10.
Şantierul Tanis, Egipt

 

Înaintară printre săpăturile abandonate către pista de aterizare, tăiată în deşert de către nemţi. Pe pistă se aflau două camioane cu combustibil, un depozit cu provizii şi un bărbat – evident un mecanic, judecând după salopetă – care stătea pe marginea pistei cu mâinile în şolduri şi cu faţa la soare. Apoi îşi făcu apariţia un alt bărbat, traversând pista în direcţia mecanicului. Marion îl recunoscu pe aghiotantul lui Dietrich. Gobler.

Un zgomot asurzitor se iscă în văzduh şi, din locul unde stăteau ei, în spatele unei excavaţii, Marion şi Indy putură vedea un avion coborând către pistă.

Gobler strigă la mecanic:

— Fă plinul de combustibil numaidecât. Trebuie să fie gata de decolare pentru un transport important!

Avionul ateriză, săltând pe pistă.

— Au de gând să încarce Chivotul în acel avion! spuse Indy.

— Iar noi ce facem? Fluturăm din mâini în semn de adio?

— Nu. Când Chivotul va fi urcat în avion, noi ne vom afla deja la el.

Marion îl privi cu o expresie curioasă:

— Urmează încă una din urzelile tale?

— Dacă tot ne-am bătut picioarele până aici, hai să mergem mai departe.

Se furişară până în spatele cortului cu provizii. Mecanicul tocmai punea nişte saboţi în faţa roţilor avionului. Neamţul conectă avionul la rezervorul cu combustibil. Elicele se învârteau, motorul încă mai făcea un zgomot asurzitor.

Se apropiară şi mai mult de pistă, fără ca vreunul din ei să-l observe pe celălalt mecanic neamţ, un tânăr blond cu tatuaje pe braţe, care venea în urma lor. Se furişa către ei cu o cheie de piuliţe ridicată la nivelul ţestei lui Indy. Marion fu cea care îi zări umbra, proiectându-se confuz înaintea ei. Tânăra slobozi un ţipăt. Indy se întoarse exact în clipa în care braţul neamţului începuse să coboare. Indy prinse braţul şi cei doi se trântiră, la pământ, încăierându-se, în vreme ce Marion se strecură în spatele unor lăzi, întrebându-se ce putea face.

Indy se rostogoli cu celălalt bărbat pe pistă. Primul mecanic părăsi avionul şi se apropie de cei doi, aşteptând un prilej să-i ardă un picior lui Indy. Indy sări însă în picioare cu agilitate, doborându-l cu doi pumni. Tânărul cu braţe tatuate era însă dornic de luptă şi iată-i rostogolindu-se din nou către coada avionului, unde elicele se învârteau nebuneşte.

Te-aş putea face carne tocată într-o clipă acum, gândi Indy.

Simţi palele crunte sfâşiind aerul în jur ca nişte pumnale trecute prin unt.

Încercă să-l îndepărteze pe tânăr de elice, dar acesta era puternic. Cu un icnet, Indy îi înfipse mâna în gât, împingându-l, dar tânărul sări în lături şi reveni cu mai multă forţă. Urmărindu-i dintre lăzile ce-i serveau de ascunzătoare, Marion îi observă pe pilotul care se ridicase din carlingă, scoţându-şi Lugerul de sub tunică şi ţintindu-l pe Indy. Marion traversă în goană pista, prinse un sabot de la roată şi-l trăsni în cap pe pilotul care se prăbuşi la loc în carlingă, peste maneta de acceleraţie şi motorul începu să huruie şi mai tare.

Avionul începu să trepideze, rotindu-se neputincios în jurul propriilor roţi, frânat de celălalt sabot în încercarea de a porni pe pistă. Marion se prinse de marginea carlingei, ca să nu cadă peste elice şi aplecându-se înăuntru, încercă să-l împingă la o parte pe pilotul leşinat peste acceleraţie.

Nu reuşi. Era prea greu. Avionul ameninţa să scape de sub control şi să se răstoarne, zdrobindu-i pe Indy sau, eventual, făcându-l tăiţei. Câte pot eu să mai fac pentru tine, Indy, se gândi ea, urcând în carlingă şi închizând fără să vrea parbrizul de plexiglas. Avionul continua să se legene, aripa măturând periculos locul unde se lupta Indy cu neamţul. Înspăimântată, îl văzu pe Indy doborându-l şi apoi, când acesta se ridică din nou, trimiţându-l cu un pumn puternic…

…în elice.

