CAPITOLUL 3
Râul: Târgul Swifford
ATÂT FIINŢELE OMENEŞTI cât şi oile au tuşit mult în timp ce bărcile navigau în aval. Grupului îi pierise fiorul iniţial al aventurii. Erau prea bătrâni şi văzuseră prea multe nedreptăţi pentru a mai întreţine multă vreme sentimentele nobile. Frigul şi peisajul aveau şi ele o contribuţie în a-i supune: cu chiciura, precum barba unui idol străvechi, vegetaţia făcea parte dintr-o scenă ce se conturase cu claritate şi avea să continue fără nici o legătură cu oamenii răzleţi ce-o traversau.
În aerul tăios al iernii, respiraţia le aburea în urmă. Şlepul plutea în faţă, urmat de Jeff Pitt la vâslele bărcuţei sale, cu două oi zăcând într-o plasă, la pupa-i zdrenţuită. Înaintau încet; mândria lui Pitt de a vâsli era mai mare decât dibăcia.
Pe şlep, Charley şi Greybeard vâsleau în cea mai mare parte a timpului, iar Martha stătea la cârmă cu faţa spre ei. Becky şi Towin Thomas rămâneau posomorâţi într-o parte; Becky ar fi vrut să se stabilească la han, cu oile, până se terminau băutura şi iarna, dar Greybeard trecuse peste voinţa ei. Restul oilor zăceau acum între ei, pe fundul ambarcaţiunii.
O dată, plictisită să aibă un bărbat leneş lângă ea, Becky îi ordonase lui Towin să treacă în barca lui Jeff Pitt şi să-l ajute la vâslit. Experimentul nu avusese nici un succes. Barca aproape că se răsturnase. Pitt înjura încontinuu. Acum lopăta singur, cu gândul la ale lui.
Era în cel de-al şaizeci şi cincilea an al său de existenţă, un straniu chip ţepos. Deşi nasul încă-i mai ieşea în afară, pierderea treptată a dinţilor şi o uscare a cărnii îi scoseseră în evidenţă mandibula şi bărbia.
De la sosirea sa în Sparcot, când fusese destul de fericit să scape de Greybeard, fostul căpitan din garda lui Croucher dusese o viaţă solitară. Faptul că-l nemulţumea existenţa ce-i fusese impusă, se vedea destul de clar; deşi n-o mărturisise niciodată, avea aerul unui om obişnuit de mult cu amărăciunea; rămânea de netăgăduit faptul că, mai mult decât oricine altcineva, luase calea braconajului.
Deşi acum intrase în tagma celorlalţi, dispoziţia sa nesociabilă continua să dăinuiască; vâslea cu spatele spre şlep, privind contemplativ în urmă, la peisajul răscolit de iarnă prin care tocmai trecuseră. Era cu ei, dar felul său de-a se purta sugera că nu era neapărat şi alături de ei.
Între malurile joase, biciuite roşcat şi alb de către ger, înaintarea micului convoi stârnea trosnete necontenite, după cum se spărgea gheaţa sub carene. În a doua după-amiază de când părăsiseră hanul cu oile, simţiră miros de fum în pădure şi-i văzură vălătucii în faţă, plutind grei peste râu. Ajunseră curând într-un loc unde gheaţa era spartă, iar pe mal ardea un foc mocnit. Greybeard întinse mâna după puşcă, Charley îşi apucă pumnalul, Martha deveni atentă, privind; Towin şi Becky se ascunseră vederii, sub punte. Pitt se ridică şi arătă cu degetul.
— Doamne Sfinte, gnomii! exclamă el. Ăsta sigur e unul din ei!
Pe mal, dansând lângă foc, o mică siluetă albă îşi flexa picioarele şi braţele. Cânta pentru sine cu un glas ca un trosnet de crăci. Când văzu ambarcaţiunile, printre ramurile golaşe ale unui boschet, se opri. Se apropie până la marginea apei, acoperindu-şi cu mâinile blana neagră dintre picioare, şi strigă ceva. Deşi nu puteau înţelege ce spunea, vâsliră ca hipnotizaţi spre mica arătare.
La vremea când atinseră malul, făptura pusese pe dânsa nişte haine şi arăta mai omeneşte. În spatele său văzură, pe jumătate ascuns într-o dumbravă de frasini, un hambar smolit. Ciudata fiinţă ţopăia şi arăta spre hambar, vorbindu-le între timp cu repeziciune.
Judecând după înfăţişare, era un octogenar vioi, o vivace figură grotescă, reţele de capilare roşii şi violete trecându-i de pe un obraz pe celălalt, peste şaua nasului. Barba şi moţul din cap îi formau o continuă conflagraţie de păr, legat sus şi jos, deasupra creştetului şi sub fălci, şi vopsit în culoarea vie a mandarinei. Dansa ca un schelet şi le făcea semne.
— Eşti singur? Putem trage acolo? strigă Greybeard.
— Nu-mi place cum arată – hai să-i dăm-nainte, aruncă Jeff Pitt, căznindu-şi barca printre plăcile de gheaţă. Nu ştim în ce ne băgăm.
Scheletul ţipă ceva neinteligibil, sărind înapoi când Greybeard urcă pe mal. Îşi apucă nişte mărgele roşii şi verzi pe care le purta la gât.
— Donlor vrumoază zibendru zgaldă, zise.
— A, o zi frumoasă pentru scaldă! Te-ai scăldat? Nu-i cam frig? Nu te temi să nu te tai în gheaţă?
— Geoi dzige? Dzizeji djevajilea dezbre azdea?
— Nu pare să mă înţeleagă mai bine decât îl înţeleg eu pe el, remarcă Greybeard spre ceilalţi din bărci. Dar cu răbdare, reuşi să pătrundă accentul gros al scheletului. Numele lui părea să fie Norsgrey, şi era nomad. Locuia cu nevastă-sa, Lita, în hambarul pe care-l vedeau printre frasini. Primea cu bucurie compania lui Greybeard şi a grupului său.
Asemenea vulpoiului lui Charley, toate oile erau priponite. Fură îndemnate să sară pe ţărm, unde începură să pască imediat ierburile aspre. Oamenii îşi traseră ambarcaţiunile pe uscat şi le legară. Se întinseră din toate încheieturile, pentru a-şi alunga frigul şi anchiloza din mădulare. Apoi o luară spre hambar, mişcându-şi cu mult chin picioarele. Pe măsură ce se deprindeau cu accentul scheletului, ceea ce avea el de spus deveni mai clar, deşi conţinutul vorbelor rămânea incoerent.
Preocuparea sa erau viezurii.
Norsgrey credea în puterea magică a viezurilor. Avea o fiică, le spuse el, care acum se va fi apropiind de şaizeci de ani, fugită în pădure („când s-au însămânţatără şi încrengatără să mărşăluiască ’nainte şi să sugrume oraşele omului“) unde se măritase cu un bursuc. Acum în păduri existau oameni-bursuci care erau fiii ei, şi fete-bursuce fiicele ei, cu feţe albe cu negru, foarte drăgălaşi la vedere.
— Sunt ceva hermeline pe-aici? întrebă Martha, retezând ceea ce ameninţa să fie un lung monolog.
Moş Norsgrey se opri în faţa hambarului şi arătă spre ramurile de jos ale unui copac:
— Una-i acolo-acuma, s-a pusără să se uite la noi, Doamnă Coniţă, aşezatără în cuibuşoru-i spurcatără drăguţă cum îţi place. Da’ n-o să s-atingă de noi fincă ştie că-s rubedenie cu viezurii pă linie materimonială.
Priviră, neputând vedea decât rămurele cenuşii de frasin repezindu-şi pălărioarele negre în aer.
În hambar, un ren bătrân zăcea în semiîntuneric, cu cele patru copite late strânse laolaltă. Becky scoase un chirăit de surpriză când animalul îşi întoarse spre ea chipul posac. Câteva găini cotcodăciră şi se împrăştiară la apariţia oaspeţilor.
— Nu faceţi mult tărăboi, îi preveni Norsgrey. Lita doarme, şi nu voi să se deştepte. O să vă dau afar’ dac-o deranjaţi, da’ dacă faceţi linişte, şi-mi daţi un coltuc de cină, vă las să staţi acilea, frumos şi comod şi la căldurică – şi la fereală de toate ermelinele-alea flămânde de-afar’.
— De ce suferă soţia ta? întrebă Towin. Eu nu stau aici dacă are vreo boală.
— Să n-o insulţi pe nevastă-mea. N-a avut niciodată-n viaţa ei vreo boală. Doar fă linişte şi te poartă frumos.
— Mă duc să-ţi aduc trusa din barcă, spuse Greybeard. Charley şi vulpea îl însoţiră la râu. În timp ce luau lucrurile, Charley vorbi arătând o oarecare jenă, neprivindu-l pe Greybeard, ci peisajul cenuşiu şi rece:
— Towin şi Becky ar fi rămas în locul unde şedea mortul, în bucătăria lui. Nu voiau să-şi continue drumul, dar i-am convins noi. Aşa a fost, nu, Greybeard?
— Ştii bine că da.
— Exact. Ce vreau eu să te întreb, dar: cât de departe mergem? Ce planuri ai? Ce ţi-ai pus în cap?
Greybeard privi spre râu.
— Eşti un om religios, Charley. Nu crezi că poate Dumnezeu şi-a pus ceva în cap pentru noi?
Charley râse scurt:
— Asta ar suna mai bine dacă tu însuţi ai crede în Dumnezeu. Dar dacă m-aş gândi că şi-a pus în cap pentru noi să ne instalăm aici, ce-ai face? Nu pricep ce intenţii ai.
— Încă nu suntem destul de departe de Sparcot ca să ne oprim. S-ar putea să organizeze o expediţie şi să ne prindă.
— Ştii la fel de bine ca şi mine că asta-i o prostie. Adevărul adevărat e că nici nu ştii de fapt unde vrei să mergem, sau de ce, nu-i aşa?
Greybeard privi chipul masiv al omului pe care-l cunoştea de atâta vreme.
— Cu fiecare zi devin tot mai sigur. Vreau să ajungem la gurile râului, la mare.
Dând din cap, Charley îşi luă echipamentul şi porni greoi, îndărăt spre hambar. Isaac mergea în frunte. Greybeard dădu să adauge ceva, apoi să răzgândi. Nu credea în explicaţii. Pentru Towin şi Becky, această călătorie nu era decât o greutate în plus; pentru el, reprezenta o finalitate în sine. Greutăţile ei erau o plăcere. Viaţa era o plăcere; privea în urmă la momentele ei, multe dintre ele la fel de învăluite în ceaţă precum malul opus al Tamisei; obiectiv vorbind, nu puţine conţineau numai nefericire, frică, derută, dar după aceea, şi chiar şi în acele clipe, cunoscuse o înviorare mai puternică decât nefericirea, frica sau deruta. Îi veni în minte un crâmpei de credinţă dintr-o altă epocă: Cogito ergo sum. Pentru el, asta nu fusese adevărat; adevărul lui fusese: Sentio ergo sum. Simt, deci exist. Se bucura de această viaţă plină de temeri şi mizerii şi nu numai, fiindcă avea mai mult sens decât non-viaţa. Asta nu i-ar fi putut-o explica nimănui; Marthei nu trebuia să i-o explice; ea ştia; în această privinţă, simţea la fel ca el.
Auzi muzică în depărtare.
Privi în jur cu un fior de nelinişte, amintindu-şi de poveştile pe care le spuneau Pitt şi alţii, despre gnomi şi pitici, căci era o muzică piticească. Dar îşi dădu seama că ajungea la el de la mare distanţă. Era oare – uitase numele instrumentului – un acordeon?
Îngândurat, reveni în hambar şi-l întrebă pe Norsgrey despre ea. Bătrânul, răstignit cu spinarea pe coastele renului, privi vioi în sus printre şuviţele părului său portocaliu.
— Ăsta va fi fiind Târgul Swifford. Tocmai am venit de-acolo, am făcutără un pic de negoţ. De-acolo mi-am luat găinile.
Ca de obicei, era greu să-i descifrezi spusele.
