5.
Nepal

 

Avionul DC-3 zbura peste povârnişurile albe ale munţilor, traversând din când în când metereze de ceaţă, acumulări masive de nori. Vârfurile lanţului muntos erau în cea mai mare parte invizibile, ascunse în norii îngheţaţi, nori atât de imobili, de masivi, încât vântul iernii părea să nu-i poată dispersă niciodată.

O rută ocolită şi lungă, gândea Indy, privind pe geamul hubloului: zburase pe deasupra Statelor Unite până la San Francisco, se îmbarcase mai apoi pe transoceanicul Pan Am către China. Ajungând după multe escale la Hong Kong; un avion prăpădit îl transportase apoi la Şanhai şi, în fine, această veche maşină de zbor îl ducea acum la Katmandu.

Indy simţi că-l trec fiorii încercând să-şi imagineze pustietatea îngheţată a Himalaiei. Piscurile inaccesibile, albiile de torent şi văile netrecute pe nici o hartă, stratul imens de zăpadă ce acoperea totul. Un spaţiu de neconceput şi totuşi viaţa înflorea şi aici, oamenii supravieţuiau, munceau, iubeau. Închise cartea pe care o citise până atunci – jurnalul lui Abner Ravenwood – şi privi în lungul aripei. Îşi duse mâna la buzunarul din spate al jachetei şi pipăi teancul de bancnote: ceea ce Marcus Brody numise „un avans din partea Armatei Statelor Unite”. Avea acolo mai mult de cinci mii de dolari pe care intenţiona să-i folosească drept mijloc de convingere în cazul în care atitudinea lui Abner Ravenwood faţă de el nu se schimbase. O sugestie de mită, de la mordida. Poate că omul avea nevoie de bani, întrucât nu mai deţinuse nici un post oficial în învăţământ, după ştiinţa lui Indy, de ani de zile. Va fi trecut şi el prin calvarul la care erau supuşi toţi cei care se dedicau disciplinelor academice: nevoia de fonduri, tipsia pentru colecte pe care erai silit s-o întinzi tot timpul la mila unuia şi-a altuia. Cinci miare, îşi dădea bine seama Indy, însemna cea mai mare sumă pe care avea să o poarte vreodată asupra sa. O mică avere, de fapt. Şi în mod sigur îl făcea să se simtă prost. Nu va fi niciodată în stare să-şi schimbe atitudinea cavalerească faţă de bani, adică să-i cheltuie la fel de repede cum îi câştiga.

O vreme rămase cu ochii închişi, întrebându-se dacă avea să o mai găsească pe Marion alături de tatăl ei. Nu, era puţin probabil, hotărî el. Crescuse, zburase de lângă el, putea chiar să se fi căsătorit şi reîntors în Statele Unite. Pe de altă parte, dacă se mai afla încă alături de tatăl ei? Ce avea să se întâmple atunci? Şi deodată simţi că nu are curajul să-l privească pe Ravenwood în ochi.

Atâţia ani, gândi el. Lucrurile trebuie să se fi schimbat.

Poate că nu, poate că nu, în cazul unui om atât de închistat ca Abner. Ranchiuna era ranchiună – şi, dacă unul din colegi întreţinuse o relaţie amoroasă cu fiica ta, cu copilul tău, atunci ranchiuna era cumplită şi de durată. Indy oftă. Un moment de slăbiciune, gândi el. De ce n-ai putut să fii tare atunci? De ce a trebuit să te laşi momit astfel? Să te încurci cu un copil? Pe de altă parte însă, ea nu părea un copil, mai curând o femeie-copil, avea ceva în ochii, în privirea ei sugerând mai mult decât mintea unei fetiţe ce trece prin perioada adolescenţei.

Lasă asta, uită, îşi zise el.

Ai alte lucruri pe cap acum. Iar Nepalul nu e decât o escală în drumul spre Egipt.

O escală lungă.

Indy simţi că avionul începe să coboare, aproape imperceptibil la început, apoi sensibil, pe măsură ce îşi găsea culoarul către punctul său de aterizare. Zărea acum luminiţele palide ale unui oraş ce pâlpâiau în pustietăţile înzăpezite. Închise ochii, aşteptând clipa în care roţile făceau contact cu solul, acum avionul gonea cu zgomot pe pistă, de-ai fi zis că se face bucăţi. Rulă apoi către aerogară – care nu era decât un uriaş hangar transformat în punct de sosiri-plecări. Se ridică de pe locul său, îşi adună ziarele şi cărţile, îşi luă geanta de sub scaun şi porni pe culoarul dintre scaune.

Indiana Jones nu-l observă pe bărbatul în manta de ploaie din spatele său, un pasager care se îmbarcase în Şanhai şi care, în răstimpul ultimei părţi a călătoriei sale, nu-l slăbise din ochi.

 

Vântul tăios care sufla peste aeroport îl pătrunse până la oase. Cu capul în piept, Indy se grăbi înspre hangar, ţinându-şi cu o mână vechea pălărie de fetru, iar în cealaltă geanta de voiaj. Ajunse apoi în clădire, unde nu era cu mult mai cald, singura căldură părând să emane de la trupurile masate în interior. Îndeplini repede formalităţile vamale, dar după aceea se trezi asaltat de cerşetori, copii infirmi, orbi, doi oameni paralizaţi, câteva făpturi atât de veştejite încât nu-ţi dădeai seama dacă erau femei sau bărbaţi. Se agăţau de el, implorându-l, dar, întrucât cunoscuse soiul ăsta pretutindeni în lume. Mai ştia şi că e preferabil să eviţi a le arunca daruri. Se strecură printre ei, uimit de forfota locului, de negoţul febril ce se desfăşura în interior. Era un bazar încărcat ca orice shop dintr-un aeroport. Numai că, în plus, era ticsit de dughene, debordând de viaţă, cum vezi în oricare piaţă. Nişte bărbaţi, prăjeau momiţe pe nişte grătare, alţii jucau cu înfrigurare un joc cu zaruri, alţii păreau angajaţi într-un fel de licitaţie de măgari – amărâtele jivine erau priponite toate pe un rând, numai piele şi os, cu ochii pleoştiţi şi păr aspru. Şi totuşi cerşetorii îl urmăreau. Indy înainta mai repede acum, trecând de dughenele cu bani de schimb, de negustorii care puneau la bătaie fructe şi legume exotice, trecu de cei cu covoare, eşarfe şi îmbrăcăminte confecţionată din piele de iac, dincolo de primitivele rafturi cu alimente şi băuturi răcoritoare, asediat tot timpul de mirosuri, de izul de grăsime încinsă, de parfumuri, de arome şi condimente stranii Se auzi strigat pe nume de cineva din mulţime şi se opri. Legănându-şi uşor geanta de voiai pentru a-i îndepărta pe cerşetori. Privi lung în direcţia de unde venise vocea. Recunoscu chipul lui Lin-Su, familiar încă, chiar şi după atâţia ani. Îi ieşi în întâmpinare. Şi cei doi bărbaţi îşi strânseră mâinile cu putere. Lin-Su, a cărui faţă zbârcită se lumină de surâsul unei guri aproape lipsite de dinţi, îl luă pe Indy de braţ. Escortându-l către o uşă şi de acolo în stradă – unde un vânt sălbatic, dement, cobora urlând din munţi, măturând strada cu violenţă, de parcă ar fi avut de îndeplinit o veche răzbunare. Se refugiară la adăpostul unei intrări, micul chinez ţinându-l încă pe Indy de brat.

