— Apartamentul pe care-l rezervasem pentru Lorrimori a fost dat altcuiva cu o jumătate de oră înainte să sosim. Tipii nu s-au mişcat, administraţia nu şi-a cerut scuze, iar Bambi nu este deloc încântată.

  — Îmi imaginez.

  — Pe de altă parte, stăm cu spatele la cea mai grandioasă privelişte de pe pământ.

  M-am răsucit, privind peste spătarul fotoliului, şi, printre japonezii care mişunau, am văzut munţii în alb şi negru, un lac de un albastru-turcoaz, brazii verzi, toate părând un peisaj pictat, teribil de aproape şi încadrat de ferestre.

  — Oooo! am exclamat impresionat.

  — N-o să fugă, zise după o vreme Nell. Mâine o să fie tot acolo!

  — Este uluitor, am spus întorcându-mă la loc în scaun.

  — De aceea oamenii vin aici de generaţii întregi, ca să privească.

  — Mă aşteptam totuşi la mai multă zăpadă.

  — O să fie până la genunchi de Crăciun. Camera ta este într-una dintre aripi, îmi zise întinzându-mi un cartonaş cu numărul camerei pe el. Nu trebuie decât să te înregistrezi la recepţie, iar ei or să-ţi dea cheia. Geanta ta trebuie să fie deja în cameră. Majoritatea actorilor se află în aripa asta. Niciunul dintre proprietari însă.

  — Şi tu?

  Nu mi-a spus unde este camera ei şi nici eu n-am întrebat-o.

  — Unde o să mănânci? mă întrebă şovăind. Vreau să spun… ai să mănânci cu actorii în salon? Am negat, clătinând din cap. Dar nici cu proprietarii… continuă ea.

  — Este demult o viaţă singuratică, am spus eu.

  M-a privit deodată cu atenţie sporită şi mi-a trecut prin minte că îi spusesem deja prea mult.

  — Vrei să spui, mă întrebă încet, că asta faci tot timpul? Joci un rol? Nu doar în tren?

  — Nu, am zâmbit spre ea. Că lucrez singur, asta am vrut să spun.

  — Eşti vreodată tu însuţi? mă întrebă străbătută de un uşor fior.

  — În zilele de duminică şi luni.

  — Numai atunci?

  — Ei bine… da.

  — Nu pari nefericit de faptul că eşti singuratic, constată ea.

  — Fireşte că nu! A fost în principal opţiunea mea. Dar nu şi atunci când am o alternativă ademenitoare care se ascunde în spatele unui dosar.

  În clipa aceea, armura zăcea pe genunchii ei, fiind în afara orelor de serviciu. Îşi trecu mâna peste dosar, încercând să nu izbucnească în râs.

  — Mâine, spuse retrăgându-se în înţelepciune, însoţesc un autobuz cu pasageri pe care-i duc să vadă un gheţar, apoi să ia prânzul la Banff, după care urcăm cu telefericul în munţi. Lorrimorii au maşină particulară cu şofer.

  — Mai are şi altcineva?

  — Nu, de când a plecat doamna Quentin, nu.

  — Sărmana Daffodil, am spus eu.

  — Sărmană? exclamă Nell. Ştii că a spart oglinda din cuşeta ei?

  — Da, am auzit. Domnul Filmer merge în această excursie cu autocarul?

  — Nu ştiu încă. A dorit să afle dacă există aici o sală de gimnastică, pentru că îi place să exerseze ridicând greutăţi. Autocarul este la dispoziţia tuturor celor care doresc să meargă. Nu ştiu decât în momentul în care vom pleca.

  Asta ar fi însemnat să supraveghez îmbarcarea şi plecarea, ceea ce era cam dificil, întrucât aproape jumătate din ei mă cunoşteau deja şi n-aş putea să rămân multă vreme invizibil pentru ei.

  — Au coborât cei doi Unwin şi se îndreaptă spre mine, zise Nell.

  M-am ridicat fără grabă şi m-am îndreptat spre recepţie, unde m-am trecut în registru. În spatele meu îi auzeam pe cei doi australieni spunându-i lui Nell că ies să facă o plimbare pe malul lacului şi că este cea mai grozavă călătorie pe care au făcut-o până acum. Când m-am răsucit, cu cheia în mână, ieşeau deja prin uşile de sticlă spre grădină. M-am oprit din nou lângă Nell, care acum se ridicase în picioare.

  — Poate că am să te mai văd, i-am spus.

  — Poate, fu răspunsul.

  — Dacă se întâmpla ceva ciudat…

  — Eşti în camera 662, zise ea dând din cap.

  — Ce faci după Vancouver? am întrebat-o.

  — După curse, am rezervare direct înapoi spre Toronto la „ochiul roşu special”.

  — Ce este ochiul roşu special?

  — Cursa aeriană de noapte.

  — Aşa de repede?

  — De unde era să ştiu că n-o să-mi doresc asta?

  — Deocamdată este perfect.

  — Vezi să nu-ţi treacă prin minte idei care să-ţi depăşească statutul actual.

  Se depărtă cu o sclipire maliţioasă în ochi, iar eu am pornit mulţumit spre etajul al şaselea din aripa unde nu era nici urmă de proprietari.

  După cum aveam să constat, camera mea era în fundul coridorului, alături de cea a lui Zak.

  Uşa lui era larg deschisă, iar în prag erau Donna şi Pierre.

  — Vino încoace, mi se adresă Donna zărindu-mă. Tocmai revedeam scena din seara asta.

  — Şi ne aflăm într-un afurisit de impas, interveni şi Pierre. Aşa că avem nevoie de tot ajutorul pe care-l putem primi.

  — Dar s-ar putea ca Zak să nu… am început eu.

  — Zak acceptă sugestii şi de la cimpanzei, zise chiar el, apărând în uşă.

  — Bine. Doar să-mi scot trenciul, stau în camera alăturată.

  Am intrat în camera mea, de unde se deschidea aceeaşi grandioasă privelişte a munţilor, lacul, copacii şi gheţarul, dar parcă era chiar mai spectaculoasă decât în hol, pentru că mă aflam mult mai sus. M-am schimbat într-un trening şi m-am întors în camera lui Zak.

  Impasul se datora absenţei unui actor pe care trebuiau să-l găsească aici, dar care a trimis în schimb scuze.

  — Scuze! fumega Zak. Şi-a rupt azi-dimineaţă un nenorocit de braţ şi nu poate să vină. Un braţ rupt este oare o scuză?

  Ceilalţi, întreaga trupă, era înclinată să creadă că nu…

  — Urma să joace rolul soţului lui Angelica, continuă Zak.

  — Bine, dar cu Steve cum rămâne. El ce are? am întrebat.

  — Steve era iubitul şi partenerul ei de afaceri. Ei au fost omorâţi de Giles, pentru că tocmai descoperiseră că acesta deturnase tot capitalul, iar afacerea era falimentară. Acum apare soţul lui Angelica să întrebe unde sunt banii ei, pentru că ea nu-şi schimbase testamentul şi el era moştenitorul. A hotărât să facă singur cercetări în legătură cu moartea ei, pentru că, după părerea lui, nici Poliţia călare canadiană, nici eu, n-am făcut o treabă prea bună. Iar acum el nu este aici!

  — Ei bine, am intervenit eu, de ce nu descoperi că, de fapt, soţul lui Angelica este Raoul, care aşteaptă moştenirea, ceea ce-l motivează mult mai mult, pentru că el nu ştie că Giles a deturnat banii, nu? Nimeni nu ştie. Iar Raoul este singurul liber să se căsătorească cu Donna, pentru că Angelica este moartă, ceea ce o să-i deruteze complet pe Bricknelli. Şi ce-ai zice de faptul ca Raoul să dezvăluie că Bricknelli înşişi şi-au otrăvit caii, nu Raoul, dar ei neagă lucrul ăsta şi sunt foarte încântaţi ca el să fie considerat vinovat de totul, acum, că ştiu că nu se poate căsători cu fiica lor, pentru că este probabil un ucigaş şi va merge la închisoare. Şi ce-aţi zice dacă, de fapt, calul familiei Bricknell era cel care urma să fie răpit, dar de către Giles, cum aţi putea dezvălui mai târziu, pentru a-l vinde şi a părăsi ţara de îndată ce ar fi ajuns în siguranţă la Vancouver.

  Rămăseseră cu gurile căscate.

  — Nu ştiu dacă asta are de fapt logică, spuse în cele din urmă Zak.

  — N-are nici o importanţă, nu cred că spectatorii vor remarca.

  — Ticălos cinic ce eşti…

  — Nu văd de ce nu, interveni Donna. Iar eu pot să fac o scenă drăguţă cu lacrimi, cu Pierre.

  — De ce? o întrebă Zak.

  — Pentru că-mi place să joc scene cu lacrimi.

  Fură cu toţii de acord şi începură să treacă în revistă dezvăluirile spectaculoase (primite de Zak dintr-o sursă din afară) referitoare la căsătoria lui Angelica cu Raoul, cu cinci ani în urmă, de care niciunul nu şi-a dat seama în gară la Toronto, pentru că, zice Raoul neconvingător, pentru că amândoi erau prea şocaţi să-l găsească pe celălalt acolo, întrucât el voia să fie cu Donna, iar ea cu Steve.

  Se despărţiră imediat ca să se îmbrace în hainele personajelor şi am aflat de la Zak, mult mai târziu, că toată scena, jucată cu cel mai înalt potenţial al vocii lor, a fost un succes nebun. A apărut la uşa mea cu câte o sticlă în fiecare mână, whisky pentru el şi vin roşu pentru mine, şi se prăbuşi într-un fotoliu, epuizat, cu aerul de a fi purtat cu nobleţe pe umeri povara întregii lumi şi de a fi supravieţuit cu curaj.

  — Ai mâncat ceva? mă întrebă căscând. Nu te-am văzut la masă.

  — Am cerut să mi se aducă ceva aici.

  Se uită la programul de la televizor cu care-mi omorâsem timpul. Ne-am cinstit prieteneşte şi l-am întrebat dacă oamenii din grup sunt în general mai fericiţi fără Daffodil Quentin.

  — Drăguţa aia cu bucle Mont Blanc? zise el. O, sigur. Toţi erau foarte bine dispuşi. Tipul ăla care obişnuia să stea tot timpul cu ea şi-a revărsat întreg farmecul asupra lui Bambi Lorrimore, iar imbecilul ăla de fiu al ei nu a deschis gura nici măcar o dată. Iar australienii ăia plutesc încă în nori…

  Îmi descrise reacţiile unora dintre spectatori la scena prezentată, după care declară că se bazează pe mine în ce priveşte o altă intrigă sclipitoare pentru scena din seara următoare. Ca să nu mai vorbim, adăugă el, de deznodământul şi finalul ce se vor desfăşura în ultima noastră seară petrecută în tren. Misterul trebuie dezlegat înainte de dineul de gală de proporţii epice, cuprinzând cinci feluri ce vor fi pregătite de Angus.

  — Dar n-am făcut altceva decât să spun şi eu ce mi-a trecut prin minte, am protestat.

  — Mintea ta ne-a prins foarte bine, zise el căscând. Şi, ca să ţi-o spun pe-a dreaptă, aveam nevoie de o minte proaspătă.

  — Bine atunci.

  — Deci, cât să-ţi dau?

  — Nu vreau bani, am replicat surprins.

  — Nu fi prost.

  — Hm, câştig mai bine decât Tommy.

  M-a privit pe deasupra paharului cu whisky.

  — Nici nu mă surprinde.

  — Aşa că mulţumesc mult, dar nu.

  Clătină din cap şi renunţă. Oferta fusese făcută onorabil şi refuzată realist. Indiferent ce sumă mi-ar fi dat, ar fi scos-o din buzunarul lui, ceea ce era imposibil de acceptat.

  — Apropo! Nell mi-a zis să-ţi dau asta. Se scotoci în buzunar de unde scoase un plic pe care mi-l întinse. Pe plic scria „A/e//Richmond” şi fotografii, a nu se îndoi”.

  — Mulţumesc, începusem să cred că n-o să mai ajungă.

  L-am deschis şi am găsit trei fotografii identice, dar nici o scrisoare. Fotografia era clară, contrastul bun. Subiectul, luat de deasupra, privea în sus şi lateral, undeva mai jos de locul unde se afla aparatul de fotografiat, aşa încât ochii nu i se vedeau clar, dar obrajii colţuroşi, nasul subţire, orbitele înfundate ale ochilor, maxilarul ascuţit, linia părului care se retrăgea spre tâmple, toate puteau fi clar identificate la prima vedere. I-am întins una lui Zak care o privi curios.

  — Cine este? mă întrebă.

  — Asta-i problema. Cine este? L-ai văzut în tren?

  — Arată dur, zise privind încă o dată mai bine fotografia. Este vreun agitator sindical?

  — Ce vrei să spui? am replicat uimit.

  — Nu ştiu. Aşa arată. Nu vezi, atâta forţă şi agresivitate, într-un astfel de rol l-aş distribui.

  — Adică aşa vezi tu un agitator sindical?

  — Da, spuse şi zâmbi. Dacă în scenariu ar fi prezentat ca unul care creează probleme. Nu, nu l-am văzut în tren şi nici în altă parte. Este unul dintre pasagerii care merg să vadă cursele?

  — Nu sunt sigur, dar l-am văzut în gară la Thunder Bay şi, de asemenea, la cursele de la Winnipeg.

  — Stewarzii care se ocupă de vagoanele de dormit trebuie să ştie.

  — Am să-i întreb.

  — De ce-l cauţi?

  — Deoarece creează probleme.

  — Exact ce ţi-am spus, zise dându-mi înapoi fotografia, zâmbind.

  Ne-am urat noapte bună reciproc, iar eu m-am retras.

  A doua zi de dimineaţă, devreme, am sunat-o pe doamna Baudlaire, care părea să se fi trezit odată cu cocoşii. Am rugat-o să-i spună lui Bill că am primit fotografiile.

  — Perfect. Ai primit mesajul meu cu numerele?

  — Da, mulţumesc foarte mult.

  — Val a sunat şi le-a transmis de la Londra, părea foarte încântat. A spus că n-a avut în schimb succes în legătură cu indiferent ce o fi făcut Sheridan Lorrimore la Cambridge. Nimeni nu vorbeşte. Părerea lui este că asta se datorează banilor daţi pentru construirea noii biblioteci la fostul colegiu al lui Sheridan. Cât de imorali pot fi oamenii de ştiinţă! Iar Bill mi-a spus să-ţi transmit că au făcut ocolul grajdurilor la Winnipeg arătând fotografia în stânga şi în dreapta, dar nimeni n-a ştiut cine este tipul, ci numai că a fost acolo şi a întrebat de Lenny Higgs. Mi-a mai spus că se vor mai interesa pe lângă toţi cei din lumea curselor, la Ontario, şi că poate or s-o tipărească în publicaţiile de specialitate de la o Coastă la asta.

  — Grozav!

  — Bill vrea să ştie ce nume foloseşti în tren. Am ezitat, iar ea se simţi imediat uşor jignită, întrebându-mă: Nu ai încredere în noi?

  — Fireşte că am. Dar nu am încredere în toţi cei aflaţi în tren.

  — Oh, înţeleg.

  — Aţi făcut foarte bine că aţi lăsat mesajul pentru Nell.

  — Atunci e bine.

  — Cum vă mai simţiţi?

  — O zi bună, tinere, îmi spuse şi închise.

  Am ascultat tăcerea cu regret. Cu gândul la ea, m-am îmbrăcat ca să ies. Am luat-o pe scările de incendiu şi am găsit o ieşire discretă, astfel încât să nu dau nas în nas cu cei din tren, care acum se îndreptau spre micul dejun.

  Cu pălăria bine trasă pe ochi, cu jacheta mea albastră încheiată cu fermoar până la gât, am găsit o poziţie convenabilă de unde să ţin sub observaţie uşa centrală de ieşire din hotel.

  Apoi am dat o raită prin jur şi am revenit la post cu puţin înainte să înceapă îmbarcarea în autocar pentru excursia la Banff. Sub jachetă aveam atârnat la gât binoclul cu camera de fotografiat ascunsă în el, pentru orice eventualitate.

  Apăru un autocar mare, ultramodern, cu geamuri opace, care opri, foarte bine pentru mine, astfel încât vedeam pe oricine iese din hotel şi se urcă în autocar. La foarte scurtă vreme după ce şoferul se duse la recepţie să-şi anunţe sosirea, apăru Nell, îmbrăcată într-o jachetă călduroasă, pantaloni şi cizme, păstorindu-şi turma, toată numai zâmbete. Se părea că majoritatea pasagerilor mergeau în această excursie, dar nu chiar toţi.

  Filmer nu apăru. Îmi dorisem din toată inima să apară fără geanta-diplomat şi să plece ceasuri întregi, astfel încât să-mi dea şansa de a găsi o cale să pătrund în camera lui. Dar, după cât se părea, dorinţa n-a ajutat la nimic. Filmer a rămas hotărât acasă.

  Ieşiră din hotel Mercer, Bambi şi Sheridan, fără să arate nici pe departe ca o familie fericită şi lipsită de orice griji, gata să se distreze şi se urcară într-o limuzină mare, care demară imediat.

  Xanthe nu era cu ei şi nu era nici în autocar. Rose şi Cumber Young se îmbarcaseră fără ea.

  Nell, verificând o listă din dosarul ei şi privindu-şi ceasul, decise că nu mai sunt clienţi pentru autocar. Se urcă şi ea, închise uşa, iar eu am urmărit autocarul depărtându-se.

  CAPITOLUL 15

  Am pornit să mă plimb, gândindu-mă la darurile ce-mi fuseseră făcute.

  Lenny Higgs. Combinaţia încuietorilor genţii-diplomat. Prietenia lui Nell. Doamna Baudlaire. Şansa de a inventa scenarii pentru Zak.

  Ultimul fu cel care-mi acapară mintea în timp ce mă plimbam pe poteca din jurul lacului, iar planurile care începură să mi se contureze în legătură cu scenariul aveau multe lucruri în comun cu sfârşitul conversaţiei mele cu Bill Baudlaire, care mă tulburase.

  După ce fusese de acord să găsească un înlocuitor pentru îngrijitorul lui Laurentide Ice, mi-a relatat că încercase să vorbească cu Mercer Lorrimore, la Assiniboia Downs, dar n-a prea avut succes.

  — Despre ce să vorbiţi? l-am întrebat eu.

  — Despre vânatul nostru. Am fost şocat când am descoperit cât de mult s-a împrietenit cu Lorrimorii. Am încercat să-l iau deoparte pe Mercer şi să-i amintesc de proces, dar a fost foarte scurt cu mine. Dacă un om a fost găsit nevinovat, a spus el, chestiunea este încheiată. După cât se pare gândeşte bine despre oricine, ceea ce e o virtute, dar nu este înţelept.

  Vocea lui Bill devenise şi mai profundă din cauza deziluziei.

  — Vânatul nostru se poate face extraordinar de plăcut, ştii doar, dacă îşi pune lucrul ăsta în gând, şi tocmai asta face cu siguranţă acum. Pe sărmana Daffodil Quentin a făcut-o practic să-i mănânce din palmă şi mă întreb ce o fi acum în capul ei.

  „Este o virtute, dar nu este înţelept”, îmi răsuna în minte ecoul cuvintelor lui în liniştea munţilor. Mercer era un om care vedea binele acolo unde nu exista nici urmă. Care îşi dorea să vadă bunătatea întruchipată în fiul său şi care ar fi dat oricât pentru a-şi vedea visul împlinit.

  Aerul era rece, coborând ca un val de pe culmile îngheţate, dar soarele de toamnă încălzea încă suficient ca să facă plăcută plimbarea, iar când am ajuns într-un loc unde fusese plasată o bancă de unde se deschidea panorama uluitoare a lacului, a hotelului Château şi a munţilor care se înălţau în spatele lui, m-am oprit şi m-am aşezat o vreme, admirând priveliştea de ilustrată, şi am trecut pe planul doi gândurile la Filmer.

  Distingeam siluete plimbându-se în grădina hotelului pe malul lacului, şi-mi trecu prin cap, fără grabă, ideea că aş putea să folosesc binoclul pentru a vedea dacă vreuna dintre siluetele alea este Julius Apollo. Nu că mi-ar fi fost de prea mare ajutor faptul că s-ar fi aflat acolo.

  În spatele perdelei de copaci se auziră paşi uşori, care se opriră pe loc. Era o femeie. Mi-am aruncat privirea, lipsită de curiozitate, spre ea, şi am văzut din spate o pereche de blugi, o scurtă albastră, un fular alb şi o căciuliţă albă cu două pompoane roşii. Apoi, când se întoarse, am văzut că este Xanthe Lorrimore.

  Păru dezamăgită că găseşte banca ocupată.

  — Vă deranjează dacă mă aşez şi eu? mi se adresă ea. Este un drum lung şi simt că mă dor picioarele.

  — Nu, fireşte că nu.

  M-am ridicat şi am şters picăturile de apă de pe bancă pentru a se aşeza.

  — Mulţumesc.

  Se lăsă să cadă cu nepăsarea adolescentină, iar eu m-am aşezat din nou pe locul meu, cu o distanţă între noi de vreo două picioare. Ea se încruntă uşor.

  — Parcă v-am mai văzut. Faceţi parte dintre cei care au venit cu transcontinentalul?

  — Da, domnişoară, am recunoscut eu, ştiind că n-are nici un rost să neg, pentru că o să mă vadă din nou în vagonul-restaurant şi atunci o să mă remarce şi mai mult. Fac parte din personalul de deservire.

  — Oh!

  Avu pornirea automată să se ridice, dar, după o secundă, hotărî că este prea obosită şi se relaxa.

  — Eşti unul dintre chelneri? mă întrebă rar, păstrând distanţa.

  — Da, domnişoară Lorrimore.

  — Cel care mi-a spus că trebuie să plătesc pentru Coca-Cola, nu?

  — Eu sunt, îmi pare rău.

  Fata ridică din umeri şi-şi îndreptă privirea spre lac.

  — Da, totul în trenul ăsta este foarte special, zise cu o voce din care răbufnea nemulţumirea, dar eu nu simt altceva decât plictiseală.

  Avea un păr castaniu, bogat, aproape drept, doar uşor ondulat la vârfuri, care-i cădea pe umeri, o piele albă, fină, şi nişte sprâncene minunate.

  Avea să fie o frumuseţe, mi-am zis, numai dacă va avea grijă ca expresia de acreală a gurii să nu-i strice doar faţa, ci şi viaţa.

  — Uneori mi-aş dori să fiu săracă, aşa, ca tine. Totul ar fi mai simplu.

  Îşi ridică privirea spre mine.

  — Presupun că zici că trebuie să fiu nebună să spun lucrul ăsta.

  Făcu o pauză.

  — Mama ar spune oricum că n-ar trebui să stau de vorbă cu tine.

  Am vrut să mă ridic.

  — Plec, dacă doriţi, i-am spus politicos.

  — Nu, nu pleca.

  Fu neaşteptat de vehementă, ceea ce o surprinse chiar şi pe ea.

  — Vreau să spun… că nu am pe nimeni altcineva cu care să stau de vorbă. Adică… totul este în regulă.

  — Înţeleg.

  — Da? Era încurcată. De fapt trebuia să plec cu autocarul. Părinţii mei cred că sunt în el. Aş fi fost cu Rose… cu doamna Young… şi cu domnul Young. Dar el… Aproape că se opri, dar nevoia ei copilărească de a vorbi era puternică, spulberând orice discreţie. El nu este niciodată atât de amabil cu mine cum este ea. Cred că s-a plictisit de mine. Cumber, nu-i aşa că e un nume stupid? De fapt îl cheamă Cumberland. Este un loc, undeva în Anglia, unde părinţii lui au fost în luna de miere, zise Rose. Albert Cumberland Young, ăsta este numele lui întreg. Rose i-a spus Cumber când s-au cunoscut pentru că a considerat că este mai drăguţ, dar el nu este deloc drăguţ, ştii? Este rece şi aspru.

  Se întrerupse şi privi spre Château.

  — De ce îşi petrec toţi japonezii ăia luna de miere împreună?

  — Nu ştiu, i-am răspuns.

  — Poate că toţi au să-şi boteze copiii Lake Louise.

  — Ar putea chiar mai rău.

  — Cum te cheamă? mă întrebă.

  — Tommy, domnişoară Lorrimore.

  Nu făcu nici un comentariu. Nu se simţea perfect în largul ei în compania mea, prea conştientă de ceea ce eram. Dar, mai presus de orice, dorea să vorbească.

  — Îl ştii pe fratele meu, Sheridan?

  Am dat din cap că da.

  — Necazul cu Sheridan este că suntem prea bogaţi. Este convins că este mai bun decât oricine altcineva pentru că este atât de bogat. Ce crezi de asta? mă întrebă după ce făcu o scurtă pauză.

  Era în parte o provocare, în parte o întrebare disperată şi i-am răspuns cu toată înţelegerea:

  — Cred că este foarte greu să fii foarte tânăr şi foarte bogat.

  — Sincer, crezi asta?

  Era surprinsă.

  — Toată lumea vrea să fie aşa.

  — Dacă poţi avea totul, uiţi ce înseamnă să ai nevoie. Iar dacă ţi se oferă totul, n-ai să înveţi niciodată să faci economie.

  — N-are nici un rost să economiseşti. Bunica mi-a lăsat milioane. La fel şi lui Sheridan. El crede că le merită. Crede că poate face tot ce-i place pentru că este bogat. După părerea mea, este groaznic să ai atâta bănet.

  — Poţi să renunţi la bani dacă gândeşti că este groaznic.

  — Tu ai face lucrul ăsta?

  — Nu, i-am răspuns cu regret.

  — Ei, vezi!

  — Dar aş renunţa la o parte.

  — Am tutori care nu m-ar lăsa să o fac.

  Am zâmbit uşor. Eu îl avusesem pe Clement Cornborough. Tutorii, îmi spusese cândva auster, au menirea să păstreze şi să sporească averile, nu să permită să fie risipite, şi nu, nu vor permite unui băiat de cincisprezece ani să întemeieze o fermă pentru caii de curse retraşi din activitate.

  — De ce crezi că este greu să fii bogat? Este uşor.

  — Tocmai aţi spus că dacă eşti sărac, viaţa ar fi mai simplă, i-am replicat neutru.

  — Am spus, dar cred că nu serios. Nu ştiu dacă chiar serios. De ce este greu să fii bogat?

  — Prea multe tentaţii. Ai la dispoziţie prea multe lucruri care să te corupă.

  — Te referi la droguri?

  — Orice. Prea multe perechi de pantofi. Trufie.

  Îşi ridică picioarele pe bancă şi-şi înconjură genunchii cu braţele privindu-mă pe deasupra lor.

  — Nimeni nu ar crede conversaţia noastră. Ţi-ai dori să fii bogat?

  Era o întrebare la care nu se putea răspunde. Aşa că am spus evaziv:

  — Nu mi-ar plăcea să sufăr de foame.

  — Tatăl meu spune că nu eşti mai bun pentru că eşti mai bogat, ci eşti mai bogat pentru că eşti mai bun.

  — Aşa este.

  — Întotdeauna spune lucruri de genul ăsta. Uneori nu le înţeleg.

  — Fratele dumneavoastră, Sheridan, am zis cu prudenţă, nu pare să fie fericit.

  — Fericit! N-a fost niciodată fericit. Nu l-am văzut fericit în toată viaţa lui. Exceptând când râde uneori de oameni.

  Şovăi o clipă.

  — Părerea mea e că dacă râde, trebuie să fie fericit. Numai că el îi dispreţuieşte, de-aia râde. Îmi doresc să-l fi iubit pe Sheridan şi să-l fi plăcut. Îmi doresc să fi avut un frate grozav, care să aibă grijă de mine şi să iasă cu mine. Ar fi fost minunat. Numai că Sheridan nu este aşa, fireşte, pentru că totul se sfârşeşte cu necazuri. A fost îngrozitor în călătoria asta. Mult mai rău decât de obicei. Vreau să zic că te pune într-o situaţie stânjenitoare.

  Se încruntă, neplăcându-i gândurile ce-i treceau prin cap.

  — Spunea cineva, am început fără să las să transpară câtuşi de puţin profunda mea curiozitate, că a avut un mic necaz în Anglia.

  — Un mic necaz! N-ar trebui să-ţi spun, dar ar fi trebuit să ajungă la închisoare, numai că au renunţat la acuzaţii. Părerea mea este că i-a cumpărat tata… şi, oricum, de aceea Sheridan face acum ce spun părinţii mei, pentru că l-au ameninţat că altfel îl lasă să fie judecat.

  — Mai poate fi încă acuzat şi judecat? am întrebat-o fără nici un accent special.

  — Ce înseamnă termen de prescripţie?

  — O limită în timp dincolo de care cineva nu mai poate fi considerat vinovat pentru o anumită încălcare minoră a legii.

  — În Anglia?

  — Da.

  — Eşti englez, nu?

  — Da.

