Atunci îi spusei Adčlei să nu ia în seamă aceste glume, la rândul ei, fetiţa dădu dovadă de un autentic scepticism francez, spunând că domnul Rochester e un vrai menteur69 asigurându-l că ea nu ia în seamă poveştile lui cu zâne şi că du reste il n'y avait de fées el quand merne il y en arait70 – nu i s-ar arăta lui, nu i-ar da inele şi nici nu i-ar propune să stea cu dânsul în lună.

  Ceasul petrecut la Millcote mă cam sâcâi. Domnul Rochester mă sili să merg într-o prăvălie de mătăsuri şi să aleg o jumătate de duzină de rochii. N-aveam deloc chef şi-l rugai să amâne pentru mai târziu, dar n-a fost chip şi a trebuit să-l ascult. Recurgând la rugăminţi şoptite energic, am izbutit să-l înduplec ca în loc de şase rochii, câte voia să-mi dăruiască, să nu-mi iau decât două. În schimb, jură că acele două vor fi alese de dânsul. Îl văzui cu îngrijorare plimbându-şi ochii pe mătăsuri deschise; în cele din urmă se hotărî pentru o mătase bogată, de culoarea ametistului, şi un superb atlaz trandafiriu.

  Îi spusei în şoaptă că asta era ca şi când mi-ar fi ales o rochie de aur şi o pălărie de argint; că fără doar şi poate n-o să cutez niciodată să port rochiile pe care mi le alesese. După multe greutăţi, căci era cumplit de încăpăţânat, l-am convins să ia în locul lor o rochie sobră de atlaz negru şi alta de mătase cenuşie ca perla.

  — Deocamdată fie şi aşa, zise el, adăugând însă că într-o zi „vrea să mă vadă strălucind ca un rond de flori”.

  Îmi simţii inima uşoară când ieşirăm din prăvălia de mătăsuri şi apoi din aceea a bijutierului. Cu cât îmi dăruia domnul Rochester mai multe, cu atât obrajii mei se înroşeau mai tare şi eram cuprinsă de un simţământ de neplăcere şi umilinţă. Când, în sfârşit, înfrigurată şi obosită, mă suii din nou în trăsură, îmi amintii ceea ce ultimele întâmplări triste şi vesele mă făcuseră să uit cu desăvârşire: scrisoarea unchiului meu John Eyre către doamna Reed şi intenţia lui de a mă înfia şi a mă face moştenitoarea averii sale.

  „Ar fi într-adevăr o uşurare să am o cât de mică independenţă, îmi zisei. Nu pot suferi să fiu un fel de păpuşă îmbrăcată de domnul Rochester sau să stau ca o a doua Danae şi să văd căzând în jurul meu, în fiecare zi, o ploaie de aur. Cum ajung acasă, îi scriu unchiului John la Madera şi i comunic că mă mărit şi cu cine. Dacă aş şti că am măcar o şansă ca într-o zi să sporesc averea domnului Rochester, aş îndura mai uşor cheltuielile făcute acum pentru mine.” Cu sufletul ceva mai împăcat de gândul acesta (pe care n-am întârziat să-l pun în practică chiar în ziua aceea), îndrăznii iarăşi să înfrunt privirea stăpânului şi iubitului meu, care mi-o căuta totdeauna cu stăruinţă, deşi eu îmi feream mereu ochii şi obrazul. Îmi zâmbi; m-am gândit atunci că zâmbetul lui e aidoma celui pe care un sultan îl acordă într-o clipă de dragoste şi fericire unei roabe pe care aurul şi giuvaericalele lui au îmbogăţit-o. I-am strâns mâna care o căuta cu înfrigurare pe a mea şi am respins-o, roşie de puterea strânsoarei.

  — Nu e nevoie să mă priviţi aşa, zisei eu, şi daca o sa continuaţi până la urmă n-o să port decât rochiile mele vechi de la Lowood şi la cununie o să îmbrac rochia liliachie de bumbac. Vă puteţi face un halat din mătasea cenuşie şi un număr nesfârşit de veste din atlazul cel negru.

  Spuse înfundat şi-şi frecă mâinile.

  — Oh, ce fericire e s-o vezi şi s-o auzi! Exclamă el. Cât e de originală şi de picantă! N-aş schimba această micuţă englezoaică pe tot seraiul marelui vizir. Ochi de gazelă, trup de hurie şi câte încă!

  Aluzia cu iz oriental mă stârni din nou.

  — Nu sunt de loc dispusă să ţin locul unui harem pentru dumneavoastră, deci să nu vă închipuiţi că l-aţi putea avea prin mine, îi zisei. Dacă acele lucruri vă plac, domnule, nu staţi pe gânduri. Dueeţi-vă îndată la bâlciurile din Stambul şi cumpăraţi-vă sclave, risipindu-vă banii pe care, după cât se pare, aici nu ştiţi să-i cheltuiţi cum trebuie.

  — Şi tu ce-ai să faci, Janet, câtă vreme eu o să mă tocmesc pentru acele tone de carne cu garnitură de ochi

  — Mă voi pregăti să plec ca misionară pentru a propovădui libertatea roabelor, deci şi a celor din haremul dumneavoastră. Voi intra acolo şi voi stârni răscoala, iar dumneavoastră, paşă cu trei tunuri, veţi fi într-o clipă în mâinile noastre şi nu vă vom da drumul decât după ce veţi semna legea cea mai liberală care a fost impusă vreodată unui tiran.

  — Voi consimţi bucuros să depind de voia ta, Jane.

  — Voi fi neîndurătoare, domnule Rochester, mai ales dacă veţi cere îndurare cu o privire cum este cea de acum. Văzând această privire, aş fi sigură că semnaţi legea doar pentru că sunteţi silit şi o veţi călca îndată ce s-ar ivi prilejul.

  — Dar, Jane, ce vrei tu, de fapt? Mă tem că afară cununia înaintea altarului mă vei sili să mă supun întregului tipic al unei căsătorii aparte. Văd că vrei să stabileşti condiţii speciale – care anume?

  — Nu vreau decât să am sufletul liber de povara oricăror obligaţii prea grele. Vă aduceţi aminte ce mi-aţi spus depre Celine Varens, despre diamantele şi caşmirurile pe care i le-aţi dăruit? Nu vreau să fiu o Celine Varens engleză. Voi căuta să rămân guvernanta Adčlei, o să-mi câştig astfel hrana, locuinţa şi treizeci de lire pe an; pe deasupra, din aceşti bani voi putea să-mi întreţin şi garderoba, iar dumneavoastră o să-mi daţi doar…

  — Doar ce?

  — Doar stima dumneavoastră. Şi dacă vă voi da-o în schimb pe a mea, datoria va fi plătită.

  — Să ştii, zise el, că în ceea ce priveşte insolenţa asta rece şi mândria înnăscută nu-ţi găseşti pereche pe lume.

  În acel moment eram foarte aproape de Thornfield.

  — Vrei să iei masa cu mine? Mă întrebă el când ajunserăm la porţile parcului.

  — Nu, domnule, vă mulţumesc.

  — Şi pot cunoaşte pricina pentru care refuzi?

  — N-am luat niciodată masa numai cu dumneavoastră, domnule, şi nu văd de ce aş face-o înainte de…

  — Înainte de ce? Îmi plac frazele spuse numai pe jumătate.

  — Înainte de-a nu mai avea încotro.

  — Crezi că mănânc ca un căpcăun sau ca un vampir, de ţi-e teamă să mă ai tovarăş de masa?

  — Nu m-am gândit niciodată la asta, domnule, dar vreau să-mi mai păstrez încă o lună vechile obiceiuri.

  — Ba ai să părăseşti de îndată atitudinea de guvernantă supusă.

  — Iertaţi-mă, domnule, dar asta n-o voi face. Voi urma să trăiesc ca şi altădată. Voi sta, ca şi până acum, toată ziua departe de dumneavoastră; veţi putea trimite să mă cheme seara, când veţi dori să mă vedeţi, şi atunci o să viu, dar altfel nu.

  — Aş vrea să fii cu mine, Jane, nu să prizez tabac, ca să pot îndura toate astea – pour me donner remiterance71 cum ar spune Adčle: din nenorocire, n-am cuib de ţigări, nici tabachera. Dar ascultă-mă, tu, micuţă tirană; a fost rândul tău până acum, însă curând o să fie al meu; şi când o să pun mâna pe tine, o să te leg – ca să zicem aşa – de un lanţ ca ăsta (arătând lanţul ceasului.)

  Da, micuţa mea dragă, te voi ţine lângă inima mea, de teamă să nu-mi pierd preţiosul odor.

  Rostea aceste cuvinte în timp ce mă ajuta să cobor din trăsură; pe când o lua în braţe pe Adčle, eu intrai în casă şi mă grăbii să mă retrag la etaj.

  Seara mă chemă la el. Îi pregătisem o îndeletnicire, căci eram hotărâtă să nu-mi petrec tot timpul într-o lungă conversaţie în tęte-ŕ-tęte. Mi-am adus aminte de glasul lui frumos şi ştiam că-i place să cânte, ca mai tuturor bunilor cântăreţi. Eu nu cântam bine şi, după cum mă judecase chiar el, nu puteam fi socotită o muzicantă pricepută, dar eram încântată să ascult o muzică bună. Amurgul, acest ceas al romanţelor, abia umbrise cerul şi-şi desfăşurase stindardul albastru şi înstelat, când eu deschisei pianul şi-l rugai stăruitor, pe toţi sfinţii din cer, să-mi cânte ceva. Îmi răspunse că sunt o vrăjitoare cu toane şi mai bine ar fi să cânte altă dată; îi răspunsei însă că nici-o clipă n-o să fie mai potrivită.

  — Îţi place glasul meu? Mă întrebă el.

  — Foarte mult, îi răspunsei.

  Nu ţineam să-i măgulesc vanitatea susceptibil, dar de data asta doream să-l câştig şi să-l îmboldesc, ca să ajung mai repede la ţintă.

  — Atunci, Jane, trebuie să mă acompaniezi.

  — Foarte bine, domnule; am să încerc.

  Încercai, într-adevăr, dar curând fui gonită de pe taburet, după ce-mi spusese că sunt „o mică neîndemânatică”. Mă împinse fără jenă la o parte – tocmai asta doream şi eu – îmi luă locul şi se acompanie singur, căci cânta la pian tot aşa de bine ca şi din gură. M-am cuibărit în firida ferestrei şi, pe când priveam în zare copacii nemişcaţi şi pajiştea, el cântă pe o melodie suavă: „De-a fost o dragoste să-i spun, Aprinsă şi curată, De-această dragoste acum

  Mi-e inima furată.

  Te văd şi dorul mi-l alin.

  Dar vine despărţirea;

  De nu vii mă munceşte-un chin, Îmi sângeră iubirea.

  Credeam când va şi aşteptam

  Să vină fără nume

  O fericire; mă visam

  Iubit pe-această lume;

  De fiinţa scumpă să mă leg

  Orbit, o viaţă-ntreagă, Să-mi spună cât i-aş fi de drag, Să-i spun cât mi-e de dragă.

  Dar între noi s-a aşezat

  Pustiu, întinderi goale.

  Precum oceanul înspumat.

  Verzui şi plin de jale.

  Iubirea noastră o urăsc

  Dreptatea şi puterea.

  Ca nişte lotri ne lovesc:

  Mânia şi durerea.

  Primejdii înfruntai, loviri.

  Şi piedici de tot felul;

  Dar peste rele presimţiri

  Trecui, urmându-mi ţelul.

  În zbor spre visul drag purtat, Viaţa mi-era plină

  De cureubeu-naripat

  Al ploii de lumină.

  Când stelele se-aprind, de jar.

  Pe boltă sus, plăpândă

  Iubirea-n gând mi-apare iar

  Solemnă, dar şi blândă.

  Că nu mai ştiu să mă-nspăimânt

  De grelele ursite

  Sau de durerile muşcând

  Din mine învrăjbite.

  Mânia iarăşi m-a-ncercat, Dreptatea-mi frânge drumul, Pe când puterea a jurat

  Să-mi dea din luptă scrumul.

  Nu pot uita că mâna ei

  Uşoară ca o floare

  A poposit în mâna mea

  Atât de-ncrezătoare!

  Căsătoriţi, pornind voioşi

  Prin vraja ce ne-nbină, Să-i fiu tovarăş credincios, Să fie-a mea stăpână;

  Căci strânsă toată-ntr-un sărut, Mi-a dat viaţă-ntreagă

  Şi focul de-a mă fi ştiut

  Iubit de fata dragă!”

  Se ridică şi veni spre mine. Faţa-i era îmbujorată, ochii de erete îi străluceau şi toate trăsăturile lui trădau tandreţe şi patimă. O clipă mă fâstâcii, dar îmi revenii repede. Nu doream scene sentimentale, nici declaraţii îndrăzneţe; acum însă eram ameninţată şi de una şi de alta: trebuia să-mi pregătesc o armă de apărare. Mi-am ascuţit limba. Când se apropie de mine, îl întrebai cu asprime: cu cine voia să se căsătorească?

  — E o întrebare ciudată în gura dragei mele Jane, zise el.

  — Nicidecum! O socotesc foarte firească şi chiar foarte necesară. Aţi spus că viitoarea soţie îşi va da viaţa pentru dumneavoastră. Ce înseamnă o asemenea idee păgână? Eu n-am de loc de gând să mor împreună cu dumneavoastră – puteţi fi sigur de asta!

  — Oh, tot ce doresc, tot ce pretind e să poţi trăi alături de mine! Moartea nu-i pentru o făptură ca tine!

  — Ba da. Ca şi dumneavoastră, am dreptul să mor când îmi va veni rândul, dar voi aştepta clipa hotărâtă şi nu i-o voi lua înainte.

  — Nu-mi vei ierta oare gândul egoist şi nu vei pecetlui iertarea cu un sărut de împăcare?

  — Nu; vă rog să mă iertaţi.

  Atunci spuse că sunt o făptură foarte aspră şi adăugă că pe oricare femeie ar fi podidit-o lacrimile, auzind astfel de strofe cântate spre lauda ei.

  Îi spusei că de felul meu eram aspră şi neînduplecată, că o să aibă numeroase prilejuri să-şi dea seama de acest lucru şi că, de altfel, eram hotărâtă să-i arăt, în cele patru săptămâni ce vor urma, multe laturi colţuroase ale firii mele, ca să ştie de cine voia să-şi lege viaţa, încă în vremea când mai putea da înapoi.

  — Vrei să stai liniştită şi să vorbeşti ca o fată cu judecată?

  — Voi sta liniştită, dacă doriţi asta, dar de vorbit îmi place să cred că vorbesc aşa cum trebuie.

  Se frământa pe scaun, pufnind şi mormăind. „Foarte bine, îmi zisei, poţi să te zbuciumi şi să te înfurii, dacă vrei, dar sunt încredinţată că e cea mai bună purtare pe care o pot avea faţă de dumneata. Te iubesc mai mult decât aş putea spune, dar nu vreau să mă las prea mult stăpânită de patimă. Prin răspunsurile mele înţepătoare vreau să te îndepărtez de prăpastie şi să păstrez între dumneata şi mine o distanţă ce ne va fi într-adevăr de folos amândurora.”

  Încetul cu încetul, l-am întărâtat straşnic. Când se trase într-un colţ întunecat, la celălalt capăt al odăii, mă ridicai şi zisei cu glasul meu obişnuit şi cu respectul de totdeauna:

  — Noapte bună, domnule!

  Apoi mă îndreptai spre uşă şi ieşii.

  Urmai acelaşi sistem în tot cursul celor patru săptămâni de încercare şi obţinui o victorie desăvârşită. Fireşte, era cam supărat şi îmbufnat, dar vedeam că în general purtarea asta îi convenea totuşi. O supunere de mieluşea, o sensibilitate de turturică, i-ar fi încurajat tendinţele spre despotism, dar i-ar fi plăcut, l-ar fi mulţumit şi i-ar fi satisfăcut gusturile într-o măsură mult mai mică.

  Faţă de străini eram ca şi altădată, liniştită şi respectuoasă; altă purtare nici n-ar fi fost potrivită. Numai în convorbirile de seară îl contrariam şi-l supăram. Când urcam în camera trimitea să mă cheme, dar când apăream cuvintele: „dragostea mea” sau „iubita mea” i se stingeau pe buze. Cele mai alintătoare cuvinte pentru mine erau: „păpuşă sfidătoare”, „zână răutăcioasă”, „drăcuşor”, „nestatornico” şi altele. Strâmbăturile luaseră locul dezmierdărilor. În loc să-mi strângă mâna, mă ciupea de braţ; în loc să mă sărute, mă trăgea de ureche. Deocamdată eram mai mulţumită de aceste hatâruri sălbatice decât de orice avansuri prea drăgăstoase. Socoteam că doamna Fairfax îmi dă dreptate; neliniştea ei în ceea ce mă privea dispărea treptat; eram deci încredinţată că purtarea mea e cea bună. Domnul Rochester spunea că îl chinui atât, încât în curând va ajunge numai piele şi oase, dar că nu mai are mult până să se răzbune. Râdeam încet de ameninţările lui: „Acum te pot sili să fii cu scaun la cap, mă gândeam eu, şi nu mă îndoiesc că o să pot şi mai târziu; dacă un mijloc îşi pierde puterea, pot născoci altul”.

  Totuşi, nu-mi venea de loc uşor; adeseori aş fi vrut mai curând să-i plac, decât să-l întărât. Viitorul meu soţ ajunsese să însemne pentru mine lumea întreagă, mai mult chiar: Dumnezeul meu. Venise să se aşeze între mine şi orice gând religios, ca o eclipsă între om şi soarele uriaş. În zilele acelea nu-l mai zăream pe Dumnezeu din pricina făpturii sale, din care-mi făcusem un idol.

  CAPITOLUL XXV.

  Ceasurile din urmă ale lunii acordate domnului Rochester pentru a-mi face curte erau numărate. Nu se mai putea amâna ziua, care se apropia – ziua nunţii; toate pregătirile erau gata. Eu, cel puţin, nu mai aveam nimic de făcut; cuferele fuseseră închise, legate şi înşirate de-a lungul peretelui odăiţei mele. Mâine pe vremea asta vor fi departe pe drumul Londrei şi tot acolo voi fi şi eu (D. V)72. Sau mai curând nu eu, ci o anume Jane Rochester, pe care n-o cunoşteam încă. Nu mai rămânea decât să lipesc adresele pe bagaje, şi cele patru pătrăţele de carton aşteptau în sertar. Domnul Rochester scrisese el însuşi pe fiecare dintre ele „Doamna Rochester, hotel *, Londra, dar nu mă putusem hotărî să le lipesc pe cufere, nici să chem pe cineva să facă treaba. Doamna Rochester nu exista şi iniţialele nu se puteau naşte până a doua zi, la câtăva vreme după ora opt dimineaţa.

  Luasem hotărârea să aştept şi să mă conving de venirea ei pe lume, înainte de a-i trece în stăpânire toate aceste bunuri. Era de ajuns că în dulapul din faţa măsuţei mele de toaletă rochiile despre care se spunea că sunt ale ei înlocuiseră rochia mea din Lowood, neagră, de postav ieftin, şi pălăria de paie, căci nu puteam socoti ale mele rochia de mireasă de culoarea perlei şi vălul vaporos, agăţate în cuierul pe care se făcuseră stăpâne. Închisei dulapul să nu mai văd veşmintele care la ceasul acela ai serii – era ora nouă – răspândeau un fel de lumină fantastică în întunericul odăii mele. „Visuri albe, rămâneţi singure”, zisei. Sunt neliniştită. Aud vântul bătând şi vreau să ies afară să-i simt mângâierea. Nu numai zorul pregătirilor şi nu numai gândul la marile schimbări, la viaţa care avea să înceapă chiar de-a doua zi pentru mine, mă făcuseră atât de neliniştită. Amândouă îşi aveau, desigur, partea lor în tulburarea ce mă îmboldea să rătăcesc la o oră atât de târzie pe câmpiile întunecate; exista însă o a treia pricină, mult mai puternică decât celelalte.

  Un gând ciudat şi neliniştitor îmi stăruia în cuget. Ceva ce nu puteam înţelege şi de care nimeni afară de mine nu avea ştiinţă se petrecuse cu o noapte înainte. Domnul Rochoster lipsise de acasă în noaptea aceea şi încă nu se întorsese. Fusese silit să se ducă într-o localitate la vreo treizeci de mile depărtare, unde avea un mic domeniu de vreo două-trei ferme, fiindcă treburi importante îl chemau acolo, treburi pe care numai el le putea şi trebuia să le rezolve înaintea plănuitei plecări din ţară. Îi aşteptam întoarcerea ca să lepăd această povară de pe suflet şi să-i cer dezlegarea tainei ce mă neliniştea. Aşteaptă până ce va veni, cititorule, şi în clipa când îi voi împărtăşi secretul, vei lua şi tu parte la acea destăinuire.

  Mă îndreptai spre livadă, mânată într-acolo de vântul care bătuse toată ziua tare şi neîntrerupt dinspre sud, fără să aducă, totuşi, vreo picătură de ploaie. În loc să se domolească la căderea nopţii, părea că se-nteţeşte şi urlă din ce în ce mai tare; copacii se aplecau mereu în aceeaşi parte, şi-abia o dată la un ceas dacă-şi mai îndreptau crăcile, atât de puternic şi nedomolit era vântul ce le apleca înspre nord capetele rămuroase. Nori grei se alungau fără contenire de la o margine la alta a zării şi nici un petic de cer albastru nu se-arătase în ziua aceea de iulie.

  Simţeam o plăcere sălbatică să alerg prin vânt şi să-mi arunc parcă tulburarea din cuget în iureşul acelui şuvoi de aer ce urla prin văzduh. Coborând aleea de dafini, dădui cu ochii de ciotul înnegrit al castanului lovit de trăsnet. Străjuia acolo întunecat şi frânt; trunchiul spintecat prin mijloc părea silueta vagă a unei năluci, cele două părţi ale copacului nu erau complet despărţite, căci baza trainică şi rădăcinile viguroase le mai uneau încă, dar viaţa comună era nimicită; seva secase. Atârnau de o parte şi de alta, veştejite şi moarte şi desigur că una sau amândouă aveau să fie doborâte de furtunile iernii, cu toate că deocamdată păreau a alcătui un singur copac – una şi aceeaşi ruină.

  „Bine faceţi că vă ţineţi strâns unul de altul, zisei eu, ca şi când cioturile monstruoase ar fi fost fiinţe vii şi m-ar fi putut auzi. Cred că aşa rupte, uscate şi arse cum sunteţi, mai aveţi încă puţină viaţă în voi, fiindcă rădăcinile cinstite şi credincioase rămân încă unite. Nu veţi mai purta niciodată verdeaţa frunzelor, niciodată nu veţi mai vedea păsări clădindu-şi cuiburile şi înălţându-şi trilurile prin ramurile voastre; pentru voi a trecut vremea dragostei şi a bucuriei: dar cu toate acestea nu v-a copleşit deznădejdea, căci fiecare din voi are un tovarăş care să-l sprijine în nenorocire.” Pe când le priveam, luna apăru pentru o clipă pe colţul de cer ce se vedea printre cioturi. Discul ei roşu ca sângele şi pe jumătate acoperit de nori păru că-mi aruncă o privire speriată şi lugubră, îngropându-se apoi repede în masa nesfârşită a norilor, în jurul Thornfieldului, vântul încetă o clipă, dar peste pădurea şi pârâiaşele îndepărtate stăruia necontenit un vaiet sălbatic şi melancolic. Era atât de trist să-l asculţi, încât mă îndepărtai în goană.

  Rătăcii câtăva vreme prin livadă, adunând din iarbă merele căzute cu grămada în jurul copacilor. Mi-am găsit de lucru, alegând pe cele care erau coapte, le-am dus în casă şi le-am pus în cămară. Apoi mă urcai în bibliotecă, să mă încredinţez dacă focul e aprins, căci, deşi era vară, ştiam că într-o seară mohorâtă ca aceea domnului Rochester i-ar fi plăcut să găsească la întoarcere un foc vesel. Focul fusese aprins şi ardea cu nădejde; trăsei jilţul domnului Rochester la gura sobei şi masa alături; lăsai perdelele şi pregătii lumânările să poată fi oricând aprinse.

  Când sfârşii cu toate acestea, eram mai tulburată decât oricând. Nu puteam sta liniştită: nu puteam nici să rămân în casă. Pendula din odaie şi bătrânul ceas din sala cea mare bătură în acelaşi timp ora zece.

  „Ce târziu e! Îmi zisei. O s-alerg până la porţile parcului; din când în când luna mai răzbate printre nori şi se poate zări destul de departe pe drum. Poate că soseşte chiar acum şi dacă i-aş ieşi în întâmpinare aş mai şterge câteva clipe de aşteptare.”

  Vântul vuia în copacii mari ce străjuiau poarta. Atât cât puteam vedea în depărtare pe şosea, în dreapta şi-n stânga, totul era liniştit şi pustiu; în afară de umbrele norilor care treceau din vreme-n vreme drumul, când se-arăta luna nu se vedea decât o lungă linie palidă, lipsită de orice urmă de viaţă.

  O lacrimă copilărească, lacrimă de dezamăgire şi nerăbdare îmi aburi ochii. Ruşinată, mi-o ştersei repede. Mai zăbovii câtva timp; luna se ascunsese în întregime îndărătul norilor, iar noaptea devenea din ce în ce mai întunecoasă şi părea că s-apropie furtuna.

  „Ce mult aş vrea să vină acum! Ce mult aş vrea să vină!” strigai eu cuprinsă de presimţiri bolnăvicioase. Nădăjduisem că avea să sosească înainte de ceai. Era o noapte neagră! „Ce-l poate face să întârzie? I s-o fi întâmplat ceva?”

  Întâmplarea din noaptea trecută îmi reveni în minte; văzui atunci în ea prevestirea unei nenorociri. Mă temeam că nădejdile mele erau prea frumoase ca să se îndeplinească; fusesem atât de fericită în ultima vreme, încât mi-era teamă ca norocul meu să nu fi păşit pe culme şi acum să fie deci nevoit să coboare.

  „Nu mă pot întoarce în casă, îmi zisei eu. Nu pot sta la gura sobei în timp ce-l ştiu afară pe o vreme atât de urâtă. Mai bine cu trupul obosit, decât cu inima strânsă. Alerg în întâmpinarea lui.”

  Pornii. Am mers repede, dar n-am ajuns departe. Nu făcusem nici un sfert de milă, când auzii tropot de cal: un călăreţ venea în goana mare şi un câine alerga alături. La o parte cu piesimţirile triste! El era! Era el, călare pe Mesrour şi urmat de Pilot. Mă văzu, fiindcă linia deschisese o poartă albastră printre nori şi străluci acum în văzduh. Îşi scoase pălăria şi o flutură deasupra capului. Fugii în întâmpinarea lui.

  — Aha! Exclamă el, întinzându-mi mâna şi plecându-se spre mine, va să zică nu poţi sta fără mine, e limpede! Pune piciorul pe vârful cizmei mele, dă-mi amândouă mâinile şi urcă-te!

  Îl ascultai. Bucuria mă făcea sprintenă: urcai în fata lui, pe oblâncul şeii. Căpătai drept bun venit o sărutare aprinsă şi câteva manifestări de biruinţă lăudăroase pe care le-am primit, neavând încotro. Îşi domoli înflăcărarea, ca să întrebe:

  — S-a întâmplat ceva, Janet, că ai venit la o oră ca asta în întâmpinarea mea? Vreo veste proastă?

  — Nu, dar mi se părea că nu vă mai întoarceţi şi nu puteam aştepta liniştită acasă, mai ales pe ploaia şi vântul ăsta.

  — E adevărat, e vânt şi ploaie. Eşti udă ca o sirenă, înveleşte-te cu mantaua mea. Mi se pare că ai friguri, Jane; îţi ard obrajii şi mâinile. Te întreb încă o dată: s-a întâmplat ceva?

  — Acum nimic; nu mai sunt nici speriată, nici nenorocită.

  — Atunci, ai fost?

  — Puţin. O să vă povestesc mai târziu, domnule, dar sunt convinsă că o să râdeţi de suferinţele mele.

  — Am să râd din toată inima, după ce o să treacă şi ziua de mâine; până atunci nu îndrăznesc, fiindcă nu sunt încă sigur de izbândă. Oare tu eşti aceea care în ultima lună ai fost tot atât de greu de prins ca un ţipar şi tot atât de spinoasă ca un tufiş de trandafiri? Oriunde puneam degetul, un ghimpe ascuţit îmi pătrundea în carne, iar acum pare că ţin în braţe o mieluşea rătăcită. Te-ai depărtat de turmă să-ţi cauţi păstorul, nu-i aşa, Jane?

  — Aveam nevoie de dumneavoastră; dar nu vă lăudaţi prea tare. Am ajuns la Thornfield. Lăsaţi-mă să cobor.

  M-a luat în braţe şi m-a lăsat jos. După ce veni John să ia calul, domnul Rochester mă urmă în sala cea mare, şi-mi spuse să-mi schimb iute veşmintele şi să mă întorc la el în bibliotecă. Pe când urcam scara, mă opri şi mă puse să-i făgăduiesc că n-o să zăbovesc mult. Nici n-am zăbovit: după cinci minute am şi venit. Se aşezase la masă.

  — Ia un scaun şi ţine-mi tovărăşie, Jane. Cu voia lui Dumnezeu, multă vreme de-aici încolo n-ai să mai iei decât o singură masă la Thornfield, în afară de cea de-acum.

  Mă aşezai lângă el, dar îi spusei că nu pot mânca.

  — Din pricina călătoriei de mâine, Jane? Gândul că o să vezi Londra îţi taie pofta de mâncare?

  — Viitorul nu mi se arată prea limpede în seara asta, domnule, şi nu-mi prea dau bine seama ce-i în mintea mea. Mi se pare că totul în viaţă nu-i decât închipuire.

  — Afară de mine; eu sunt carne şi oase; pune mâna pe mine.

  — Ba, dimpotrivă, tocmai dumneavoastră, domnule, îmi păreţi o nălucă, mai mult decât ceilalţi, sunteţi un simplu vis.

  Întinse mâna, râzând.

  — Şi asta-i vis? Întrebă dânsul, punând-o sub ochii mei.

  Avea o mână rotundă, robustă, vânjoasă, şi un braţ lung şi puternic.

  — Da, deşi o ating, e un vis, răspunsei, depărtând-o de obrazul meu. Aţi terminat cina, domnule?

  — Da, Jane.

  Sunai şi pusei să se strângă masa. Când furăm din nou singuri, aţâţai focul şi mă aşezai pe un scaun lângă picioarele stăpânului meu.

  — E aproape de miezul nopţii, zisei.

  — Da; însă aminteşte-ţi, Jane, că mi-ai făgăduit să veghezi cu mine în noaptea dinaintea nunţii mele.