— Mă bucur să te văd din nou, spuse Lin-Su într-o engleză deopotrivă măsurată şi anchilozată din lipsa uzajului. Au trecut mulţi ani.

— Prea mulţi, spuse Indy. Doisprezece? Treisprezece?

— Cum spui tu, doisprezece…

Lin-Su se opri şi privi în lungul străzii.

— Am primit telegrama ta, bineînţeles.

Vocea i se stinse în momentul în care atenţia îi fu atrasă de o mişcare în stradă, o umbră ce dispărea în intrândul unei uşi.

— Iartă-mi această întrebare, bătrânul meu prieten: te urmăreşte cumva cineva?

Indy aruncă o privire în lungul străzii. Nu văzu altceva în afară de faţadele cu obloane trase ale micilor prăvălii şi o lumină palidă de lampă cu petrol, proiectată prin uşa deschisă a unei cafenele.

Micul chinez şovăi un moment, apoi îi zise:

— M-am interesat în legătură cu ceea ce mi-ai cerut.

— Şi?

— E greu să obţii informaţii rapid într-o ţară ca asta. Înţelegi. Lipsa liniilor de comunicaţie. Şi mai e şi vremea, desigur. Blestemata asta de zăpadă îngreunează mult lucrurile. Sistemul telefonic este primitiv, acolo unde totuşi există, adică.

Lin-Su râse.

— Pot să-ţi spus doar că ultima oară când s-a auzit de Abner Ravenwood, acesta se afla în apropiere de Patan. Pot să garantez atâta lucru. Ce am mai auzit e simplu zvon şi abia de merită să fie pomenit.

— Patan, hai? Cu cât timp în urmă?

— Greu de spus. Cel mai sigur, în urmă cu trei ani.

Lin-Su ridică din umeri:

— Îţi cer iertare, mai mult n-am putut face, prietene.

— Ai făcut destul, spuse Indy. Există vreo şansa ca el să se mai afle acolo?

— Pot să-ţi spun că nimeni nu are cunoştinţă ca el să fi părăsit această ţară. Mai mult de-atât…

Lin-Su se zgribuli de frig şi îşi ridică gulerul paltonului gros.

— Informaţia mi-e de ajutor! îl încurajă Indy.

— Aş fi dorit să-ţi pot oferi mai multe, fireşte. Nu am uitat ajutorul pe care mi l-ai dat ultima oară când am vizitat marea dumitale ţară.

— Nu am făcut decât să intervin pe lângă Serviciul de Imigrări; Lin-Su.

— Adevărat… Dar i-ai informat cum că aş fi fost angajat la muzeul tău, când, de fapt, nu eram.

— O minciună inofensivă.

— Şi ce e prietenia altceva dacă nu şiragul binefacerilor?

— Cum doreşti, răspunse Indy.

Nu se simţea în largul său când auzea aceste platitudini orientale, parcă spicuite din scrierile unui Confucius de mâna a treia. Înţelese însă că Lin-Su îşi juca rolul ca un profesionist, vorbind aşa cum se aşteptau occidentalii ca el să vorbească:

— Cum ajung la Patan?

Lin-Su ridică un deget în aer.

— În privinţa asta, te pot ajuta. De fapt mi-am şi permis de la să mă pregătesc. Vino pe aici.

Indy coborî strada în urma omuleţului. O maşină neagră, de un tip necunoscut încă. Era parcată în faţa unei clădiri. Lin-Su i-o arătă cu mândrie.

— Automobilul meu îţi stă la dispoziţie.

— Eşti sigur?

— Bineînţeles. Înăuntru vei găsi harta trebuincioasă.

— Sunt copleşit.

— O nimica toată, protestă Lin-Su.

Indy dădu roată maşinii. Privi pe geam capitonatul de piele rupt pe alocuri, lăsând arcurile la vedere.

— Ce marca-i asta? întrebă el.

— O corcitură, mă tem, răspunse Lin-Su. A fost asamblată de un mecanic din China şi mi-a fost expediată contra unei sume de bani. E în parte un Ford şi în parte un Citroen. Cred că s-ar putea să mai fie şi câteva piese dintr-un Morris.

— Cum naiba faci s-o repari?

— Pot să-ţi dau răspunsul. Mă rog la Cel de Sus să nu se strice niciodată.

Chinezul râse, întinzându-i lui Indy un set de chei.

— Şi până acum s-a dovedit de încredere. Ceea ce-i bine, că drumurile sunt al naibii de proaste.

— Spune-mi cum sunt drumurile spre Patan.

— Proaste. Totuşi, cu puţin noroc, poţi evita să te înzăpezeşti. Urmează ruta pe care ţi-am însemnat-o pe hartă. În felul acesta e de aşteptat să nu ai probleme.

— Nu-ţi pot mulţumi îndeajuns, spuse Indy.

— Nu rămâi peste noapte?

— Mă tem că nu.

Lin-Su zâmbi.

— Ai un… cum se spune, un soroc anume?

— Întocmai. Am un soroc.

— Aşa-s americanii, remarcă Lin-Su. Totdeauna cu scadenţe. Şi totdeauna cu ulcere.

— Fără ulcer deocamdată, zise Indy, deschizând portiera, ce scârţâia din toate balamalele.

— Ambreiajul este, foarte rigid zise Lin-Su. Direcţia nu-i cine ştie ce. Te va purta însă la destinaţie şi te va aduce înapoi.

Indy îşi aruncă geanta pe scaunul din dreapta.

— Ce-i poate omul cere unei maşini în plus, hai?

— Noroc, In-di-a-na.

— Felul în care îi pronunţase numele îl făcea să semene cu unul chinezesc.