  — I-a spus „Ai grijă, termenul de prescripţie nici măcar nu se întrezăreşte”.

  — Cine i-a spus?

  — Un procuror, cred. Ce a vrut să spună cu asta? Că Sheridan este… este…

  — Vulnerabil?

  Fata dădu din cap şi continuă:

  —… pentru totdeauna?

  — Poate pentru un timp îndelungat.

  — Douăzeci de ani?

  Timp de neimaginat, după vocea ei.

  — Trebuie să fi fost ceva rău.

  — Nu ştiu ce a făcut, spuse deznădăjduită. Ştiu numai că lucrul ăsta a distrus întreaga vară. A distrus-o complet. Iar eu ar fi trebuit să fiu acum la şcoală, dar m-au determinat să vin în călătoria asta ca să nu mă lase singură acasă. Nu chiar singură, ci cu servitorii. Şi asta pentru că vara mea, Susan Lorrimore, are şaptesprezece ani, a fugit în vara asta cu fiul şoferului lor şi s-au căsătorit, ceea ce a provocat un adevărat cutremur în familie. Şi îmi dau seama de ce a făcut-o; au lăsat-o singură în casa aia uriaşă, ei plecând în Europa, iar ea s-a plictisit de moarte; şi, oricum, fiul şoferului lor pare să fie deştept şi drăguţ, iar ea mi-a trimis o vedere în care-mi scrie că nu regretă nimic. Mama este speriată de moarte că aş putea să fug şi eu cu cineva…

  Se opri brusc, mă privi puţin speriată şi ţâşni în picioare.

  — Am uitat… am uitat cine eşti…

  — Este în regulă, am spus ridicându-mă şi eu. Sincer!

  — Cred că am vorbit prea mult.

  Era îngrijorată şi şovăia.

  — N-ai să…

  — Nu. Nici un cuvânt!

  — Cumber mi-a spus să mă controlez ce vorbesc, zise cu resentiment. Nu ştie ce înseamnă să trăieşti într-un mausoleu, fiecare uitându-se încruntat la celălalt, iar tata încercând să zâmbească. Tu ce ai face dacă ai fi în locul meu? mă întrebă înghiţind în sec.

  — L-aş face pe tatăl tău să râdă.

  — Vrei să spui… zise nedumerită… să-l fac fericit?

  — Are nevoie de dragostea dumneavoastră, i-am spus făcând un gest cu mâna spre potecă ce ducea înapoi la hotel. Dacă vreţi să o luaţi înainte, am să vin şi eu după aceea…

  — Vino cu mine, zise ea.

  — Nu. Este mai bine.

  Într-o stare emoţională, în care nu aveam cum să o ajut, se depărtă, privind înapoi de două ori înainte să dispară la o curbă. M-am aşezat din nou pe bancă, deşi acum se făcuse mai rece, şi am început să mă gândesc la ce mi-a spus, simţindu-mă cuprins de recunoştinţă, aşa cum mi se întâmplase şi cum o să mi se întâmple întotdeauna pentru faptul că o avusesem pe mătuşa Viv.

  Lucrurile nu stăteau prea rău în ce o priveşte pe Xanthe, m-am gândit eu. Însingurată, îngrijorată, înţelegând numai pe jumătate lumea adultă, având nevoie de alinare, ea îşi dorea în esenţă exact acelaşi lucru după care tânjea Mercer însuşi – o familie unită, în bună înţelegere. Nu se gândise să-şi înfrunte părinţii aruncându-se în braţele unui chelner, ci dimpotrivă. Şi nici nu încercase să mă pună pe mine într-o situaţie dificilă. Speram că o să înveţe să trăiască cu banii ei şi m-am gândit că dacă şi-ar petrece vreo lună de zile servindu-i pe alţii într-o echipă cu Emil, Oliver şi Cathy, pentru ea ar fi cea mai bună educaţie.

  După o vreme am privit din nou cu binoclul întregul Château şi grădinile lui, dar Filmer nu era nicăieri, ceea ce nici nu mă surprindea. În cele din urmă am pornit înapoi spre hotel şi am făcut un ocol, trecând pe la poalele gheţarului.

  Mi-am amintit că unul dintre pasageri a spus în tren, în cunoştinţă de cauză, că Laurentide Ice era numele uneia din cele mai întinse calote de gheaţă care acoperea cea mai mare parte a Canadei cu douăzeci de mii de ani în urmă. Daffodil aprobase dând din cap şi precizase că soţul ei îi dăduse calului acest nume, pentru că era interesat de preistorie şi că ea o să-l boteze pe următorul ei cal Cordilleran Ice, după denumirea calotei de gheaţă care acoperise cândva Munţii Stâncoşi. Poate că în clipa asta calc pe preistorica pătură de gheaţă Cordilleran Ice, dar dacă gheţăriile mişcă mai repede decât istoria, poate că nu.

  Întors la Château, am urcat în camera mea şi am pus pe hârtie o schiţă pentru noua scenă a misterului şi de-abia terminasem când Zak bătu la uşă, interesându-se de ea. Ne-am dus în camera lui, unde se strânseseră deja actorii pentru repetiţie. M-am uitat în jur la cele şapte feţe şi am întrebat dacă mai beneficiem sau nu de serviciile lui Ben, care lipsea.

  — Nu, mi-a răspuns Zak. S-a întors la Toronto. Are vreo importanţă?

  — Nu, nu tocmai. Ne-ar fi putut fi util ca mesager, dar cred că puteţi numai să evocaţi existenţa unui mesager.

  Dădură din cap că da.

  — Perfect, zise Zak uitându-se la ceas. În două ore şi jumătate intrăm în scenă. Ce facem?

  — În primul rând, am început eu, Raoul declanşează o ceartă cu Pierre. Raoul este furios pentru faptul că s-a descoperit că este soţul lui Angelica şi spune că ştie sigur că Pierre are datorii de mii de dolari din cauza jocurilor, şi că ştie, de asemenea, cui datorează aceşti bani, şi că tipul respectiv este cunoscut pentru bătăile pe care le administrează celor ce nu-şi onorează datoriile.

  Pierre şi Raoul mă aprobară.

  — Am să dau şi unele detalii, interveni Raoul. Am să spun că datoriile provin din pariuri ilegale făcute la cursele de cai şi mi s-a spus că a pariat pe caii familiei Bricknell, bine?

  — E bine? mă întrebă Zak.

  — Da. Apoi Raoul îi reproşează lui Pierre că singura lui şansă de a obţine banii e să se căsătorească cu Donna, iar Walter intervine zicând că dacă Donna este atât de proastă să se mărite cu Pierre, el n-o să-i dea nici o centimă. N-o să-i plătească el datoriile lui Pierre. În acest punct, în salonul unde se servesc cockteil-urile intră ţipând Mavis Bricknell, anunţând că toate frumoasele ei bijuterii i-au fost furate.

  Literalmente toţi săriră în sus. Mavis izbucni în râs şi începu să bată din palme.

  — Cine le-a furat? întrebă ea.

  — Fiecare lucru la timpul potrivit, am zâmbit eu. Raoul îl acuză pe Pierre, Pierre îl acuză pe Raoul, şi încep să se ia la bătaie, dând frâu liber întregii lor uri reciproce. În sfârşit, intervine Zak, opreşte totul, şi zice că vor merge cu toţii să caute bijuteriile atât în camera lui Raoul, cât şi în cea a lui Pierre. Zak, Raoul, Pierre şi Mavis ies din scenă.

  Aprobară toţi.

  — Asta înseamnă, am continuat eu, că în sala de cockteil-uri mai rămân Donna, Walter Bricknell şi Giles. Donna şi Walter încep să se certe din nou din cauza lui Pierre, Donna varsă câteva lacrimi şi, în clipa aceea, din public se ridică Giles în apărarea Donnei, spunând că fata a trecut printr-o experienţă dureroasă şi părerea lui este că are nevoie de puţină înţelegere. În acel moment se întorc Zak şi ceilalţi. Nu au găsit bijuteriile. Giles începe să o aline şi pe Mavis. Mavis spune că trăia pentru colecţia ei, că iubea fiecare piesă. Este distrusă. Şi o vreme continuă tot aşa.

  — Minunat! exclamă Mavis.

  — Walter, am continuat eu, zice că el nu pune nici un preţ pe bijuterii. Bijuteriile lui sunt caii. El trăieşte pentru caii săi. Afirmă cu emfază că mai bine ar muri decât să nu poată merge să-şi admire caii participând la curse. S-ar sinucide dacă n-ar putea avea cai.

  Walter se încruntă, dar aprobă hotărât. Până acum nu avusese prea multe de spus; asta-i oferea o scenă a lui, chiar dacă era dificil să o facă să fie convingătoare.

  — Walter spune apoi că Raoul îi strică plăcerea şi bucuria pe care i-o dau caii, şi strică pentru toată lumea această călătorie, şi anunţă concedierea oficială a antrenorului său. Raoul protestează şi spune că nu merită să fie concediat. Walter spune că Raoul este probabil un criminal şi un hoţ de bijuterii, şi-l păcăleşte cu propriii lui cai. Furios, Raoul încearcă să-l atace pe Walter. Îl împiedică Zak, care le cere să se potolească. El spune că va organiza cercetarea tuturor dormitoarelor ca să vadă dacă pot fi găsite bijuteriile, că se va consulta cu detectivul hotelului şi va chema poliţia dacă este nevoie. Toată lumea arată ca şi cum nimeni nu doreşte intervenţia poliţiei. Sfârşitul scenei.

  Am aşteptat comentariile lor critice şi sugestii de schimbări, dar au fost foarte puţine. I-am dat crochiul lui Zak, care mai trecu o dată peste el împreună cu actorii în cauză, şi începură să murmure cu toţii căutându-şi cuvintele proprii.

  — Şi mâine ce se întâmpla? întrebă în cele din urmă Zak. Cum o să ieşim din toate astea?

  — N-am pus încă pe hârtie, i-am răspuns.

  — Dar trebuie să o ai în cap, nu? N-ai putea să o scrii în seara asta?

  Am dat de două ori din cap că da.

  — Perfect, continuă el. Atunci ne întâlnim cu toţii aici, mâine, după micul dejun. Va trebui să repetăm de două sau chiar trei ori să fim siguri că totul o să iasă bine. Şi nu uitaţi, mâine o să jucăm în vagonul-restaurant, unde nu este prea mult spaţiu pentru harţă şi bătaie, aşa că dezlănţuiţi-vă în seara asta.

  — Mâine Pierre este împuşcat, le-am spus eu.

  — Oh, Dumnezeule! exclamă Pierre.

  — Dar nu fatal. Poţi continua să vorbeşti.

  — Din ce în ce mai bine.

  — Numai că o să ai nevoie de ceva sânge.

  — Grozav, zise Pierre. Mult?

  — Ei bine, am zis, izbucnind în râs, am să te las pe tine să hotărăşti unde vei fi lovit de glonţ şi cât sânge crezi că pot suporta pasagerii, dar la sfârşit trebuie să rămâi în viaţă.

  Voiau să ştie ce mai am în cap, dar nu le-am spus; s-ar fi putut să dezvăluie din greşeală ce urma să se întâmple dacă ar fi ştiut, iar ei au protestat că sunt prea profesionişti ca să facă aşa ceva. N-am avut totuşi încredere în minţile lor care improvizau tot timpul şi au renunţat.

  Urmărisem repetiţia care mi s-a părut destul de bună, dar a fost nimic în comparaţie cu jocul lor în salonul pentru cockteil-uri, am aflat după aceea de la Zak. A venit pe la ora unsprezece în camera mea, la fel ca seara trecută, pentru a-şi bea whisky-ul câştigat pe merit.

  — Ăştia doi, Raoul şi Pierre, mi-a povestit el, au dat un adevărat spectacol. Ştii, amândoi au luat lecţii de luptă şi cascade pe scenă la Şcoala de artă dramatică. Şi au repetat înainte scena luptei care a fost o grozăvie. Păcat că a trebuit să o opresc. Jumătate din public s-a trezit cu cockteil-urile vărsate, cu Pierre şi Raoul rostogolindu-se şi bătându-se pe podea, la picioarele lor, şi a trebuit să le dăm gratis încă un rând de cockteil-uri. Scumpa de Mavis a arborat o tragedie de mare clasă când a anunţat furtul bijuteriilor, iar mai târziu a vorbit cu un patos imens despre amintirile fericite pe care le-a pierdut odată cu bijuteriile. Jumătate din cei prezenţi în salon aveau ochii în lacrimi. Minunat! Apoi Walter şi-a jucat destul de bine scena, având în vedere că mi se plânsese că nici un om cu mintea întreagă nu s-ar sinucide, pentru că nu poate să se ducă să vadă cursele de cai. Iar după aceea, nici nu-ţi vine să crezi, unul dintre pasageri m-a întrebat de unde ne-a venit ideea că s-ar putea sinucide cineva, dacă n-ar mai putea merge la curse.

  — Şi tu ce i-ai răspuns? l-am întrebat cu o tresărire de îngrijorare.

  — Că mi-a trecut mie prin cap. Atunci el m-a privit ceva mai relaxat şi m-a întrebat „Cum ţi-a trecut?”.

  — Eu cunosc pe cineva care a făcut exact lucrul ăsta, nu demult, i-am spus atunci lui Zak, gândindu-mă. Acum treisprezece zile… o viaţă!

  — Asta-i o nebunie! exclamă el.

  — Mda… Cine te-a întrebat?

  — Nu-mi amintesc. S-ar putea să fi fost domnul Young.

  S-ar putea să fi fost el, într-adevăr. Ezra Gideon fusese prietenul său.

  Sau Filmer. Ezra Gideon fusese victima lui.

  — Eşti sigur? l-am întrebat.

  Îşi mai scormoni creierii şi spuse:

  — Da, domnul Young. Stătea cu drăguţa aia de soţie a lui, de lângă care s-a ridicat, a traversat salonul şi a venit până la mine ca să mă întrebe.

  — A mai reacţionat altcineva? am întrebat pe un ton firesc, după ce mi-am băut vinul din pahar.

  Atenţia lui Zak, alertă aproape în permanenţă, deveni intuitivă.

  — Să miros eu oare ceva ce seamănă cu Hamlet?

  — Ce vrei să spui? l-am întrebat, deşi ştiam exact ce voia să spună.

  — În piesa asta, eu întruchipez conştiinţa regelui, nu? Am dreptate? La asta te-ai gândit?

  — Într-un mod mai indulgent.

  — Şi mâine?

  — Şi mâine, i-am confirmat.

  — N-ai de gând să ne bagi pe vreunul dintre noi în belea, nu? Să fim daţi în judecată pentru calomnie sau mai ştiu eu ce?

  — Îţi promit că nu.

  — Poate că n-ar trebui să te las să scrii scenariul pentru mâine.

  — N-ai decât să faci ceea ce crezi tu că este cel mai bine. Şi am luat de pe masă scenariul pe care-l terminasem, întinzându-i-l. Citeşte-l mai întâi şi pe urmă hotărăşti.

  Lăsă paharul pe masă şi începu să citească.

  Ajunse până la sfârşit, după care îşi ridică spre mine o faţă zâmbitoare.

  — Este grozav! Toate ideile mele iniţiale, plus ale tale.

  — Perfect.

  Mă simţeam foarte uşurat că-i plăcuse şi-l consideram generos.

  — Şi Hamlet unde este?

  — În iubirea prea mare, dar lipsită de înţelepciune.

  — Ăsta-i Othello.

  — Îmi pare rău.

  — Mi se pare destul de nevinovată, dar…

  — Tot ce urmăresc să fac, l-am întrerupt eu, este să deschid câţiva ochi. Să avertizez un cuplu în legătură cu calea pe care păşeşte. Înţelegi, eu nu pot să mă duc pur şi simplu la ei şi să le spun, nu? N-ar accepta aşa ceva din partea lui Tommy. Probabil că n-ar accepta din partea nimănui. Dar dacă văd ceva jucat… pot învăţa din asta.

  — Ca mama lui Hamlet.

  Şi sorbi din paharul cu whisky.

  — Pe cine doreşti să avertizezi şi în legătură cu ce?

  — Mai bine nu ştii, pentru că atunci nu este vina ta.

  — Pentru ce te afli de fapt în trenul ăsta? mă întrebă încruntat.

  — Ştii pentru ce. Ca toată lumea să fie fericită şi să-i demasc pe cei răi.

  — Şi scena asta îţi va fi de folos?

  — Aşa sper.

  — Bine. Nu mă opun demascării celor răi. O să dăm tot ce putem. Ceilalţi or să adore unghiul hamletian al problemelor.

  — Nu… te rog să nu le spui, m-am alarmat eu.

  — De ce naiba nu?

  — Vreau ca pasagerii să creadă că orice asemănare a intrigii cu propriile lor vieţi este o pură coincidenţă. Nu vreau ca după-aceea actorii să le spună că totul a fost deliberat.

  — Ne întoarcem la calomnie? întrebă zâmbind cam strâmb.

  — Nu. Nu există nici un risc în această privinţă. Doar că… nu vreau să mă identifice ca unul care ştie atât de multe lucruri despre ei. Dacă-i întreabă cineva pe actori cine este autorul intrigii, aş prefera să spună că tu.

  — Şi să mă bage pe mine în rahat?

  Era totuşi binedispus.

  — Nimeni nu poate să aibă nici cea mai mică suspiciune în ce te priveşte. În afară de demascarea ticăloşiei, succesul înseamnă pentru mine să mă ascund în spatele lui Tommy până la capăt şi să termin această călătorie fără să fiu demascat.

  — Eşti vreun spion?

  — Agent de securitate, asta-i tot.

  — Pot să te folosesc ca personaj în viitoarea mea intrigă? În viitorul mister pe care îl voi prezenta în tren?

  — Eşti invitatul meu.

  Râse, căscă, lăsă jos paharul şi se ridică.

  — Ei bine, amice, indiferent cine oi fi, a fost o plăcere să te cunosc şi am avut ce să învăţ de la tine.

  La şapte dimineaţa Nell mă sună în cameră.

  — Eşti treaz?

  — Complet.

  — A nins din nou peste noapte. Munţii sunt albi.

  — Îi văd din pat.

  — Dormi cu draperiile date la o parte?

  — Întotdeauna. Tu nu?

  — Ba da.

  — Eşti îmbrăcată.

  — Da, sunt. Ce legătură are asta?

  — Are, cu apărarea, chiar şi la telefon.

  — Te urăsc!

  — Asta este, nu le poţi avea pe toate.

  — Ascultă, spuse aspru, înăbuşindu-şi râsul. Fii înţelept. Te-am sunat ca să te întreb dacă după-amiază, când ne vom îmbarca, vrei să te duci tot pe jos la gară sau mergi cu autobuzul pentru personal?

  — Cu autobuzul, cred, am spus după ce am chibzuit două secunde.

  — Autobuzul ăsta pleacă din faţa anexei pentru personal la ora cincisprezece şi treizeci şi cinci de minute. Ia-ţi şi bagajul cu tine.

  — Perfect, mulţumesc.

  — Întreg trenul, cu cai şi cu spectatori cu tot, vine de la Banff şi urmează să sosească în gară la Lake Louise la ora şaisprezece şi cincisprezece minute. Pasagerii au timp suficient să se îmbarce, să meargă în cuşetele lor şi să despacheteze înainte de a părăsi Lake Louise, la şaisprezece şi treizeci şi cinci de minute, fix. Canadianul vine în spatele nostru, ca înainte, şi pleacă din Lake Louise la ora şaptesprezece şi zece minute, aşa încât trebuie să avem grijă ca toată lumea să se îmbarce devreme şi trenul să poată pleca la timp.

  — Am înţeles.

  — Urmează să spun toate astea pasagerilor la micul dejun, precum şi faptul că la şaptesprezece şi treizeci de minute servim şampanie şi aperitive tuturor celor aflaţi în vagonul-restaurant, iar la şase vom avea soluţia misterului, după care cockteil-urile pentru cine doreşte, urmate de banchetul de gală. Iar actorii revin pentru poze şi discuţii la un coniac. Totul pare un infern.

  — O să meargă totul cum trebuie, am liniştit-o râzând.

  — După asta am să mă duc la mănăstire.

  — Sunt şi locuri mai frumoase.

  — Cum ar fi unde?

  — În Hawai.

  Urmă o tăcere bruscă, după care spuse:

  — Trebuie să fiu înapoi la birou.

  — Putem să luăm şi biroul.

  Ea chicoti.

  — Am să mă interesez de transport.

  — Atunci s-a făcut, da?

  — Nu, nu ştiu… o să-ţi spun la Vancouver.

  — Vancouver înseamnă mâine dimineaţă.

  — După cursă, atunci.

  — Şi înainte de „ochiul roşu special”.

  — Nu renunţi niciodată?

  — Depinde de semnale, i-am răspuns.

  CAPITOLUL 16

  Filmer a rămas strâns agăţat de geantă în cursul transferului de la Château la gară. Din mijlocul membrilor personalului am urmărit cum Filmer şi majoritatea pasagerilor au coborât din autobuz şi au verificat dacă bagajele li se aflau printre cele aliniate, aşteptând să fie urcate în tren de hamali. Lorrimorii, care au sosit separat în limuzina lor cu şofer, aveau şi bagajele cu ei, şoferul coborându-le din maşină.

  În clipa aceea, a trecut, târându-se, un tren de marfă care părea să nu se mai sfârşească.

  O sută două vagoane cu cereale, numără Cathy. O groază de pâine.

  Gândul îmi zbură la doamna Baudlaire, cu care vorbisem exact înainte să părăsesc hotelul.

  — Bill mi-a spus să te anunţ că Lenny Higgs a început să tremure ca varga când a văzut fotografia şi că acum se află în siguranţă; a fost angajat un nou îngrijitor pentru Laurentide Ice cu aprobarea, telefonică, a antrenorului său. Antrenorului i s-a spus că Lenny a dispărut. Bill a plecat de la Winnipeg şi s-a întors la Toronto. S-a consultat cu colonelul şi au convenit că Bill trebuie să o vadă pe doamna Daffodil Quentin cât mai repede posibil. Are vreo logică totul?

  — Sigur că da.

  — Bine atunci.

  — Bill mai vine la Vancouver?

  — Da, aşa cred. Luni seara, cred, ca să fie acolo pentru cursa de marţi. Mi-a spus că va fi înapoi la Toronto miercuri. Toate schimbările astea de fus orar nu fac bine nimănui.

  — Canada este uriaşă.

  — Cinci mii cinci sute paisprezece kilometri de la o Coastă la alta, spuse prompt.

  — Spuneţi-mi în mile, i-am replicat râzând.

  — Va trebui să-ţi faci singur calculele, tinere.

  Le-am făcut mai târziu, din pură curiozitate: trei mii patru sute douăzeci şi şase de mile şi un sfert.

  Mă chestionă dacă mai am şi alte întrebări, dar nu-mi trecea prin cap niciuna, aşa că i-am spus că o voi suna din nou, dimineaţă, de la Vancouver.

  — Somn uşor, mi-a urat vioaie.

  — Şi dumneavoastră la fel.

  — Da, spuse şi am sesizat o oarecare rezervă în vocea ei, ceea ce m-a făcut să înţeleg că, probabil, nu doarme bine niciodată.

  — Atunci vise uşoare, i-am urat din nou.

  — Asta-i mult mai uşor. Noapte bună.

  Ca de obicei, nu-mi dădu răgaz să-i răspund.

  Din depărtare răsuna fluieratul trenului şi locomotiva uriaşă intră în gară. Nefiind nici un fel de linii secundare la Lake Louise, trenul scurt se întorsese la Banff, unde rămăsese două zile, George Burley ocupându-se de el. Acum se întorcea cu trenul complet; coborî în gară, cu faţa lui rotundă şi veselă, salutându-i pe pasageri ca pe nişte prieteni pe care nu-i mai văzuse demult.

  Cu o uşurare vizibilă şi cu multă bucurie toţi se urcară în vagoanele familiare, Lorrimorii – un cuartet sumbru care se urcă pe platforma vagonului particular – fiind singură notă tristă. Nell se îndreptă spre ei ca să-i mai înveselească puţin. Mercer se opri, vorbi cu ea, zâmbi; ceilalţi pur şi simplu intrară în vagon. De ce s-o mai obosi cu ei, m-am gândit eu. Nici măcar un mulţumesc n-o să obţină.

  Filmer se urcă în tren prin uşa deschisă de la capătul din urmă al vagonului său de dormit şi, prin fereastra cuşetei, l-am zărit mişcându-se. Îşi puse haina pe umeraş, se spălă pe mâini, lucruri obişnuite. Ce îl face oare pe unul să fie bun, pe altul să fie rău? Pe unul să caute să construiască, pe altul să ameninţe şi să distrugă? Ironia crasă era că omul cel rău se poate simţi mai satisfăcut şi mai împlinit decât omul cel bun.

  Am intrat în cuşeta mea, mi-am aruncat bagajul pe un scaun şi mi-am scos trenciul, sub care se afla vesta familiară.

  Tommy nu mai avea de trăit decât doar o singură noapte. O cină şi un mic dejun. Păcat, mi-am zis, începuse să-mi placă.

  După ce porni trenul, apăru George, care mă salută cu un chicotit de încântare.

  — Suntem norocoşi că avem căldură în tren, nu? îmi zise.

  — De ce? am întrebat.

  Era foarte cald.

  — N-au putut să pornească boilerul.

  Părea să considere lucrul ăsta drept o glumă bună.

  — Şi ştii de ce?

  Am clătinat din cap.

  — N-au avut combustibil.

  — Ei bine… nu înţeleg nimic… au umplut rezervorul, nu?

  — Sigur că da, numai că fusese umplut cu două zile în urmă, când am coborât la Banff. Sau cel puţin aşa am crezut noi. Am cercetat şi n-am descoperit decât câteva picături pe fundul rezervorului, ceea ce nu se prea întâmpla, nu?

  Se uita la mine cu o privire luminoasă, care părea că aşteaptă ceva.

  — A furat cineva combustibilul? l-am întrebat, iar George chicoti.

  — Fie l-a furat din rezervor, fie nu l-a încărcat niciodată şi a deschis gura de aprovizionare ca să inducă în eroare.

  — Era mult petrol pe pământ?

  — Nu eşti un detectiv prost, nu? Da, era.

  — Atunci ce crezi?

  — Cred că n-au pus în rezervor cantitatea suficientă de combustibil, probabil doar atât cât să ne depărteze binişor de Lake Louise, apoi au deschis puţin vana ca să ne convingă că petrolul s-a scurs accidental de-a lungul căii ferate. Numai că n-au făcut treaba ca lumea. Au deschis vana prea mult. În voce îi vibra râsul. Ce-ar mai fi ieşit dacă trenul rămânea fără căldură acolo sus, în munţi! Caii ar fi îngheţat. Ce panică ar mai fi stârnit!

  — Nu pari prea îngrijorat.

  — Păi nu s-a întâmplat, nu?

  — Da, ai dreptate.

  — Am fi umplut oricum rezervorul din nou la Revelstoke. Asta ar fi dat peste cap banchetul ăsta al vostru, nu? Dar n-ar fi murit nimeni. Mă îndoiesc că s-ar fi înregistrat fie şi câteva degerături, pentru că nu suntem în ianuarie.

  — Foarte îngrijorător, totuşi.

  — Da, aşa este. I-am lăsat pe toţi zumzăind ca un cuib de viespi la Banff, încercând să afle cine a făcut lucrul ăsta.

  Eu nu eram defel tot atât de lipsit de îngrijorare că el.

  — S-a mai întâmplat şi altceva în trenul ăsta? Este, de exemplu, apă în boiler?

  — Nu-ţi face probleme, m-a liniştit George. Am verificat apa. Robinetul de sus curge. Rezervorul este plin, exact aşa cum trebuie să fie. Boilerul n-o să explodeze.

  — Şi locomotiva?

  — Am verificat fiecare centimetru, peste tot, bine? Trebuie să fie vorba de vreun borfaş ordinar care a furat petrolul.

  — La fel ca borfaşul ordinar care a decuplat vagonul Lorrimorilor?

  — Sunt de acord cu tine că trenul ăsta special îi poate atrage pe psihopaţi, pentru că publicitatea ar fi mult mai mare, ceea ce i-ar încânta în mod deosebit, dar nu există nici o legătură vizibilă între cele două incidente. Oamenii fură orice, nu numai combustibil, continuă el chicotind. Odată, cineva a furat opt dintre scaunele îmbrăcate în piele albastră din vagonul-restaurant. Asta s-a întâmplat la Mimico, Toronto, când trenul era tras pe liniile secundare.

  Se întoarse la hârtiile împrăştiate pe biroul din faţa lui, iar eu am pornit spre vagonul-restaurant.

  N-am făcut decât doi paşi, când mi-am amintit de faţa palidă, am scos fotografia din buzunar şi m-am întors la George.