Marion închise ochii. Apucase însă să vadă cum palele de metal hăcuiesc trupul tânărului neamţ, aruncând în jur un şuvoi de sânge. Motorul trepida în continuare. Deschise ochii, încercă să iasă din carlingă, realiză că era blocată acolo. Bătu în capacul de sticlă, dar inutil. La început fusese în coş, acum e o carlingă, îşi spuse ea. Oare când o să se termine?

Indy alergă spre avion, văzându-l cum se clatină, uluit să o vadă pe Marion bătând cu pumnii în carlingă. În acel moment aripa, rupându-se, despică precum o pană camionul cu combustibil, cu eficienţa implacabilă a unui bisturiu, risipind benzina pe pistă ca pe sângele unui pacient anesteziat. Indy începu să alerge, lunecând pe pista inundată. Se luptă să-şi redobândească echilibrul, căzu, se ridică din nou şi-şi reluă alergarea. Dintr-un salt fu pe aripă, urcând spre carlingă.

— Ieşi! îi strigă lui Marion. Totul o să sară în aer!

Întinse mâna spre cârligul ce deschidea carlinga din afară. Îl forţă, se luptă cu el, asaltat de mirosul puternic al combustibilului ce se revărsa din camion.

Prizonieră în carlingă, Marion îl privea implorator.

 

Coşul de lemn, înconjurat de trei nemţi, se afla la intrarea în cortul lui Dietrich. Înăuntru era mare zor; se împachetau hârtii, se strângeau hărţi, se demontau aparate de radio. Belloq stătea în picioare, urmărind pregătirile de plecare cu un aer absent. Mintea sa era preocupată exclusiv de conţinutul coşului pe care aştepta cu înfrigurare să-l examineze; îi venea greu să-şi stăpânească nerăbdarea, să se controleze. Rememora acum formulele ritualice de care trebuia să se ţină seamă la deschiderea Chivotului. Era ciudat faptul că de-a lungul anilor el se pregătise tocmai pentru un asemenea moment – şi îl mai intriga să constate şi cât de familiare îi deveniseră incantaţiile. Naziştilor n-o să le facă plăcere, fireşte – dai n-aveau decât. Să facă ce doreau cu Chivotul după ce isprăvea el. Din partea sa, puteau să-l împacheteze după aceea şi să-l expedieze vreunui blestemat de muzeu.

Incantaţii ebraice: n-o să le placă deloc. Şi gândul îl amuza oarecum. Amuzamentul nu dură mult însă, deoarece conţinutul coşului îi captă din nou gândurile. Dacă era adevărat tot ceea ce învăţase la viaţa sa despre Chivot, dacă nu greşeau poveştile acelea străvechi, atunci el va fi primul om care să comunice direct cu ceea ce îşi avea obârşia în spaţiul infinit, de dincolo de înţelegerea umană.

Păşi afară din cort.

În depărtare, ţâşnind în sus ca la o poruncă cerească, avu loc o explozie.

O reperă numaidecât în zona pistei de decolare.

Începu să alerge, cuprins de temeri într-acolo.

În spatele lui venea Dietrich, urmat de Gobler, care părăsise pista doar cu câteva minute în urmă.

Camioanele cu combustibil explodaseră, iar avionul nu mai era decât o ruină în flăcări.

— Sabotaj, spuse Dietrich repede. Dar cine să fie autorul?

— Jones, spuse Belloq.

— Jones? repetă Dietrich uluit.

— Omul ăsta are mai multe vieţi decât proverbiala pisică, îi răspunse Belloq. Dar trebuie să-i vină şi lui vremea, nu?

Cei trei bărbaţi urmăreau flăcările tăcuţi.

— Trebuie să scoatem Chivotul de aici numaidecât, spuse Belloq. Trebuie să-l urcăm într-un camion şi să-l transportăm la Cairo. Putem lua de acolo avionul.

Belloq mai rămase câteva clipe să contemple dezastrul, uimindu-se de tenacitatea lui Indiana Jones în urmărire a unui scop, de darul său inepuizabil de a supravieţui. Nu se putea să nu-l admiri cum se agăţa cu amândouă mâinile de viaţă. Şi mai trebuia să te temi de viclenia, de forţa ce se ascundea în spatele acelor reuşite. Ţi se poate întâmpla oricând, se gândi Belloq, să-ţi subestimezi adversarul. Şi poate că în tot acest timp îl subestimase pe Indiana Jones.