Îşi strânseră mâinile, după care Indy închise portiera. Răsuci cheia în contact, ascultă turaţia motorului şi porni. Îi făcu un semn de rămas bun micului chinez, care cobora deja strada radiind de bucurie, de parcă ar fi fost mândru că-şi împrumutase maşina unui american. Indy îşi aruncă privirea pe hartă nădăjduind că era corectă, pentru că, în mod sigur, nu aveau să fie indicaţii rutiere într-un loc precum acela.

 

Conduse timp de patru ore pe drumurile accidentate, însemnate de Lin-Su pe hartă, tot mai conştient, pe măsură ce se lăsa întunericul, de munţii ce se profilau ca nişte uriaşe fantome în jurul său. Se bucura că nu putea zări feluritele defileuri ce şerpuiau dedesubt. Ici şi colo, unde zăpada bloca şoseaua, trebuia să-şi croiască drum foarte încet, coborând din maşină şi înlăturând zăpada cât putea din calea sa. Era un loc dezolant. Incredibil de pustiu. Indy se întrebă oare cum era să trăieşti acolo, în ceea ce părea a fi o iarnă fără capăt. Acoperişul lumii, i se spunea. Într-adevăr, atât doar că era al naibii de însingurat. Lin-Su părea să-l suporte dar asta, probabil, pentru că era un loc propice pentru afacerile chinezului, care importa şi exporta nişte sortimente de mărfuri de o natură dubioasă. Nepalul – pe aici trecea toată contrabanda lumii fie că era vorba de obiecte de artă furate, antichităţi sau narcotice. Aici autorităţile închideau ochii făcând pe orbii. În vreme ce întindeau palmele pentru a fi unse pe furiş.

Indy conducea mai departe, căscând, regretând că nu avea nişte calea care să-i remonteze. Milă după milă, în monotonia călătoriei, asculta scârţâitul amortizoarelor, lipăitul cauciucurilor pe zăpadă. Şi apoi, pe neaşteptate, mai înainte de a-şi putea identifica locul de destinaţie pe hartă, se pomeni în suburbia unui oraş, un oraş fără nici un indicator. Nici un nume. Trase maşina la marginea drumului şi desfăcu harta. Aprinse becul din plafon şi realiză că ajunsese, probabil, la Patan, pentru că pe harta lui Lin-Su nu mai era însemnată nici o altă comunitate urbană demnă de luat în seamă, înaintă încet pe străzile întortocheate de la marginea oraşului, cu colibe înspăimântătoare, bojdeuci de lut. Fără ferestre. Ajunse apoi în ceea ce părea a fi strada mare, o stradă îngustă, aproape o alee – cu magazine mărunte şi pasaje ce conduceau, dincolo de nişte colţuri sinistre, în lumea umbrelor. Opri motorul şi privi în jurul său. O stradă ciudată – prea tăcută, într-un fel.

Indy deveni brusc conştient de prezenţa altei maşini care venea din spate. Trecu pe lângă el, virând, ca pentru a-l ocoli, luând apoi viteză. Când dispăru din vedere, Indy îşi dădu seama că era singura maşină pe care o întâlnise pe tot drumul. Ce loc uitat de lume gândi el, încercând să şi-l imagineze pe Abner Ravenwood trăind acolo. Cum putea cineva suporta aşa ceva?

Cineva înaintă pe stradă, venind către el. Un bărbat solid, îmbrăcat într-o jachetă de blană scurtă, care se legăna într-o parte şi-n alta, ca un om beat. Indy coborî din maşină şi aşteptă până când omul cu scurta de blană se apropie suficient, mai înainte de a-i vorbi. Respiraţia bărbatului duhnea a băutură, un damf atât de puternic, încât Indy trebui să-şi întoarcă faţa.

Bărbatul, ca unul care se aştepta să fie atacat, sări suspicios în lături. Indy îşi întinse mâinile cu palmele în sus, un gest prin care demonstra că e inofensiv. Bărbatul nu se apropie totuşi. Îl studia pe Indy cu băgare de seamă. Părea un amestec de rase, forma ochilor sugerând o provenienţă orientală, în vreme ce oasele late ale feţii indicau un amestec slav. Încercă să-i vorbească într-o limbă oarecare. Începu cu engleza.

— Îl caut pe Ravenwood, spuse el.

E absurd, gândi numaidecât, te afli în crucea nopţii într-un loc pustiu şi să întrebi pe cineva într-o limbă care, pentru acest om, sună probabil fără sens.

— Un bărbat pe care îl cheamă Ravenwood:

Bărbatul din faţa sa se holbă la el fără să înţeleagă. Deschise gura.

— Ştii pe cineva numit Ravenwood?

Vorbea rar, ca şi cum s-ar fi adresat unui idiot.

— Raven-wood? repetă omul.

— Ai priceput, amice, îl încurajă Indy.

— Raven-wood.

Omul părea să savureze cuvântul. Ca şi cum ar fi fost o pastilă cu o aromă exotică.

— Da. Exact. Acum mi-nchipui c-o să stăm aici toată noaptea bombănind, spuse Indy. Căruia i se făcuse din nou frig şi simţea oboseala în toate mădularele.

— Ravenwood.

Omul zâmbi ca şi cum ar fi ştiut despre cine e vorba. Se întoarse arătând cu mâna în lungul străzii: Indy privi într-acolo şi observă o lumină în depărtare. Bărbatul îşi făcu mâna căuş, ducând-o ia gură – gestul unui băutor. „Ravenwood”, zicea el mereu, arătând în acea direcţie. Începu să dea din cap cu putere. Indy înţelese că trebuia să meargă în direcţia luminii.

— Îţi sunt foarte îndatorat, spuse ei.

— Ravenwood, mai repetă omul.

— Bine, bine, am înţeles, îi spuse Indy, revenind la maşină.

Intră şi se îndreptă către luminiţa ce îi fusese indicată şi abia atunci constată că ea emana de la o tavernă la intrarea căreia atârna aiurea o firmă în engleză: THE RAVEN{2}. Corbul, gândi Indy. Individul făcuse o confuzie. Minte încâlcită din pricina beţiei, asta era. Totuşi, dacă acesta era singurul loc de întâlnire din provincialul burg, putea opri să vadă dacă ştia cineva ceva. Coborî din maşină, putând auzi acum zgomotul ce venea din interiorul tavernei – zumzăitul tulbure al oricărei adunături de beţivi care şi-au petrecut ultimele ore îndeplinindu-şi conştiincios datoria de a-şi pierde minţile. Era un zgomot care îi făcu plăcere, o dată ce se obişnui cu el şi nimic nu i-ar fi făcut mai multă bucurie decât să se alăture petrecăreţilor dinăuntru. Of, of, îşi spuse el. Doar nu ai bătut atâta drum ca să te afumi ca un turist pierdut, care vrea să se pună la punct cu viaţa de perdiţie a locului. Ai venit cu un scop. Un scop anume.