  — Cine este? mă întreba încruntându-se uşor. Da, s-ar putea să fie în tren. Era în gară la Banff, în zona liniilor secundare… Îşi stoarse creierii încercând să-şi amintească. Astăzi după-amiază? exclamă el brusc. Da. Ăsta este. Când a fost ataşat restul de tren. Înţelegi, caii au sosit de la Calgary în dimineaţa asta, aflându-se în primul vagon al trenului de marfă. Au lăsat vagonul cu caii pe o linie secundară. Apoi locomotiva noastră a recuperat întâi vagonul în care se aflau caii, pe urmă pe cele în care erau călătorii-spectatori… Se concentră. Omul ăsta se află jos, bătând în uşa de la vagonul cailor cu un băţ, iar când zmeoaica a venit şi l-a întrebat ce vrea, el i-a spus că are un mesaj pentru îngrijitorul calului sur; zmeoaica i-a spus să aştepte şi s-a întors cu un îngrijitor, numai că el a zis că nu este ăsta, iar îngrijitorul respectiv i-a spus că celălalt fusese lăsat la Calgary, şi îi luase el locul. Atunci, omul tău din fotografie a luat-o din loc. N-am văzut unde s-a dus. Vreau să spun că nu era considerat important lucrul ăsta.

  — Tipul arăta furios sau cum?

  — N-am remarcat. Mă aflam acolo ca să o întreb pe domnişoara Brown dacă este totul în regulă în vagonul cailor, înainte să plecăm, iar ea a spus că da. Mi-a spus că toţi îngrijitorii sunt în vagon cu caii lor, ocupându-se de ei, aşa cum fuseseră toată ziua, şi că vor rămâne acolo până după ce vom porni. A avut grijă de cai, şi ea, şi îngrijitorii.

  Îmi întinse fotografia, dar i-am spus să o păstreze şi l-am rugat să verifice, dacă are timp, printre stewarzii vagonului de dormit al călătorilor-spectatori pentru a afla dacă faţă palidă a călătorit sau nu tot drumul de la Toronto printre pasageri.

  — Ce a făcut? A făcut deja ceva?

  — L-a ameninţat pe un îngrijitor, înfricoşându-l în asemenea hal, încât acesta a părăsit trenul.

  — Nu-i chiar o crimă, nu?

  Se holba la mine cu luminiţe jucăuşe în privire.

  — N-o să stea prea mult la închisoare pentru asta.

  Trebuia să fiu de acord cu el. L-am lăsat să se delecteze pe seama greşelilor omeneşti şi am pornit din nou spre vagonul-restaurant, trecând pe lângă stewardul prietenos din vagonul de dormit. Se relaxa din nou pe coridor, admirând perspectivele schimbătoare ale giganţilor înzăpeziţi.

  — Nu mă întâlnesc prea des cu asemenea privelişti, mi se adresă în chip de salut. În mod curent nu trec spre vest mai departe de Winnipeg. Este superb, nu?

  Am fost de acord cu el. Era, într-adevăr.

  — La ce oră începi să cobori paturile? l-am întrebat.

  — De îndată ce toţi pasagerii au plecat în vagonul-restaurant. Jumătate din ei sunt acum în cuşete, schimbându-se. Tocmai am dus prosoape suplimentare pentru doi dintre ei.

  — O să-ţi dau o mână de ajutor la făcutul paturilor mai târziu, dacă vrei.

  — Sincer? Era surprins şi încântat. Ar fi grozav.

  — Dacă faci mai întâi cuşetele din vagonul-cupolă, când te întorci, prin vagonul-restaurant, am să te urmez şi atunci le putem face pe astea de aici.

  — Nu eşti obligat, să ştii.

  — Este o schimbare plăcută în comparaţie cu aşteptatul în picioare lângă o masă.

  — Şi scena ta, zise el zâmbind cu înţelegere. Când o joci?

  — Mai târziu.

  — Bine atunci. Mulţumesc foarte mult.

  — Cu plăcere, i-am răspuns, şi într-o clipită am ajuns în micul hol dintre uşa bucătăriei şi mese, unde Emil, Oliver şi Cathy erau ocupaţi cu despachetarea paharelor de şampanie.

  Am luat un şervet şi am început să şterg cu sârg. Ceilalţi trei zâmbiră. La bucătărie activitatea era în toi, Angus ca de obicei părând să aibă şase mâini şi toate ocupate deodată, iar Simone, bosumflată.

  Ca de obicei, pasagerii au venit în restaurant cu mult înainte de ora stabilită, mulţumiţi doar să stea şi să aştepte. Oricum, peisajul de afară le fura ochii şi nu-şi mai băgau limba în gură minunându-se în faţa măreţiei naturii; numai căderea întunericului îi făcu să-şi întoarcă atenţia spre altceva.

  Este păcat că trenul străbate cele mai frumoase privelişti ale Canadei în timpul nopţii, se plânseră lui Nell majoritatea pasagerilor. Nell le spuse că îi pare sincer rău, dar că nu ea a stabilit traseul şi orarul, şi şi-a exprimat speranţa că toată lumea văzuse munţii la Lake Louise, ceea ce, fireşte, aşa se întâmplase. Mulţi chiar şi urcaseră până în vârful Muntelui de Sulf, cu telefericul. Alţii rămăseseră la poale. Filmer, stând de data asta la masă cu ultrabogaţii proprietari ai lui Redi-Hot, povestea încântat că nu, el nu a fost în excursia făcută cu autocarul, a preferat să facă gimnastică în sala de la Lake Louise.

  Filmer intrase în vagonul-restaurant venind dinspre vagonul-cupolă nu dinspre cuşeta lui, şi avea pe faţă un zâmbet special, care-mi dădea fiori de-a lungul şirei spinării. De câte ori Julius Apollo arăta încântat de el însuşi, ca acum, asta însemna în mod sigur necaz.

  Lorrimorii sosiră în grup, aşezându-se împreună la o masă, tinerii arătând răzvrătiţi, iar părinţii sumbri. Xanthe, era clar, nu-l făcuse încă pe Mercer să râdă. Rose şi Cumber Young stăteau la masă cu proprietarii lui Upper Gumtree, familia Unwin, iar cei doi Flokati erau la masă cu proprietarii lui Wordmaster. Este interesant, mi-am zis, cum proprietarii de cai sunt atraşi unul spre altul, ca şi cum ar aparţine unei frăţii unite prin legături naturale.

  Poate că Filmer înţelesese lucrul ăsta. Poate că de aceea făcuse atâtea eforturi să ajungă în acest tren în calitate de proprietar, ca proprietar avea un anumit statut, asta-i conferea credibilitate, îi dădea o bază de putere. Dacă asta urmărise, atunci reuşise. Toată lumea din tren îl cunoştea pe domnul Julius Filmer.

  Emil destupă sticlele de şampanie. Angus transferă antreurile apetisante din cuptor pe tăvi şi am ieşit cu toţii din bucătărie într-o mică procesiune: eu şi Emil turnam şampania, iar Oliver şi Cathy, slujindu-se cu abilitate de cleşti, împărţeau pretutindeni antreul preferat.

  Nell se uita la mine şi râdea pe înfundate. Şi avea şi de ce. Umpleam paharele cu o faţă serioasă şi plină de concentrare; chiar şi pe al lui Giles, care stătea alături de ea, gata de acţiune.

  — Mulţumesc, spuse Giles cu o voce plictisită după ce i l-am umplut.

  — Plăcerea a fost de partea mea, domnule, i-am replicat.

  Giles dădu din cap, iar Nell îşi înăbuşi râsul ducând paharul la gură, dar cei care stăteau vizavi de ei nu observară nimic neobişnuit.

  Când am ajuns la Lorrimori, Xanthe era vizibil neliniştită. I-am umplut paharul lui Bambi şi m-am adresat lui Xanthe:

  — Pentru dumneavoastră, domnişoară?

  Îmi aruncă o privire scurtă.

  — Poţi să-mi aduci o Cola?

  — Sigur, domnişoară.

  Am turnat şampanie pentru Mercer şi Sheridan, şi m-am dus la bucătari după Cola.

  — Trebuie să plăteşti pentru ea, îi spuse Xanthe repezit tatălui ei când m-am întors.

  — Cât costă? mă întrebă Mercer.

  I-am spus şi mi-a plătit, adăugând:

  — Mulţumesc.

  — Cu plăcere, domnule.

  Părea preocupat, la fel ca şi soţia lui, şi asta mai mult decât în mod obişnuit.

  Am trecut la masa următoare, sperând ca între zâmbetul lui Filmer, şi expresia de preocupare a lui Lorrimore să nu existe nici o legătură, deşi în sinea mea mă temeam că da.

  După ce antreurile lui Angus au fost devorate şi paharele cu şampanie umplute din nou, apăru Zak.

  — În primul rând, începu el, trebuie să anunţ că o cercetare minuţioasă a dormitoarelor din hotelul Château s-a soldat fără nici un rezultat, nici urmă de bijuteriile lui Mavis Bricknell.

  Se exprimă compătimire pentru Mavis, călătorii prinzându-se cu însufleţire în joc. Mavis acceptă totul cu recunoştinţă.

  În restaurant năvăli Raoul, furios pe Walter Bricknell, care şi aşa arăta deja destul de supărat.

  Era prea mult, răcni Raoul cât îl ţineau puterile. Era şi aşa destul de rău că Walter l-a concediat din slujba de antrenor, când el nu făcuse nimic ca să merite lucrul ăsta, iar acum descoperise că Walter trimisese o scrisoare, de la Château, autorităţilor din domeniul hipismului, prin care le-a informat că iubitul său cal, Calculator, nu va concura în numele său, al lui Walter, la Vancouver, şi că Raoul nu va fi creditat ca antrenor.

  — Nu este drept, răcni el. Am pregătit până în ultimul minut calul pentru cursa asta. Am câştigat cinci curse cu el pentru tine. Mă înşeli. Eşti al naibii de nerecunoscător. Am să mă plâng la Jockey Club.

  Walter părea de piatră. Raoul avu o nouă ieşire. Walter spuse că face ce vrea, Calculator este al lui. Dacă vrea să-l vândă… sau să-l dea… asta este numai treaba lui şi a nimănui altcuiva.

  — Ieri ai spus, răcni Raoul, că dacă n-ai putea avea cai, că dacă n-ai putea participa la curse, te-ai sinucide. De ce n-o faci, sinucide-te!

  Toţi cei de faţă îl priveau şocaţi pe Walter, nevenindu-le să creadă ce auzeau.

  Zak îl invită pe Walter să se explice. Walter replică că nu este treaba lui. Ba îl priveşte tot ce se întâmpla în tren, îi răspunse Zak.

  — Am putea să ştim, îl întrebă Zak pe Walter, cine urmează să fie noul proprietar al lui Calculator?

  Nu, nimeni nu are dreptul să-l întrebe. Mavis, nedumerită, îl întrebă. Walter fu brutal cu ea, ceea ce nu plăcu nimănui. Walter îşi dădu seama de lucrul ăsta, dar spuse că nu poate face nimic, asta este, o scapă de Calculator, şi pentru că animalul este trecut numai pe numele lui, nu şi pe al lui Mavis, nici ea nu poate face nimic. Mavis începu să plângă.

  Donna sări în apărarea mamei ei, şi-l atacă verbal pe tată.

  — Tu să taci din gură, o apostrofă Walter, ai făcut deja destul rău.

  Pierre îşi puse braţul protector pe după umerii Donnei şi-i spuse lui Walter să nu vorbească aşa cu fiica lui. El, Pierre, va împrumuta bani ca să-şi plătească datoriile, iar de data asta va munci cu adevărat din greu şi va economisi până va plăti tot, şi n-o s-o lase pe Donna să ia o centimă de la tatăl ei; iar după ce-şi va achita datoriile, o să se căsătorească cu Donna, iar tatăl ei nu poate face nimic pentru a-i împiedica.

  — Oh, Pierre! exclamă Donna, ascunzându-şi faţa la pieptul lui.

  Pierre, în cămaşă albă ca zăpada, o îmbrăţişă, o mângâie pe păr, şi arăta foarte chipeş şi protector. Publicul îl răsplăti cu aplauze.

  — Oh, Dumnezeule! exclamă Cathy de lângă mine, nu-i aşa că-i drăguţ?

  — Sigur că este (se referea la Pierre).

  Stăteam în micul hol urmărind totul din umbră şi, printr-un capriciu răutăcios al sorţii, toţi cei care mă interesau în cel mai înalt grad stăteau cu spatele la mine, neputând să le văd expresiile feţelor. Gâtul lui Filmer care nu era prea departe, era rigid de încordare, iar Cumber Young, ceva mai încolo, sărise în picioare când Raoul îi spusese lui Walter să se sinucidă, şi se potoli cu greu numai când Rose îi spuse imperios ceva. Mercer, aflat imediat după jumătatea salonului, pe partea dreaptă, stătea cu capul plecat, fără să urmărească acţiunea. Dar era clar că aude totul. Actorii erau pe punctul de a face toţi laringită, atât de tare vorbeau ca să fie siguri că sunt auziţi în fiecare colţişor, oricât de îndepărtat.

  Mavis îl abordă din nou pe Walter, la început furioasă, apoi rugătoare, şi în cele din urmă spunându-i că o să-l părăsească pentru că era clar că ea nu mai contează pentru el. Se pregătea să plece, când Walter, rănit peste măsură, îi şopti la ureche ceva ce o făcu să înţepenească pe loc.

  — Poftim? exclamă ea. Walter îi şopti din nou la ureche. Spune că este şantajat, declamă Mavis cu voce ridicată. Cum te poate şantaja cineva cerându-ţi să scapi de un cal?

  Filmer stătea de parcă ar fi avut o vergea în loc de coloană. Mercer îşi întoarse capul să se uite la Walter, pentru că stătea cu spatele la Filmer, m-am întrebat dacă nu s-o fi aşezat intenţionat aşa, ca să nu-l vadă pe prietenul său de dată recentă. Stătea lângă Sheridan şi vizavi de Bambi. Xanthe se afla vizavi de fratele ei, amândoi pe partea dinspre culoar.

  Walter, sub presiune, spuse tare că da, era şantajat şi prin însăşi natura şantajului nu putea spune despre ce este vorba… refuza categoric să mai scoată un cuvânt despre asta. Are motive destule şi întemeiate, şi era şi aşa destul de furios, şi de supărat că-şi pierde calul, fără să se mai ia cineva de el.

  — Şi cine va deveni proprietarul lui? întrebă Zak.

  Pentru că, indiferent cine va fi, numele va apărea în programul curselor de la Vancouver şi va fi clar că ea sau el este şantajistul.

  Mai mulţi spectatori aprobau dând din cap. Walter spuse că nu aşa stau lucrurile. Şantajistul nu i-a cerut decât să dea calul.

  — Cui? insistă Zak. Spune-ne. O să aflăm oricum în curând. O să ştim la cursele de marţi.

  — Îi dau calul lui Giles, spuse înfrânt, în sfârşit, Walter.

  Urmă o consternare generală Mavis protestă. Giles era un tip foarte amabil, manierat, dar de-abia îl cunoşteau, spuse ea.

  Interveni plin de amărăciune Raoul, Walter ar fi trebuit să-i dea lui calul. A muncit atât de mult cu el…

  Giles spuse că Walter a fost cel care l-a întrebat dacă vrea calul, iar el fireşte, a spus da. După cursa de marţi va decide în legătură cu viitorul lui Calculator.

  Walter părea împietrit. Giles fusese teribil de amabil.

  Brusc, Donna se desprinse din braţele lui Pierre şi declamă înnebunită:

  — Nu, tati, n-am să te las să faci asta. Înţeleg ce se întâmplă… şi n-am să permit.

  Walter îi porunci să tacă. Donna nu-l ascultă. Era vina ei că taică-său era şantajat şi n-o să-l lase să dea calul.

  — Taci din gură! îi porunci din nou Walter.

  — Eu am furat bijuteriile mamei, spuse cu durere şi nefericire. Le-am furat ca să plătesc datoriile lui Pierre. L-au ameninţat că o să-l omoare în bătaie dacă nu plăteşte. Bijuteriile acestea urmau oricum să-mi revină mie cândva, aşa este trecut în testamentul mamei… Aşa că, de fapt, le-am furat de la mine însămi… dar el a bănuit…

  — Cine a bănuit? întrebă Zak.

  — Giles. M-a văzut ieşind din camera mamei. Cred că arătam speriată… poate că aveam şi un aer de vinovăţie. Aveam bijuteriile într-o geantă. Şi cred că după aceea, când a venit mama să spună că i-au fost furate, atunci a bănuit… Mi-a zis să i le dau lui că altfel voi fi arestată, iar părinţilor mei n-or să le placă lucrul ăsta…

  — Puneţi mâna pe el! răcni Zak, văzându-l pe Giles că vrea să o şteargă.

  Îl interceptă Raoul, un tip masiv, care-i răsuci braţul la spate. Giles mimă durere. Zak îl invită atunci pe Walter să vorbească.

  Walter, tulburat, spuse că Giles l-a ameninţat că va dovedi public că Donna a furat bijuteriile dacă nu-i dă lui calul. Chiar dacă Walter refuza să aducă acuzaţii fiicei sale, a continuat Giles, toată lumea va şti că ea este hoţul.

  Walter mărturisi că Giles i-a spus: „Ce înseamnă un cal în comparaţie cu reputaţia fiicei tale?” Aşa că şi-a dat seama că nu are de ales.

  Donna plângea. Mavis plângea. Jumătate din spectatori plângeau.

  Filmer era rigid. La fel Mercer, Bambi şi Sheridan – toţi ţepeni în scaunele lor.

  — Nu a fost înţelept să-ţi iubeşti fiica atât de mult, interveni Raoul. A furat bijuteriile. N-ar fi trebuit să o ascunzi. Uite unde ai ajuns aşa. Ai ajuns pe mâinile unui şantajist şi gata să-ţi pierzi calul pe care-l iubeşti. Şi crezi că s-ar fi oprit aici, doar la un singur cal? Mai ai încă doi în grija mea, nu uita.

  — Încetează, interveni Mavis, în apărarea lui Walter acum. Este un om minunat dacă a fost în stare să renunţe la tot ce avea el mai scump pentru a-şi salva fiica.

  — Este un prost, îi replică Raoul.

  În cursul acestui schimb de replici, Zak veni până în micuţul hol, ca şi cum urma să primească un mesaj, şi se întoarse în mijlocul vagonului deschizând un plic şi citindu-i conţinutul.

  — Este de la Ben, spuse el, cel care ceruse bani, îşi aminteau? Toată lumea îşi amintea. Ben, continuă Zak, a părăsit trenul pentru că îi era frică, dar a lăsat această scrisoare, cerând să fie deschisă după plecarea lui. Zak citi cu voce tare conţinutul scrisorii: „Ştiu cine l-a ucis pe Ricky. Ştiu cine l-a aruncat din tren. Ricky îmi spusese că ştia cine o omorâse pe fata aceea, Angelica şi mai nu ştiu cum. Îl văzuse pe criminal cu plasticul plin de sânge făcut ghemotoc. În clipa aceea nu ştia că este un ucigaş. Omul ăsta călătorise în vagonul unde se aflau îngrijitorii şi se afla pe platforma care leagă două vagoane de dormit şi împingea afară, printr-o gaură, plasticul făcut ghem, până când a căzut, iar în clipa aceea l-a văzut pe Ricky care se uita la el. Ricky nu a mai dat importanţă lucrului ăsta până când i s-a spus ce a păţit Angelica aia şi mai nu ştiu cum, şi despre plasticul mânjit de sângele ei, şi atunci i s-a făcut frică şi mi-a spus mie. Apoi a fost aruncat din tren. Ştiu cine a fost, ştiu cine a făcut-o, dar nu am spus nimic. Nu voiam să sfârşesc şi eu de-a lungul liniei de tren. Dar acum mă aflu în siguranţă, am să vă spun, este frumosul ăla pe care-l strigau Giles în gara Toronto. L-am văzut şi acolo, ca şi Ricky. El a fost.”

  Zak se opri din citit, iar Giles, zbătându-se în strânsoarea lui Raoul, răcnea că astea sunt numai prosti. Minciuni! Scorneli! Raoul dădu semne că e pe punctul de a-i rupe braţul lui Giles pentru că a omorât-o pe Angelica, soţia lui, chiar dacă se separaseră.

  Cum ar fi putut un îngrijitor ca Ben să născocească aşa ceva? se întrebă Zak, fluturând sus scrisoarea. Este timpul, continuă el, ca totuşi cineva să percheziţioneze cuşeta lui Giles, după bijuterii şi orice altceva incriminatoriu.

  — N-aveţi nici un drept. N-aveţi nici un mandat de percheziţie. Iar omul ăsta îmi rupe braţul.

  — I-ai omorât soţia, la ce te-ai fi aşteptat? îi replică Zak. Şi să ştii că nu-mi trebuie nici un fel de mandat. Sunt şeful detectivilor Căilor Ferate, nu uita asta. În tren, investighez şi percheziţionez acolo unde îmi place.

  Trecu grăbit pe lângă mine, de-a lungul coridorului, oprindu-se lângă capătul din fund al bucătăriei, unde lăsase un sac de sport plin cu materiale de recuzită, şi reapăru curând.

  Între timp, ceilalţi actori discutau aprins despre demascarea lui Giles ca ucigaş şi şantajist. Zak se opri cu sacul, din întâmplare, mi se păru mie, lângă masa de vizavi de Lorrimori. Cei de la masa respectivă adunară grămadă paharele şi farfuriile făcându-i loc, iar Zak desfăcu nişte fermoare şi răsturnă sacul pe faţa de masă roz.

  Fără ca nimeni să fie surprins, apărură bijuteriile. Se apropie Mavis cu bucuria uşor umbrită de faptul că ştia cine le furase. Priviri pline de reproş şi tot tacâmul. Zak dădu la iveală în clipa aceea, din sac, un teanc de hârtii.

  — Aaaa! exclamă el.

  Gil se zbătea, dar zadarnic.

  — Uite că avem aici motivul pentru care a fost ucisă Angelica, spuse Zak. Iată aici o scrisoare către Giles, în care îl acuză că, Steve, iubitul şi partenerul de afaceri al lui Angelica, în calitatea lui de agent, nu cumpărase caii pe care susţinea că i-a cumpărat şi pentru care Angelica şi Steve îi dăduseră banii. Steve spune că dacă Giles nu prezintă motive bine întemeiate, se duce la poliţie.

  — Minciuni, răcni Giles.

  — Este totul aici, negru pe alb, spuse Zak fluturând scrisoarea pe care, după aceea, o cercetă toată lumea, împreună cu cea de la Ben. Erau scrise citeţ. Giles a furat banii lui Angelica şi ai lui Steve, continuă Zak, iar când l-au ameninţat că-l vor demasca, i-a omorât. Apoi l-a omorât şi pe îngrijitor, care ştia prea multe. După care l-a şantajat pe Walter Bricknell, care ţinea prea mult la fiica lui. Acest Giles este demn de tot dispreţul. Voi vorbi cu conductorul trenului să aranjez să fie arestat şi coborât la Revelstoke, unde vom opri peste două ore.

  Şi porni din nou spre micul hol. Giles se eliberă în sfârşit din mâinile lui Raoul, smulse pistolul pe care Zak îl purta într-un toc, la şold, şi începu să-l agite.

  — Lasă-l jos, îl avertiză Zak. Pistolul ăsta este încărcat!

  — Este numai vina ta, răcni Giles la Donna, n-ar fi trebuit să spui nimic. Ai stricat totul, iar acum am să termin şi cu tine.

  Îndreptă arma spre Donna. Pierre sări în faţa ei ca să o salveze. Giles îl împuşcă pe Pierre, care, aşa cum transpiră după aceea, alesese, romantic, să fie lovit în umăr. Îşi duse o mână pe cămaşa albă ca zăpada, care se înroşi brusc toată, după care se prăbuşi artistic.

  Publicul rămăsese fără suflare. Donna îngenunche înnebunită lângă Pierre, având un moment de mare dramatism. Giles încercă să scape şi fu oprit, nu prea delicat, de Zak şi Raoul. În scena intră George Burley, chicotind nonstop şi agitând o pereche de cătuşe de recuzită. Aşa cum s-a exprimat Zak mai târziu, a fost un adevărat triumf!

  CAPITOLUL 17

  Emil spuse că mai este şampanie suficientă ca fiecare să mai primească o jumătate de pahar, aşa că, împreună cu el, am început să turnăm la toată lumea, în timp ce Oliver şi Cathy strângeau farfuriile pentru antreuri, pregătind mesele pentru banchet.

  Mi-am aruncat scurt privirea spre Filmer. Era palid, cu fruntea scăldată în sudoare. O mână, care zăcea pe masă, avea pumnul încleştat. Lângă el, proprietarii lui Redi-Hot vorbeau plini de înflăcărare cu Zak, care stătea în picioare lângă masa lor, fiind de acord că Pierre se putea îndrepta, devenind un om bun. Zak îmi adresă un zâmbet şi se dădu într-o parte pentru a-mi face loc să umplu paharele celor doi proprietari ai lui Redi-Hot. Cu o voce aspră şi hârâită, Filmer îl întrebă:

  — De unde ţi-a venit ideea acestei istorii?

  Ca şi cum ar fi luat-o drept un compliment, Zak îi răspunse:

  — Am născocit-o.

  — Trebuie să o fi luat de undeva.

  Era categoric şi supărat. Comesenii săi îl priviră surprinşi.

  — Întotdeauna le născocesc, replică dezinvolt Zak. De ce… nu v-a plăcut?

  — Şampanie, domnule? m-am adresat eu lui Filmer.

  Am devenit foarte îndrăzneţ, mi-am zis eu în gând.

  Filmer nu m-a auzit. Doamna Redi-Hot îmi întinse paharul lui, pe care i l-am umplut. Puse paharul înapoi, dar el nici nu remarcă.

  — A fost o poveste grozavă, spuse ea. Ce criminal revoltător de vicios. Şi tot timpul a fost atât de amabil şi de drăguţ…

  Îl ocoli pe Zak, stabilind un scurt contact vizual prin care i-am transmis mulţumirile mele pentru discreţia de care a dat dovadă, iar el le acceptă amuzat.

  La masa următoare, Rose Young protestă în discuţia ei cu Cumber, susţinând că trebuie să fi fost o simplă coincidenţă ideea sinuciderii după ce ţi-ai pierdut cel mai scump cal… iar Ezra îşi vânduse calul, insistă ea, nu-l înstrăinase pentru că fusese şantajat.

  — De unde ştii că nu a fost? o întrebă Cumber.

  Cei doi Unwin ascultau cu gura căscată. Le-am umplut discret paharele, fără să fiu remarcat, atât de mare le era preocuparea.

  — Cine are acum calul lui Ezra, asta aş vrea să ştiu, nu renunţă Cumber. Şi o să fie destul de uşor să aflu. Vorbea tare, destul de tare ca să audă şi Filmer, dacă asculta.

  Emil mi-o luase înainte, servindu-i el pe Lorrimori, care reprezentau un tablou grăitor. Mercer stătea cu braţele pe masă şi cu capul plecat. Bambi, cu o lucire de lacrimi în ochii ei reci, îşi pusese o mână peste unul din pumnii lui Mercer, mângâindu-i articulaţiile degetelor cu o afecţiune plină de alinare. Expresia lui Xanthe trăda întrebarea care o chinuia: „Ce naiba s-a întâmplat cu toţi?”, iar Sheridan n-avea nici o expresie. Nu trufaş, nu arogant, nici măcar alarmat, absolut nici o expresie.

  Mulţi dintre pasageri, inclusiv actori, stăteau în picioare pe culoarul dintre mese, continuând să discute înfocaţi pe marginea personajelor, când apăru stewardul care avea în grijă vagonul de dormit, croindu-şi drum să pregătească paturile în vagonul-cupolă.

  Dădu uşor din cap spre mine şi-mi zâmbi, iar eu i-am răspuns şi m-am gândit că problema mea cea mare poate fi faptul că piesa a avut un asemenea succes, încât s-ar putea ca unii mai impresionaţi de subiect să nu rămână la mese, aşteptând cina.

  Am pornit înapoi spre bucătărie, unde Angus atinsese noi culmi ale măiestriei lui, cu speranţa, mai ales, că reacţiile fizice ale lui Filmer n-or să-l determine să se ridice şi să plece.

  Nu se mişcă. Rigiditatea trupului său cedă lent. Impactul piesei începea să-şi piardă efectul şi poate chiar credea că Zak născocise totul.

  Am aranjat cele două mese cele mai apropiate de bucătărie, totul în mod automat.

  Stewardul se întoarse, în sfârşit, din vagonul-cupolă, iar eu mi-am părăsit postul, pornind după el.

  — Eşti sigur? mă întrebă peste umăr. Par să aibă destul de multă treabă în vagonul-restaurant.

  — Este un moment bun, l-am asigurat eu. Mai sunt cincisprezece minute până la cină. Ce-ai zice dacă aş începe de la capătul ăsta, şi pur şi simplu să mă opresc şi să mă întorc dacă am să mă simt vinovat.

  — Perfect. Îţi aminteşti cum să pliezi scaunele? Şi ciocăni în uşa cuşetei lui Filmer. Toţi sunt în vagonul-restaurant, spuse el, dar trebuie să baţi mai întâi la uşă, pentru orice eventualitate.