— Trebuie să ne asigurăm toată protecţia posibilă, Dietrich.

— Fireşte. Voi avea grijă.

Belloq se întoarse. Cursa aeriană de la Cairo era o minciună, desigur – deja trimisese instrucţiuni prin radio pe insulă, fără ştirea lui Dietrich. Era un pod pe care aveau să-l traverseze când vor ajunge acolo.

Singurul lucru care conta pentru el acum era să deschidă Chivotul mai înainte de a fi trimis la Berlin.

 

În corturi stăpânea o confuzie generală. Soldaţii germani alergaseră spre pistă, iar acum se întorceau în dezordine. Un alt grup de bărbaţi înarmaţi; cu faţa înnegrită de fumul epavei, încărca Chivotul într-un camion cu prelată. Dietrich îi supraveghea, împărţind ordine pe un ton răstit. Avea să se simtă uşurat şi fericit, când nenorocitul ăsta de lădoi va fi ajuns în sfârşit în siguranţă, la Berlin. Între timp simţea că nu poate avea încredere în Belloq – observase o lumină vicleană, parşivă în ochii francezului. Iar dincolo de acest scop imediat, mai pândea ceva adânc, obsesia unui maniac; de parcă arheologul s-ar fi scufundat în sine însuşi; Era privirea unui nebun, găsea Dietrich, dându-şi seama cumva alarmat că mai observase o expresie similară pe faţa Fuhrerului, atunci când îl vizitase în Bavaria împreună cu Belloq. Poate că semănau ei doi, Adolf Hitler şi francezul acesta. Poate forţa lor, nebunia era ceea ce-i deosebea de oamenii de rând. Dietrich nu putea să-şi dea cu presupusul. Asista acum la încărcarea relicvei în camion, în vreme ce gândurile îi fugeau la Indiana Jones. Dar Jones trebuia să fie mort, fără îndoială, în văgăuna aceea cumplită. Şi totuşi francezul părea convins că americanul se afla în spatele sabotajului. Poate că această animozitate, această rivalitate care exista între cei doi era încă un aspect al nebuniei lui Belloq.

Poate.

Nu era acum momentul să rumege asupra stării de spirit a francezului. Importante erau Chivotul, drumul spre Cairo şi perspectiva sumbră a unui nou sabotaj pe drumul până acolo. Transpirând din belşug, blestemând în gând deşertul acela îngrozitor şi arşiţa, Dietrich strigă din nou la oamenii care încărcau coşul – încercat de un simţământ de compasiune pentru ei totuşi. Ca şi el, se aflau la mare depărtare de patrie.

 

Marion şi Indy îşi făcuseră loc în spatele unor butoaie, de unde îi urmăreau pe arabi alergând zăpăciţi în colo şi-ncoace şi pe nemţi încărcând coşul. Aveau feţele înnegrite din pricina exploziei; iar Marion, a cărei paloare era vizibilă până şi sub funingine, se arăta la capătul puterilor.

— Ştiu că ţi-a trebuit timp, se plânse ea.

— Te-am scos de-acolo, nu-i aşa?

— În ultima fracţiune de secundă. Cum de laşi întotdeauna lucrurile până în ceasul al doisprezecelea?

Indy îi aruncă o privire, îşi plimbă degetele pe faţa ei, privi uimit funinginea culeasă pe ele, apoi îşi îndreptă din nou ochii spre camion.

— Ăştia duc Chivotul undeva – asta mă interesează mai mult acum, spuse el.

O ceată de arabi trecu în fugă prin faţa lor. Spre surprinderea şi plăcerea sa, Indy îl recunoscu printre ei pe Sallah. Îşi întinse piciorul, punând piedică egipteanului care se rostogoli, ridicându-se mai apoi cu o expresie de încântare pe chip.

— Indy! Marion! Credeam că v-am pierdut.

— La fel şi noi, spuse Indy. Ce s-a întâmplat?

— Ei nu dau nici o atenţie arabilor, prietene. Ne ţin de proşti şi de ignoranţi şi abia de ne pot distinge unul de altul. M-am făcut nevăzut, iar ei nu mi-au acordat atenţie nici atunci, nici acum.