— Cât de departe de-aici e Swifford?
— Pe drum ajungi mai iute ca pe râu. O milă cum zboară cioara. Două mile pe drum. Cinci, pe râu’ lu’ mata. O să-ţ’ cumpăr barca, îţ’ dau un preţ bun.
În privinţa aceasta nu se înţeleseră, dar îi dădură bătrânului câte ceva din mâncarea lor. Oile, pe care le omorâseră, fură gustoase, făcute tocăniţă şi aromate cu nişte ierburi scoase de Norsgrey din mica sa căruţă. Când mâncau carne, o preparau sub formă de tocană, căci tocăturile erau cele mai blânde pentru dinţii bătrâni şi gingiile moi.
— De ce nu vine nevastă-ta să mănânce cu noi? întrebă Towin. Se sfieşte de străini, sau ce?
— Doarme, cum vă spusei, după perdeaua aia albastră. S-o lăsaţi în pace – nu v-a făcutără nici un rău.
Perdeaua albastră era întinsă peste un colţ al hambarului, între căruţă şi un cui de pe perete. Acum hambarul era incomod de aglomerat, căci la asfinţit aduceau înăuntru şi oile. Se potriveau cam prost la pat cu găinile şi renul bătrân. Lumina lămpilor abia dacă ajungea la grinzi. Acele grinzi încetaseră să mai fie lemn viu cu două secole şi jumătate în urmă. Alte forme de viaţă îşi găseau acum refugiu în ele: viermi, gândaci, larve, păianjeni, crisalide atârnate de bârne cu fire mătăsoase, purici şi pupele lor în cuiburi de rândunici, aşteptând înapoierea locatarilor în următoarea nedezminţită primăvară. Pentru aceste vietăţi simple, trecuseră multe generaţii de când omul îşi provocase propria dispariţie.
— Ia să vedem, cât de bătrân socotirăţi că mi-s? întrebă Norsgrey, împingându-şi figura bălţată în faţa Marthei.
— Nu m-am gândit cu adevărat, răspunse ea dulce.
— Te gândeai ca la vreo şaptezeci, nu?
— Chiar nu m-am gândit. Prefer să nu mă gândesc la vârstă; nu-i unul din subiectele mele tocmai favorite.
— Păi, atuncea gândeşte-te la a mea, dară. Un piculeţ săritără de şaptezeci, n-ai zice?
— Posibil.
Norsgrey slobozi un guiţat de triumf, apoi privi cu teamă spre perdeaua albastră.
— Păi, dă-mi voie să-ţi zic c-ai greşitără, Doamnă Coniţă – ah, o Doamne, da, foarte greşitără. Să-ţi zic ce bătrân mi-s? Să-ţi zic? N-o să mă crezi.
— Ei, haide, cât de bătrân eşti? întrebă Towin, tot mai curios. Optzeci şi cinci aş zice că ai. Fac prinsoare că eşti mai bătrân ca mine, iar eu m-am născut în 1945, anul când au aruncat bomba aia atomică, prima. Pe prinsoare că eşti născut înainte de 1945, colega.
— Nu mai au ani cu numere agăţate de ei, spuse Norsgrey cu imens dispreţ, şi reveni spre Martha. N-o s-o crezi p-asta, Doamnă Coniţă, da’ mi-s aproape pe două sute de ani, foarte aproape, chiar că. De fapt ai putea spune că-mi serbez două sute săptămâna viitoare.
Martha ridică o sprânceană ironică:
— Arăţi bine pentru vârsta dumitale.
— N-ai tu-n veci două sute, nu mai mult cum am eu, replică dispreţuitor Towin.
— Atâta am. Două sute, ba mai mult, înc-o să mă mai fâţâi prin lumea asta bătrână la vremea când voi toţi, bulangiii de voi, oţi fi oale şi ulcele.
Towin se aplecă înainte şi dădu un şut furios în cizma bătrânului. Norsgrey luă un băţ şi-l pocni aprig pe Towin peste ţurloi. Scheunând, Towin se ridică greoi în genunchi şi dădu să croiască ţeasta, roşie ca focul, a moşneagului, cu toiagul. Charley opri lovitura la jumătatea drumului.
— Lăsaţi-o baltă, îi dojeni el sever. Towin, lasă-l pe bietul moş cu iluziile lui.
— Ăstea nu-i iluzii, protestă iritat Norsgrey. Puteţi s-o-ntrebaţi pe nevastă-mea când se scoală.
În tot timpul acestei conversaţii şi al mesei, Pitt nu scosese aproape nici o vorbă, şezând retras în sine, aşa cum făcea, atât de des, în zilele de la Sparcot. Acum spuse, destul de ponderat:
— Făceam mai bine dac-ascultaţi de ce-am zis io şi-am fi rămas pe râu, decât să poposim pentru noapte în casa asta de nebuni. Avem toată lumea din care să alegem şi-aţi trebuit s-alegeţi tocmai locu’ ăsta!
— Po’ să ieşi afar’ dacă nu-ţi place compania, aruncă Norsgrey. Cu tine necazu-i că eşti pe cât de mârlan, p-atâta de prost. Slavă Domnului, o să dai ortu’ popii! Nimeni din gaşca voastră nu ştiţi nimica de-ale lumii – v-aţi împotmolitără-n locu-ăla, cum-i-o zicea, de care-mi ziceaţi. În lume se petrec ciudăţenii noi de care nici n-aţi auzit.
— Ca de pildă? întrebă Charley.
— Vedeţi salba asta roşie cu verde pe care-o am la gât? O am de la Mockweagles. Io mi-s unu’ din puţinii care chiar au fost la Mockweagles. Am plătitără pentru ea două junici de ren, şi-a fost ieftină ca la juma’ de preţ. Doar că tre’ să mai treci pe-acolo o dată la fiecare sută de ani să ţi-o-nnoieşti, la o adică, sau într-o dimineaţă când dezlipeşti pleoapele la un zor de ziuă nouă – pfft! te fărâmiţezi praf şi pulbere, din cap până-n picioare, numa’ ochii nu.
— Cu ăştia ce se-ntâmplă? întrebă Becky, cătând spre el prin sticla groasă a lămpii.
Norsgrey râse:
— Ochii nu mor niciodată. N-ai ştiut asta, Coană Taffy? Niciodată nu mor. Îi văzui pândind din desişuri noaptea. Clipesc la tine să-ţi aducă aminte că asta ţi s-o-ntâmpla, dacă uiţi să mai treci prin Mockweagles.
— Unde-i locul ăsta, Mockweagles? întrebă Greybeard.
— P-asta n-ar trebui să ţi-o zic. Ia, se uită careva ochi, hai? Păi, îi locu-ăsta Mockweagles, numa’ că-i secret, vezi mata, şi zace drept în mijlocu’ la un desiş. I-un castel – mă rog, mai mult ca un fel de zgârie-nori decât castel, de fapt. Doar că nu stă nimeni la ăle dooj-de nivele de jos; alea-s goale. Vreau să zic, tre’ să te urci pân-la ultimul etaj ca să-i găseşti pe-ăia.
— Ăia, cine sunt?
— A, oameni, doar oameni obişnuiţi, numa’ că unu’ din ei are un fel de-al doilea cap cu gura pecetluită care-i iese din gât. Trăiesc veşnic fiindcă-s nemuritori, vezi mata. Şi io-s ca ei, fincă n-o să mor niciodată, doar că tre’ să te-ntorci acolo o dată la fiecare o sută de ani. Acum tomnai am fost iar acolo, în drum spre sud.
— Adică, acum ai fost acolo a doua oară?
— A treia. M-am dus acolo întâi de toate pentru tratament, şi tre’ să te duci să-ţi înnoieşti mărgelele.
Îşi trecu degetele prin perdeaua portocalie a bărbii şi-i privi lung. Tăceau cu toţii.
Towin murmură:
— N-ai cum să fii aşa de bătrân. N-a trecut atâta timp de când s-a-mpuţit treaba şi nu se mai nasc copii. Nu-aşa?
— Nu ştii tu cât timp e. Nu cumva ai minţile cam zăpăcite? Să nu-ţi fie cu supărare, eu nu zic nimic. Tot ce zic e că tocmai am venitără de-acolo. E prea mulţi bagabonţi care hoinăreşte peste tot aşa ca voi ăştia, umblând prin ţară. O să fie mai bine data viitoare când mă duc acolo, peste încă o sută de ani. Atuncea n-o să mai fie nici un fel de bagabonţi. Toţi o să fie supt pământ, să-ngraşe viermii. O s-am toată lumea numai pentru mine, doar eu şi Lita şi vietăţile alea mici care se foiesc şi fojgăie prin boscheţi. Ce-aş mai vrea să-nceteze cu foiala şi fojgăitul ăsta afurisit toată vremea. O să fie iadul pe pământ cu ălea toate, de-acu-n vreo mie de ani.
Deodată îşi puse labele peste ochi; lacrimi mari, senile, începură să-i şiroiască printre degete, în timp ce umerii i se zguduiau.
— Singuratică viaţă, prieteni, spuse el.
Greybeard îi puse o mână pe umăr şi se oferi să-l ducă la culcare. Norsgrey sări în sus şi ţipă că poate să se-ngrijească de el şi singur. Încă smiorcăindu-se, se întoarse prin penumbră, împrăştiind găinile, şi se târî după perdeaua albastră. Ceilalţi rămaseră aşezaţi, uitându-se unul la altul.
— Bătrân prost şi neghiob, spuse stânjenită Becky.
— Pare să ştie o mulţime de lucruri, replică Towin. Dimineaţă, n-ar strica să-l întrebăm despre copilaşul tău.
Femeia se răsuci furioasă spre el:
— Towin, băi tolomac bun de nimic ce eşti, băi, să dai în vileag secretele noastre. Nu ţi-am spus iar şi iar că nu trebuie s-o pomeneşti până nu văd oamenii în ce stare sunt? Limbă bătrână şi proastă şi gâgâitoare! Parca-ai fi o babă…
— Becky, e adevărat? întrebă Greybeard. Eşti însărcinată?
— Îhî, borţoasă ca o iepuroaică, recunoscu Towin, lăsând capul în jos. Gemeni, aş zice, după cum se simte.
Martha o privi pe mica şi trupeşa femeie; sarcinile fantomă erau frecvente la Sparcot, şi nu se îndoia că şi asta era la fel. Dar oamenii credeau ceea ce voiau să creadă; Charley îşi plesni palmele una de alta şi spuse cu sinceritate:
— Dacă-i adevărat una ca asta, Domnul fie lăudat! E un miracol, un semn ceresc!
— Scuteşte-ne cu balivernele astea învechite! se răsti furios Towin. Eu am făcut-o, şi nimeni altul.
— Atotputernicul acţionează prin cei mai de jos dintre noi, Towin Thomas, spuse Charley. Dacă Becky e gravidă, atunci acesta e un semn pentru noi că, la urma urmelor, El se va pogorî într-al unsprezecelea ceas şi va umple din nou pământul cu poporul Lui. Hai să ne rugăm toţi împreună – Martha, Algy, Becky…
— Nu vreau nimic de soiul ăsta, îl întrerupse Towin. Nimeni nu se roagă pentru progenitura mea. Nu-i datorăm Dumnezeului tău nici o-ceapă degerată, Charley băiatule. Dacă-i atât de binecuvântat de puternic, atunci El îi ăla care-a făcut toată paguba asta de la bun început. Socot că moş Norsgrey avea dreptate – nu ştiu acum cât timp s-a-ntâmplat. Să nu-mi spui c-am stat la Sparcot doar unşpe ani! Mie mi s-au părut câteva secole. Poate că toţi avem o mie de ani şi…
— Becky, mă laşi să-ţi pun mâna pe pântece? ceru Martha.
— Hai să te căutăm toţi puţin, Beck, spuse Pitt, rânjind, cu interesul trezit pentru un moment.
— Tu să-ţi ţii mâinile-acasă, îl repezi Becky. Îi îngădui însă Marthei s-o pipăie pe sub hainele ei voluminoase, privind în gol pe când cealaltă femeie îi frământa cu blândeţe carnea abdomenului.