  — Perfect.

  Am strâns, destul de încet, scaunul din cuşeta lui Julius Apollo. Stewardul mă bătu pe umăr şi plecă spunând că el o să înceapă de la celălalt capăt, aşa cum făcea de obicei, şi poate ne întâlnim la mijloc.

  — Şi mulţumesc mult, adăugă el.

  I-am făcut un semn cu mâna. De fapt, eu eram cel care-i mulţumea, dar n-avea de unde să ştie. Am lăsat uşa deschisă şi am coborât patul lui Filmer, netezind cearceaful de dedesubt, îndoind un colţ al celui de deasupra, aşa cum mi se arătase.

  Am scos geanta-diplomat a lui Filmer de sub costumele de haine agăţate pe umeraşe şi am pus-o pe pat.

  — 4-9-1-5-1. Degetele îmi tremurau din cauza grabei. Am deschis pe rând cele două încuietori. Am ridicat capacul, inima îmi bătea să-mi spargă pieptul, iar respiraţia mi se oprise.

  Primul lucru pe care l-am văzut a fost paşaportul lui Filmer. L-am cercetat scurt, apoi mai îndeaproape, recăpătându-mi respiraţia într-un fel de acces de râs mut. Numărul paşaportului lui Filmer era H 049151. Ura pentru brigadier!

  Am pus paşaportul pe pat şi m-am uitat prin celelalte hârtii fără să le mişc sau să le schimb ordinea. Cele mai multe erau prospecte despre călătorie, câteva tăieturi din ziare cu materiale despre curse, apoi un articol decupat dintr-un ziar local din Cambridge despre construcţia unei noi biblioteci la unul dintre colegii, mulţumită generozităţii filantropului canadian Mercer P. Lorrimore.

  Dumnezeule! am exclamat în gând.

  Sub extrasul din ziar era prinsă o scrisoare, mai precis, fotocopia unei scrisori. Am citit-o rapid, simţind cum mi se furişează pe coloană senzaţia pericolului şi cum parcă mă aprind tot.

  Era scurtă. Bătută la maşină. Nu avea adresă, dată, antet sau semnătură. Textul era următorul: „Aşa cum mi s-a cerut, am examinat cadavrele celor şapte pisici găsite pironite în cuie, eviscerate şi decapitate în curtea colegiului. N-am putut constata nimic altceva decât pură răutate intenţionată. După opinia mea, nu au fost sacrificii în numele vreunui cult. Pisicile au fost omorâte de-a lungul unei perioade de circa trei săptămâni, ultima ieri. Toate, cu excepţia ultimei, fuseseră ascunse sub frunze şi atacate, după moarte, de insecte şi rozătoare. Toate au fost vii în timpul în care au fost pironite şi eviscerate. Majoritatea, dacă nu toate, au fost vii în timpul decapitării. Am procedat cu rămăşiţele aşa cum mi-aţi cerut.”

  Vedeam cum îmi tremură mâinile. Am cercetat din vârful degetelor următoarele câteva foi de hârtie, nefiind nimic interesant, şi apoi, tocmai la fund, am dat peste o hârtiuţă galbenă, lipită în colţul unui document intitulat „Act de transfer”. Pe hârtiuţa scria următoarele: „Va trebui să semnezi tu acest act, nu Ivor Horfitz, dar cred că putem să păstrăm discreţia”.

  Tocmai parcurgeam cu privirea conţinutul actului „… întreaga parcelă de pământ înregistrată ca SF90155, pe partea vestică a…”, când am auzit vocea colegului meu, care venea spre mine de-a lungul coridorului.

  — Tommy… unde eşti?

  Am închis într-o secundă geanta şi am băgat-o sub cearceaf.

  Paşaportul era încă la vedere. L-am împins şi pe el sub pernă, şi am ieşit pe coridor în grabă, închizând uşa după mine.

  — Stai acolo de secole, îmi zise, dar cu indulgenţă. Nu reuşeai să cobori patul?

  — Am izbutit în cele din urmă, am zis cu inima în gât.

  — Bine. Am venit pentru că nu ţi-am dat nici o ciocolată. Îmi întinse o cutie de bomboane mari, ambalate în staniol. Pune câte una pe fiecare pernă.

  — Da.

  — Te simţi bine? mă întrebă curios.

  — Oh, da. Numai că a fost foarte cald în cuşetă.

  — Este adevărat.

  Şi se întoarse la treaba lui, spre celălalt capăt al vagonului, fără să bănuiască nimic. Cu inima bătându-mi ca nişte baroase, m-am întors în cuşeta lui Filmer, am luat paşaportul de sub pernă, l-am pus în geantă, am încuiat-o, nemaiamintindu-mi poziţiile la care găsisem fixate rotiţele combinaţiei când mă apucasem de treabă şi, sperând că Filmer nu le-o fi fixat în mod deliberat la anumite numere, am pus geanta înapoi de unde o luasem, am îndreptat patul şi am pus ciocolata acolo unde-i era locul.

  Am ieşit din cuşetă, am închis uşa şi am făcut doi paşi spre uşa următoare.

  — Hei, tu, am auzit vocea furioasă a lui Filmer de foarte aproape din spatele meu. Ce căutai acolo?

  M-am întors. Arătam nevinovat… dar mă simţeam înţepenit.

  — V-am pregătit patul pentru noapte, domnule.

  — Aaa, zise dând din umeri.

  Eu i-am întins cutia cu ciocolată.

  — Doriţi o ciocolată suplimentară, domnule?

  — Nu, nu vreau, îmi răspunse şi intră imediat în cuşeta lui.

  Mă simţeam fără nici o putere. Mă aşteptam să iasă explodând că am umblat în lucrurile lui.

  Nimic… nu s-a întâmplat nimic. Am aranjat a doua şi a treia cuşetă cu mişcări automate şi cu un sentiment de totală irealitate.

  De două ori fusesem pe punctul de a fi descoperit. Mi-am dat seama că nu prea gustam riscurile de a fi spion.

  Stewardul, care fusese mult mai rapid, aproape că terminase restul.

  — Mulţumesc mult, zise vesel. Îţi rămân îndatorat.

  — Cu plăcere, oricând.

  — Ţi-ai jucat scena? mă întrebă el.

  Am dat din cap că da.

  — A ieşit bine, adăugă când Filmer ieşi din cuşetă şi strigă:

  — Hei, tu de colo.

  Stewardul porni spre el.

  — Da, domnule?

  Filmer îi spuse ceva, vocea fiindu-i acoperită, pentru mine, de zgomotul roţilor, după care intră înapoi în cuşetă.

  — Nu se simte prea bine, îmi spuse stewardul întorcându-se. Mi-a cerut ceva pentru stomac.

  — Şi ai ceva?

  — Da, sigur. Am câteva medicamente uşoare.

  L-am lăsat cu misiunea lui şi m-am întors la vagonul-restaurant, unde Emil mă întâmpină cu sprâncenele ridicate şi-mi puse în braţe o tavă cu farfurioare pe care se aflau pătrate de pate de foie gras10, cu o felie subţire de trufă neagră deasupra.

  — Ţi-am simţit lipsa. Avem nevoie de tine, îmi zise Emil.

  Am început să servesc de la masă la care se aflau proprietarii lui Redi-Hot. Am întrebat-o pe doamna dacă domnul Filmer se întoarce.

  — Să-i las farfurioara cu foie gras?

  Ea păru puţin nedumerită.

  — Nu mi-a zis dacă se întoarce. A plecat în grabă… m-a călcat chiar pe picioare.

  — Lasă aici pateul, interveni domnul. Dacă nu se întoarce, am să-l mănânc eu.

  Zâmbind, am lăsat pateul pe locul domnului Filmer şi am trecut la masa familiei Young, unde Cumber încetase să mai vorbească despre Ezra Gideon, dar părea sumbru şi preocupat. Rose îşi luă pateul în primire şi încercă să facă în aşa fel, încât să nu lase că proasta dispoziţie a lui Cumber să strice familiei Unwin masa.

  Cathy îi servea pe Lorrimori, care stăteau într-o tăcere posomorâtă, cu excepţia lui Xanthe, care zise exasperată:

  — Pentru Dumnezeu, se presupune că asta este o petrecere, nu?

  Şi aşa era pentru restul pasagerilor. Feţele erau luminoase, zâmbitoare, euforia întregii călătorii făcându-i să se distreze. Era ultima noapte în tren şi erau hotărâţi să profite de asta.

  Apăru pe culoar Nell, înmânând amintiri: brăţări de argint făcute din micuţe vagoane strălucitoare pentru femei, un presse-papiers din onix, în formă de locomotivă în miniatură, pentru bărbaţi. Fermecătoare cadouri, primite cu încântare. Xanthe îşi prinse imediat brăţara, uitând să mai fie posomorâtă.

  Eu şi Emil începurăm să strângem ambalajele de la cadouri.

  — Domnişoara Richmond ar fi putut să aştepte până după cină, zise el.

  Toată lumea aprecie felurile servite la masă, dar bulgării de mere care pluteau într-un piure de căpşuni stârniră chiar curiozitate. Şase persoane, inclusiv Rose Young, întrebară cum se prepară şi m-am interesat la Angus, care, tras la faţă şi obosit, explică totuşi îndatoritor:

  — Spune-le că este piure de mere date pe răzătoare, zahăr, frişcă, albuş bătut, toate combinate în ultimul minut înainte de a fi servite. Foarte simplu.

  Rose, apreciindu-le delicioase, după ce le-am transmis informaţia, îmi ceru să-l aduc pe bucătar ca să-l felicite.

  Angus fu prezentat de Emil în aplauze prelungite. Rose spuse că ar trebui să mulţumească şi celorlalţi membri ai personalului din vagonul-restaurant, care munciseră atât de mult în tot cursul călătoriei. Toată lumea bătu din palme. Bătu şi Xanthe, am remarcat eu. Aveam mari speranţe pentru Xanthe. Am reuşit să mă opresc în dreptul lui Nell şi să-i şoptesc la ureche:

  — Xanthe doreşte să se distreze. N-ai putea să o salvezi?

  — Care-i problema cu ceilalţi? mă întrebă ea încruntându-se.

  — Poate-ţi spune Xanthe, dacă ştie.

  Nell îmi aruncă o privire foarte pătrunzătoare.

  — Şi vrei ca eu să-ţi spun ţie, nu?

  — Fiindcă m-ai întrebat, da, te rog.

  — Într-o zi ai să-mi explici toate astea.

  — Curând.

  M-am întors la bucătărie cu ceilalţi ca să rezolvăm vrafurile de farfurii murdare şi să mâncăm şi noi ce mai rămăsese, ceea ce nu era prea mare lucru. Angus scoase o sticlă de whisky dintr-un dulap şi trase un gât zdravăn direct din ea, fără să se mai obosească să ia un pahar. În afară de Simone, care oricum dispăruse, toţi cei aflaţi în bucătărie ne-am simţit foarte bine. N-aş fi vrut să pierd lucrul ăsta nici măcar pentru un câmp plin cu ciuperci, mi-a trecut atunci prin minte.

  Când totul a fost spălat, şters şi pus la locul lui, l-am lăsat pe Angus, care începuse să pregătească pesmeţii pentru micul dejun.

  Am ieşit în micul hol privind cum vagonul-restaurant se goleşte încet, toată lumea îndreptându-se spre salonul din vagonul-cupolă, unde urma distracţia şi muzica. Am început să strâng împreună cu Emil şervetele şi feţele de masă, pentru a pune altele curate pentru micul dejun. Apăru curând Nell şi se aşeză obosită la masa la care eu eram în plină activitate.

  — Xanthe nu ştie ce i-a aruncat pe părinţii ei într-o asemenea stare de proastă dispoziţie. Zice că s-ar putea să fi fost ceva ce le-a spus domnul Filmer în salon, înainte de cockteil-uri, dar totul a părut absolut absurd.

  — Nu ţi-a relatat ce a spus?

  Nell dădu din cap că da.

  — Xanthe a spus că domnul Filmer l-a întrebat pe tatăl ei dacă nu i l-ar da pe Voting Right, iar tatăl ei a spus că nu s-ar despărţi de cal pentru nimic în lume, şi amândoi zâmbeau, aşa zice Xanthe. Apoi, domnul Filmer, încă zâmbind, a spus: „Va trebui să avem o mică discuţie despre pisici”. Şi asta a fost tot. Domnul Filmer a plecat în vagonul-restaurant. Xanthe spune că l-a întrebat pe tatăl ei ce a vrut să spună domnul Filmer, iar răspunsul lui a fost „Nu mă plictisi, iubito”. Nell clătină nedumerită din cap. Oricum, Xanthe se distrează acum în salonul vagonului-cupolă, iar restul familiei s-a retras în vagonul lor particular, iar eu sunt al naibii de obosită, dacă vrei să ştii.

  — Du-te şi te culcă atunci.

  — Actorii sunt toţi în salon făcând fotografii, zise respingându-mi sugestia ca frivolă. Au fost extraordinari astă-seară, nu?

  — Strălucitori.

  — Cineva l-a întrebat pe Zak cine a încercat să răpească în gara Toronto un cal şi care cal anume.

  — Şi el ce a spus? am zis eu amuzat.

  — A spus că atunci i s-a părut o idee bună. Şi Nell izbucni în râs. Dar au fost nevoiţi să schimbe scenariul, pentru că actorul care trebuia să joace rolul hoţului şi-a rupt un braţ şi n-a mai putut veni. Toată lumea a părut satisfăcută. Erau foarte fericiţi de felul în care s-a terminat. Donna şi Mavis au fost acoperite de sărutări. Mavis purta bijuteriile. Căscă şi se gândi puţin. Domnul Filmer nu a mâncat, nu? Poate că ar trebui să mă duc să văd cum se simte.

  Am descurajat-o, spunându-i că rezolvă asta medicamentele împotriva acidităţii. Ce i s-ar fi putut da unui om pentru tratarea unui suflet bolnav, asta era o altă chestiune.

  Din punctul lui de vedere, a acţionat o fracţiune prea devreme, mi-am zis. Dacă n-ar fi făcut deja ameninţarea, piesa n-ar fi avut un asemenea efect catastrofal nici asupra lui, nici a lui Mercer. Mercer ar fi fost avertizat, aşa cum am intenţionat, şi ar fi putut să se gândească, dar n-aveam cum să prevăd că lucrurile se vor întâmpla aşa cum s-au întâmplat. Cred, de asemenea, că este bine că n-am ştiut de pisici când am născocit furtul bijuteriilor. S-ar fi putut să fi fost teribil de tentat să lovesc şi mai aproape de ţintă. Cai torturaţi, poate?

  — Ce mai pui la cale acum? mă întrebă Nell. Iar ai privirea aia pierdută şi distantă.

  — N-am pus nimic la cale.

  — Nu sunt chiar atât de sigură.

  Se ridică. În cinstea banchetului era îmbrăcată într-o bluză neagră cu un decolteu în formă de barcă, peste o fustă neagră până în pământ; la gât avea un colier de perle, iar părul îi era prins la spate într-un pieptăn, dar nu împletit, ci cădea în bucle. Eram convins în momentul ăla că nu voiam să o pierd, că pentru mine nu mai era un joc. O cunoşteam de o săptămână şi o zi. Raţiunea îmi spunea că nu era suficient. Instinctul, că da.

  — Unde stai la Vancouver? am întrebat-o.

  — La hotelul Four Seasons, cu toţi pasagerii.

  Mi-a zâmbit uşor şi s-a depărtat. L-am lăsat pe Oliver să termine de aranjat mesele pentru micul dejun şi am plecat să stau de vorbă cu George Burley, trecând în drum prin faţa uşii închise a cuşetei lui Filmer.

  Stewardul care se îngrijea de vagonul de dormit stătea în cuşeta lui cu uşa deschisă. Am băgat capul înăuntru şi l-am întrebat cum se simte pasagerul, cel care-i ceruse ceva împotriva acidităţii.

  — A trecut acum câtăva vreme în susul trenului, după care s-a întors. Nu a spus nimic, a trecut pur şi simplu prin faţa uşii. Probabil că se simte bine, presupun.

  Am ajuns la George, care stătea la masa lui cu hârtiile ce nu se mai terminau întinse în faţă.

  — Intră, mă invită, iar eu m-am aşezat pe scaunul obişnuit. Am arătat fotografia aia. Asta vrei să ştii, nu?

  — Da.

  — Este categoric în tren. Sub numele de Johnson, potrivit listei pasagerilor. Are o cuşetă drept înainte şi acolo îşi petrece cea mai mare parte a timpului. Mănâncă în sala vagonului-cupolă din faţă, dar numai la cină. Era acolo adineaori, când am trecut spre locomotivă, dar când m-am întors dispăruse. Mănâncă repede, mi s-a spus. Nu vine niciodată la micul dejun sau la prânz. Nu vorbeşte cu nimeni. Ei?

  — Nu-mi place deloc, i-am răspuns.

  — Aşteaptă până ai să auzi ce-i mai rău, chicoti el.

  — Ce-i mai rău?

  — Adjunctul meu – este unul dintre cei care se îngrijesc de vagonul de dormit din faţă – spune că l-a mai văzut şi înainte.

  — L-a mai văzut unde?

  — Pe căile ferate.

  George mă urmărea atent ca să vadă efectul.

  — Pe… vrei să spui că este feroviar?

  — Nu poate ştii precis. Spune că seamănă cu un mânuitor de bagaje cu care a lucrat el mai demult, pe sectorul Toronto – Montreal. Acum cincisprezece ani. Poate douăzeci. Dacă este el, zice, caută în permanenţă râcă, nimeni nu-l plăcea. Poate fi violent. Nu ţi-ar plăcea să dai nas în nas cu el. Poate că nu este totuşi el. Este mai bătrân. Şi adjunctul meu nu-şi aminteşte numele Johnson, dar este un nume comun, care se uită uşor.

  — Un mânuitor de bagaje, am început eu rar, ar şti cum să golească un rezervor de petrol… şi cum să decupleze vagonul Lorrimor-ilor?

  Ochii lui George străluceau de plăcere.

  — Mânuitorii de bagaje călătoresc cu trenurile, nu? Nu sunt proşti. La diversele opriri manevrează cantităţi mici de mărfuri. Dacă trăieşti pe lângă trenuri ajungi să ştii cum merg trenurile.

  — În trenul ăsta există un mânuitor de bagaje?

  — Cum să nu. Nu este întotdeauna în vagonul de bagaje, nu când trecem noi pe acolo. Mănâncă şi el, nu? Dar în gări este întotdeauna acolo, pentru a descuia uşile. Cel pe care-l avem acum nu este unul dintre cei mai buni. Este puţin cam bătrân şi puţin cam gras. Şi chicoti. Mi-a spus că nu l-a văzut niciodată pe tipul ăsta, Johnson, dar el a lucrat întotdeauna pe sectorul Vancouver-Banff, niciodată pe Montreal-Toronto.

  — Mânuitorul de bagaje sau adjunctul tău au stat vreodată de vorbă cu Johnson?

  — Adjunctul meu spune că singura persoană cu care vorbeşte Johnson este unul dintre proprietari, care îi bate în uşă când trece să-şi vadă calul. A trecut pe acolo în seara asta, nu demult, şi s-au cam certat pe coridor, în faţa cuşetei ajutorului meu.

  — George! A auzit ajutorul tău despre ce e vorba?

  — Este important, nu?

  George radia tot.

  — S-ar putea, foarte important.

  — Ei bine, n-a auzit. Şi clătină cu regret din cap. Crede că proprietarul i-a spus lui Johnson să nu facă ceva ce acesta voia să facă. Ţipau unul la altul, dar ajutorul meu nu a ascultat. Nu era interesant. Oricum, proprietarul s-a întors să plece, iar ajutorul meu l-a auzit pe Johnson spunând „Al dracului să fiu dacă n-am să fac ce-mi place”, a vorbit foarte tare, dar nu crede că proprietarul l-a mai auzit, pentru că dispăruse deja.

  — Asta nu-mi este de prea mare ajutor.

  — Este mai uşor să porneşti un tren la vale decât să-l opreşti, nu?

  — Hm.

  — Asta-i tot ce pot să fac pentru tine.

  — Bine. Ştim că este în tren şi ştim că s-ar putea sau nu să-l cheme Johnson. Şi mai ştim că s-ar putea sau nu să fie feroviar. Iar eu ştiu categoric că este o persoană violentă. Şi se pare că pune ceva la cale, dar nu ştim ce anume. Eşti sigur că nu poate să treacă de zmeoaica din vagonul în care se află caii?

  — Nimic nu este sigur.

  — Ce-ai zice dacă i-am cere omului care se ocupă de bagaje să stea cu ea, cu caii?

  — Crezi că ea ar accepta?

  — Spune-i că este pentru siguranţa cailor, ceea ce aşa şi este.

  — Nu văd de ce nu, zise chicotind din nou. Îşi privi apoi ceasul. Se apropie Sicamous. Când ne oprim, cobor şi mă duc pe jos să aranjez cu el. Trei sau cinci minute. Atunci va trebui să dăm ceasurile înapoi cu oră. Şi-a amintit cumva domnişoara Richmond a ta să le spună tuturor pasagerilor?

  — Da. Sunt deja toţi pe fusul orar al Pacificului.

  Spre sfârşitul cinei am oprit într-o gară mică, numită Revelstoke, pentru o jumătate de oră, deoarece trebuia să se facă reaprovizionarea cu apă a tuturor vagoanelor. La două noaptea urma să facem o scurtă oprire la Kamloops, un oraş mult mai mare. Apoi la North-Bend, la ora cinci şi patruzeci de minute, după care urma Vancouver, unde trebuia să ajungem la ora zece şi cinci minute, duminică dimineaţa, la exact o săptămână din ziua în care pornisem.

  Trenul începu să încetinească, apropiindu-se de Sicamous, în timp ce mă aflam încă cu George.

  — După asta, deşi n-ai să-l vezi, linia ferată merge pe malul lacului Shuswap. Viteza trenului este mai redusă.

  Când trenul opri, George coborî şi se îndreptă spre partea din faţă, ca să aranjeze lucrurile cu mânuitorul de bagaje.

  Afară ningea cu fulgi mari, iar zăpada deja aşezată denota instalarea iernii.

  M-am întors să văd în ce fază este distracţia, dar cei mai mulţi se retrăseseră deja. Salonul din vagonul-cupolă era numai pe jumătate plin. Puntea de observare era slab populată.

  Pokeriştii, cu mânecile suflecate, îşi urmăreau banii. Actorii dispăruseră. Nell venea spre mine cu Xanthe, pe care voia să o vadă urcată în siguranţă în patul ei suspendat în spatele draperiilor.

  — Noapte bună, îmi spuse Nell moale.

  — Somn uşor, i-am replicat.

  — Noapte bună, mi se adresă şi Xanthe.

  — Noapte bună, i-am răspuns zâmbind.

  Le-am urmărit îndepărtându-se pe coridor. Nell se întoarse, ezită, apoi îmi făcu semn cu mâna.

  Se întoarse şi Xanthe şi-mi făcu semn cu mâna. Am răspuns.

  Încet, trenul începea să adoarmă.

  O să coboare, în sfârşit, nepreţuita pace şi linişte în minţile Lorrimorilor – tată, mamă şi fiu, am cugetat eu. Asupra lui Filmer, care trebuie că ştie acum de la Johnson că plecarea lui Lenny Higgs îl privează de pârghia ce putea fi folosită împotriva lui Daffodil; care s-ar putea să aibă cel puţin îndoieli în ceea ce priveşte reacţiile viitoare ale lui Mercer; care trebuie că ştie că domnul Young va descoperi în curând cine a devenit proprietarul cailor lui Ezra Gideon; care-şi va da seama că pluteşte pe un val de dispreţ. Îi doream mai mult decât o indispoziţie stomacală. Îi doream remuşcări, de fapt ultimul lucru pe care l-ar simţi.

  Am pornit înapoi prin tren, trecând pe lângă oficiul gol al lui George, şi am intrat în cuşeta mea, unde m-am întins pe pat, îmbrăcat, cu uşa deschisă şi lumina aprinsă, intenţionând să mă odihnesc, însă să rămân treaz, dar absolut nesurprinzător am adormit pe loc.

  M-am trezit brusc când am auzit pe cineva strigând: „George… George…” Am făcut ochii mari şi m-am uitat la ceas. Nu dormisem mult, nu mai mult de zece minute, dar în răstimpul ăsta trenul se oprise. Ceea ce mă făcu să sar rapid din pat. Trenul ar fi trebuit să meargă, nu era prevăzută nici o oprire în răstimp de aproximativ o oră. Am ieşit pe coridor şi am găsit un bărbat mai în vârstă, îmbrăcat într-un costum gri VIA, ca al lui George, cercetând cu privirea oficiul. Se uită la uniformă mea şi mă întrebă cu urgenţă în glas:

  — Unde este George?

  — Nu ştiu. Ce s-a întâmplat?

  — S-a încins o osie. Era foarte îngrijorat. George trebuie să comunice prin radio dispecerului să oprească trenul regulat, Canadianul.

  A, nu, nu iarăşi! Am intrat în oficiu, urmându-l pe tipul de la VIA, care-mi spuse că este adjunctul lui George.

  — Ştii să foloseşti radioul? l-am întrebat.

  — Conductorul o face.

  Am încercat să văd dacă pot să trezesc eu pe cineva, pentru că George intrase deja pe frecvenţă, dar când am apăsat butonul pentru transmisie nu s-a întâmplat nimic, nici măcar un clic, şi atunci am văzut de ce nu funcţiona… radioul era complet ud. Alături zăcea o ceaşcă goală de cafea.

  — Ce zici că s-a întâmplat? l-am întrebat acum alarmat.

  — S-a încins un lagăr, care ţine o osie laterală sub vagonul în care se află caii. S-a înroşit complet. Nu putem să plecăm până când nu se răceşte ca să-i putem turna lubrifiant.

  — Şi cât durează asta?

  — Prea mult. Pun zăpadă pe el. Începu să înţeleagă ce se petrece cu radioul… Este ud…

  — Nu funcţionează. Şi nici telefonul celular; nu aici, în munţi. Cum putem opri trenul care vine după noi? Trebuie să mai fie şi alte posibilităţi în afară de radio.

  — Da, dar… Părea încordat, enormitatea situaţiei copleşindu-l. Trebuie mers înapoi pe linie şi plantate semnale luminoase.

  — Semnale?

  — Da, semnale luminoase. Eşti… mai tânăr decât mine… va trebui să te duci tu… eşti mai rapid.

  Deschise un dulap din oficiu, de unde scoase trei obiecte, fiecare lung de aproape un picior, cu un vârf ascuţit de metal la unul dintre capete, restul fiind de formă tubulară, cu nişte granule în vârf.

  Arătau ca nişte beţe de chibrit supradimensionate, ceea ce şi erau într-un fel.

  — Le freci de orice suprafaţă tare, îmi spuse. Cum ar fi o piatră sau de şine. Când se aprind, sunt de un roşu luminos… ard timp de douăzeci de minute. Înfigi apoi vârful ascuţit în traversele de lemn, la mijloc, între cele două şine. Mecanicul de la Canadian va opri de îndată ce le va vedea. Mintea îi mergea aproape mai repede decât limba. Va trebui să alergi înapoi cam o jumătate de milă, cam de atât are nevoie Canadianul ca să oprească. Acum grăbeşte-te… Cel puţin o jumătate de milă, auzi? Iar dacă mecanicii nu sunt în cabină…

  — Ce vrei să spui, l-am întrebat siderat, că nu sunt în cabină?

  — Nu sunt întotdeauna acolo. Unul din ei controlează cu regularitate boilerul, celălalt poate fi la baie… Dacă nu sunt acolo, dacă nu văd semnalele şi trenul nu se opreşte, trebuie să aprinzi un alt semnal şi să-l arunci pe fereastră direct în cabină. Iar când se întorc, or să oprească.

  — Asta-i imposibil!

  Mă holbam la el, nevenindu-mi să-mi cred urechilor.

  — Or să fie acolo, or să vadă semnalele. Pleacă. Grăbeşte-te. Ţi-am spus doar ca să ştii ce să faci dacă eşti nevoit. Aruncă unul prin fereastră. Şi scoase un al patrulea semnal din dulap. Mai bine mai ia încă unul, pentru orice eventualitate.

  — Ce eventualitate? Ce ar mai putea să fie?

  — În caz că apar urşi, zise el.

  CAPITOLUL 18

  Cu o senzaţie de ireal absolut am trecut de capătul trenului şi am pornit de-a lungul şinelor, în direcţia Toronto.

  Ţineam un braţ încleştat pe cele patru semnale, iar în cealaltă mână lanterna lui George, ca să-mi arate calea.

  O jumătate de milă. Cât înseamnă o jumătate de milă?

  Să mă grăbesc, a spus ajutorul lui George…

  Alergam pe mijlocul şinelor, încercând să calc pe traversele de lemn, pentru că pietrele dintre ele îmi încetineau ritmul.

