Bucătăria fusese renovată de curând; peste tot, sclipeau acum aparate electrocasnice ultramoderne. Vechile blaturi de la bufete fuseseră înlocuite cu plăci din granit verde, iar în locul uşilor de la dulapuri fuseseră montate geamuri strălucitoare.

  Dar, în ciuda schimbărilor, pentru Raine sentimentul că ajunsese acasă rămânea puternic. Deşi, în copilărie, ea şi Vella locuiseră vizavi, pe aceeaşi stradă, adevărul era că îşi petrecuse cea mai mare parte din timp aici, bucurându-se de sentimentul că alături de Andrew şi Gordon era mereu ocrotită şi iubită. În această bucătărie îşi făcuse şi ucenicia în arta culinară, învăţând să prepare prăjituri şi fursecuri.

  Ea şi Zack sosiseră în Oriana de câteva ceasuri. Invitaţia la masă venise imediat ce ea îl sunase pe Gordon, ca să îi spună ce se mai întâmplase.

  — Adu-l la cină diseară, spuse Gordon.

  — Dar voi doi aveţi multă treabă cu bagajele, din moment ce mâine trebuie să plecaţi de-acasă la cinci dimineaţa, spre aeroport, ca să ajungeţi la conferinţa de turism, îi reaminti ea. Numai de musafiri nu vă arde vouă în seara asta.

  — Dacă tu îţi închipui că vom părăsi oraşul fără să-l fi analizat serios pe acest domn Jones al tău, te înşeli amarnic.

  Zack primise invitaţia la cină cu un calm surprinzător. „Vor să mă vadă la faţă. Aşa se procedează în orice familie. „

  Raine avusese un sentiment de mândrie şi satisfacţie, când Zack făcuse această remarcă. Avea şi ea o familie, exact cum avea şi el. Adevărat, familia ei consta doar din două persoane, dintre care niciuna nu avea acelaşi ADN ca al ei, dar lucrul acesta nu conta. Între ea şi ei existau legături de alt fel. În seara asta, clanul ei strângea cercul, adunându-se protector în jurul ei, pentru a-i trimite lui Zack un mesaj nu tocmai subtil. Andrew şi Gordon luau toate măsurile necesare pentru a-l lămuri că Raine nu era singură pe lume, şi nici vulnerabilă.

  Aroma de şofran a pilafului din cuptor devenea tot mai pregnantă în bucătărie.

  — Mmm, ce delicios miroase, spuse Raine.

  — Da, iese bine, remarcă Andrew, închizând uşa cuptorului. Pilaful este aproape făcut. Peste zece minute, arunc înăuntru creveţii şi scoicile.

  La cei aproape şaizeci de ani ai săi, cu un început de calviţie deasupra frunţii, Andrew era un bărbat bine făcut, elegant şi distins.

  — Nu-mi vine să cred că, după atâţia ani, brusc agenţia J&J se interesează de tine, zise el.

  — Nu persoana mea îi interesează pe cei de la J&J, spuse ea. Pe ei îi preocupă doar soarta cercetătorului lor, care a fost dat dispărut. Încearcă să îi dea de urmă.

  — La fel cum au procedat şi cu tatăl tău? întrebă Andrew, pe un ton sumbru.

  — Da, spuse ea, deschizând un sertar, din care scoase un tel. Mi-au dat să citesc un dosar. Trebuie să recunosc că reiese de-acolo că taică-meu ar fi fost angrenat în nişte cercetări potenţial periculoase.

  — Nu contează, Raine. Agenţia J&J nu este FBI-ul, ci doar o firmă de investigaţii privată. Nu are autoritatea legală de a invada proprietatea particulară a unui om şi de a o distruge.

  — Ştiu.

  — Pur şi simplu, nu reuşesc să-mi imaginez care ar putea fi legătura dintre moartea Vellei şi cercetătorul acela care a dispărut. Mai ales că au trecut atât de mulţi ani de la acele incidente.

  — Dar trebuie să recunoşti că pare un pic cam ciudată prezenţa lui în oraş exact în acea zi.

  — Nu-mi place deloc toată chestia asta, Raine, spuse Andrew, strângând pleoapele, cu un aer dezaprobator şi îngrijorat. Jones îmi creează o stare de nelinişte.

  — Nu-ţi place de el? întrebă ea, foarte atentă fiindcă, deşi Andrew nu avea facultăţi parapsihice, se pricepea la oameni extraordinar de bine.

  — Sincer să fiu, nu prea ştiu ce hram poartă, spuse Andrew, luând paharul de pe bufet şi sorbind din cabernetul fin. Nu seamănă deloc cu Bradley, aşa-i? adăugă el, punând paharul la loc.

  — Nu.

  — Asta am putut constata şi eu, de cum l-am cunoscut în seara asta. În cazul lui Bradley, totul este la suprafaţă. Zack, în schimb, este foarte profund. Nu vezi la el decât ceea ce vrea el să te lase să vezi, spuse Andrew, uitându-se la ea. Seamănă mult cu tine, din acest punct de vedere.