— Ai burta umflată, neîndoielnic, constată Martha.
— Aha! V-am zis eu! exclamă Towin. Patru ani, are – vreau să spun, patru luni. De-asta n-am vrut să plecăm din casa aia unde erau oile. Ne-ar fi fost un cămin mic şi frumos, doar că Dick Deşteptu’, aci de faţă, ne-a-mpins în jos pe râul lui iubit!
Îşi dezveli chipul ţepos, de lup, într-un rânjet spre Greybeard.
— Mâine vom merge la Târgul Swifford şi-o să vedem ce putem rezolva pentru voi amândoi, spuse Greybeard. Ar trebui să se afle pe-acolo un doctor care s-o examineze pe Becky şi să-i dea unele sfaturi. Între timp, să urmăm exemplul băiatului cu păr bălai şi să tragem un pui de somn.
— Ai grijă ca renul ăla să nu-l mănânce pe Isaac în timpul nopţii, îi spuse Becky lui Charley. Ţi-aş putea spune una, două, despre ăle animale, zău că da. Sunt dobitoace viclene, renii.
— N-ar mânca el o vulpe, spuse Charley.
— Noi am avut unu’ de ne mâncă pisica, nu-i aşa, Tow? Tow avea obicei să facă negoţ cu reni, când au venit prima oară în ţara asta – Greybeard va fi ştiind, fără-ndoială.
— Ia să vedem, războiul s-a sfârşit în 2005, când a fost răsturnat guvernul, răspunse Greybeard. Coaliţia s-a instaurat în anul următor, şi cred că ei au fost cei care-au importat pentru prima oară reni în Marea Britanie.
Amintirea reveni ca o fotografie de ziar, ceţoasă. Suedezii descoperiseră că, singur în rândul rumegătoarelor mari, renul încă se mai putea înmulţi normal şi făta viţei vii. Se declara că aceste animale dobândiseră un anume grad de imunitate contra radiaţiilor, întrucât lichenii cu care se hrăneau conţineau precipitat radioactiv în grad înalt. În anii 1960, înaintea naşterii lui Greybeard, contaminarea oaselor lor atinsese ordinul de 100 sau 200 unităţi stronţiu – între şase şi douăsprezece ori deasupra limitei de siguranţă pentru oameni.
De vreme ce renii erau animale de transport eficiente precum şi surse bune de carne şi lapte, s-a înregistrat o mare cerere, în toată Europa. În Canada, caribu-ul a devenit la fel de popular. Turme de neam suedez şi lapon au fost importate în Marea Britanie cu diverse ocazii.
— Trebuie să fi fost prin ’06, confirmă Towin. Finc-atuncea a murit frate-meu, Evan. Uite-aşa s-a dus, exact în timp ce-şi sugea berica.
— În legătură cu renul ăla, spuse Becky. Am scos ceva bănuţi după el. A trebuit să ne scoatem autorizaţie pentru animal – Daffid, îi spuneam. Îl închiriam pentru muncă pe zi-lumină. Aveam un grajd în spatele prăvălioarei noastre. Acolo-l ţineam pe Daffid. Foarte frumuşel era, înăuntru, cu fân şi toate cele. Şi-l mai aveam şi pe bătrânul nostru motan, Billy. Billy era bătrân de-a binelea şi foarte inteligent. Nu găseai în toată lumea o pisică mai grozavă, da’ sigur că n-aveam voie s-o ţinem. După război au devenit foarte stricţi, dacă mai ţineţi minte, şi Billy ar fi trebuit să plece de tot. De parcă l-am fi dat noi pe Billy! Câteodată, Coaliţia aia trimitea poliţia în rond şi intrau pe nepusă masă – nu băteau la uşă, nu nimica, mă-nţelegi. Pe urmă, căutau prin casă. Prin ce vremi fără nici un Dumnezeu am mai trecut, prieteni! Oricum, în noaptea aia, Tow, aci de faţă, intră fuga-n casă – fusese pân-la crâşmă, omu’ – şi zice că poliţia vine de rond să facă o percheziţie.
— Chiar aşa! interveni Towin, dând semne ale unei vechi tulburări.
— Aşa a zis, repetă Becky. Şi trebuiam să-l ascundem pe sărmanu’ Billy ăl bătrân, că de nu intram cu toţii în cofă. Aşa că eu fugii cu mâţa-n grajd, unde moş Daffid zăcea jos întocmai ca dobitocul ăsta urât d-aciia, şi-l vârâi pe Billy sub paie, la adăpost.
Pe urmă viu-napoi în salonaş. Da’ n-apare nici un poliţist, Tow adoarme repede, începe să-mi cadă şi mie capu’, şi pe la miezul nopţii mă prind că nebunul ăsta bătrân avusese vedenii.
— Au trecut şi n-au intrat! strigă Towin.
— Aşa că dusu-m-am în grajd, şi-acolo dau de Daffid sculat şi molfăind ceva, şi nici urmă de Billy. L-aduc pe Towin şi punem amândoi de-o scotoceală, da’ Billy, ioc. După care-i vedem coada atârnând din gura lui moş Daffid, plină de sânge.
— Altă dată, mi-a mâncat o mănuşă, spuse Towin.
Ultimul lucru pe care-l văzu Greybeard, în timp ce se culca să doarmă lângă singurul felinar rămas aprins, fu înfăţişarea posomorâtă a renului lui Norsgrey. Aceste animale fuseseră vânate de omul paleolitic; acum nu le mai rămăsese decât puţin de aşteptat şi toţi vânătorii aveau să dispară.
În visul lui Greybeard, apărea o situaţie neverosimilă. Se găsea într-un restaurant cu furnituri cromate, cinând cu mai mulţi oameni pe care nu-i cunoştea. Ei, manierele lor, îmbrăcămintea, erau toate foarte elaborate, artificiale chiar; mâncau feluri ornamentate ce implicau felurite ustensile. Toţi cei prezenţi erau extrem de bătrâni – centenari până la ultimul – şi totuşi sprinteni, copilăroşi chiar. Una dintre femei spunea că rezolvase toată problema; că, la fel cum adulţii cresc din copii, şi copiii vor descreşte până la urmă din adulţi, dacă aşteptau destul.
Şi atunci toţi izbucniră în râs la gândul că nu se găsise mai înainte această soluţie. Greybeard începu să le explice că parcă ar fi fost cu toţii nişte actori jucându-şi rolurile în faţa unei cortine de plumb care-i despărţea de fiecare secundă ce trecea – ascunzându-le totuşi, din compasiune, crudul adevăr că-i despărţea şi de secundele şi de tot timpul din faţa lor. De jur-împrejur se găseau copii mici (deşi arătând maturizaţi în mod straniu), care dansau şi aruncau unul în altul cu o substanţă lipicioasă.
Încerca să apuce o şuviţă din materia aceea, când se trezi. În lumina bătrânească a zorilor, Norsgrey îşi harnaşa renul. Animalul ţinea capul coborât, pufnind în frigul stătut. Chirciţi sub acoperitorile lor, ceilalţi membri ai grupului lui Greybeard semănau tot atât de mult cu nişte forme omeneşti ca şi mormintele recente.
Înfăşurându-se într-o pătură, Greybeard se ridică în picioare, se întinse şi merse spre bătrân. Curentul în care zăcuse îi înţepenise membrele, făcându-l să şchioapete.
— O iei la drum cu noaptea-n cap, Norsgrey.
— Totdeauna mi-s matinal. Lita vrea să iasă.
— Se simte mai bine-n dimineaţa asta?
— Nu-ţi fă griji pentru ea. E vârâtă la loc sigur sub coviltirul căruţei. Nu stă de vorbă cu străinii dimineaţa.
— N-o s-o vedem?
— Nu.
Peste căruţă era întinsă o prelată cafenie peticită, legată cu şireturi de piele în faţă şi-n spate, astfel ca nimeni să nu poată vedea înăuntru. Cocoşul cântă de sub coviltir. Norsgrey îşi adunase deja orătăniile. Greybeard se întrebă dacă n-o fi lipsind şi din lucrurile lor ceva, de vreme ce amicul lucra atât de tăcut.
— Am să-ţi deschid eu uşa, spuse. Ţâţânile obosite scârţâiră, când împinse uşa în afară. Rămase acolo scărpinându-şi barba, în timp ce contempla scena calmă, plină de chiciură, dinainte-i. Tovarăşii săi se foiră când în hambar pătrunse aerul rece. Isaac se ridică în şezut şi-şi linse botul ascuţit. Towin miji ochii spre ceasul său defunct. Renul porni înainte, trăgând căruţa la loc deschis.
— Sunt înfrigurat şi amorţit; am să te însoţesc un minut, două, până te-ndepărtezi, spuse Greybeard, înfăşurându-se mai strâns cu pătura.
— Cum pofteşti, m-oi bucura de tovărăşia ta atâta vreme cât n-o să vorbeşti prea mult. Îmi place s-o iau devreme, când fojgăiala nu-i aşa de rea. Pe la amiază, atâta zgomot face de zici c-au luatără foc tufele.
— Încă mai găseşti drumuri pe care să poţi călători?
— A, droaie de drumuri deschise încă, între punctele necesare. Iar se călătoreşte mult în ultima vreme; oamenii nu mai au linişte. De ce n-or putea să şadă unde sunt şi să-şi dea duhu-n pace, nu ştiu.
— Locul acela despre care ne spuneai aseară…
— N-am zis nimic-nimicuţa aseară; eram beat.
— Mockweagles, îi ziceai. Ce fel de tratament ţi-a dat când ai fost acolo?
Ochii mici ai lui Norsgrey aproape dispărură între cutele pieii sale roşii cu mov. Arătă cu degetul mare spre tufişurile prin care-şi croiau dram:
— S ’t-acolo-n ’untru de te-aşteaptă, bărbosu’ meu prieten. Doar i-auzi cum se foiesc şi fojgăresc, nu? Se scoală mai devreme ca noi şi se duc la culcare mai târziu ca noi, şi-or să puie mâna pe tine pân-la urmă.
— Şi pe tine nu?
— Eu mă duc şi-mi iau injecţia aia şi mărgelele astea la fiecare-o sută de ani…
— Deci asta-ţi dau… faci o injecţie şi mai iei şi chestiile alea pe care le porţi la gât. Ştii ce-s mărgelele astea, nu? Sunt pilule cu vitamine.
— Eu nu zic nimic. Nu ştiu ce tot vorbeşti. Orice caz, voi muritorii aţi face bine să vă ţineţi gura. Uite drumu’, şi m-am dus.
Ajunseseră la un fel de răspântie, unde cărarea lor intersecta un drum ce încă se mai fălea cu urme de asfalt pe suprafaţa sa brăzdată. Norsgrey îşi îmboldi renul cu un băţ, îndemnându-l într-un pas mai puţin tărăgănat.
Privi peste umăr la Greybeard, răsuflarea sa ceţoasă încâlcindu-se cu smocurile de păr viu colorat de pe obraji:
— Să-ţi spun ceva – dacă ajungi la Swifford Fair, întreabă de Bunny Jingadangelow.
— Ăsta cine-i?
— Auzi ce-ţi zic eu, e omu’ de care tre’ să-ntrebi la Swifford Fair. Să ţii minte numele – Bunny Jingadangelow.
Învelit în pătura sa, Greybeard rămase privind la căruţa ce dispărea. I se păru că prelata din spate se mişcă, şi că zăreşte – nu, poate nu era o mână, ci doar imaginaţia lui. Stătu acolo până când cotiturile drumului îl ascunseră vederii pe Norsgrey şi caleaşca.
În timp ce se răsucea să plece, văzu, în tufişurile din apropiere, un cadavru cu gâtul rupt, ţintuit de un stâlp. Avea expresia ţanţoşă, rânjită, pe care o izbutesc doar cei morţi cu succes, de mult. Craniul îi era peticit cu piele ca nişte frunze veştede. Cât era de subţire jacheta cadavrului, carnea i se subţiase şi mai mult, ofilindu-se şi despărţindu-se ca umezeala ce se usucă pe un grind nisipos, lăsând dedesubt barele de sare ale coastelor.