Se îndreptă către intrare. Ai vizitat ceva locuri bizare la viaţa ta, îşi spuse el. Dar ăsta cu siguranţă că le pune capac la toate. În faţa sa, când trecu pragul, văzu o ciudată adunătură de cheflii un amestec foarte eterogen de naţionalităţi. Parcă ar fi luat cineva un polonic şi afundându-l într-un cazan umplut cu felurite etnii, l-ar fi deşertat mai apoi aici, în singurătatea şi întunecimea acelei smintite pustietăţi. Asta chiar că ia marele premiu, râse Indy în sinea sa. Ghizi, şerpaşi, băştinaşi nepalezi, mongoli, chinezi, indieni, alpinişti bărboşi, care arătau de parcă tocmai coborâseră din corzi în actuala lor condiţie, tot felul de tipi dubioşi, a căror origine etnică nu era evidentă. Acesta era Nepalul, cu adevărat, gândi el şi aceştia sunt nomazii comerţului internaţional cu narcotice, contrabandişti, bandiţi. Indy închisese uşa în urma sa, după care observă un uriaş corb împăiat, cu aripile întinse ameninţător, cocoţat în spatele tejghelei lungi a barului. Un suvenir sinistru, gândi Indy. Mai era ceva ce îl tulbura, asemănarea bizară dintre numele lui Abner şi firma barului. Coincidenţă? Înaintă mai mult în încăpere care duhnea a sudoare, alcool şi miros de tutun. Descoperi şi izul dulceag, aromat, al haşişului în atmosfera localului.

Ceva interesant părea să se desfăşoare tocmai atunci la bar unde se adunase majoritatea clientelei. Un soi de întrecere între băutori. Pe tejghea era aliniată o colecţie de pahare ce urmau să fie date pe gât dintr-odată. Un bărbat solid, care striga ceva într-o engleză cu accent australian, se împiedică de tejghea în momentul în care îşi ridică mâna, bâjbâind după următoarea sa duşcă.

Indy se apropie. O întrecere între băutori. Se întrebă cine putea fi adversarul australianului. Îşi făcu loc printre consumatori, încercând să-l descopere.

Când zări, când îl recunoscu pe adversarul australianului din competiţia pentru cel mai mare băutor, simţi că-l apucă ameţeala, o sfârşeală ce-i venea din piept, unde i se înfipsese parcă un cuţit. Şi pentru o clipă curgerea timpului îşi schimbă sensul, ţi se-ntâmplă când contempli un peisaj pictat cu mult timp în urmă şi rămas neatins. O iluzie. Un miraj. Îşi scutură capul, de parcă acea mişcare l-ar fi putut aduce înapoi la realitate.

Marion.

 

Marion, gândi el.

Părul negru i se revărsa pe umeri în valuri uşoare; aceiaşi ochi căprui, mari şi inteligenţi, ce contemplau lumea cu un blând scepticism, nevenindu-i parcă să creadă în realitatea a ceea ce trecea drept purtare omenească – ochi ce păreau tot timpul să te scormonească în interior, de parcă ţi-ar fi putut descoperi cele mai adânci impulsuri lăuntrice; gura – gura doar era puţin diferită, poate ceva mai plină şi mai dură. Era însă chiar Marion, Marion pe care şi-o amintea el.

Şi iat-o acum antrenată într-o întrecere nebunească de băutori cu un urs australian. O urmări, abia îndrăznind să se mişte, în vreme ce mulţimea din jurul barului făcea pariuri. Până şi pentru cel mai nevinovat spectator va fi părut probabil cu totul neverosimil ca australianul să fie întrecut a băutură de o femeie cu puţin mai înaltă de un metru şi jumătate. Ea însă dădea paharele pe gât, ţinând isonul bărbatului, unul după altul.

Ceva înlăuntrul său, ceva de neclintit se muie brusc. Dorea să o târască undeva departe de lumea, aceea bezmetică. Nu, îşi zise el. Nu mai este un copil – este o femeie, o femeie frumoasă. Şi ştie ce face. Îşi poate purta singură de grijă – chiar şi aici, în mijlocul mulţimii pestriţe; de imbecili terminaţi, de bandiţi şi beţivani. Tânăra mai dădu pe gât un pahar. Gloata vui. Alţi bani fură aruncaţi pe tejghea. Clătinându-se pe picioare, australianul întinse mâna după paharul său, dar nimeri pe alături şi se prăbuşi pe spate ca un copac retezat. Indy fu impresionat. O urmări pe Marion, dându-şi părul negru pe spate, luându-şi banii de pe tejghea şi strigând la cheflii în nepaleză; şi, deşi nu înţelegea limba, era evident din tonul ei că le spunea că se terminase distracţia pentru seara aceea. Mai rămăsese însă un pahar pe tejghea, iar ei nu aveau de gând s-o ia din loc, până ce ea nu-l bea şi pe acela.

Fata îi privi lung. „Scursorilor”, le zise ea în engleză, după care bău paharul până la fund. Gloata izbucni din nou în strigăte, apoi Marion îşi legănă braţele în aer, iar ei începură să se retragă spre uşă, bombănind cu îndărătnicie. Barmanul, un tip de nepalez înalt, voi să se asigure că au plecat, uşuindu-i el însuşi în noapte. Într-o mână avea o coadă de topor. Într-un local ca ăsta, gândi Indy, s-ar putea să ai nevoie de mai mult decât de o coadă de topor, ca să-ţi asiguri ora închiderii.

Barul se goli apoi, părăsit până – şi de ultimii beţivani.

Marion se duse în spatele tejghelei; ridicându-şi capul îl descoperi pe Indy.

— Hei, nu m-ai auzit? Eşti surd cumva? Închidem. Înţelegi? Bairra chuh kayho?

Dădu să vină spre el. Şi atunci, cu chipul brusc însufleţit de lumina recunoaşterii, ea se opri locului.

— Hiya Marion, spuse el.

Tânăra nu se mişcă.

Se uita pur şi simplu la el fix, cu ochii mari deschişi. Indy încerca să o vadă aşa cum era, să nu-şi amintească şi cum fusese, iar efortul deveni deodată greu.

Se simţi din nou apăsat, de data acesta în gât, de parcă se congelase ceva acolo.

— Hello, Marion, zise din nou.

Se aşeză pe un scaun de bar. O clipă avu impresia că descoperă ceva din vechea emoţie în ochii ei, ceva ferecat în privire; ceea ce urmă însă îl ului. Marion îşi încleştă pumnul şi-i arse o dreaptă puternică în falcă. Ameţit, Indy se prăbuşi de pe scaun şi se trezi întins pe podea, uitându-se în sus la ea.