Sallah lunecă în spatele butoaielor, suflând greu.

— Presupun că tu ai declanşat explozia.

— Corect.

— Ştii că intenţionează acum să transporte Chivotul cu camionul la Cairo?

— Cairo?

— Probabil la Berlin după aceea.

— În privinţa Berlinului am dubii. Nu mi-l imaginez pe Belloq îngăduind ca Chivotul să ajungă în Germania, mai înainte de a-şi fi făcut cheful cu el.

O maşină oficială decapotabilă opri lângă camion. Belloq şi Dietrich urcară în ea împreună cu şoferul şi cu garda de corp. Se auzi târşâit de picioare în nisip: vreo zece soldaţi înarmaţi urcară în spatele camionului, alături de Chivot.

— Nici o şansă, spuse Marion descurajată:

Indy nu-i răspunse. Priveşte, îşi spuse el în gând. Urmăreşte cu atenţie şi concentrează-te. Gândeşte!

Sosi acum o a doua maşină oficială, cu capota lăsată, având la spate montată o mitralieră; un trăgător şedea nervos în spatele ei. La volan se afla Gobler, iar alături de Gobler şedea Arnold Toth.

Marion trase cu putere aer în piept, văzându-l pe Toth:

— E un monstru.

— Toţi sunt monştri, zise Sallah.

— Monştri ori ba, şansa noastră pare nulă pentru moment.

Mitralieră, soldaţi înarmaţi, gândea Indy. Poate există totuşi vreo posibilitate. Poate că nu trebuia să accepte imposibilul ca unic răspuns. Urmări convoiul ce se punea în mişcare, legănându-se peste nisipuri.

— Am să-i urmez, spuse Indy.

— Cum? întrebă Marion. Poţi să alergi atât de repede?

— Am o idee mai bună.

Indy se ridică:

— Voi doi vă întoarceţi la Cairo cât puteţi de repede şi faceţi rost de un mijloc de transport către Anglia – orice, un vapor, un avion, nu-mi pasă.

— De ce Anglia?

— Pentru că acolo nu există barieră de limbă şi nici nazişti.

Indy se întoarse către Sallah:

— Unde ne putem întâlni la Cairo?

Sallah îl privi gânditor.

— Omar are un garaj, unde îşi ţine camionul: Ştii unde-i Piaţa Şerpilor?

— Sinistru loc, răspunse Indy. Crezi că aş putea uita o asemenea adresă?

— În oraşul Vechi.

— Voi fi acolo.

Marion se ridică:

— De unde ştii c-ai să ajungi acolo viu şi nevătămat?

— Ai încredere în mine.

Indy o sărută când ea îl prinse de braţ spunându-i:

— Mă întreb dacă va veni vreodată vremea când să nu mă mai părăseşti?

Indy se făcu nevăzut, făcând slalom printre butoaie.

— Putem folosi camionul meu, îi propuse Sallah lui Marion. Încet dar sigur.

Marion rămase cu privirea pierdută. Oare ce-avea Indy de-o atrăgea într-atât, de fapt? Nu era tocmai genul de îndrăgostit afectuos, dacă puteai să-l numeşti un îndrăgostit. Intra şi ieşea din viaţa ei ca un Hopa-Mitică. Aşa încât cum naiba îşi putea explica? O taină căreia nu-i poţi da de capăt, îşi spuse. Şi nici măcar nu încerci eu tot dinadinsul.

Indy văzuse nişte armăsari legaţi de nişte pari într-un loc situat între pistă abandonată şi şantierul arheologic: erau doi, unul alb, arab şi unul negru, protejaţi de soare cu o bucată de pânza verde.

Părăsindu-i pe Sallah şi pe Marion, el se şi îndreptase către locul acela, nădăjduind că armăsarii mai erau acolo. Erau, într-adevăr. E ziua mea cu noroc, îşi zise.