— Lăsat mort la răscruce de drumuri ca avertisment pentru răufăcători… ca în Evul Mediu… Îmbătrânitul Ev Mediu…{5} murmură pentru sine Greybeard. Găvanele oarbe se holbau la el. Fu copleşit nu atât de dezgust, cât de-un junghi de dor pentru camioneta să DOUCH(E) de care se despărţise cu ani în urmă. Cum mai subestimaseră oamenii valoarea dispozitivelor mecanice. Simţi imboldul de a înregistra; cineva ar fi trebuit să lase în urmă un sumar al declinului Pământului, fie şi numai pentru vizitele arheologilor din alte lumi posibile. Alergă într-un trap greoi pe cărare, înapoi spre hambar, spunându-şi din mers: „Bunny Jingadangelow, Bunny Jingadangelow.”
În acea zi, căderea nopţii se produse în sunetul muzicii. Puteau vedea luminile din Swifford peste lunca inundată. Vâsliră peste o parte a Tamisei, ce rupsese malurile şi se revărsase peste terenul învecinat, transformând vegetaţia în plante acvatice. Curând lângă ei apărură alte bărci, şi oameni strigându-i; aveau accente greu de înţeles, la fel cum fusese la început şi al lui Norsgrey.
— De ce nu mai vorbesc englezeşte ca altădată? întreabă supărat Charley. Asta complică totul atât de mult!
— Poa’ că nu numa’ timpu-a luat-o razna, îşi dădu cu părerea Towin. Poa’ că şi distanţele s-or fi-ncurcat. Poa’ c-aici om fi-n Franţa sau China, nu-aşa Charley? Io aş fi-n stare să cred orişice, zău că da.
— Prost mai eşti, făcu Becky.
Ajunseră într-un loc unde fusese construit un dig sau un baraj mai înalt. Dincolo de acesta se aflau locuinţe de mai multe feluri, colibe şi dughene, majoritatea cu destinaţie temporară. Mai era acolo şi un pod de piatră clădit în stil impunător, cu balustradă arătoasă din care o parte se dărâmase. Pe sub arcadele sale văzură săltând felinare şi doi oameni mergând printr-o mică turmă de reni, îngrijindu-i şi ocupându-se să aibă apă pentru noapte.
— Va trebui să păzim bărcile şi oile, spuse Martha, în timp ce acostau lângă pod. Nu ştim câtă încredere se poate avea în oamenii ăştia. Jeff Pitt, rămâi cu mine în timp ce ceilalţi se duc s-arunce o privire.
— Şi eu zic că n-ar strica, fu Pitt de acord. Aicea, cel puţin nu ne paşte nici un necaz. Poate că tu şi cu mine am putea crăpa un cotleţel rece de miel între noi cât timp lipesc ceilalţi.
Greybeard atinse mâna soţiei sale:
— Cât umblu pe-acolo, o să văd la ce preţ se vând oile.
Îşi surâseră, iar el păşi pe mal, în animaţia târgului, cu Charley, Towin şi Becky pe urme. Pământul chiftea sub tălpile lor; pe deasupra lor se rostogolea fum de la micile focuri care ardeau pretutindeni. Plutea în aer o aromă îmbătătoare, de mâncare gătită. Lângă majoritatea focurilor stăteau mici pâlcuri de oameni şi câte un individ cu vorba lină, un negustor ce oferea ceva de vânzare, fie un sortiment de nuci sau fructe – un băiat cu obrajii ca lespezile, avea un fruct al cărui nume Greybeard şi-l aminti doar cu dificultate, ca dintr-o altă lume: piersici – sau ceasuri, ibrice ori elixire ale tinereţii. Clienţii plăteau cu monede. În Sparcot, banii aproape dispăruseră; comunitatea fusese destul de mică pentru ca simplul schimb de muncă şi bunuri să funcţioneze eficient.
— Oooh, parcă ne-am fi întors iar în civilizaţie, oftă Towin, frecându-şi nevasta pe buci. Cum vă place chestia asta, hai, duduiţă? Mai bine decât croaziera pe râu, nu-aşa? Uite, au chiar şi o cârciumă! Hai să bem cu toţii ceva să ne-ncălzim măruntaiele, n-aţi zice?
Scoase o baionetă, le-o arătă la doi negustori, îi puse să liciteze unul contra celuilalt şi dădu lama în schimbul unui pumn de monede de argint. Rânjindu-le propriilor săi ortaci de afaceri, Towin le împărţi o parte din bani lui Charley şi Greybeard.
— Ăştia doar vi-i împrumut, nu vă fie cu supărare. Mâine împingem o oaie şi-mi plătiţi datoria. Dobândă cinci la sută, băieţi.
Se înghesuiră în cea mai apropiată şandrama cu băuturi, un schelet de colibă având pe jos podele. Denumirea ei, „Taverna Potsluck“, era scrisă deasupra uşii cu litere îmbârligate. Gemea de bătrâni şi bătrâne, în vreme ce, după bar, o pereche de bărbaţi masivi şi noduroşi ca stejarii bolnavi prezidau peste sticle. În timp ce sorbea mied, Greybeard ascultă conversaţiile din jurul său, lăsându-şi, pe nesimţite, starea de spirit să se învioreze. Niciodată nu-şi închipuise că e o senzaţie atât de grozavă să auzi banii zornăindu-ţi în buzunar.
Îl năpădeau, fâlfâind, impresii şi imagini. Se simţea ca şi cum, plecând din Sparcot, ar fi evadat dintr-un lagăr de concentrare. Aici, lumea umană urma o cale pe care la Sparcot n-o reuşiseră. Era rănită de moarte, poate peste încă o jumătate de secol avea să fie rulată sul şi dată la o parte; dar până atunci, erau afaceri de făcut, viaţă de tranzactat, fiorii şi dogoarea personalităţii de scos la lumină. Pe măsură ce miedul îşi începea combustia în sângele lui, Greybeard se bucura să vadă că acolo exista omenire, bătută peste deşte pentru poznele sale de Cine-Ştie-Ce-Zei-Or-Mai-Fi-Fiind, şi totuşi încă nu complet degenerată.
Un cuplu vârstnic şedea aproape de el, ambii purtând proteze dentare potrivite prost, parcă bătute la locul lor cu ciocanul celui mai apropiat fierar; Greybeard bea pe fundalul zgomotos al sporovăielii lor. Îşi sărbătoreau nunta. Fosta soţie a mirelui murise de bronşită, cu o lună în urmă. Zbenguielile lui jucăuşe cu noua tovarăşă de viaţă, numai degete pe sub masă, numai dinţi strâmbi pe deasupra, aveau un iz de Dansul Morţii, dar optimismul lumesc decăzut al tuturor acestora nu mergea rău alături de mied.
— Nu eşti din oraş? îl întrebă pe Greybeard unul din cei doi barmani noduroşi. Accentul său, ca al tuturor celorlalţi pe care-i întâlneau, era greu de înţeles la început.
— Nu ştiu la ce oraş vă referiţi, răspunse Greybeard.
— Păi, de la Ensham sau Ainsham, cale de-o milă pe drum. Te cunosc de străin. Aveam obicei să ţinem târgul acolo pe străzi unde era comod şi uscat, da’ anu’ trecut socotiră c-am adus cu noi microbi de gripă şi anu’ ăsta nu ne-au mai primit. De-asta am întins tabăra aici pe mlaştină, de ne-am umplut de reumatisme. Acum vin ei pe jos pân-la noi – nu-i treabă de mai mult de-o milă, da’ o mulţime de-ai lor îs atâta de bătrâni şi leneşi că nu mai vin aşa departe. De-asta afacerile merg atâta de prost.
Deşi arăta ca un stejar scorburos, era un om destul de amabil. Se prezentă ca fiind Pete Potsluck şi stătu de vorbă cu Greybeard în timp ce servea.
Greybeard începu să-i povestească despre Sparcot; plictisiţi de acest subiect, Becky, Towin şi Charley, acesta din urmă cu Isaac în braţe, se îndepărtară, intrând în vorbă cu proaspeţii căsătoriţi. Potsluck spuse că, după părerea lui, existau multe comunităţi la fel ca Sparcot-ul, îngropate în sălbăticie.
— O iarnă grea, aşa cum n-am mai avut de-un an, doi, şi unele din ele or să fie şterse de tot de pe faţa pământului. Până la urmă, ăsta va fi sfârşitul tuturor, cred.
— Se dau lupte pe undeva? Aţi auzit zvonuri despre vreo invazie din Scoţia?
— Se zice că scoţienii o duc foarte bine, cel puţin în Highlands, oricum. Mai întâi, că-s aşa de puţini la număr; aicea jos, populaţia a fost atât de numeroasă c-au trebuit câţiva ani de molime şi foamete ca să ne scuture până la un soi de minim care să funcţioneze. Probabil că scoţienii au scăpat de toate belelele astea – da’ de ce ne-ar deranja ei pe noi? Am ajuns toţi mult prea lungi-la-dinţi ca să ne mai luptăm.
— În târgul ăsta sunt şi câţiva fanfaroni mai sălbatici la înfăţişare.
Potsluck râse:
— Nu zic nu. Delincvenţi senili, le zic eu. Curioasă treabă, acuma că nu se mai află tineri să ţină pasul, bătrânii se-apucă de şmecheriile lor – atâta cât mai pot şi ei.
— Atunci ce s-a întâmplat cu oamenii ca Croucher?
— Croucher? A, capsomanul ăla din Cowley de care vorbeai! Clasa dictatorilor îs toţi morţi şi-ngropaţi, şi zău că-i o treabă bună. Nu, s-a făcut prea târziu pentru soiul ăsta de treabă cu mâna-de-fier. Vreau să zic, mai găseşti legi în oraşe doar, da-n afara lor, nu mai e nici o lege.
— Nu m-am referit atât la lege cât la forţă.
— Ei, nu poţi avea lege fără forţă, păi nu? E un nivel unde forţa e rea, da’ când ajungi la niveluri de soiul la care ne-am coborât noi, forţa devine putere, şi atuncea-i o binecuvântare absolută.
— Probabil că ai dreptate.
— Mă gândeam că vei fi ştiind asta. Arăţi de genu’ care poartă cu el un strop de lege, cu pumnii ăştia mari şi barba asta lungă şi stufoasă.
Greybeard rânji:
— Nu ştiu. E greu să judeci caracterul cuiva în vremuri fără precedent, ca ale noastre.
— Nu te-ai hotărât în privinţa matale? Poate că asta te face să mai arăţi aşa de tânăr.
Schimbând subiectul, Greybeard îşi schimbă şi băutura, luând un pahar mare cu vin de păstârnac alcoolizat şi cinstindu-l şi pe Potsluck cu unul. În spatele lui, perechea mirilor devenise melodioasă, fredonând cântecele efemere, din urmă cu un veac care, în chip ciudat, dovediseră o anume putere de a dăinui – ba încă, de a dăinui în gâtlej, îşi spuse Greybeard, în timp ce se lansau în:
„De-ai fi tu singura din lume,
De-aş fi eu singurul flăcău…“
— S-ar putea ajunge acolo totuşi, îi spuse el, zâmbind, lui Potsluck. Ai mai văzut ceva copii prin preajmă? Mai bine zis, s-au născut vreunii prin părţile astea?
— Au aici un spectacol cu arătări. Ar trebui să te duci s-arunci o privire, îl sfătui Potsluck. O silă neaşteptată îi eclipsă buna dispoziţie, şi se întoarse brusc să aranjeze sticlele din spatele lui. Nu peste mult timp, simţind că fusese nepoliticos, reveni şi începu să vorbească despre altceva:
— Eram coafor, pe vremuri, înainte de Accident şi până când nenorocitul ăla de Guvern de Coaliţie mi-a închis prăvălia. Acum mi se pare c-au trecut ani de zile – adică, chiar au trecut – ani lungi, vreau să spun. Tata m-a învăţat meserie – înainte de mine, a lui fusese prăvălia; iar eu obişnuiam să spun mereu, când am auzit prima oară despre spaima aia de radiaţii, că atâta vreme cât mai există oameni pe lume tot or să mai vrea să-şi tundă părul – cât timp n-o să le cadă, natural. Mai fac şi-acum ceva tunsori pentru alţii care călătoresc. Se mai găsesc unii cărora încă le pasă de cum arată, îmi pare bine s-o spun.