— E plăcut să te revăd, mai zise el, frecându-şi falca şi rânjind strâmb.

— Ridică-te şi cară-te, îi zise ea.

— Aşteaptă, Marion.

Marion se aplecă asupra lui.

— Pot s-o mai fac o dată cu aceeaşi uşurinţă, îl ameninţă, strângându-şi pumnul din nou.

— Pariez, zise el.

Se ridică în genunchi. Falca îl durea al naibii. Unde învăţase ea să lovească în felul acela? Unde învăţase să bea, cum de-i dăduse prin cap? Surpriză, surpriză, gândi el. Fata devine femeie iar femeia se dovedeşte o teroristă.

— Nu am nimic de discutat cu tine.

Indy se ridicase acum şi-şi ştergea hainele murdare.

— Okay, okay, zise el. Poate nu vrei să-mi vorbeşti. Înţeleg…

— Câtă intuiţie!

Câtă ranchiună, gândi Indy. O merita? Mda, poate, realiză el.

— Îl caut pe tatăl tău, îi spuse.

— Vii cu doi ani prea târziu.

Indy era conştient de prezenţa barmanului nepalez, care îşi mângâia reteveiul. Un tip foarte primejdios.

— E-n ordine, Mohan. Mă ocup eu de ăsta, zise ea, arătându-l pe Indy cu un gest dispreţuitor. Du-te acasă.

Mohan îşi depuse arma pe tejghea. Cum Marion încuviinţă din cap, el ridică din umeri şi plecă.

— Ce vrei să spui „doi ani prea târziu”? întrebă Indy tărăgănat. Ce s-a întâmplat cu Abner?

Pentru prima oară, Marion dădu semne de slăbiciune. Expiră încet, ca şi cum ar fi dat drumul unei vechi tristeţi.

— Tu ce crezi că vreau să spun? L-a prins o avalanşă. Ce altceva îl putea răpune? Se brodeşte doar. Şi-a petrecut întreaga lui viaţă blestemată săpând. Din câte ştiu, el se mai află încă pe versantul acela al muntelui, înţepenit sub zăpadă.

Marion se întoarse şi-şi turnă un pahar. Indy se aşeză la loc pe scaunul de bar. Abner mort! Era de neconceput. Parcă ar fi fost lovit din nou.

— Ajunsese la convingerea că iubitul lui Chivot se află îngropat undeva, pe la mijlocul unui versant.

Marion îşi sorbi băutura. Indy observa cum o parte din duritatea ei, din acea cochilie exterioară începe să se fisureze. Se lupta însă cu îndârjire pentru a-şi înfrânge orice manifestare de slăbiciune.

— M-a târât şi pe mine, un copil, până la celălalt cap al lumii, pe unde l-au purtat săpăturile lui nebuneşti, spuse ea. Iar la sfârşit, a spălat putina. Nu mi-a lăsat un sfanţ. Întreabă-te cum am trăit, Jones? Lucrând aici. Şi n-am făcut numai pe barmanul. Pricepi?

Indy făcu ochii mari. Se întrebă ce simţea acum, ce simţăminte ciudate îi mişcau lăuntrul. Nu le mai încercase până atunci. Îi erau străine. Dintr-o dată ea arăta teribil de fragilă. Şi teribil de frumoasă.

— Proprietarul localului a înnebunit. Toată lumea înnebuneşte aici mai devreme sau mai târziu: Iar atunci când l-au luat de aici, ghici ce s-a întâmplat? Mă pomenesc că-mi lasă localul. Numai mie, pentru tot restul vieţii. Îţi poţi închipui blestem mai crunt?

Era prea mult ca Indy să poată înghiţi totul dintr-o dată, prea mult pentru a pricepe. Ar fi dorit să-i poată spune un cuvânt de mângâiere. Ştia însă că aşa ceva nu există.

— Îmi pare rău, reuşi să articuleze.

— Mare scofală.

— Îmi pare cu adevărat rău.

— Eu am crezut că te iubesc, spuse ea. Şi uite ce-ai făcut împărtăşindu-mă grozava taină.

— N-am vrut să-ţi fac rău.

— Eram doar un copil!

— Uite ce e! Am făcut-o şi gata. Nu-mi pare bine şi nu pot da explicaţii. Şi nici nu m-aştept să-mi fii recunoscătoare.

— A fost o greşeală, Indiana Jones. Şi ştiai că-i o greşeală.

Indy tăcea, întrebându-se cum poţi oare să-ţi ceri vreodată iertare pentru greşeli trecute.

— Dacă aş putea da timpul înapoi, aş desface tot răul blestemat de-acum zece ani, crede-mă, Marion, aş face-o.

— Am ştiut că într-o zi ai să apari pe uşa aceea. Nu mă-ntreba de ce. Am ştiut pur şi simplu, zise ea.

Indy se sprijini cu palmele pe tejghea.

— De ce nu te-ai întors în America, în orice caz?

— Pentru bani. Pur şi simplu. Vreau să mă întorc cu un anumit standard de viaţă.

— Poate îţi voi fi de folos. Poate voi începe să-ţi fac şi ceva bine.

— Pentru asta te-ai întors?

Indy clătină din cap.

— Am nevoie de o piesă pe care cred că o poseda tatăl tău.

Dreapta lui Marion se ridică iute, dar de data aceasta Indy era pregătit şi-i prinse încheietura.

— Pui de căţea, articulă ea. Aş dori să-l laşi în pace pe bătrânul ăla smintit. Ştie Dumnezeu câtă inimă neagră i-ai făcut, cât timp era în viaţă.

— Sunt gata să plătesc, spuse el.

— Cât?

— De-ajuns cât să te întorci cu pompă în Statele Unite, în orice caz.

— Mda? Necazul e că i-am vândut toată marfa. Nimicuri. Tot ce-a fost. Şi-a irosit toată viaţa pe nimicuri.

— Totul? Ai vândut chiar tot?

— Arăţi dezamăgit. Ce simţi acum, domnule Jones?

Indy îi zâmbi. Clipa ei de triumf îi producea oarecare plăcere. După care se întrebă dacă, presupunând că ea nu minţea când spunea că vânduse tot avutul lui Abner, acesta fusese în întregime atât de lipsit de valoare.

— Îmi place când te dezumfli, spuse ea. Hai să-ţi dau de băut. Zi, ce vrei?

— Seltzer, spuse el, oftând.

