, un individ ascetic şi Republican auster, de o cruzime înfiorătoare, ajunsese şeful comitetului şi cel mai temut membru al acestuia.

  Un alt organism public şi-a făcut simţită prezenţa î^ primăvara anului 1793 – Tribunalul Revoluţionar. Sarcina acestuia era să descopere, să aducă în faţa justiţiei şi să elimine orice potenţial duşman al revoluţiei. Or în aceste vremuri tulburi, când oficialităţile de la Paris se confruntau nu numai cu armatele Prusiei şi Austriei, Spaniei şj Piemontului, ci şi cu hoardele de ţărani ostili care organizau o contrarevoluţie în vest şi în sud, suspiciunea de duşman al revoluţiei a ajuns să planeze aproape asupra oricui.

  Tribunalul îşi trimitea miile de iscoade în fiecare cartier, aţâţându-i pe vecini sau pe rude unele împotriva altora.

  Delaţiunea era în floare; victimelor ridicate din casele lor, adesea în miez de noapte, li se intenta un proces sumar, care, invariabil, se solda cu condamnarea lor la moarte.