Indy se apropie de ei cu precauţie. Nu mai călărise de ani de zile şi se întreba dacă era adevărat că odată ce-ai învăţat să călăreşti nu mai uiţi, aşa cum se întâmpla şi cu mersul pe bicicletă. Nădăjduia că aşa stăteau lucrurile. Armăsarul negru, care sforăia şi lovea nisipul cu copita, se cabră la apropierea lui; calul alb, în schimb, îl privi docil: Indy se săltă pe spatele lui, îl trase de coamă şi simţi cum calul îşi înălţă capul şi o porneşte în direcţia în care era mânat. Haide, îl îndemnă apăsându-şi călcâiele în coastele lui. Porniră în galop, peste dune, traversând viroagele şi crestele uşoare ale deşertului. Calul alerga cu graţie, răspunzând îndemnurilor sale fără să se plângă. Trebuia să iasă înaintea convoiului, undeva pe drumurile muntoase ce duceau de acolo la Cairo. Iar după aceea ce naiba avea să facă?

Ar fi fost prea multe de spus dintr-o dată.

Şi pe urmă era prins de emoţia vânătorii.

 

Convoiul se chinuia să urce un drum îngust de munte ce nu se mai sfârşea, înaintând pe serpentinele periculoase, de unde ameţeai privind în jos. Călare pe armăsarul său, Indy îi urmări trecând: urca gâfâind şi scrâşnind la mică depărtare sub el. Iar indivizii din camioane, nişte roboţi înarmaţi; după cum îi păreau lui, nu-şi abandonaseră mitralierele, iar de omul cu armă trebuia să ţii cont. Mai ales când ei alcătuiau o mică armată, iar tu – dispunând mai mult de curaj inconştient decât de raţiune – te aflai singur pe un cal arab.

Indy îşi îndemnă calul să coboare acum un povârniş cu tufişuri şi sol fărâmicios în care picioarele bidiviului se afundau, declanşând mici avalanşe; Ieşi în drumul principal în spatele maşinii oficiale, nădăjduind încă o dată că nu va fi văzut. Ar fi un noroc chior, îşi zise el.

Indy îşi îndemnă calul într-un slalom, exact în clipa în care trăgătorul din maşina oficială deschise focul, presărând pe suprafaţa netedă a drumului o ploaie de gloanţe ce-l făcură calul să joace, împuşcăturile îşi trimiseră ecourile în înălţimea munţilor. Indy mâna calul mai abitir acum. Mai să-l ucidă şi reuşi să treacă pe lângă maşina oficială, observând chipurile surprinse ale celor dinăuntru. Puşcaşul îşi răsucea mitraliera care scuipa foc, dansa, risipindu-şi fără rost încărcătura. Aşezat alături de şofer. Toth scoase un pistol, dar între Indy şi limuzină se interpusese deja camionul. Neamţul îşi descărcă totuşi pistolul. Gloanţele ciuruiră prelata camionului.

Încearcă-ţi norocul acum, îşi zise Indy. Sări de pe cal şi despicând aerul, se prinse de marginea cabinei şi deschise uşa, în momentul în care paznicul înarmat care călătorea alături de şofer încercă să-şi ridice mitraliera. Se luptară amândoi pentru armă, Indy răsucind-o în toate părţile, în vreme ce soldatul scrâşnea că nu o putea folosi. Indy făcu o mişcare bruscă; auzi sunetul oribil al încheieturilor rupte, auzi urletul de durere al omului pe care îl împinse afară din cabină, pe şosea.

Era rândul şoferului.

Indy avea de luptat cu un bărbat masiv cu dinţi de aur, în vreme ce volanul se rotea singur, împingând camionul în direcţia prăpastiei. Indy întinse mâna, roti volanul, redresând camionul, dar fu lovit de şofer în plină figură.

Indy fu paralizat pe moment. Şoferul încercă să frâneze. Indy îi dădu piciorul la o parte de pe frâna, se luptau acum din nou, în vreme ce volanul se învârtea singur, iar camionul îşi urma drumul şerpuit. În limuzina din spate, Gobler se vedea silit să mişte volanul în toate părţile pentru a evita ciocnirea cu camionul.

La un moment dat, viră atât de abrupt încât omul cu mitraliera fu aruncat din maşină, în prăpastie, zbură ca un zmeu cu greutate de plumb, cu braţele desfăcute şi cu pletele fluturând în vânt, strigătul său aflându-şi ecou în canionul de dedesubt.

Belloq, care călătorea în prima maşină oficială, întoarse capul să vadă ce se petrece. Jones, se gândi el numaidecât, trebuie să fie vorba de Jones, luptându-se să-şi redobândească Chivotul. N-o să capeţi niciodată trofeul, prietene, gândi el. Se uită întrebător la Dietrich şi încă o dată înapoi, dar lumina soarelui îl împiedica să vadă ce se petrece în cabina camionului ce venea în urma lor.