  — Îmi amintesc şi o să-mi ţin făgăduiala, cel puţin un ceas, două. N-am de loc chef să mă culc.

  — Ţi-ai făcut toate pregătirile?

  — Toate, domnule.

  — Şi eu am rânduit totul. O să părăsim Thornfieldul mâine dimineaţă, o jumătate de ceas după ce ne întoarcem de la biserică.

  — Foarte bine, domnule.

  — Cu ce zâmbet extraordinar ai rostit aceste cuvinte, Jane. Cât de roşii îţi sunt obrajii şi ce ciudat îţi mai sclipesc ochii! Eşti sănătoasă?

  — Cred că da.

  — Crezi numai! Dar ce ai? Spune-mi: ce simţi?

  — Nu pot, domnule; nici un cuvânt nu poate arăta ce simt. Aş vrea să nu se mai sfârşească niciodată ceasul acesta. Cine ştie ce poate aduce cel care vine…

  — Asta e curată ipohondrie, Jane. Ai fost prea tulburată sau prea obosită.

  — Dumneavoastră, domnule, sunteţi liniştit şi fericit?

  — Liniştit? Nu, dar fericit sunt până în adâncul sufletului.

  Îl privii şi-ncercai să-i citesc bucuria pe faţă; era îmbujorată şi arăta înflăcărare.

  — Deschide-ţi inima, Jane, îmi zise el; uşurează-ţi cugetul de orice povară, împărtăşindu-mi-o. Ce te sperie? Crezi că n-am să fiu un bărbat bun?

  — Nici un gând nu mi-e mai străin de cât ăsta.

  — Te temi de lumea nouă în care ai să intri? De viaţa nouă ce-o să înceapă pentru tine?

  — Nu.

  — Jane, mă uluieşti. Privirea şi glasul tău trădează o îndrăzneală plină de tristeţe, care mă încurcă şi mă chinuie. Am nevoie de o lămurire.

  — Atunci ascultaţi-mă, domnule. Noaptea trecută aţi fost plecat de acasă?

  — Da, şi acum câteva clipe ai pomenit de ceva ce s-a petrecut în lipsa mea. Probabil că nu-i nimic important, dar, oricum, te-a tulburat. Ia s-auzim. Poate ţi-a spus doamna Fairfax ceva? Sau ai auzit pe servitori făcând? Amorul tău propriu atât de susceptibil a fost cumva jignit?

  — Nu, domnule.

  Trecu miezul nopţii. Aşteptai până se stinseră vibraţiile argintii ale pendulei şi glasul grav şi răguşit al ceasului mare din hol, apoi urmai:

  — Ieri, toată ziua, am fost foarte ocupată şi foarte fericită de trebăiuiala mea, căci nu mă tulbură nici o teamă cu privire la viaţa nouă şi celelalte pe care le-aţi pomenit. Dimpotrivă, găsesc că nădejdea de a-mi petrece viaţa cu dumneavoastră e cel mai minunat lucru, pentru că vă iubesc. Nu, domnule, nu mă mângâiaţi acum, lăsaţi-mă să vorbesc, nu mă întrerupeţi. Ieri aveam încredere deplină în pronia cerească şi credeam că totul lucrează spre binele dumneavoastră şi al meu. Era o zi foarte frumoasă, dacă vă amintiţi, iar liniştea văzduhului şi seninul cerului alungau orice teamă cu privire la felul în care veţi călători. Seara m-am plimbat puţin prin curte, gândindu-mă la dumneavoastră. În închipuirea mea, vă simţeam atât de aproape, încât nici nu-mi mai dădeam seama că nu eraţi de faţă. Mă gândeam la viaţa ce stătea înaintea mea, la viaţa dumneavoastră, domnule, mai largă şi mai zbuciumată decât a mea, aşa cum e adâncul mării faţă de pârâul care aleargă să se verse în ea, strâns între malurile-i înguste. Mă întrebam pentru ce numeau filosofii lumea aceasta un jalnic pustiu, când pentru mine ea înflorea ca un trandafir. Tocmai când apuse soarele, se lăsă frigul şi cerul se acoperi de nori. Am intrat în casă. Sophie mă chemă să văd rochia de mireasă, care tocmai fusese adusă, şi în fundul cutiei pitit găsit darul dumneavoastră: vălul, pe care, cu o risipă princiară, l-aţi comandat la Londra. Am bănuit că deoarece n-am primit giuvaerele, aţi vrut să mă faceţi pe căi ocolite să primesc ceva tot atât de preţios. Am zâmbit când l-am desfăcut, gândindu-mă cum o să vă necăjesc pentru gustul dumneavoastră boieresc şi străduinţele de a vă travesti logodnica plebeiană în veşmintele unei înalte doamne. Mă gândeam cum să fac să vă arăt vălul nebrodat pe care-l pregătisem spre a-mi acoperi capul meu de fiinţă de rând şi să vă întreb dacă nu era de ajuns pentru o femeie, care nu putea aduce soţului ei nici avere, nici frumuseţe, nici relaţii sociale. Parcă vă vedeam privirea, vă auzeam aprigul răspuns; vă auzeam spunând cu dispreţ că nu doriţi să vă măriţi averea, nici să obţineţi un rang mai înalt, căsătorindu-vă cu o pungă de aur sau cu o coroană nobiliară.

  — Cât de bine îmi citeşti în suflet, micuţă vrăjitoare! Interveni domnul Rochester. Dar ce altceva decât broderii ai găsit în văl? Ascundea cumva un pumnal, sau otravă, de arăţi azi atât de posomorâtă?

  — Nu, nu, domnule, gingăşia şi fineţea vălului nu acopereau decât orgoliul lui Fairfax Rochester, dar asta nu mă mai speria, fiindcă sunt obişnuită chiar şi cu imaginea Satanei. Dar, domnule, pe măsură ce se întuneca, se-nteţea vântul. Aseară nu bătea ca azi – şuierător şi turbat – însă scotea un geamăt trist şi mult mai jalnic. Aş fi vrut să fiţi acasă. Am intrat aici, dar când am văzut scaunul gol şi căminul fără foc, m-au trecut fiorii. După puţin timp, m-am dus să mă culc, dar n-am putut adormi; eram chinuită de o frământare de nestăpânit. Vântul, care bătea din ce în ce mai tare, părea că încearcă să înăbuşe un strigăt dureros. Întâi nu mi-am putut da seama dacă acele sunete veneau din casă sau de afară; răzbăteau la fiecare pală de vânt totdeauna la fel de dureroase şi de nedesluşite. În cele din urmă, mă gândii că trebuie să fie un câine care urlă în depărtare. Am fost fericită când zgomotul a încetat, dar noaptea bântuită de vânt şi copleşită de întuneric mă urmări şi în vis; dormind, doream să fiu acasă cu dumneavoastră, şi mă-ncerca simţământul ciudat şi neplăcut că între noi se află o stavilă. În prima parte a somnului, credeam că umblu pe cotiturile unui drum necunoscut. Mă împresura bezna deplină şi ploaia îmi uda rochia. Duceam în braţe un copilaş, prea mic şi prea plăpând ca să poată umbla; tremura în braţele mele îngheţate şi plângea amarnic. Parcă se făcea că dumneavoastră vă aflaţi cu mult înaintea mea pe şosea şi mă străduiam să v-ajung; mă sforţam să va rostesc numele şi să vă opresc, dar picioarele îmi erau încătuşate, cuvintele mi se stingeau pe buze şi simţeam că în vremea asta vă depărtaţi din ce în ce mai mult.

  — Iar aceste vise te mai apasă şi acum, Jane, acum când sunt lângă tine? Fetiţa mea simţitoare! Uită, copila mea, aceste nenorociri închipuite şi nu te mai gândi decât la fericirea pe care-o avem aievea. Spui că mă iubeşti, Janet. Da – n-am să uit asta şi nici tu nu poţi s-o tăgăduieşti. Cuvintele acelea nu mi s-au stins pe buze. Le-am auzit bine; erau desluşite şi duioase; prea solemne poate dar dulci şi mângâietoare ca o muzică. Mi-ai spus: E minunat să am nădejdea că-mi voi petrece viaţa cu tine, Eduard, pentru că te iubesc. Mă iubeşti, Jane? Mai spune-mi o dată!

  — Da, domnule, vă iubesc din tot sufletul!

  — Uite, zise el după câteva clipe de tăcere, e ciudat, dar cuvintele astea mi-au pătruns în inimă ca un junghi. De ce? Probabil din pricină că ai spus-o cu o energie atât de tare şi de evlavioasă, din pricină că în privirea pe care ai aţintit-o asupra mea erau o credinţă, o sinceritate şi un devotament atât de sublime, încât mi s-a părut că văd lângă mine un duh şi am fost uluit. Uită-te urât la mine, Jane, aşa cum ştii tu să te uiţi; aruncă-mi un zâmbet răutăcios, sfios şi aţâţător, spune-mi că mă urăşti, necăjeşte-mă, sâcâie-mă, fă ce vrei, numai dă-mi emoţii; prefer de o mie de ori să fiu furios decât să fiu trist.

  — Vă voi necăji şi vă voi sâcâi cât v-o plăcea, dar numai după ce-o să-mi termin povestirea; ascultaţi-mă până la capăt.

  — Credeam, Jane, că mi-ai spus tot şi că un vis a fost izvorul mâhnirii tale.

  Clătinai din cap.

  — Cum! Exclamă dânsul, mai e ceva? Nu cred că-i ceva însemnat. Te înştiinţez dinainte că sunt cam neîncrezător. Spune mai departe.

  Neliniştea şi nerăbdarea temătoare pe care le observai la el mă uimiră. Totuşi, continuai:

  — Am mai avut un vis, domnule. Se făcea că Thornfieldul nu-i decât o grămadă de dărâmături pustii în care se adăpostesc liliecii şi bufniţele. Din toată frumoasa faţadă nu rămăsese decât un singur zid foarte înalt, dar subţire şi şubred. Mă plimbam la lumina lunii prin bălăriile crescute pe locul castelului ruinat; mă izbeam când de marmura unui cămin, când de resturi de zid. Înfăşurată într-un şal, purtam mereu la piept copilul necunoscut şi nu-l puteam aşeza nicăieri, cu toate că braţele îmi erau frânte de oboseală; era greu şi mă împiedica la mers, dar trebuia totuşi să-l ţin. Se-auzea pe şosea, în depărtare, galopul unui cal. Eram încredinţată că sunteţi dumneavoastră şi că plecaţi pentru multă vreme într-un ţinut îndepărtat. Mă urcai pe zidul şubred cu o grabă agitată şi neprevăzătoare, dornică să vă mai zăresc o ultimă dată de pe culmea lui. Pietrele se rostogoliră sub picioarele mele, tulpinile de iederă de care mă agăţăm se rupseră, copilul speriat mă cuprinse de gât, şi fu cât pe aci să mă sugrume. În sfârşit, ajunsei sus, pe culmea zidului, vă vedeam ca pe-o pată întunecată pe o dâră albă; în fiecare clipă păreaţi mai mic şi vântul bătea atât de tare că nu mă mai puteam ţine. Mă aşezai pe marginea îngustă a zidului şi pusei copilul în poală. Vă mai zării la un colţ al drumului şi mă aplecai să vă mai văd o dată; zidul se prăbuşi, copilul îmi alunecă de pe genunchi, îmi pierdui echilibrul, căzui şi mă trezii.

  — Asta-i tot, Jane?

  — Asta-i numai prefaţa, domnule; povestea de-abia acum începe. Când m-am trezit, o rază de lumină îmi izbi ochii. Oh, se luminează de ziuă! Îmi zisei. Mă înşelasem însă: nu era lumina zilei, ci doar a unei lumânări. Am crezut că intrase Sophie. Pe masă era o lumânare iar uşa garderobului unde atârnasem, înainte de a mă culca, rochia şi vălul de mireasă, era deschisă. Am auzit pe cineva cotrobăind şi numaidecât am întrebat„…Sophie, ce faci acolo?” Nu mi-a răspuns nimeni, dar o umbră s-a desprins de lângă dulap, a luat lumânarea, a ridicat-o şi a cercetat veşmintele atârnate de cuier. „Sophie! Sophie!” strigai din nou, dar nu primii nici un răspuns. Mă ridicasem în capul oaselor şi m-am aplecat înainte să privesc. La început am fost mirată, apoi cu totul uluită. Sângele îmi îngheţă în vine. Domnule Rochester, nu era nici Sophie, nici Leah, nici doamna Fairfax, nu, sunt şi acum sigură de asta, nu era nici măcar Grace Poole, femeia aceea ciudată.

  — Trebuie să fi fost una dintre ele, mă întrerupse stăpânul meu.

  — Nu, domnule, vă încredinţez solemn că nu. Niciodată nu văzusem la Thornfield Hall silueta care sta înaintea mea. Talia, conturul, toate erau noi pentru mine.

  — Descrie-mi-o, Jane.

  — Părea să fie o femeie înaltă şi voinică, iar părul negru şi des i se revărsa bogat pe spate. Nu ştiu ce rochie purta: părea albă şi cu tăietura dreaptă, dar n-aş putea spune dacă era rochie, cearşaf sau giulgiu.

  — I-ai văzut faţa?

  — La început nu, dar peste puţin timp a luat vălul meu din cuier, l-a privit mult timp, apoi şi l-a pus pe cap şi s-a întors spre oglindă; atunci îi văzui foarte desluşit chipul şi trăsăturile.

  — Şi cum arăta?

  — Mi s-a părut înspăimântătoare, un adevărat strigoi. Oh, domnule, în viaţa mea n-am văzut un chip ca acela. Obrazul era sălbatic şi fără culoare. Aş vrea să pot uita ochii plini de sânge care se rostogoleau în orbite şi trăsăturile ei înfricoşătoare, negre şi umflate.

  — Stafiile sunt galbene, Jane.

  — Aceea, domnule, era de o culoare purpurie, avea buzele negre şi umflate, fruntea zbârcită, sprâncenele întunecate şi înălţate mult deasupra ochilor roşii ca sângele. Vreţi să vă spun de ce-mi aminteşte acea nălucă?

  — Da!

  — Îmi aminteşte scârboasa stafie germană – oare se numeşte vampir.

  — Ah! Şi ce a făcut?

  — Şi-a scos vălul de pe capul ei descărnat şi i-a rupt în două, l-a aruncat pe jos şi l-a călcat în picioare.

  — După aceea?

  — A ridicat perdeaua şi s-a uitat afară; poate a văzut că se luminează de ziuă, fiindcă a luat lumânarea şi s-a retras spre uşă. Când a ajuns lângă patul meu s-a oprit şi ochii ei de flacără se aţintiră asupra mea. Mi-a apropiat lumânarea de chip şi a stins-o în faţa ochilor mei. Am simţit în plină faţă dogoarea obrazului ei îngrozitor şi mi-am pierdut cunoştinţa. E a doua oară în viaţă când am leşinat de spaimă.

  — Cine era lângă tine când ţi-ai revenit?

  — Nimeni, domnule. Era ziua-n amiaza mare. M-am sculat, mi-am cufundat capul în apă rece şi-am sorbit cu nesaţ. Mă simţeam slăbită, dar mi-am dat seama că nu sunt bolnavă şi m-am hotărât să nu povestesc păţania altcuiva decât dumneavoastră. Acum, spuneţi-mi, domnule, cine era femeia aceea?

  — De bună seamă că nu era decât o plăsmuire a minţii tale aprinse. Va fi nevoie să am grijă de tine, comoara mea: cine are nervi ca ai tăi trebuie să şi-i cruţe.

  — Domnule, vă rog să fiţi sigur că nervii mei n-au nici o vină. Am văzut bine; tot ce v-am povestit s-a întâmplat aievea.

  — Şi visele de mai înainte au fost şi ele adevărate? Castelul Thornfield s-a prăbuşit? Sunt despărţit de tine prin piedici de netrecut? Te părăsesc fără o lacrimă, fără un sărut, fără să spun măcar un cuvânt?

  — Încă nu.

  — Sunt pe cale s-o fac? Ziua care trebuie să ne lege pe veci a şi început. Te încredinţez că atunci când vom fi uniţi n-ai să mai treci prin spaime de astea închipuite.

  — Spaime închipuite, domnule! Mult aş vrea să cred că-i numai atât şi de vreme ce nici dumneavoastră nu-mi puteţi lămuri taina acestui groaznic vizitator, doresc asta mai mult ca o oricine.

  — Şi dacă eu nu pot, Jane, înseamnă că n-a fost decât o vedenie.

  — Când m-am trezit dimineaţa, mi-am spus la fel, domnule. Ca să mai prind curaj, m-am uitat la toate lucrurile bine cunoscute şi care la lumina zilei aveau o înfăţişare atât de veselă. Am văzut însă acolo, pe covor, dovada neîndoielnică a celor întâmplate: vălul zăcea pe jos, rupt în două!

  Îmi dădui seama că domnul Rochester tresare şi tremură. Mă cuprinse repede în braţe.

  — Slavă domnului, exclamă el, că numai vălul a fost vătămat, dacă un duh rău a venit lângă tine în noaptea trecută! Oh, când mă gândesc la ce s-ar fi putut întâmpla!

  Respira agitat şi mă strângea atât de tare, că abia puteam răsufla. După câteva clipe de tăcere urmă vesel: Acum, Janet, vreau să-ţi lămuresc toate acestea.: acea nălucă e jumătate vis, jumătate realitate. Nu mă îndoiesc că a intrat o femeie în odaia ta şi acea femeie – era – trebuie să fi fost – Grace Poole. Chiar tu spumai că e o făptură ciudată şi după câte ştii despre ea, ai tot dreptul s-o socoteşti aşa. Ce mi-a făcut mie? Ce i-a făcut lui Mason? Pe jumătate adormită, ai văzut-o intrând şi ai văzut ce făcea, dar înspăimântată şi aproape în delir, ţi s-a părut altfel decât era. Chipul negru umflat, părul despletit, statura prea înaltă, toate astea nu-s decât plăsmuiri ale închipuirii tale, o urmare a coşmarurilor pe care le-ai avut; ruperea furioasă a vălului, iată ce-i adevărat şi vrednic de ea. Văd că o să mă întrebi de ce-o ţin în casă pe această femeie. Când se va împlini un an şi o zi de la căsătoria noastră, o să-ţi spun, dar acum nu. Eşti mulţumită, Jane? Primeşti explicaţia asta a tainei?

  Mă gândii puţin şi mi se păru că era într-adevăr singura explicaţie posibilă. Nu eram mulţumită, dar ca să-i fac pe plac domnului Rochester, mă silii să par, în orice caz mă simţeam uşurată, aşa că îi răspunsei printr-un zâmbet vesel şi, fiindcă bătuse de mult ora unu, mă pregătii să-l părăsesc.

  — Sophie nu doarme cu Adčle în odaia copiilor? Mă întrebă dânsul, aprinzându-şi lumânarea.

  — Ba da, domnule, răspunsei.

  — E destul loc ţi pentru tine în patului Adčlei. Trebuie să dormi cu ea în noaptea asta, Jane. N-ar fi de mirare ca întâmplarea pe care mi-ai povestit-o să-ţi fi tulburat nervii. Mai bine să nu dormi singură. Făgăduieşte-mi că te duci în odaia Adčlei.

  — Voi fi chiar foarte mulţumită, domnule.

  — Şi încuie bine uşa pe dinăuntru. Deşteapt-o pe Sophie când ajungi sus şi spune-i să te trezească devreme fiindcă trebuie să fii îmbrăcată şi să mâncăm înainte de opt. Acum alungă gândurile întunecate, lasă la o parte grijile, Janet. N-auzi că vântul s-a domolit? Nu mai e decât o şoaptă plăcută şi ploaia nu mai bate în geamuri. Priveşte, zise dânsul ridicând perdeaua: uite ce noapte frumoasă!

  Era adevărat. Jumătate de cer era senin, fără pic de nor. Vântul bătea de la apus şi norii se fugăreau înspre răsărit, în lungi şiruri argintii, iar luna strălucea liniştit şi paşnic.

  — Ei, zise domnul Rochester, privindu-mă cercetător în ochi, cum se simte acum mica mea Janet?

  — Noaptea e senină, domnule, şi senină-s şi eu.

  — Şi-n noaptea asta n-o să mai visezi despărţire şi supărări, ci dragoste fericită şi o unire voioasă.

  Prezicerea nu se îndeplini decât pe jumătate: n-am avut vise urâte, dar nici vise vesele, fiindcă n-am dormit de loc. Cu micuţa Adčle în braţe, am privegheat somnul ei de copil – atât de liniştit, de senin şi de nevinovat – şi am aşteptat să se facă ziuă. Şi ultima fărâmă de viaţa era trează şi se zbuciuma în mine. Cum răsări soarele, m-am şi sculat. Îmi amintesc că Adčle se lipea cât putea mai strâns de mine, în clipa când am părăsit-o; mi-aduc aminte cum am sărutat-o şi cum mi-am desprins uşor dintre braţele ei. Izbucnii în plâns, tulburată de o emoţie ciudată şi o părăsii pe Adčle, de teamă ca plânsul meu să nu-i tulbure odihna calmă şi adâncă. Era parcă simbolul vieţii mele trecute; iar el, cel spre care trebuia să mă îndrept acum, era întruchiparea temută, dar adorată, a necunoscutei mele vieţi viitoare.

  CAPITOLUL XXVI.

  La şapte veni Sophie să mă îmbrace. Găteala mea ţinu mult, atât de mult, încât domnul Rochester, nerăbdător, pare-se, din pricina întârzierii mele, trimise să întrebe de ce nu cobor. Sophie tocmai îmi prindea, cu o broşa, vălul (până la urmă tot simplul văl de mătase). Cum am izbutit să scap din mâinile ei, am şi fugit.

  — Opreşte-te! Îmi strigă ea în franţuzeşte. Uită-te în oglindă, nu te-ai privit de loc.

  Mă întorsei spre oglindă şi zării o femeie gătită şi voalată care-mi semăna atât de puţin, încât crezui aproape că am în faţa ochilor imaginea unei străine.

  — Jane! Se auzi un glas şi mă grăbii să cobor.

  Fui întâmpinată în capul scării de domnul Rochester.

  — Zăbavnico, îmi zise el, inima mi se pârjoleşte pe jeratic de nerăbdare, şi tu întârzii atâta!

  Mă conduse în sufragerie şi mă cercetă cu băgare de seamă, îmi spuse că „sunt frumoasă ca un crin, şi că nu-s numai mândria vieţii, ci şi femeia sufletului său – după care mă vesti că nu-mi dă decât zece minute răgaz să mănânc ceva. Sună şi veni un servitor, de curând angajat ca fecior.

  — Ce face John? Pregăteşte trăsura? Întrebă domnul Rochester.

  — Da, domnule.

  — S-au adus jos bagajele?

  — Se aduc acum, domnule.

  — Du-te la biserică şi vezi dacă au venit domnul Wood (era numele pastorului) şi dascălul. Te-ntorci imediat şi-mi comunici.

  După cum ştie cititorul, biserica era la numai câţiva paşi de porţile castelului, aşa că servitorul se întoarse numaidecât.

  — Domnul Wood a venit, anunţă el. Îşi pune odăjdiile.

  — Ce-i cu trăsura?

  — E gata.

  — N-o să avem nevoie de ea ca să mergem la biserică, dar când ne-om întoarce, trebuie să fie gata; geamantanele şi toate bagajele să fie aranjate, iar vizitiul pe capră.

  — Da, domnule.

  — Eşti gata, Jane?

  Mă ridicai. N-aveam nici cavaleri, nici domnişoare de onoare, nici rude care să formeze cortegiul nupţial; într-un cuvânt, nu era nimeni afară de domnul Rochester şi de mine. Când trecurăm prin hol, doamna Fairfax se afla acolo. I-aş fi vorbit cu plăcere, dar mâna mea părea prinsă într-o cătuşă de fier şi eram târâtă cu atâta grabă, încât abia mă puteam ţine de cel ce mă conducea. Era destul să-i privesc chipul, ca să-mi dau seama că nici o clipă de întârziere nu va fi îngăduită. Mă întrebam dacă mai arătase vreodată un mire aşa cum arăta acum domnul Rochester – atât de dornic să ajungă la ţintă şi vădind o hotărâre atât de neînduplecată – sau dacă ochii unui muritor fuseseră cândva atât de aprinşi şi de scânteietori sub o frunte la fel de masivă.

  Nu ştiu dacă ziua o fi fost frumoasă sau nu. Coborând aleea spre biserică, nu priveam nici cerul nici pământul. Toată fiinţa mi se concentrase în ochi, şi ei nu-l priveau decât pe domnul Rochester. Mergând astfel, aş fi vrut să zăresc şi eu lucrul acela nevăzut pe care el părea că-l scrutează cu o privire neîndurată şi crudă, aş fi vrut să-i cunosc gândurile împotriva cărora părea că luptă cu tărie.

  Se opri înaintea porţii cimitirului şi băgă de seamă că mi se taie răsuflarea.

  — Ţi se pare că dragostea mă face crud? Îmi zise el. Odihneşte-te puţin; sprijină-te de mine, Jane.

  Îmi mai aduc aminte de casa Domnului, care se înălţa veche şi cenuşie înaintea noastră. O cioară se rotea deasupra clopotniţei trasând cercuri largi pe un cer roşiatic de dimineaţă. Îmi amintesc mormintele acoperite cu verdeaţă şi n-am să uit nici pe cei doi străini care se plimbau printre moviliţele scunde şi citeau inscripţiile săpate pe cele câteva plăci năpădite de muşchi. I-am observat pentru că, de cum ne zăriră, trecură în spatele bisericii. Mă gândeam că vor intra pe uşa lăturalnică şi or să fie de faţă la cununie. Domnul Rochester nu-i observase. El nu mă privea decât pe mine, căci sângele îmi pierise din obraz; îmi simţeam fruntea umedă, iar obrajii şi buzele reci. După puţină vreme mi-am revenit şi el înainta încet cu mine spre uşa bisericii.

  Intrarăm în biserica tihnită şi umilă. Preotul, înveşmântat în stiharul său alb, ne aştepta înaintea altarului scund; dascălul sta lângă dânsul. Totul era liniştit. Numai două umbre se mişcau într-un colţ mai depărtat. Nu mă înşelasem: străinii se strecuraseră înăuntru înaintea noastră şi se aflau lângă cavoul Rochesterilor. Stăteau cu spatele la noi şi priveau printre gratii marmura înnegrită de vreme a mormântului, deasupra căruia un înger îngenuncheat păzea rămăşiţele lui Damer de Rochester, ucis în mlaştinile Marstonului în timpul războaielor civile, şi ale soţiei sale, Elizabeth.

  Ne aşezarăm înaintea barei unde se adunau, de obicei, cei care primeau împărtăşania. Auzii un pas tiptil în urma mea şi privii peste umăr: unul dintre străini, se vedea bine că-i un gentilom, venea spre noi. Slujba începu, se citi actul de căsătorie. Pastorul făcu un pas înainte şi, plecându-se uşor înaintea domnului Rochester, urmă:

  — Vă cer amândurora să mărturisiţi (aşa cum aţi mărturisi în înfricoşata zi a judecăţii de apoi, când tainele tuturor inimilor vor fi scoase la lumină) dacă vreunul din voi are ştiinţă de vreo piedică la unirea voastră prin căsătorie. Fiţi încredinţaţi că toţi cei care nu sunt uniţi după voia Domnului nu sunt uniţi în fata sa, şi căsătoria lor nu e nici legală.

  Tăcu, după obicei. Oare de câte ori tăcerea aceasta e curmată de un răspuns? Poate o dată într-un veac. Pastorul, care nici nu-şi ridicase ochii de pe carte şi nu-şi ţinuse decât o clipă răsuflarea, voia să urmeze. Mâna lui se şi întinsese spre domnul Rochester şi buzele lui se deschideau să întrebe: „Vrei să iei de soţie pe această femeie?” când o voce clară răsună în apropiere:

  — Căsătoria nu se poate face; declar că există o piedică.

  Pastorul privi pe acel care vorbise – şi amuţi; dascălul la fel. Domnul Rochester tresări uşor, ca şi când un cutremur ar fi zguduit pământul sub picioarele sale, dar revenindu-şi numaidecât zise, fără să-şi întoarcă măcar capul:

  — Continuă!

  Acest cuvânt rostit cu glas adânc dar încet fu urmat de o mare tăcere. Domnul Wood reluă:

  — Nu pot continua, înainte de a cerceta cele spuse şi de-a vedea limpede dacă-i adevăr sau minciună.

  — Slujba nu poate continua, adăugă vocea din spatele nostru, căci sunt în măsură să dovedesc ceea ce spun. Există o piedică de netrecut în calea acestei căsătorii.

  Domnul Rochester auzi, dar păru a nu ţine seamă. Stătea în picioare ţeapăn şi neînduplecat. Nu făcu decât o singură mişcare, ca să-mi ia mâna într-a sa. Oh, cât de tare şi fierbinte era strângerea lui! Fruntea-i puternică, palidă, masivă, părea de marmură. Ochii-i străluceau cercetători şi sălbatici.

  Domnul Wood părea că nu ştie ce să facă.

  — Şi care o acea piedică? Întrebă el. Poate că nu e de netrecut, lămureşte-ne.

  — Am spus că e de netrecut şi vorbesc în cunoştinţă de cauză, fu răspunsul.

  Acel care vorbise înainta şi se sprijini de bară. Urmă să vorbească netulburat, liniştit, clar şi desluşit, dar fără să ridice glasul.

  — Piedica pomenită constă pur şi simplu în existenţa unei căsătorii anterioare. Soţia domnului Rochester se află încă în viaţă.

  Aceste cuvinte, rostite cu voce înceată, îmi zguduiră nervii mai cumplit decât o lovitură de trăsnet; fiinţa mea simţi o muşcătură mai usturătoare decât fusese vreodată cea a focului sau a gerului; dar eram stăpână pe mine şi nu mă temeam c-o să leşin. L-am privit pe domnul Rochester şi l-am silit să mă privească şi el. Chipul îi părea dăltuit în stâncă, ochii lui străluceau şi scăpărau. Nu tăgădui nimic: părea că sfidează totul. Fără să vorbească, fără să zâmbească şi fără să pară că recunoaşte în mine o făptură omenească, îmi strângea talia cu braţul lui puternic şi mă ţintuia lângă sine.

  — Cine eşti? Întrebă el pe străin.

  — Mă numesc Briggs şi sunt avocat. Biroul meu e la Londra, strada… Răspunse el.

  — Şi afirmi că aş fi căsătorit?

  — Da, domnule. Am venit să-ţi amintesc că există o femeie care-i soţia dumitale şi că dacă dumneata n-o recunoşti, legea o recunoaşte.

  — Spune-mi te rog numele ei, al părinţilor ei şi unde locuieşte.