— Seltzer, hai? S-au schimbat vremurile, Indiana Jones. Îmi plac whisky-ul, vodka şi ginul. Nu mă mai omor după brandy. Am trecut la altceva.

— Acum eşti o tipă dură, nu-i aşa?

Ea îi zâmbi din nou.

— Aici nu eşti în Schenectady, amice.

Indy îşi scărpină din nou bărbia. Şi deodată simţi că nu mai suportă duelul.

— De câte ori trebuie să-ţi spun că-mi pare rău? Va fi vreodată de ajuns?

Marion îi întinse un whisky cu sifon, iar el sorbi, strâmbându-se. Apoi ea se sprijini cu coatele de tejghea:

— Poţi plăti cu bani gheaţă, nu-i aşa?

— Mda.

— Povesteşte-mi cum arată obiectul acela pe care îl cauţi. Poate c-o să dau de individul căruia i l-am vândut.

— O piesă de bronz, de forma soarelui. Are un orificiu, ceva mai departe de centru. În el, e un cristal roşu. Este capul unui toiag. Nu-ţi sună familiar?

— Poate. Cât dai?

— Trei mii de dolari.

— Nu-i de ajuns.

— Okay. Pot urca până la cinci. Mai câştigi ceva, când te întorci în America.

— Pare să fie ceva important.

— Ar putea fi.

— Pe cuvântul tău de onoare?

Indy confirmă cu o mişcare a capului.

— Ţi-ai mai dat cuvântul odată, Indy. Ultima oară. Când ne-am întâlnit. Mi-ai promis c-ai să te întorci. Îţi mai aminteşti?

— M-am şi întors!

— Tot lichea ai rămas!

Marion rămase tăcută o vreme, dând roată barului. Până se trezi alături de el.

— Dă-mi acum cele cinci miare şi întoarce-te mâine.

— De ce mâine?

— Pentru că aşa zic eu Poate că-i timpul să fac nişte eforturi în ceea ce te priveşte.

Indy scoase banii şi îi întinse.

— În ordine, spuse el. Am încredere în tine.

— Eşti un idiot.

— Mda, oftă el. Mi s-a mai spus.

Coborî de pe scaun. Se întrebă unde avea să-şi petreacă noaptea. Într-un morman de zăpadă, probabil. Dacă asta era voia lui Marion. Dădu să plece.

— Fă-mi o favoare, îi ceru ea.

Indy se întoarse, privind-o întrebător.

— Sărută-mă.

— Să te sărut?

— Da. Haide, împrospătează-mi memoria.

— Şi dacă refuz?

— Atunci să nu mai vii mâine.

Indy râse. Se aplecă asupra ei, surprins de puterea dorinţei pe care o simţea el însuşi, apoi de brusca sălbăticie a sărutului. Sărutul fetiţei rămăsese o amintire, acesta era diferit, sărutul unei femei care a învăţat ce înseamnă să faci dragoste.

Marion se retrase, zâmbi, întinse mâna după pahar.

— Acum cară-te de aici, îi porunci ea.

Îl urmări plecând, privi uşa ce se închise în spatele său. O vreme rămase nemişcată; apoi desfăcu eşarfa pe care o purta în jurul gâtului. Un lănţişor îi luneca între sâni. Trase de lănţişor, la capătul căruia atârna un medalion în formă de soare, cu un cristal montat în el.

Îl frecă gânditoare între degetul mare şi arătător.

 

Indy tremura în aerul îngheţat al nopţii în vreme ce se îndrepta spre maşină. În maşină rămase o vreme şovăind. Ce avea de făcut acum? Să dea roată acestei găuri de şobolan până dimineaţa. Era cu totul improbabil să găsească vreun hotel de trei stele în Patan şi nici nu gusta ideea de a petrece noaptea dormind în maşină. Până în zori avea să fie îngheţat tun. Poate că ar fi bine să-i dau un răgaz, până se mai înmoaie şi-apoi să mă întorc – poate o să-mi arate şi mie ceva din ospitalitatea proverbială a hangiilor. Îşi făcu palmele căuş şi suflă să le încălzească, apoi porni motorul. Până şi volanul era îngheţat la atingere.

Maşina o luă încet din loc.

Nu văzu umbra de pe cealaltă parte a străzii, umbra bărbatului în manta de ploaie, cel care urcase în avionul DC-3 în Şanhai; îl chema Toht şi fusese trimis la Patan ia cererea expresă a Colecţiei Speciale de Antichităţi a celui de al Treilea Reich. Toht traversă strada. Însoţit de aghiotanţii săi plătiţi – un ucigaş neamţ cu un bandaj pe ochi, un nepalez în haină de blană şi un mongol care îşi purta mitraliera, de parcă orice s-ar fi mişcat în câmpul său vizual ar fi devenit automat o ţintă.

Ei se opriră la uşa „Corbului”, urmărind maşina lui Indiana Jones, ce se depărta în lucirea roşie a luminilor din spate.

 

Marion stătea gânditoare în faţa focului cu cărbuni, cu un vătrai în mână. Aţâţă focul ce agoniza şi deodată, în ciuda voinţei sale. În ciuda a ceea ce considera a fi. O slăbiciune, se pomeni plângând. Blestematul ăla de Jones, îşi zise ea. După zece ani răsare dănţuind în drumul meu greu. Blestemat, făcându-mi noi promisiuni. Şi cei zece ani dispărură ca nimic, risipindu-se ca foile răzleţite ale unei cărţi. Îşi reamintea cum fusese atunci – avea cincisprezece ani şi-şi închipuia că e îndrăgostită de chipeşul arheolog, tânărul în privinţa căruia tatăl ei o avertizase: „N-o să te facă decât să suferi, chiar dacă timpul te va vindeca mai apoi”. În privinţa suferinţei avusese dreptate, fusese adevărată – cât despre partea a doua a profeţiei, nu se împlinise. Poate e adevărată zicala aceea veche despre prima iubire, primul bărbat. Fireşte că nu uitase niciodată deliciul primului fior, sentimentul că ar putea muri din simpla anticipare a sărutului, a îmbrăţişării. Nimic nu alterase acea vinovată învolburare a simţurilor, impresia că pluteşte prin lume, ca şi cum ar fi fost o făptură lipsită de substanţă, fragilă, ca şi cum s-ar fi putut dovedi transparentă în bătaia luminii.

Hotărî ca să se poarte prosteşte, vărsând lacrimi numai pentru că Marele Savant Arheolog îşi făcuse apariţia ţanţoş pe uşă. La naiba cu el, îşi zise ea. Acum nu mai e bun decât să-l jumuleşti de bani.