  Urşi… Dumnezeule!

  Era frig. Încetase ninsoarea, dar se aşezase ceva zăpadă… nu însă destulă ca să-mi creeze probleme. Nu mă gândisem să-mi pun pe mine o haină. Nu conta, mişcarea o să mă încălzească. La fel urgenţa extremă şi îngrijorarea.

  Am început să simt că nu este totul imposibil. În definitiv, lucrul ăsta trebuie să fi fost făcut destul de des în trecut. N-am văzut pericolul la timp şi nici nu mormăia; nu era un urs, ci avea două picioare şi era o fiinţă omenească. Probabil că stătuse ascuns după vreo stâncă sau după copaci, în umbra aruncată de lanternă din mâna mea.

  I-am văzut mişcarea, la extremitatea câmpului meu vizual periferic, după ce am trecut de el. Am simţit ţâşnirea unui braţ, o armă, o lovitură care venea.

  De-abia dacă am avut la dispoziţie o sutime de secundă pentru a mă feri. M-am aplecat uşor în faţă, astfel încât lovitura să cadă pe umăr, nu în cap.

  Am avut impresia că o să mă dezintegrez, dar nu s-a întâmplat aşa. Picioarele, mâinile, muşchii, totul era în acţiune. M-am poticnit, am scăpat semnalele şi lanterna din mână, şi am căzut în genunchi, ştiind că o altă lovitură este pe drum. Să te gândeşti înainte de a acţiona… eu nu aveam timp. M-am răsucit spre el, sub braţul care balansa pregătindu-se să lovească, şi m-am lansat cu capul înainte pentru a-i găsi bărbia agresivă, lovindu-l cu pumnii încleştaţi şi cu forţa furiei în gât, în mărul lui Adam. Unul dintre numeroasele lucruri pe care le învăţasem în călătoriile mele a fost cum să mă bat urât şi necinstit, şi niciodată nu avusesem mai multă nevoie de ştiinţa asta ca acum.

  Gemu, se îndoi de durere şi căzu în genunchi. I-am smuls bâta şi l-am lovit în cap cu ea, sperând ca lovitura să fi fost destul de zdravănă, încât să-l ameţească, dar nu prea tare, încât să-l omoare. Căzu între şine cu faţa în zăpadă. L-am întors cu piciorul şi, în lumina aruncată de lanternă aflată pe undeva, pe jos, am văzut trăsăturile scofâlcite ale aşa-zisului Johnson.

  M-am aplecat, l-am prins de una dintre încheieturi şi l-am târât fără menajamente peste linia ferată, în umbrele de dincolo de şine. Era greu. Şi începusem să resimt şi eu efectele loviturii pe care o primisem.

  Este posibil să nu-mi fi rupt nimic, dar îmi zdrobise probabil pe undeva nişte fibre musculare care-mi trimiteau mesaje dureroase de protest.

  Am ridicat lanterna şi am început să caut semnalele, simţind cum creşte în mine sentimentul urgenţei, al timpului care zboară. Am găsit trei semnale, dar nu-l dibuiam pe al patrulea. M-am hotărât să nu mai pierd timpul, deşi s-ar putea că urşii să mă scutească de această grijă.

  Trebuie să fiu cu capul limpede, mi-am zis. Trebuie să mă mişc. Nici vorbă să mă fi îndepărtat jumătate de milă de tren. Am îndreptat lanterna înapoi, de unde venisem, dar trenul nu se zărea din cauza unei curbe pe care nu o remarcasem când alergasem.

  Timp de o clipă disperată nu-mi puteam aminti din ce direcţie veneam – ar fi prea stupid dacă aş alege în direcţia greşită.

  Gândeşte, pentru Dumnezeu! Am plimbat fasciculul de lumină de ambele părţi ale liniei. Copaci, stânci, o linie ferată paralelă, totul exact la fel. În ce direcţie să o iau? Gândeşte!

  Am pornit-o într-un sens şi am simţit că merg în direcţia greşită. M-am întors şi am luat-o în partea cealaltă. Asta era. Simţeam că asta este. Aveam vântul în faţă, iar până acum alergasem cu vântul în faţă!

  Liniile ferate păreau că se întind la infinit. De asemenea, urcam. Simţeam că nu voi reuşi. În faţă se zărea o nouă curbă la dreapta.

  Cât timp îţi trebuie ca să străbaţi o jumătate de milă? Am aruncat în fugă o privire spre ceasul de la mână… Nu-mi venea să cred când am văzut că nu trecuseră decât zece minute… poate doisprezece de când plecasem.

  Să străbaţi o milă în zece minute era destul de uşor… dar nu pe traverse şi pietre alunecoase.

  Johnson mă aştepta; nu pe mine personal, ci pe indiferent cine ar fi venit alergând dinspre tren cu semnale luminoase. Ceea ce însemna că ştia că radioul nu merge. Am început să-mi fac griji din cauza lui George, care nu fusese de găsit pe nicăieri.

  Poate că Johnson aranjase osia care se încinsese, urmărea ca trenul să fie avariat, în timp ce el se află undeva, în spate, în siguranţă. Johnson parcă era însă blestemat să nu-i iasă nimic!

  Cu o nouă hotărâre, şi poate cu conştiinţa faptului că se poate întâmpla totuşi aşa ceva, iar mie îmi stă în putere să opresc trenul, să opresc Canadianul, am accelerat ritmul.

  În cap îmi răsuna vocea lui George, relatându-mi despre cearta dintre Johnson şi Filmer. Filmer îi spusese lui Johnson să nu mai facă ceva anume; Johnson răcnise că o să facă ce-i place. Filmer trebuie să-i fi spus să nu mai încerce nimic de natură să saboteze Transcontinentalul, dându-şi seama că oricum se află într-o situaţie tot mai dificilă, din care s-ar putea să nu mai iasă, dacă se mai întâmpla şi ceva dezastruos.

  Odată pornit, Johnson nu mai putea fi oprit. Johnson, cel de demult, gata oricând de harţă, fostul feroviar, tipul violent care lansa ameninţări.

  Trebuie să fi făcut mai mult de jumătate de milă; jumătate de milă nu părea să fie suficient de sigură, trenul însuşi era lung de un sfert de milă. M-am oprit şi m-am uitat la ceas. Canadianul urma să apară în câteva minute. Nu trebuia să mai întârzii.

  Am luat rapid curba, la o sută de yarzi în faţă apăru alta, dar trebuia să acţionez. Am lăsat lanterna jos, între linii, şi am început să frec capătul unuia dintre semnale de oţelul şinei, rugându-mă, implorând, să se aprindă. Se aprinse ţâşnind o uriaşă flacără roşie, lucru pentru care nu eram pregătit. Cât pe ce să-l scap jos. Am înfipt semnalul în mijlocul unei traverse.

  Flacăra era de un roşu-viu şi strălucitor, care putea fi văzut de la o milă, numai cu condiţia ca liniile să fie drepte.

  Am recuperat repede lanterna şi am străbătut în goană următoarea curbă, după care venea o porţiune dreaptă mult mai lungă. Am mai alergat o bună bucată, apoi m-am oprit şi am aprins al doilea semnal, înfigându-l, la fel ca pe primul, în mijlocul unei traverse din lemn.

  Canadianul trebuia să apară din clipă în clipă, pierdusem noţiunea timpului. I-am zărit în depărtare farurile, ca nişte vârfuri de ace. La început mi s-a părut că înaintează încet, apoi mai repede, şi n-avea de gând să se oprească. Nu s-a auzit nici un scrâşnet de frână trasă brusc.

  Cu senzaţia unei nenorociri îngrozitoare, am aprins iute cel de-al treilea semnal luminos, am ieşit de pe linie şi am rămas pe loc agitând cu putere semnalul.

  Canadianul venea cu toată viteza. Nu-mi venea să cred. Era aproape imposibil să arunc semnalul ce-l ţineam în mână pe fereastra locomotivei.

  Fereastră era prea mică, prea sus şi se deplasa cu treizeci şi cinci de mile pe oră.

  Era acolo. Acum sau niciodată. Nu se vedea nici un cap privind afară pe fereastră. Am răcnit frenetic „Stop!”, dar sunetul se pierdu în noapte. Am aruncat semnalul. L-am aruncat înalt, l-am aruncat prea devreme şi am ratat fereastra.

  A trecut pe lângă fereastră, a lovit partea laterală a parbrizului şi a căzut pe botul locomotivei şi apoi totul a dispărut, tot trenul ăla lung şi argintiu trecând pe lângă mine cu o viteză constantă, făcând să se cutremure pământul, înghiţind sub roţi cel de-al doilea semnal luminos pe care-l plantasem în calea lui.

  Îşi continuă drumul, făcând curba şi dispărând. Mă simţeam distrus şi bolnav, eşecul accentuând durerea pe care până atunci o ignorasem.

  Trenurile se vor ciocni, vor deraia într-un haos ucigaş de fiare… Disperat, am ridicat lanterna şi am început să alerg în direcţia în care dispăruse Canadianul. Trebuia să înfrunt ceea ce nu fusesem capabil să previn. Trebuia să ajut, chiar dacă mă simţeam vinovat, nu puteam suporta gândul că trenul va intra în vagonul Lorrimorilor.

  Cineva trebuie să-i fi avertizat, pe ei şi pe toţi ceilalţi, care acum trebuie să fi coborât din Tanscontinental, aflându-se la o bună depărtare de calea ferată… toţi…

  Am făcut curba şi în faţă, lângă linia ferată, zăcea, încă arzând, semnalul pe care-l aruncasem în locomotivă. Primul semnal pe care-l plantasem la vreo sută de yarzi în faţă, înainte de următoarea curbă, dispăruse şi el, măturat de Canadian.

  Nu era nimic. Nici un zgomot, cu excepţia vântului care şuiera. Mă întrebam neajutorat când o să aud zgomotul făcut de ciocnirea celor doi bolizi. Simţind tot mai dureros frigul şi cu picioare de plumb am trecut pe lângă semnalul căzut, am făcut următoarea curbă şi am ajuns la una mai lungă, pe care nici nu ştiu cum am străbătut-o.

  N-am auzit scrâşnet de metal pe metal, deşi simţeam cum îmi reverberează în cap.

  În faţă, pe şine, erau două luminiţe roşii. Nu strălucitoare şi arzând ca semnalele luminoase, ci mici şi insignifiante, ca nişte reflectoare.

  Mă întrebam împietrit ce puteau să fie şi numai după ce am mai făcut cinci paşi mi-am dat seama că nu erau reflectoare, ci lumini de poziţie, faruri staţionare.

  Am început să alerg mai repede, aproape neîndrăznind să sper, dar văzând că erau într-adevăr luminile de poziţie din spate ale unui tren. Canadianul oprise. Am simţit că mă trec toate sudorile de uşurare, fiind pe punctul de a izbucni în lacrimi.

  Am alergat cu disperare, de frică să nu pornească din nou. Am ajuns în spatele trenului, după care am coborât de-a lungul lui, îndreptându-mă cât mai puteam de repede spre locomotivă.

  Lângă locomotivă se aflau câţiva oameni, care au văzut că aleargă cineva cu o lanternă în mână spre ei, iar când am ajuns destul de aproape unul răcni autoritar:

  — Întoarce-te în tren, nu este voie să coborâţi aici!

  Am încetinit şi, aproape fără suflare, am început să vorbesc:

  — Aaaa… eu… vin din trenul din faţă.

  Şi am gesticulat, arătând cu mâna spre şinele de dinainte, unde nu se vedea absolut nimic, cel puţin nu în raza farurilor Canadianului.

  — Ce tren? mă întrebă unul când am ajuns în sfârşit lângă ei.

  — Transcontinentalul… Încercam să-mi recapăt suflul. Trenul… hipismului… şi al misterului.

  Tăcere. În cele din urmă unul spuse:

  — Transcontinentalul trebuie să fie cu treizeci şi cinci de minute înaintea noastră.

  — I s-a încins o osie.

  Asta însemna mult pentru ei. Asta explica totul.

  Oh! Şi îmi remarcară uniforma. Tu ai aprins semnalele?

  — Da.

  — Cât de departe în faţă se află celălalt tren?

  — Nu ştiu… nu pot să-mi amintesc… cât am alergat.

  Se consultară între ei. După uniformă, unul era conductorul, doi erau mecanicii locomotivei. Mai era încă unul, poate adjunctul conductorului. Hotărâră să înainteze încet.

  Şi spuseră că ar fi mai bine să mă urc cu ei în cabină. Am urcat împreună cu ei şi am asistat la operaţiunile de pornire, după care am început să înaintăm la pas de voie, farurile luminoase maturând calea ferată goală ce se întindea înaintea noastră.

  — Tu ai aruncat cu unul dintre semnale? mă întrebă mecanicul.

  — Credeam că n-o să mai opriţi.

  — Nu eram în cabină, spuse el. Semnalul pe care l-ai aruncat a lovit parbrizul şi, dinăuntru, unde verificam o valvă, am văzut dâra luminoasă pe care a lăsat-o în cădere. Foarte bine ai făcut că l-ai aruncat… am venit în fugă în cabină, la timp ca să văd semnalul luminos, cel dintre şine, înainte să trecem peste el. Am avut noroc, să ştii. De ce nu ne-a anunţat conductorul prin radio?

  — Este stricat.

  Scoase câteva ţâţâituri de dezaprobare. Înaintam încet, în faţă apăru o curbă care făcea la dreapta.

  — Cred că ne apropiem, le-am spus. Nu mai este mult.

  Reduse şi mai mult viteza. Mecanicul a condus cu prudenţă locomotiva în curbă şi bine a făcut, pentru că în momentul în care a pus frâna, ne-am oprit la douăzeci de yarzi de vagonul particular al Lorrimorilor.

  Numai atunci mi-am adus aminte că Johnson era pe undeva pe lângă calea ferată. Nu-l zărisem zăcând inconştient sau mort, în timp ce mă întorceam şi, evident, nu-l văzuseră nici cei din cabina Canadianului. M-am întrebat o secundă unde o putea fi, dar acum nu-mi mai păsa.

  Toţi cei din cabina Canadianului au coborât, pornind să se întâlnească cu omologii lor din Transcontinentalul Hipismului şi Misterului. Şi eu cu ei.

  Întâlnirea dintre cele două grupuri decurse fără a se face caz de ceva. Cei din Transcontinental păreau să nu se fi îndoit nici o clipă de faptul că trenul din urmă lor n-o să oprească la timp. Nu vorbiră de semnale luminoase, ci de osia încinsă.

  Lagărul care prindea capătul cel mai lateral al celor şase osii ale vagonului în care se aflau caii se supraîncălzise, pentru că, presupuneau ei, unsoarea din interior se scursese în vreun fel.

  Când se întâmpla aşa ceva, nu este în regulă. Nu l-au desfăcut încă, pentru că, deşi nu mai este roşu, este destul de încins ca să-l poţi manevra. Continua să pună zăpadă pe el. Încă vreo zece minute, poate.

  — Unde este George Burley? am întrebat eu îngrijorat.

  Mânuitorul de bagaje din transcontinental îmi spuse că nu l-a putut găsi nimeni, dar că doi stewarzi continuă să-l caute; celorlalţi le spuse că a fost bine că se afla în vagonul în care erau caii, pentru că a simţit mirosul de încins al osiei. I se mai întâmplase cândva lucrul ăsta. Este un miros teribil, spuse el. S-a dus imediat la mecanicul trenului ca să-i spună să oprească.

  — Altminteri, continuă omul, osia s-ar fi putut rupe şi am fi fost în pericol să deraiem.

  Ceilalţi dădură din cap. Toţi ştiau despre ce este vorba.

  — Aţi avertizat vreunul dintre pasageri? am întrebat.

  — Poftim? Nu, de ce să-i trezim.

  — Dar… s-ar fi putut… să nu oprească… Canadianul.

  — Cum să nu oprească când a văzut semnalele?

  Convingerea lor mă uimea şi mă înspăimânta. Conducătorul Canadianului spuse că o să vorbească el prin radio cu Kamloops şi amândouă trenurile vor opri din nou acolo, unde erau mai multe linii, nu doar una. Şi gândindu-se că toţi cei din Kamloops or să fie îngrijoraţi când or să vadă că Transcontinentalul nu soseşte, porni înapoi spre trenul său ca să anunţe imediat cum stau lucrurile.

  M-am întors, am trecut de vagonul în care se aflau caii, şi m-am urcat în tren, unde aproape imediat m-am ciocnit de ajutorul lui George.

  — Unde este George? l-am întrebat alarmat.

  — Nu-l găsesc, îmi răspunse şi el îngrijorat.

  — Există un loc unde l-am putea găsi, i-am spus, rugându-mă în gând să fie acolo, şi să nu zacă undeva, aruncat de-a lungul căii ferate.

  — Unde?

  — Într-una din cuşete. Uită-te pe listă. Cuşeta lui Johnson. Se uită la mine de parcă nu înţelegea.

  În clipa aceea apăru un alt însoţitor al vagonului de dormit, spunând că nu l-a găsit.

  — Ştii unde este cuşeta lui Johnson? l-am întrebat nerăbdător.

  — Da, chiar lângă a mea.

  — Atunci, hai să ne uităm acolo.

  — Nu poţi să intri în cuşeta unui pasager în toiul nopţii! protestă el.

  — Dacă Johnson este acolo, o să ne cerem scuze.

  — Nu înţeleg de ce crezi că George poate să fie acolo, bombăni el, dar ne conduse şi ne arătă uşa. Asta este.

  Am deschis-o. George zăcea pe pat, zbătându-se între frânghiile cu care era legat fedeleş cu căluş în gură. Era foarte viu.

  Răsuflând uşurat peste măsură, i-am scos căluşul, care era o bandă adezivă, lată, şi bine lipită.

  — La dracu', doare, nu? zise George. De ce ţi-a trebuit atât de multă vreme?

  În oficiul său, George, sumbru, bea ceai fierbinte, refuzând să se întindă în pat. Era marcat, se vedea după ochii săi, dar nu recunoştea că lovitura primită în cap, care-l făcuse să-şi piardă cunoştinţa, avea acum vreun efect asupra lui.

  De îndată ce fu eliberat de frânghii şi află despre lagărul încins, insistă să stea de vorbă cu conductorul de pe Canadian, în vagonul-cupolă din partea din faţă a Transcontinentalului, întâlnire la care au participat diferiţi membri ai personalului, precum şi eu.

  Dispecerul din Kamloops, a informat conductorul Canadianului, a spus că de îndată ce Transcontinentalul Hipismului va putea porni, se va opri la Kamloops. Canadianul îl va urma după zece minute. Între timp, ei vor alerta un tren de marfă, care vine din urmă. Transcontinentalul va rămâne la Kamloops timp de o oră. Canadianul va pleca primul din Kamloops, astfel încât să recupereze cât mai mult posibil din întârziere şi să se înscrie în orar.

  Transcontinentalul va porni spre Vancouver după ce vor fi verificate toate osiile. Nu va fi nici o anchetă la Kamloops, pentru că, atunci când va ajunge Transcontinetalul, va fi ora trei dimineaţa, duminică dimineaţa. Ancheta va fi efectuată la Vancouver.

  Toată lumea aprobă dând din cap, moment în care George se albi tot la faţă, de parcă n-ar fi trebuit să-şi mişte capul. Se întoarse mecanicul Transcontinentalului, care spuse că lagărul a fost desfăcut; nu mai avea nici un pic de unsoare, arsese toată. A fost bine verificat, i s-a pus din nou lubrifiant şi acum totul era în ordine.

  Nu pierdură timpul. Personalul de pe Canadian coborî şi se îndreptă spre trenul lor, iar Transcontinentalul se puse imediat în mişcare, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. M-am întors cu George în oficiul lui, i-am făcut ceaiul, iar el, ameţit, îmi ceru să-i spun totul de la început până la sfârşit.

  — Spune-mi mai întâi tu, cum ai fost lovit, am insistat eu.

  — Nu-mi amintesc. Pornisem spre locomotivă să-i văd pe mecanici. Primul lucru de care-mi aduc aminte este că zăceam legat fedeleş. Am stat aşa o veşnicie. Nu înţelegeam nimic. Mi s-a spus că am fost găsit în cuşeta lui Johnson. El a făcut-o, presupun.

  — Da.

  — Unde este el acum?

  — Dumnezeu ştie.

  I-am povestit despre atacul lui Johnson asupra mea şi cum l-am lăsat acolo, şi nu l-am mai văzut nicăieri când m-am întors.

  — Există două posibilităţi, spuse George. Ba chiar trei. Fie s-o fi ascuns pe undeva, fie în clipa asta se află la bordul Canadianului.

  Rămăsesem cu ochii holbaţi la el. Nu mă gândisem la asta.

  — Şi a treia? l-am întrebat.

  În privirea lui dezorientată începu să se furişeze o sclipire obosită.

  — Muntele unde ne-am oprit este Muntele Squilax. Squilax înseamnă la indieni ursul brun.

  — Eu n-am văzut nici un urs, am spus înghiţind în sec.

  — Mai bine. Ştii ceva? La vagoanele noi, osiile nu se supraîncălzesc cu una cu două, au rulmenţi, nu lagăre cu lubrifianţi speciali. Numai vagoanele vechi, de tipul celui în care se află caii, sunt vulnerabile. Pun pariu pe ce vrei că Johnson a meşterit şi a aranjat osia respectivă la Revelstoke. Dacă nu ne opream la timp, se putea chiar ca trenul să deraieze. Cum crede oare că o să scape după ce a făcut aşa ceva?

  — Nu ştie că avem o fotografie a lui.

  George izbucni în râs.

  — Tu mă omori pe mine, Tommy. Dar la ce s-o fi gândit ajutorul meu când te-a trimis pe tine cu semnalele luminoase? Era treaba lui, nu? El ar fi trebuit să se ducă.

  — A zis că eu o să alerg mai repede.

  — Ei, da, aici avea dreptate. Dar tu nu făceai cu adevărat parte din rândul personalului de deservire.

  — Uitase.

  Am ajuns curând în Kamloops, unde osiile au fost toate verificate, radioul înlocuit şi totul a mers conform planului. De îndată ce am pornit din nou, George a acceptat să se întindă îmbrăcat în patul său şi să doarmă, lucru pe care l-am făcut şi eu cu două uşi mai încolo.

  Durerea revine întotdeauna când ai timp să te gândeşti la ea. Durerea surdă, provocată de lovitura primită de la Johnson, nu mă părăsise nici o clipă, dar era mai suportabilă când stăteam în picioare. Nu acelaşi lucru puteam spune acum, când mă întinsesem la orizontal şi simţeam junghiuri ascuţite în umărul stâng, fiind clar că dimineaţă va fi şi mai rău. O să fie un chin să servesc la micul dejun.

  În cele din urmă am zâmbit. Transcontinentalul Hipismului şi Misterului, în pofida lui Johnson şi a eforturilor lui Filmer, s-ar putea să ajungă totuşi cu bine la Vancouver.

  Ar fi trebuit să ştiu însă că mulţumirea de sine nu miroase nicicând a bine!

  CAPITOLUL 19

  Nu mult după ora şase eram din nou în picioare, probabil din cauza disconfortului. Emil nu s-ar fi supărat dacă aş fi întârziat, dar m-am gândit că ar fi mai bine dacă aş merge în vagonul-restaurant. M-am dezbrăcat să mă spăl şi să mă bărbieresc, mi-am inspectat în oglindă, aşa cum am putut, vânătaia care se întindea pe o bună porţiune a omoplatului sting. Mai bine oricum decât în cap, mi-am zis resemnat. Să luăm partea bună a lucrurilor.

  Mi-am pus o cămaşă curată şi vesta de schimb, şi am decis că în dimineaţa asta n-am să-mi lustruiesc pantofii, deşi nu erau într-o stare prea bună după excursiile din cursul nopţii. Mi-am pieptănat în schimb părul. Tommy arăta destul de îngrijit pentru ultima lui apariţie, mi-am zis.

  Încă nu se luminase. Am pornit prin trenul adormit spre bucătărie, unde Angus nu numai că era treaz, dar cânta cât îl ţineau rărunchii balade scoţiene, iar mirosul ce umplea aerul era îmbietor. Se vede treaba că gogoşile îi crescuseră bine peste noapte. Împreună cu Emil, Oliver şi Cathy am aşezat mesele, iar când s-a luminat bine afară, am început să turnăm cafeaua şi să aducem cârnăciorii şi şunca. Trenul s-a oprit pentru un sfert de oră într-un loc numit North Bend, ultima oprire înainte de Vancouver. Apoi s-a angajat în ceea ce se numeşte Canionul Fraser. În faţa noastră se afla Poarta Iadului.

  Aveam impresia că linia ferată este agăţată drept de peretele lateral al unei stânci. Privind pe fereastra uşii de la bucătărie, am văzut un torent puternic care îşi croia drum între pereţii stâncoşi, rostogolindu-şi cu spumă apele. Am constatat cu încântare că trenul înainta cu circumspecţia cuvenită traseului. Dacă ar fi luat cu o viteză prea mare aceste curbe, ar fi zburat în gol. Duceam un coş cu pâine exact în clipa în care intră Mercer Lorrimore. Deşi era şi Cathy acolo, el se întoarse spre mine şi-mi ceru, dacă pot, să-i duc în vagon nişte ceai fierbinte.

  — Sigur, domnule. Şi ceva pâine?

  Aruncă o privire vagă spre coşul cu pâine.

  — Nu, doar ceai. Pentru trei dintre noi. Dădu din cap, se întoarse şi ieşi.

  Cathy ridică din sprâncene şi spuse cu toleranţă:

  — Porc şovin!

  Emil clătină din cap cam nemulţumit de această comandă particulară, dar se asigură că tava din mâna mea era în regulă din punctul lui de vedere, şi am pornit în misiune.

  Uşa care se încuia, a vagonului Lorrimorilor, era deschisă. Eu am bătut totuşi, iar Mercer apăru în cadrul uşii salonului din spate.

  — Aici, te rog.

  Am intrat, Mercer, îmbrăcat în costum şi cravată, îmi făcu semn să pun tava pe măsuţa de cafea. Bambi nu era acolo. Sheridan era tolănit într-un fotoliu, îmbrăcat în blugi, adidaşi şi un tricou pe care scria, pe piept „FĂ VALURI”. Îmi era greu să mă uit frumos la el. Nu mă puteam gândi la altceva decât la pisici. Iar el avea încă acea faţă lipsită de orice expresie din seara trecută, ca şi cum decisese să nu mai gândească deloc.

  — Ne servim noi, spuse Mercer. Revino după tavă într-o jumătate de oră.

  — Da, domnule.

  M-am întors în vagonul-restaurant, unde, în absenţa mea, veniseră Nell şi Xanthe.

  — Dumnezeule, arăţi groaznic! exclamă Nell, apoi, revenindu-şi, spuse mai oficial: Ăăă… ce avem la micul dejun?

  I-am întins meniul. Xanthe spuse că ea vrea tot ce este pe listă.

  — Te-a informat George că o să întârziem? am întrebat-o pe Nell.

  — Nu. Uşa lui era închisă. Da? Cât?

  — Cam o oră şi jumătate. A trebuit să ne oprim peste noapte la Kamloops ca să reparăm radioul lui George şi am fost nevoiţi să aşteptăm Canadianul, ca să treacă înaintea noastră.

  — Ar fi bine atunci să le spun tuturor. La ce oră ajungem la Vancouver?

  — Pe la unsprezece şi treizeci de minute, cred.

  — Bine, mulţumesc.

  Era cât pe-aci să zic „Eşti invitata mea”, dar Tommy nu-şi putea permite. Totuşi ochii lui Nell zâmbeau. În vagon apăru şi Filmer, care se aşeză la masa cea mai apropiată de bucătărie, de obicei deloc favorita pasagerilor. Arăta ca şi cum petrecuse o noapte proastă.

  — Hei, tu, zise brusc când m-am apropiat, renunţând după cât se părea la imaginea lui de tip drăguţ şi amabil.

  — Da, domnule?

  — Cafea.

  — Da, domnule.

  — Imediat!

  — Da, domnule.

  I-am transmis Simonei comanda lui Xanthe şi am pus cană cu cafea pe o tavă, ducându-mă la Filmer.

  — De ce ne-am oprit în cursul nopţii? mă întrebă.

  — Cred că pentru a repara radioul, domnule.

  — Ne-am oprit de două ori, spuse pe un ton acuzator. De ce?

  — Nu ştiu, domnule. Cred că numai conductorul vă poate spune.

  M-am întrebat ce ar fi făcut, dacă i-aş fi spus: „Omul dumneavoastră, Johnson, era cât pe-aci să reuşească să distrugă trenul, cu dumneavoastră cu tot în el”. Brusc, îmi trecu prin minte că poate întrebările lui erau determinate de îngrijorare, că voia să i se spună că nu s-a întâmplat nimic periculos. Păru întrucâtva uşurat de răspunsurile mele, iar eu am rezistat tentaţiei de a-i spulbera toată această uşurare, spunându-i că radioul a fost stricat în mod deliberat de un sabotor, pentru că m-ar fi auzit şi pasagerii aşezaţi la masa alăturată.