  — Îndată…

  Domnul Briggs scoase binişor o hârtie din buzunar şi citi pe un ton oficial şi cu o voce nazală cele ce urmează: „Afirm şi pot dovedi că-n ziua de 20 octombrie… (era cu cincisprezece ani în urmă), Eduard Fairfax Rochester, de la Thornfield Hall… Din comitatul… Şi cu locuinţa la Ferndean Manor, în comitatul… Anglia, s-a însurat cu sora mea, Bertha Antoineita Mason, fiica lui Jonas Mason, negustor, şi al Antoinettei Mason, soţia lui, creolă, la biserica… Din Spanish Town, Jamaica.

  Actul de căsătorie poate fi găsit în registrele bisericii. O copie se află acum în posesia mea.

  Semnat, Richard Mason.”

  — Actul acesta, dacă e autentic, poate dovedi că am fost însurat, dar nu şi că femeia de care se pomeneşte în el mai e încă în viaţă.

  — Trăia acum trei luni, răspunse omul legii.

  — De unde ştii?

  — Am un martor, pe care cu greu l-ai putea contrazice chiar dumneata însuţi.

  — Adu-l de faţă… Sau du-te dracului!

  — Mai întâi am să-i aduc – e aici. Domnule Mason, fii bun şi te apropie.

  La auzul acestui nume, domnul Rochester încleştă dinţii şi fu cuprins de un tremur puternic. Fiind lângă dânsul, simţeam cum e scuturat de furie sau de deznădejde. Al doilea străin, care până atunci stătuse ascuns în colţul întunecat, înainta. Un chip palid se ivi deasupra umărului avocatului; da, era într-adevăr Mason. Domnul Rochester se întoarse şi-l privi. După cum am mai spus de câteva ori, ochii lui erau negri; acum străluceau de o lumină sălbatică şi sângeroasă. Chipul i se însufleţi. S-ar fi zis că focul ce-i ardea în inimă se răspândise până pe obrazul măsliniu şi pe fruntea-i mai înainte palidă. Ridică braţul puternic şi poate că l-ar fi lovit pe Mason, l-ar fi aruncat pe lespezile bisericii şi cu o izbitură necruţătoare ar fi gonit sufletul din acel trup firav, dacă el, speriat de moarte, nu s-ar fi tras îndărăt scâncind jalnic: „Doamne sfinte!” Atunci scârba îl cuprinse pe domnul Rochester. Ura i se schimbă într-un dispreţ rece, patima îi pieri ca şi când ar fi luat-o un vânt.

  — Tu ce ai de spus?

  Un răspuns nedesluşit ieşi de pe buzele albe ale lui Mason.

  — Ai să-l vezi pe dracu, dacă nu poţi răspunde desluşit! Te întreb din nou: Tu ce ai de spus?

  — Domnule, domnule, întrerupse preotul, nu uita că te afli într-un lăcaş sfânt.

  Apoi, adresându-se lui Mason, îl întrebă încet:

  — Poţi să-mi spui, domnule, daca soţia domnului Rochester mai este încă în viaţă?

  — Curaj! Făcu avocatul, vorbeşte tare.

  — Trăieşte şi locuieşte la castelul Thornfield, zise Mason cu glas ceva mai desluşit. Am văzut-o în aprilie trecut. Sunt fratele ei.

  — La castel! Exclamă preotul. Nu se poate. Locuiesc de multă vreme aici, domnule, şi n-am auzit niciodată pomenindu-se la Thornfield de vreo doamnă Rochester.

  Un zâmbet amar strâmbă buzele domnului Rochester, care şopti:

  — Nu, slavă Domnului! Am avut grijă ca nimeni să n-audă de ea, cel puţin sub numele ăsta.

  Căzu pe gânduri şi vreo zece minute păru că chibzuieşte, apoi reluă:

  — M-am săturat! Adevărul o să ţâşnească acum ca glonţul din ţeava. Wood, închide-ţi cartea şi scoate-ţi odăjdiile. John Green (acesta era numele dascălului), părăseşte biserica. Cununia n-o să se facă azi.

  Dascălul plecă.

  Domnul Rochester urmă, nepăsător şi cu îndrăzneală:

  — Cuvântul bigam sună urât în urechile voastre. Şi totuşi, aveam de gând să fiu bigam, dar soarta nu mi-a fost prielnică, sau poate mai curând pronia cerească s-a împotrivit planurilor mele. În aceste clipe nu sunt mai bun decât diavolul, şi, cum ar spune fără îndoială pastorul meu, merit cea mai aspră osândă a Domnului, merit să fiu aruncat în flăcările veşnice ale gheenei, ori să fiu dat pradă viermilor celor neadormiţi. Domnilor, planul meu s-a prăbuşit! Acest avocat şi clientul lui au spus adevărul; am fost însurat şi nevastă-mea trăieşte încă. Wood, zici că n-ai auzit niciodată vorbindu-se la castel de doamna Rochester, dar fără îndoială că ţi-au ajuns la urechi zvonurile despre misterioasa nebună, păzită cu grijă. Mulţi ţi-or fi şoptit că e o soră a mea nelegitimă, alţii că e o amantă părăsită. Îţi spun acum că-i soţia mea, eu care m-am însurat cu cincisprezece ani în urmă; se numeşte Bertha Mason şi e sora acestei persoane atât de dârze pe care-o vedeţi aici, cu obrajii palizi, tremurând din tot trupul şi arătându-ne ce inimă tare pot avea bărbaţii. Bucură-te, Dick! Nu te teme de mine! N-o să te lovesc. Mai curând aş lovi o femeie. Bertha e nebună. Se trage dintr-o familie în care, de două sau trei generaţii, aproape toţi sunt nebuni ori idioţi! Mama ei, creola, era alcoolică şi nebună! Asta am aflat-o de-abia după căsătorie, fiindcă nimeni nu suflase nici un cuvânt, tăinuindu-mi tarele familiei. Bertha, ca fată ascultătoare, urmă în totul pe maică-sa. Aveam o tovarăşă fermecătoare, nevinovată, cuminte şi modestă; vă puteţi deci lesne închipui că eram fericit. Am avut înaintea ochilor privelişti minunate! Oh, fireşte, treceam prin clipe divine! Dacă aţi şti însă totul… Dar nu vă datorez lămuriri mai amănunţite. Briggs, Wood, Mason, vă poftesc pe toţi să veniţi acasă s-o vedeţi pe pacienta doamnei Poole, pe soţia mea! O să vedeţi ce fel de fiinţă am fost amăgit să iau de nevastă şi o să vă daţi seama dacă am dreptul să rup această legătură şi să caut să-mi leg viaţa de o fiinţă omenească. Fata asta, adăugă el, uitându-se la mine, nu ştia despre groaznica taină mai multe decât voi; credea că totul e frumos şi curat; nu s-a gândit niciodată c-o să fie prinsă în capcana unei căsătorii false de un nenorocit legat deja de o fiinţă rea, nebună şi îndobitocită! Veniţi, urmaţi-mă!

  Părăsi biserica, strângându-mi mereu mâna cu putere. Cei trei bărbaţi veneau după noi. Trăsura aştepta înaintea intrării celei mari a castelului.

  — Deshamă şi du trăsura la loc, John, zise cu răceală domnul Rochester. Azi nu mai avem nevoie de ea.

  Când intrarăm, doamna Fairfax, Adčle, Sophie ţi Leah ieţiră în întâmpinarea noastră să ne salute şi să ne facă urări.

  — Daţi-vă la o parte cu toţii! Strigă stăpânul. Nu ne fac trebuinţă felicitările voastre. Cine are nevoie de ele? Eu unul, nu! Vin cu cincisprezece ani prea târziu!

  Trecu, ţinându-mă mereu de mână şi făcând semn bărbaţilor să-l urmeze. Urcarăm scara, străbăturăm coridorul şi ajunserăm în sfârşit la catul al treilea. Domnul Rochester deschise o uşă mică şi pătrunserăm în odaia tapisată, unde recunoscui patul cel mare şi dulapul pictat.

  — Mason, tu cunoşti odaia asta, zise călăuza noastră, când te-a-njunghiat şi te-a muşcat.

  Ridică draperiile, descoperind a doua uşă şi deschizând-o şi pe aceasta. Intrarăm într-o odaie fără ferestre. În cămin, în dosul unei apărători masive, ardea focul şi o lampă atârnată cu un lanţ de tavan lumina încăperea. Grace Poole, aplecată asupra focului, părea că prăjeşte ceva într-o tigaie. În umbra deasă dintr-un colţ al odăii, se mişca o fiinţă al cărei chip şi trup nu puteau fi bine desluşite. La prima vedere, nu se putea spune dacă era o făptură omenească sau un animal: părea că merge în patru labe şi mârâia ca o fiară sălbatică, dar era îmbrăcată, şi o claie de păr negru, încărunţit, îi cădea ca o coamă deasă pe cap şi pe chip, ascunzându-i-le.

  — Bună ziua. Doamnă Poole! Zise domnul Rochester. Ce mai faci?! Ce face azi bolnava?

  — O ducem destul de bine, vă mulţumesc, zise Grace ridicând cu grijă tigaia care sfârâia. E cam smintită, dar nu furioasă.

  Un ţipăt sălbatic veni să contrazică vorbele liniştitoare. Hiena îmbrăcată se ridică în două picioare.

  — Ah! Domnule, v-a văzut, strigă Grace. Aţi face mai bine să plecaţi.

  — O clipă, Grace; trebuie să ne îngădui să stăm puţin aici.

  — Atunci, domnule, luaţi seama. Pentru numele lui Dumnezeu, luaţi seama!

  Nebuna urla. Îşi dădu la o parte şuviţele zbârlite de pe obraz şi privi sălbatic spre oaspeţi. Recunoscui prea bine chipul acela vânăt şi trăsăturile umflate. Doamna Poole se apropie.

  — Fugi de-aici, zise domnul Rochester, împingând-o deoparte. Sper că n-are cuţit. Cât despre mine, ştiu să mă păzesc.

  — Nu poţi şti niciodată ce armă are, domnule; e atât de vicleană; nici un om nu-i poate pătrunde şiretlicurile.

  — Mai bine am pleca, şopti Mason.

  — Du-te dracului! Răspunse cumnatu-său.

  — Păziţi-vă! Strigă Grace.

  Cei trei bărbaţi se retraseră în acelaşi timp. Domnul Rochester mă îmbrânci în spatele lui; nebuna sări asupra-i, îl apucă cu iuţeală de gât şi vru să-i muşte obrajii. Porni o luptă în lege. Era o femeie voinică, aproape tot atât de înaltă ca soţul ei şi, în afară de asta, trupeşă; dovedea o putere de bărbat şi de multe ori fu cât pe-aci să-l sugrume, în ciuda forţei lui atletice. Ar fi putut s-o doboare cu o lovitură zdravănă, dar nu voia s-o lovească, ci doar s-o domolească. În sfârşit, prinse braţele nebunei şi i le legă la spate cu o frânghie pe care i-o dădu Grace, iar cu alta o legă de un scaun. Toate acestea fură întovărăşite de ţipetele cele mai sălbatice şi de zvârcolirile cele mai îngrozitoare. Atunci domnul Rochester se întoarse spre cei de faţă şi-i privi cu un zâmbet amar şi deznădăjduit.

  — Asta-i soţia mea! Zise el. Astea-s singurele îmbrăţişări conjugale pe care mi-e dat să le cunosc. Şi asta e ceea ce doream să am (îmi puse mâna pe umăr), această fată, care stă atât de serioasă şi liniştită înaintea porţilor iadului şi priveşte îngândurată la ţopăielile unui demon. O iubeam din pricina contrastului nemăsurat dintre ea şi aceea pe care o urăsc. Wood şi Briggs, priviţi deosebirea! Comparaţi ochii aceştia luminoşi cu cei roşii pe care îi vedeţi rotindu-se nebuneşte; comparaţi acest chip cu masca aceea; această talie cu acea matahală şi judecaţi, dumneata, propovăduitor al Evangheliei, şi dumneata, om al legii. Amintiţi-vă numai că aşa cum veţi judeca, aşa veţi fi judecaţi! Acum ieşiţi de-aici. Trebuie să-mi încui comoara.

  Plecarăm cu toţii. Domnul Rochester rămase puţin în urma noastră, să stea de vorbă cu Grace Poole şi să-i dea câteva porunci. Pe când coboram scara, avocatul îmi spuse:

  — Dumneata, domnişoară, eşti nevinovată şi unchiul dumitale, dacă o mai fi trăind, va fi foarte fericit s-o afle de la domnul Mason, când s-o întoarce dânsul la Madera.

  — Unchiul meu! Ce ştii despre el? Îl cunoşti?

  — Domnul Mason îl cunoaşte. A fost câţiva ani reprezentant al firmei lui, la Funchal. Când unchiul dumitale a primit scrisoarea în care-i pomeneai de proiectata dumitale căsătorie cu domnul Rochester, domnul Mason se afla la Madera, unde se oprise să se mai întremeze puţin înainte de-a se întoarce în Jamaica. Domnul Eyre i-a pomenit de scrisoarea dumitale, întrucât ştia că clientul meu cunoaşte pe un gentilom cu acest nume. Domnul Mason, uimit şi îndurerat, după cum cred că-ţi închipui, îi dezvălui tot adevărul. Unchiul dumitale, îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun, e acum bolnav la pat; ţinând seama de boală – e tuberculos – şi în stadiul în care a ajuns, nu-i probabil să se mai înzdrăvenească vreodată. Aşa că n-a putut veni în Anglia să te scape din urzeala în care ai căzut, însă l-a implorat pe domnul Mason să nu piardă nici o clipă şi să ia măsuri pentru a împiedica această falsă căsătorie. Chiar domnul Eyre l-a îndrumat spre mine, iar eu am făcut tot ce am putut, şi, slavă Domnului! N-am sosit prea târziu. Trebuie să-i mulţumeşti lui Dumnezeu. Dacă n-aş fi convins că unchiul dumitale se va prăpădi înainte de vremea când ai putea sosi la Madera, te-aş sfătui să pleci o dată cu domnul Mason. Aşa cum stau lucrurile, însă, cred că ai face mai bine să rămâi în Anglia până vei primi veşti de la domnul Eyre, sau vei auzi de dânsul. Mai avem vreun motiv să rămânem aici? Întrebă el pe Mason.

  — Nu, nu, să plecăm, răspunse acesta cu înfrigurare.

  Plecară fără să-şi ia rămas bun de la domnul Rochester. Pastorul rămase să adreseze câteva sfaturi sau cuvinte de mustrare trufaşului său enoriaş. După ce-şi împlini datoria, plecă şi dânsul.

  L-am auzit depărtându-se pe când stam în uşa întredeschisă a odăii mele, unde mă retrăsesem. După ce casa se goli, mă închisei în odaie, trăsei zăvorul ca nimeni să nu poată intra şi începui – nu să plâng sau să jelesc, căci eram încă prea liniştită pentru asta – ci să-mi scot cu gesturi de automat rochia de mireasă şi să îmbrac iar rochia mea de stofă, pe care în ajun crezusem că o port pentru ultima dată. După aceea m-am aşezat. Mă simţeam obosită şi slabă; încrucişai braţele pe masă şi-mi rezemai capul pe ele. Căzui pe gânduri. Până atunci nu făcusem decât să ascult, să văd, să merg de colo-colo pe unde eram condusă ori târâtă, să asist la succesiunea ameţitoare a întâmplărilor şi a destăinuirilor. Dar acum sosise ceasul cugetării.

  Afară de scena cu nebuna, dimineaţa fusese destul de calmă. La biserică totul se petrecuse în linişte, nu fuseseră nici izbucniri de patimi, nici certuri zgomotoase, nici insulte sau provocări, nici lacrimi, nici hohote de plâns. Se rostiseră doar câteva cuvinte: un bărbat venise să spună, cu sânge rece, că există o piedică la încheierea căsătoriei. Domnul Rochester pusese mai multe întrebări tăioase şi scurte. Se dăduseră răspunsuri şi lămuriri, se aduseseră dovezi; stăpânul meu se hotărâse să mărturisească întregul adevăr şi ne arătase proba vie a crimei sale; străinii plecaseră şi totul se sfârşise.

  Stăteam, ca de obicei, în odaia mea. Eram tot eu; după cât se vedea, nu suferisem nici o schimbare; nu fusesem nici rănită, nici lovită, nici schilodită şi totuşi, unde era Jane Eyre de ieri? Unde-i era viaţa? Unde îi erau nădejdile?

  Jane Eyre care fusese o atât de fericită logodnică, şi aproape că fusese mireasă, era din nou o fată abătută şi singură: viaţa ei era searbădă, speranţele-i erau jalnice. Gerul Bobotezei sosise în toiul verii; la mijlocul lui iunie se stârnise o furtună de decembrie. Zăpada îngheţase merele coapte şi viforele veştejiseră trandafirii îmbobociţi; promoroaca acoperise ca un giulgiu păşunile şi lanurile; pe poienile unde ieri se răsfăţau în soare florile, se-aşternuseră astăzi uriaşe troiene de zăpadă, neatinse încă de picior omenesc; pădurile, care doar acum douăsprezece ceasuri se legănau în adierile molcome, înfrunzite şi înmiresmate ca boschetele înflorite de la tropice, se întindeau acum pustiite, sălbatice şi albe ca şi codrii de pini din îngheţata Norvegie. Nădejdile îmi erau moarte, lovite de o soartă perfidă, asemenea celei ce se-abătuse într-o noapte asupra tuturor întâilor născuţi din ţara Egiptului. Mă gândeam la visele mele dragi, ieri încă atât de înfloritoare şi luminoase; azi erau hoituri ţepene, reci şi învineţite, pe care nimic nu le mai putea readuce la viaţă. Mă gândeam la dragostea mea, la acel sentiment ce aparţinea stăpânului meu fiindcă el îl făcuse sa se nască, şi care zăcea acum ca un copil bolnav într-un leagăn de gheaţă: boala şi neliniştea îl cuprinseseră şi nu se putea duce să caute alinare în braţele domnului Rochester, nu putea afla căldură la pieptul lui, nu, niciodată nu se va mai putea întoarce către el; încrederea într-însul fusese spulberată, domnul Rochester nu mai era în ochii mei ceea ce fusese, căci nu se dovedise a fi ceea ce crezusem. Nu-l puteam socoti desfrânat, nu puteam spune că mă înşelase, dar nu mai era pentru mine imaginea adevărului neprihănit şi trebuia să fug din preajma lui… De asta îmi dădeam foarte bine seama. Dar când? Cum? Şi unde să mă duc? Nu ştiam încă, şi totuşi eram sigură că el însuşi o să mă alunge de la Thornfield. Mi se părea că nu mă poate iubi cu adevărat; fusese doar o patimă trecătoare şi acum, dacă nu şi-o putea satisface, nu mai avea nevoie de mine; mi-ar fi teamă chiar să-i mai ies în cale; vederea mea trebuie că-i e nesuferită. Oh, cât de orbi îmi fuseră ochii şi cât de naivă purtarea!

  Ţineam ochii închişi – părea că întunericul mă învăluise în păienjenişul lui – gândurile-mi curgeau ca un val negru şi tulbure. Mi se părea că, neputincioasă, părăsită şi fără vlagă, mă culcasem în albia secată a unui râu uriaş. Auzeam zgomotul apei dezlănţuite din munţii îndepărtaţi, simţeam cum înaintează şuvoiul, dar n-aveam destulă voinţă să mă ridic şi nici putere să fug. Zăceam vlăguită şi tânjeam după moarte. Un singur gând mai palpita înăuntrul meu, ca o urmă de viaţă: gândul la Dumnezeu. Acel gând mă făcuse să plăsmuiesc o rugăciune nerostită; cuvintele rătăceau care încotro prin mintea-mi întunecată, cerându-se rostite, dar neaflând energia care le-ar fi putut face să se desprindă de pe buze: „Dumnezeule, să nu mă părăseşti, căci primejdia e aproape şi nimeni nu mă poate sprijini!”

  Într-adevăr, primejdia era aproape, şi cum nu cerusem cerului s-o îndepărteze, nu îngenuncheasem, nu împreunasem mâinile şi nici nu mişcasem buzele, ea veni. Cu valuri mari şi furioase, puhoiul se năpusti asupră-mi. Conştiinţa deplină a vieţii mele distruse, a dragostei pierdute, a nădejdilor sfărâmate şi a credinţei nimicite – toate se revărsară asupră-mi ca o singură masă mohorâtă. Ceasul acela amar nu poate fi descris: sufletul îmi era înecat; mă scufundam din ce în ce în apa mocirloasă: nu găseam nici un sprijin; talazurile mă copleşeau.

  CAPITOLUL XXVII.

  La un oarecare ceas al după-amiezii înălţai capul, şi, privind în jurul meu şi văzând pe zid răsfrângerea razelor soarelui ce cobora înspre apus, mă întrebai: „Ce îmi rămâne de făcut?”

  Dar răspunsul pe care mi-l dădea mintea mea: „Trebuie să părăseşti numaidecât Thornfieldul fu atât de prompt, atât de groaznic, că-mi astupai urechile. Mi-am spus că nu pot îndura acum asemenea cuvinte. „Să nu fiu nevasta lui Eduard Rochester, zisei eu, iată lucrul cel mai puţin dureros. Să mă trezesc din visele mele cele mai încântătoare şi să-mi dau seama că totul n-a fost decât iluzie şi deşertăciune, e o grozăvie pe care o pot suporta şi o pot stăpâni. Dar să-l părăsesc numaidecât şi pentru totdeauna, asta-i de neîndurat. E peste puterile mele.”

  Atunci însă un glas lăuntric mă încredinţa că o puteam face şi-mi prezise că aveam s-o fac. Luptai împotriva propriei mele hotărâri; aş fi vrut să fiu slabă, ca să mă pot feri din calea noilor suferinţi pe care le prevedeam. Conştiinţa-mi deveni tiranică: apucă de gât Pasiunea şi-i spuse, cu asprime dispreţuitoare, că abia piciorul gingaş şi l-a muiat în mocirlă, dar îi jură că în curând o va rostogoli cu braţul ei de fier, în genuni de chin.

  „Atunci, strigai eu, să fiu sfâşiată în bucăţi! Dar să-mi ajute cineva!” „Nu, tu însăţi o să te sfâşii şi nimeni n-o să te ajute; tu însăţi ai să-ţi smulgi ochiul drept; tu însăţi ai să-ţi retezi mâna dreaptă; inima ta va fi jertfa şi tu preotul care-o va jertfi.”

  Mă ridicai dintr-o dată, cuprinsă de groază în faţa singurătăţii pe care o prezicea un judecător atât de neînduplecat, în fata tăcerii pe care o alunga un glas atât de îngrozitor. Când m-am ridicat, nu-mi mai puteam ţine capul sus. Îmi dădui seama că eram gata să leşin de foame şi surescitare, nu mâncasem şi nu băusem nimic toată ziua, fiindcă nici dimineaţa nu luasem nimic. Cu un fior dureros îmi dădui seama că atâta vreme trecuse din clipa când mă încuiasem în odaie şi nimeni nu venise să mă întrebe ce fac, ori să mă poftească să cobor; nici măcar micuţa Adčle nu-mi bătuse la uşă, nici doamna Fairfax nu mă căutase. „Pe cel părăsit de noroc repede-l uită prietenii”, şoptii eu, trăgând zăvorul şi ieşind din odaie. Dădui peste-un obstacol; eram încă ameţită, vederea mi-era tulbure şi mădularele slabe. Nu mi-am putut reveni numaidecât; am căzut, dar nu pe duşumea; un braţ întins mă prinse; am privit în sus şi l-am văzut pe domnul Rochester, care sta pe un scaun în faţa uşii mele.

  — În sfârşit, te-ai hotărât să ieşi! Îmi zise el. Te-am aşteptat multă vreme şi-am tot tras cu urechea, dar n-am auzit nici o mişcare, nici măcar un suspin; cinci minute de-ar mai fi ţinut tăcerea asta de moarte şi aş fi spart uşa, ca un tâlhar. Aşadar, fugi de mine, te încui în odaie şi jeleşti singură! Aş fi preferat să vii şi să mă cerţi cu toată furia. Eşti o fire pasionată şi mă aşteptam la o scenă; mă pregăteam să văd lacrimi fierbinţi şi doream numai ca ele să fie vărsate la pieptul meu; le-ai vărsat însă pe podeaua nesimţitoare, sau în batista-ţi udă leoarcă. Dar greşesc: n-ai plâns de loc! Obrajii îţi sunt galbeni, ochii obosiţi, însă nu văd nici urmă de lacrimi. Atunci inima ta a plâns cu lacrimi de sânge? Cum, Jane, nici un cuvânt de mustrare? Nimic amar… Nimic dureros? Nimic care să rănească inima sau să aţâţe patima? Stai liniştită acolo unde te-am pus şi mă priveşti cu ochii ăştia obosiţi şi resemnaţi. Jane, n-am avut de gând să te rănesc atât de cumplit. Nici acela care ar avea o singură mieluţă şi ar iubi-o ca pe copilul lui, ar hrăni-o din pâinea lui, ar adăpa-o din cana lui şi-ar culca-o la pieptul lui, dar apoi ar duce-o din greşeală la tăiere şi-ar ucide-o, n-ar regreta sângeroasa-i greşeală mai mult decât regret eu ceea ce am făcut. Oare o să mă ierţi vreodată?

  Cititorule, l-am iertat în clipa şi pe locul acela. În ochii lui se arăta o căinţă atât de adâncă, în glasul lui o jale atât de sfâşietoare, în purtarea lui o tărie atât de bărbătească; şi în afară de toate astea era în privirea şi expresia chipului său o dragoste atât de statornică, încât îi iertai totul; dar nu cu glas tare, nu arătând în vreun fel, ci numai în adâncul sufletului meu.

  — Ştii că sunt un nemernic, Jane? Continuă el, privindu-mă cu multă atenţie, mirându-se probabil de tăcerea şi blândeţea mea, urmare mai degrabă a slăbiciunii, decât a voinţei mele.

  — Da, domnule.

  — Atunci, spune-mi-o fără ocoluri şi răspicat, nu mă cruţa.

  — Nu pot! Sunt obosită şi bolnavă. Aş vrea puţină apă.

  Se înfioră şi scoase un oftat adânc, apoi mă ridică în braţe şi mă duse jos. La început nu mi-am dat seama în ce odaie m-a dus; privirea mi-era înceţoşată, sticloasă, şi nu puteam distinge nimic. În curând simţii căldura înfiorătoare a focului, căci deşi era vară, cât stătusem în încăperea mea ajunsesem rece ca gheaţa. Domnul Rochester îmi duse la buze o cupă cu vin; gustai şi mă simţii mai bine. Apoi mâncai ce-mi dădu dânsul şi după un scurt timp îmi revenii de-a binelea. Eram în bibliotecă, aşezată în jilţul stăpânului meu, care se afla foarte aproape de mine. „Dacă aş putea muri acum, mă gândeam eu, fără să sufăr prea mult, aş fi foarte fericită. Atunci, nu m-aş mai vedea silită să fac durerosul efort de a-mi zdrobi corzile inimii, pentru a le despărţi de ale lui. Se pare că trebuie să-l părăsesc. Nu vreau să-l părăsesc, nu pot să-l părăsesc.”

  — Cum te simţi acum, Jane?

  — Mult mai bine, domnule; în curând o să-mi revin de-a binelea.

  — Mai bea puţin vin, Jane.

  Îl ascultai. El puse paharul pe masă, se aşeză în faţa mea şi mă privi cu luare-aminte. Deodată se depărta, scoţând o exclamaţie plină de tulburare pătimaşă. Începu să umble repede prin odaie şi reveni lângă mine; se aplecă asupra-mi, să mă îmbrăţişeze, dar amintindu-mi că acum nu-i puteam primi dezmierdările, întorsei obrazul şi-l îndepărtai pe al lui.

  — Cum? Ce înseamnă asta? Exclamă el repede. Oh, înţeleg! Nu vrei să săruţi pe bărbatul Berthei Mason? Socoti că braţele mele sunt mai demult promise – şi că îmbrăţişările mele aparţin alteia?

  — În orice caz, domnule, eu nu mai am nici loc în braţele dumneavoastră, nici drept la îmbrăţişările dumneavoastră.

  — De ce, Jane? Vreau să te scutesc de oboseala de a vorbi şi am să răspund eu pentru tine: „Pentru că ai o nevastă”, vrei să spui. Am ghicit?

  — Da.

  — Dacă judeci aşa, înseamnă că ai o ciudată părere despre mine. Mă socoteşti probabil un uneltitor desfrânat, un nelegiuit josnic şi mârşav, care a simulat o dragoste dezinteresată, ca să te-mpingă într-o capcană întinsă cu sânge rece, spre a-ţi terfeli demnitatea şi a-ţi distruge stima pentru tine însăţi. Ce-mi poţi răspunde? Văd că nimic. Mai întâi fiindcă eşti încă slabă şi ţi-e greu chiar să-ţi mai tragi sufletul; pe urmă, nu te poţi obişnui cu gândul că trebuie să mă acuzi şi să mă înjoseşti; în fine stăvilarele lacrimilor tale sunt deschise, iar dacă ai vorbi prea mult, ele s-ar revărsa din belşug şi nu vrei să te cuprindă mânia, să-mi faci reproşuri, ori scene. Te gândeşti că a vorbi acum cu mine ţi se pare fără sens. Te cunosc şi mă feresc.

  — Domnule, zisei eu, nu doresc să vă fac nici un rău.

  Glasul meu tremurător mă înştiinţa că nu trebuia să vorbesc prea mult.

  — Încerci să mă nimiceşti, nu în înţelesul pe care-l dai tu cuvântului, ci în acela pe care i-l dau eu. Mi-ai spus de fapt că sunt om însurat şi ca atare o să mă ocoleşti şi o să te depărtezi de mine: chiar adineauri, n-ai vrut să mă săruţi. Ai de gând să rămâi o străină pentru mine, să trăieşti în casa asta doar ca preceptoare a Adčlei. Dacă am să-ţi spun vreodată un cuvânt binevoitor, dacă vreodată un sentiment mai cald te va îndemna să te apropii de mine, îţi vei spune: „Acest om a fost gata să facă din mine amanta lui: pentru el trebuie să rămân o stană de piatră”. Şi ai să fii cu adevărat o stană de piatră.

  Mi-am dres şi mi-am întărit glasul pentru a-i răspunde:

  — În jurul meu totul s-a schimbat, domnule; trebuie deci să mă schimb şi eu, în privinţa asta nu mai încape nici o îndoială. Trebuie să evităm emoţiile mari şi să ne ferim de lupta fără sfârşit a amintirilor, iar către asta nu-i decât o singură cale: Adčle să aibă altă profesoară, domnule.