  Raine se concentra să amestece bine cu telul oţetul aromatic şi uleiul scump de măsline, pe care Andrew insista să îl folosească la orice, de la mâncăruri gătite până la sosuri pentru salate.

  — Dacă aş fi un răufăcător, spuse ea, reflectând cu voce tare, nu mi-aş dori să-l am pe niciunul pe urmele mele.

  — Dar de care dintre ei ţi-ar fi mai teamă?

  — Mda, iată o întrebare ciudată, făcu Raine.

  — Şi ai un răspuns?

  — Mi-ar fi mai teamă de Zack.

  — De ce?

  — Probabil, fiindcă ştiu că el nu ar abandona, chiar dacă ar ajunge într-un impas în ancheta lui, spuse Raine, scuturând telul de marginea castronului. Bradley ar fi mai pragmatic. Ar prefera să nu-şi mai piardă vremea şi ar porni pe urmele altui infractor.

  — Aceeaşi impresie am avut-o şi eu, spuse Andrew, încet. Vreau, totuşi, să-ţi spun ceva.

  — Ce anume?

  — Chiar dacă sunt bănuitor în privinţa motivelor pentru care Zack te-a contactat, admit că ar trebui să-i fim cu toţii recunoscători.

  Raine căscă ochii mari, stupefiată.

  — Doamne Sfinte, dar de ce?

  — Eu şi Gordon ne-am făcut multe griji pentru tine în ultima vreme.

  — Ştiaţi că eram cam demoralizată.

  — Nu erai doar demoralizată, spuse Andrew, cu subînţeles. Începusem să ne întrebăm dacă nu cumva cochetai cu o depresie în toată regula.

  — Hei, lasă că nu eram chiar atât de rău, spuse ea, după care făcu o pauză. Sau eram?

  — Nu se putea spune că nu aveai nişte motive temeinice, zise Andrew, zâmbind. În câteva săptămâni, ţi s-a prăpădit singura rudă de sânge, de care ai cunoştinţă, femeia care ţi-a fost aproape ca o mamă. După care, Mitchell ţi-a dat papucii. Şi, colac peste pupăză, a trebuit să te mai ocupi şi de succesiunea averii Vellei. În plus, ai mai dat şi peste o scenă a unei posibile crime. Şi asta nu mai departe decât ieri.

  — Bine măcar că deznodământul a fost ceva mai fericit, în acest ultim caz. Putea să fie mult mai urât.

  — Adevărat. Dar, ieri-seară, când am vorbit cu tine la telefon, mi-am dat seama că, deşi ai găsit-o în viaţă pe fata aceea, ştiai că nu vei fi scutită de coşmaruri. Am sesizat asta după tonul vocii tale.

  — Coşmarurile fac parte din regie, cum s-ar spune, ridică ea din umeri.

  — Aşa spui mereu. Astă-seară, însă, când ai intrat pe uşă cu Zack Jones, arătai altfel.

  — Zău?!

  — Am avut impresia că ţi-ai revenit complet şi că eşti gata să înfrunţi lumea din nou.

  Raine azvârli telul în chiuvetă.

  — Zack mi-a spus că, la mătuşa Vella, crizele depresive nu erau legate de abilităţile ei paranormale.

  Andrew rămase tăcut câteva clipe, absorbind informaţia, după care, dumirindu-se, se lumină tot la faţă.

  — Măi, să fie, spuse el, încetişor. Vasăzică de-asta ţi-e ţie mult mai bine acum. Jones te-a asigurat că micile tale excentricităţi nu sunt paşaportul tău inevitabil spre o clinică de psihiatrie.

  — Părea foarte sigur de asta. Mi-a zis că problemele psihologice legate de diversele abilităţi parapsihice se manifestă mult mai devreme în viaţă. Adică la vârsta adolescenţei. În mod evident, Societatea Arcane studiază lucrurile de acest fel, spuse ea, după care tăcu, ezitând. Mi-a mai spus că, dacă mătuşa Vella ar fi luat legătura cu Societatea, s-ar fi putut, eventual, ca specialiştii de-acolo să o ajute să depăşească momentele de criză.

  — Ştii, şi eu i-am sugerat Vellei, odată, să facă asta, spuse Andrew.

  — Zău?! Şi ea ce-a spus?

  Andrew clătina uşor vinul în pahar, afişând o expresie îndurerată.

  — A plâns şi a spus că era imposibil. Ca şi cum ar fi fost deja prea târziu. Se temea de cei din Societate şi din J&J. Nu avea încredere în niciuna dintre cele două organizaţii. Ar fi fost îngrozită, dacă ar fi aflat de legătura ta cu Zack Jones.

  — Ştiu.