— Cred că avem probleme, spuse Belloq pe un ton ce părea nepăsător.

Maşina ajunse în vârful unei serpentine, coti brusc, izbi fragila balustradă, îndoind-o. Şoferul reuşi să-o redreseze în vreme ce ofiţerul înarmat, care şedea pe bancheta din spate, luă poziţie de tragere, scoţând mitraliera pe geam. Belloq îl opri:

— Dacă tragi, s-ar putea să omori şoferul şi atunci micul trofeu al Fuhrerului dumitale se va duce mai mult ca sigur pe apa sâmbetei. Ce-am să le mai pot spune eu celor din Berlin?

Dietrich, care arăta îngrijorat de-a binelea, îşi înclină capul cu o căutătură sumbră:

— Să fie asta încă o năzbâtie a amicului tău american, Belloq?

— Ce speră el să obţină cu un asemenea risc îmi scapă, răspunse Belloq. Dar mă şi sperie.

— Dacă se va-ntâmpla ceva cu Chivotul…

Dietrich nu-şi termină propoziţia, dar parcă i-ar fi trecut cu un deget, cu o lamă de cuţit, peste laringe.

— Nu se va întâmpla nimic cu Chivotul, îl asigură Belloq.

Indy îşi încleştase mâinile în beregata şoferului, iar camionul, scăpat de sub control, rulă către balustrada ruptă, teşind-o şi stârnind un nor dens de praf, mai înainte ca Indy să apuce volanul şi să reechilibreze vehiculul. În maşina din spate, Gobler şi Toth fură orbiţi de praf, Toth ţinându-şi încă pistolul devenit nefolositor în poziţie de tragere.

Gobler tuşi, înecat de praf. Clipea des, să-şi cureţe ochii. Îi deschise însă prea târziu. Ultimul lucru pe care apucă să-l mai vadă fu balustrada sfărâmată, iar în auz îi mai ajunse doar strigătul înspăimântător al lui Toth. Atrasă de buza prăpastiei precum pilitura de fier de un magnet, maşina rupse bara de fier plonjând în aer, dând o clipă impresia unei suspensii în gol, ca şi cum ar fi învins gravitaţia, după care se prăbuşi, explodând într-un şuvoi de flăcări în momentul în care atinse fundul defileului.

La naiba, gândi Indy. Ori de câte ori îl ataca pe şofer, camionul îl purta către o moarte sigură. Iar individul era puternic, musculos. Cu coada ochiului, Indy mai observase ceva. Prin oglinda retrovizoare, vedea cum soldaţi speriaţi şi totuşi escaladau lateralele camionului, hotărâţi să ajungă la cabină. Cu un efort supraomenesc, Indy îl împinse pe şofer la o parte, deschise uşa din dreptul volanului şi-l aruncă afară. Şoferul se prăbuşi strigând, în praf, cosind aerul cu braţele.

Scuze, spuse Indy în gând.

Apucă volanul şi apăsă pe acceleraţie, ajungând din urmă prima maşină oficială. Pe neaşteptate, se făcu întuneric; un tunel scurt muşca din versantul muntelui. Indy izbi camionul de pereţii tunelului, auzi ţipetele soldaţilor striviţi. Se întreba câţi mai rămăseseră oare în spate. Nu avea cum să-i numere. Ieşit din tunel, revenit în lumina orbitoare, se repezi în maşina din faţă, lovind-o. Faţa soldatului cu mitralieră care privea ţintă în sus îi indică acoperişul camionului.

S-a dat de gol, gândi Indy. Dacă mai sunt soldaţi pe acoperiş, individul ăsta i-a deconspirat. Milă mi-e de ei, dar mai milă mi-e de mine, îşi zise Indy, frânând brusc. Văzu doi soldaţi aruncaţi de pe acoperişul camionului, zdrobindu-se de parapetul stâncos.