  — Oh, pe Adčle o trimit la pension – asta am ţi hotărât! În afară de asta, nu vreau să te văd chinuită de hâdele amintiri pe care ţi le-ar trezi Thornfieldul, acest loc blestemat, acest cort al lui Achan73, acest mormânt neruşinat ce arată luminii cerului năluca unei moarte care trăieşte, acest iad îngust de piatră, locuit de un singur diavol, mai temut decât toate legiunile Satanei. Jane, n-o să rămâi aci, nu, nici eu nu vreau. Am făcut o greşeală când te-am adus la Thornfield, ştiind că e un loc blestemat. Înainte de a te vedea, poruncisem să ţi se ascundă tot ce se povestea despre casa asta ticăloasă, căci mă temeam că nici o guvernantă nu va voi să stea cu Adčle, dacă ar şti alături de cine locuieşte. Conştiinţa mea nu-mi îngăduia să-mi duc în altă parte nebuna, deşi aveam o casă veche, Ferndean Manor care e mai retrasă şi mai ascunsă chiar decât asta, unde aş fi putut s-o închid în deplină siguranţă, dacă nu m-aş fi gândit ca e aşezată într-un loc nesănătos, în inima unei păduri, şi conştiinţa mea nu-mi îngăduia aşa ceva.

  S-ar fi putut prea bine întâmpla ca zidurile acelea umede şi reci să se fi descotorosit curând de dânsa. Fiecare ticălos cu năravul lui, dar eu nu-l am pe acela de a asasina, fie şi indirect, nici chiar pe acei pe care-i urăsc mai mult… Totuşi, ascunzându-ţi prezenţa nebunei, mă purtam ca şi când aş fi acoperit un copil cu o mantie şi l-aş fi lăsat lângă un copac cu fructe veninoase; acul din preajma acestui diavol e otrăvit şi totdeauna a fost aşa. Dar am să închid castelul Thornfield, am să bat în cuie poarta cea mare, am să închid cu obloane de lemn ferestrele de la parter. Am să dau doamnei Poole 200 de lire pe an să stea aici cu soţia mea, cum îi spui acestei iazme îngrozitoare. Ce nu face Grace pentru bani! O să aduc şi pe băiatul ei, paznicul de la Grimsby Retreat, să-i ţină tovărăşie şi să-i fie la îndemână s-o ajute în timpul acceselor soţiei mele, de câte ori, tulburată de duhurile ei, îi va trăsni prin cap să ardă pe oameni noaptea în patul lor, să-i înjunghie, să le sfâşie carnea de pe oase şi altele de soiul ăsta…

  — Domnule, îl întrerupsei eu, n-aveţi nici o milă pentru femeia asta nenorocită; vorbiţi de ea cu ură, cu o antipatie răzbunătoare. E o cruzime din partea dumneavoastră. Ea nu-i răspunzătoare de nebunia ei…

  — Jane, micuţa mea dragă (lasă-mă să-ţi spun astfel căci aşa simt eu), nu ştii despre cine vorbeşti şi iar mă judeci rău. N-o urăsc fiindcă e nebună. Crezi că dacă ai fi nebună, te-aş urî?

  — Sunt încredinţată, domnule.

  — Atunci te înşeli; nu mă cunoşti, nu ştii nimic despre mine şi nici dragostea nu mi-o cunoşti. Fiecare părticică din trupul tău mi-e tot atât de scumpă ca propriul meu trup; suferinţa şi boala tot nu m-ar împiedica să-l iubesc. Mintea ta e comoara mea şi chiar de-ar fi zdruncinată, tot comoara mea ar rămâne. Dacă ai fi nebună, pentru a-ţi potoli furia ai avea braţele mele şi nu în cămaşa de forţă. Chiar dacă m-ai prinde în braţe, într-un acces de furie, pentru mine ar fi aceeaşi încântare. Dacă te-ai năpusti asupra mea cum a făcut ieri femeia aceea, încercând să te stăpânesc, te-aş prinde într-o îmbrăţişare plină de dragoste. Nu m-aş feri de tine cu scârbă, cum mă feresc de ea. Când ai fi liniştită, n-ai avea alt îngrijitor, alt paznic în afară de mine; aş şti să te veghez cu duioşie neobosită, cu toate că nu m-ai putea răsplăti nici măcar cu un zâmbet; nu m-aş mai sătura cătându-ţi în ochi, chiar dacă ei nu m-ar cunoaşte. Dar de ce să ne mai gândim la asta? Spuneam că vreau să te iau de la Thornfield. Ştii că totu-i pregătit de plecare; mâine ai să pleci. Nu-ţi cer decât să mai petreci o noapte sub acest acoperământ, Jane, şi după aceea îţi vei lua de-a pururi rămas bun de la toate ticăloşiile şi spaimele Thornfieldului! Am un loc retras care va fi un adăpost sigur împotriva amintirilor dureroase, împotriva intruşilor nedoriţi şi chiar a minciunii şi defăimării.

  — Luaţi-o pe Adčle cu dumneavoastră, domnule, îl întrerupsei eu. O să vă ţină tovărăşie.

  — Ce vrei să spui, Jane? Nu ţi-am arătat că Adčle o să se ducă la pension? Şi ce nevoie am de tovărăşia unui copil care nici nu-i al meu, ci e copilul din flori ai unei dansatoare franceze? De ce să mă zbat pentru ea? De ce, te întreb, vrei să-mi dai pe Adčle de tovarăşă?

  — Vorbeaţi de un adăpost retras, domnule. Izolarea şi singurătatea sunt triste, prea triste pentru dumneavoastră.

  — Singurătatea! Singurătatea! Repetă el iritat. Văd că trebuie să dau explicaţii. Nu pot înţelege ce înseamnă înfăţişarea de sfinx pe care o ia chipul tău. Tu vei împărţi cu mine acea singurătate. Înţelegi?

  Clătinai din cap. Domnul Rochester era atât de aţâţat, încât aveam nevoie de curaj chiar şi pentru această tăgadă mută. Se plimba agitat prin odaie şi văzându-mi faţa se opri ca şi când ar fi prins deodată rădăcini. Mă privi lung şi aspru. Întorsei ochii; îi aţintii asupra focului şi mă silii să par liniştită şi stăpână pe mine.

  — Trebuie să ţinem seamă de Jane şi de firea ei aprinsă, zise el în sfârşit, cu mai multă linişte decât mă aşteptam judecând după privirea lui. Ghemuleţul de mândrie s-a depănat destul de lin până acum: dar îmi dădeam bine seama că se va ivi un nod şi că mătasea o să se încâlcească. Iată nodul! Acum va trebui să mă aştept la tot felul de jigniri, necazuri şi plictiseli fără sfârşit! Doamne-Dumnezeule! Cum aş vrea să am ceva din puterea lui Samson, ca să sfărâm această piedică, aşa cum aş destrăma un ghemotoc de câlţi!

  Începu să se plimbe iar, însă după puţin timp se opri din nou, de astă dată în faţa mea.

  — Jane! Îmi zise el, vrei să înţelegi de vorbă?

  Apoi se aplecă şi, apropiindu-şi buzele de urechea mea, adăugă:

  — Pentru că, dacă nu vrei, am să încerc cu sila.

  Glasul îi era răguşit, privirea ca a unui om ce se pregăteşte să scuture lanţuri de nesuferit şi e gata să se arunce orbeşte într-o acţiune nesăbuită. Îmi dădui seama deodată că ar fi fost de ajuns o clipă, o nouă pornire de furie, ca să nu-i mai pot sta împotrivă. Spre a-l stăpâni, n-aveam decât scurta clipă de faţă; un gest de dispreţ, fuga sau teama, mi-ar fi pecetluit soarta – şi aş pieri totodată. Dar nu eram de fel înfricoşată; simţeam în mine o mare putere lăuntrică; înţelegeam că am înrâurire asupra lui şi acest gând mă întărea. Criza era primejdioasă, dar nu lipsită de farmec: trăiam o simţire ca aceea ce cuprinde probabil inima unui indian, când lunecă în barca lui uşoară, pe un curent cumplit de repede. Apucai mâinile crispate ale domnului Rochester, îi desfăcui degetele încleştate, şi-i spusei blajin:

  — Staţi jos. Vă voi vorbi atât cât o să-mi îngăduiţi şi voi asculta tot ce-o să-mi spuneţi, fie că e sau nu e un lucru la locul său.

  Se aşeză, dar rămase tăcut. De câtăva vreme luptam cu lacrimile: mă silisem să le opresc, ştiind că nu i-ar plăcea să mă vadă plângând. Acum însă mă gândeam că le pot lăsa să curgă în voie, cât pofteam. Dacă asta îl supăra, cu atât mai bine. Aşa că dădui frâu liber lacrimilor şi începui să plâng zdravăn.

  După puţin timp, mă rugă fierbinte să mă liniştesc, îi răspunsei că nu pot, cât timp îl văd stăpânit de o asemenea patimă.

  — Nu sunt supărat. Jane, îmi zise el. Dar te iubesc prea mult, iar tu ţi-ai împietrit chipul mic şi palid şi aveai o privire de om rece şi neîndurătoare încât n-am putut s-o îndur. Acum taci şi şterge-ţi lacrimile.

  Glasul lui blând îmi dovedi că se liniştise, aşa că mă liniştii şi eu. Încerca să-şi sprijine capul de umărul meu, dar nu i-am îngăduit. Se strădui să mă atragă spre el şi nu l-am lăsat.

  — Jane! Jane! Îmi zise domnul Rochester cu un accent de mâhnire atât de amară, încât am tresărit fără voie. Iată deci că nu mă iubeşti. N-ai preţuit decât rangul meu şi situaţia de soţie, iar acum, când crezi că nu-ţi mai pot fi bărbat, fugi de mine ca de o broască râioasă sau de-o maimuţă.

  M-au durut aceste cuvinte: dar ce era să spun? Ce trebuia să fac? De bună seamă ar fi trebuit să nu spun nimic. Regretam însă atât de mult că-l mâhnisem în aşa hal, încât nu-mi putui înfrâna dorinţa de a turna câteva picături de balsam pe rana ce i-o făcusem.

  — Vă iubesc, exclamai eu, mai mult decât oricând: dar nu se cade nici să arăt, nici să nutresc acest sentiment şi rostesc asemenea vorbe pentru ultima oară.

  — Ultima oară, Jane? Cum? Crezi că vei putea trăi alături de mine, vei putea să mă vezi în fiecare zi şi, continuând a mă iubi, să rămâi rece şi nepăsătoare faţă de mine?

  — Nu, domnule, sunt sigură că n-aş putea. De aceea nu văd decât o singură ieşire; dar sunt sigură c-o să vă înfuriaţi dacă v-o spun.

  — Oh, spune totuşi! Dacă am să tun şi am să fulger, îţi rămâne totuşi meşteşugul plânsului.

  — Domnule Rochester, trebuie să vă părăsesc.

  — Pentru câtă vreme, Jane? Pentru câteva clipe? Ca să-ţi netezeşti părul ciufulit, ca să-ţi speli obrazul aprins?

  — Trebuie să părăsesc pe Adčle ţi Thornfieldul, să mă despart pentru totdeauna de dumneavoastră; trebuie să încep o viaţă nouă în mijlocul unor oameni străini şi-n nişte locuri necunoscute.

  — Ţi-am spus-o doar. Trec sub tăcere nevoia de a te despărţi de mine. Vrei să spui, că ai să devii o parte din mine însumi, cât priveşte viaţa despre care vorbeşti, ai dreptate: da, şi totuşi poţi să fii nevasta mea; nu sunt însurat. Ai să fii doamna Rochester – şi cu numele şi de fapt. O să-ţi fiu credincios cât voi trai; o să te duc la una din proprietăţile mele din sudul Franţei; o vilă cu ziduri albe, pe malurile Mediteranei. Acolo vei trăi fericită, ocrotită şi nevinovată. Să nu te temi că te voi târî în păcat şi că o să fac din tine amanta mea. De ce dai din cap? Jane, fii înţelegătoare, iar mă faci să înnebunesc.

  Glasul şi mâinile îi tremurau; nările largi îi fremătau, ochii-mi ardeau, dar totuşi am îndrăznit să-i vorbesc.

  — Domnule, zisei cu, soţia dumneavoastră trăieşte: chiar dumneavoastră aţi recunoscut-o azi dimineaţă. Daca aş trăi aşa cum doriţi, v-aş fi amantă. A tăgădui, înseamnă a face un sofism, a spune o minciună.

  — Jane, uiţi că nu sunt un om calm: nu sunt nici răbdător, nici rece, nici lipsit de patimă; ai milă de mine şi de tine, pune degetul pe pulsul meu, ascultă-i bătăile şi ia bine seama!

  Îmi întinse mâna; obrazul şi buzele, din care pieri sângele, deveniseră livide. Eram foarte abătută. Mi se părea că ar fi crud să-l tulbur şi mai mult printr-o împotrivire pe care n-o putea suferi. Să-i fac pe plac nu se putea. Făcui ceea ce instinctiv fac toate făpturile omeneşti când se află în primejdie; cerui ajutorul unei fiinţe mai mari decât omul; cuvintele: „Doamne, ajută-mă!” îmi scăpară fără voie de pe buze.

  — Sunt nebun! Exclamă deodată domnul Rochester. Să-i spun că nu sunt însurat, fără să-i lămuresc de ce! Uit că nu ştie nimic despre firea acelei femei şi despre împrejurările în care s-a încheiat legătura asta drăcească. Da, sunt sigur că Jane va fi de părerea mea când va afla tot ce ştiu eu. Dă-mi mâna, Janet, pentru ca ochii şi urechile să mă încredinţeze că eşti lângă mine; vreau să-ţi înfăţişez situaţia mea reală, în câteva cuvinte! Mă poţi asculta?

  — Da, domnule: ceasuri întregi, dacă vreţi.

  — Îţi cer doar câteva minute, Jane, ai auzit vreodată că n-am fost cel mai mare dintre fraţi, că am avut un frate mai în vârstă?

  — Da, domnule. Mi-aduc aminte că mi-a spus odată doamna Fairfax.

  — Ai auzit că tatăl meu era zgârcit?

  — Da, domnule, am auzit.

  — Ei bine, Jane, tata voia ca averea lui să rămână laolaltă; nu se putea obişnui cu gândul s-o împartă şi să-mi dea partea cuvenită. Hotărâse ca totul să fie al fratelui meu Rowland. Totuşi, nu se putea împăca nici cu gândul că cel mai mic dintre copii o să fie un om sărac: voia să mă îmbogăţească printr-o căsătorie şi începu să-mi caute o tovarăşă. Domnul Mason, plantator şi negustor în Indiile Occidentale, era un vechi cunoscut al său. Tata ştia că acel domn Mason se bucura într-adevăr de-o avere mare; se interesă şi află că vechiul lui prieten avea un băiat şi o fată şi că-i dădea fiică-sii o zestre de treizeci de mii de lire sterline. Era de ajuns. Când am terminat colegiul, am fost trimis la Jamaica, să mă însor cu mireasa aceea peţită în numele meu. Tata nu mi-a pomenit de avere, dar mi-a spus că Spanish Town se mândrea cu frumuseţea domnişoarei Mason. Şi rostea adevărul. Era frumoasă, aşa cum e Blanche Ingram, înaltă, oacheşă şi maiestuoasă. Familia ei ar fi vrut să pună mâna pe mine fiindcă eram de neam mare şi acelaşi lucru îl dorea şi fata; mi-am văzut logodnica, minunat îmbrăcată, la mai multe baluri. Rareori am putut fi singur cu ea şi-am avut puţine discuţii mai intime. Se străduia să mă măgulească şi căuta să-şi pună în valoare, spre desfătarea mea, farmecele şi talentele. Toţi bărbaţii din cercul ei păreau că o admiră pe ea şi mă pizmuiau pe mine. Eram uluit, aţâţat, şi simţurile îmi fură tulburate; eram tânăr, nepriceput, fără experienţă şi crezui c-o iubesc. Stupidele convenienţe sociale, dorinţele arzătoare, pripeala şi orbirea tinereţii, împing pe un bărbat către cele mai cumplite prostii. Rudele ei mă îmboldeau, curtezanii ei îmi aţâţau deşertăciunea, ea însăşi mă îndemna şi astfel, înainte de a-mi putea da seama ce-i cu mine, căsătoria s-a încheiat. Oh, îmi dispare orice respect pentru mine când mă gândesc la fapta aceea! Mă îneacă dispreţul. N-am iubit-o, n-am stimat-o şi nici măcar n-am cunoscut-o vreodată. Nu eram sigur că are vreo calitate, nu remarcasem nici modestie, nici blândeţe, nici nevinovăţie şi nici rafinament în gândurile şi purtările ei. M-am căsătorit cu ea, ca un nătărău, idiot şi orb ce eram! Mai mic n-ar fi fost păcatul dacă… Dar să nu uit cu cine vorbesc.

  N-o văzusem niciodată pe mama logodnicei mele: presupuneam că murise. După ce-a trecut luna de miere, mi-am dat seama că presupunerea mea fusese greşită; era doar nebună şi închisă într-o casă de sănătate. Avea şi un frate mai tânăr, idiot. Cel mai în vârstă, pe care l-ai văzut (şi pe care nu-l pot urî – deşi urăsc toată familia asta – fiindcă prin necontenitul interes pe care-l poartă surorii lui nenorocite şi prin ataşamentul de câine ce mi-l arăta pe vremuri dovedeşte că păstrează încă, în mintea lui slabă, oarecare urme de afecţiune), va avea probabil aceeaşi soartă ca şi ceilalţi. Tata şi fratele meu Rowland ştiau totul, dar nu se gândiseră decât la cele treizeci de mii de lire şi se-nţeleseseră de minune în uneltirea asta urzită împotriva mea.

  Toate lucrurile descoperite acum erau odioase: dar afară de faptul că fusesem înşelat şi că mi se ascunseseră atâtea taine, nu m-aş fi gândit niciodată să-i fac vrem reproş soţiei mele, nici chiar atunci când îmi dădui seama că firea ei era cu totul diferită de a mea, că gusturile ei erau vătămătoare pentru mine, că avea o minte de rând, josnică, strâmtă şi nu se dovedea în stare să nutrească nici un gând nobil şi înălţător: când am văzut că alături de ea nu pot petrece nici măcar o seară, nici măcar un ceas plăcut, că nu puteam sta niciodată de vorbă pentru că, despre orice am fi discutat, primeam numaidecât un răspuns aspru, bădăran, pervers sau tâmpit, când îmi dădui seama că nu pot avea nici măcar un cămin liniştit şi bine gospodărit, pentru că nici un servitor nu putea îndura izbucnirile ei sălbatice şi necugetate, sâcâielile poruncilor ei idioate şi tiranice care se băteau cap în cap – da, chiar şi atunci m-am stăpânit, m-am ferit să-i fac vreun reproş şi am încercat să-mi macin în taină dezamăgirea, scârba şi antipatia adâncă.

  Jane, nu vreau să te tulbur cu amănunte înfiorătoare. Pentru ce vreau să-ţi spun sunt de ajuns doar câteva cuvinte. Am trăit patru ani cu femeia pe care ai văzut-o acolo, sus, şi te rog să mă crezi că m-a pus la grea încercare. Răul din ea se dezvolta cu o iuţeală înfricoşătoare şi creştea clipă de clipă. Era atât de cumplită, încât numai cruzimea ar fi putut-o stăpâni şi nu voiam să aud ce inteligenţă de pigmeu şi în acelaşi timp ce uriaşă pornire către rele avea! Cât de chinuitoare au fost pentru mine toate astea! Bertha Mason, demnă fiică a unei mame ticăloase, m-a făcut să cunosc toate chinurile înjositoare şi scârboase ce-l aşteaptă pe un bărbat legat de o femeie necumpătată şi necinstită.

  Între timp a murit frate-meu şi către sfârşitul celor patru ani a murit şi tata. Acum eram bogat, dar totuşi înfricoşător de sărac. Eram legat de fiinţa cea mai grosolană, necinstită şi depravată pe care o cunoscusem vreodată, iar legea şi societatea spuneau că e o parte din mine. Nu mă puteam despărţi de ea prin nici un mijloc legal, fiindcă doctorii descoperiră atunci că nevastă-mea era nebună – căci într-adevăr excesele dezvoltaseră de timpuriu germenii bolii. Jane, nu-ţi place povestea mea. Pari bolnavă. Vrei să amân pe altădată restul?

  — Nu, domnule, terminaţi; acum vă plâng din toată inima.

  — Jane, mila unora vatămă şi jigneşte atât de tare, că îţi vine să le-o azvârli îndărăt în obraz – dar asta e mila inimilor înăsprite, josnice. De fapt, e o durere hibridă şi egoistă să asculţi pe cineva povestindu-şi pătimirile; e un sentiment împletit cu dispreţul care nesocoteşte pe cel ce-a suferit. Dar nu asta-i mila ta, nu-i aşa, Jane? Nu sentimentul ăsta ţi-l citesc în clipa de faţă pe obraz şi nu el ţi se revarsă în ochi, îţi înalţă sufletul şi face să-ţi tremure mâna într-a mea. Mila asta, draga mea, e mama suferindă a dragostei; neliniştile ei sunt durerile tinereşti ale patimii cereşti. O primesc, Jane; dă fiicei libertatea să se ducă acolo unde vrea – braţele mele sunt deschise şi o aşteaptă.

  — Acum, domnule, continuaţi. Ce-aţi făcut când aţi aflat că-i nebună?

  — Am fost în culmea deznădejdii, Jane; între mine şi abis nu mai era decât o rămăşiţă de demnitate omenească. În ochii lumii eram dezonorat în chip ruşinos, eram hotărât să rămân curat în ochii mei, până când m-am îndepărtat de ea, ca să nu mă molipsesc de la apucăturile sale. M-am ferit de orice legătură cu cei din jur şi totuşi societatea urma să lege laolaltă numele şi persoanele noastre; o auzeam şi o vedeam în toate zilele; ceva din răsuflarea ei (puah!) se afla şi în aerul pe care-l respiram. Şi, pe lângă toate astea, îmi mai aminteam şi că-i fusesem soţ. Atunci, ca şi acum, această amintire îmi era nespus de odioasă. Mai mult încă, ştiam că atâta vreme cât va trăi ea, n-o să mă pot însura cu altă femeie. Deşi era cu cinci ani mai mare (familia ei şi tata mă înşelaseră chiar şi asupra vârstei), putea trăi mai mult decât mine, căci trupul ei era pe-atât de voinic, pe cât îi era sufletul de beteag. Deci, la vârsta de douăzeci şi şase de ani, toate nădejdile mi-erau zdrobite.

  Într-o noapte, am fost trezit de ţipetele ei. (De când spuseseră doctorii că-i nebună, bineînţeles că odaia ei stătea încuiată.) Era una din acele nopţi arzătoare ale Indiilor Occidentale, care de cele mai multe ori vestesc un uragan. Cum nu puteam să dorm, m-am sculat şi am deschis fereastra. Aerul părea un val de pucioasă şi nicăieri nu puteam afla o adiere răcoritoare. Ţânţarii năvăleau pe fereastră şi bâzâiau prin odaie. Marea era aproape şi mugetul valurilor amintea de huietul unui cutremur; nori negri acoperiseră cerul; luna mare şi roşie, ca o ghiulea fierbinte, se cufunda în valuri, aruncând o ultimă privire sângeroasă asupra acestui pământ ce tremura la apropierea furtunii. Atmosfera şi decorul acela mă tulburau. Blestemele nebunei îmi răsunau mereu în urechi. În urletele ei, îmi pomenea adeseori numele cu o ură vrednică de un diavol, şi într-un limbaj!… Niciodată o femeie de stradă n-a folosit vorbe mai murdare. Cu toate că ne despărţeau două odăi, îi auzeam fiecare cuvânt căci în Indiile Occidentale casele au pereţii foarte subţiri, aşa că urletele ei de lup turbat răzbăteau uşor până la mine.

  „Viaţa asta, exclamai eu în cele din urmă, e un iad! În cotloanele cele mai de fund ale Gheenei e de bună seamă acelaşi aer şi răsună aceleaşi urlete. Am dreptul, dacă pot, să mă eliberez din infern. Chinurile acestei stări ucigătoare nu par să mai aibă sfârşit. Nu mi-e teamă de focul cel veşnic care înspăimântă pe fanatic, nu poate exista un viitor mai rău decât zilele acestea şi am decis să mă întorc îndată la Dumnezeu!”

  Spunând aceste cuvinte, îngenuncheai să deschid lada în care aveam două pistoale încărcate. Voiam să-mi pun capăt zilelor, dar gândul ăsta nu ţinu decât o clipă, căci nu eram nebun şi criza de neţărmurită de deznădejde ce stârnise în mine dorinţa şi planul de a mă nimici dispăru pe dată.

  Un vânt răcoros, venit din Europa, suflă peste ocean şi intră pe fereastra deschisă; vijelia izbucni; şuvoaiele se dezlănţuiră, tunetele bubuiră, fulgerele spintecară cerul şi aerul se răcori. Atunci am luat o hotărâre. Plimbându-mă prin grădina umedă, pe sub portocalii, rodii şi ananaşii care picurau udaţi de furtună, în timp ce zorile strălucitoare ale tropicelor mijeau în jurul meu, am chibzuit îndelung. Am chibzuit astfel, Jane – şi ascultă acum, căci înţelepciunea cea adevărată m-a mângâiat în ceasul de-atunci şi mi-a arătat calea cea dreaptă.

  Vântul blând venit din Europa şopotea încă prin frunzele înviorate şi Atlanticul îşi rostogolea cu vuiet talazurile dezlănţuite. Inima mea de multă vreme uscată şi arsă se-nsufleţi în clipa aceea şi sânge viu năvăli iarăşi către ea – fiinţa mea râvnea reînnoire, sufletul mi-era însetat de-o sorbitură curată. Am simţit cum îmi reînvie speranţa şi mi-am dat seama că regenerarea mea e cu putinţă. De sub o arcadă înflorită din capătul grădinii, am privit peste întinsul de apă mai albastru decât cerul: lumea veche se afla dincolo; planuri limpezi mi s-au înfăţişat astfel: „Întoarce-te în Europa, zise Speranţa. Acolo nu se ştie că ai un nume pătat şi că târăşti după tine o povară. Poţi să duci nebuna în Anglia şi s-o închizi la Thornfield, ai să iei toate măsurile ca să nu se afle nimic şi-ai să-i dai toate îngrijirile trebuincioase; apoi o să călătoreşti cât vei vrea şi o să ai orice legături îţi doreşti. Femeia aceasta şi-a bătut joc de îndelungata-ţi dragoste, ţi-a mânjit numele, ţi-a pângărit onoarea, ţi-ai putut da seama că nu-i soţia ta şi nici tu nu eşti soţul ei. Ai tratat-o cum cere starea ei şi ai făcut tot ce-ţi cerură Dumnezeu şi oamenii. Identitatea ei, legătura ei cu tine, îngroapă-le în uitare; eşti sortit să nu le împărtăşeşti nimănui. Pune-o în siguranţă, dă-i tot ce are nevoie, acoperă-i cu un văl de taină degradarea şi părăseşte-o.”

  Făcui întocmai. Tata şi frate-meu nu suflaseră nici un cuvânt despre căsătoria mea, fiindcă chiar din scrisoarea în care le anunţam că mă însurasem – întrucât începusem să fiu scârbit şi după câte aflasem despre starea şi caracterul familiei Berthei Mason, vedeam înaintea mea un viitor ce mă îngrozea – îi rugasem să păstreze taina. Foarte curând, cea pe care tata mi-o alesese ca tovarăşă de viaţă ajunsese să se poarte cu atâta ticăloşie, încât el ar fi roşit dacă ar fi trebuit s-o recunoască drept nora lui. Departe de a dori deci să facă cunoscută această căsătorie, a pus aceeaşi grijă ca şi mine în a o ascunde.

  Am dus-o deci în Anglia; a fost o călătorie înfiorătoare cu un asemenea monstru pe vas. Am simţit o mare uşurare când am ajuns la Thornfield şi am instalat-o în odaia de la catul al treilea, devenită de atunci vizuina unei adevărate fiare sălbatice – celula unui demon. Cu oarecare greutate am izbutit să-i găsesc o îngrijitoare, fiindcă era nevoie de cineva în care să pot avea absolută încredere, căci altminteri furiile nebunei ar fi făcut ca taina să fie descoperită; bolnava avea zile şi chiar săptămâni de luciditate pe care le folosea să mă batjocorească, în cele din urmă am găsit, la Grimsby Retreat, pe Grace Poole. Ea şi doctorul Carter (cel care l-a pansat pe Mason în noaptea când nebuna s-a năpustit asupra lui şi l-a înjunghiat) sunt singurii care-mi cunosc taina. Doamna Fairfax a bănuit poate ceva, dar n-a putut afla nimic precis. Grace s-a dovedit în general un bun paznic, dar, din nefericire, de câteva ori paza ei a dat greş, în bună parte din pricina unui nărav de care nu se poate lecui şi care se datoreşte probabil meseriei ei obositoare. Nebuna e răutăcioasă şi vicleană în acelaşi timp; niciodată n-a scăpat prilejul de-a trage foloase de pe urma greşelilor paznicei, o dată ca să ascundă cuţitul cu care şi-a înjunghiat fratele şi de două ori ca să pună mâna pe cheia odăii ei şi să iasă în timpul nopţii. Prima oară a încercat să mă ardă de viu în patul meu, a doua oară a venit la tine, ca un strigoi. Mulţumesc providenţei că a vegheat asupra ta şi a îngăduit ca furia Berthei să se verse numai asupra vălului tău, care poate-i aducea nedesluşit aminte de zilele când ea însăşi se decise să fie mireasă. Mă cutremur când mă gândesc la ce s-ar fi putut întâmpla. Îmi îngheaţă sângele în vine când îmi aduc aminte de făptura care s-a năpustit asupra mea azi dimineaţă şi care şi-a plecat chipul vânăt şi roşu deasupra cuibului porumbiţei mele.

  — Şi ce aţi făcut, domnule, întrebai eu în pauza care urmă. Ce-aţi făcut, după ce v-aţi adus soţia aici? Unde aţi plecat?

  — Ce-am făcut, Jane? M-am transformat într-un fel de argint viu. Unde m-am dus? Am călătorit la fel ca jidovul rătăcitor. Am colindat tot continentul şi-am rătăcit prin toate ţările. Dorinţa şi ţinta mea era să găsesc o femeie bună, deşteaptă, vrednică de a fi iubită şi care să fie exact opusul turbatei lăsate la Thornfield.

  — Dar nu vă puteaţi însura, domnule.

  — Eram hotărât s-o fac şi încredinţat că pot şi am dreptul. Nu mă gândeam s-o înşel, aşa cum te-am înşelat pe tine. Voiam să-mi spun fără ocolişuri povestea vieţii mele şi să-mi fac propunerea în mod deschis. Mi se părea atât de firesc ca toată lumea să mă socotească liber să iubesc şi să fiu iubit, încât nu m-am îndoit o clipă că voi găsi femeia care să mă înţeleagă şi să mă accepte, cu tot blestemul ce apasă asupră-mi.

  — Şi atunci, domnule?