  — Cred că ar mai trebui să ştii ceva, spuse el, răsuflând adânc. Când am aflat că te-a contactat un tip de la J&J, eu şi Gordon am înlemnit de groază. Ne-a fost teamă că istoria s-ar putea repeta.

  — Greu de presupus, spuse ea, încreţind din nas. Nu s-ar putea zice că eu aş fi implicată cumva în producerea vreunei substanţe medicamentoase ilicite.

  — Eu nu la asta m-am referit. Wilder Jones nu a apărut aşa, ca din senin, într-o seară, şi a dat foc laboratorului tatălui tău. El şi Vella au avut o aventură.

  Şocată, Raine rămase mută câteva clipe.

  — Adică s-au iubit? izbuti ea să îngaime, într-un final.

  — Timp de aproape două luni. Wilder Jones a sedus-o pe Vella, a minţit-o şi s-a folosit de ea pentru a găsi laboratorul tatălui tău.

  Raine se rezemă de bufet, consternată.

  — Dar eu de ce nu-l ţin minte? Prima şi singura dată când mi-amintesc că l-am văzut pe Wilder Jones a fost în noaptea când el şi oamenii lui au dat buzna în laborator.

  — Vella se temea că, dacă ai fi aflat că ea avea o relaţie cu un bărbat, te-ai fi speriat la gândul că te putea abandona. Oricum, niciodată n-ar fi făcut aşa ceva. Ar fi găsit o modalitate de a te ţine lângă ea, chiar dacă s-ar fi măritat. Nu te-ar fi lăsat cu tatăl tău. Dar, atâta timp cât nu era sigură ce şanse de materializare matrimonială putea avea relaţia ei cu Wilder, s-a gândit că era preferabil ca tu să nu ştii nimic.

  — Sunt uluită. Habar n-am avut.

  — Vella era foarte îndrăgostită de el. Nouă ne povestea că iubea cu adevărat pentru prima oară în viaţă. Eu şi Gordon aveam grijă de tine, în serile când ea şi Wilder doreau să fie singuri.

  — Nici nu mă mai mir, atunci, că a devenit isterică, în noaptea când Jones şi oamenii lui au distrus laboratorul. O trădase bărbatul vieţii ei. Se blama pentru tot ce se întâmplase: decesul tatei şi distrugerea muncii lui.

  — Aşa e.

  — În felul acesta, multe se explică, desigur, spuse Raine, cu calm. Vella nu şi-a mai revenit niciodată complet după noaptea aceea.

  — Nu, într-adevăr, recunoscu Andrew.

  — Ce s-a întâmplat cu Wilder Jones? A mai reapărut vreodată?

  — Nu. S-a făcut nevăzut.

  — Biata mătuşă Vella, şopti Raine. Măcar acum ştiu de ce eşti atât de îngrijorat de relaţia mea cu un bărbat care lucrează la Jones & Jones.

  — Da.

  — Însă de data asta lucrurile sunt diferite, spuse ea repede.

  — Deoarece tu crezi că Zack a fost onest cu tine?

  — Da.

  — Poate doar se foloseşte de o altă metodă pentru a te manipula.

  — Semăn eu, poate, cu mătuşa Vella, dar să ştii că nu sunt ca ea. Eu ştiu să îmi ţin ochii deschişi şi capul pe umeri, Andrew.

  — Da, însă…

  Raine se apropie de el şi îl îmbrăţişă duios.

  — Acum, vreau să-ţi spun şi eu ceva, zise ea.

  — Va fi un nou şoc pentru organismul meu? întrebă Andrew, zâmbind strâmb. Fiindcă dacă e aşa, prefer să mai beau înainte un pahar de vin.

  — Mai ţii minte ce ai spus acum câteva minute, când ai afirmat că, atunci când am pierdut-o pe mătuşa Vella, am pierdut cea mai apropiată rudă pe care o aveam?

  — Înţeleg, spuse Andrew, bătând-o uşor pe umăr.

  — Nu-i aşa, să ştii, spuse Raine.

  Mâna lui Andrew încremeni pe umărul ei.

  — Am iubit-o pe mătuşa Vella din tot sufletul şi ştiu că şi ea m-a iubit, zise Raine. Şi-a dat toată silinţa pentru a avea grijă de mine. Însă tu şi Gordon sunteţi adevăratele mele rade. Tot ceea ce am avut nevoie să aflu despre viaţă de la voi am învăţat.

  — Oh, Raine.

  Lacrimi de bucurie licăreau în ochii lui Andrew, care o ţinea strâns la pieptul lui.

  — Din punctul meu de vedere, Mitchell e un mare ticălos, spuse Gordon. A profitat de Raine, s-a folosit de ea pentru a-şi crea un renume de detectiv ilustru. A lăsat-o să creadă că ţine la ea. Raine a început să se îndrăgostească de el, iar când şi-a mărturisit sentimentele, el a umilit-o.

  — Ştiu, spuse Zack. Am aflat toată povestea când eram în Shelbyville.