Greybeard nu scotea o vorbă. Recunoştea un om prins în ghearele amintirii; Potsluck îşi pierduse o parte din felul semirustic de a vorbi; cu expresia gentilă ca „unii cărora încă le mai pasă de cum arată”, îşi dezvăluia felul cum glisase în urmă cu o jumătate de secol, către acea lume dispărută a articolelor de toaletă, creme de păr, loţiuni before şi after-shave, şi deghizamentul parfumurilor şi al machiajelor.
— Mi-aduc aminte-odată, când eram foarte tânăr, cum a trebuit să mă duc la o casă particulară – o văd şi-acum înaintea ochilor, deşi îndrăznesc să spun că s-a spulberat de mult. Scara era foarte întunecoasă, şi a trebuit să apuc braţul tinerei doamne. Da, aşa e, şi m-am dus acolo după ce se închisese prăvălia, mi-aduc aminte. Bătrânul meu tată mă trimisese; nu se poate să fi avut mai mult de şapteşpe ani, cel mult.
Şi era acolo domnul acela mort, la etaj, în dormitor, întins în sicriu. Părea foarte calm şi înfloritor, un client bun, cât a fost viu. Soţia sa insista să fie tuns înainte de înmormântare. Fusese întotdeauna un gentleman foarte îngrijit, mi-a spus ea. După aceea am stat de vorbă împreună la parter – era o doamnă subţirică şi cu cercei. Mi-a dat cinci şilingi. Nu, nu-mi mai aduc aminte – poate să fi fost zece şilingi. Oricum, domnule, era o sumă generoasă pe vremea aia – înainte de toată afacerea asta groaznică.
Aşa că am tuns părul domnului mort. Ştii cum continuă să crească părul şi unghiile omului după moarte, iar al lui devenise destul de lăţos. De fapt n-avea nevoie decât de-o ajustare, dar l-am tuns cât am putut de reverenţios. Pe vremea aceea eram un bisericos, că-ţi vine să crezi sau nu. Iar duduiţa aceea tânără care m-a condus la etaj, a trebuit să-i ţină capul sus, de la ceafă, astfel ca să pot ajunge cu foarfecele. A spus că vrea să-i dau o sărutare. Am fost puţin şocat la vremea aceea, dacă stai să te gândeşti că domnul fusese tatăl ei… Nu ştiu de ce-mi vine să-ţi spun toate astea. Memoria e o chestie de-o rară ciudăţenie. Cred că dacă aveam puţină minte atunci demult, aş fi regulat-o pe loc pe curviştina aia mică şi toantă, da’ pe-atunci nu prea eram deprins cu-ale vieţii – ce să mai vorbim de-ale morţii! Te mai cinstesc cu una?
— Mulţumesc, poate-am să trec mai târziu, refuză Greybeard, acum vreau s-arunc o privire prin târg. Ştii de cineva numit Bunny Jingadangelow?
— Jingadangelow? Da, îl ştiu. Ce vrei cu el? Treci podul şi o iei pe drum în sus spre Ensham, şi-o s-ajungi la baraca lui; are deasupra cuvintele „Viaţa Eternă“. N-ai cum s-o confunzi. Okay?
Întorcând capul spre grupul celor ce cântau, Greybeard prinse privirea lui Charley. Acesta se ridică şi ieşiră împreună, lăsându-i pe Towin şi Becky să cânte „Orice Fier Vechi“ cu nuntaşii.
— Băiatul care tocmai s-a-nsurat din nou e prăsitor de reni, spuse Charley. Se pare că şi-acum sunt singurele mamifere mari neafectate de radiaţie. Mai ţii minte cum spuneau oamenii, când au fost prima oară importaţi, că n-or să se adapteze niciodată aici fiindcă e o climă prea umedă pentru blana lor?
— E prea umedă şi pentru blana mea, Charley… Mai puţin rece ca-nainte şi, după cum arată norii, se-anunţă ploaie. Ce fel de adăpost o să ne găsim pentru noapte?
— Una din femeile de la bar a spus că am putea găsi găzduire încoace, în oraş. O să căutăm. E încă devreme.
Merseră pe drum, făcându-şi loc prin îmbulzeala de la feluritele sălaşe.
Isaac scheună şi fornăi când trecură pe lângă o cuşcă de vulpi şi, alături, un coteţ plin cu nevăstuici. Mai erau şi găini de vânzare, iar o femeie, înfăşurată în blănuri, încercă să le vândă praf din corn de ren pisat ca farmec împotriva impotenţei şi a bolilor. Doi vraci rivali vindeau purgative şi clistire, vrăji contra reumatismului şi leacuri pentru crampele bătrâneţii; puţinii oameni ce stăteau să-i asculte păreau sceptici. Negustoria lâncezea la acea oră din seară; oamenii umblau acum mai degrabă după distracţii decât afaceri, iar un jongleur atrăgea o gloată apreciabilă. La fel şi un ghicitor – deşi aceasta trebuia să fie acum o artă limitată, cugetă Greybeard, cu toţi valeţii de caro deveniţi cenuşii spre alb şi nici o şansă de picioruşe tropăind.
Un moşneag cocârjat se masturba într-un şanţ, blestemându-şi beţivăneşte sămânţa, înainte ca Greybeard şi Charley să ajungă la baraca următoare. Era doar cu puţin mai mult decât o platformă de lemn. Deasupra ei flutura un drapel cu cuvintele „Viaţa Eternă“ scrise pe el.
— Ăsta trebuie să fie bârlogul lui Jingadangelow, spuse Greybeard.
Erau acolo mai mulţi oameni; unii îl ascultau pe cel ce le vorbea de pe estradă, în timp ce alţii se înghesuiau în jurul unei făpturi căzute ce stătea rezemată de marginea platformei, cu două hoaşte bătrâne plângând croncănit deasupră-i. Era greu de văzut ce se întâmpla în lumina pâlpâitoare a torţelor neprotejate, dar cuvintele omului de pe platformă clarificau întrucâtva lucrurile.
Vorbitorul era înalt, cu o figură ca de corb, păr răvăşit şi un chip absolut alb, exceptând petele cenuşii ca gresia de sub ochi. Vorbea cu vocea unui om cultivat şi cu o vigoare pe care făptura sa abia părea capabilă s-o susţină, bătând tactul frazelor cu o pereche de mâini fine şi nestăpânite.
— Aici, înaintea voastră, vedeţi dovada a ceea ce vă spun, prieteni. În văzul şi auzul nostru al tuturor, un frate tocmai s-a despărţit de viaţa sa. Sufletul i-a erupt din zdrenţuita îmbrăcăminte şi ne-a părăsit. Uitaţi-vă la noi – uitaţi-vă la noi, frăţânii mei dragi şi iubiţi, cu toţii înveşmântaţi în haina noastră zdrenţuită, în această rece şi mizerabilă noapte undeva în marele univers. Puteţi spune vreunul din voi, din adâncul inimii, că n-ar fi mai bine să ne urmăm prietenul?
— La dracu’ cu asta, că-i de tot hazu’! strigă un bărbat, cu mâna încleştată pe o sticlă, atrăgând spre el degetul acuzator al vorbitorului:
— Pentru tine s-ar putea să nu fie mai bine, sunt de acord, prietene – căci te-ai duce aşa cum a făcut-o fratele nostru de-aici, să te înfăţişezi îmbuibat cu băutură înaintea Domnului. Domnul a îndurat destul prostiile noastre murdare, fraţilor; acesta-i adevărul gol-goluţ. A avut parte de mai mult decât poate El suporta. A terminat cu noi, dar nu şi cu sufletele noastre. Ne-a dezmoştenit şi e clar că nu va fi de acord dacă persistăm până-n mormânt în a perpetua nebuniile, pe care-ar fi trebuit să le lăsăm în urma noastră când eram tineri.
— Da’ altfel cum să ne-ncălzim în nopţile-astea de iarnă scârboase? întrebă petrecăreţul, şi în jurul său se înalţă un murmur aprobator. Charley îl bătu pe umăr, spunând:
— Eşti bun să taci în timp ce vorbeşte domnul?
Petrecăreţul se întoarse spre Charley. Deşi vârsta îl zbârcise ca pe o prună, gura roşie şi largă îi stătea întinsă pe faţă ca şi cum i-ar fi lipit-o acolo un pumn. Acum mişcă buzele late, îşi dădu seama că Charley era mai puternic decât el şi se cufundă din nou în tăcere. Netulburat, propovăduitorul îşi continuă predica:
— Trebuie să ne înclinăm înaintea voinţei Sale, prieteni, asta trebuie să facem. Curând vom îngenunchea cu toţii aici şi ne vom ruga. S-ar cuveni că ne ducem cu toţii în prezenţa Lui, căci suntem ultima dintre generaţiile Sale şi se cade să ne purtăm conform cu aceasta. De ce-avem a ne teme dacă suntem preacinstiţi, v-aţi întrebat asta? A mai măturat El odată Pământul curăţându-l cu un potop datorită păcatelor omului. De astă dată, ne-a răpit din organele reproducătoare puterea dăruită de Dumnezeu de a procrea. Dacă găsiţi în aceasta o pedeapsă mai cumplită decât potopul, atunci păcatele secolului nostru, Secolul Douăzeci şi Unu, sunt păcate şi mai cumplite. El poate spăla gresia de câte ori îi e voia, luând totul de la capăt. Astfel că nu plângem după acest Pământ pe care urmează să-l părăsim. Suntem născuţi spre a dispărea la fel cum vitele, pe care odinioară le-am îngrijit, au dispărut deja, lăsând Pământul curat şi nou pentru lucrările Lui viitoare. Daţi-mi voie să vă aduc aminte, fraţii mei, înainte de-a ne lăsa în genunchi pentru rugăciune, cuvintele scripturilor privitoare la aceste vremuri.
Îşi împreună mâinile fluturânde şi rămase cu privirea aţintită – în beznă pentru a recita:
— Căci ce a căzut asupra fiilor omului a căzut asupra animalelor – chiar aşa li s-a întâmplat un lucru şi numai unul. Cum murit-a unul, murit-a şi celălalt, şi doar o suflare mai au. Aşa că un om nu e cu nimic mai presus decât un animal, cu toată mândria sa. Toţi ajung în acelaşi loc, toţi din ţărână sunt, şi toţi iarăşi în ţărână se întorc. De unde pătrund că nu este nimic mai bun lucru de care să se bucure omul din lucrarea Domnului, căci aceasta e menirea lui. Şi cine-l va aduce să vadă ceea ce va fi după el?
— Bătrâna mea duduiţă o să vină după mine, dacă n-ajung acasă, spuse petrecăreţul. Noapte bună ţie, propovăduitorule.
O luă împleticit pe drum, susţinut de un fârtat. Greybeard îl scutură pe Charley de braţ şi spuse:
— Omul ăsta nu-i Bunny Jingadangelow, oricât predică el despre viaţa eternă. Hai să mergem.
— Nu, să mai ascultăm un pic, Greybeard. Iată pe cineva care grăieşte adevărul. De câţi ani n-am mai auzit un om atât de vrednic să fie ascultat?
— Atunci stai aici, eu mă duc.
— Stai şi-ascultă, Algy – o să-ţi prindă bine.
Însă Greybeard porni iar pe drum. Predicatorul se folosea din nou, pentru textele sale, de mortul căzut lângă platformă. Poate că aceea fusese una dintre greşelile de neiertat ale omenirii – căci până şi un ateu convins trebuia să admită că existaseră greşeli – faptul că nu se mulţumise niciodată cu un lucru ca atare; trebuia să prefacă toate lucrurile în simboluri ale altora. Un curcubeu nu era un simplu curcubeu; o furtună era un semn al mâniei cereşti; şi chiar şi din afânatul pământ ieşeau la iveală tenebroşi zei telurici. Ce însemnau toate astea? Ceea ce credea un agnostic şi părerea pletosului predicator nu erau numai nişte ireconciliabile sisteme de gândire; erau sisteme de gândire în egală măsură valide căci, undeva pe traiectul evolutiv, omul, dezvoltându-şi acest obicei de a gândi în simboluri, îşi furnizase mai multe alternative decât putea stăpâni, prea multe sisteme de variante pentru a se putea descurca în ele. Animalele nu se deplasau printr-un asemenea labirint al imaginaţiei – ele se împerecheau şi mâncau; dar pentru cei sfinţi, pâinea era un simbol al vieţii, întocmai ca şi falusul pentru păgâni. Animalele însele erau împinse în serviciul simbolic – şi nu numai în cadrul bestiariilor medievale, în nici un caz.