  — De câte ori pui întrebări, Jane, mă faci să zâmbesc. Deschizi ochii ca o pasăre speriată şi din când în când te frămânţi ca şi cum răspunsurile n-ar veni destul de repede şi ai vrea să citeşti de-a dreptul în inimă. Dar înainte de a urma, explică-mi ce vrei să spui prin acest: „Şi atunci, domnule?” Deseori repeţi vorbele astea şi de fiecare dată, nu ştiu din ce pricină, mă simt îndemnat să vorbesc fără sfârşit.

  — Vreau să spun: şi după aceea? Ce-aţi făcut? Ce-a urmat?

  — Mai precis: ce anume vrei să ştii?

  — Dacă aţi găsit femeia care să vă placă, dacă i-aţi propus să vă ia de bărbat şi ce-a răspuns.

  — Pot spune dacă am găsit pe cea care să mă placă şi dacă i-am cerut să mă ia de bărbat; ce mi-a răspuns, rămâne însă – ori – în calea destinului. Zece ani în şir am rătăcit prin lumea largă, locuind când într-o capitală, când într-alta, uneori la Petersburg, cel mai adesea la Paris, din când în când la Roma, Neapole şi Florenţa. Soarta îmi dăduse bani din belşug şi un nume cu faimă. Puteam să-mi aleg societatea: mi-erau deschise toate uşile. Am căutat femeia visurilor mele printre lady-ele engleze, contesele franceze, senioritele italiene şi baronesele germane. N-am găsit-o. Erau clipe când credeam că prind o privire, disting un glas sau zăresc o siluetă menită să întruchipeze visul meu, dar eram repede dezamăgit. Să nu-ţi închipui că eu căutam o fiinţă fără cusur. Căutam numai harul după care jinduiam – antipodul creolei. Am căutat zadarnic. Nu găseam nici o singură fiinţă pe care să fi fost ispitit s-o cer în căsătorie eu – cel ce cunoşteam primejdiile, ororile şi suferinţele legate de o căsnicie nepotrivită. Dezamăgirea mă făcu să-mi pierd liniştea – încercai să mi-o regăsesc în petreceri, dar nu în desfrâu. Desfrâul l-am urât şi-l urăsc. Acesta era cusurul de căpetenie al Mesalinei mele indiene. Scârba mea adâncă faţă de orgii şi de ea îmi stânjenea adesea plăcerile. Toate petrecerile care începeau să semene a orgii, păreau că mă apropie de ea şi de metehnele ei. Şi atunci fugeam.

  Totuşi, nu puteam trăi singur; am încercat atunci tovărăşia amantelor. Cea dintâi pe care am ales-o a fost Celine Varens – încă una din greşelile care fac pe un bărbat să-i fie silă de el însuşi, când şi le aminteşte. Ştii cine era femeia asta şi cum s-a sfârşit legătura noastră. A avut două urmaşe: o italiancă, Giacinta, şi o nemţoaică, Clara. Amândouă treceau drept femei deosebit de frumoase. Dar după câteva săptămâni, ce preţ mai avea frumuseţea lor pentru mine? Giacinta era destrăbălată şi violentă; după trei luni m-am săturat de ea. Clara era cinstită şi blândă, dar greoaie, rece, proastă. Era tare departe de gustul meu. Mi-a părut foarte bine că pot scăpa de ea în mod cuviincios, dându-i o sumă cu care să-şi asigure un trai liniştit. Dar, Jane, citesc în clipa asta pe chipul tău că n-ai de loc o părere bună despre mine. Mă crezi un ticălos lipsit de orice principii şi simţăminte, nu-i aşa?

  — Într-adevăr, domnule, nu vă mai admir atât de mult ca altădată. Nu v-aţi gândit că-i urât să trăiţi aşa, când cu o amantă, când cu alta? Vă aud vorbind despre asta ca despre ceva foarte firesc.

  — Aşa am trăit, dar nu mi-a plăcut. Era o viaţă abjectă şi niciodată n-aş mai putea-o reîncepe. A întreţine o amantă e la fel de ruşinos cu a-ţi cumpăra o sclavă; amândouă îţi sunt inferioare, adesea prin naştere, totdeauna prin situaţie şi e degradant să trăieşti în strânsă intimitate cu inferiorii. Acum nu mai pot îndura amintirea clipelor petrecute cu Céline, Giacinta şi Clara.

  Simţii cât de mult adevăr cuprindeau aceste cuvinte; îmi dădui scama că dacă aş ajunge să uit de mine şi de toate principiile înrădăcinate cândva în fiinţa mea, dacă, sub un pretext oarecare, îmboldită de vreo ispită, aş deveni urmaşa acelor femei nenorocite, într-o zi el m-ar privi cu acelaşi dispreţ cu care le acoperea acum memoria. N-am pomenit nimic despre această convingere a mea: era de ajuns c-o aveam; mi-am ferecat-o în inimă, ca să-mi poată fi de ajutor în clipa marii încercări.

  — Ei, Jane, de ce nu-mi spui: „Şi atunci, domnule?”, fiindcă n-am sfârşit încă. Ai o figură gravă. Văd că iar ai ceva împotriva mea. Dar să ne întoarcem la subiectul nostru. În ianuarie trecut, după ce-am scăpat de toate iubitele mele, cu sufletul înăcrit şi înăsprit de o viaţă rătăcitoare, singuratică şi fără sens, ros de dezamăgire, cu păreri proaste despre bărbaţi, dar mai ales despre femei (căci începeam să cred că femeile deştepte, credincioase şi iubitoare nu există decât în basme), m-am întors în Anglia, chemat de treburi.

  Într-o seară geroasă de iarnă, eram călare prin apropierea Thornfieldului. Loc blestemat! Nu mă aşteptam să găsesc aici nici linişte, nici mulţumire. Deodată am zărit o făptură mică stând singură şi liniştită pe o moviliţă. Trecui pe lângă ea cu tot atâta nepăsare ca şi pe dinaintea sălciei retezate de pe partea cealaltă a drumului; nici o clipă n-am prevăzut ce-avea să însemne făptura aceea pentru mine; nimic dinăuntrul meu nu o credea stăpânul vieţii mele, geniul meu bun ci geniul meu rău care aştepta acolo într-o modestă deghizare.

  Nu mi-am dat seama de asta nici chiar atunci când, după căderea lui Mesrour, ea a venit la mine şi mi-a oferit cu gravitate ajutor. Făptură copilărească şi firavă! Mi se părea că un cânepar s-a lăsat la picioarele mele şi mi-a propus să mă poarte pe aripioarele lui plăpânde. Am fost morocănos, dar nu s-a depărtat; a rămas lângă mine cu o stăruinţă ciudată, m-a privit şi mi-a vorbit cu un fel de autoritate. Trebuia să fiu ajutat, ajutat de mâna ei; şi ajutat am fost.

  Când mă sprijinii pe acel umăr firav, ceva nou, o sevă proaspătă păru că mi se răspândeşte în trup. Fu o fericire pentru mine să ştiu că acea micuţă zână a vântului făcea parte din casa mea. Dacă n-ar fi fost aşa, n-aş fi putut, fără o adâncă părere de rău, s-o las să plece şi să piară îndărătul tufişurilor. În seara aceea te-am auzit când te-ai înapoiat acasă, Jane; de bună seamă, nu-ţi închipuiai că mă gândesc la tine şi că pândeam clipa când să te pot zări. A doua zi te-am observat vreme de o jumătate de ceas – stând tot aşa, ascuns – pe când te jucai cu Adčle pe coridor. Îmi amintesc că în ziua aceea ningea şi nu puteai ieşi; eram în odaia mea şi lăsasem uşa întredeschisă: puteam vedea şi auzi tot. S-ar fi putut spune că toată atenţia ta era concentrată asupra Adčlei, dar vedeam bine că gândurile-ţi sunt aiurea şi totuşi, micuţă Jane, erai răbdătoare cu ea; multă vreme i-ai vorbit şi te-ai ocupat de bietul copil. Când, în sfârşit, Adčle s-a despărţit de tine, ai căzut într-o adâncă reverie şi ai început să te plimbi cu paşi rari de-a lungul coridorului. Treceai din când în când pe dinaintea unei ferestre, priveai zăpada care se cernea deasă, ascultai suspinele vântului şi continuai să păşeşti agale şi să visezi. Îmi închipui că vedeniile tale nu erau întunecate, căci în ziua aceea lumina blândă a ochilor tăi arăta că gândurile nu-ţi sunt negre, nici amare; privirea ta trăda nu meditaţie tristă şi melancolie, ci mai degrabă acele frumoase vise ale tinereţii ce se nasc atunci când elanul ei urmează, pe aripi hotărâte, zborul nădejdii în cele mai de sus tării ale cerului. Glasul doamnei Fairfax, care vorbea cu o slujnică pe sală, te-a trezit; ai zâmbit atât de ciudat… Janet! Era mult bun-simţ şi fineţe în zâmbetul tău. Părea că spune: „Vedeniile mele sunt frumoase, dar nu trebuie sa uit că sunt cu totul ireale; minte mea a născocit un trandafir, un rai verde şi înflorit, dar ştiu că trebuie să-mi croiesc drumul pe o potecă grea şi să înfrunt furtunile negre ce se adună în juru-mi”. Atunci ai coborât şi ai cerut doamnei Fairfax să-ţi dea să faci nu mai ştiu ce; cred că erau socotelile săptămânale ale casei, sau cam aşa ceva. Eram supărat pe tine, fiindcă plecaseşi din raza vederii mele.

  Am aşteptat cu nerăbdare seara, pentru că atunci te puteam chema lângă mine. Bănuiam că ai o fire neobişnuită, nouă pentru mine, şi doream s-o cercetez mai adânc şi s-o cunosc mai bine. Ai intrat în odaie cu o înfăţişare sfioasă şi independentă în acelaşi timp, erai îmbrăcată simplu, aşa ca astăzi. Te-am făcut să vorbeşti, şi după puţină vreme mi-ai părut plină de contraste ciudate. Felul cum te îmbrăcai, manierele, erau încorsetate de o disciplină aspră, înfăţişarea ta era rezervată şi arăta un suflet delicat, dar totodată neobişnuit cu societatea şi totdeauna înfricoşat să nu facă o greşeală sau să spună o prostie. Dar când îţi vorbea cineva, te uitai la el cu ochi pătrunzători, îndrăzneţi şi plini de căldură. În fiecare privire a ta era forţă şi iscusinţă. Când încercam să te pun în încurcătură cu vreo întrebare, găseai totdeauna un răspuns ager.

  S-ar părea că în curând te-ai obişnuit cu mine; după câte cred eu, Jane, simţeai că între tine şi tristul şi mohorâtul tău stăpân există o simpatie, căci am fost uimit văzând cu câtă iuţeală o siguranţă calmă ţi-a domolit firea. Oricât de mohorât aş fi fost, tu nu arătai nici uimire, nici teamă, nici plictiseală, nici neplăcere faţă de firea mea morocănoasă; te mulţumeai să mă cercetezi şi, din când în când, te vedeam zâmbind cu un farmec atât de simplu şi cuminte că nici nu-l pot descrie. Ceea ce observam mă făcea fericit şi-mi stârnea curiozitatea. Îmi plăcea tot ce vedeam şi doream să văd şi mai mult. Totuşi, te-am ţinut multă vreme la distanţă şi nu ţi-am căutat decât rareori tovărăşia. Eram un epicurean intelectual şi doream să prelungesc plăcerea acestei cunoştinţi noi şi aţâţătoare! Apoi m-am temut că, umblând prea rar cu floarea mea, o să-i văd strălucirea veştejindu-se şi farmecul dulce al prospeţimii risipindu-se. Pe atunci nu ştiam că nu-i o înflorire trecătoare şi că-şi păstrează fără încetare strălucirea, ca şi când ar fi fost şlefuită într-un diamant ce nu se sfarmă. Doream de asemenea să ştiu dacă m-ai căuta, în ziua când te-aş ocoli; n-ai făcut-o şi ai stat în sala de studii tot atât de liniştită, ca pupitrul şi şevaletul. Dacă te întâlneam din întâmplare, treceai pe lângă mine salutându-mă uşor, atât cât impunea respectul cuvenit mie.

  În tot acest timp erai de obicei gânditoare; nu păreai tristă, căci nu sufereai, dar inima nu-ţi era uşoară, fiindcă prezentul nu-ţi oferea nici o bucurie, iar viitorul doar slabe nădejdi. Mă întrebam ce gândeşti despre mine, şi chiar dacă măcar te gândeşti vreodată la mine. Ca să aflu, am început iar să te observ. Când stam de vorbă, era ceva fericit în privirea ta, iar în purtările tale, ceva ce arăta mulţumire. Am văzut că eşti o fată prietenoasă. Tăcerea camerei de studiu şi monotonia vieţii te făcuse tristă. M-am lăsat purtat de încântarea de a fi bun cu tine: bunătatea ţi-a trezit emoţia, chipul ţi s-a îmblânzit şi glasul a devenit mângâietor. Îmi plăcea să-mi aud numele rostit cu recunoştinţă şi bucurie de buzele tale şi când ne întâlneam întâmplător, când mă priveai, în gesturile tale se arăta o şovăială ciudată, ochii trădau puţină îndoială şi o uşoară tulburare. Nu ştiam încotro mă vor împinge toanele mele şi mă întrebam dacă voi juca rolul stăpânului aspru ori al prietenului binevoitor şi blând. Ţineam prea mult la tine, Jane, şi nu mai puteam face pe stăpânul. Când îţi întindeam prieteneşte mâna, pe chipul tău tineresc înflorea atâta lumină şi fericire, încât deseori îmi venea foarte greu să nu mă reped şi să te strâng la piept.

  — Nu-mi vorbiţi de zilele acelea, domnule, îl întrerupsei eu, ştergându-mi pe furiş o lacrimă.

  Cuvintele lui mă torturau. Ştiam ce am de făcut şi încă foarte curând. Toate amintirile şi destăinuirile sentimentelor domnului Rochester nu făceau decât să-mi îngreuneze şi mai mult îndeplinirea datoriei.

  — Nu, Jane, reluă el. De ce să zăbovim asupra trecutului, când prezentul e mult mai sigur şi viitorul mai frumos?

  Tresării, auzind asemenea cuvinte trufaşe.

  — Acum înţelegi cum stau lucrurile, nu-i aşa? Urmă, după ce jumătate din adolescenţă şi din tinereţe s-a scurs într-o suferinţă de nedescris, iar restul într-o dureroasă singurătate, am găsit, în sfârşit, pe aceea pe care o pot iubi din tot sufletul. Te-am găsit. Te iubesc, eşti tot ce-i mai bun în mine, îngerul meu ocrotitor. Sunt legat de tine printr-o dragoste uriaşă. Te socotesc bună, iubitoare, înzestrată cu multe însuşiri; în inima mea s-a născut o patimă trainică pentru tine. Ea mă mână spre tine, te atrage spre mine, ne înlănţuie vieţile; flacăra ei curată şi puternică ne topeşte pe amândoi într-o singură făptură. Simţeam şi ştiam tot ce-ţi spun, acum şi de aceea m-am hotărât să mă căsătoresc cu tine. Cine-mi spune că am o soţie, mă batjocoreşte zadarnic. Acum ştii că n-am decât un diavol hâd. Am greşit încercând să te înşel; dar mă temeam de încăpăţânarea ta şi de prejudecăţile pe care le ai încă din copilărie. Voiam să fii a mea înainte de a risca această mărturisire. Era o laşitate din partea mea; ar fi trebuit să mă adresez de la început nobleţei şi mărinimiei tale, aşa cum fac acum; ar fi trebuit să-ţi povestesc viaţa mea de supliciu, să-ţi spun că mi-e foame şi mi-e sete de un trai mai nobil, mai înălţător, să-ţi arăt nu hotărârea mea – cuvântul acesta e prea slab – ci patima mea neînfrântă de a iubi sincer şi de-a fi credincios, când sunt iubit sincer şi cu credinţă. Atunci ţi-aş fi cerut să primeşti cuviinţa mea şi să mi-o dai pe a ta. Fă-o acum, Jane.

  Urmă o clipă de tăcere.

  — De ce taci, Jane?

  Eram pusă la o cumplită încercare: o mână de fier înroşit îmi răscolea măruntaiele. Clipă cumplită, plină de zbucium, de negură, de clocot! Nici o făptură omenească nu putea dori să fie iubită mai frumos decât eram eu. Îl adoram pe cel care mă iubea astfel şi totuşi trebuia să renunţ şi la dragostea şi la idolul meu. Un singur cuvânt înfricoşător închidea în el toată datoria mea neîdurată: „Despărţire!”

  — Jane, înţelegi ce-ţi cer, spune-mi doar: „O să fiu a dumitale, domnule Rochester”.

  — Nu voi fi a dumneavoastră, domnule Rochester. Urmă o nouă tăcere lungă.

  — Jane!

  — Reluă el cu o blândeţe ce-mi sfâşia inima şi îmi strecura în sânge o groază care mă făcea rece ca gheaţa, fiindcă sub acel glas liniştit simţeam zvâcnirile leului, Jane, vrei să mă laşi s-apuc pe o cale, iar tu să alegi alta?

  — Da.

  — Jane, reluă iar (aplecându-se spre mine şi sărutându-mă) tot mai vrei să faci aşa?

  — Da.

  — Şi acum? Urmă el, sărutându-mi cu duioşie fruntea şi obrajii.

  — Da, exclamai eu, desfăcându-mă repede din îmbrăţişarea lui.

  — Oh, Jane, eşti crudă! Eşti – eşti rea! Doar n-ar fi un păcat să mă iubeşti.

  — Ar fi un păcat să vă ascult.

  O expresie sălbatică făcu să i se ridice sprâncenele şi să i se crispeze obrazul. Se sculă, dar mai izbuti să se stăpânească. Îmi sprijinii mâna de spătarul scaunului. Mi-era teamă, tremuram, dar hotărârea mea era luată.

  — O clipă, Jane. După ce vei fi plecat, aruncă o privire asupra oribilei mele vieţi. Toată fericirea mea va dispărea o dată cu tine. Ce-mi rămâne de făcut? N-am tovarăşă decât pe nebuna de sus: e ca şi când mi-ai arăta un leş din cimitir. Ce să fac, Jane? Încotro să mă îndrept, ca să-mi găsesc o tovarăşă? Unde să aflu nădejdea?

  — Faceţi ca mine: păstraţi încrederea în Dumnezeii şi în voi înşivă: în viaţa de apoi. Nu pierdeţi speranţa că ne vom întâlni acolo.

  — Aşadar, nu vrei să te îndupleci?

  — Nu.

  — Atunci mă osândeşti să trăiesc ca un nenorocit, să mor ca un blestemat?

  Ridicase glasul.

  — Vă sfătuiesc să trăiţi fără păcat şi vă doresc o moarte liniştită.

  — Îmi smulgi dragostea şi nevinovăţia? Mă zvârli îndărăt în ghearele destrăbălării şi îmi propui desfrâul drept orice îndeletnicire?

  — Nu, domnule Rochester, nu vă osândesc la soarta asta, după cum nu mă osândesc nici pe mine. Şi eu, şi dumneavoastră suntem născuţi să îndurăm şi să luptăm; supuneţi-vă, fără să cârtiţi. Mă veţi uita cu mult înainte de-a vă uita eu.

  — Dacă-mi vorbeşti astfel, înseamnă că mă socoteşti un mincinos: îmi pătezi onoarea. Ţi-am afirmat că nu mă voi schimba niciodată, şi tu-mi spui de la obraz că o să mă schimb curând. Purtarea ta arată cât de greşit judeci şi ce păreri eronate ai! E mai bine să arunci deznădejdea asupra unuia dintre semenii tăi, decât să calci o biată lege omenească, atunci când nimeni n-ar suferi din pricina asta? Tu n-ai nici rude, nici prieteni pe care să-ţi fie teamă c-ai să jigneşti, rămânând cu mine.

  Era adevărat. Şi pe când vorbea, Judecata şi Conştiinţa mă trădară şi se întoarseră împotriva mea strigându-mi că sunt o criminală, dacă-l resping. Vorbeau aproape tot atât de tare ca şi Simţirea, şi toate împreună strigau sălbatic: „Oh! Înduplecă-te, înduplecă-te! Gândeşte-te la suferinţa lui, gândeşte-te la primejdia ce-l pândeşte! Uită-te în ce stare îl părăseşti! Aminteşte-ţi de firea lui aprigă, gândeşte-te la urmările deznădejdii lui; mângâie-l, scapă-l, iubeşte-l! Spune-i că-l iubeşti şi că vei fi a lui. Cui îi pasă de tine? Cine să fie jignit sau mâhnit de ce faci tu?”

  Şi totuşi răspunsul a fost neînduplecat: „Mie îmi pasă de mine. Cu cât sunt mai singură, mai lipsită de prieteni şi de sprijin, cu atât trebuie să mă respect mai mult. Voi păstra legile date de Dumnezeu şi sfinţite de om; voi rămâne credincioasă învăţăturilor pe care le-am căpătat când eram cu mintea întreagă, nu nebună ca acum. Legile şi învăţăturile nu ne-au fost date pentru zilele senine. Au fost făurite pentru clipe cum este cea de faţă, când inima şi sufletul se răzvrătesc împotriva străşniciei lor. Sunt aspre, dar vor rămâne neînfrânte. Dacă le-aş putea urma calea după bunul meu plac, ce preţ ar mai avea? Totdeauna am crezut că sunt de mare preţ, iar dacă n-o mai pot crede acum, asta-i pentru că sunt smintită de-a binelea. Pentru că prin vine îmi curge foc, iar inima îmi bate prea repede ca să-i mai pot potoli bătăile. În acest ceas de încercare trebuie să mă ţin de părerile mai vechi, de hotărârile luate dinainte şi pe acest tărâm trainic o să-mi apăs cu nădejde piciorul!”

  Aşa şi făcui. Domnul Rochester mă privi şi-mi ghici numaidecât gândul. Se înfurie grozav şi, fără să-i pese de urmări, se lăsă târât de mânia lui. Străbătu odaia, îmi luă braţul şi mă cuprinse de mijloc. Părea că mă înghite cu privirea lui înflăcărată: fiziceşte mă simţeam neputincioasă ca un pui, pradă căldurii unui cuptor încins, dar mai eram stăpână pe sufletul meu şi încercam sentimentul unei mari seninătăţi. Din fericire, sufletul are un tălmaci, care adesea nu-şi dă seama de ce face, dar care e totdeauna credincios: ochii. Ai mei se îndreptară spre obrazul sălbăticit al domnului Rochester şi oftai fără să vreau; strânsoarea lui era dureroasă, iar puterile mele aproape sleite.

  — Niciodată, zise el scrâşnind din dinţi, niciodată n-am văzut o fiinţă atât de slabă şi atât de greu de îmblânzit. E în mâinile mele ca o trestie plăpândă! Urmă el, scuturându-mă cu putere. Aş putea-o îndoi cu un singur deget; dar ce-aş folosi dacă aş face-o, dacă aş smulge-o din rădăcini, dacă aş călca-o în picioare? Priviţi ochii aceştia, priviţi făptura asta hotărâtă, sălbatică şi liberă, a cărei privire parcă mă sfidează nu numai cu îndrăzneală, ci cu siguranţa unui sobru triumf! Chiar dacă aş avea în stăpânire colivia, tot n-aş putea fi stăpân pe gingaşa pasăre sălbatică! Dacă aş sfărâma şubreda închisoare n-aş face decât să dau libertate captivei. Aş putea cuceri cuibul; dar cea care-l locuieşte ar zbura spre înalt, înainte ca eu să pun stăpânire pe locuinţa ei deplină. Dar eu pe tine te vreau, suflet plin de voinţă şi tărie, de virtute şi curăţenie, pe tine şi nu doar învelişul tău fragil. Dacă ai vrea, ai putea să zbori în voie către mine şi să te adăposteşti la inima mea: dar dacă ai fi înşfăcată cu silnicie, asemeni unui duh neprihănit, ai scăpa îmbrăţişărilor mele, şi-ai pieri înainte de a-ţi fi putut respira parfumul. Oh! Vino, Jane, vino!

  Rostind aceste cuvinte, îmi dădu drumul din strânsoare şi se mulţumi să mă privească. Era mult mai greu să ţin piept acelei priviri decât pasionatei îmbrăţişări: dar acum numai o neroadă s-ar fi dat bătută. Îl sfidasem şi-i înfrânsesem mânia; acum trebuia să-i suport durerea. Mă îndreptai spre uşă.

  — Pleci, Jane?

  — Da, domnule, plec.

  — Mă părăseşti? Şi n-o să te mai întorci? Nu vrei să fii sprijinitorul şi mântuitorul meu? Dragostea mea adâncă, sfâşietoarea mea suferinţă, rugăminţile mele fierbinţi, toate astea nu înseamnă nimic pentru tine?

  Ce nesfârşită durere era în glasul lui! Cât de greu mi-a fost să repet cu tărie:

  — Plec.

  — Jane!

  — Domnule Rochester!

  — Pleacă, atunci – mă învoiesc. Dar nu uita că mă laşi aici pradă durerii. Urcă-te în odaia ta; cântăreşte tot ce ţi-am spus, Jane; aruncă o privire asupra suferinţelor mele şi gândeşte-te la mine.

  Făcu doi paşi şi se trânti cu faţa-n jos pe sofa.

  — Oh! Jane! Exclamă el, într-o izbucnire dureroasă. Oh! Jane! Nădejdea mea, dragostea mea, viaţa mea!

  Auzii atunci un hohot de plâns puternic şi zguduitor.

  Ajunsesem la uşă, dar m-am întors; eram tot atât de hotărâtă să rămân, precât fusesem de hotărâtă să plec. Îngenuncheai lângă el; îi ridicai obrazul de pe pernă şi-l întorsei spre mine; îl sărutai, îi mângâiai părul.

  — Dumnezeu să te binecuvânteze, stăpânul meu drag! Exclamai eu. Dumnezeu să te păzească de suferinţi şi de rele, să te călăuzească, să te mângâie şi să te răsplătească pentru bunătatea ta faţă de mine.

  — Dragostea micuţei mele Jane ar fi fost cea mai împărătească răsplată, răspunse el. Fără ea, inima mi-e pe veci sfărâmată. Dar Jane îmi va dărui dragostea ci; da, mi-o va dărui cu generozitate şi nobleţe.

  Sângele îi năvăli în obraz şi ochii îi străluceau: se ridică şi întinse braţele; dar scăpai din strânsoarea lui şi părăsii numaidecât odaia.

  „Rămas bun!” strigă Inima mea. „Adio pentru totdeauna!” adăugă Deznădejdea.

  În noaptea aceea nici nu m-am gândit să dorm, dar îndată ce mă culcai, căzui într-un somn greu. Şi în vis îmi reveniră anii copilăriei: se făcea că mă aflam în odaia roşie de la Gateshead, că noaptea era întunecoasă şi mintea mea pradă unei spaime ciudate. Mi se părea că luminiţa care cu mulţi ani în urmă mă făcuse să leşin de frică se prelinsese în sus pe perete şi tremura în mijlocul tavanului întunecat. Înălţai capul să privesc: tavanul se prefăcu în nori deşi şi înalţi, străbătuţi de-o lumină asemenea celei pe care-o dă luna când răzbate din ceaţă. Aşteptam răsăritul lunii cu cea mai ciudată nelinişte, ca şi cum pe discul ei roşu ar fi urmat să fie scrisă vreo hotărâre a soartei. Iar luna ţâşni brusc dintre nori, aşa cum nu mai făcuse niciodată, de când e lumea. La început am zărit o mână care ieşea din cutele negre ale cerului şi le da deoparte; apoi am văzut în locul lunii un chip omenesc ce se desluşea, alb, pe un fond de azur şi-şi pleca nobila frunte spre părtinit. Mă privi cu nesaţ şi în sfârşit îmi vorbi. Deşi glasul venea de la mari depărtări, îl auzii limpede vorbind inimii, mele:

  — Fugi de ispită, fata mea.”

  — Da, mamă, aşa voi face.”

  La fel am răspuns când m-am trezit din acest vis ce semăna a transă. Era încă întuneric; dar nopţile de iulie sunt scurte şi zorii se arată repede după miezul nopţii. „Trebuie să încep cât mai devreme, ca să duc la bun sfârşit sarcina pe care-o am de îndeplinit”, mă gândii eu.

  Mă sculai. Eram îmbrăcată, căci nu-mi scosesem decât pantofii. Luai dintr-unul din sertare puţine albituri, o brăţară şi un inel. Căutându-le, degetele mele dădură de mărgăritarele unui colan pe care cu câteva zile mai înainte domnul Rochester mă silise să-l primesc. Îl lăsai; nu era al meu: era al unei logodnice închipuite, care se destrămase în văzduh.

  Din celelalte lucruri, am făcut o legătură, am pus în buzunar portofelul meu cu cei douăzeci de şilingi (era tot ce aveam), mi-am legat şalul la spate şi pălăria de gât, mi-am luat legătura şi pantofii, pe care nu voiam încă să-i încalţ, şi am ieşit din odaie. „Adio, bună doamnă Fairfax!” şoptii eu, strecurându-mă pe lângă uşa ei. „Adio, mica şi scumpa mea Adčle!”-spusei, aruncând o privire spre odaia copilei. Nu puteam intra s-o sărut, căci trebuia să scap de supravegherea unei foarte agere urechi care poate asculta.

  Aş fi vrut să trec pe dinaintea odăii domnului Rochester fără să mă opresc, dar când fui în faţa uşii sale, simţii că bătăile inimii încetaseră şi fui silită să aştept puţin. Nici el nu dormea: umbla zbuciumat de la un capăt la celălalt al odăii şi ofta mereu. Dacă aş fi vrut, în odaia aceea ar fi existat un rai pentru mine, cel puţin un rai trecător; n-aveam decât să intru şi să spun: „Domnule Rochester, vă voi iubi şi voi rămâne cu dumneavoastră până la moarte”, şi atunci spre buzele mele ar fi ţâşnit un izvor plin de desfătări. Chibzuii o clipă.

  Acest stăpân plin de bunătate, care nu poate dormi, aşteaptă cu nerăbdare să se lumineze de ziuă. Mâine dimineaţă va trimite după mine, dar eu voi fi plecată. Mă va căuta, dar mă va căuta zadarnic; se va simţi părăsit, va vedea că nu i-am primit dragostea, va suferi şi va fi, poate, cuprins de deznădejde.

  Mă gândii la toate astea şi era cât pe aci să pun mâna pe clanţă, dar mă dădui repede înapoi şi mă strecurai mai departe. Coborâi mâhnită scara. Ştiam ce am de făcut şi o făceam fără să mă mai gândesc. Căutai în bucătărie cheia uşii de alături, puţin untdelemn şi o pană ca să ung cheia şi broasca; luai pâine şi apă, căci poate aveam de făcut un drum lung şi nu voiam să-mi pierd puterile, şi aşa împuţinate în ultima vreme. Făcui totul fără cel mai mic zgomot. Deschisei uşa, ieşii şi o închisei încet în urma mea. Începuse să mijească de ziuă. Porţile cele mari erau încuiate; din fericire, portiţa dintr-una din ele nu era închisă decât cu zăvorul; ieşii pe-acolo şi trăsei zăvorul. Acum eram afară din Thornfield.