  El şi Gordon se aflau în salonaş, instalaţi lângă şemineu, în nişte fotolii adânci din piele, cu câte un pahar de băutură în mână. Din bucătărie, ajungeau până la ei zgomotele şi aromele specifice cinei, împreună cu murmurul stins al vocilor celor de-acolo. Dacă nu ar fi avut senzaţia clară că era supus unui adevărat interogatoriu, Zack ar fi putut să se destindă şi să se bucure de atmosfera plăcută şi caldă a unei cine în familie. Din păcate, însă, era constrâns să treacă pe sub furcile caudine ale interlocutorului său.

  Faptul că el şi Raine fuseseră despărţiţi aproape imediat după ce intraseră pe uşă nu era nicidecum întâmplător. Orice poliţist versat şi abil îi separa pe suspecţi, pentru ca interogatoriile să dea rezultate optime.

  Gordon era un bărbat voinic, cu păr argintiu. Judecând după ochi, tunsoare şi alură, îţi dădeai seama că aveai de-a face cu un fost militar de carieră.

  — Vasăzică eşti de la J&J? spuse Gordon.

  — Da, spuse Zack.

  — Ştii că, pentru Raine, J&J echivalează cu nenorocirile care s-au abătut asupra ei în copilărie.

  — Am auzit.

  — Raine era în laboratorul tatălui ei, în noaptea când nemernicii aceia au dat buzna înăuntru şi au făcut praf tot ce au găsit acolo. Era doar o copilită, pe atunci. Mi-aduc aminte că luni de zile după aceea a avut coşmaruri. Experienţa aceasta urâtă, în combinaţie cu moartea tatălui ei, a traumatizat-o grav.

  — Sunt conştient că agenţia J&J nu a procedat bine în acea situaţie, spuse Zack.

  — Vella a susţinut întotdeauna că Wilder Jones era răspunzător pentru moartea lui Judson Tallentyre.

  — Sunt aproape sigur că nu este adevărat.

  — Aproape?! sublinie Gordon, arcuind o sprânceană.

  — Nu există nici un indiciu în dosare, din care să reiasă că decesul lui Tallentyre s-ar fi datorat altei cauze decât acelui accident de maşină, explică Zack, gustând din vinul excelent cu care fusese tratat şi lăsând, apoi, paharul jos. În afară de asta, agenţia J&J nu operează aşa. J&J nu este o organizaţie secretă de tip mafiot sau vreo firmă care furnizează ucigaşi cu simbrie. Nu. J&J este o agenţie de investigaţii privată. Adică, investighează.

  Gordon pufni indignat.

  — În cazul tatălui lui Raine, J&J nu s-a rezumat doar la investigaţii. Vella ne-a povestit că agenţii de la J&J au distrus munca de-o viaţă a fratelui ei.

  — A fost vorba despre un caz extrem, spuse Zack.

  Gordon se rezemă de speteaza fotoliului.

  — Ştii, există un lucru pe care noi nu l-am înţeles niciodată. Ce motiv, fir-ar să fie, aveau cei de la J&J pentru a fi atât de agresivi? Vella nu a fost niciodată clară în această privinţă. Noi am rămas cu impresia că Judson Tallentyre ar fi furat formula unui medicament brevetat care aparţinea Societăţii Arcane. E adevărat?

  — Nu sunt în măsură să vă furnizez detalii, zise Zack. Dar, desigur, acesta este aspectul cel mai important. Societatea are nişte reguli foarte stricte în ce priveşte activitatea de cercetare ştiinţifică. Tallentyre a încălcat acele reguli. A ştiut perfect ce face şi la ce se expune, în sensul că, dacă ar fi fost prins, agenţia J&J nu ar fi pregetat nici o clipă să ia toate măsurile necesare pentru a-i închide laboratorul.

  Gordon se încruntă.

  — Dacă Judson Tallentyre avea un laborator în care experimenta diverse medicamente ilicite, Societatea Arcane ar fi trebuit să informeze poliţia şi să lase autorităţile să se ocupe de rezolvarea problemei. Altfel spus, Societatea Arcane nu avea nici un drept să trimită o bandă de mercenari ca să îl scoată din joc pe Judson Tallentyre.

  Zack examina vinul din pahar, încercând să câştige timp înainte de a decide ce răspuns să îi dea. J&J, la fel ca întreaga comunitate a Societăţii Arcane, aplica politica de a rămâne în umbră, de a nu ieşi în evidenţă în ochii publicului. Gordon, însă, era mai mult decât un simplu membru al publicului. El şi partenerul lui realizaseră ceva uluitor. Împreună, cei doi o crescuseră pe Raine, acceptând cumva realitatea tulburătoarelor ei abilităţi ieşite din comun. Îi oferiseră o familie şi o viaţă relativ normală, în loc să o fi plasat în vreun orfelinat. Gordon avea dreptul la nişte răspunsuri.