Coborau muntele acum. Indy apăsă pe accelerator, atacând maşina germană, lovind-o. E plăcut să te gândeşti că nu vor risca să te ucidă din pricina încărcăturii tale preţioase, îşi zise el. Gustă senzaţia bruscă de libertate, izbind iar şi iar în bara din spate a maşinii, privindu-i pe Belloq şi pe amicii săi nemţi cum se legănau şi se smuceau dintr-o parte în alta. Ştia însă că, mai devreme sau mai târziu, trebuia să le-o ia înainte. Şi asta până să ajungă la Cairo.

Acceleră din nou, buşindu-i încă o dată. Pe măsură ce părăseau înălţimile muntoase, drumul se nivela; în depărtare, profilându-se vag la orizont, se zărea oraşul. Venea partea cea mai periculoasă a călătoriei; dacă adversarii săi nu-şi îngăduiseră să rişte răsturnarea camionului, cu încărcătura sa cu tot în genune, acum, mai mult ca sigur aveau să încerce să-l ucidă şi să-l scoată în afara carosabilului.

Ca şi cum i-ar fi înregistrat gândul – o formă de telepatie ce-l trădase – neamţul înarmat deschise focul. Gloanţele mitralierei sparseră parbrizul, sfâşiară ţesătura de pânză, ciuruiră caroseria. Indy le auzi şuierând pe lângă el, dar se feri, din instinct. Acum era limpede că trebuia să le-o ia înainte. Drumul cotea la o nouă serpentină. Ţine-te tare, îşi zise el. Ţine-te tare şi dă-i drumul! Acceleră, intrând în depăşire, dublă maşina germană, în vreme ce o nouă avalanşă de plumbi îi şuiera pe lângă urechi. Acroşă maşina, împingând-o pe marginea prăpastiei, de unde aceasta lunecă pe o pantă uşoară.

Primul pas fusese făcut. Ştia însă că ei aveau să iasă din nou la drum şi că îl vor urmări. Privi în oglinda retrovizoare: bineînţeles, maşina urcă povârnişul cu greu, ajunsă în drum îşi inversă direcţia de mers, pornind din nou după el.

Dă-mi tot ce poţi! îi ceru Indy maşinăriei neînsufleţite. Rula acum la periferia oraşului. Pătrunsese în suburbii, urmat la mică distanţă de maşina oficială. Pe străzile oraşului, alta era regula jocului.

Rula pe străzile înguste. Mergea cu viteză totuşi, punând pe fugă oameni şi animale, răsturnând tarabe, coşuri, fructele negustorilor şi vânzătorilor ambulanţi, împrăştiind cerşetorii. Pietonii se adăposteau grăbiţi în intrândul caselor la trecerea sa. Cotea pe alte străzi, alei, în căutarea pieţii unde îşi avea Omar garajul, străduindu-se să-şi reamintească topografia oraşului Cairo. Deodată se întâmplă un miracol: un cerşetor îşi redobândi vederea, sări la o parte, lăsând să-i cadă tipsia pentru cerşit şi-şi ridică ochelarii negri, chiorându-se la camion.

Indy forţă motorul. Maşina îi ţinea însă trena în continuare. Smuci volanul. Viră pe o alee îngustă. Nişte măgari o rupseră la fugă din calea camionului, un bărbat căzu de pe o scară, un copilaş se porni să urle în poala maică-si. Scuze, spuse Indy în gând. Aş rămâne să-mi exprim personal regretul, dar nu găsesc că e momentul.

Tot nu putea scăpa de maşina germană.

Şi deodată se pomeni în piaţă. Observă semnul garajului lui Omar, având uşa larg deschisă şi pătrunse repede înăuntru, uşa închizându-se de îndată ce camionul se opri în scrâşnetul frânei. Câţiva băieţandri arabi, înarmaţi cu mături şi perii se apucară să cureţe vehiculul, în vreme ce Indy, se întreba dacă reuşise cu adevărat, rămânând ghemuit la volan, în întunecimea garajului.

Maşina oficială încetini, traversă piaţa şi-şi continuă drumul, Dietrich şi Belloq scrutau peisajul străzilor cu căutături pline de ciudă şi îngrijorare.

 

În spatele camionului, în ambalajul ei protector, Chivotul începu să zumzăie abia perceptibil. Era ca şi cum o maşinărie, ferecată în interiorul ei, s-ar fi pornit deodată să funcţioneze. Nimeni nu auzi acel sunet.