O asemenea folosinţă reprezenta o distorsiune, deşi omul părea incapabil să reacţioneze fără ea. Acesta fusese necazul, încă de la început. Poate că însemnase chiar începutul, atunci printre primii oameni, faptul că omul nu se putuse niciodată defini clar (căci primitivii, fiind totodată şi simboluri, trebuiau să fie sau nişte brute greoaie, sau timizi sălbatici nobili, sau să se supună vreunei alte interpretări). Poate că primul foc, prima unealtă, prima roată, prima cioplire într-o grotă de argilă, posedaseră fiecare mai degrabă o valenţă simbolică decât una practică, fuseseră fiecare îmboldite să slujească distorsiunea mai curând decât realitatea. Era un soi de nebunie ce-l alungase pe un om din umilele lui aşezări de la marginea pădurilor în sate şi oraşe, în arte şi războaie, în cruciade religioase, în martiraj şi prostituţie, în dispepsie şi post, în iubire şi ură, în fundătura prezentă; totul se petrecuse în urmărirea unor simboluri. La început a fost simbolul, şi întunericul domnea peste faţa Pământului.
Greybeard abandonă această linie de gândire când ajunse la următorul sălaş de lângă drum. Se pomeni privind la un alt stindard pe care scria „Viaţa Eternă”.
Steagul atârna peste faţada unui garaj, proptit beat lângă o casă devastată. Uşile îi căzuseră, dar erau proptite pe dinăuntru ca să acopere jumătatea dinapoi a garajului. În dosul acestui paravan ardea un foc, aruncând pe tavan umbrele a două persoane. În faţa paravanului, strângând un felinar în mâinile-i îngheţate, o fătucă bătrână, cu gingiile stafidite, stătea cocoţată pe o ladă. Îi strigă lui Greybeard pe un ton maşinal:
— Dacă vrei Viaţa Eternă, aici e locul unde-o poţi găsi. Nu-l asculta pe predicator! Preţul cerut de el e prea scump. Aici, nu trebuie să dai nimic, nu trebuie să renunţi la nimic. Soiul nostru de viaţă eternă poate fi cumpărată la seringă şi plătită fără complicaţii sufleteşti. Pofteşte înăuntru de vrei. Sa trăieşti etern!
— Tras în braţ sau tras în beznă{6}, nici nu ştiu dacă să mă-ncred cu totul în dumneata sau în predicator, cucoană.
— Intră şi renaşte, traistă de ciolane ce eşti!
Neplăcându-i acest mod de adresare, fie şi rostit pe dinafară, Greybeard replică tăios:
— Vreau să vorbesc cu Bunny Jingadangelow. E aici?
Vrăjitoarea bătrână tuşi şi trimise un cocoloş de flegmă verde fluturând spre podea:
— Doctor Jingadangelow nu-i aici. Nu-i la dispoziţia şi discreţia oricui, să ştii. Ce vrei?
— Nu poţi să-mi spui unde e? Vreau să vorbesc cu el.
— Am să-ţi fixez o vizită dacă vrei o întinerire sau cursul de nemurire, da-ţi zic că nu-i aci.
— Cine e după paravan?
— Bărbată-miu, dacă ţii musai să ştii, şi un client, de te priveşte cumva. Da’ mata cine eşti, la urma urmei? Nu te-am mai văzut p-aci.
Una dintre umbre fâlfâi mai amplu peste plafon şi un glas ascuţit întrebă:
— Care-i necazul acolo-afară?
În momentul următor, apăru un tânăr.
Asupra lui Greybeard, efectul fu ca un duş cu apă rece. De-a lungul anilor, ajunsese să înţeleagă că acum copilăria nu mai era decât o idee înhumată în craniile bătrânilor, iar carnea tânără era o antichitate pe lume. Dacă dădeai uitării zvonurile, el însuşi era tot ceea ce ofilita lume mai păstrase de oferit în materie de tinereţe. Dar acela – acel băietan, îmbrăcat doar într-un soi de tunică, purtând un colier roşu cu verde ca al lui Norsgrey, expunându-şi braţele şi picioarele albe şi firave, privindu-l pe Greybeard cu ochi mari şi inocenţi…
— Dumnezeule! exclamă Greybeard. Încă se mai nasc…
Tânărul vorbi cu un glas ascuţit şi impersonal:
— Vedeţi înaintea dumneavoastră, domnule, efectele benefice ale bine cunoscutului curs combinat de Întinerire şi Nemurire al Doctorului Jingadangelow, respectat şi recomandat de la Gloucester la Oxford, de la Banbury la Berks. Înscrieţi-vă aici la un curs, domnule, până nu e prea târziu. Poţi fi ca mine, prietene, după doar câteva doze de încercare.
— Nu te cred mai mult decât l-am crezut pe predicator, spuse Greybeard, cu răsuflarea încă destul de tăiată. Câţi ani ai băiete? Şaisprezece, douăzeci, treizeci? Am uitat vârstele fragede.
O a doua umbră flutură peste tavan, şi o figură grotescă şi jigărită, cu o plantaţie de negi pe bărbie şi frunte, ieşi şontâcăind la vedere. Era atât de cocârjat încât abia putu privi în sus la Greybeard printre sprâncenele încâlcite.
— Doriţi tratamentul, domnule? Vreţi să deveniţi iar frumos şi fermecător ca acest minunat tinerel atrăgător?
— Nu eşti o reclamă prea reuşită pentru propriul dumitale preparat, nu-i aşa? rosti Greybeard, întorcându-se iar să-l privească pe tânăr. Păşi înainte pentru a-l cerceta mai îndeaproape. O dată cu trecerea primelor efecte buimăcitoare, văzu că tânărul era de fapt un specimen sărman şi fleşcăit, cu faţa păstoasă.
— Doctorul Jingadangelow şi-a eliberat minunatul tratament prea târziu ca să mă mai ajute pe mine, domnule, spuse arătarea. Am dat peste el prea târziu în viaţa mea, s-ar putea spune, dar pe dumneavoastră v-ar putea ajuta, cum a făcut şi cu tânărul nostru prieten aci de faţă. Tânărul nostru prieten are de fapt vârsta de o sută nouăzeci şi cinci de ani, domnule, deşi nici n-ai crede-o văzându-l. Păi, binecuvântat să fie, e în plină floare a tinereţii, cum aţi putea fi şi dumneavoastră.
— În viaţa mea nu m-am simţit mai bine, spuse tânărul, cu ciudata sa voce ascuţită. Sunt în plină floare a tinereţii.
Deodată, Greybeard îl apucă de braţ şi-l răsuci astfel încât lumina de la felinarul babei să cadă direct pe faţa băieţandrului. Băiatul ţipă de durerea neaşteptată. Inocenţa din ochii lui se dezvălui drept expresie vidă. Pudra groasă de pe faţă i se brăzdă în trăsături de suferinţă, deschise gura, expunând cioturi negre înapoia unui strat frontal de vopsea albă. Lunecând să scape, îi dădu lui Greybeard un şut aprig în fluierul piciorului, înjurând.
— Derbedeule, pungaş mic şi scârbos, moşotârc de nooj-de ani – ai fost castrat!
Greybeard se întoarse furios spre bătrân:
— N-ai nici un drept să faci una ca asta!
— De ce nu? E fi-miu.
Se făcu mic, cu braţul ridicat în dreptul feţei. Îşi repezi înainte falca sucită şi ciupită de vărsat, miorlăind mânios. „Băiatul” se puse pe zbierat. În timp ce Greybeard se răsucea, chirăi:
— Să nu te-atingi de tăticu’! Bunny şi cu mine am fost cu ideea. Nu fac decât să-mi câştig cinstit pâinea. Crezi c-am chef să-mi petrec zilele hăituit şi flămând ca tine? Ajutor, ajutor, ucigaşul! Hoţii! Foc! Ajutor prieteni, ajutor!
— Ţine-ţi…
Greybeard nu apucă să continue. Cotoroanţa se urni, sărind dinapoia lui. Îl pocni cu felinarul peste o latură a feţei. În timp ce se răsucea, boşorogul îl lovi cu un băţ gros în ceafă, şi căzu pe pardoseala de ciment sfărâmat.
Din nou, pentru el, o situaţie neverosimilă. Femei tinere şedeau la mese, înveşmântate sumar, distrând bărbaţi foarte bătrâni cu fizionomiile ca nişte pânze prost împăturite. Aveau buzele roşii, obrajii roz, ochii întunecoşi şi strălucitori. Fata cea mai apropiată de Greybeard purta ciorapi de plasă cu ochiuri mari urcând până la nobila-i proeminenţă dintre picioare; acolo întâlneau chiloţii de satin roşu cu franjuri la tiv, ca pentru a ascunde un mai bogat trandafir între petalele lor şi de o nuanţă asortată cu tunica scurtă, garnisită cu nasturi de alamă apetisanţi, ce ascundea, parţial, un piept de-o asemenea splendoare încât făcea ca bărbia posesoarei să pară atinsă de prognatism.
Între acest spectacol şi Greybeard se afla un număr de picioare, dintre care identifică o pereche drept a Marthei. Actul recunoaşterii îl făcu să-şi dea seama că totul era departe de-a fi un vis, iar el prea aproape de inconştienţă. Gemu, iar chipul blând al Marthei coborî la nivelul lui; femeia îi puse peste faţă o mână uzată şi îl sărută.
— Bietul meu iubit bătrân, imediat o să-ţi fie mai bine.
— Martha… Unde ne aflăm?
— Te-au molestat pentru că ai pus mâna pe eunucul ăla de la garaj. Charley i-a auzit şi ne-a chemat pe Pitt şi pe mine. Am venit cât am putut de repede. Vom sta aici peste noapte, şi până mâine ai să te faci bine.
Însufleţit de această remarcă, recunoscu acum două din celelalte perechi de picioare; ambele erau pline de noroi şi iarbă din mlaştini; o pereche era a lui Charley, una a lui Jeff Pitt. Întrebă din nou, mai cu putere:
— Unde suntem?
— Norocul tău că nu te-au omorât, bombăni Pitt.
— Ne aflăm lângă garajul unde ai fost atacat, apuse Martha. E o casă – judecând după popularitatea ei – de reputaţie mai degrabă bună.
Prinse surâsul fugar de pe chipul ei. Îşi simţi inima deschizându-se pentru ea şi o apăsă pe mână ca să arate cum preţuia el o femeie ce putea face chiar şi un banc neplăcut. Viaţa îl inunda din nou.
— Ajutaţi-mă să mă ridic, m-am dres.
Pitt şi Charley îl apucară de subsuori. Doar o pereche de picioare, necunoscute, nu se mişcară. Ridicându-se, privirea sa urcă în susul acelor ţurloaie solide şi peste teritoriul extravagant al unei haine croite din blănuri de iepure. Pieile păstrau capetele acelor lagomorfi, dinţii, urechile, mustăţile şi toate celelalte; ochii fuseseră înlocuiţi cu bumbi negri; unele urechi, conservate defectuos, se descompuneau, din ele radiind – probabil încurajat de căldura din cameră – un anumit efluviu; dar efectul de ansamblu era, incontestabil, maiestuos. Când ochii lui Greybeard ajunseră la acelaşi nivel cu cei ai purtătorului hainei, spuse:
— Bunny Jingadangelow, presupun?