  — În majoritatea cazurilor ce presupun acţiuni infracţionale, J&J procedează ca orice agenţie de investigaţii, solicitând intervenţia poliţiei, atunci când este necesar, spuse Zack, pe un ton calm. Există, însă, anumite treburi interne, de care se ocupă pe cont propriu.

  — Puţin îmi pasă mie dacă gruparea asta ezoterică este o societate secretă, spuse Gordon. Nici o organizaţie nu este mai presus de lege. Şi vreau să-ţi mai spun ceva.

  — Da, vă ascult.

  — Dacă se va întâmpla să îi frângi inima lui Raine, eu şi Andrew o să-ţi rupem picioarele.

  Zack dădu aprobator din cap.

  — Da, mi se pare corect, spuse el, privind fix focul din cămin. Dar ce se va întâmpla dacă ea îmi frânge mie inima?

  — Nu-i problema noastră. Te descurci singur.

  Cassidy Cutler se holba la Bradley Mitchell, nevenindu-i să creadă că avea un asemenea ghinion.

  — Cum adică, Raine te-a lăsat baltă? se miră ea. Mi-ai spus că nu va fi nici o problemă să o convingi să te ajute în soluţionarea cazului Dellingham.

  Era trecut de ora nouă seara. Şedeau amândoi în masivul SUV negru al lui Bradley. Cassidy aşteptase cu nerăbdare, toată ziua, să stea de vorbă cu el, însă, după ce se întorsese de la Shelbyville, Bradley primise imediat misiunea de a se ocupa de un caz ce implica focuri de armă. Când, în sfârşit, Bradley îşi făcu apariţia la hotelul unde erau cazate ea şi asistenta ei, Niki Plumer, Cassidy spumega de furie.

  Vestea că Bradley nu reuşise să o coopteze pe Raine Tallentyre în proiectul ei literar avu efectul ultimei picături care umple paharul. Nici nu-i trecuse prin minte că Bradley nu va reuşi să o convingă pe Raine să colaboreze din nou cu el, pentru viitoarea carte. În fond, cine nu-şi dorea să devină celebru?

  Bradley se răsuci cu faţa spre ea. Mâna lui stângă se încleştase puternic pe volan.

  — Nu e vina mea, ce naiba, spuse el. Când m-am dus să discut cu Raine, la hotelul din Shelbyville, în camera ei mi-a deschis uşa un tip.

  — Era cu un alt bărbat? întrebă Cassidy, analizând rapid complicaţia apărută. Parcă s-a dus la Shelbyville să se ocupe de o casă moştenită de la mătuşa ei.

  — Aşa este.

  — Şi-atunci cum naiba a ajuns să se culce cu un străin? se încruntă Cassidy. Sau îl cunoştea deja pe tipul acela?

  — Mi-a zis că e un vechi prieten de familie, dar mie nu-mi prea vine să cred.

  — De ce?

  — După moartea mătuşii ei, Raine nu a mai rămas cu nici o rudă. Bănuiesc că Raine l-a agăţat înadins ca să se răzbune pe mine. Precis, ideea că mi-l va putea arunca mie în faţă i-a gâdilat orgoliul.

  — Bine, dar ea habar n-avea că o vei vizita.

  — Atunci, e o coincidenţă, spuse Bradley, frecându-şi maxilarul cu mâna dreaptă.

  — Eu sunt scriitoare. Nu cred în coincidenţe. Editorii nu le gustă deloc.

  — Iar eu sunt poliţai. Nici eu nu sunt mare amator de coincidenţe.

  — E un adevărat dezastru, spuse Cassidy. Latura paranormală este absolut perfectă. Editorul meu e încântat de idee. Niki a început deja documentarea de fond.

  — Realitatea e că Raine nu vrea nici un fel de publicitate, spuse Bradley. Se teme că lumea o s-o creadă nebună, dacă se află că aude voci.

  Cassidy îl studie în tăcere, câteva clipe. Ce bărbat chipeş! Lumina proiectată de felinarul de pe stradă scotea în evidenţă trăsăturile perfect cizelate ale feţei lui. Fotografia lui pe coperta cărţii ar asigura vânzarea integrală a primului tiraj, îşi zise ea. Ar deveni imediat preferatul talk-show-urilor. Fir-ar să fie. Nu se putea să nu existe vreo modalitate de a salva afacerea.

  — Îi voi da un nume fals, spuse ea.

  — I-am sugerat şi eu asta lui Raine. Nu a interesat-o. Nici măcar nu a vrut să-şi atribuie vreun merit în soluţionarea cazurilor la care am colaborat cu ea. Ţi-am spus, nu vrea ca oamenii să o creadă vreo ciudăţenie.

  — Splendid. Absolut splendid. Un avans de şapte sute cincizeci de mii de dolari şi un potenţial serial TV se duc pe apa sâmbetei, fiindcă Raine Tallentyre s-a supărat pe tine.