  La o milă depărtare, dincolo de ogoare, se întindea drumul ce ducea în direcţia contrarie Millcote-ului: nu-l străbătusem niciodată, dar îl văzusem adesea şi mă întrebai încotro duce; într-acolo îmi îndreptai paşii. Nu trebuia să stau pe gânduri, nu trebuia să mai privesc nici înapoi, nici înainte. Nu trebuia să mă mai gândesc nici la trecut, nici la viitor.

  Primul era o pagină plină de dulceaţă cerească şi de o tristeţe ucigătoare totodată; un singur rând dacă aş citi, ar fi de ajuns ca să-mi frângă curajul şi să-mi topească energia. Cel din urmă era un pustiu îngrozitor, ca lumea după potop.

  Până la răsăritul soarelui mersei de-a lungul ţarinelor, gardurilor vii şi potecilor. Cred că era o dimineaţă frumoasă de vară. Pantofii pe care-i încălţasem după ce părăsisem casa se umeziră curând de rouă. Dar eu nu priveam nici soarele ce se-nălţa, nici cerul zâmbitor, nici natura care se trezea. Cine străbate un peisaj frumos în drum spre eşafod nu se gândeşte la florile ce-i zâmbesc pe drum, ci la butuc şi la tăişul securei, la tăierea oaselor şi a vinelor sale, la mormântul ce se cască la capătul drumului; iar eu mă gândeam la fuga mea tristă, la pribegia mea de om fără cămin. Nu mă puteam opri să mă gândesc cu inima sfâşiată, la tot ce lăsasem în urmă, la acela care privea din odaia lui răsăritul soarelui, nădăjduind să mă vadă venind să-i spun că vreau să fiu a lui şi să rămân lângă el. Doream să fiu a lui, râvneam să mă întorc şi încă nu era prea târziu. Îl mai puteam cruţa de fiorul amar al disperării; eram sigură că fuga nu-mi fusese încă descoperită. Puteam să mă întorc, să fiu mângâierea şi mândria lui, să-l smulg din ghearele suferinţei, să-l opresc poate de la pieire. Oh, cum mă mai chinuia teama de singurătatea lui – mult mai mult decât de-a mea! Părea o săgeată ce-mi pătrunsese în piept: mă sfâşia când încercam s-o smulg, mă durea când amintirea o înfigea mai adânc. În crânguri şi tufişuri, păsările începuseră să cânte: se arătau credincioase tovarăşelor lor, ele, simbolurile dragostei. Dar cine eram eu? În toiul suferinţelor inimii şi-a străduinţelor încordate de a-mi îndeplini datoria, mi-era silă de mine însămi. Nu simţeam nici o mângâiere în a-mi da mie însămi dreptate, nu simţeam nici o bucurie la gândul că am fost în stare să mă respect: mi-am jignit, mi-am rănit, mi-am părăsit stăpânul. Mi se părea că-s cu adevărat vrednică de ură. Totuşi de întors nu mă mai puteam întoarce înapoi, nu mai puteam da nici un singur pas înapoi. Desigur că Dumnezeu însuşi mă călăuzea, căci durerea îmi călcase în picioare voinţa şi-mi înăbuşise conştiinţa. Am plâns amărându-mi drumul singuratic: mergeam repede, repede, ca un om în delir. Deodată mă cuprinse o slăbiciune, ce pornea dinăuntrul trupului, mi se strecura în inimă şi căzui. Stătui pe jos câtăva vreme apăsându-mi obrazul pe iarba umedă. Mă temeam, sau mai bine zis, nădăjduiam sa mor acolo, dar în curând am izbutit să mă mişc, m-am târât în genunchi şi pe mâini şi, în sfârşit m-am sculat mai hotărâtă ca să răzbat până la şosea.

  Când ajunsei acolo, fui silită să mă aşez într-un tufiş ca să mă odihnesc; auzii zgomot de roţi şi văzui o trăsură venind. Mă ridicai şi făcui semn cu mâna până opri. Întrebai pe vizitiu unde merge; îmi pomeni un ţinut îndepărtat unde eram sigură că domnul Rochester nu avea cunoştinţe. Îl întrebai cât mi-ar cere să mă ia: treizeci de şiligi. Cum nu aveam decât douăzeci, vizitiul se mulţumi cu atât. Putui chiar să mă urc în diligenţă, care era goală, închisei portiera şi diligenţa porni la drum.

  Dragă cititorule, sper să nu simţiţi niciodată ce simţeam eu atunci. Ochii voştri să nu verse vreodată lacrimi atât de tumultoase şi fierbinţi ca cele vărsate de mine. Să nu înălţaţi către cer rugăciuni pline de disperare şi agonie ca cele rostite de buzele mele. Să nu vă temeţi niciodată, ca mine, că sunteţi pricina nefericirii persoanei pe care o iubiţi din toată inima.

  CAPITOLUL XXVIII.

  Au trecut două zile. Era o seară de vară. Vizitiul m-a dus într-un loc numit Whitcross, unde am coborât. Pentru banii pe care-i dădusem nu mă putea duce mai departe, iar eu nu mai aveam nici un singur şiling. Trăsura plecase şi în clipa asta se afla la o milă departe de mine. Rămăsesem singură. Atunci mi-am dat seama că am uitat legătura în lado trăsurii, unde o pusesem pentru mai multă siguranţă. Acolo rămăsese şi acolo avea să rămână: nu mai aveam nimic!

  Whitcross nu e un oraş şi nici măcar un cătun: nu-i decât un stâlp de piatră la răscrucea a patru drumuri, văruit în alb, de bună seamă ca să poată fi văzut de departe şi chiar pe întuneric. În vârful acelui stâlp sunt patru braţe care arată la ce distanţă se află diferite oraşe. După câte scrie acolo, oraşul cel mai apropiat e la zece mile şi cel mai depărtat la peste douăzeci. Numele bine cunoscute ale oraşelor îmi arătau unde mă aflu: eram într-unul din ţinuturile de centru şi de nord ale Angliei, plin de mlaştini şi înconjurat de munţi. În urmă, la dreapta, la stângă, erau bălţi mari; un lanţ de munţi se zărea foarte departe, dincolo de valea adâncă ce mi se întindea la picioare. Populaţia e probabil rară. Nu se vedea nici picior de călător pe şoselele ce se întindeau spre cele patru puncte cardinale – largi, albe şi singuratice; fuseseră toate tăiate chiar prin mijlocul bălţilor şi hăţişurile creşteau dese şi sălbatice, până la marginea lor. Totuşi, întâmplarea ar fi putut să mâne paşii unui drumeţ pe acolo, iar eu doream să nu fiu văzută. Străinii s-ar fi întrebat, fireşte, ce caut acolo şi de ce stau în faţa stâlpului plimbându-mă fără rost, ca şi când m-aş fi rătăcit. Aş fi fost poate întrebată şi n-aş fi putut da decât răspunsuri care-ar fi părut de necrezut şi-ar fi stârnit bănuieli.

  Nimic nu mă mai leagă de lume în clipa asta; nici un farmec, nici o nădejde nu mă atrage spre semenii mei; niciunul dintre cei care m-ar vedea n-ar avea un gând bun sau o urare pentru mine. N-am pe nimeni altcineva decât natura, mama noastră a tuturor; de aceea, la sânul ei îmi voi căuta odihna.

  Am pornit drept prin hăţiş şi m-am îndreptat spre o scobitură pe care o zărisem la marginea bălţilor. M-am afundat până la genunchi în bălăriile întunecate, dese. În sfârşit, într-un colţ ascuns am găsit o stâncă de granit acoperită de muşchi. M-am aşezat sub un colţ al ei; capul mi-era ocrotit de stâncă şi deasupra se-ntindea numai cerul.

  Chiar în ascunzătoarea aceea, mi-a trebuit câtăva vreme ca să nu mai simt nici un fel de nelinişte; aveam o teamă nedesluşită ca vreo turmă de sălbăticiuni să nu se repeadă asupra mea, sau să nu mă descopere vreun vânător. Dacă vântul bătea mai tare, priveam în jurul meu şi-mi era frică să nu mă pomenesc deodată cu un taur sălbatic; dacă auzeam şuieratul vreunei păsări, credeam că e un om. În cele din urmă, mi-am dat seama că neliniştea mea nu avea nici un temei şi adânca tăcere care domnea în jur mă linişti, aşa încât începui să-mi recapăt încrederea. Până atunci nu mă gândisem: nu făcusem decât să ascult, să privesc şi să mă tem; acum puteam din nou gândi.

  Ce trebuia să fac? Unde trebuia să mă duc? Oh, întrebări nesuferite pentru mine, care nu puteam face nimic şi nu mă puteam duce nicăieri! Picioarele mele zdrobite ar fi trebuit să străbată un drum lung până să dau de o aşezare omenească: doar milei oamenilor mă puteam adresa, ca să capăt un adăpost. Ar fi trebuit să hrănesc simpatia silnică şi nemulţumită a necunoscuţilor, să îndur deseori refuzul, până ce povestea mea să fie ascultată, până ce vreuna dintre nevoile mele să fie împlinită!

  Atinsei tufişurile: erau uscate şi încă mai păstrau căldura primită de la arşiţa zilei de vară. Privii cerul; era senin şi o stea licărea chiar deasupra locului unde stam culcată. Roua cădea încet, nu se simţea nici o adiere. Natura părea blândă şi bună cu mine. Îmi închipuii că mă iubea, aşa surghiunită cum eram, şi atunci eu, care de la oameni puteam aştepta doar neîncredere, hulă şi insultă, mă alipeam de ea cu o dragoste de fiică. Cel puţin în noaptea aceea aveam să-i fiu oaspete, aşa cum îi eram copil: mama o să mă găzduiască fără han şi fără să-mi ceară răsplată. Îmi rămăsese o singură bucăţică de pâine cumpărată cu ultimul meu gologan într-un oraş prin care trecusem la amiază. Văzui, ici şi colo afine coapte, strălucind prin tufişuri, ca nişte boabe de antracit: cuiesei un pumn şi le mâncai cu pâine. Dacă nu mi-am potolit pe de-a-ntregul foamea, cel puţin mi-am înşelat-o cu masa aceea de pustnic. Când am terminat, mi-am făcut rugăciunea de seară şi mi-am ales un loc de dormit.

  Lângă stâncă hăţişul era foarte des: când stăm întinsă, picioarele mi se-afundau în el. Se înălţa în amândouă părţile şi lăsa doar un loc strâmt prin care pătrundea aerul răcoros al nopţii. Mi-am împăturit în două şalul şi l-am întins deasupra mea drept cuvertură: o mână de muşchi îmi sluji de pernă. Astfel cuibărită, nu mi-a fost frig cel puţin până la căderea nopţii.

  Dacă n-ar fi fost mâhnirea ce mă copleşea, m-aş fi putut odihni în tihnă. Inima tristă, cu corzile rupte, purta răni ascunse, nu mă lăsa să mă odihnesc; pentru domnul Rochester şi pentru soarta lui mă cuprinse o nesfârşită milă. Neputincioasă pasăre cu aripile frânte, mă străduiam zadarnic să strig către stăpânul meu.

  Chinuită de gânduri, m-am ridicat în genunchi. Noaptea se lăsase, cu stelele ei strălucitoare: era o noapte liniştită, tăcută, prea senină ca să nu alunge orice teamă. Ştiam că Dumnezeu e peste tot, dar fireşte că-i simţim mai deplin prezenţa când zidirile lui se înfăţişează înaintea noastră în întreaga lor măreţie: şi nicăieri nu citim mai desăvârşit nemărginirea, atotputernicia şi omniprezenţa celui prea înalt decât pe cerul senin al nopţii unde luminile sale îşi împlinesc tăcute calea fără sfârşit. Îngenuncheasem să mă rog pentru domnul Rochester. Mi-am ridicat spre cer ochii înceţoşaţi de lacrimi şi-am zărit Calea Laptelui. Cu gândul la acele lumi nenumărate care străjuiesc pe firmament nelăsându-ne să zărim decât o blândă dâră de lumină, am simţit puterea şi măreţia lui Dumnezeu. Eram sigură că-şi va mântui lucrarea mâinilor sale şi căpătăm convingerea că aşa după cum lumea nu va pieri, nici vreunul dintre sufletele ce sunt podoaba ei nu va fi nimicit. Ruga mea fu deci un imn de mulţumire. Izvorul vieţii e şi mântuirea sufletelor. Domnul Rochester era aşadar în siguranţă: el era al lui Dumnezeu şi Dumnezeu îl va ocroti. M-am ghemuit iar în culcuşul de la picioarele stâncii şi după puţină vreme somnul mă făcu să-mi uit durerea neiertătoare.

  Dar în ziua următoare văzui crudul adevăr. Păsărelele îşi părăsiseră de mult cuiburile; de mult albinele, folosind ceasurile dulci ale dimineţii, înainte ca să se usuce, culegeau nectarul florilor – şi când orele lungi ale zorilor se scurtară, când soarele îşi revărsă strălucirea asupra cerului şi a pământului, mă ridicai şi privii în jurul meu.

  Ce zi liniştită, frumoasă şi caldă. Ce pustietate aurită era bărăganul acela întins! Totul strălucea în lumina soarelui. Aş fi vrut să pot trăi acolo. Văzui o şopârlă fugind sub o stâncă. O albină bâzâia printre afinele dulci. Aş fi vrut să mă prefac pe dată într-o albină sau într-o şopârlă, ca să-mi găsesc hrana potrivită şi adăpost statornic în locul acela. Dar eram făptură omenească şi aveam cerinţele făpturii omeneşti: nu trebuia să zăbovesc într-un loc unde nimic nu le-ar fi putut împlini. Mă ridicai, privii culcuşul pe care-l părăsisem. Lipsită de orice nădejde în viitor, n-aveam decât o singură dorinţă: aş fi vrut ca ziditorul meu să fi găsit cu cale ca în noaptea aceea, pe când dormeam, să-mi cheme la sine sufletul, pentru ca trupului meu obosit, izbăvit prin moarte de orice noi înfruntări cu soarta, să nu-i mai rămână decât să putrezească şi să se amestece în pace cu ţărâna acestei pustietăţi. Dar viaţa era încă a mea, cu toate suferinţele, nevoile şi răspunderile ei. Trebuia să duc povara, să îndur suferinţele, să primesc răspunderile. Am pornit la drum.

  Odată ajunsă la Whitcross, am luat-o pe drumul cei mai ferit de soarele nemilos care-şi arunca văpăile din înaltul cerului. Am umblat mult timp şi când am socotit că mersesem destul şi că puteam, fără nici un fel remuşcare, să cedez oboselii ce aproape mă doborâse, că-mi puteam îngădui să pun capăt sforţărilor aşezându-mă pe o piatră din preajmă şi să mă las în voia toropelii ce-mi cuprinsese inima şi mădularele – auzii deodată dangătul unui clopot de biserică.

  M-am îndreptat spre locul de unde venea sunetul şi, în mijlocul unor coline romantice pe care cu un ceas în urmă nu le luasem în seamă, zării un cătun şi o clopotniţă. Valea din dreapta mea era acoperită de păşuni, de păduri şi lanuri de grâne; un pârâiaş şerpuia în mijlocul frunzişurilor, sclipind în felurite nuanţe de verde, printre grânele ce se coceau, prin pădurile umbroase şi pajiştile însorite. Fui trezită din visarea mea de un zgomot de roţi. Era o căruţă încărcată din greu, ce urca anevoie dealul; puţin mai încolo zării două vaci şi pe paznicul lor. Mă simţeam aproape de munca şi viaţa omenească; trebuia să mai lupt, să mă silesc să trăiesc, şi să mă supun şi eu ca atâţia alţii, trudei vieţii.

  Am pătruns în sat pe la ceasurile două. La capătul unei uliţe a cătunului, se afla o prăvălioară în fereastra căreia se vedeau câteva pâini. Tare aş mai fi vrut una. Asta m-ar mai întări, îmi zisei; altfel, îmi va fi greu să merg mai departe. De cum m-am aflat din nou în mijlocul semenilor mei, dorinţa de a-mi recăpăta puterea se ivi iarăşi în inima mea. Mi-am dat seama că ar fi înjositor să leşin de foame pe uliţa unui cătun. N-aveam nimic de dat în schimbul pâinii? Mă gândii. Purtam la gât o mică eşarfă de mătase; aveam mănuşile. Nu ştiam ce trebuie să faci când ai ajuns la aşa mare strâmtoare; nu ştiam dacă vreunul din cele două lucruri avea să fie primit; probabil că nu; oricum trebuia să încerc.

  Intrai în prăvălie; înăuntru era o femeie. Văzând că o persoană care mi se părea îmbrăcată ca o doamnă, înainta curtenitoare spre mine şi mă întrebă ce doresc, m-a cuprins ruşinea. Limba nu putu rosti fraza pregătită; nu îndrăzneam să-i dau mănuşile aproape stricate, nici eşarfa mototolită; de altfel, simţeam că e caraghios. O rugai numai să mă lase să stau puţin pe scaun, căci eram obosită. Înşelată în aşteptările ei, îmi îngădui cu răceală, arătându-mi un scaun pe care mă prăbuşii numaidecât. Îmi venea să plâng, dar înţelegând ca nu era clipa prielnică pentru a mă lăsa cuprinsă de emoţie, mă stăpânii. Peste puţin o întrebai dacă existau în sat croitorese sau lenjerese.

  — Da, îmi răspunse dânsa, trei sau patru. Tocmai bine pentru cât e de lucru.

  Mă gândii. Eram într-o situaţie cumplită. Stăteam faţă în faţă cu nevoia. N-aveam de nici unele, n-aveam prieteni, n-aveam bani. Trebuia să fac ceva. Dar ce anume? Trebuia să mă adresez cuiva? Dar cui?

  Nu ştie, prin împrejurimi, pe cineva care-ar avea nevoie de-o servitoare?

  Nu, nu ştia.

  — Care era îndeletnicirea cea mai de seamă prin partea locului? Cu ce se ocupau oamenii?

  — Unii sunt fermieri; mulţi lucrează la fabrica domnului Oliver şi la turnătorie.

  — Domnul Oliver angajează şi femei?

  — Nu. Acolo-i treaba pentru bărbaţi.

  — Dar femeile ce fac?

  — Nu ştiu, îmi răspunse. Ba o treabă, ba alta. Oamenii săraci se descurcă şi ei cum pot.

  Întrebările mele păreau s-o obosească. Şi într-adevăr, ce drept aveam s-o sâcâi? Veniră unul sau doi vecini, fără îndoială că era nevoie de scaunul meu. Mi-am luat rămas bun şi am plecat.

  O pornii pe uliţă, uitându-mă în dreapta şi în stânga la toate casele, dar nu găsii nici un pretext să intru în vreuna din ele. Am rătăcit mai bine de un ceas în jurul cătunului, când depărtându-mă, când apropiindu-mă iarăşi. Eram complet istovită şi sufeream îngrozitor de foame; apucai pe-o potecuţă şi mă aşezai sub un gard viu, dar în curând am pornit iar la drum, nădăjduind să găsesc ceva de mâncare sau să capăt măcar vreo desluşire. La capătul potecii, văzui o casă drăguţă, în faţa căreia era o grădiniţă de flori ce părea foarte bine îngrijită. Mă oprii. Cu ce rost m-aş putea apropia şi de ce aş atinge ciocanul sclipitor care atârna lângă uşă? De ce ar dori stăpânii acestei case să-mi fie de folos? Şi totuşi m-am apropiat şi am bătut. O tânără bine îmbrăcată şi cu privirea blândă veni să-mi deschidă. Întrebai cu glas încet şi liniştit – căci în inimă nu mai aveam nici o nădejde, iar trupul mi-era sleit – dacă aveau nevoie de o servitoare.

  — Nu, îmi răspunse dânsa, nu ţinem servitoare.

  — N-ai vrea să-mi spui, urmai eu, unde-aş putea găsi de lucru? Sunt străină şi nu cunosc pe nimeni aici. Aş face orice.

  Dar nu era treaba acestei tinere să se gândească la lume sau să-mi găsească un loc. De altfel, câte îndoieli nu puteau trezi în ochii ei starea şi povestea mea. Clătină din cap şi-mi spuse că-i pare rău, dar nu-mi poate da nici o lămurire. Şi uşa albă fu închisă – încetişor şi politicos – dar fu închisă, lăsându-mă afară.

  Dacă ar fi lăsat-o ceva mai mult deschisă, cred că i-aş fi cerşit o bucată de pâine. Decăzusem groaznic.

  Nu mă puteam hotărî să mă întorc în satul acela sărac, unde, de altfel, nu aveam de ce nădăjdui să aflu vreun job. Mă simţeam mai curând atrasă spre pădurea ce se zărea în depărtare şi al cărei frunziş des părea să îmbie la odihnă: dar eram atât de sfârşită, de slabă, sleită de foame, încât instinctul mă îndemna să rătăcesc în jurul locuinţelor, pentru că acolo aveam mai mulţi sorţi să găsesc ceva de mâncare. Singurătatea n-ar mai fi fost singurătate, iar odihna n-ar mai fi fost odihnă, atâta vreme cât foamea îşi înfigea – ca un vultur pliscul şi ghearele în coastele mele.

  Mă apropiam de case, plecam, mă întorceam, apei mă îndepărtam din nou, alungată neîncetat de gândul că nu pot cere nimic, deoarece n-am dreptul să cred că suferinţele mele ar putea interesa în vreun fel pe cineva. Ziua trecea şi eu rătăceam ca un câine de pripas turbat de foame; străbătând un lan am zărit înaintea mea clopotniţa bisericii şi într-acolo m-am îndreptat. Lângă cimitir, în mijlocul unei grădini, văzui o căsuţă arătoasă şi mă gândii că trebuie să fie casa parohială. Mi-am adus aminte că străinii care vin într-un loc unde nu cunosc pe nimeni şi caută de muncă, se îndreaptă uneori către preot să afle sfaturi şi ajutor. Menirea preotului e să ajute – cel puţin cu sfaturile – pe toţi acei ce vor să se ajute singuri. Mi se părea că aveam dreptul să caut un sfat. Prinzând curaj, mi-am adunat puţinele puteri ce-mi mai rămăseseră şi-am ajuns la casa aceea: bătui la uşa bucătăriei. O bătrână veni să-mi deschidă: o întrebai dacă acolo e casa parohială.

  — Da.

  — Părintele e acasă?

  — Nu.

  — Se întoarce curând?

  — Nu, nu-i în sat.

  — A plecat departe?

  — Nu prea departe, să fie vreo trei mile. Tatăl său a murit pe neaşteptate. E la Marsh-End şi de bună seamă n-o să se întoarcă decât peste vreo cincisprezece zile.

  — Nu-i cumva căsătorit? Stăpâna casei nu-i aici?

  Urmarea – ea era îngrijitoarea deci nu-i puteam cere ajutor, nu puteam cerşi astfel că mă târâi din nou mai departe. Îmi veni în minte eşarfa de mătase şi pâinea din prăvălioară. O, dacă aş fi avut numai o coajă de pâine, o bucăţică doar, să-mi potolesc chinurile foamei! Instinctiv, mă întorsei în sat. Revăzui prăvălia şi intrai. Cu toate că femeia nu era singură, îndrăznii s-o rog: „Vrea să-mi dea o pâinişoară în schimbul eşarfei de mătase?”

  Mă privi bănuitoare: „Nu, n-a făcut niciodată un astfel de târg.”

  Aproape deznădăjduită, îi cerui jumătate de pâinişoară. Şi-acum mă refuză, zicând că: „Cum poate ea să ştie de unde am eşarfa?” „N-ar vrea să ia mănuşile?” „Nu! Ce să facă ea cu ele.”

  Dar nu-i plăcut să vorbeşti de astfel de amănunte, cititorule. Unii spun că e o desfătare să te gândeşti la dureri trecute: în ce mă priveşte, mă doare cumplit când îmi amintesc aceste zile de restrişte: degradarea morală îmbinată cu suferinţa fizică alcătuiesc o amintire prea apăsătoare ca să revii cu inima uşoară asupra ei. Nu osândeam pe niciunul dintre acei care mă alungau: simţeam că trebuia să mă aştept la asta şi că n-o puteam înlătura. Un cerşetor obişnuit e deseori privit cu suspiciune: unul bine îmbrăcat e suspectat fără doar şi poate. E adevărat că ceream de lucru; dar cine era dator să-mi găsească? Fireşte că nu cei care mă vedeau pentru prima oară şi nu ştiau nimic despre mine. În ce-o priveşte pe femeia care nu voise să ia eşarfa mea în schimbul unei pâini, avea toată dreptatea, dacă propunerea i se părea dubioasă, ori schimbul neavantajos. Dar să mă opresc aci; mi-e silă să mai vorbesc despre asta.

  Puţin înainte de a se înnopta, trecui pe lângă o casă de ţăran. Gospodarul şedea în pragul uşii şi-şi lua cina lui alcătuită din pâine şi brânză. M-am oprit şi am spus:

  — Eşti bun să-mi dai şi mie o bucată de pâine? Sunt lihnită de foame.

  M-a privit cu uimire şi fără să-mi răspundă nimic a tăiat o felie mare şi mi-a dat-o. Cred că nu mă luase drept o cerşetoare, ci mă socotise o doamnă foarte originală care poftea la pâinea lui neagră. Cum am ieşit din raza vederii lui, m-am aşezat pe iarbă şi am mâncat-o.

  Neavând nădejde să găsesc adăpost sub vreun acoperământ, m-am dus să caut unul în pădurea de care am amintit; dar am avut o noapte rea: încercările mele de a mă odihni au fost zadarnice. Pământul era umed, aerul rece; în mai multe rânduri m-au trezit zgomote de paşi şi-am fost silită să-mi schimb locul; nu eram nici liniştită, nici nu mă simţeam în siguranţă. Înspre dimineaţă dădu o ploaie şi toată ziua fu umedă. Nu-mi cereţi, cititorilor, să vă spun în mod amănunţit cum mi-am petrecut ziua; ca şi în ajun, cerui de lucru şi fui alungată: ca şi în ajun, răbdai de foame. Toată ziua n-am mâncat decât o singură dată. Trecând prin faţa unei case, am văzut o fetiţă care voia să arunce resturi de porridge rece în troaca porcului.

  — Vrei să mi le dai mie? Am rugat-o eu.

  Fetiţa m-a privit mirată.

  — Mamă, strigă ea, uite o femeie care îmi cere porridge-ul ăsta.

  — Dă-i-l, fetiţo, dacă e o cerşetoare, răspunse un glas din casă. Porcului nu-i trebuie aşa ceva.

  Copilul îmi goli în căuşul mâinilor aluatul rece şi vârtos. Îl mâncai cu lăcomie.

  Când înserarea jilavă se lăsase de-a binelea, ajunsei pe o cărare singuratică şi mă plimbai pe ea mai bine de un ceas.

  „Puterile mă părăsesc, îmi zisei: simt că în curând n-am să mai pot merge. Voi petrece şi noaptea asta ca o surghiunită? Ce mă fac dacă plouă prea tare şi va trebui să-mi pun capul pe pământul rece şi ud? Mă tem că n-o să am încotro, fiindcă nimeni nu va voi să mă primească. Dar voi trece prin chinuri de-a dreptul îngrozitoare, aşa torturată de foame, de frig, mâhnită şi cuprinsă de deznădejde cum sunt! Se prea poate să mor până mâine dimineaţă. Şi de ce oare nu mă pot împăca eu cu gândul morţii? De ce mă zbat să păstrez o viaţă fără nici un preţ? Fiindcă ştiu că domnul Rochester mai trăieşte încă, sau cel puţin aşa cred; apoi, pentru că fiinţa mea se răzvrăteşte la gândul de a muri de frig şi de foame. Pronie cerească, mai dă-mi încă puţină putere! Ajută-mă, călăuzeşte-mă!

  Privirile-mi împăienjenite rătăciră asupra împrejurimilor întunecate şi ceţoase. Îmi dădui seama că rătăcind de colo până colo mă depărtasem de sat. Nu-l mai vedeam. Chiar lanurile care-l înconjurau pieriseră. Pe cărări ocolite şi singuratice mă apropiasem iar de întinderea mlaştinilor, iar între mine şi colina umbrită nu mai erau decât fâşii de pământ aproape tot atât de sălbatice şi mirositoare ca şi hăţişurile pe care le cunoşteam.

  „Prea bine, mai bine să mor aici, decât pe o uliţă sau pe un drum umblat, cugetai eu. Şi-i mult mai bine să-mi smulgă corbii carnea de pe oase – dacă sunt corbi pe aici – decât să fiu cetluită într-un sicriu de danie şi să putrezesc într-un mormânt de sărac.

  Mă îndreptai deci spre coline. Ajunsei repede acolo. Nu mă gândeam decât să găsesc un loc mai ferit unde să fiu, dacă nu în siguranţă, cel puţin ascunsă. Dar toată întinderea, cât vedeai cu ochii, era netedă ca-n palmă. Numai culorile se schimbau, din loc în loc: verde – acolo unde creşteau muşchiul şi trestia, negru – prin părţile lipsite de iarbă, iar pe pământul uscat sălăşluia numai moartea. Cum întunericul creştea treptat, de-abia mai puteam distinge alternarea petelor întunecoase şi luminoase, căci culorile dispărură o dată cu lumina zilei.

  Privirile îmi mai rătăceau încă pe colinele mohorâte şi pe marginile mlaştinii, pierzându-se în necuprinsul celei mai sălbatice privelişti, când deodată răsări o lumină, departe, între stânci şi smârcuri. „E un ignis faluus74”, fu primul meu gând şi aşteptai să se stingă îndată. Dar lumina strălucea mereu, fără să se îndepărteze şi fără să se apropie. „O fi aprins cineva un foc de buruieni?” m-am întrebat atunci, aşteptându-mă să-l văd cum se-nprăştie. Observând însă că nici nu se întinde, nici nu se micşorează, am înţeles că acolo trebuie să fie fereastra luminată a unei case. „Dar chiar dacă-i aşa, tot n-am să pot ajunge vreodată acolo, îmi zisei. E mult prea departe, şi la un pas de mine dacă ar fi, la ce mi-ar folosi? N-aş putea decât să bat din nou la o uşă, ca să văd cum mi se închide în nas.