— Doctor „Bunny“ Jingadangelow, la dispoziţia dumneavoastră, domnule Timberlane, spuse omul cu haina, flexându-şi regiunile sacro-lombare suficient pentru a schiţa o plecăciune. Sunt încântat că serviciile mele au avut un efect atât de rapid şi excelent asupra rănilor dumneavoastră – dar putem discuta mai târziu situaţia îndatorării dumneavoastră faţă de mine. Mai întâi, cred că ar trebui să vă exersaţi circulaţia făcând o tură în jurul camerei. Îngăduiţi-mi să vă asist.
Prinse braţul lui Greybeard şi începu să-l plimbe printre mese. Pe moment, Greybeard nu opuse nici o rezistenţă, studiindu-l pe omul în haină din piele de iepure. Jingadangelow arăta abia trecut de şaizeci de ani – poate nu mai vârstnic decât cu şase ani decât Greybeard, om tânăr, după socoteala acelor zile! Purta o mustaţă răsucită şi cotleţi, dar rotunjimea bărbiei atingea o netezime rareori văzută sau încercată de-acum. Avea aşternută pe faţă o atât de înrădăcinată expresie de curtenie încât părea că nici o metoposcopie nu i-ar fi putut în veci discerne adevăratul caracter.
— Înţeleg, zise el, că înainte de-a fi încercat să-mi atacaţi un client, m-aţi căutat pentru a-mi cere ajutorul şi sfatul.
— Nu ţi-am atacat clientul, protestă Greybeard, eliberându-se din îmbrăţişarea individului. Deşi regret că, într-un moment de furie, l-am înhăţat pe unul din complicii dumitale.
— Fii serios, omule, tânărul Trotty e o reclamă, nu complice. Numele de Doctor Jingadangelow e cunoscut peste tot prin Midlands, înţelegi, ca al unui mare umanitar – un umanitar uman. Ţi-aş da un anunţ de-al meu dacă aş avea unul la mine. Ar trebui să-ţi dai seama, înainte de-a-ţi începe sentimentele pugilistice, că sunt una din marile figuri ale – ăă, unde suntem acum? Ale anilor Douăzeci Douăzeci{7}.
— Oi fi bine cunoscut. Nu discut despre asta. M-am întâlnit cu un biet ţicnit, Norsgrey, şi nevastă-sa, care au fost la dumneata pentru tratament…
— Stai, stai – Norsgrey, Norsgrey… Ce fel de nume-i ăsta? Nu e pe listele mele…
Se opri cu capul ridicat şi un deget înfipt în mijlocul frunţii.
— A, da, da, da, într-adevăr. Referirea la nevastă-sa m-a derutat un moment. Strict între dumneata şi mine…
Jingadangelow îl manevră pe Greybeard până într-un colţ; se apleacă spre el şi spuse confidenţial:
— Fireşte, plângerile pacienţilor noştri sunt atât private cât şi sacre, dar bătrânul Norsgrey, sărmanul, nu are de fapt nici o nevastă, să ştii, nu mai mult decât are masa asta una; e o bursuciţă la care, să zicem, ţine cam prea mult.
Îşi ciocăni din nou fruntea cu un deget voluminos:
— De ce nu? Sângele subţire are nevoie de puţină căldură la aşternut în nopţile astea friguroase. Bietul băiat e trăsnit ca un nuc în câmpie{8}…
— Ai vederi largi.
— Iert toate greşelile şi capriciile omeneşti, domnule. Face parte din misiunea mea. Trebuie să stăvilim cum putem acest val de lacrimi. O asemenea putere de înţelegere face parte, fireşte, din secretul minunatelor mele capacităţi curative.
— Ceea ce înseamnă un mod de-a spune că-ţi sugi existenţa de la nebuni bătrâni ca Norsgrey. Omul asta trăieşte cu iluzia că l-ai făcut nemuritor.
În timpul acestei conversaţii, Jingadangelow se aşează şi-i făcu semn să se apropie unei femei ce şontâcăi până la ei pentru a le pune în faţă două pahare cu băutură. Doctorul dădu din cap şi-i mulţumi fâlfâind o pereche de degete dolofane. Lui Greybeard îi spuse:
— Cât e de ciudat să auzi iar obiecţiuni etice după toţi aceşti ani – mai că nu mă duce cu gândul înapoi… Fără îndoială, duci o viaţă retrasă. Băiatul ăsta bătrân, Norsgrey, e pe ducă. Aude în cap zgomote, foială, fojgăieli; e o formă mortală de hidropizie. Deci – speranţa pe care i-am dat-o o ia drept nemurirea ce i-am promis-o. E o eroare confortabilă, fireşte, nu? Eu călătoresc, dacă mă pot complace un moment într-o confidenţă personală, fără nici o asemenea nădejde; prin urmare, Norsgrey – şi sunt mulţi ca el, din fericire – e mai norocos în spirit decât mine. Eu mă mângâi cu aceea că am mai multă şansă în posesiunile lumeşti.
Greybeard îşi puse jos paharul şi privi în jur. Deşi încă îl mai durea grumazul, era năpădit de bună dispoziţie.
— Te superi dacă vin şi soţia şi prietenii mei?
— Deloc, deloc, deşi sper că nu te-ai şi plictisit de compania mea. Nădăjduiam că puţină conversaţie, de una de alta, ar putea preceda orice afacere am face împreună. Mi s-a părut că recunosc în dumneata un spirit înrudit cu al meu.
— Ce te face să crezi asta? întrebă Greybeard.
— În primul rând, simţul intuitiv cu care sunt înzestrat din belşug. Eşti neangajat. Nu suferi aşa cum ar trebui în aceste vremuri năpăstuite; deşi viaţa e mizerabilă, te bucuri de ea. Am sau nu am dreptate?
— De unde ştii asta? Da, da, ai dreptate, dar abia ne-am întâlnit…
— Răspunsul la această întrebare nu e niciodată tocmai plăcut pentru amorul propriu. Este vorba de faptul că, deşi fiecare om e unic în felul său, toţi sunt în mare parte asemănători. Ai în firea dumitale o anume ambivalenţă; mulţi oameni au această ambivalenţă. Nu trebuie să discut cu ei decât un minut, ca s-o şi diagnostichez. Are sens ce spun?
— Cum ai diagnostica ambivalenţa mea?
— Nu citesc gândurile, dar lasă-mă să arunc o privire.
Îşi umflă obrajii, ridică sprâncenele, privi în pahar şi făcu o mutră realmente chibzuită.
— Avem nevoie de dezastrele noastre. Dumneata şi cu mine am trăit, cumva, prăbuşirea unei civilizaţii. Suntem supravieţuitorii naufragiului. Dar pentru noi doi, simţim ceva mai profund decât supravieţuirea – triumful! Înainte de sosirea catastrofei, am dorit-o, aşa că pentru noi dezastrul e un succes, o victorie a voinţei furibunde. Nu te arăta aşa surprins! Cu siguranţă, nu eşti un om care să vadă în cotloanele minţii un loc foarte salubru. Te-ai gândit la mica lume în care ne-am născut, şi ce s-ar fi ales de ea dacă acel mărunt experiment radioactiv nefericit n-ar fi luat-o razna? N-ar fi fost o lume prea complexă, prea impersonală, pentru ca să prospere în ea cei ca noi?
— Gândeşti în locul meu, constată Greybeard.
— Acesta e rolul înţeleptului; la fel, însă, şi ascultarea.
Jingadangelow dădu pe gât băutura şi se aplecă deasupra paharului gol:
— Nu e oare de preferat acest prezent de scursori celuilalt prezent, mecanizat, organizat, dezodorizat, în care ne-am fi putut pomeni, numai şi numai pentru că în prezentul acesta putem trăi pe o scară umană? În celălalt prezent, pe care l-am ratat ca prin urechile neutronului, n-ar fi crescut megalomania la asemenea proporţii încât simpla bogăţie obişnuită a unei vieţi individuale ar fi fost înăbuşită?
— Categoric, au fost multe greşeli în modul de viaţă al secolului douăzeci.
— Au fost numai greşeli.
— Ba nu, exagerezi, unele lucruri…
— Nu eşti de părere că dacă tot ce-i spiritual a fost greşit, totul a fost greşit? N-ajută la nimic să fim nostalgici. N-au fost numai medicamente şi educaţie. N-a mai fost şi nevoia de medicamente şi sărăcia educaţiei? N-a fost apogeul şi orgasmul Epocii Maşinilor? N-au fost Mons şi Belsen, Bataan şi Stalingrad şi Hiroshima şi toate celelalte? N-am făcut bine ca ne-am lăsat azvârliţi jos din carusel?
— Nu faci decât să pui întrebări, remarcă Greybeard.
— Sunt ele însele răspunsuri.
— Asta-i vorbă cu două tăişuri. Mă-mbeţi cu duble înţelesuri. Nu, stai – uite, aş vrea să stau mai mult de vorbă cu dumneata. Te pot plăti. Asta-i o conversaţie importantă… Lasă-mă să-mi aduc aici soţia şi prietenii.
Greybeard se ridică. Îl durea capul. Băutura fusese tare, camera era zgomotoasă şi încinsă, se tulburase peste măsură. Rareori vorbea cineva şi despre altceva decât despre dureri de dinţi şi vreme. Se uită după Martha şi nu reuşi s-o vadă.
Porni prin încăpere. Spre camerele de deasupra urcau nişte scări. Văzu că femeile vopsite nu erau nici aşa de voluptuoase, nici atât de ocupate pe cât îşi imaginase în primul moment. Deşi căptuşite şi machiate, pielea lor purta pecetea petelor hepatice şi verticile bătrâneţii, şi aveau ochii urduroşi. Cu zâmbete bizare, întindeau mâinile spre el. Trecu printre ele clătinat. Erau pline de alcool, tuşeau şi râdeau şi tremurau la trecerea lui. Odaia era încărcata de mişcările lor, ca o colivie cu stăncuţe captive.
Femeile făceau cu mâna – visase odinioară la ele? – dar nu le luă în seamă. Martha dispăruse. Charley şi bătrânul Pitt dispăruseră. Văzând că-şi revenise, se întorseseră desigur să păzească bărcile. Iar Towin şi Becky – nu, ei nu fuseseră aici… Îşi aminti pentru ce venise, să-l caute pe Bunny Jingadangelow; în loc de-a pleca, se înapoie în colţul cel retras, unde îl aştepta, încă o băutură, iar doctorul şedea cu o fâşneaţă octogenară pe genunchi. Femeia îi ţinea o mână pe după gât, cu cealaltă mângâindu-i capetele de iepuri ale hainei.
— Uite ce e, Doctore, am venit aici să te caut nu pentru mine, ci pentru o pereche din grupul meu, spuse Greybeard, aplecându-se peste masă. E o femeie, Becky; susţine că este grea cu copil, deşi a trecut de şaptezeci de ani. Vreau s-o examinezi şi să vezi dacă e adevărat ceea ce spune.
— Ia loc, prietene, şi hai să discutăm despre această doamnă a dumitale gravidă, îl pofti Jingadangelow. Bea-ţi paharul, de vreme ce bănuiesc că vei plăti dumneata acest rând. Amăgelile doamnelor în vârstă sunt un subiect ales pentru ora aceasta din noapte, nu, Joan? Fără îndoială că nici unul din voi nu vă veţi fi amintit poezioara aceea, cum vine? – „privind în oglindă să-mi văd pielea irosită”, şi – da…
„Dar timpul, jalea ce-a adus,
Mai fură, mai lasă-n loc,
Şi-mi zgudui frântul trup ’n-apus
Cu spasme de-al amiezii foc.“
— Emoţionant, nu? Bănui că doamnei dumitale i-au mai rămas câteva spasme, nimic mai mult. Dar voi veni s-o văd, fireşte. E de datoria mea. Desigur, o voi asigura că merge pe calea familiei, dacă asta doreşte să audă.
Îşi împreună mâinile cărnoase şi se încruntă.
— Nu există nici o şansă să fie într-adevăr pe cale de-a face un copil?
— Dragul meu Timberlane – dacă mă ierţi că nu-ţi folosesc oarecum inepta poreclă – speranţa izvorăşte tot atât de etern din pântecele ca şi din sânul omenesc, dar sunt surprins să descopăr că pari să-i împărtăşeşti nădejdea.