  Bradley încremeni.

  — Nu mi-ai spus până acum că ar exista, în perspectivă, şi un serial de televiziune.

  — Agentul meu mi-a pomenit astăzi de această posibilitate. N-am vrut să-ţi spun, înainte ca propunerea să devină certitudine.

  — La naiba, mormăi el. Un serial TV.

  Cassidy reflecta în continuare.

  — Bun, am înţeles, Raine nu vrea publicitate. Dar banii? Crezi că ar tenta-o?

  — Poftim?

  — E femeie de afaceri. Are o firmă. Nu se poate să n-o intereseze banii. Ai plătit-o vreodată pentru munca de colaborare?

  — Cum naiba să o fi plătit? Să nu crezi că eu m-am ales cu vreo primă, pentru soluţionarea acelor cazuri vechi. În afară de asta, Raine nu mi-a cerut niciodată bani.

  — Cartea aceasta este o şansă extraordinară, spuse Cassidy. Poate n-ar strica să-i vorbesc lui Raine despre avantajele financiare de care ar putea beneficia.

  Drumul cu maşina până la blocul de apartamente unde locuia Raine nu le luă mai mult de cinci minute. Zack preferă să nu rupă tăcerea în maşină. Aşteptă să parcheze şi să oprească motorul. Aşezându-şi braţele peste volan, privi îndelung intrarea în holul imobilului.

  — Una peste alta, eu zic că a fost bine, spuse el, optând pentru o abordare pozitivă a situaţiei.

  — Gordon te-a ameninţat că îţi va rupe picioarele, spuse ea, fără nici o inflexiune în voce.

  — Vasăzică nu ţi-a scăpat, spuse el, rânjind amuzat.

  — Da, nu mi-a scăpat.

  — Gordon veghează atent pentru ca totul să fie spre binele tău. Aşa face orice rudă afectuoasă. Ce-i drept, se întâmplă uneori ca rudele să o dea în bară magistral, dar asta nu înseamnă că nu s-au străduit să procedeze corect.

  — Aşa ai păţit tu cu familia ta? spuse Raine, aruncându-i o privire iscoditoare.

  — Hai să spunem că în momentul de faţă familia exercită o mare presiune asupra mea. Vor să mă convingă să îmbrăţişez o altă carieră.

  — Altfel spus, rudele tale nu sunt de acord ca tu să lucrezi pentru J&J? Să ştii că e de înţeles. Mi se pare o activitate plină de riscuri, de cele mai multe ori.

  — Nu e neapărat asta, deşi maică-mii nu i-a convenit niciodată acest aspect al muncii mele. Realitatea este că toţi vor ca cu să intru în afacerea de familie.

  — Aha, m-am prins. Vechea tradiţie de a călca pe urmele tatălui.

  — Ale bunicului, în cazul de faţă. Taică-meu a scăpat. Fiind un om cu abilităţi paranormale excepţionale în domeniul strategiei, tata are o firmă de avocatură.

  — Şi care este afacerea de familie, în cazul vostru? se interesă ea.

  — Este vorba despre o corporaţie de mărime medie, structurată ca un holding cu domenii de activitate foarte diversificate.

  — Fără supărare, dar pare ceva extrem de anost.

  — Nu, spuse el, fără să-şi ia ochii de la intrarea în imobil. Nu este, să ştii. Până acum un an, îmi doream să conduc firma, atunci când va veni vremea pentru asta. De când eram mic, visam să îi iau locul bunicului meu. Se poate spune că am fost crescut şi educat în acest spirit.

  — Ce te-a făcut să te răzgândeşti?

  Zack ridică din umeri, după care îşi desfăcu centura de siguranţă.

  — Acum un an, mi-am dat seama că nu eram făcut pentru o asemenea funcţie de conducere.

  Deschise portiera şi coborî din maşină, înainte ca ea să aibă timp să-i mai adreseze vreo întrebare. Până ca el să ocolească automobilul şi să ajungă în dreptul portierei ei, Raine va avea timp să îşi dea seama că prefera să nu mai discute despre perspectivele vieţii lui profesionale. Foarte bine. Puţin lipsise să-i povestească despre Jenna. Iar el nu vorbea niciodată despre Jenna. Cu absolut nimeni.

  Porniră împreună spre intrarea în imobil.

  — Ce i-ai spus lui Andrew despre motivele care te-au determinat să lucrezi cu mine? întrebă el, când Raine se opri ca să caute cheia în geantă.

  — I-am explicat că există şansa de a putea afla ce s-a întâmplat în realitate cu Vella. Andrew şi Gordon ştiu amândoi că eu nu m-am împăcat niciodată cu verdictul că decesul ei ar fi survenit din cauze naturale.

  — Să înţeleg că nu i-ai pomenit nimic de partida de sex dezlănţuit?

  Raine descuie uşa exterioară, uitându-se aspru la Zack.