  Şi alţii au sesizat, după cât reieşi, opririle din cursul nopţii, dar nimeni nu se plânse serios. Pe nimeni nu deranja faptul că îl lăsasem pe Canadian să ne-o ia înainte. Buna dispoziţie generală şi atmosfera de petrecere predominau şi scuzau orice altceva. Marele Transcontinental al Hipismului şi Misterului a fost aşa cum era şi de aşteptat, spuneau ei, grozav!

  Cam după vreo jumătate de oră m-am întors în vagonul Lorrimorilor, ca să recuperez tava şi ceştile de ceai. Am bătut la uşă, dar pentru că nu mi-a răspuns nimeni, am intrat în salon. Mercer era acolo, în picioare, uluit. Palid şi distrus. Şocat.

  — Domnule? am zis.

  Ochii i se îndreptară înceţoşaţi spre mine.

  — Fiul meu, spuse el.

  — Domnule?

  Sheridan nu era în salon. Mercer era singur.

  — Opreşte trenul, spuse el. Trebuie să ne întoarcem!

  Oh, Dumnezeule! am exclamat în gând.

  — A ieşit pe platformă… să admire torentul… Nici nu putea să vorbească. Când m-am uitat… nu mai era acolo.

  Uşa de la platformă era închisă. Am trecut pe lângă Mercer, am deschis uşa şi am ieşit afară. Pe platformă nu era nimeni, aşa cum spusese.

  Vântul sufla din plin. Balustrada strălucitoare a grilajului ce închidea platforma până la jumătatea pieptului se întindea de la un capăt la altul, ambele portiţe de ieşire fiind ferm închise.

  Pe partea dreaptă, ici şi colo, apele învolburate se rostogoleau bolborosind peste albia stâncoasă la adâncimi de o sută de picioare. Acolo scria clar moarte. Şi o moarte rapidă.

  M-am întors în salon şi am închis uşa. Mercer se clătina mai mult decât ar fi fost normal din cauza mişcării trenului.

  — Luaţi loc, domnule, i-am zis apucându-l de braţ. Am să-l anunţ pe conductor. El ştie ce trebuie să facă.

  — Trebuie să ne întoarcem. Se aşeză cu picioare tremurânde. A ieşit… şi când m-am uitat…

  — Puteţi rămâne singur până mă duc să-l anunţ pe conductor?

  — Da, grăbeşte-te.

  M-am grăbit, eu însumi fiind la fel de şocat ca Mercer. Cu o jumătate de oră mai devreme Sheridan nu arăta ca o persoană pe punctul de a se arunca într-un abis, dar în clipa aceea mi-am dat seama că, de fapt, nu văzusem pe nimeni într-o asemenea situaţie şi atunci de unde să ştiu eu? Poate că lipsa aceea de expresie să fi fost vreun semn, dacă l-ar fi putut descifra cineva.

  Când am ajuns la cuşeta lui George, am găsit uşa tot închisă. Am bătut şi nici un răspuns. Am insistat, strigându-l. Dinăuntru se auzi un fel de mormăit. Am deschis uşa şi am intrat, găsindu-l tot în pat, îmbrăcat, revenindu-şi din somnul profund. Am închis uşa după mine şi m-am aşezat pe marginea patului şi i-am spus că am pierdut un pasager.

  — În Canionul Fraser, repetă el.

  Se ridică în fund, prinzându-şi capul în mâini.

  — Când?

  — Acum vreo zece minute, cred.

  Întinse mâna după radio privind lung pe fereastră ca să-şi revină.

  — Nu are sens să ne întoarcem, ştii asta. Nu dacă a căzut în apă de la înălţimea asta. Iar râul este al naibii de rece… Şi ai văzut cu câtă repeziciune curge apa la vale… şi mai este şi un vârtej.

  — Tatăl lui se va duce, totuşi.

  De data asta îl contactă pe dispecerul din Vancouver. Îi explică că fiul lui Mercer Lorrimore – exact, acel Lorrimore – fiul lui de douăzeci de ani a căzut din tren în Canionul Fraser, undeva între Poartă Iadului şi o milă sau două la sud de Yale. Mercer Lorrimore doreşte ca trenul să se oprească pentru a se întoarce să-şi caute fiul. El, George Burley, aşteaptă instrucţiuni de la Montreal. Dispecerul, uluit, îi spuse să închidă.

  Nu mai era nici o şansă acum să ajungem la Vancouver fără un dezastru. Iar Sheridan era un dezastru de proporţii, iar presa va fi ciorchine în gară la Vancouver.

  — Cred că ar fi bine să mă întorc la Mercer.

  — Da, şi spune-i că vin să vorbesc cu el de îndată ce primesc instrucţiuni de la Montreal.

  Când am ajuns în vagonul-restaurant, le-am găsit acolo pe Nell şi Xanthe. I-am şoptit lui Nell la ureche:

  — Adu-o pe Xanthe în vagonul lor particular.

  Îmi cercetă faţa întrebător şi nu văzu nimic de natură să o liniştească, dar reuşi să o determine pe Xanthe să meargă în vagon fără să o alarmeze. Am luat-o înaintea lor şi am bătut din nou în uşa deschisă ă vagonului. Mercer ieşea din dormitorul lui şi al lui Bambi, cenuşiu şi cu ochii duşi în fundul capului, o faţă pe care se citea clar nenorocirea.

  — Tati!

  Xanthe mă împinse şi se repezi la el.

  — Ce s-a întâmplat?

  O îmbrăţişă şi o conduse apoi în salon. Nici eu, nici Nell nu am auzit ce i-a şoptit, dar amândoi am auzit-o exclamând:

  — Nu! Nu se poate!

  — Ce nu se poate? mă întrebă încet Nell.

  — Sheridan a căzut în canion, de pe platforma din spate.

  — Vrei să spui… Era îngrozită… că este mort?

  — Aşa cred.

  — Oh, la dracu'! exclamă Nell. Exact astea erau şi sentimentele mele.

  Am intra în salon. Mercer spuse aproape mecanic:

  — De ce nu ne oprim? Trebuie să ne întoarcem.

  După voce nu părea să mai aştepte şi nici măcar să mai spere să-l găsească pe Sheridan în viaţă.

  — Domnule, conductorul aşteaptă instrucţiuni, l-am informat.

  Dădu din cap. Era un om rezonabil în majoritatea circumstanţelor. Nu avea decât să se uite pe fereastră ca să-şi dea seama că nu-i era de nici un folos să se întoarcă. Ştia că practic era imposibil ca o persoană să cadă accidental de pe platforma vagonului. După expresia lui, era clar că era convins că Sheridan se aruncase intenţionat.

  Mercer stătea pe canapea, cu Xanthe alături. Îşi sprijinea capul de umărul lui. Nu plângea, părea gravă, dar calmă. Pentru Xanthe, tragedia nu se petrecuse în această ultimă jumătate de oră, ci toată viaţa ei. Pentru ea, fratele ei era pierdut chiar şi atunci când era viu.

  — Noi putem să plecăm, domnule Lorrimore? îl întrebă Nell, referindu-se la ea şi la mine. Pot să fac ceva pentru doamna Lorrimore?

  — Nu, nu… Rămâneţi. Înghiţi în sec. Trebuie să ştiţi ce se decide, ce să spuneţi celorlalţi… Clătină din cap neajutorat. Trebuie să luăm unele decizii.

  În clipa aceea sosi George, care se aşeză în fotoliul de lângă Mercer, punându-şi mâinile pe genunchi şi aplecându-se în faţă, exprimându-şi regretele şi compasiunea.

  — Trebuie să ne întoarcem, spuse Mercer.

  — Da, domnule, dar nu tot trenul. Cei de la Montreal spun că trenul trebuie să meargă la Vancouver, conform programului.

  Mercer începu să protesteze, dar George îl întrerupse:

  — Domnule, cei de la Montreal spun că deja au început să alerteze toate autorităţile de-a lungul canionului, ca să-l caute pe fiul dumneavoastră. Spun că vor face toate aranjamentele privind transportul, ca să vă întoarceţi, dumneavoastră şi familia, de îndată ce ajungem la Vancouver. Puteţi vedea, şi aruncă o privire spre fereastră, că zona este nepopulată, nu? Dar adesea sunt oameni care muncesc de-a lungul râului. Există un drum care merge paralel cu el şi care duce până foarte aproape de canion, precum şi o altă cale ferată de cealaltă parte. Există acolo un orăşel care se numeşte… Hope11. Este la capătul sudic al canionului, unde albia râului se lăţeşte şi apa curge mai lin. Dacă veţi merge la Hope, spun cei de la Montreal, veţi fi în zonă dacă apare vreo veste.

  — Cum ajung acolo? Există vreun tren care se întoarce?

  — Da, dar numai unul pe zi. Este Supercontinentalul, care pleacă de la Vancouver la patru după-amiază şi ajunge la Hope la şapte seara.

  — Nu-mi foloseşte la nimic, zise Mercer. Cât de departe este oraşul de drum?

  — Cam la o sută cincizeci de kilometri, îi răspunse George.

  — Am să iau un elicopter, spuse Mercer după ce se gândi puţin.

  Nu avea absolut nici un sens să fii bogat, dacă nu ştiai cum să te foloseşti de asta, mi-am zis în gând.

  Stabilirea logisticii întoarcerii îl făcu pe Mercer, vizibil, să se simtă mai bine. George îi spuse că trenul va accelera considerabil viteza odată ieşiţi din canion şi vom fi la Vancouver în două ore şi jumătate. Aranjamentele pentru elicopter urmau să fie făcute de Nell, prin Merry and Co. George se ridică şi-şi exprimă compasiunea pentru doamna Lorrimore.

  Eu am strâns ceştile de ceai de pe masă şi am întrebat dacă le mai pot fi de folos aducându-le ceva, dar Mercer clătină din cap.

  — Am să vin eu să-ţi spun dacă mai au nevoie de ceva, interveni Xanthe.

  Părea eficientă şi maturizată, de parcă trecuseră ani de la micul dejun şi până acum.

  Ne-am retras toţi trei, George grăbindu-se spre oficiul său să stabilească contactele necesare prin radio, iar Nell oftând profund şi întrebându-se ce să spună pasagerilor.

  — Am să le stric sfârşitul călătoriei, zise ea.

  — Încearcă şi ai să vezi.

  — Eşti cinic.

  — Destul de des.

  Clătină din cap, ca şi cum ar fi fost o cauză pierdută, şi intră în vagonul-restaurant, unde anunţă veştile proaste, care, aşa cum era de prevăzut, şocară, dar nu se putea spune că oamenii erau îndureraţi. Scena compasiunii dură zece secunde. Cea a exclamaţiilor de încântare în faţa frumuseţilor naturii, toată dimineaţa.

  Filmer nu mai era în vagonul-restaurant ca să-i văd reacţia. Întâmplarea părea că îl privase de pârghia pe care o putea folosi împotriva lui Mercer. Sau să creadă oare că Mercer îşi va sacrifica unul dintre cai pentru a păstra reputaţia fiului său mort? Părerea mea era că, dacă crede aşa ceva, se înşeală amarnic. Pentru seara asta era prevăzut un cockteil în saloanele hotelului Four Seasons, din Vancouver, la care ştabii hipismului urmau să se întâlnească cu proprietarii.

  — Va mai avea loc? întrebară câteva voci îngrijorate.

  — Sigur, le răspunse ferm Nell. Totul se va desfăşura aşa cum s-a stabilit.

  Nimeni, nici măcar eu, nu a fost atât de cinic, încât să adauge: „Sheridan aşa ar fi dorit”.

  Am ajutat la debarasare, după micul dejun, la spălarea vaselor şi împachetarea întregului echipament, iar când am terminat am constatat că Nell strânsese pentru chelneri o sumă de bani de la pasageri, pe care Emil, Oliver şi Cathy o împărţiseră în patru. Emil îmi vâri în mână un teanc de bancnote şi toţi zâmbeau.

  — Nu pot să-i iau, am zis.

  — Ştim că nu eşti chelner, spuse Emil, şi ştim că nu eşti nici actor, dar ai muncit pentru ei. Sunt ai tăi.

  Insistară toţi, aşteptând mulţumiri din partea mea.

  — Eu… ăăă… nu ştiu. Bine. Am să cumpăr ceva care să amintească de noi toţi. De această călătorie. Vă mulţumesc foarte mult.

  Mi-am luat rămas-bun de la toţi, inclusiv de la Angus şi Simone, privindu-le atent feţele, dornic să le păstrez în memorie. Apoi am pornit pe coridor, ducându-l pe Tommy spre dispariţie, şi, aşa cum am făcut deseori în trecut, nu am privit în urmă. Prea multe regrete în această privire înapoi.

  În vagoanele de dormit toată lumea împacheta, fiind un du-te vino din cuşetă în cuşetă, ale căror uşi erau deschise. Numai cea a lui Filmer era închisă. Nell era în cuşeta ei, cu uşa deschisă, împachetând.

  — Ce ţi s-a întâmplat cu braţul ăla? mă întrebă strângând o bluză.

  — Se vede?

  — Foarte clar, mai ales când Cathy a dat peste tine fără să vrea.

  — Da? Ei bine, nu este grav.

  — Să-ţi aduc un doctor.

  — Nu fi prostuţă.

  — Cred că acum Mercer n-o să-şi mai prezinte calul în cursa de marţi. Păcat. Blestematul ăsta de Sheridan! Xanthe spune că ai fost amabil şi bun cu ea la Lake Louise, continuă, punând bluză în valiză. Zice că a învăţat mult de la tine.

  — S-a maturizat în dimineaţa asta, am spus eu.

  — Da, nu-i aşa?

  — Dacă mergem în Hawai, ai să umbli în sarong şi cu flori la ureche.

  Se opri din împachetat.

  — Nu prea merg cu dosarul meu, spuse cu înţelepciune.

  Apăru George din oficiul său, spunându-i că acum telefonul celular funcţionează, dacă vrea să sune la Toronto. M-am dus în cuşeta mea, unde m-am schimbat în hainele de stradă ale lui Tommy, după care am împachetat totul. S-o încheia ea călătoria cu trenul, dar nu şi ceea ce aveam eu de făcut. Şi mai aveam încă multe. O fi Filmer bolnav, dar rechinii bolnavi îi atacă pe înotători! În uşă apăru Nell.

  — Nu mai este nevoie de elicopter, spuse ea. L-au găsit deja pe Sheridan. Mort.

  — Ar fi bine să-i spui lui Mercer.

  — Nu, fă-o tu.

  — Eu nu pot. S-o facă George.

  George fu de acord şi porni imediat ca să se poată întoarce la timp pentru a fi la postul său în clipa în care vom intra în gară.

  Nell se relaxă şi mă întrebă zâmbind:

  — Ce eşti de fapt în realitate?

  — Un om fericit.

  — Mincinosule.

  — Nu pot să-ţi spun, pentru că şeful meu mă ameninţă că mă concediază.

  — Cine este şeful tău?

  — Brigadierul Valentine Catto.

  — Niciodată nu ştiu când spui adevărul.

  Catto, cats12, îmi trecu prin minte.

  — Tocmai mi-a venit o idee extraordinară, am spus eu rar.

  — Da, se vede pe tine.

  Timp, nu era timp suficient.

  — Revino pe pământ. Văd că te-am pierdut, zise Nell.

  — Ai la tine, întâmplător, un orar al curselor aeriene internaţionale?

  — Am câteva la birou. Ce vrei să ştii?

  — Dacă este o cursă de la Londra la Vancouver, mâine.

  Ridicând mirată din sprâncene, intră în oficiul lui George, se consultă la telefon şi se întoarse.

  — Air Canada pleacă de la Heathrow la ora trei p.M. Şi ajunge la Vancouver la ora patru şi douăzeci şi cinci de minute.

  — Consideră-te sărutată.

  — Atunci, pentru pasageri, continui să fii chelner, nu?

  — Da, aşa cred, am zis gânditor. Pentru încă două zile. Până la sfârşit.

  — Bine.

  Se întoarse George, care ne spuse că toţi cei trei Lorrimori au primit cu calm vestea despre Sheridan şi că vor merge la hotel, aşa cum era stabilit, urmând să facă toate aranjamentele necesare de acolo.

  L-am întrebat pe George ce are de gând să facă în continuare. Să se întoarcă la Toronto, fireşte, poate cu trenul, de îndată ce vor fi terminate diferitele formalităţi ale VIA, ceea ce se va întâmpla mâine. N-ar putea să rămână să asiste la curse, l-am întrebat, şi să se întoarcă marţi seara? Nu era sigur. M-am dus la el în oficiu şi l-am convins, iar când trenul a încetinit, intrând în gara Vancouver, George surâse din nou ironic.

  Roţile se opriră. După şapte zile, aproape la ceas de când porniseră. Pasagerii coborâră din hotelul-călător şi formară grupuleţe, continuând să râdă şi să vorbească.

  Printre ei Zak şi ceilalţi actori, luându-şi rămas-bun. Actorii aveau angajament la Toronto şi nu rămâneau la curse. Zak m-a zărit pe fereastră şi se urcă din nou în tren ca să-şi ia rămas-bun.

  — Să nu pierdem legătura, îmi zise. Oricând doreşti o slujbă şi vrei să scrii scenarii pentru poveştile-mister, anunţă-mă.

  — E-n regulă.

  — La revedere.

  Sări din nou din tren şi se îndreptă spre clădirea gării, Donna, Pierre, Raoul, Mavis, Walter şi Giles urmându-l precum meteoriţii o cometă.

  Îl aşteptam pe Filmer, care apăru singur, posomorât şi preocupat. Era îmbrăcat într-un trenci, iar în mână avea geanta-diplomat, nu se obosea să fie câtuşi de puţin amabil. În mersul lui era o hotărâre care nu-mi plăcea deloc.

  După ce dispăru, am coborât lângă Nell, care verificase lista celor ce urmau să ia autocarul special pentru a fi cazaţi la Four Seasons. Am privit peste umărul ei şi am constatat uşurat că fusese bifat şi numele lui Filmer.

  — Am terminat cu toţi, zise în cele din urmă Nell. Cu excepţia Lorrimorilor, fireşte. Mă duc să-i ajut.

  M-am urcat înapoi în tren ca să-mi iau bagajul şi, după ce au trecut şi Lorrimorii, am pornit, prin tren, spre partea din faţă. Era tăcut şi pustiu. Am coborât din nou şi am trecut pe lângă vagonul de bagaje, luându-mi valiza, după care m-am îndreptat spre vagonul în care se aflau caii, unde Leslie Brown stătea aplecată la o fereastră, încă în rolul de zmeoaică.

  — La revedere, i-am zis.

  M-a privit încurcată câteva secunde, după care m-a recunoscut. Trecuseră trei zile de la Calgary şi Lenny Higgs.

  — A, da… la revedere.

  Vagonul cu cai şi îngrijitorii urmau să fie duşi pe o linie secundară, de unde vor fi transportaţi cu mijloace rutiere la Parcul Expoziţiei.

  După cât se părea, doamna Brown mergea cu ei.

  — Noroc la curse, i-am urat.

  — Nu pariez niciodată, fu răspunsul.

  — Atunci… distracţie plăcută.

  M-a privit ca şi cum ar fi fost o sugestie de neimaginat, l-am făcut un semn cu mâna şi am pornit spre gară.

  Lorrimorii erau asaltaţi de ziarişti şi cameramani. Nell reuşi să scape toată familia şi îi conduse la limuzină, după care se urcă şi ea în autocarul pentru proprietari. M-am mai învârtit puţin, până când au plecat toţi, şi am luat un taxi. M-am cazat la Hyatt şi am telefonat în Anglia.

  Brigadierul nu era acasă, în Newmarket. Să încerc la clubul lui din Londra, îmi spuse o voce familiară, şi-mi dădu numărul cunoscut.

  Am sunat la barul Hobbs Sandwich, unde brigadierul, am aflat cu uşurare, tocmai era servit cu primul whisky al serii.

  — Tor! Unde eşti?

  — La Vancouver. Se auzeau clinchet de pahare şi murmur de voci. Pot să te sun din nou când ai să fii singur? l-am întrebat.

  — Este urgent?

  — Cam.

  — Atunci aşteaptă. Mă duc în camera mea şi le spun să-mi dea legătura acolo. Nu închide. După o vreme, l-am auzit din nou. Ce s-a întâmplat?

  Am vorbit mult. El puncta pauzele pe care le făceam cu mormăituri, ca să ştiu că mă ascultă, iar în cele din urmă spuse:

  — Păi n-ai pretenţii prea mari, nu? Doar câteva miracole!

  — Există o cursă Air Canada de la Heathrow, mâine după-amiază, i-am spus, şi vor avea la dispoziţie toată ziua de astăzi şi toată ziua de marţi ca să găsească informaţia cerută şi o vor putea trimite prin fax.

  — Presupunând, interveni sec, că există un fax la Jockey Club-ul, din Parcul Expoziţiei.

  — Am să verific şi, dacă nu este, am să fac rost de unul.

  — Bill Baudlaire ce spune de toate astea?

  — N-am vorbit cu el încă. Trebuia mai întâi să ştiu reacţia dumneavoastră.

  — Ce număr de telefon ai? Să chibzuiesc şi te sun în zece minute.

  — Momentul de gândire de dinainte de acţiune?

  — Sigur, dacă este timp.

  Se gândi timp de două ori zece minute, încât devenisem nervos. Când sună telefonul, am tras adânc aer în piept şi am ridicat receptorul.

  — Încercăm, atâta vreme cât şi Baudlaire este de acord, fireşte. Dacă nu găsim informaţia în timp util, s-ar putea să fim nevoiţi să abandonăm.

  — E-n regulă.

  — În afară de asta, adăugă el, bine lucrat.

  — Am avut o echipă bună.

  L-am auzit izbucnind în râs.

  — Flatările nu-ţi aduc nici o promovare, să ştii.

  CAPITOLUL 20

  De-abia aşteptam să vorbesc cu doamna Baudlaire. Am format numărul şi am auzit vocea lui Bill.

  — Bună ziua, am zis surprins. Tor Kelsey la telefon. Ce mai face mama dumneavoastră?

  Urmă o lungă şi îngrozitoare pauză.

  — Este bolnavă? am întrebat în cele din urmă, îngrijorat.

  — A… a murit… azi-dimineaţă, devreme.

  — Oh… nu!

  Nu era posibil, m-am gândit. Nu putea fi adevărat.

  — Am vorbit cu dânsa ieri! i-am spus.

  — Ştiam… ştia şi ea… că nu era vorba decât de săptămâni. Dar aseară a intervenit o criză.

  Rămăsesem fără grai. Îi simţeam pierderea ca şi cum mi-ar fi fost redată mătuşa Viv şi luată din nou. Îmi dorisem atât de mult să o cunosc.

  — Tor?

  — Mama dumneavoastră… a fost minunată.

  Îmi simţea, probabil, lacrimile şi probabil că mă credea nebun.

  — Dacă te ajută cu ceva, spuse el, şi ea te consideră la fel. Tu ai făcut ca ultima ei săptămâna să fie o săptămână bună. Îşi dorea să trăiască pentru a afla ce s-a întâmplat. Unul dintre ultimele lucruri pe care le-a spus a fost… „Nu vreau să mă sting înainte să aflu sfârşitul poveştii. Vreau să-l cunosc pe tânărul ăsta invizibil…” S-a dus, totuşi. Tor?

  — Îmi pare foarte rău, i-am spus, recăpătându-mi controlul. Nici nu ştiţi cât de rău.

  — Mulţumesc.

  — Nu cred că…

  Şi m-am oprit, simţindu-mă neputincios.

  — Ba crezi greşit, replică imediat. Eram aici aşteptând să telefonezi. Am trăda-o amândoi, dacă n-am merge până la capăt. Ultimul lucru pe care şi l-ar dori ar fi să renunţăm. Aşa că am să încep prin a-ţi spune că am primit un telex de la Filmer, prin care ne informează că este unicul proprietar al lui Laurentide Ice, dar avem de gând să-l anunţăm că acum Comisia pentru Hipism, din Ontario, îi revocă licenţa şi pentru caii proprii. De asemenea, vrem să-i spunem că n-o să fie admis la prânzul de la Parcul Expoziţiei, unde o să fie prezent preşedintele clubului.

  — Ăăă… aş prefera să procedaţi puţin altfel, i-am spus.

  — Ce vrei să zici?

  Am tras adânc aer în piept şi am vorbit îndelung cu el. M-a ascultat la fel cum a făcut brigadierul, cu exclamaţii intermitente, iar la sfârşit nu a spus decât atât:

  — Aş fi vrut să mai fie în viaţă ca să audă toate astea.

  — Da, şi eu la fel.

  — Ei bine, sunt de acord. Singura problemă este timpul. Ar fi bine să vorbeşti tu cu Mercer Lorrimore.

  — Dar…

  — Nici un dar. Eşti acolo. Eu nu pot ajunge decât mâine după-amiază, târziu, având în vedere tot ce vrei să fac aici. Vorbeşte imediat cu Mercer, ca nu cumva să se întoarcă la Toronto.

  — Bine, am acceptat cu reticenţă, dar ştiam că va trebui să o fac.

  — Perfect. Foloseşte întreaga autoritate de care ai nevoie. Eu şi Val te vom susţine.

  — Mulţumesc… foarte mult.

  — Ne vedem mâine, spuse Bill.

  Am pus încet receptorul în furcă. Moartea poate fi colosal de nedreaptă, se ştie asta, dar furia, furia… Eram furios şi în aceeaşi măsură îndurerat de moartea ei. M-am aşezat lipsit de vlagă, simţind durerea sâcâitoare, simţind deznădejdea spre care moartea ei deschisese uşa, sentimentul că nu voi fi la înălţimea următoarelor două zile, chiar dacă eu eram cel ce pusese totul la cale.

  Cu efort, am reuşit să iau legătura cu hotelul Four Seasons şi să cer să vorbesc cu Mercer, dar m-am trezit vorbind cu Nell.

  — Toate apelurile vin la mine, îmi spuse ea. Bambi s-a întins puţin, iar Mercer şi Xanthe au plecat cu elicopterul la Hope, ca să identifice trupul lui Sheridan, care va fi transportat apoi cu un mijloc rutier.

  — Totul sună atât de clinic.

  — Autorităţile vor să fie sigure că este Sheridan înainte de a face orice aranjament.

  — Când se întorc, Mercer şi Xanthe, ştii?

  — Pe la şase, se speră.

  — Hm… Jockey Club-ul mi-a cerut să stabilesc o scurtă întâlnire cu el. Crezi că Mercer o să accepte?

  — E teribil de îndatoritor cu toată lumea. Aproape prea calm.

  — Poţi să-l contactezi la Hope?

  Nell ezită o clipă.

  — Da, cred că da. Am adresa şi numărul de telefon al locului unde se duce, dar cred că este o secţie de poliţie sau o morgă.

  — Poţi să-i spui că la întoarcerea la hotel, îl va aştepta o maşină care-l va duce direct la o scurtă întâlnire cu cei de la Jockey Club? Spune-i că îi transmit sincerele lor condoleanţe şi că-l roagă să le acorde puţin din timpul său.

  — Cred că pot, zise ea şovăind. Şi Xanthe?

  — Mercer singur, i-am răspuns hotărât.

  — Este important?

  — Cred că este important pentru Mercer.

  — Bine, zise hotărându-se. Xanthe poate să preia telefoanele pentru mama ei, fiindcă eu tot sunt nevoită să merg la cockteil-ul ăla. Brusc, îi trecu un gând prin minte. La cockteil n-or să fie şi unii dintre ştabii Jockey Club-ului?

  — Mercer n-o să vină acolo. Iar ei vor să aibă o discuţie discretă cu el.

  — Bine, atunci, am să încerc să aranjez totul.

  — Mii de mulţumiri. Am să sun din nou ca să verific.

  Şi am sunat la cinci. Elicopterul era în aer, se întorcea, îmi spuse Nell, iar Mercer a acceptat să fie luat cu maşina de la hotel.

  — Eşti extraordinară.

  — Spune-le celor de la Jockey Club să nu-l ţină mult. Trebuie să fie obosit… şi l-a identificat pe Sheridan.

  — Îmi vine să te sărut, i-am zis. Calea către inima bărbatului trece prin agentul lui de voiaj.

  — Presupunând că acolo doreşte să ajungă, spuse râzând, după care puse receptorul jos cu un clic delicat.

  Categoric, nu voiam să o pierd!

  Maşina pe care am trimis-o după Mercer l-a adus la Hyatt, şoferul spunându-i, aşa cum îi cerusem, numărul camerei pentru a urca direct. Sună la uşa apartamentului pe care îl luasem mai mult sau mai puţin în onoarea lui şi i-am deschis invitându-l să intre. Făcu doi paşi, după care se opri cercetându-mi nemulţumit faţa.

  — Ce înseamnă asta? întrebă cu furie crescândă, gata să plece.

  Am închis uşa în urma lui.