— Cred că da. Chiar dumneata ai spus că nădejdea e preţioasă.
— Nu preţioasă: imperativă. Dar trebuie să speri pentru tine însuţi – când sperăm pentru alţii suntem invariabil dezamăgiţi. Visurile noastre nu au jurisdicţie decât asupra noastră înşine. Cunoscându-te aşa cum am reuşit, văd că într-adevăr vii la mine în propriul dumitale folos. Mă bucură asta. Prietene, iubeşti viaţa, iubeşti această viaţă cu toate petele ei, cu toate gusturile şi dezgusturile ei – şi mai doreşti şi cura mea de nemurire, nu-i aşa?
Rezemându-şi în mâini capul ce-i bubuia, Greybeard mai dădu de duşcă puţină băutură şi spuse:
— Acum mulţi ani, eram la Oxford – în Cowley, ca să fim exacţi – când au auzit despre un tratament, era un simplu zvon, un tratament ce-ar putea prelungi viaţa, poate cu mai multe sute de ani. Era un proiect la care lucrau într-un spital de-acolo. E oare posibil să se fi realizat? Aş vrea probe ştiinţifice înainte de-a crede.
— Bineînţeles că da, fireşte, de netăgăduit, şi nu m-aş aştepta la nimic mai puţin din partea unui om ca dumneata, spuse Jingadangelow, dând din cap cu atâta vigoare încât femeia aproape-i fu azvârlită din poală. Cea mai bună dovadă ştiinţifică e empirică. Vei avea dovezi empirice. Vei beneficia de tratamentul complet – iar apoi vei vedea pe pielea dumitale că n-ai să mai îmbătrâneşti nici măcar cu o zi.
Mijind perfid ochii spre el, Greybeard întrebă:
— Va trebui să vin la Mockweagles?
— Aha, e deştept, nu, Ruthie? Şi-a pregătit drăguţ drumul. Ăsta-i genul de om cu care prefer să am de-a face. Eu…
— Unde-i Mockweagles? întrebă Greybeard.
— E ceea ce s-ar putea numi cartierul meu general de cercetare. Locuiesc acolo când nu călătoresc pe drum.
— Ştiu, ştiu. Ai puţine secrete faţă de mine, Doctore Jingadangelow. E înalt de douăzeci şi nouă de etaje, mai mult ca un castel decât ca un zgârie-nori…
— E posibil ca informatorii dumitale să fi exagerat puţin, Timberlane, dar imaginea generală e fireşte uimitor de adecvată, după cum îţi va spune şi Joan, mm, pisicuţa mea? Dar mai întâi ar trebui să punem la punct câteva detalii; vrei ca şi fermecătoarea dumitale soţie să se supună tratamentului?
— Sigur că vreau, prostălău bătrân. Pot cita şi eu versuri, să ştii; ca să fii membru al DOUCH(E) îţi trebuie cultură. „Fie ca la cununia a două minţi să nu omit impedimentele…” Parc-aşa sună, nu? Shakespeare, Doctore, Shakespeare. Ai făcut vreodată cunoştinţă cu el? Un învăţat clasa-ntâi… A, uite-o pe nevastă-mea! Martha!
Se ridică în picioare clătinat, răsturnându-şi paharul. Martha veni grăbită spre el, cu agitaţia zugrăvită pe faţă. Charley Samuels o urma îndeaproape, ducându-l pe Isaac în braţe.
— Oh, Algy, Algy, trebuie să vii de îndată. Am fost prădaţi!
— Cum adică, prădaţi?
Se holbă la ea prosteşte, nemulţumit că-i întrerupsese şirul gândurilor.
— În timp ce te aduceam aici, după ce-ai fost atacat, hoţii au intrat în bărci şi au luat tot pe ce au putut pune mâna.
— Oile!
— Le-au luat, şi proviziile.
Greybeard se răsuci spre Jingadangelow şi făcu un gest larg de curtoazie:
— Pe curând, Doctore. Trebuie să mă duc… cuibar de hoţi… am fost jefuiţi.
— Întotdeauna mă doare să văd un învăţat suferind, domnule Timberlane, răspunse Jingadangelow, înclinându-şi capul masiv spre Martha, fără nici o altă mişcare.
În timp ce ieşea grăbit împreună cu Martha şi Charley, Greybeard întrebă cu un glas spart:
— De ce aţi părăsit bărcile?
— Ştii şi tu de ce! A trebuit să plecăm când am auzit că ai dat de necaz. Am auzit că te băteau. Totul a dispărut, în afară de bărcile propriu-zise.
— Puşca mea!
— Noroc că puşca ta era la Jeff Pitt.
Charley lăsă vulpoiul jos, iar acesta o luă înainte. Coborau grăbiţi drumul accidentat, prin întuneric. Acum se mai vedeau doar puţine lumini. Greybeard îşi dădu seama cât era de târziu; pierduse noţiunea timpului, singura fereastră a Tavernei Potsluck avea oblonul tras. Focurile de tabără nu mai erau decât conuri de cenuşă fumegând. O tarabă sau două tocmai erau închise de proprietarii lor; în rest, domnea tăcerea. Un ciob subţire de lună, sus deasupra capetelor, strălucea peste întinderea apelor revărsate ce-şi croiau drum prin tenebrele uscatului. Respirarea aerului tăios potoli pulsaţiile din capul lui Greybeard.
— Jingadangelow ăla-i în spate la toate astea, spuse cu sălbăticie Charley. Îi ţine pe călătorii ăştia în puterea mâinii lui, din câte-am văzut şi-am auzit. E un şarlatan. N-ar trebui să ai nimic de împărţit cu el, Greybeard.
— Şarlatanii au ambivalenţele lor, replică Greybeard, recunoscând ridicolul cuvintelor de cum îi ieşiră pe gură; grăbit, adăugă: Becky şi Towin unde-s?
— Acum sunt jos la râu, cu Jeff. Nu i-am putut găsi prima oară când am plecat, am dat de ei pe urmă. Erau ocupaţi să petreacă.
Când ieşiră de pe drum, lipăind peste pământul ud, văzură trioul adunat pe malul apei lângă zăgaz, cu două felinare. Stăteau strânşi laolaltă, fără să spună prea multe. Petrecerea se terminase. Isaac plescăia nefericit prin noroi, până când lui Charley i se făcu milă de el şi îl luă în braţe.
— Ar fi mai bine să părăsim imediat locul ăsta, spuse Greybeard, când un examen sumar dovedi că deşi cele două ambarcaţiuni erau într-adevăr tot ce le mai rămăsese, erau intacte. Nu-i pentru noi, şi mi-e ruşine pentru rolul pe care l-am jucat în evenimentele de astă-seară.
— Dacă-mi urmai sfatul, n-ai fi părăsit barca de la bun început, interveni Pitt. Aici nu-s decât o bandă de pungaşi. Pierderea oilor mă întristează mai mult.
— Puteai să fi stat lângă barcă aşa cum ţi s-a spus, i-o întoarse tăios Greybeard; întorcându-se spre ceilalţi, zise: senzaţia mea e că ne-ar fi mai bine pe râu. E o noapte frumoasă, am alcool în sânge şi pot să vâslesc. Până mâine, ajungem la Oxford şi-o să găsim acolo de lucru şi un adăpost. Va fi un loc cu totul altfel de cum era ultima oară când am fost acolo Martha şi cu mine, oricâţi ani or fi trecut de-atunci. Sunteţi cu toţii de acord să părăsim acum bârlogul ăsta de tâlhari?
Towin tuşi, mutându-şi felinarul dintr-o mână în cealaltă.
— De fapt, eu şi duduiţa ne gândeam să rămânem aici, la o adică. Vedeţi voi, ne-am găsit nişte prieteni grozavi, Liz şi Bob îi cheamă, şi ne-am gândit să ne unim forţele cu ei – dacă n-aveţi nici o obiecţie anume. Nu prea o avem pe-asta cu ideea de-a coborî pe râu, după cum ştiţi.
În lumina lunii, zâmbi cu rânjetul lui de lup rănit şi-şi foi picioarele.
— În condiţia mea, eu am nevoie de odihnă, adăugă şi Becky; vorbea cu mai multă îndrăzneală decât soţul ei, privindu-i aprigă prin lumina bolnavă. M-am săturat să tot stau în barca aia mică şi spartă. Ne-o fi mai bine cu prietenii ăştia ai noştri.
— Sunt sigură că nu e adevărat, Becky, spuse Martha.
— Păi, aş muri de frig în barca aia, eu, în condiţia mea. Tow e de acord ca mine.
— Parcă are vreodată încotro? observă Pitt.
Se lăsă tăcerea în timp ce stăteau împreună, dar despărţiţi, în întuneric. Multe din cele ce pluteau între ei nu le-ar fi putut exprima niciodată, curenţi de simpatie şi resentimente, afinităţi şi aversiuni: vagi, dar cu nimic mai puţin puternice din cauza asta.
— Bine, dacă v-aţi hotărât, o să continuăm fără voi, spuse Greybeard. Aveţi grijă de lucruri, asta-i tot ce vă spun.
— Nu ne convine că ne despărţim, Greybeard, preciză Towin. Iar tu şi Charley puteţi păstra bănuţii ăia pe care mi-i datoraţi.
— Ai de ales, întru totul.
— Asta am zis şi eu, spuse Becky. Suntem cam destul de bătrâni ca să ne purtăm şi singuri de grijă, socot.
În timp ce-şi strângeau mâinile cu rândul, luându-şi rămas bun unul de la altul, Charley începu să ţopăie şi să bombăne.
— Vulpea asta a cules toţi puricii din Creştinătate. Isaac, le dai drumul pe mine, ticălosule!
Punând vulpea jos, îi porunci s-o ia spre apă. Animalul înţelese ce i se cerea. Intră de-a-ndăratelea în râu, încet, încet, mai întâi coada, apoi toată lungimea ruginie a trupului şi, în cele din urmă, capul. Pitt ridică un felinar ca să poată vedea cu toţii mai bine.
— Ce face? O să se-nece? întrebă neliniştită Martha.
— Nu, Martha, doar oamenii îşi iau singuri viaţa, o asigură Charley. Animalele au mai multă credinţă. Isaac ştie că puricilor nu le place apa rece. Ăsta-i felul lui de-a se descotorosi de ei. Se urcă pe trupul lui drept spre bot, vezi, ca să evite scalda. Acum să-l vezi.
Doar o parte din capul vulpoiului mai rămăsese deasupra apei. Se scufundă până nu i se mai arăta decât botul. Apoi se făcu complet nevăzut. Un cerc de mici purici rămaseră zbătându-se pe suprafaţă. Isaac reapăru la un iard distanţă, ieşi pe mal, se scutură şi o luă la fugă în cerc înainte de-a se întoarce la stăpânul său.
— Niciodată n-am văzut o şmecherie mai deşteaptă, îi spuse Towin lui Becky, dând din cap, pe când ceilalţi se îmbarcau. Precis că aşa ceva face şi lumea cu fiinţele omeneşti, dacă stai să te gândeşti – ne scutură de pe bot, nu-aşa?
— Îndrugi verzi şi uscate, Towin Thomas, replică ea.
Rămaseră făcând cu mâna în timp ce ambarcaţiunile se îndepărtau, Towin cu obrajii schimonosiţi ca să le vadă conturul topindu-se în bezna înconjurătoare.
— Ei bine, s-au dus, spuse Charley, luându-şi padela. Era ascuţită la limbă, da-mi pare rău să-i las într-un cuib de hoţi ca ăsta.
Tractau după ei bărcuţa lui Jeff Pitt, astfel că puteau sta cu toţii împreună. Pitt întrebă:
— Cine-i hoţii? Poate că ai lui Jingadangelow s-ăia de ne-a luat averea. Pe de altă parte, cuget c-ar putea prea bine să fi fost moş Towin. Niciodată nu m-am încrezut în el, pacoste de hoţoman bătrân ce era.
— Oricine-a fost, Domnul ni le va da înapoi, spuse Charley. Încovoind spinarea, îşi înfipse padela mai adânc în apele pline de rogoz.