  — Nu există o problemă sexuală, spuse ea, pe un ton înţepat. Nu mai este, în fine. Ţi-am spus, nu e deloc inteligent să amesteci munca şi plăcerile.

  — Cine a zis că eu aş fi inteligent? Poate că sunt mult mai prost decât par.

  — Nici o şansă, spuse ea, râzând.

  — Dar a fost o partidă de sex dezlănţuit, asta nu poţi nega, zise el, împingând uşa şi lăsând-o pe Raine să intre.

  — O aventură de o noapte, atâta tot, mormăi ea, ţâfnoasă, pornind spre scările care duceau la etajul doi. Spune-mi, te rog, care e locul lui Wilder Jones în arborele genealogic al familiei Jones?

  Zack avu sentimentul unui dezastru iminent.

  — Wilder era unul dintre unchii mei, spuse el, cu precauţie. Am mai mulţi unchi.

  — Ştiai că între unchiul tău şi mătuşa mea a existat o relaţie amoroasă? Andrew mi-a povestit că Wilder Jones a sedus-o pe Vella, pentru ca să afle de la ea unde era amplasat laboratorul tatălui meu.

  S-a zis cu mine. Câtă dreptate avea mama în privinţa ta, unchiule Wilder. Ai fost o mare pacoste, e limpede.

  — Asta nu figura în dosar, spuse el cu voce tare.

  Era o remarcă pe care o făcea din ce în ce mai des, în ultima vreme.

  — Presupun că ar fi fost cam jenant pentru un agent J&J, fudul ca el, să admită că nu reuşise să ajungă la obiectivul vizat decât seducând-o şi manipulând-o pe sora acelui „obiectiv”. Nu pare deloc o atitudine eroică şi virilă, nu-i aşa? Dimpotrivă, aduce mai degrabă cu un fel de maşinaţie duplicitară, alunecoasă şi perfidă.

  — Poate că nu a fost aşa, totuşi, spuse el, trăgând adânc aer în piept.

  — După spusele lui Andrew, exact aşa a fost.

  Zack tăcu.

  Raine se opri în faţa unei uşi.

  — Acum, ştiu măcar de ce mătuşa Vella a plâns aşa de amarnic în noaptea aceea. A avut încredere în bărbatul pe care îl iubea, iar acesta a trădat-o.

  — Îmi pare rău, Raine.

  Raine tresări vizibil. Mâna ei încremeni pe clanţa uşii.

  — Asta a spus şi el.

  — Cine?

  — Wilder Jones. Mătuşa Vella mă ţinea în braţe, în timp ce tipii de la J&J distrugeau totul în jur. Ţin minte perfect zgomotul oribil, lumina lanternelor, mi-aduc aminte furia şi lacrimile Vellei. Nu ştiam ce se întâmplă. Eram îngrozită.

  — E oribil pentru un copilaş să treacă prin aşa ceva.

  — Unul dintre bărbaţi – Wilder, probabil – s-a oprit în faţa noastră. A zis: Îmi pare rău, Vella. Ea a urlat la el, spunând că e un ticălos mincinos. El a dat ordin cuiva să ne scoată afară din clădire şi să ne ducă pe bancheta din spate a unei maşini. Ştiu că imediat după aceea am auzit o explozie. Cerul nopţii s-a umplut brusc de flăcări. Mătuşa Vella plângea în hohote.

  — Ce s-a întâmplat pe urmă?

  — Unul dintre bărbaţi ne-a dus acasă. De-atunci, înainte să apari tu la uşa mea, în Shelbyville, nu am mai avut de-a face niciodată cu cei de la J&J.

  — Acum îmi explic de ce ai atitudinea asta faţă de agenţia J&J, spuse el.

  — După noaptea aceea, mătuşa Vella a căpătat o fobie gravă faţă de foc. Niciodată nu a aprins vreun lemn în căminul casei din Shelbyville. Intra în panică şi dacă vedea flacăra unei lumânări.

  Raine deschise uşa şi păşi în micul vestibul. Când aprinse lumina, două pisici răsăriră din întuneric, una alb cu argintiu, cealaltă maro cu nuanţe aurii. Raine puse poşeta jos şi luă câte o pisică în fiecare mână. Felinele torceau ca două motoare Harley-Davidson în miniatură.

  — El e Robin, spuse ea, arătând spre motanul maro-auriu. Şi el e Batman.

  Zack mângâie pisicile, scărpinându-le jucăuş în spatele urechilor.

  — Ştiu de ce le-ai dat numele astea de supereroi. Cu semnele acelea rotunde în jurul ochilor, parcă ar purta măşti, pe cuvânt.

  — Le-am luat de la un adăpost de animale fără stăpâni, când aveau doar câteva luni. Trecutul lor e un mister, exact ca în cazul lui Robin şi al lui Batman.

  — Şi ca în cazul tău?

  — Se pare că aflu o mulţime de lucruri despre trecutul meu, de când te-am cunoscut pe tine.