 

Când Sallah şi Marion ajunseră la garaj, se lăsase întunericul. Indy moţăise pe un pat de campanie oferit de Omar, trezindu-se singur şi înfometat în tăcerea întunecată. Se freca la ochi când, deodată, se aprinse o lampă în plafon. Marion reuşise să-şi spele şi să-şi aranjeze părul şi arăta foarte bine, după cum i se părea lui Indy, de-a dreptul înmărmuritoare. Când Indy deschise ochii, se aplecă asupra lui.

— Arăţi cam şifonat, îi spuse ea.

— Aş, doar nişte zgârieturi superficiale, răspunse el ridicându-se în capul oaselor, gemând, realizând că-l durea tot trupul.

Sallah intra tocma atunci pe uşă, iar Indy alungă toată oboseala şi toată durerea..

— Am făcut rost de o ambarcaţiune, spuse noul venit.

— E ceva serios?

— Echipajul e alcătuit din piraţi, dacă pot folosi acest cuvânt într-un sens foarte larg. Poţi avea încredere în ei însă. Căpitanul Katanga e un om de onoare, dacă nu ţinem seama de nişte ocupaţii ale lui mai dubioase.

— Ne iau şi pe noi şi încărcătura?

Sallah încuviinţă din cap:

— Contra unei sume de bani.

— Ce mai aşteptăm?

Indy se ridică ţeapăn:

— Să coborâm cu camionul în port.

Îi aruncă o privire lungă lui Marion, spunând:

— Am sentimentul că ziua aceasta încă nu s-a încheiat.

 

În clădirea ornamentată ce adăpostea ambasada germană din Cairo, Dietrich şi Belloq şedeau alături. Împărţind o cameră folosită şi de ambasador – un diplomat de carieră care supravieţuise epurărilor lui Hitler – şi care le-o pusese bucuros la dispoziţie. Între cei doi se aşternuse tăcerea. Belloq rămăsese cu privirile agăţate de portretul lui Hitler, iar Dietrich fuma nervos nişte ţigări egiptene.

Din când în când, suna telefonul. Dietrich răspundea, punea receptorul la loc, după care clătina din cap în direcţia lui Belloq.

— Dacă am pierdut Chivotul… rupse Dietrich tăcerea în cele din urmă, aprinzându-şi încă o ţigară.

Belloq se ridică, dădu roată încăperii şi-şi flutură mâna dezaprobator:

— Nici nu vreau să iau în consideraţie o asemenea perspectivă, Dietrich. Ce s-a întâmplat oare cu faimoasa ta reţea egipteană de spionaj? De ce nu poate ea găsi ceea ce oamenii tăi au pierdut din neglijenţă?

— Îl vor găsi. Am toată încrederea.

— Toată încrederea? Mi-ar plăcea să pot împărtăşi eu optimismul ăsta.

Dietrich închise ochii. Se săturase de arţagul celuilalt; şi se temea încă şi mai mult să se întoarcă la Berlin cu mâinile goale.

— Nu-mi vine să cred că poate exista atâta incompetenţă, continuă Belloq. Cum a putut un om, acţionând de unul singur – singur, bagă de seamă – să distrugă aproape tot convoiul şi pe deasupra să se mai facă şi nevăzut? Prostie curată, ce altceva poţi spune? Nu-mi vine să cred că a fost posibil.

— Am mai auzit toate acestea, răspunse Dietrich iritat.

Belloq se duse la fereastră, scrutând întunericul. Undeva, învăluit în această enigmatică noapte egipteană, se găsea Indiana Jones; şi Jones avea Chivotul. Lua-l-ar naiba! Nu putea să-l lase să-i scape tocmai acum; numai gândul la o asemenea eventualitate făcea să-l ia cu frig; parcă se prăbuşea ceva înlăuntrul său.

Telefonul sună din nou. Dietrich ridică receptorul, ascultă şi deodată se schimbă la faţă. După ce puse receptorul la loc în furcă, îi aruncă francezului o privire triumfătoare:

— Ţi-am zis eu că reţeaua mea o să scoată ceva la lumină.

— Ei bine?

— După spusele unui paznic din port, un egiptean pe nume Sallah. Prieten cu Jones, a închiriat un vapor pentru mărfuri, botezat Vântul Bantu.

— Poate fi un şiretlic.

— Se poate. Dar merită cercetat.

— Tot n-avem altceva mai bun de făcut, spuse Belloq.

— Mergem, aşadar?