Tulburată, se duse la bar. Îşi scoase lănţişorul de la gât şi puse medalionul pe tejghea. Luă banii lăsaţi de Indy şi, ducând mâna dincolo de tejghea, îi depuse într-o cutiuţă de lemn. Încă mai studia medalionul peste care cădea umbra uriaşului corb împăiat, când auzi zgomot la uşă. Se răsuci repede şi, văzând patru bărbaţi intrând, înţelese numaidecât că dăduse de necaz şi că necazul venise pe urmele bunului şi vechiului său prieten, Indiana Jones. În ce naiba m-o fi băgat? se întrebă ea.

— E închis. Îmi pare rău, spuse ea.

Bărbatul în manta de ploaie, cu un chip tăios ca un brici, zâmbi:

— N-am venit să bem.

Avea un accent puternic, german.

— Oh, exclamă Marion, urmărindu-i pe tovarăşii briciului – un nepalez şi un mongol (Dumnezeule mare, înarmat cu mitralieră) care se învârteau prin încăpere. Se gândi la medalionul ce zăcea pe tejghea. Individul cu bandaj la un ochi trecuse foarte aproape de el.

— Ce doriţi? îi întrebă.

— Exact acelaşi lucru pe care îl caută şi prietenul dumneavoastră Indiana Jones. Sunt convins că a pomenit de el.

— Nu, îmi pare rău.

— Ah, exclamă bărbatul, l-a obţinut aşadar?

— Mă tem că nu vă înţeleg, spuse tânăra.

Bărbatul se aşeză, ridicându-şi poalele mantalei.

— Iertaţi-mă că nu m-am prezentat. Toht. Arnold Toht. Jones s-a interesat de un anume medalion, nu-i aşa?

— Poate…

Marion se gândea la arma de pe etajera din spatele corbului, întrebându-se cât de repede putea ajunge la ea.

— Vă rog să nu vă jucaţi prosteşte cu mine, o avertiză Toht.

— Foarte bine. Fie. Se întoarce mâine. De ce nu veniţi şi dumneavoastră atunci şi poate aranjăm o licitaţie, dacă, sunteţi chiar atât de interesat.

Toht clătină din cap.

— Mă tem că nu-i posibil. Trebuie să obţin obiectul astă seară. Fraulein.

Se ridică şi privi focul, apoi, aplecându-se, ridică vătraiul dintre tăciunii aprinşi.

Marion căscă prefăcut.

— Nu-l am. Veniţi mâine. Sunt obosită.

— Îmi pare rău că sunteţi obosită. Totuşi…

Făcu un semn cu capul. Mongolul o înşfăcă pe Marion, imobilizându-i braţele la spate, în vreme ce Toht smulgea vătraiul din foc şi se îndrepta spre ea.

— Cred că înţeleg ce vreţi să spuneţi. Uitaţi, pot fi înţelegător…

Toht oftă, ca unul căruia îi repugnă violenţa, 1 dar impresia era înşelătoare. Înaintă spre ea, apropiindu-i vătraiul de faţă. Marion îi simţea dogoarea în obraz. Îşi răsuci capul într-o parte şi încercă să se elibereze din strânsoarea mongolului; acesta era însă prea puternic.

— Aşteptaţi, am să vă duc la el!

— Şansa aceasta ţi-am acordat-o mai devreme, draga mea, spuse Toht.

Un sadic de şcoală veche, gândi Marion. Nu dă doi bani pe medalion, ar prefera să-mi ardă faţa cu vătraiul acela înroşit în foc. Marion se luptă din nou să se elibereze, dar fără folos. Okay, hotărî ea, dacă tot ai pierdut orice altceva, poţi să-ţi rişti şi frumuseţea. Încercă să muşte braţul bărbatului solid, dar acesta se mulţumi să-i ardă o palmă ce-i aruncă în obraz un miros de grăsime.

Marion se holbă la vătraiul ce se apropia.

Prea aproape. Cinci ţoii. Patru, trei.

Mirosul greţos de metal încins.

Şi atunci…

Apoi totul se petrecu prea repede ca ea să poată urmări succesiunea de evenimente ce se topiră într-un vârtej caleidoscop, precum un desen în cerneală expus în ploaie. Auzi un trosnet, un trosnet violent şi nu văzu decât braţul europeanului brusc suspendat în aer şi vătraiul ce zbură prin cameră, aterizând între perdelele ferestrei, unde începu să fumege. Mongolul îi dădu drumul şi abia atunci îşi dădu seama că Indiana Jones se întorsese, că stătea în prag cu vechea sa vână de bou într-o mână şi eu pistolul în cealaltă. Indiana Jones făcându-şi apariţia ca blestemata de cavalerie în ultima clipă posibilă! Unde naiba ai fost?  îi veni ei să strige. Acum trebuia, în schimb, să acţioneze, în cameră se stârni încăierarea, o atmosferă încărcată, ca a unei furtuni electrice. Se răsuci peste tejgheaua barului şi întinse mâna după o sticlă, tocmai când Toht trase în ea, dar gloanţele trecură pe alături; iar ea se rostogoli pe podeaua de dincolo de bar în zgomotul sticlelor făcute ţăndări. Focuri de armă, puternice, asurzitoare.

Mongolul îşi căuta poziţie de tragere. Îl ţinteşte pe Indy în plin, realiză Marion, trebuie să-l pocnesc cu ceva. Întinse instinctiv mâna după reteveiul barmanului şi-l trăsni pe mongol în cap, cât îi stătu în putere. Acesta se prăbuşi. Mai era însă cineva în bar, cineva care zburase înăuntru prin uşă, de parcă aceasta ar fi fost de carton presat; ridicându-şi privirea, Marion recunoscu un şerpaş din localitate, un zdrahon de om, care putea fi cumpărat de oricine cu două pahare de băutură. Intrase ca un vârtej, prăvălindu-se împreună cu Indy pe podea.

Atunci se auziră strigătele lui Toht:

— Împuşcaţi-i! Împuşcaţi-i pe-amândoi!

Bărbatul chiar învie la comanda lui Toht. Avea un pistol în mână şi era limpede că avea să execute ordinul până la capăt: Indy şi şerpaşul întinseră în aceeaşi clipă mâna după pistolul căzut, îndreptându-l către agresorul lor, arma se descarcă direct în beregata lui Chiorilă cu o forţă ce-l proiectă înapoi către bar, unde rămase proptit cu o expresie pe chip ce te făcea să te gândeşti la un pirat tras pe sub chila navei în timpul unei petreceri de beţivi.