  — Lucrez pentru Jockey Club, i-am spus. Pentru Jockey Club-ul britanic. Am fost detaşat pe lângă Jockey Club-ul canadian pe durata celebrării hipismului canadian prin intermediul Transcontinentalului.

  — Dar eşti… eşti…

  — Numele meu este Tor Kelsey. S-a apreciat că este mai bine să nu călătoresc în tren ca agent de securitate pentru Jockey Club, aşa că am călătorit dându-mă drept chelner.

  Mă cercetă cu privirea de sus până jos. Se uită la costumul elegant şi de calitate de tânăr proprietar bogat, pe care mi-l pusesem cu această ocazie. Privi în jur camera scumpă.

  — Dumnezeule! exclamă slab. Înainta câţiva paşi. De ce mă aflu aici?

  — Lucrez pentru brigadierul Valentine Catto, din Anglia, şi pentru Bill Baudlaire, de aici. Ei sunt şefii Serviciilor de securitate ale Jockey Club-ului.

  Dădu din cap. Îi cunoştea.

  — Întrucât ei nu pot fi prezenţi acum, m-au învestit cu întreaga lor autoritate să vorbesc cu dumneavoastră în numele lor.

  — Da, dar… despre ce?

  — Nu vreţi să luaţi loc? Să vă dau ceva… de băut?

  M-a privit cu un oarecare umor sec.

  — Aveţi vreun act de identitate?

  — Da.

  I-am arătat paşaportul. Se uită la mine, la poză şi la ocupaţie: investigator. Mi-l dădu înapoi.

  — Da, aş vrea ceva de băut, pentru că te pricepi foarte bine să serveşti băuturile. Coniac, dacă este posibil.

  Am deschis dulapul, pe care cei de la hotel îl aprovizionaseră la cererea mea, şi i-am turnat cantitatea care ştiam că-i place, adăugând chiar şi gheaţă. Luă paharul schiţând un zâmbet şi se aşeză într-unul din cele două fotolii.

  — Nimeni n-a ghicit nimic în ce te priveşte. Nici măcar nu şi-a închipuit.

  Sorbi gânditor din pahar.

  — De ce te-ai aflat în tren?

  — Am fost trimis din cauza unui pasager. Din cauza lui Julius Filmer.

  Puse paharul pe masă, lângă el, şi se holbă la mine.

  — Domnule Lorrimore, am început, aşezându-mă vizavi de el, îmi pare rău de fiul dumneavoastră. Sincer, îmi pare rău. Toţi cei de la Jockey Club vă transmit condoleanţele lor. Cred totuşi că ar trebui să vă spun direct că brigadierul Catto, Bill Baudlaire şi eu ştim toţi despre… incidentul cu pisicile.

  Părea profund şocat.

  — Nu se poate!

  — Îmi închipui că şi Julius Filmer ştie. Făcu un gest de renunţare.

  — Cum o fi aflat? se întrebă.

  — Se ocupă brigadierul de asta, în Anglia.

  — Şi cum aţi aflat voi?

  — De la niciunul dintre cei care au jurat să păstreze tăcerea.

  — Nu de la colegiu?

  — Nu.

  Îşi acoperi faţa cu o mână.

  — Este posibil ca Julius Filmer să vă sugereze încă să i-l daţi pe Voting Right, ca el să păstreze tăcerea.

  Îşi duse mâna spre gât şi închise ochii.

  — M-am gândit şi eu la asta.

  Şi deschise din nou ochii.

  — Ai văzut ultima scenă din enigma jucată în tren?

  — Da.

  — Din clipa aceea… n-am mai ştiut ce să fac.

  — Dumneavoastră trebuie să decideţi. Dar… aş putea să vă spun câteva lucruri?

  Făcu un gest vag de consimţire şi am vorbit.

  M-a ascultat cu o concentrare totală, în cea mai mare parte a timpului urmărindu-mi faţa.

  Oamenii care în mintea lor resping fiecare cuvânt rostit de un interlocutor nu-l privesc în faţă, ci se uită în podea.

  La sfârşit ştiam că va face ceea ce-i cer şi i-am fost recunoscător, pentru că nu era uşor pentru, el. Când am terminat, mi-a zis gânditor:

  — Povestea din tren, misterul, nu a fost o coincidenţă, nu? Tatăl şantajat din cauza delictului comis de copilul lui, îngrijitorul omorât, pentru că ştia prea multe, bărbatul care s-ar sinucide, dacă nu şi-ar putea păstra caii de curse… Dumneata ai scris-o?

  — Toată partea asta, da. Nu de la început.

  — Mi-ai deschis ochii asupra a ceea ce făceam… ceea ce aveam de gând să fac, zise zâmbind slab. Dar, în primul rând… i-ai deschis ochii lui Sheridan.

  — M-a surprins, am spus eu.

  — Da? De ce?

  — Pentru că arăta altfel după aceea. Se schimbase.

  — Cum ai putut să-ţi dai seama de asta? mă întrebă Mercer.

  — Este meseria mea.

  — Nu există o astfel de meserie, îmi zise uluit.

  — Ba da, există.

  — Explică-mi.

  — Mă uit la lucrurile care nu mai sunt aşa cum erau de obicei şi încerc să înţeleg, să descopăr de ce.

  — Tot timpul?

  — Da, i-am răspuns dând din cap.

  — Ce schimbare ai văzut la Sheridan? mă întrebă după ce sorbi gânditor din pahar.

  I-am răspuns după o scurtă ezitare:

  — Mi-am dat seama că lucrurile s-au schimbat în mintea lui. Ca şi cum vedea ceva dintr-o altă perspectivă. Un fel de revelaţie. Nu ştiu dacă ar fi durat.

  — Poate că nu. A zis „Îmi pare rău, tati”.

  Era rândul meu să mă holbez la el.

  — Asta a spus înainte să iasă pe platformă.

  Înghiţi cu dificultate şi în cele din urmă continuă:

  — Nu puteam să dorm. Am ieşit în salon când s-a crăpat de ziuă, iar el era acolo. L-am întrebat ce s-a întâmplat şi el mi-a răspuns: „Am stricat totul, nu-i aşa?” Toţi ştiam că aşa este. Nu era ceva nou. Dar era pentru prima dată când o spunea el. Am încercat..! am încercat să-l liniştesc, să-i spun că vom fi toţi alături de el, indiferent ce se va întâmpla. Vezi, ştia de ameninţarea lui Filmer, care spusese în faţa noastră, a tuturor, că ştia despre pisici. Privea pe deasupra paharului fără să vadă nimic. N-a fost singura dată când s-a întâmplat. Sheridan a mai omorât două pisici în acelaşi mod în grădina noastră, când avea paisprezece ani. L-am dus la doctor. Au spus că este furia adolescenţei. Tăcu o vreme. Un psihiatru a spus că Sheridan este psihopat, că nu putea să se abţină să facă ceea ce făcea… dar, de cele mai multe ori, a putut. Putea să nu fie nepoliticos, dar credea că faptul că este bogat îi dă acest drept… I-am spus că nu-i aşa.

  — De ce l-aţi trimis la Cambridge?

  — Tatăl meu a învăţat acolo şi a instituit o bursă. I-au oferit-o lui Sheridan în chip de mulţumiri, ca dar.

  Sheridan nu se putea concentra suficient ca să intre altminteri la colegiu. Apoi, directorul colegiului a spus – că nu-l mai pot ţine, cu bursă sau fără, iar eu am înţeles, fireşte că nu puteau. Am crezut că acolo Sheridan o să se simtă bine, cel puţin asta am sperat.

  Irosiseră o mare cantitate de speranţă pe Sheridan, mi-am zis.

  — Nu ştiu dacă avea de gând să sară în gol când a ieşit pe platformă în dimineaţa asta. Nu ştiu dacă a fost doar un impuls. Îşi dădea frâu liber impulsurilor cu foarte mare uşurinţă. Impulsuri iraţionale… aproape nesănătoase, uneori.

  — Era ademenitor acolo, afară. Uşor de sărit.

  — Ai simţit şi tu asta? mă întrebă Mercer privindu-mă cu recunoştinţă.

  — Într-un fel.

  — Revelaţia lui Sheridan a durat până în dimineaţa asta, zise el.

  — Da. Am văzut… când v-am adus ceaiul.

  — Chelnerul…

  Clătină din cap, încă surprins.

  — V-aş fi recunoscător dacă n-aţi spune nimănui despre chelner.

  — De ce nu?

  — Pentru că mare parte a muncii mele depinde de această anonimitate. Şefilor mei nu le-ar plăcea ca oameni precum Filmer să ştie că exist.

  Dădu încet din cap, cu înţelegere.

  — N-am să spun.

  Se ridică şi-mi strânse mâna.

  — Cât te plătesc?

  — Suficient, i-am răspuns zâmbind.

  — Mi-aş fi dorit ca şi Sheridan să fi fost capabil să-şi ia o slujbă. Nu se putea lipi de nimic. Oftă. Cred că tot ceea ce a făcut el în dimineaţa asta a fost pentru noi „Îmi pare rău, tati…”

  Mă privi în ochi şi făcu o declaraţie simplă, fără a se apăra, fără a se scuza:

  — Mi-am iubit fiul.

  Luni dimineaţa m-am dus în gara Vancouver pentru a-l susţine pe George Burley în anchetele efectuate de Compania Căilor Ferate privind încingerea osiei şi sinuciderea.

  Eram trecut că T. Titmuss, din echipa de actori, ceea ce m-a amuzat şi mi s-a părut că acoperă mai multe interpretări. George era foarte serios, surâsurile ironice nelăsând loc decât unei umbre vagi. Era un feroviar cu prestigiu, am fost bucuros să constat asta, tratat cu respect, dacă nu chiar cu deferenţă, iar opiniile sale au fost ascultate.

  Dădu investigatorilor de la Căile Ferate o fotografie a lui Johnson şi spuse că, deşi nu l-a văzut cu ochii lui turnând lichid în radio, poate să spună că în cuşeta lui s-a trezit legat fedeleş şi cu căluş în gură, că omul ăsta l-a atacat pe Titmuss când el, Titmuss, s-a întors să planteze semnalele luminoase pe calea ferată.

  — Aşa a fost? m-au întrebat. L-ai putea identifica cu certitudine?

  — Cu certitudine, le-am răspuns.

  Au trecut la moartea lui Sheridan. O treabă tristă, au spus, şi în care nu prea aveau multe de făcut. Familia nu adresase Căilor Ferate nici o plângere. Orice concluzii urmau să fie stabilite de ancheta oficială.

  — N-a fost prea rău, nu? zise George după aceea.

  — Vei veni în uniformă la curse? l-am întrebat.

  — Dacă aşa vrei tu.

  — Da, te rog. I-am dat un pliant cu instrucţiuni şi un permis pentru intrare, obţinut de la Nell.

  — Ne vedem mâine, atunci, nu?

  — La ora unsprezece, i-am răspuns.

  Şi am pornit pe drumuri diferite.

  Cu o oarecare reticenţă, dar cu multă hotărâre, m-am dus la un doctor recomandat de cei de la hotel. Doctorul era suplu, nu prea tânăr şi înclinat să facă glume pe deasupra ochelarilor în formă de semilună.

  — Aha, zise când mi-am scos cămaşa. Te doare când tuşeşti?

  — De fapt, mă doare când fac orice.

  Mi-a făcut o radiografie şi a reapărut după un timp, ce mi s-a părut interminabil, cu o foaie mare de celuloid pe care o agăţă cu un clips în faţa unui bec.

  — Ei bine, vestea bună este că nu avem nici o coastă ruptă sau vertebră deplasată.

  — Grozav.

  Eram uşurat şi chiar puţin surprins.

  — Ce avem noi aici este de fapt un omoplat fracturat.

  — Credeam că aşa ceva nu este posibil, am zis holbându-mă la el.

  — Orice este posibil.

  — Şi ce putem face?

  — Prin bandaj, o imobilizare serioasă. Imobilizarea pe timp de două săptămâni rezolvă totul.

  — Şi dacă nu facem nimic? l-am întrebat. Se vindecă?

  — Probabil. Oasele sunt remarcabile. Mai ales oasele tinere. Ai putea încerca să ţii braţul într-o faşă atârnată de gât. Ar fi totuşi mult mai confortabil dacă m-ai lăsa să-ţi imobilizez braţul stâng lipit de corp, pe sub cămaşă.

  Am clătinat din cap, spunându-i că vreau să mă duc într-un fel de lună de miere în Hawai. I-am cerut diagnosticul scris şi radiografia, i-am plătit şi am plecat. Pe drum m-am oprit la o farmacie şi mi-am luat o faşă care să-mi susţină cotul, făcută dintr-o panglică neagră, lată, pe care am încercat-o pe loc pentru efect şi care păru că-mi uşurează mult durerile. Îmi ţineam braţul în ea când am deschis uşa apartamentului meu, în cursul serii, mai întâi brigadierului, sosit de la Heathrow, apoi lui Bill Baudlaire, descins de la Toronto.

  Bill Baudlaire privi în jur, în living, şi, adresându-se brigadierului, comentă despre dărnicia contului de cheltuieli ce mi-a fost alocat.

  — Pe dracu', cont de cheltuieli! zise brigadierul bându-mi whisky-ul. Îşi plăteşte singur toate cheltuielile.

  Baudlaire păru şocat.

  — Nu poţi să-l laşi să facă asta, zise el.

  — Nu ţi-a spus? izbucni în râs brigadierul. Este bogat precum Cresus.

  — Nu… nu mi-a spus.

  — Nu spune niciodată nimănui. Îi e frică de asta.

  Bill Baudlaire, cu părul lui morcoviu şi cu pielea pătată, mă privi foarte curios.

  — Şi atunci de ce faci treaba asta? mă întrebă el.

  Brigadierul nu-mi dădu vreme să răspund.

  — Cum vrei să-şi petreacă altfel timpul? Să joace table? Jocul ăsta este mai interesant. Nu-i aşa, Tor?

  Am fost de acord cu el.

  Brigadierul zâmbi. Deşi mai scund decât Bill Baudlaire, mai bătrân şi mai subţire, cu păr mai rar, părea să ocupe mai mult spaţiu în cameră. Cred că eram mai înalt cu vreo trei inci decât el, dar întotdeauna aveam impresia că mă uit la el în sus şi nu în jos.

  — Atunci la treabă, sugeră el. Strategie, tactici, planul de atac.

  Adusese câteva documente din Anglia, deşi mai urmau să sosească şi altele, şi le întinse pe măsuţa de cafea în aşa fel, încât, dacă ne aplecam puţin, să le vedem toţi.

  — Ai bănuit bine, Tor, că scrisoarea despre pisici era o copie scoasă dintr-un computer, pentru că nu avea antet. Directorul colegiului a primit un telefon de la Mercer azi-dimineaţă la ora opt… să fi fost miezul nopţii aici, împuternicindu-l să ne spună tot, aşa cum ai cerut tu. Directorul ne-a dat numele laboratorului de patologie veterinară folosit şi ne-a trimis un fax după scrisoarea primită de la ei. Este aceeaşi cu cea din geanta lui Filmer, Tor? Îmi întinse peste masă o hârtie.

  — Identică, cu excepţia antetelor.

  — Bine. Laboratorul ne-a confirmat că scrisoarea se află în computerul lor, dar că nu ştiu deocamdată cum a reuşit cineva din afară să obţină o copie a ei. Noi continuăm să cercetăm. La fel şi ei. Nu le place ce s-a întâmplat.

  — N-ai o listă a angajaţilor, inclusiv a secretarelor temporare? l-am întrebat şi-mi întinse o listă cu nume.

  — Asta-i tot ce am putut să facem.

  Am citit lista. Niciunul dintre numele de acolo nu-mi era familiar.

  — John Millington se ocupă de treaba asta, zise brigadierul. Vorbim cu el la telefon înainte de întâlnirea de mâine. Acum, următoarea chestiune. Şi se întoarse spre mine. Actul acela de proprietate pe care l-ai văzut în geantă. Aşa cum ai sugerat, am verificat poziţia SF90155 în Registrul pentru pământuri. Chicoti cu toată buna dispoziţie a lui George Burley. Numai asta singură şi ar fi meritat călătoria pe care ai făcut-o.

  Şi ne explică de ce. Bill Baudlaire zise cu mare satisfacţie:

  — Atunci îl avem la mână.

  Şi comandamentul mixt al şefilor hotărâră în ce ordine vor lansa salvele.

  Marţi dimineaţa, Julius Apollo intră într-un salon particular al hipodromului din Parcul Expoziţiei pentru a semna şi a primi, aşa cum credea el, atestatul că este unicul proprietar al lui Lauretide Ice, care urma să concureze în numele său în acea după-amiază.

  Era salonul de conferinţe al preşedintelui hipodromului, în care se afla, la un capăt, un birou înconjurat de trei scaune confortabile, iar la celălalt o masă înconjurată de opt scaune similare. Uşa se afla la mijloc, astfel încât în dreapta era biroul, iar în stânga, masa de conferinţe. Podeaua era acoperită de un covor cafeniu, pereţii cu fotografii de cai, iar fotoliile erau tapisate în piele de un galben-stins, o îmbinare între confort şi practic. Nu erau ferestre, dar salonul era iluminat interesant din nişe în plafon.

  Când intră Filmer, ambii directori ai Serviciilor de securitate stăteau în spatele biroului, iar trei membri importanţi ai Jockey Club-ului din Vancouver şi Comisiei de Hipism, din Columbia britanică, erau aşezaţi la masa de conferinţe. Se aflau acolo pentru a da greutate procedurilor şi a depune mărturie după aceea. Hotărâseră însă să asiste ca simpli observatori şi să nu întrerupă cu nici o întrebare. Vor lua note, au spus, şi vor pune întrebări după aceea, dacă va fi cazul.

  Alte trei persoane, şi eu, aşteptau de cealaltă parte a unei uşi închise care ducea din capătul unde se afla masa de conferinţe într-un oficiu, iar de acolo din nou afară, în hol.

  După ce intră Filmer, m-am dus prin hol şi am încuiat uşa în urma lui, băgând cheia în buzunarul trenciului meu gri, pe care-l purtam încheiat până la gât. Apoi m-am întors în oficiu, unde am rămas discret în spatele celor care aşteptau.

  Pe birou, în faţa directorilor, ca şi pe masa de conferinţe, se găsea câte un microfon, ducând ambele la un magnetofon care înregistra. În oficiu, un amplificator transmitea discret tot ce se spunea înăuntru.

  Bill Baudlaire îl salută cu vocea lui profundă pe Filmer, invitându-l să ia loc pe scaunul din faţa biroului, şi-l întrebă:

  — Îl cunoaşteţi pe brigadierul Catto, desigur?

  Întrucât cei doi se priviseră reciproc de nenumărate ori, spuse că da, îl cunoştea.

  — Iar aceşti domni sunt de la Jockey Club şi Comisia pentru Hipism de aici, din Vancouver.

  — Ce este asta? întrebă cu brutalitate Filmer. Nu vreau decât nişte documente. O formalitate.

  — Profităm de acest prilej, începu brigadierul, să facem unele cercetări preliminare în legătură cu unele chestiuni privind cursele şi am considerat cel mai potrivit s-o facem acum, când la Vancouver se află mulţi dintre cei implicaţi.

  — Despre ce vorbiţi? spuse Filmer.

  — Trebuie să vă explicăm, mai întâi, continuă calm brigadierul, că înregistrăm tot ce se va spune în această cameră în dimineaţa asta. Nu este vorba de un proces formal sau de o anchetă oficială, dar tot ce se va spune aici poate să fie repetat la orice proces sau anchetă, pe viitor. Vă rugăm să ţineţi seama de asta.

  — Obiectez, spuse ferm Filmer.

  — La absolut orice viitor proces sau anchetă a Jockey Club-ului, interveni Bill Baudlaire, veţi putea fireşte, să fiţi însoţit de un reprezentat al legii. Vă vom da o copie a benzii anchetei preliminare din dimineaţa asta, pe care o puteţi pune la dispoziţia avocatului dumneavoastră.

  — Nu puteţi face asta, zise Filmer. Nu rămân aici. Când ajunse la uşa pe care intrase, constată că fusese încuiată.

  — Daţi-mi drumul, strigă el furios. Nu puteţi face asta.

  În oficiu, Mercer Lorrimore trase adânc aer în piept, intră în salon şi închise uşa după el.

  — Bună dimineaţa, Julius, spuse el.

  — Ce faci aici?

  Filmer era surprins, dar nu foarte speriat.

  — Spune-le să-mi dea hârtia şi să terminăm cu asta.

  — Ia loc, Julius, zise Mercer.

  Vorbea în microfonul de pe masa de conferinţe, vocea lui fiind mult mai puternică decât a lui Filmer.

  — Aşază-te pe scaunul de lângă birou.

  — Cercetarea preliminară, domnule Filmer, zise brigadierul, se referă la acţiunile dumneavoastră înainte, în cursul, precum şi legate de călătoria Trenului Hipismului.

  Urmă o pauză, aşteptând, probabil, ca Filmer să se aşeze. Apoi se auzi din nou vocea brigadierului:

  — Domnule Lorrimore, pot să vă întreb…?

  Mercer îşi drese vocea.

  — Fiul meu, Sheridan, spuse calm, care a murit acum două zile, suferea intermitent de o instabilitate mentală care-l împingea să facă uneori lucruri bizare şi neplăcute.

  Urmă o pauză. Nici un cuvânt din partea lui Filmer. Mercer continuă:

  — Spre regretul său profund, un incident de acest gen a avut loc în luna mai. Sheridan a ucis… nişte animale. Cadavrele au fost luate din locul unde au fost găsite de un patolog veterinar, care le-a făcut apoi, în particular, autopsie.

  Din nou se opri. Încordarea din vocea lui era clară, dar nu şovăi.

  — Tu, Julius, ai spus familiei mele în tren că ştii de acest incident şi trei dintre noi… soţia mea – Bambi, fiul meu – Sheridan, şi eu… toţi am înţeles în acea seară că vei folosi actul regretabil al lui Sheridan ca mijloc de constrângere asupra noastră pentru ca să intri în posesia calului meu, Voting Right.

  — Nenorocita aia de piesă! exclamă furios Filmer.

  — Da, continuă Mercer. După ce a murit Sheridan, am dat dezlegare directorului colegiului la care a fost fiul meu, Serviciului de securitate al Jockey Club-ului şi anatomo-patologului veterinar să descopere cum a ajuns această informaţie în posesia ta.

  — Am aflat, interveni brigadierul şi repetă ceea ce un John Millington triumfător ne transmisese cu mai puţin de o oră înainte. A fost din pură întâmplare, dintr-un accident. Dumneavoastră, domnule Filmer, aveaţi un cal, antrenat în Anglia, la Newmarket, care a murit. Aţi bănuit că a fost otrăvit şi aţi insistat să i se facă analize, iar antrenorul dumneavoastră a prelevat câteva organe şi le-a trimis la laboratorul de patologie veterinară. Cei de la laborator au trimis o scrisoare antrenorului dumneavoastră, în care au precizat că nu a existat nici o substanţă otrăvitoare în organe şi, la cerere, v-au trimis şi dumneavoastră o copie a scrisorii. Între timp, o operatoare nu prea isteaţă de la laborator a introdus scrisoarea dumneavoastră pe o dischetă particulară, pe care n-ar fi trebuit să o folosească şi într-un mod înlănţuit, aşa încât aţi primit nu numai o copie după scrisoarea destinată dumneavoastră, ci şi copii după alte trei scrisori alăturate, scrisori particulare şi confidenţiale.

  Brigadierul făcu o pauză.

  — Ştim că aşa s-a întâmplat, pentru că atunci când unul dintre operatorii noştri a cerut laboratorului să printeze o copie pentru noi, scrisoarea dumneavoastră a ieşit împreună cu celelalte, aşa cum erau introduse, una după alta, în acelaşi document secret.

  Şi nu computerul a fost de vină, ci o începătoare, care a crezut că autopsia efectuată pentru a vedea dacă există otravă în organele prelevate de la calul dumneavoastră era, de asemenea, secretă şi a introdus-o pe discheta cu menţiunea „Strict secret”. Nu pot s-o concedieze, pentru că a plecat singură, cu câteva săptămâni în urmă.

  În amplificatorul din oficiu se auzi vocea lui Filmer, uşor răguşită:

  — Astea-s prostii.

  — Aţi păstrat scrisoarea, continuă brigadierul. Era dinamită, dacă puteaţi descoperi la cine se referea. Fără îndoială că aţi păstrat toate cele trei scrisori, deşi celelalte două nu priveau acte criminale. Apoi, într-o zi, aţi văzut în ziarul local că Mercer Lorrimore a donat bani pentru o nouă bibliotecă a colegiului. Şi n-a fost nevoie decât de o singură întrebare ca să aflaţi că fiul lui Mercer Lorrimore a părăsit colegiul în grabă, în luna mai. După asta probabil aţi constatat că nimeni nu vă spune de ce. Atunci aţi fost sigur că scrisoarea se referea la Sheridan Lorrimore. N-aţi făcut nimic cu informaţia dumneavoastră până când nu aţi auzit că Mercer Lorrimore se va afla în Transcontinentalul Hipismului şi aţi văzut un prilej de explorare a posibilităţii de a-l şantaja pe domnul Lorrimore ca să vă cedeze calul său, pe Voting Right.

  — Nu puteţi dovedi nimic din toate astea, spuse sfidător Filmer.

  — Toţi credem, se auzi vocea lui Bill Baudlaire, că dumneavoastră nu acţionaţi decât din dorinţa de a-i zdrobi pe oameni şi de a-i face să sufere. Ştim că vă puteţi permite să cumpăraţi cai buni. Ştim că pentru dumneavoastră nu este suficient să aveţi un cal.

  — Scutiţi-mă de predici, spuse Filmer. Şi dacă nu puteţi dovedi nimic, mai bine tăceţi.

  — Prea bine, zise brigadierul. Să-l rugăm să intre pe următorul nostru vizitator.

  Daffodil Quentin, care stătuse alături de George în oficiu şi ascultase cu gura căscată şi cu furie crescândă, deschise teatral uşa şi o trânti în urma ei.

  — Canalie dezgustătoare ce eşti, se auzi vocea ei vehementă în amplificator.

  Grozavă fată! mi-am zis în gând. Era îmbrăcată într-o rochie roşie, cu un cordon lat, negru, strălucitor, şi în mână cu o geantă neagră, mare. De sub buclele ridicate în vârful capului lansă cu o furie crescândă atacul, de parcă era un înger al răzbunării.

  — Niciodată n-am să-ţi dau şi nici n-am să-ţi vând jumătate din Laurentide Ice, şi poţi să ameninţi şi să intimidezi până când ai să te înverzeşti la faţă. Poţi să-l bagi cât vrei în sperieţi pe îngrijitorul meu, crezându-te Atotputernicul, dar de acum înainte nu mă mai poţi intimida pe mine. Iar părerea mea este că eşti un infam şi trebuie să fii băgat într-o cuşcă.

  CAPITOLUL 21

  Bill Baudlaire, care o convinsese să vină cu el la Vancouver, îşi drese vocea, care sună de parcă încerca din răsputeri să nu izbucnească în râs.

  — Doamna Quentin, zise adresându-se aşa, în general, este dispusă să depună mărturie…

  — Să fii sigur de asta, îl întrerupse Daffodil.

  —… că aţi ameninţat-o că o veţi acuza că şi-a ucis unul dintre propriii cai dacă nu vă dă… partea ei de coproprietar al lui Laurentide Ice.

  — Te-ai folosit de mine, interveni Daffodil furioasă. Ţi-ai cumpărat accesul în tren şi ai fost tot numai zahăr şi miere, neurmărind nimic altceva decât să intri în graţiile lui Mercer Lorrimore ca să-l ameninţi şi să-i iei calul. Mă faci să vărs!

  — Nu sunt obligat să ascult toate astea, sări Filmer.

  — Ba da, şi ai face al dracului de bine să asculţi. Este timpul să-ţi spună cineva în faţă ce ticălos dezgustător eşti şi să-şi reverse asupra ta ceva din ura pe care ai semănat-o.

  Interveni Bill Baudlaire:

  — Avem aici o scrisoare din partea Companiei de asigurări a doamnei Quentin, scrisă ieri, în care se spune că au făcut teste exhaustive pe calul său care a murit de colici şi sunt mulţumiţi că i-au plătit asigurarea în mod corect. Avem, de asemenea, o notă din partea îngrijitorului Lenny Higgs, în care spune că aţi aflat de colici şi de pungile cu hrană special etichetate pentru Laurentide Ice de la el, cu prilejul uneia dintre primele vizite făcute în vagonul în care călătoreau caii. Este dispus să declare sub jurământ că l-aţi ameninţat să spună că doamna Quentin i-ar fi dat hrană pe care calul ei a mâncat-o şi din cauza căreia a murit apoi de colici.

  Îşi drese din nou vocea.

  — Aşa cum aţi auzit, Compania de asigurări este satisfăcută, întrucât nu ceea ce i-a dat ea a fost cauza morţii calului. În continuare, Lenny Higgs spune că acela care l-a ameninţat, spunându-i că va fi trimis la închisoare, unde va contracta SIDA şi va muri, este un fost mânuitor de bagaje angajat cândva de Compania feroviară VIA, pe nume Alex Mitchell McLachlan.