  M-am culcat pe locul unde mă găseam şi mi-am lipit braţul de pământ. Am stat liniştită câtva timp; vântu veni de deasupra colinei şi pe deasupra mea, apoi murea gemând în depărtare; ploaia se porni deasă şi mă udă până la piele. Dacă m-ar fi-nţepenit cu totul, ajungând repede la amorţirea prietenoasă a morţii, n-ar fi avut decât să toarne într-una: n-aş fi simţit frigul. Dar carnea mea încă vie se înfiora de răceala stropilor. După puţină vreme, mă ridicai.

  Lumina era tot acolo: licărea slab prin ploaie, dar continua să străpungă întunericul. Mă străduii să umblu din nou: încet-încet îmi târam într-acolo picioarele istovite. Trecui de colină, străbătând o mlaştină, peste care iarna nu s-ar fi putut trece şi care chiar atunci, în miezul verii, era moale şi vâscoasă. Căzui de două ori, dar mă ridicai şi-mi adunai puterile. Toată nădejdea mea era lumina aceea: cu orice preţ trebuia să ajung la ea.

  După ce trecui de mlaştină, zării în mijlocul câmpului o dâră albă. Mă apropiai: era un drum sau o potecă ce ducea de-a dreptul spre lumina ce licărea pe o înălţime, înconjurată cu un pâlc de copaci. Atât cât îmi îngăduia întunericul să le desluşesc forma şi frunzişul, mi se părură a fi nişte brazi. Când mă apropiai mai mult, steaua mea dispăru. Între ea şi mine se pusese o stavila, întinsei mâna să-mi dau seama ce-i masa aceea întunecoasă din faţa mea şi dădui de pietrele zgrunţuroase ale unui zid scund, pe deasupra căruia exista ceva ca un grilaj, iar înăuntru un gard viu cam tot atât de înalt. Mergeam bâjbâind. Deodată ceva alb, mare, îmi izbi iar ochii: era poarta. I-am atins clanţa şi poarta lunecă uşor în ţâţâni. De fiecare parte străjuia câte un tufiş fumuriu, probabil ilică sau tisă.

  Pătrunsei înăuntru şi, strecurându-mă printre boschete, zării o căsuţă neagră, scundă şi destul de lungă; dar nu mai văzui lumina călăuzitoare; totul se cufundase în întuneric. Cei din casă se culcaseră oare? Tare mi-era teamă că da.

  Căutând uşa, dădui de un colţ al zidului; mă întorsei şi atunci raza blândă se ivi din nou prin ochiurile rotunde ale unei ferestre cu zăbrele: ferestruica asta era la un metru de pământ şi părea şi mai mică din pricina unei iedere sau vreo altă plantă agăţătoare ale cărei frunze dese acopereau toată latura asta a casei. Deschizătura era atât de îngustă şi de ferită, încât cei din casă socotiseră de prisos să mai pună obloane sau perdele. Mă oprii. Dând la o parte frunzişul, putui să văd tot ce se petrecea înăuntru. Zării desluşit o odaie cu pământ pe jos, strălucind de curăţenie; pe o poliţă de nuc erau aşezate câteva tacâmuri de cositor în care se răsfrângea strălucirea roşiatică a unui foc de turbă; un ceas, o masă mare albă şi câteva scaune se mai aflau înăuntru. Raza care mă călăuzise pornea de la o lumânare ce ardea pe masă; la lumina ei, o femeie în vârstă, cu chipul cam aspru, dar de o curăţenie desăvârşită, ca de altfel toate lucrurile ce o înconjurau, împletea un ciorap.

  Observai toate aceste amănunte în grabă, căci n-aveau nimic deosebit. Lângă cămin, zării stând la căldură, în pacea aceea trandafirie, un grup mai interesant. Două tinere gingaşe – adevărate domnişoare din lumea mare – şedeau, una într-un balansoar şi alta pe un scăunel. Amândouă erau în doliu mare şi croiala rochiilor lor negre de crep le scotea în relief albeaţa gâtului şi a obrazului. Un bătrân câine de vânătoare, culcat la picioarele lor, îşi odihnea capul lui mare pe genunchii uneia dintre fete; o pisică neagră era cuibărită în poala celeilalte.

  Mi se părea ciudat să văd asemenea tinere într-o bucătărie atât de modestă! Cine erau? Nu puteau fi copiii femeii care lucra la masă, fiindcă ea avea înfăţişarea unei ţărănci, iar fetele, dimpotrivă, păreau delicate şi distinse. Niciodată nu văzusem chipuri ca ale lor, şi totuşi, privindu-le, trăsăturile amândurora mi se păreau cunoscute, N-aş fi putut spune că erau frumoase: erau prea palide şi prea serioase ca să li se potrivească acest cuvânt. Când fiecare se aplecă asupra cărţii ce-o avea în mână, înfăţişarea lor gânditoare părea aproape aspră. Pe o măsuţă aşezată între ele, am zărit încă o lumânare şi două volume mari, pe care le răsfoiau din când în când putând a le compara cu cărţile mai mici pe care le citeau, asemeni cuiva care s-ar sluji de dicţionar. Scena era complet mută şi te făcea să crezi că toate personajele sunt umbre, iar odaia în care ardea focul – un simplu tablou. Liniştea era atât de mare, că auzeam tăciunii arzând sub grătar şi tictacul ceasului din colţul întunecat, mi se părea că aud chiar clinchetul igliţelor bătrânei. De aceea, când un glas rupse tăcerea, cuvintele ajunseră la mine destul de limpezi:

  — Ascultă, Diana, exclamă deodată una dintre harnicele şcolăriţe. Franz şi bătrânul Daniel stau noaptea împreună şi Franz povesteşte un vis din care s-a deşteptat îngrozit. Ascultă!

  Şi cu glas scăzut începu să citească ceva din care nu pricepui nici un singur cuvânt. Era o limbă străină, dar nu era nici franceză, nici latină. N-aş putea spune dacă era greacă sau germană.

  — E o scenă puternică, zise ea, când sfârşi. Îmi place.

  Cealaltă tânără, care înălţase capul să-şi asculte sora, repetă, privind focul, o frază din ceea ce se citise. Mai târziu am învăţat limba aceea şi am avut şi cartea în mână. Am să citez deci acum fraza, deşi când am auzit-o prima dată mi s-a părut un sunet de alămuri, lipsit de orice înţeles: „Da trat hervor Einer, anzusehen wie die Sternennacht.”75

  — Da, e foarte frumos! Exclamă fata şi ochii ei negri şi adânci scânteiară. Acum ia aminte la un arhanghel aspru şi înfricoşat. Rândurile astea preţuiesc cât o sută de pagini de vorbărie: „Ich wage die Gedanken în der Schale meines Zornes und die Werke mit dem Gewichte meines Grimms”76.

  — Îmi place!

  Amândouă tăcură din nou.

  — E vreo ţară unde se vorbeşte aşa? Întrebă bătrâna, ridicând ochii de pe împletitură.

  — Da, Hannah. Există o ţară mult mai întinsă decât Anglia, unde toţi vorbesc aşa.

  Tare mă mir cum s-or fi înţelegând oamenii p-acolo. Dar dacă v-aţi duce una din voi în ţara aceea, aţi pricepe ce vorbesc?

  — S-ar putea să înţelegem ceva, dar nu tot, fiindcă nu suntem aşa de învăţate cum ne crezi, Hannah. Nu vorbim germana şi nici nu putem citi decât slujindu-ne de dicţionar.

  — Şi ce folos aveţi din asta?

  — Vrem să dăm mai târziu lecţii de germană sau, cum se spune, să predăm primele noţiuni. Atunci o să câştigăm mai mulţi bani decât acum.

  — S-ar putea. Da' acu nu mai învăţaţi, pentru astă-seară e destul.

  — Aşa cred şi eu; sunt obosită; şi tu, Mary?

  — Teribil; la urma urmei e o muncă grea să înveţi o limbă fără alt profesor decât lexiconul.

  — Oh, da; mai ales o limbă aşa de grea ca germana asta încâlcită, dar frumoasă totuşi. Oare când o să se întoarcă St. John?

  — Fără îndoială că n-o să mai zăbovească mult. E tocmai zece, zise fata, scoţând un mic ceas de aur de la centură. Plouă tare. Hannah, vrei să fii bună să vezi dacă nu s-a stins focul din salon?

  Femeia se ridică şi deschise uşa prin care se zărea nedesluşit un coridor; o auzii înteţind focul într-o odaie alăturată şi se întoarse numaidecât.

  — Vai, copii! Exclamă ea. Îmi face rău când mă duc acum în odaia asta; e atât de tristă, cu jilţul cel mare gol, împins într-un colţ.

  Îşi şterse ochii cu şorţul şi fetele, până atunci grave, deveniră triste de-a binelea.

  — Pentru el e mai bine acolo unde e, urmă Hannah. N-ar trebui să-i dorim să fie din nou aici. Şi apoi, nici nu poţi avea o moarte mai uşoară decât a avut dânsul.

  — Zici că n-a pomenit niciodată de noi? Întrebă una dintre fete.

  — N-a avut vreme, odorul meu. Sărmanul vostru tată s-a stins într-o clipă. Cu o zi înainte i-a fost cam rău, dar nu era nimic grav, şi când domnul St. John l-a întrebat dacă vrea să trimită după voi, a început să râdă. A doua zi – acum două săptămâni – spunea că parcă simte o greutate la cap; s-a dus să se culce, şi nici că s-a mai sculat. Când a intrat fratele vostru în odaie, l-a găsit aproape ţeapăn. Oh, copii! E cel de pe urmă dintre oamenii care au fost odată, căci dumneavoastră şi domnul St. John sunteţi altfel, semănaţi cu mama dumneavoastră, care era aproape tot atât de învăţată. La chip era aidoma cu Mary; Diana seamănă mai mult cu tatăl.

  Mie mi se părea că cele două surori semănau atât de mult, încât nu înţelegeam deosebirea pe care servitoarea (căci îmi dădusem seama că era servitoare) o făcea între ele. Amândouă erau blânde şi mlădioase; feţele amândurora erau pline de distincţie şi inteligenţă. E adevărat că părul uneia părea ceva mai închis decât al celeilalte şi că nu se pieptănau la fel: buclele castaniu deschis ale lui Mary erau despărţite printr-o cărare în creştet şi pieptănate lins; şuviţele mai întunecate ale Dianei îi acopereau gâtul cu bucle dese. Bătu ceasul zece.

  — Sunt sigură că vreţi să mâncaţi, zise Hannah. Domnul St. John o să mănânce când s-o întoarce.

  Începu să pună masa. Fetele se ridicară şi părură că vor să treacă în salon. Până atunci le privisem cu atâta încordare, purtarea şi distincţia lor îmi treziseră într-atât interesul, încât aproape uitasem starea jalnică în care mă aflam: dar acum îmi amintii de ea şi prin contrast, o văzui şi mai dureroasă, şi mai deznădăjduită. Mi se părea cu totul peste putinţă să înduioşez pe locuitorii acestei case, să-i conving că nevoile şi suferinţele mele nu erau o minciună şi să-i îndemn să-mi pună capăt rătăcirilor! Când înaintai spre uşă şi bătui şovăielnic, înţelesei că acest ultim gând era o adevărată nălucire. Hannah veni să-mi deschidă.

  — Ce vrei? Mă întrebă ea uimită, cercetându-mă la lumina lumânării.

  — Pot vorbi cu stăpânele dumitale? Întrebai eu.

  — Mai bine spune-mi mie ce vrei. De unde vii?

  — Sunt străină.

  — Ce cauţi aici la ora asta?

  — Aş vrea un adăpost pentru noapte într-un şopron ori în altă parte şi o bucată de pâine să-mi potolesc foamea.

  Mă temeam: chipul ei exprima numai neîncredere.

  — Nu pot să-ţi dau o bucată de pâine, zise ca după o pauză. Nu putem găzdui o hoinară. Aşa ceva nu se cade.

  — Lasă-mă să vorbesc cu stăpânele dumitale.

  — Nu. Ce să facă ele pentru dumneata? Nu trebuie să cutreieri drumurile la ceasul ăsta; nu-i bine.

  — Dar unde să mă duc dacă mă izgoneşti? Ce să fac?

  — Oh, sunt sigură că ştii unde să te duci şi ce să faci. Tot ce te sfătuiesc e să nu faci nimica rău. Uite un penny; acum pleacă…

  — Un penny nu mă poate hrăni şi n-am putere să merg mai departe. Nu-mi închide uşa, te rog din suflet, pentru numele lui Dumnezeu!

  — Trebuie; plouă în casă…

  — Spune-le domnişoarelor că aş vrea să le vorbesc, lasă-mă să le văd…

  — Nu, nici să nu te gândeşti. Nu eşti femeie de treabă, altfel n-ai face atâta tărăboi. Pleacă!

  — Dar am să mor, dacă mă goneşti!

  — Lasă că nu mori. Mă tem că ai vreun gând rău, de dai târcoale noaptea pe la casele oamenilor. Dacă după tine vor să vină nişte hoţi sau alţi oameni de soiul ăsta, spune-le că nu suntem singure acasă; avem cu noi un bărbat, câini şi puşti.

  Cu aceste cuvinte, servitoarea cinstită, dar neînduplecată, trânti uşa şi trase zăvorul pe dinăuntru.

  Eram în culmea suferinţelor mele. Un fior de durere nespusă îmi sfâşie şi-mi zdrobi inima. Mă cuprinse o adâncă deznădejde. Eram cu adevărat sfârşită; nu mai puteam face un pas. Mă prăbuşii pe treptele ude. Gemeam, îmi frângeam mâinile, plângeam, pradă unui chin năprasnic. Oh, vedenia aceea a morţii! Ceasul de pe urmă se apropia într-o asemenea spaimă! Vai, cât de singură eram şi cât de prigonită de semenii mei! Nu-mi pierdusem numai nădejdea, ci mă părăsise şi curajul – pentru o clipă cel puţin; dar curând m-am străduit să fiu din nou tare.

  „Nu pot decât să mor, dar cred în Dumnezeu şi încerc să aştept în tăcere împlinirea voii sale.”

  Aceste cuvinte nu le gândisem numai, ci le şi rostisem cu glas tare. Înăbuşindu-mi întreaga suferinţă în adâncul sufletului, mă sforţai – o silii să rămână acolo, liniştită şi mută.

  — Toţi oamenii trebuie să moară, zise un glas foarte aproape de mine; dar nu toţi sunt osândiţi la o moarte timpurie şi dureroasă ca a dumitale dacă ar trebui să mori înaintea uşii acesteia.

  — Cine sau ce a vorbit? Întrebai eu speriată de glasul neaşteptat şi nemaifiind în stare să nutresc vreo speranţă.

  Zării o siluetă lângă mine, dar bezna nopţii şi slăbiciunea ochilor mă împiedicau să văd cine era. Noul-venit bătu tare şi prelung în uşă.

  — Dumneata eşti, domnule St. John? Strigă Hannah.

  — Da, da; deschide repede.

  — Trebuie să fii ud până la piele şi ţi-o fi tare frig pe o noapte ca asta! Intră! Surorile dumitale sunt neliniştite. Cred că sunt oameni răi care ne dau târcoale. Adineauri a fost aici o cerşetoare. Ia te uită: mai e culcată aici! Hai! Ridică-te! Mai mare ruşinea! Pleacă!

  — Taci, Hannah! Trebuie să vorbesc cu femeia asta. Dumneata ţi-ai făcut datoria gonind-o; lasă-mă să mi-o fac şi eu pe a mea, aducând-o înăuntru. Eram foarte aproape. Am auzit ce-ai vorbit cu ea. Cred că-i un caz cu totul special, care cere să fie cercetat cu luare-aminte. Domnişoară, ridică-te şi intră înaintea mea în casă.

  M-am supus cu greutate. Peste puţin şedeam în faţa focului din bucătăria strălucitoare de curăţenie. Eram sfârşită, tremuram şi îmi dădeam seama că înfăţişarea mea, după ce fusesem bătută de vânt şi de ploaie, nu putea fi decât înfricoşătoare şi dezordonată. Cele două tinere, domnul St. John, fratele lor şi bătrâna servitoare, toţi aveau ochii aţintiţi asupra mea.

  Auzii pe cineva întrebând:

  — Cine-i, St. John?

  — Nu ştiu; am găsit-o în faţa uşii, răspunse el.

  — E palidă, zise Hannah.

  — Palidă ca moartea sau ca lutul, spuse cineva. Aşezaţi-o pe un scaun, altfel se prăbuşeşte.

  Într-adevăr, eram ameţită. M-am clătinat; dar mi s-a dat un scaun. Ştiam ce se petrece în jurul meu, numai că nu puteam vorbi.

  — Poate că puţină apă i-ar face bine. Hannah du-te de adu apă. Uite ce slabă e. I-a pierit tot sângele din obraji!

  — Parcă-i o stafie!

  — E bolnavă, sau e doar lihnită de foame?

  — Cred că-i e foame. Hannah, e lapte acolo! Adu-mi şi o bucată de pâine.

  Diana (o recunoscui după buclele lungi ce le văzui proiectate de lumina focului în clipa când se aplecă spre mine) rupse o bucată de pâine, o muie în lapte şi mi-o apropie de buze. Obrazul îi era foarte aproape de al meu; trăsăturile ei trădau milă, iar respiraţia ei precipitată, simpatie. Când îmi spuse: „încearcă să mănânci”, am simţit în acele cuvinte simple o emoţie ce fu pentru mintea un balsam.

  — Da, încearcă, repetă Mary cu blândeţe, scoţându-mi pălăria leoarcă şi ridicându-mi puţin capul.

  Gustai din ce-mi ofereau, întâi fără putere, apoi cu nesaţ.

  — Nu prea mult deodată, opriţi-o, zise fratele. E destul, şi dădu deoparte pâinea şi ceaşca cu lapte.

  — Încă puţin, St. John, uite cu ce poftă se uită!

  — Nu acuma, surioară. Vezi dacă poate vorbi. Întreab-o cum o cheamă?

  Simţii că pot vorbi şi răspunsei:

  — Mă numesc Jane Elliott.

  Temându-mă mai mult ca oricând să nu fiu descoperită, mă hotărâsem dinainte să iau acest nume fals.

  — Şi unde stai? Unde-ţi sunt prietenii?

  — Putem trimite după cineva pe care-l cunoşti? Clătinai din cap.

  — Ce ne poţi spune despre dumneata?

  Acum când trecusem pragul acestei case şi mă aflam înaintea celor ce-o locuiau, nu mă mai simţeam alungată, hoinară şi proscrisă. De aceea, îndrăznii să mă descotorosesc de aspectul meu de cerşetoare şi să-mi reiau, în acelaşi timp înfăţişarea şi purtările fireşti. Îmi mai revenisem, şi când domnul St. John îmi ceru amănunte pe care eram prea slabă să le dau, îi răspunsei, după o scurtă pauză:

  — Domnule astă-seară nu-ţi pot da nici un fel de amănunte.

  — Dar atunci, relua dânsul, ce-ai vrea să fac pentru dumneata?

  — Nimic, am răspuns.

  Puterile nu-mi îngăduiau să dau decât răspunsuri scurte. Diana fu cea care vorbi:

  — Vrei să spui, zise ea, că ţi-am dat tot ce aveai nevoie şi că te putem lăsa să pleci pe o noapte ca asta?

  O privii. Înfăţişarea ei era deosebită şi arăta în acelaşi timp putere şi bunătate. Prinsei deodată curaj. Răspunzând printr-un zâmbet privirii ei pline de milă, le-am răspuns:

  — Am încredere în dumneavoastră. Ştiu că chiar dacă aş fi un câine vagabond şi fără stăpân, tot nu m-aţi alunga în noaptea asta de lângă vatra voastră, aşa că nu mi-e teamă. Faceţi ce vreţi cu mine, dar iertaţi-mă dacă azi nu vă pot vorbi mai mult; răsuflarea mi se taie şi, de câte ori vorbesc, un spasm îmi strânge beregata.

  Câteşitrei mă priviră şi rămaseră tăcuţi.

  — Hannah, zise în sfârşit domnul St. John, las-o aici şi n-o mai întreba nimic. Peste zece minute dă-i restul de lapte şi pâine. Mary şi Diana, veniţi cu mine în salon. O să stăm de vorbă.

  Ieşiră. În curând una din fete, n-aş putea spune care, se întoarse.

  Stând în preajma focului înviorător din cămin, mă cuprinse o amorţeală plăcută. Tânăra vorbi încet cu Hannah, dându-i câteva porunci; după puţină vreme, izbutii cu ajutorul servitoarei, să urc scara. Îmi scoaseră veşmintele ude şi peste puţină vreme trupul meu amorţit se odihnea într-un pat cald, uscat. Mulţumii lui Dumnezeu simţind, cu toată oboseala nesfârşită, văpaia inimii plină de recunoştinţă – şi adormii.

  CAPITOLUL XXIX.

  Îmi aduc aminte foarte nedesluşit de cele vreo trei zile şi trei nopţi ce urmară. Mai păstrez amintirea câtorva simţăminte încercate atunci, dar puţine gânduri şi fapte mi-au mai rămas în minte. Ştiam că mă aflam într-o odăiţă mică şi într-un pat îngust. Mi se părea că prinsesem rădăcini în acel pat, căci stăteam nemişcată ca o piatră şi dacă cineva m-ar fi smuls de acolo, ar fi însemnat aproape să mă ucidă. Nu-mi dădeam seama de scurgerea vremii, nu ştiam când e dimineaţă, când vine amiaza sau se lasă noaptea. Vedeam când intră sau iese cineva din odaie şi puteam chiar spune cine anume e. Înţelegeam ce se spunea când cel care vorbea se afla lângă mine; dar nu puteam răspunde: mi-era cu neputinţă să deschid gura sau să fac vreo mişcare, Hannah mă vizita cel mai des. Nu-mi făcea plăcere s-o văd. Simţeam că ar fi vrut să scape de mine, că nu înţelegea nici starea mea, nici împrejurările prin care ajunsesem aici şi că nu prea mă avea la inimă. Diana şi sora ei intrau în odaie o dată sau de două ori pe zi şi le auzeam şoptind lângă mine fraze ca acestea:

  — Ce bine-i că am lăsat-o să intre!

  — Da. Altfel, dacă ar fi stat toată noaptea afară, cu siguranţă a doua zi am fi găsit-o moartă. Cine ştie prin câte o fi trecut?!

  — Cred că prin încercări ciudate. Sărmana pribeagă! E atât de palidă şi de istovită!

  — După cum vorbea, cred că-i o fată bine crescută şi cu educaţie. Veşmintele pe care le-a dezbrăcat, deşi pătate şi ude, erau fine şi aproape noi.

  — Are o figură ciudată: aşa slabă şi cu privirea rătăcită cum e, îmi place totuşi. Îmi închipui că trebuie să aibă o fizionomie plăcută.

  N-am auzit niciodată un cuvânt de regret pentru găzduirea ce mi-o oferiseră; niciodată n-au arătat faţă de mine neîncredere sau duşmănie. Asta îmi făcea foarte bine.

  Domnul St. John nu veni să mă vadă decât o singură dată: mă privi şi spuse că starea mea de letargie era o reacţie firească după o oboseală prea mare şi prelungită. După părerea lui, nu ar fi fost nevoie să se trimită după doctori, întrucât era neîndoielnic că organismul singur o să lucreze mai bine. Adăugă că nervii îmi fuseseră grav zdruncinaţi şi aveau nevoie de odihnă îndelungată; că nu sufeream de nici o boală şi că întremarea mea, o dată începută, va fi grabnică. Spuse aceste lucruri în puţine cuvinte şi cu glas domol. După o pauză, adăugă cu tonul unui om puţin obişnuit să-şi împărtăşească sentimentele:

  — O fizionomie neobişnuită, şi care, fără îndoială, nu arată nici vulgaritate, nici josnicie.

  — Dimpotrivă, răspunse Diana. La drept vorbind, St. John, mă simt ataşată de această biată fiinţă; aş vrea să poată rămâne pentru totdeauna aici.

  — De bună seamă că n-o să se poată, răspunse domnul St. John. O să vedeţi că trebuie să fie vreo tânără lady având cine ştie ce neînţelegeri cu ai săi, i-a părăsit fără să se gândească mult. Dacă n-o fi foarte încăpăţânată, o să izbutim s-o redăm alor ei: citesc însă pe chipul ei voinţă atât de dârză, încât mă îndoiesc de izbândă. Mă privi câteva clipe, apoi adăugă:

  — Chipul ei trădează o fire foarte simţitoare, dar nu-i deloc frumoasă.

  — E atât de bolnavă, St. John!

  — Bolnavă sau nu, nu poate fi drăguţă. Are trăsăturile lipsite cu totul de farmec şi de armonie.

  A treia zi mă simţii mai bine; a patra zi, putui să şi vorbesc, să mă mişc, să mă ridic în pat şi să mă întorc de pe o parte pe alta. Hannah îmi dăduse puţin arpacaş şi pâine prăjită. Cred că era aproape de ora mesei. Mâncasem cu plăcere. Hrana asta mi se părea bună, lipsită de gustul sălciu cu care febra îmi otrăvise până atunci tot ce înghiţisem. Când Hannah plecă, mă simţii relativ mai în putere şi mai vioaie. Peste câtăva vreme, mă saturai de odihnă şi simţii nevoia să fac ceva. Voiam să mă scol; dar cu ce să mă îmbrac? N-aveam decât veşmintele mele umede şi pline de noroi, cu care căzusem în baltă şi mă culcasem pe jos. Îmi era ruşine să mă arăt aşa înaintea binefăcătorilor mei, dar am fost cruţată de această umilinţă.

  Pe un scaun, la piciorul patului, zării toate veşmintele mele, curate şi uscate. Rochia de mătase neagră atârna pe perete. Toate urmele de noroi fuseseră şterse şi nu mai era de fel mototolită; într-un cuvânt, o puteam îmbrăca fără nici o jenă. Până şi ciorapii şi pantofii mei, bine curăţaţi, deveniseră iarăşi prezentabili. Aveam în odaie tot ce-mi trebuia ca să mă spăl şi un pieptene să-mi aranjez părul. Cu multă trudă, fiindcă eram silită să mă odihnesc după fiecare cinci minute, am izbutit să mă îmbrac. Rochia atârna pe mine, pentru că slăbisem mult, dar m-am înfăşurat într-un şal ca să-mi ascund starea în care mă aflam. În sfârşit, eram iarăşi curată şi cu o înfăţişare cuviincioasă; pe veşmintele mele nu se mai vedea nici urmă de necurăţenie, nici urmă de neorânduială, două lucruri pe care nu le puteam suferi şi care mă înjoseau în propriii mei ochi. Coborî scara de piatră, sprijinindu-mă de balustradă; ajunsei într-un coridor scund şi îngust ce ducea spre bucătărie.

  Intrând acolo, simţii miros de pâine proaspătă; căldura unui foc binefăcător ajunse până la mine. Hannah supraveghea cuptorul în care punea ceva la copt. Se ştie cât e greu să scoţi prejudecăţile din mintea unui om lipsit de educaţie, căci ele sunt puternic înrădăcinate acolo, ca buruienile printre pietre. Hannah fusese întâi cât se poate de rece şi aspră faţă de mine, după aceea se mai îmblânzise puţin, şi acum, când mă văzu curată şi bine îmbrăcată, îmi zâmbi chiar.

  — Cum, te-ai sculat? Întrebă dânsa. Atunci ţi-e mai bine. Dacă vrei, aşează-te lângă sobă, pe scaunul meu.

  Îmi arătă balansoarul; mă aşezai. Ea îşi văzu mai departe de trebăluială, privindu-mă din când în când cu coada ochiului; apoi, după ce scoase câteva pâini din cuptor, se întoarse spre mine şi-mi zise fără ocol:

  — Ai mai cerşit vreodată, înainte de a veni aici?

  Pentru o clipă, mă cuprinse mânia; dar dându-mi seama că supărarea n-ar fi avut nici un rost şi că pentru ea cel puţin, mă înfăţişasem într-adevăr ca o cerşetoare, îi răspunsei liniştită, dar nu fără oarecare fermitate:

  — Te înşeli dacă mă crezi o cerşetoare; nu sunt cerşetoare, cum nu eşti dumneata sau vreuna dintre tinerele dumitale stăpâne.

  După o tăcere, spuse:

  — Nu-nţeleg: s-ar zice că n-ai nici casă, nici gologani.

  — Poţi să n-ai nici casă, nici bani şi totuşi să nu fii cerşetoare.

  — Ştii carte? Mă întrebă ea, după câtăva vreme.

  — Da; şi încă multă.

  — Dar n-ai fost niciodată la pension.

  — Ba da, opt ani. Bătrâna holbă ochii.

  — Şi cum de n-o poţi scoate la capăt?

  — Până acum m-am descurcat şi nădăjduiesc să mă descurc şi de-acum încolo. Ce faci cu coacăzele astea? Întrebai eu, văzând că aduce un coş cu fructe.

  — Le pun în plăcinte.

  — Dă-mi-le să le curăţ eu.

  — Nu, nu-ţi dau să faci nimic, odihneşte-te!

  — Dar trebuie să fac ceva. Dă-mi-le.

  Se învoi şi-mi aduse chiar un prosop curat să-l pun peste rochie, ca să n-o pătez.

  — Nu eşti obişnuită cu munci grele; văd după mâinile dumitale, remarcă ea. Pesemne că ai fost croitoreasă.

  — Nu, te înşeli. Nu te mai îngriji de ce-am fost eu. Nu-ţi mai bate capul; mai bine spune-mi cum se cheamă casa asta.

  — Unii îi spun Marsh-End77, alţii Moor-House78.

  — Şi stăpânul casei e domnul St. John?

  — Nu stă aici; e numai pentru câtăva vreme la noi. Stă la el în parohie, la Morton.

  — Satul care e la câteva mile de aici?

  — Da.

  — Dar ce-i el?

  — E pastor.

  Mi-am amintit răspunsul pe care mi-l dase bătrâna servitoare când încercasem să-l văd pe pastor.

  — Atunci, urmai eu, aci era casa tatălui său?

  — Chiar aşa. Bătrânul Rivers stătea aici, unde stătuseră şi taică-său şi bunicul şi străbunicul său.

  — Atunci domnul pe care l-am văzut aici se numeşte domnul St. John Rivers?

  — Da. St. John e numele lui de botez.

  — Şi pe surorile sale le cheamă Diana şi Mary Rhers?

  — Da.

  — Tatăl lor a murit?

  — Acum trei săptămâni, pe neaşteptate…

  — N-au mamă?

  — Stăpâna a murit; uite, luna asta se-mplineşte anul.

  — Eşti de mult la dânşii?

  — De treizeci de ani. I-am crescut pe câteşitrei.

  — Asta dovedeşte că eşti o femeie cinstită şi credincioasă. Ţi-o spun pe faţă, cu toate că ai avut nepoliteţea să spui că sunt cerşetoare…

  Bătrâna mă privi din nou cu uimire:

  — Cred c-am greşit când am crezul ce-am crezut despre dumneata. Dar foiesc atâţia pungaşi pe-aici, că trebuie să mă ierţi.