După care lupta fu reluata, nefireasca împerechere de forţe şi straniul armistiţiu aflându-şi un sfârşit. Pistolul căzuse din mâinile lui Indy şi ale şerpaşului. Ei se rostogoleau unul peste altul, în efortul de a pune mâna pe arma ce le scăpase, Toht era însă acum într-o poziţie limpede de tragere în direcţia lui Indiana. Marion ridică mitraliera ce se rostogolise de pe umărul mongolului, încercând să înţeleagă cum funcţionează – cum ar putea funcţiona altminteri decât apăsând pe trăgaci? Deschise focul, dar arma se smucea ca un diavol. Gloanţele ei şuierară pe lângă Toht. Atenţia îi fu atrasă mai apoi de flăcările ce se întindeau de la perdele la restul barului. Nimeni nu va câştiga războiul acesta, se gândi ea. Numai focul are şansa să iasă învingător.

Cu coada ochiului îl urmărea pe Toht care se ghemuise la capul barului, în vreme ce flăcările pârjolitoare se întindeau pretutindeni în jur. L-a văzut, gândi ea. A văzut medalionul. Îi urmări mâna ce se strecura în direcţia preţiosului obiect, îi văzu expresia de încântare de pe chip, după care îl auzi ţipând brusc, în clipa când medalionul înnegrit de fum, îi arse palma, forma şi literele sale străvechi imprimându-i-se în carne. Toht nu-l mai putu ţine. Durerea era prea mare. Se îndreptă clătinându-se către uşă, strângându-şi mâna arsă. Marion îşi întoarse privirea spre Indy, care se lupta cu şerpaşul. Nepalezul le dădea roată, încercând să-l ţintească pe Indy în plin. Marion se repezi la mitralieră, dar aceasta nu mai avea gloanţe. Pistolul, atunci. Pistolul din spatele corbului împăiat. Încercă să ajungă la el prin dogoarea focului, se întoarse, ascultă o clipă la sticlele cu bătură ce explodau în jur ca nişte cocktailuri Molotov şi-l ţinti pe nepalez: o singură împuşcătură şi bună.

Blestematul, nu putea să stea locului!

Fumul o orbea acum, o înăbuşea.

Indy îi dădu un picior şerpaşului, rostogolindu-se departe de el şi atunci nepalezul avu o ţintă precisă: ţeasta lui Indy.

Acum!

Marion apăsă pe trăgaci.

Trupul nepalezului se smuci sub forţa împuşcăturii. Indy îi zâmbi lui Marion recunoscător, printre flăcări şi fum. Îşi luă biciul şi pălăria strigând:

— S-o ştergem de-aici!

— Nu fără obiectul pe care ţi-l doreai.

— Este aici?

Marion răsturnă cu piciorul un scaun în flăcări. De deasupra, într-un spectaculos şuvoi de flăcări, se prăbuşi o grindă de lemn, aruncând scântei şi cenuşă.

— Renunţă! Vreau să te scot de-aici. Acum!

Marion se repezi însă către locul unde Toht lăsase să-i scape medalionul. Tuşind, încercând să-şi ţină respiraţia, cu ochii numai lacrimi şi usturime din pricina fumului, ea întinse mâna şi culese medalionul în eşarfa înfăşurată larg în jurul gâtului. Apoi se uită în jur după cutia cu bani.

De necrezut! Făcută scrum. Cinci hârtii de câte o mie fumegau.

Indiana Jones o prinse de mână, târând-o prin foc către uşă.

— Afară! Afară! strigă el.

Reuşiră să iasă în aerul îngheţat de afară, exact în clipa în care localul începea să se năruie, fumul şi focul revărsându-se acum în întuneric într-un furibund spectacol al distrugerii. Cenuşă fierbinte, bârne mistuite de foc zburau prin acoperişul în flăcări.

Marion şi Indy, de cealaltă parte a străzii, stăteau şi priveau.

Ea observă că el încă o mai ţinea de mână. Atingerea aceea! Trecuse atât de mult timp de atunci şi chiar în clipa în care realiză acea senzaţie a apropierii lui, se luptă să înăbuşe amintirea. Îşi desprinse mâna dintr-a lui şi se depărtă puţin.

Marion se mai uită o dată. La rugul în aer liber şi o vreme nu spuse nimic. Tâmplăria sfârâia precum carnea de porc pe frigări.

— Am impresia că îmi eşti îndatorat, spuse ea în cele din urmă. Chiar foarte îndatorat.

— Pentru început?

— Pentru început, poftim asta; spuse Marion; întinzându-i medalionul. Îţi sunt parteneră de afaceri, domnule. Pentru că acest mic odor e încă proprietatea mea.

— Parteneri? spuse el.

— La naiba, bineînţeles.

Mai zăboviră o vreme să privească incendiul, fără ca vreunul din ei să-l observe pe Arnold Toht furişându-se pe aleile ce se ramificau din strada mare – lunecător ca un şobolan ce-şi croieşte drum într-un labirint.

În maşină, Marion îl întrebă:

— Acum ce urmează?

Indy îi răspunse după un moment de tăcere:

— Egipt.

— Egipt?! se miră Marion, studiindu-l. În vreme ce maşina străbătea întunericul. Mă porţi prin cele mai exotice locuri.

Siluetele munţilor apărură la orizont: o lună pală spărgea întunecimea bolţii. Indy aruncă o privire norilor ce se risipeau. Se întreba de ce se simţea brusc îngrijorat, un sentiment ce dispăru auzind-o pe Marion râzând:

— Ce te-amuză?

— Tu, răspunse ea. Tu şi vâna aia de bou.

— N-o lua în râs, copile. Ţi-a salvat viaţa.

— Nu mi-a venit să cred când te-am văzut. Uitasem de bătrânul tău bici turbat. Mi-amintesc cum te antrenai cu el zilnic. Sticlele alea vechi atârnate pe perete, iar tu în faţa lor, cu vâna.

Şi Marion râse din nou.

O amintire, gândi Indy. Îşi amintea de vechea fascinaţie exercitata de acea armă asupra sa încă de când asistase la un număr al unui circ ambulant, la vârsta de şapte ani. Cu ochii măriţi de uimire, îl urmărise pe mânuitorul ei, sfidând orice logică. Urmaseră ceasurile de antrenament, cu o tenacitate pe care nimeni şi nici măcar el însuşi, nu o putea explica.

— Tu te desparţi vreodată de ea?

— Nu o iau niciodată în sala de curs.

— Pariez că dormi cu ea, hai?

— Păi, depinde.

Marion râse scurt, scrutând bezna nopţii himalaieni.

— Depinde de ce? întrebă după o vreme.

— Încearcă să-ţi răspunzi singură.

— Cred că am o vagă idee.

Indy îi aruncă o privire, după care îşi întoarse ochii spre drumul numai gropi ce i se aşternea înainte.