  — Poftim?

  Pentru prima dată în vocea lui Filmer se simţea frica, iar eu am constatat că lucrul ăsta îmi făcea plăcere.

  — Lenny Higgs l-a identificat categoric din această fotografie.

  Urmă o pauză, în care Bill i-a dat, probabil, fotografia.

  — Omul ăsta a călătorit în tren printre pasagerii-spectatori sub numele de Johnson. În cursul zilei de ieri, fotografia a fost arătată unui număr mare de angajaţi ai VIA la Toronto şi Montreal, şi a fost identificat de mai mulţi ca fiind Alex McLachlan. Aţi fost văzut stând de vorbă cu McLachlan…

  — Ba bine că nu, îl întrerupse Daffodil. Ai vorbit, ba chiar te-ai certat cu el la Thunder Bay, şi nu mi-a plăcut deloc înfăţişarea lui. Îl recunosc şi eu în fotografie. Te-ai folosit de el ca să-l ameninţe pe Lenny, iar mie mi-ai spus că Lenny o să depună mărturie împotriva mea, şi n-am ştiut că l-ai ameninţat şi l-ai speriat pe sărmanul băiat cu un asemenea lucru teribil. Mi-ai spus că mă urăşte şi că va fi fericit să spună minciuni despre mine…

  Enormitatea acestui lucru aproape că o înăbuşi.

  — Nu ştiu cum poţi trăi aşa. Nu ştiu cum poate să fie cineva atât de păcătos.

  — S-ar putea să nu pară tot atât de interesant, zise brigadierul după o vreme, dar vom trece la o cu totul altă chestiune. Una care va face obiectul unei anchete complete la Jockey Club, Portland Square, Anglia, în viitorul apropiat. Mă refer la proprietatea asupra unei parcele de pământ înscrise în Registrul pământului la poziţia SF90155.

  Brigadierul îmi spuse ulterior că în acest moment Filmer s-a făcut livid şi a început să asude.

  — Această parcelă de pământ, continuă vocea lui milităroasă, este cunoscută sub denumirea de West Hillside Stables, Newmarket. Grajdurile respective au fost proprietatea lui Ivor Horfitz şi au fost administrate de antrenorul său particular într-o manieră atât de necinstită, încât Ivor Horfitz a fost pus sub interdicţia de a mai călca la curse, precum nici în grajdurile pentru cai de curse, toată viaţa lui. I s-a recomandat să vândă West Hillside Stables, întrucât nu mai putea pune piciorul acolo şi este de presupus că aşa a făcut. Totuşi, noul proprietar a vrut să vândă, la rândul său, şi a găsit un cumpărător, dar avocaţii cumpărătorului au făcut cercetări minuţioase şi au descoperit că grajdurile nu au fost niciodată ale lui Horfitz ca să le vândă. Ele v-au aparţinut şi vă aparţin încă, legal, dumneavoastră, domnule Filmer.

  Se auzi un fel de geamăt din partea lui Filmer.

  — Aşa stând lucrurile, vom fi nevoiţi să cercetăm legătura dumneavoastră cu Ivor Horfitz şi cu ilegalităţile comise ani de zile la West Hillside Stables. Avem, de asemenea, motive întemeiate să credem că fiul lui Ivor Horfitz, Jason, ştie că dumneavoastră sunteţi proprietarul grajdurilor şi a fost implicat în operarea lor, şi că Jason i-a spus treaba asta prietenului său, îngrijitorul de cai Paul Shackebury, care, aşa cum vă amintiţi, a fost subiectul procesului intentat dumneavoastră pentru instigare la crimă, desfăşurat la începutul acestui an.

  Urmă o lungă tăcere, după care se auzi vocea lui Daffodil şoptind:

  — Nu mai înţeleg nimic din toate astea. Tu înţelegi?

  — Au găsit o modalitate de a-l pune sub interdicţie pe viaţă, se auzi la fel de discret vocea lui Lorrimore.

  — Oh, Dumnezeule, dar pare atât de îngrozitor!

  — Nu pentru el, murmură Mercer.

  — Ne vom întoarce acum, se auzi mai puternică vocea lui Bill Baudlaire, la încercarea dumneavoastră de a sabota şi avaria trenul.

  Tuşi uşor.

  — Vreţi să intraţi, domnule Burley?

  I-a zâmbit lui George, care ascultase partea cu Horfitz neînţelegând nimic, iar restul – într-o uluire plină de groază.

  — Este rândul nostru, am spus, scoţându-mi trenciul şi lăsându-l pe dulapul din oficiu. După tine.

  Am intrat amândoi. George în uniforma gri, cu cascheta de conductor pe cap. Eu în pantalonii gri ai lui Tommy, cămaşă gri cu alb, vesta galben-intens şi cravată în dungi.

  Julius Filmer văzu în faţa lui pe conductor şi un chelner pe care de-abia dacă-l remarcase cu toate preocupările lui. Brigadierul şi Bill Baudlaire îl vedeau pe chelner pentru prima dată, iar pe feţele lor se citea că, în sfârşit, se treziseră la realitate.

  Deşi le spusesem că am lucrat în cadrul personalului de deservire, nu înţeleseseră niciodată pe deplin cât de perfect fusese strălucitul camuflaj.

  — Vreţi să veniţi mai aproape, vă rog? ne invită Bill.

  Eu şi George am trecut de masa de conferinţe şi ne-am apropiat de birou.

  Cei doi directori erau aşezaţi în spatele biroului, Filmer în scaunul din faţa lui. Avea gâtul rigid, ochii întunecaţi, iar sudoarea îi curgea pe tâmple.

  — Conductorul, George Burley, zise Bill Baudlaire, a prezentat ieri Companiei feroviare VIA un raport privind trei acte de sabotaj comise împotriva Trenului Hipic. Din fericire, în toate cele trei ocazii au fost evitate dezastrele, dar noi considerăm că toate aceste situaţii periculoase au fost opera lui Alex McLachlan, care a acţionat în urma instrucţiunilor dumneavoastră şi plătit de dumneavoastră.

  — Nu, spuse Filmer aspru.

  — Cercetările noastre nu s-au terminat încă, spuse Bill, dar ştim că birourile companiei VIA, din Montreal, au fost vizitate, acum trei sau patru săptămâni, de un bărbat răspunzând în general descrierii persoanei dumneavoastră, care a spus că face cercetări pentru o teză privind motivaţiile sabotajului industrial. A cerut numele unor sabotori pe căile ferate pentru a-i intervieva şi a vedea ce i-a determinat să acţioneze. I-a fost dată o listă scurtă de oameni care demult nu mai lucrau pe căile ferate în nici un fel de capacitate.

  Or să cadă capete, spuseseră şefii companiei VIA. Această listă, deşi se găsea în fiecare gară din ţară, n-ar fi trebuit dată nicidecum unui outsider.

  — Numele lui McLachlan este pe această listă, observă Bill Baudlaire.

  Filmer nu spuse nimic.

  În fiecare linie a trupului său, în fiecare tresărire a feţei se vedea că-şi dă seama de dezastrul total.

  — Aşa cum am spus, continuă Baudlaire, McLachlan a călătorit în tren sub numele de Johnson. În prima seară, într-o gară care se numeşte Cartier, el a decuplat vagonul particular al familiei Lorrimore, lăsându-l pe şine fără nici o lumină de poziţie. Anchetatorii de la Căile Ferate cred că a aşteptat, undeva, în apropiere ca să vadă cum trenul care venea din spate, Canadianul, intră cu toată viteza în vagonul Lorrimorilor. Întotdeauna, în trecut, a stat, pe undeva, pe aproape ca să vadă consecinţele actelor sale de sabotaj, acte pentru care a fost trimis la închisoare. Când Trenul Hipismului s-a întors să recupereze vagonul Lorrimorilor, s-a urcat pur şi simplu în el şi şi-a continuat călătoria.

  — N-ar fi trebuit s-o facă, spuse Filmer.

  — Ştim asta. Mai ştim că în discuţii aţi confundat în permanenţă Winnipeg-ul cu Vancouver. I-aţi dat instrucţiuni lui McLachlan să avarieze trenul înainte de Winnipeg, când de fapt voiaţi să spuneţi înainte de Vancouver.

  Filmer rămase siderat.

  — Aşa este, sări Daffodil, ridicându-se în picioare. Winnipeg şi Vancouver. Întotdeauna le confunda.

  — La Banff, continuă Bill Baudlaire, cineva a slăbit robinetul de scurgere al rezervorului de petrol pentru boilerul care furnizează aburul pentru încălzirea trenului. Dacă lucrul ăsta n-ar fi fost descoperit, am fi petrecut o noapte traversând Munţii Stâncoşi fără căldură pentru pasageri şi pentru cai. Domnule Burley, vreţi să ne vorbiţi dumneavoastră, care aţi fost martor ocular, despre amândouă incidentele, vă rugăm?

  Cu mânia de feroviar tremurându-i în voce, George relată despre decuplarea vagonului şi lipsa combustibilului. Filmer părea distrus.

  — În ultima seară, continuă Baudlaire, aţi hotărât să anulaţi instrucţiunile pe care i le-aţi dat lui McLachlan şi v-aţi dus să vorbiţi cu el. Aţi avut o discuţie contradictorie, i-aţi spus dumneavoastră să nu mai întreprindă nimic, dar trebuia să ştiţi cu cine aveaţi de-a face. El este sabotor din fire. Nu i-aţi înţeles modul de gândire. Poate fi pornit, dar nu mai poate fi oprit. Sunteţi răspunzător pentru faptul că l-aţi urcat în tren, în scopul de a avaria trenul şi vom avea grijă ca acuzaţia să fie bine susţinută.

  Filmer începu să protesteze slab, dar Baudlaire nu-i dădu nici un răgaz.

  — Omul dumneavoastră, McLachlan, l-a atacat pe conductor şi l-a lăsat legat fedeleş şi cu căluş în gură în cuşeta ce-i fusese repartizată sub numele de Johnson. Apoi a scos radioul din uz, turnând lichid în el. McLachlan considera necesare toate aceste acte, pentru că, într-o gară numită Revelstoke, aranjase deja lagărul unei osii aflate sub vagonul care transporta caii. În urma acestui act se putea întâmpla unul din următoarele două lucruri: dacă personalul trenului nu observa în timp util că osia s-a supraîncălzit, aceasta se putea rupe şi provoca avarii, poate chiar deraierea trenului. Dacă era descoperită, trenul trebuia oprit pentru răcirea osiei… În ambele cazuri, conductorul ar fi trebuit să-l contacteze prin radio pe dispecerul din Vancouver, care să-l anunţe, la rândul lui, prin radio pe conductorul de pe Transcontinentalul ce făcea cursă regulată, care venea în urma Trenului Hipismului, să oprească pentru a nu se produce o coliziune. Este clar?

  Era cât se poate de limpede pentru toţi cei de faţă.

  — Personalul trenului a descoperit osia încinsă şi mecanicii au oprit trenul. Nimeni nu l-a putut găsi însă pe conductor, care zăcea legat în cuşeta lui Johnson. Nimeni nu putea să intre în contact prin radio cu Vancouver, pentru că radioul era stricat. Singura soluţie rămasă personalului era să trimită un om înapoi, de-a lungul căii ferate, pentru a planta semnale luminoase care să oprească, în vechea modalitate istorică, trenul denumit Canadianul.

  Bill făcu o pauză.

  — McLachlan, fost feroviar, ştia că se va întâmpla asta, aşa încât, după ce trenul a oprit, a pornit el însuşi înapoi, pe calea ferată, înarmat cu un fel de bâtă, şi s-a oprit să-l aştepte pe cel care urma să vină cu semnalele.

  Filmer căsca ochii mari, sumbru, auzind toate astea pentru prima dată.

  — McLachlan l-a atacat pe omul cu semnalele, dar, din fericire, nu a reuşit să-l doboare. Omul acesta, de aici, a fost trimis cu semnalele luminoase.

  Şi făcu un gest din cap în direcţia mea.

  — El a reuşit să aprindă semnalele şi să oprească trenul regulat, Canadianul.

  Făcu o nouă pauză, după care mi se adresă mie:

  — Este corect?

  — Da, domnule.

  — Mecanicii Trenului Hipismului au răcit lagărul cu zăpadă şi l-au reumplut cu unsoare, iar trenul şi-a continuat drumul. Conductorul a fost găsit în cuşeta lui Johnson. De data aceasta, McLachlan nu s-a urcat în tren şi va fi emis un mandat de arestare pe numele lui. Dumneavoastră, domnule Filmer, împreună cu McLachlan, sunteţi răspunzător pentru tot ce s-a întâmplat.

  — I-am spus să nu facă nimic.

  Vocea lui Filmer era aproape ca un strigăt de protest.

  — Eu n-am vrut să facă asta.

  Avocaţii lui or să moară de plăcere când or să audă această recunoaştere, mi-am zis în gând.

  — Atacul lui McLachlan asupra acestui om a fost serios, zise Bill Baudlaire.

  Luă radiografia şi diagnosticul medicului într-o mână şi le flutură în direcţia lui Filmer.

  — McLachlan i-a fracturat acestui om omoplatul. Şi el l-a identificat categoric pe McLachlan ca fiind tipul care l-a atacat. Iar conductorul l-a identificat pe McLachlan ca pasagerul cunoscut sub numele de Johnson. Conductorul a fost traumatizat şi avem aici un alt raport medical.

  Fără îndoială că un avocat bun al apărării ar fi sesizat hibele acestei istorii, dar acum Filmer era prea dezorientat şi prea asaltat de conştiinţa vinovăţiei. Nu mai putea să gândească analitic, nu se mai întreba cum a scăpat tipul cu semnalele de McLachlan şi a putut totuşi să-şi îndeplinească misiunea, nu se mai întreba ce anume, în ce priveşte sabotajul, ţinea de conjunctură şi ce putea fi fapt dovedit. Imaginea pe care o prezenta Filmer, redus la un morman de carne asudată, era cea mai bună răzbunare pe care fiecare dintre noi – Mercer, Daffodil, Val Catto, Bill Baudlaire, George Burley şi eu – şi-ar fi putut-o dori. Să faci altora ceea ce au făcut ei prietenilor tăi.

  — Vă vom acuza în justiţie de toate cele menţionate aici, zise cu voce de magistrat brigadierul.

  Autocontrolul lui Filmer se dezintegra total. Ţâşni ca un nebun de pe scaun, mânat de dorinţa de a se dezlănţui, de a se descărca pentru înfrângerea suferită, de a pedepsi pe altcineva pentru necazurile avute, chiar dacă nu putea ajunge nicăieri făcând lucrul ăsta.

  Mă alese pe mine drept ţintă. Nu cred că în subconştientul lui să fi existat vreo clipă bănuiala că eu am fost în permanenţă duşmanul lui real. Mai curând, dimpotrivă, m-a considerat cel mai puţin important dintre cei prezenţi acolo, cel pe care îşi putea revărsa toată furia fără să fie pedepsit.

  Mi-am dat seama în fracţiuni de secundă de intenţia lui şi văzusem, de asemenea, alarma de pe faţa brigadierului, interpretând-o corect.

  Dacă îi răspundeam reacţionând aşa cum îmi dicta instinctul, dacă îi făceam lui Filmer ceea ce spusesem că i-am făcut lui McLachlan, nu era bine pentru cazul nostru.

  Gândeşte înainte de a acţiona, dacă ai timp. Gândul poate fi iute precum săgeata. Aveam timp. Ar fi un avantaj neaşteptat pentru noi dacă ar fi exact invers. Avea puterea muşchilor de oţel exersaţi cu ridicarea greutăţilor. Putea lovi zdravăn. Ei bine…

  Am întors uşor capul într-o parte şi mă lovi de două ori, foarte puternic, în obraz şi în maxilar. M-am dezechilibrat şi m-am prăbuşit peste peretele de lângă mine, ceea ce nu a fost deloc bine pentru omoplatul meu, după care m-am lăsat să alunec până am ajuns pe podea, cu genunchii strânşi şi capul pe perete.

  Filmer era deasupra mea administrându-mi încă două lovituri zdravene. Ei haideţi, băieţi, mi-am zis în gând, este timpul să intre în acţiune cavaleria, iar cavaleria – Poliţia Călare – apăru sub întruchiparea lui George Burley şi Bill Baudlaire, care îl înşfăcară fără menajamente pe Filmer de braţe şi-l traseră înapoi.

  Am rămas acolo unde eram, resimţindu-mă întrucâtva după pumnii încasaţi şi urmărind ce se întâmplă. Brigadierul apăsă un buton de pe birou şi imediat intrară doi agenţi solizi ai securităţii hipodromului. Unul din ei, spre uluirea plină de furie a lui Filmer, prinse fără menajamente o cătuşă de încheietura lui.

  — Nu puteţi face asta, răcni el.

  Flegmatic, agentul prinse cealaltă cătuşă de propria-i încheietură. Pentru prima dată vorbi unul dintre ştabii din Vancouver, şi o făcu cu o voce autoritară:

  — Duceţi-l pe domnul Filmer în biroul Serviciilor de securitate şi ţineţi-l acolo până la sosirea mea.

  Cei doi agenţi se mişcau de parcă erau două tancuri. Filmer, umilit peste măsură, era târât între ei de parcă ar fi fost cineva fără nici o importanţă. Ai fi putut chiar să-ţi pară rău pentru el, dacă n-ai fi ştiut de Paul Shacklebury şi de Ezra Gideon, faţă de care el n-a dovedit nici un pic de milă. Daffodil Quentin, cu ochii mari, se apropie şi mă privi cu compasiune.

  — Sărman băiat, spuse îngrozită, ce lucru absolut teribil!

  — Domnule Burley, interveni delicat Bill Baudlaire, vreţi să fiţi atât de amabil şi să o conduceţi, în numele nostru, pe doamna Quentin? Dacă o luaţi la dreapta, veţi ajunge la nişte uşi duble, care dau în salonul de recepţie, unde pasagerii şi ceilalţi proprietari din tren se strâng pentru cockteil-uri şi prânz. Vreţi să o duceţi pe doamna Quentin acolo? Noi ne vom ocupa de tânărul acesta… O să-i dăm un prim ajutor… Şi am fi încântaţi dacă aţi rămâne şi dumneavoastră să luaţi prânzul.

  — E-n regulă, Tommy? mă întrebă George.

  I-am răspuns că da, iar el chicoti, într-un fel uşurat, şi spuse că da, ar fi o plăcere să rămână la prânz.

  O conduse pe Daffodil spre uşă şi, înainte de a ieşi, ea se opri şi se uită înapoi spunând:

  — Sărmanul băiat! Julius Filmer este o bestie.

  Reprezentanţii Jockey Club-ului din Vancouver se ridicară de la masa de conferinţe şi începură să-şi exprime politicos simpatia pentru mine, spunând că-l vor da pe Filmer pe mâna poliţiei, cu un raport în care va fi acuzat de atac fizic la persoană.

  Au mai spus că, fără îndoială, va fi nevoie ca, mai târziu, să dăm şi noi nişte declaraţii. Apoi o urmară pe Daffodil, întrucât erau gazdele petrecerii. După ce ieşiră, brigadierul opri magnetofonul care înregistrase totul până atunci şi izbucni:

  — Auzi, sărman băiat, pe dracu'! Te-ai lăsat pur şi simplu lovit, te-am văzut eu.

  Am zâmbit jalnic, în semn de recunoaştere a faptului că înţelesese perfect cum stătuseră lucrurile.

  — Nu se poate! protestă Mercer apropiindu-se de mine. Nimeni nu s-ar lăsa pur şi simplu de bunăvoie să…

  — Ba el da, şi a făcut-o.

  Brigadierul se ridică şi ocoli biroul.

  — Repede gândit. Şi strălucit!

  — Dar de ce? întrebă Mercer.

  — Pentru a-l prinde şi mai zdravăn pe alunecosul domn Filmer.

  Brigadierul veni în faţa mea, îmi întinse o mână şi mă trase în picioare.

  — Este adevărat? mi se adresă Mercer, nevenindu-i să creadă.

  — Hmm!

  Am dat din cap şi m-am îndreptat puţin, încercând să nu fac nici o grimasă de durere.

  — Nu vă faceţi probleme în legătură cu el, zise brigadierul. Pe vremuri călărea tauri furioşi şi Dumnezeu mai ştie ce!

  Cei trei bărbaţi stăteau ca un triumvirat, privindu-mă, în uniforma mea, de parcă aş fi venit de pe altă planetă.

  — L-am trimis în tren, spuse brigadierul, ca să-l oprească pe Filmer să facă indiferent ce i-ar fi trecut lui prin cap. Zâmbi fugar. Un fel de meci… un fel de cursă, în care concurează doi cai.

  — Se pare că uneori a fost foarte strânsă, aproape gât la gât, spuse Mercer.

  — Poate, replică brigadierul după ce chibzui puţin. Dar concurentul nostru era cel care avea avantajul.

  Împreună cu Mercer Lorrimore am urmărit cursele dintr-o cămăruţă învecinată cu salonul mare unde avea loc recepţia.

  Ne aflam în camera particulară a preşedintelui hipodromului, unde acesta se putea retrage cu prietenii săi dacă dorea acest lucru, şi era mobilată în consecinţă, extrem de confortabil, culorile predominante fiind un turcoaz-stins şi auriu.

  Preşedintele fusese dezamăgit, dar a înţeles că Mercer nu putea participa la recepţia de la prânz atât de curând după moartea fiului său şi i-a oferit în schimb această cameră. Mercer m-a întrebat dacă nu vreau să-l însoţesc, aşa că amândoi am băut şampania preşedintelui, am urmărit cursele de la fereastra lui şi, mai ales, am vorbit despre Filmer.

  — Mi-a plăcut de el, să ştii, spuse intrigat Mercer.

  — Poate fi încântător.

  — Bill Baudlaire a încercat să mă avertizeze la Winnipeg, dar nu l-am ascultat. Am crezut sincer că procesul lui a fost un simulacru şi că era total nevinovat. Mi-a povestit singur despre acest proces, mi-a spus că nu poartă nici un resentiment Jockey Club-ului pentru asta.

  — Ba, dimpotrivă, l-a ameninţat direct în faţă că va face tot posibilul să le creeze neplăceri în activitatea lor internaţională.

  Mercer era confortabil aşezat într-unul din uriaşele fotolii. Eu eram în picioare, lângă fereastră.

  — De ce a fost judecat, dacă instrumentarea procesului era slabă?

  — Ba a fost o instrumentare-beton. Filmer a trimis încă un tip care i-a ameninţat şi i-a intimidat pe toţi cei patru martori ai acuzării, iar betonul s-a făcut fărâme. De data asta… în dimineaţa asta… am încercat să punem la cale un fel de proces preliminar, unde nu se putea ajunge la martori, şi avem totul înregistrat pe bandă, pentru cazul în care cineva retractează ulterior cele spuse.

  Mă privi sceptic.

  — Crezi că aş putea fi intimidat? Te asigur dă nu. Nu acum, acum nu mai pot accepta aşa ceva.

  — Dumneavoastră o aveţi pe Xanthe, am zis după o pauză. Ezra Gideon are fiice şi nepoţi. Unul dintre martorii în cazul Paul Shacklebury a dat înapoi din cauza a ceea ce i s-a spus că o să i se întâmple fiicei sale de şaisprezece ani, dacă depune mărturie.

  — Dumnezeule! exclamă îngrozit. Sigur va fi trimis la închisoare?

  — Oricum, i se va interzice orice acces în lumea hipismului, lucru pe care şi-l doreşte cel mai puţin. L-a omorât pe Paul tocmai pentru a împiedica să i se întâmple aşa ceva. Părerea mea este că trebuie să scăpăm de el de pe hipodroame şi de la curse. În ce priveşte restul… să vedem ce pot face poliţia canadiană şi Compania feroviară VIA, şi să sperăm că-l vor găsi pe McLachlan.

  Dă Doamne ca McLachlan să nu fi fost mâncat de urşi, mi-am zis în gând. Şi nu a fost. O săptămână mai târziu a fost arestat, fiind prins că fură nişte unelte dintr-un depozit feroviar din Edmonton, şi, în consecinţă, acuzat, împreună cu Filmer, de gravul delict de a încerca să submineze şi să avarieze un tren, în principal pe baza mărturiei unui membru temporar al personalului de deservire îmbrăcat în uniforma Companiei VIA.

  VIA m-a trecut retroactiv pe lista personalului ei, iar şefii companiei mi-au strâns mâna, felicitându-mă. Filmer a fost condamnat la închisoare, în pofida apărării care a susţinut că în niciunul dintre cele trei incidente el nu i-a dat instrucţiuni concrete lui McLachlan şi că a încercat să-l oprească. S-a dovedit că recrutase cu intenţie un sabotor violent.

  Orice posibilă răzgândire ulterioară a fost considerată drept irelevantă. Filmer nu a descoperit niciodată că eu nu eram chelner, pentru că nu a fost o chestiune la care avocaţii săi să se fi gândit măcar să o ridice şi a atârnat mult împotriva lui, în ochii juriului, faptul că atacase un angajat fără apărare al Căilor Ferate, fără a fi provocat, în faţa unui număr mare de martori, deşi ştia că respectivul avea un omoplat fracturat.

  Brigadierul a păstrat o mină serioasă în tot timpul procesului. „A fost un regal”, a zis după aceea. „O adevărată actriţă, Daffodil Quentin, nu? Cum i-a convins ea că sărmanul băiat a fost bătut cu brutalitate, motivul nefiind altul decât că el i-a salvat pe ei toţi să nu fie ucişi în propriile lor paturi? Ce mai, după asta juriul de-abia aştepta să-l găsească vinovat pe Filmer.” McLachlan, la rândul său, a jurat că aproape îl omorâsem acolo, pe calea ferată.

  Eu am susţinut că s-a împiedicat, a alunecat şi s-a lovit singur de şine. McLachlan nu putea să prezinte nici o radiografie şi, spre furia lui, nu a fost crezut. „Cu oase rupte sau nu, chelnerul ăsta poate să se bată ca un afurisit de tigru”, a spus el „Nici vorbă ca Filmer să-l poată doborî”. Filmer totuşi o făcuse. Şi fusese văzut, era o realitate.

  În acea marţi, când se desfăşura cursa principală pe hipodromul din Parcul Expoziţiei, când procesul urma să se desfăşoare peste luni de zile, iar efectul pumnilor lui Filmer era o realitate, nu o amintire, preşedintele hipodromului intră în cămăruţa sa particulară să ne vadă, pe mine şi pe Mercer, şi să ne arate că, dacă tragem draperia aflată de-a lungul peretelui din dreapta, putem privi în sala de recepţie.

  — Ei nu vă pot vedea, ne spuse preşedintele. Este un geam cu un singur sens. Trase draperia, iar în faţa ochilor noştri apăru sala de recepţie. Am auzit, că întâlnirea de azi a decurs bine, cu excepţia sfârşitului, spuse privindu-mă întrebător. Domnul Lorrimore şi Bill Baudlaire mi-au cerut să vă tratăm ca pe cel mai de vază oaspete… Dar n-ar trebui oare să vă odihniţi?

  — Nu este nevoie, domnule, şi apoi n-aş vrea să pierd pentru nimic în lume marea cursă.

  Prin geamul-perete puteai vedea toate feţele devenite atât de familiare în cursul ultimelor zece zile. Familia Unwin, Redi-Hot, Young…

  — Pot să vă cer… am început, dar preşedintele mă întrerupse.

  — Poţi să ceri lumea întreagă, cum au spus Bill Baudlaire şi brigadierul Catto.

  — Nu chiar lumea, am spus eu zâmbind. Tânăra aceea de acolo, în costum gri, cu părul blond strâns într-o coadă şi cu o expresie îngrijorată…

  — Nell Richmond, interveni Mercer.

  — V-ar deranja dacă ar veni şi ea aici?

  — Câtuşi de puţin, spuse preşedintele, iar după câteva minute l-am văzut vorbind cu ea. Nu i-a spus totuşi ce o aşteaptă în camera asta, pentru că, în clipa în care intră şi dădu cu ochii de mine, fu surprinsă şi, nu pot să neg, bucuroasă.

  — Eşti pe picioarele tale! Daffodil spunea că tânărul chelner a fost rănit rău. Vocea i se stinse şi înghiţi în sec. M-am temut…

  — Că n-o să mergem în Hawai?

  — Oh! Era un sunet, undeva, între râs şi plâns. Nu cred că-mi placi!

  — Străduieşte-te.

  — Ei bine… Deschise poşeta căutând ceva în ea, iar când îşi ridică privirea îi văzu pe toţi cei din sala de recepţie. Ce grozav, i se adresă ea lui Mercer. Amândoi sunteţi cu noi, chiar dacă nu sunteţi prezenţi acolo. Scoase din geantă o hârtie împăturită şi mi-o întinse.

  Trebuie să mă întorc să mă ocup cu distribuirea locurilor la prânz.