  — Şi cu toate că ai vrut să mă goneşti, urmai eu cu oarecare asprime, pe o noapte când nu s-ar fi cuvenit să dai un câine afară.

  — Da, am fost aspră. Dar ce să fac? Nu mă gândeam atât la mine cât la copii, sărmanii de ei. Dacă n-aş fi eu, nu s-ar mai afla nimeni să le poarte de grijă, aşa că uneori sunt silită să am o inimă de piatră.

  Câteva minute păstrai o tăcere gravă.

  — Nu trebuie să mă judeci cu prea multă asprime, reluă ea.

  — Ba te judec aspru, răspunsei eu, şi o să-ţi spun de ce: Nu atât pentru că nu mi-ai dat adăpost şi m-ai socotit o şarlatancă, ci fiindcă ai găsit cu cale să mă cerţi că n-am casă şi n-am bani. Unii dintre cei mai cinstiţi oameni de pe lume au fost tot atât de sărmani ca şi mine: şi dacă eşti creştină, nu s-ar cădea să socoteşti că sărăcia e o crimă.

  — E adevărat, răspunse dânsa, şi domnul St. John îmi spunea asta. Văd că m-am înşelat; acum însă am altă părere despre dumneata. Pari o fată foarte cumsecade şi de treabă.

  — Ajunge; acum te iert. Hai să dăm mâna.

  Femeia puse în mâna mea palma ei bătucită şi plină de făină. Un zâmbet binevoitor îi lumină faţa plină de zbârcituri şi din clipa aceea furăm prietene.

  Fără îndoială, îi plăcea să pălăvrăgească. Pe când eu curăţăm fructele şi ea frământa coca pentru plăcintă, începu să-mi dea nenumărate amănunte despre fostul ei stăpân, despre stăpână şi despre „copii”, cum le spunea ea celor tineri.

  Bătrânul domn Rivers, aflai de la dânsa, fusese un om destul de simplu, dar un adevărat gentilom, şi nici o familie nu era mai veche ca a lui. Marsh-Endul aparţinuse totdeauna familiei Rivers şi după afirmaţiile ei, casa era clădită de cel puţin două sute de ani, deşi părea foarte umilă şi tristă, mai ales dacă o comparai cu marele conac al domnului Oliver din Morton Vale.

  Dar ea îl ştia însă pe tatăl lui Bill Oliver, de când fusese lucrător cu ziua şi în fabrica de ace; pe câtă vreme familia Rivers era nobilă şi de viţă veche. După cum se poate vedea din condicele bisericii, e de pe vremea regelui Henry. Dar totuşi, recunoştea dânsa, stăpânul era ca mai toată lumea, nu se deosebea prea mult de ceilalţi, fiind nebun după vânătoare, după plugărit şi alte treburi din astea. Stăpâna fusese cu totul altfel, îi plăcea grozav să citească şi să înveţe, iar copiii îi urmaseră pilda. N-au existat niciodată şi nici nu există alţii ca ei în tot ţinutul. Toţi trei au iubit cartea, încă din clipa când au ştiut să vorbească; au fost plămădiţi „din alt aluat”. Când domnul St. John s-a făcut mare, a fost trimis la seminar să se facă pastor. Fetele, de cum au părăsit pensionul, au căutat loc de guvernante (ele însele îi spuseseră bătrânei că tatăl lor pierduse în urmă cu câţiva ani mulţi bani de pe urma unui faliment dat de omul lui de încredere) şi cum tatăl nu mai era destul de bogat să le lase avere, de-acum încolo trebuiau s-o scoată ele singure la capăt. Multă vreme nu stătuseră decât foarte puţin pe acasă. Acum, după moartea tatălui lor, veniseră să stea câteva săptămâni. Dar le place atât de mult Marsh-End, şi toate câmpiile astea mlăştinoase şi colinele din împrejurimi… Cu toate că fuseseră la Londra şi în alte oraşe mari, ele spuneau totdeauna că nu există nimic mai frumos decât ţinutul în care se simţeau atât de bine împreună! Nici nu ştia dac-o mai fi existând pe lume o familie mai unită.

  Când sfârşii de curăţat coacăzele, întrebai unde sunt cele două fete şi fratele lor.

  — S-au dus să facă o plimbare până în Morton, răspunse dânsa, dar au să se întoarcă peste o jumătate de ceas să bea ceaiul.

  Într-adevăr, se întoarseră la ora la care spuse Hannah şi intrară prin bucătărie. Când mă văzu St. John mă salută iar cele două fete se opriră. În câteva cuvinte calme şi pline de bunătate, Mary îşi exprimă plăcerea pe care o simţea văzând că fusesem în stare să cobor; Diana îmi luă mâna şi clătină din cap dojenitoare.

  — Ar fi trebuit să-mi ceri mai întâi voie să cobori jos din pat, îmi zise ea; eşti foarte palidă şi slabă. Biata copilă, biata fată!

  Glasul Dianei îmi amintea de gânguritul turturelelor. Avea nişte ochi ale căror priviri îmi plăcea să le întâlnesc şi un chip ce îmi părea plin de farmec. Figura surorii ei era la fel de inteligentă, trăsăturile tot atât de drăguţe, Mary avea o înfăţişare mai serioasă; purtarea ei, deşi blândă, era mai rece, mai distantă. Exista şi oarecare autoritate în privirea şi cuvintele Dianei; fără îndoială, avea voinţă. Firea mea era aşa fel alcătuită, încât simţea o adevărată plăcere să se supună unei personalităţi ca a ei iar când principiile şi demnitatea mi-o îngăduiau îmi plăcea să mă plec în faţa unei voinţe active.

  — Şi ce faci aici? Urmă dânsa. Locul dumitale nu-i aici. Mary şi cu mine stăm uneori în bucătărie, fiindcă aici, acasă, ne place să facem ce vrem: dar dumneata eşti oaspetele nostru. Intră în salon.

  — Dar mă simt foarte bine în bucătărie.

  — De loc. Hannah are treabă şi uite, te umple de făină.

  — Şi-apoi, aici o prea cald pentru dumneata, adăugă Mary.

  — Fireşte, spuse şi soră-sa. Hai, trebuie să asculţi. Continuând să-mi ţină mâna într-a ei, mă făcu să mă ridic şi-mi conduse paşii spre o odaie.

  — Stai aici, până ce ne dezbrăcăm şi facem ceaiul, îmi zise dânsa, împingându-mă pe divan; una din plăcerile noastre e să ne pregătim singure mâncarea, când avem chef de aşa ceva, sau când Hannah are alte treburi, coace pâinea, spală ori calcă.

  Închise uşa, lăsându-mă singură cu domnul St. John. Care şedea în faţa mea cu o carte sau un ziar în mână. Cercetai cu privirea mai întâi întreg salonul, apoi pe cel care se afla acolo.

  Vedeam o odaie destul de mică, foarte modest mobilată, dar plăcută, fiindcă era curată şi liniştită. Scaunele de modă veche străluceau de curăţenie, iar masa de nuc ar fi putut sluji drept oglindă. Câteva portrete de bărbaţi şi femei din vremuri trecute împodobeau pereţii acoperiţi cu un tapet decolorat; într-un dulăpaş cu geamuri se aflau câteva cărţi şi un serviciu vechi de porţelan. În odaie nu se vedea nici o podoabă inutilă, nici o mobilă modernă, afară de un pupitru din lemn de trandafir şi doua cutii de lucru, puse pe o masă, deoparte. Totul, în sfârşit, şi covoarele şi perdelele, erau vechi, dar bine păstrate.

  Domnul St. John, la fel de imobil ca şi tablourile atârnate pe pereţi, cu ochii ţintă pe cartea lui şi cu gura închisă, ca şi cum i-ar fi fost pecetluită, era uşor de cercetat; n-ar fi fost întru nimic mai uşor dacă, în loc să fie un om, ar fi fost statuie. Era tânăr; să tot fi avut douăzeci şi opt, treizeci de ani; era înalt şi subţire; chipul lui îţi atrăgea privirea. Avea o figură de grec, cu linii foarte pure, nas drept şi clasic, gură şi bărbia ateniene. Rareori se poate vedea un cap englezesc apropiindu-se atât de mult de modelele antice. Pe bună dreptate îşi arătase nemulţumirea faţă de trăsăturile mele neregulate, când ale lui erau atât de armonioase. Ochii lui mari, albaştri, erau umbriţi de gene castanii, câteva şuviţe de păr blond îi cădeau în dezordine pe fruntea înaltă şi albă ca fildeşul.

  „Ce figură plăcută!” o să spuneţi. Totuşi, privindu-l pe domnul St. John, nu-mi trecu nici o clipă prin cap că poate fi o fiinţă blândă, supusă şi simţitoare, ba nici măcar domoală. Cu toate că în clipa aceea stătea nemişcat, gura, nasul şi fruntea lui aveau ceva ce trăda neliniştea, asprimea sau patima. Nu-mi spuse nici un cuvânt şi nu-mi aruncă nici o privire până nu se întoarseră surorile lui. Diana, care tot trebăluia pregătind ceaiul, îmi aduse o prăjitură de-abia scoasă din cuptor.

  — Mănânc-o, îmi zise dânsa, trebuie să-ţi fie foame. Hannah mi-a spus că de la dejun n-ai mâncat decât puţin arpacaş.

  O primii, fiindcă mi-era într-adevăr foame. Domnul Rivers închise atunci cartea, se apropie de masă, şi, când se aşeză, aţinti asupra mea privirea ochilor lui albaştri, pictaţi parcă. Privirea aceea era atât de pătrunzătoare şi arăta atâta hotărâre, încât îmi dădui seama că dacă domnul Rivers nu mă privise până atunci, o făcuse într-adins şi nu din sfială.

  — Ţi-e tare foame? Zise el.

  — Da, domnule, am răspuns.

  Era în firea mea să răspund scurt la o întrebare scurtă, simplu la o întrebare directă.

  — Noroc că frigurile nu te-au lăsat să mănânci în primele trei zile, reluă dânsul; ar fi fost primejdios la început să mănânci după pofta dumitale. Acum poţi mânca, dar totuşi cu socoteală.

  Răspunsul meu fu necuviincios şi stângaci în acelaşi timp.

  — Nădăjduiesc, domnule să nu mănânc multă vreme pe socoteala dumitale.

  — Nu, răspunse el cu răceală. Când o să ne dai adresa prietenilor dumitale, o să le scriem şi o să te redăm lor.

  — Trebuie să vă spun deschis că aşa ceva nu-mi stă în putinţă; n-am nici casă, nici prieteni.

  Toţi trei mă priviră, dar fără neîncredere. Privirile lor nu arătau suspiciune, ci mai degrabă curiozitate. Vorbesc numai de cele două fete, căci deşi ochii lui St. John erau limpezi în sensul literal al cuvântului, în sens figurat era greu să le măsori adâncimea. Se părea că el foloseşte ochii mai degrabă pentru a cerceta gândurile altora, decât pentru a şi le dezvălui pe ale sale. În căutătura lui era un amestec de prudenţă şi asprime care avea mai curând darul să stânjenească, decât să îmbărbăteze.

  — Vrei să spui, mă întrebă dânsul, că n-ai nici o rudă?

  — Da, domnule. N-am nici o legătură cu vreo fiinţă omenească; n-am drept la adăpost în nici o casă din Anglia.

  — E o situaţie foarte ciudată pentru o persoană de vârsta dumitale.

  Îi văzui privirea îndreptându-se spre mâinile mele, care se odihneau pe masă. Mă întrebam ce caută: înţelesei numaidecât, după întrebarea pe care mi-o puse.

  — N-ai fost niciodată măritată? Diana începu să râdă.

  — Cum. St. John! Exclama ea: are ei şaptesprezece sau optsprezece ani.

  — Am aproape nouăsprezece zisei, dar nu sunt măritată, nu.

  Simţii că roşesc, căci cuvântul trezea în mine amintiri usturătoare. Toţi îmi observară stânjeneala şi emoţia. Ca să mi le uşureze, Diana şi Mary îşi îndreptară ochii în altă parte, dar fratele, mai sobru şi mai rece, continuă să mă privească până ce lacrimile îmi umeziră ochii şi obrazul mi se îmbujoră.

  — Unde ai stat în ultimul timp? Întrebă el din nou.

  — Eşti prea curios, St. John, şopti Mary încet.

  El însă se sprijinea mai departe de masă şi, cu privrea lui puternică şi pătrunzătoare, cerea un răspuns.

  — Numele locului şi persoanei pe lângă care am slujit sunt taina mea, răspunsei eu scurt.

  — O taină pe care eu sunt de părere că ai dreptul, dacă vrei, s-o păstrezi atât faţă de St. John cât şi faţă de oricine te-ar întreba, observă Diana.

  — Totuşi, dacă nu ştiu nimic despre dumneata sau despre viaţa dumitale, nu-ţi pot veni în ajutor, zise el. Iar dumneata ai nevoie de ajutor, nu?

  — Am nevoie, şi-l caut. Doresc ca un adevărat binefăcător să-mi găsească de lucru şi să am o leafă, care să-mi ajungă măcar pentru satisfacerea celor mai umile trebuinţe ale vieţii.

  — Nu ştiu dacă sunt un adevărat binefăcător, dar doresc să-ţi dau tot sprijinul de care sunt în stare, pentru a te ajuta să-ţi îndeplineşti o năzuinţă atât de cinstită. Mai întâi spune-mi ce-ai fost obişnuită să faci şi ce poţi face?

  Îmi băusem ceaiul. Băutura asta mă întărise, aşa cum vinul ar da putere unui uriaş. Nervii mei istoviţi căpătaseră iarăşi tărie, aşa că putui răspunde fără şovăiri acestui judecător tânăr şi pătrunzător.

  — Domnule Rivers, îi zisei eu întorcându-mă spre el şi privindu-i aşa cum mă privea, adică deschis şi fără sfială – dumneata şi surorile dumitale mi-aţi făcut un mare bine, cel mai mare bine pe care un om îi poate face semenului său: m-aţi smuls din ghearele morţii prin fapta dumneavoastră mărinimoasă. Această binefacere îţi dă un drept nemărginit la recunoştinţa mea şi oarecare drept la încrederea mea. Despre pribeaga pe care ai primit-o o să-ţi spun tot ce-ţi pot spune fără să compromit pacea minţii mele, mântuirea mea morală şi fizică şi pe aceea a altora. Sunt orfană, fiică de preot. Părinţii mei au murit înainte ca eu să-i pot cunoaşte. Am fost crescută de altcineva şi dată la o şcoală catolică. Îţi voi spune până şi numele locului unde am petrecut şase ani ca elevă, apoi doi ani ca profesoară: Institutul orfanilor de la Lowood, comitatul… Poate că ai auzit vorbindu-se de el, domnule Rivers. Pastorul Robert Brocklehurst era administratorul institutului.

  — Am auzit vorbindu-se de domnul Brocklehurst şi am văzut şcoala.

  — Am plecat de la Lowood acum aproape un an, ca să devin preceptoare într-o casă. Aveam un loc bun şi eram fericită. Acel loc am fost silită să-l părăsesc cu patru zile înainte de a sosi aici. Nu pot şi nu trebuie să spun din ce pricină am plecat de acolo; ar fi inutil, primejdios şi de altfel nici n-aş putea fi crezută. Nu mi se aduce nici o învinuire: sunt tot atât de nevinovată ca oricare dintre dumneavoastră. Sunt nefericită şi o să mai fiu câtăva vreme, căci pricina care m-a făcut să fug din casa aceea, unde găsisem un adevărat paradis, e în acelaşi timp ciudată şi înfricoşătoare. Când am plecat, două lucruri mi se păreau însemnate: graba şi taina. De aceea am fost nevoită să las în urma mea tot ce aveam, afară de o legătură, dar, în graba şi zăpăceala mea, am uitat-o şi pe asta într-o trăsură care m-a adus la Whitcross. Am rămas aşadar fără nimic. Am dormit două nopţi sub cerul liber, am umblat două zile fără să trec pragul unei case şi-n acest timp n-am mâncat decât de două ori; sleită de foame, sfârşită de oboseală şi deznădejde, vedeam cum mi se apropie sfârşitul; dar dumneata, domnule Rivers, n-ai vrut să mă laşi să mor de foame înaintea uşii dumitale şi m-ai găzduit sub acoperământul casei voastre. Ştiu tot ce au făcut de atunci surorile dumitale pentru mine, căci în timpul letargiei mele aparente, vedeam ce se petrece în jurul meu şi mi-am dat seama ce datorez milostivirii lor mărinimoase şi pornite din inimă, ca şi milei dumitale apostolice.

  — N-o mai sili să vorbească acum, St. John, zise Diana văzând că mă opresc. E doar de la sine înţeles că nu trebuie aţâţată. Aşază-te pe sofa, domnişoară Elliott.

  Tresării fără să vreau: uitasem de noul meu nume.

  Domnul Rivers, căruia părea că nu-i scăpa nimic, observă numaidecât gestul meu.

  — Spui că numele dumitale e Jane Elliott? Mă întrebă el.

  — Am spus-o, într-adevăr, pentru că deocamdată doresc să mi se spună aşa; dar nu-i numele meu adevărat şi, când îl aud, îmi sună ciudat în urechi.

  — Nu vrei să spui adevăratul dumitale nume?

  — Nu. Mai mult ca de orice mă tem să nu se descopere unde sunt şi mă feresc de tot ce mi-ar putea dezvălui taina.

  — Ai toată dreptatea, zise Diana. Acum, frate, las-o în pace puţin.

  Dar după ce se gândi câtva timp, St. Jolm vorbi iar pe acelaşi ton calm şi cu aceeaşi agerime.

  — Nu ţi-ar plăcea să stai mult timp la noi; îmi dau seama că ai dori să te descotoroseşti cât mai repede cu putinţă de compătimirea surorilor mele şi mai ales de caritatea mea (căci am observat că faci o deosebire între ele; nu mă supăr, ai dreptate); doreşti să nu mai depinzi de noi?

  — Da, am mai spus-o. Arată-mi ce trebuie să fac şi cum să-mi găsesc de lucru, e tot ce-ţi cer. Trimite-mă, dacă trebuie, la ferma cea mai săracă; dar până atunci îngăduie-mi să stau aici, căci mi-e teamă să iau iar de la capăt lupta împotriva spaimelor unei vieţi de vagabond.

  — Fireşte că ai să rămâi aici, zise Diana, punându-mi pe cap mâna ei albă.

  — Ai să rămâi, repetă Mary, cu tonul firesc al unei sincerităţi calde.

  — Vezi, îmi zise St. John, surorile mele sunt încântate să rămâi, aşa cum ar fi încântate să păstreze şi să îngrijească o pasăre pe jumătate îngheţată, pe care vântul iernii ar fi aruncat-o pe fereastra lor. În ce mă priveşte, eu aş fi mai bucuros să te pot face să-ţi câştigi singură pâinea. O să-mi dau toată osteneala; dar puterile mele sunt limitate; nu-s decât pastor într-o parohie săracă de ţară; ajutorul meu o să fie deci foarte modest şi, dacă dispreţuieşti lucrurile neînsemnate, caută un ocrotitor mai puternic decât mine.

  — Ţi-a spus o dată că vrea să facă orice, numai să fie un lucru cinstit şi să stea în puterile ei, răspunse Diana pentru mine. Ştii doar, St. John, că nu-şi poate alege ocrotitorul; e silită să te accepte, deşi eşti cicălitor.

  — Pot să fiu croitoreasă, lenjereasă, servitoare, dădacă la copii chiar, dacă nu voi putea găsi ceva mai bun, răspunsei eu.

  — Bine, zise St. John cât se poate de liniştit. Dacă spui aşa, îţi făgăduiesc să te ajut cât pot.

  După asta luă iar cartea pe care o citise înainte de ceai. M-am retras curând, căci stătusem şi vorbisem atât cât îmi îngăduiseră puterile.

  CAPITOLUL XXX.

  Cu cât îi cunoşteam mai mult pe cei de la Moor-House, cu atât îmi plăceau mai mult. Nu după lung timp m-am simţit destul de în putere ca să pot sta în picioare toată ziua şi, uneori, chiar să mă plimb; puteam lua şi eu parte la îndeletnicirile celor două surori, puteam să vorbesc cu ele cât doream şi să le ajut, când îmi îngăduiau s-o fac. În aceste relaţii găseam o mare bucurie pe care o gustam pentru prima oară – bucuria ce provine dintr-o asemănare desăvârşită de gusturi, sentimente şi năzuinţi.

  Îmi plăcea să citesc aceleaşi lucruri care le plăceau şi lor; ce le bucura pe ele mă încânta şi pe mine; admiram ceea ce ele găseau cu cale să admire, îşi iubeau casa lor singuratică şi găseam şi eu un farmec minunat în acea locuinţă micuţă, cenuşie şi veche, cu acoperişul ei jos, cu ferestrele zăbrelite; îmi plăceau şi mie pereţii acoperiţi de muşchi, aleea de brazi bătrâni, încovoiaţi de contururile munţilor, grădina umbroasă de tisă şi ilice, în care creşteau doar florile cele mai rezistente. Iubeau mlaştinile roşiatice care le înconjurau casa, valea spre care ducea o potecă de piatră ce pornea de la poarta grădinii, şerpuind mai întâi printre tufărişurile de ferigă şi apoi printre cele mai sălbatice pajişti ce-au mărginit vreodată un întins de hăţişuri şi unde păşteau acum turme de oi cenuşii, cu mieluşeii lor zburdalnici. Iubeau aceste locuri, cu un entuziasm nestăpânit. Înţelegeam simţământul lor şi îl împărtăşeam, cu tărie şi sinceritate. Eram şi eu vrăjită de împrejurimi. Simţeam sfinţenia singurătăţii: ochiul meu se desfăta privind unduirile colinelor ce se pierdeau în zare, culorile vii cu care muşchiul, bălăriile, iarba plină de flori, strălucitoarele ferigi şi stâncile pleşuve de granit înveşmântau priveliştea. Amănuntele acestea însemnau pentru mine, ca şi pentru ele, tot atâtea pure şi dulci izvoare de plăcere. Vântul puternic şi adierea lină, zilele aprige şi cele senine, ceasurile răsăritului şi ale apusului, noaptea cu clar de lună sau cu cer ameninţător aveau pentru mine aceeaşi atracţie ca şi pentru ele – mă învăluiau în aceeaşi vrajă.

  Şi în casă ne înţelegeam la fel de bine. Amândouă fetele ştiau mai multe lucruri şi erau mai citite decât mine, dar mă sileam şi eu să înaintez pe drumul învăţăturii, pe care ele păşiseră mai departe decât păşisem eu. Devoram cărţile pe care mi le dădeau şi era o mare bucurie pentru mine să discut seara cu ele despre lucrurile citite în cursul zilei. Gândurile şi părerile noastre se potriveau de minune într-un cuvânt înţelegere desăvârşită.

  Dacă vreuna dintre noi trei se dovedea o fiinţă deosebită şi conducea pe celelalte, apoi aceea era de bună seamă Diana. Fiziceşte mi-era mult superioară, fiind frumoasă şi voinică. Avea o putere de viaţă şi o siguranţă ce-mi stârneau uimirea şi pe care nu le puteam înţelege. Chiar dacă vorbeam puţin la începutul serii, de îndată ce trecea cel dintâi val de vioiciune, îmi plăcea să mă aşez la picioarele Dianei, să-mi odihnesc capul pe genunchii ei şi s-o ascult pe ea sau pe Mary cum dezbăteau cu mare pricepere subiectul pe care eu abia-l atinsesem. Diana se oferi să-mi dea lecţii de germană. Îmi plăcea să învăţ cu ea. Văzui că îndeletnicirea de profesoară îi e pe plac şi i se potriveşte, iar mie îmi plăcea nu mai puţin aceea de şcolăriţă; firile noastre se îmbinau, ceea ce avu drept rezultat o caldă dragoste reciprocă. Fetele aflară că ştiu să desenez; numaidecât îmi puseră la dispoziţie creioanele şi cutiile lor de culori. Îndemânarea mea, în privinţa asta mai mare ca a lor, le uimi şi le încântă. Mary se aşeza lângă mine şi mă privea ceasuri întregi. După câtva timp am început să-i dau lecţii; era o elevă ascultătoare, deşteaptă şi sârguincioasă. Astfel ocupate şi distrându-ne reciproc, zilele treceau ca ceasurile, iar săptămânile ca zilele.

  Intimitatea ce se stabilise atât de repede între mine şi domnişoarele Rivers nu se întinsese până la domnul St. John. Una din pricinile depărtării ce ne separa încă era şi faptul că stătea rareori acasă; părea că-şi petrecea marea parte din vreme vizitând săracii şi bolnavii împrăştiaţi pe tot întinsul parohiei.

  Nici un fel de vreme nu-l putea opri de la aceste drumuri. După ce lucra câteva ceasuri dimineaţa, îşi lua pălăria şi, pe ploaie sau soare, urmat de Carlo, un bătrân prepelicar pe care-l moştenise de la tatăl său, pleca să-şi îndeplinească misiunea; n-aş putea spune dacă era mânat de dragoste sau numai de simţământul datoriei. Când vremea era foarte rea, surorile lui încercau să-l tină acasă. În asemenea prilejuri răspundea cu un zâmbet deosebit, mai mult solemn decât vesel:

  — Dacă o pală de vânt sau câţiva stropi de ploaie ar fi în stare să mă abată de la o sarcină atât de uşoară, ce fel de pregătire ar fi o asemenea moliciune pentru viitorul pe care mi-l plănuiesc?

  Diana şi Mary răspundeau de obicei printr-o privire şi apoi rămâneau câteva minute adâncite în gânduri triste.

  Dar afară de absenţele lui dese, mai era o stavilă în calea prieteniei noastre: mi se părea că are o fire rece, distantă, ascunsă chiar. Sârguincios în îndeplinirea datoriilor de pastor, cu o viaţă lipsită de orice prihană, nu părea totuşi să se bucure de acea seninătate şi mulţumire lăuntrică ce trebuie să fie răsplata oricărui adevărat creştin şi a oricărui binefăcător. Adesea, seara, când şedea lângă fereastră, înaintea pupitrului şi a hârtiilor lui, se oprea din citit sau din scris, îşi proptea bărbia în mâini şi rămânea pe gânduri; era însă uşor să vezi, după scânteierile pupilei, că acele gânduri îl măcinau.

  Pe lângă asta, mai cred că natura nu ascundea pentru el aceleaşi comori de desfătare ca şi pentru surorile sale. O dată, o singură dată a vorbit, fiind şi eu de faţă, despre farmecul aspru al colinelor şi despre dragostea lui arzătoare pentru acoperişul înnegrit şi zidurile pline de muşchi, pe care le numea căminul lui; în tonul şi cuvintele sale stăruia însă mai multă mâhnire decât bucurie. Niciodată nu părea să colinde câmpiile mlăştinoase de dragul tăcerii lor alinătoare – niciodată nu căuta şi nu zăbovea asupra miilor de paşnice încântări pe care le puteau dărui.

  Fiind aşa de puţin comunicativ, mi-a trebuit câtăva vreme până să-mi pot da seama de inteligenţa lui şi am început să fac lucrul acesta în clipa când l-am auzit ţinând o predică la biserica din Morton. Aş vrea să vă redau predica aceea, dar e peste puterile mele. Nici n-aş putea descrie cu fidelitate impresia pe care mi-a făcut-o.

  A început liniştit şi, într-adevăr, în ceea ce priveşte tonul şi înălţimea vocii, liniştit a rămas până la capăt. O pasiune sinceră, deşi reţinută, se simţea în accentele răspicate şi în limbajul adeseori nervos. Pasiunea aceea crescu, deveni forţă – o forţă stăpânită, densă, controlată. Inima era înfiorată şi mintea uimită de puterea predicatorului – niciuna însă nu devenea mai bună. Peste vorbele lui plutea o ciudată amărăciune; se simţea lipsa unei blândeţi mângâietoare; aluziile severe la dogmele calvine – alegere, predestinare, pedeapsă – erau dese şi fiecare pomenire a lor suna ca o sentinţă de condamnare. Când a isprăvit, în loc ca după predica lui să fiu mai uşurată, mai liniştită, mai luminată, am simţit o tristeţe nespusă, căci mi se părea – nu ştiu dacă toţi au încercat acelaşi simţământ – că vorbirea aceea măiastră ţâşnea dintr-un izvor de dezamăgiri amare, în care dorinţele neîmplinite şi năzuinţile stârnesc o nelinişte sufletească.

  Eram sigură că St. John Rivers, cu toată viaţa lui neprihănită şi râvna lui conştiincioasă, nu-şi găsise încă acea dumnezeiască pace mai presus de orice înţelegere, fiind în aceasta asemeni mie, cea cu sufletul sfâşiat de regretele ascunse după idolul prăbuşit şi raiul pierdut; de ele m-am ferit să pomenesc în ultima vreme, dar mă stăpâneau şi mă tiranizau încă fără milă. Astfel a mai trecut o lună. Diana şi Mary trebuiau sa părăsească în curând Moor-House şi să se întoarcă în cadrul acela cu totul diferit şi la viaţa cu totul schimbată pe care aveau s-o ducă în calitatea lor de guvernante într-un oraş mare din sudul Angliei. Fiecare avea să se întoarcă în câte o familie unde nişte oameni bogaţi şi trufaşi le priveau ca pe nişte fiinţe umile, ce depindeau întru totul de ei, sinchisindu-se prea puţin de alesele lor însuşiri sufleteşti şi preţuind numai un anumit soi de pricepere, aşa cum preţuiau îndemânarea bucătăresei, sau iscusinţa cameristei. Domnul St. John nu-mi vorbise încă nimic de locul pe care făgăduise să mi-l găsească, totuşi, nevoia de a-mi afla un rost devenise foarte acută. Într-o dimineaţă, rămânând pentru câteva clipe numai cu el în salon, am cutezat să mă apropii de colţul de lângă fereastră, pe care măsuţa, fotoliul şi pupitrul său îi transformaseră într-un fel de odaie de lucru; voiam tocmai să-i vorbesc – deşi nu prea ştiam cum, căci e îndeobşte greu să străpungi pojghiţa de gheaţă cu care totdeauna se acoperă oamenii de felul său – când el mă scoase din încurcătură, deschizând vorba. Văzând că mă apropii, ridică ochii şi în aceeaşi clipă mă întrebă:

  — Vrei să-mi spui ceva?

  — Da, domnule, aş vrea să ştiu dacă ai auzit cumva de vreun loc pentru mine.

  — Acum vreo trei săptămâni am găsit, sau aproape găsisem ceva pentru dumneata; dar cum se pare că aici eşti folositoare şi fericită totodată, şi cum surorile mele te-au îndrăgit iar tovărăşia dumitale le face deosebită plăcere, m-am gândit că n-are nici un rost să destram această fericire, până ce plecarea lor de la Marsh-End nu te va sili şi pe dumneata să pleci.

  — Şi ele vor pleca peste trei zile?