  — Acesta este motivul pentru care preferi să pui frână oricărei partide de sex între noi doi? întrebă el, cu blândeţe. Ţi-e teamă că povestea s-ar putea repeta.

  — Consider, pur şi simplu, că e preferabil ca, de acum înainte, relaţiile dintre noi să rămână la un stadiu strict profesional. Noapte bună, Zack.

  Raine închise uşa.

  Zack rămase locului câteva secunde, ascultând zgomotul zăvoarelor trase pe dinăuntru. Pe urmă, coborî la parter şi se duse la maşină.

  Vagabondul se adăpostise, ghemuit pe bancă, sub marchiza îngustă de la intrarea slab luminată a motelului. Se acoperise cu o pătură roşie zdrenţuită şi un strat izolator de ziare. Zack se opri la câţiva paşi de silueta culcată pe bancă. Faţa omului era ascunsă sub pătura trasă peste cap. Talpa unui pantof de sport ieşea de sub marginea unui ziar.

  Unii oameni ai străzii erau atât de tulburaţi de gândurile lor labile, încât radiau un fel de haos parapsihic cronic, sub forma unei aure, pe care o puteau detecta adesea chiar şi persoanele neînzestrate cu facultăţi paranormale. Zack îşi deschise simţurile cu prudenţă.

  Aşteptă două secunde, însă nu percepu nici un fel de unde smintite, care să fi emanat dinspre vagabond. Îşi scoase portofelul din buzunar şi extrase din el o bancnotă de cinci dolari. Lăsă hârtia să cadă în curbura formată de trupul omului, unde nu ar fi putut fi văzută de nimeni, presupunând că ar fi trecut vreun hoţ pe-acolo. Paznicul de noapte, care patrula din oră în oră, în camioneta lui, urma să apară în scurt timp, ceea ce însemna că vagabondul va fi trezit din somn şi gonit din faţa motelului. Şi, cu un pic de noroc, poate că va observa şi bancnota.

  Se spune că nu este recomandabil să le dai bani oamenilor străzii. De cele mai multe ori, banii sunt irosiţi pe băutură sau pe alte mijloace de drogare a simţurilor. Exista, însă, şi posibilitatea ca vagabondul acela să fie unul dintre indivizii năpăstuiţi de un puternic talent parasenzorial, din cauza căruia ajunsese să bea cronic şi să bată străzile. Când toţi în jurul tău spun că eşti nebun, prezicerea se adevereşte, îndeobşte.

  Trecu prin dreptul vagabondului, îndreptându-se spre poarta din fier forjat, care, odată descuiată, lăsa cale liberă spre intrarea laterală, situată cel mai aproape de camera lui. În fond, ce drept avea el să îl priveze pe acel vagabond de elixirul care îi putea îndulci existenţa? Întotdeauna, după ce avea de-a face cu un caz de-a dreptul urât, se ducea acasă şi, înarmându-se cu un pahar de whisky, făcea o pasienţă şi încerca să îşi ţină în frâu vedeniile.

  Reveni cu gândul la Raine. Obiectiv vorbind, era mai bine, poate, că nu îl invitase să rămână peste noapte la ea. Simţea nevoia să se gândească serios la nişte lucruri. Asta nu însemna că perspectiva de a urca într-o cameră, unde îl aştepta un pat gol, i se părea atrăgătoare, însă ştia că în felul acesta era forţat să se concentreze la misiunea pe care o avea de îndeplinit.

  Primul punct pe lista de priorităţi în acea seară era să îl sune pe Fallon Jones. Era greu de presupus că vestea aventurii, pe care Wilder o avusese cu Vella Tallentyre cu atâţia ani în urmă, ar fi putut influenţa în vreun fel situaţia, însă informaţia aceasta lipsea din dosar. Fallon trebuia să ia notă de acest aspect, mai ales că el era cel care perora tot timpul că orice mic detaliu, aparent neînsemnat, avea potenţialul de a răsturna realitatea şi de a provoca o explozie. Teoreticienii haosului numeau asta „efectul fluture”.

  Mici detalii, aparent neînsemnate.

  Amănunte mărunte, cum ar fi talpa unui pantof de sport, o încălţăminte scumpă şi nouă, pe care o vezi ieşind de sub un strat de ziare.

  Auzi un foşnet în spatele lui, exact în clipa în care începea să se întoarcă în loc.

  Treaz complet, vagabondul ţâşnea ca o cobră de pe banca pe care fusese ghemuit. Pătura din ziare căzu la o parte, dezvăluind chipul unei bătrâne, cu creştetul acoperit de bucle cărunte. Purta o rochie înflorată şi lăbărţată. În mâna dreaptă, ţinea strâns o umbreluţă pliată.

  Femeia vârstnică şi fragilă se năpusti, încovoiată de mijloc, într-un salt nefiresc, cu vârful umbrelei aţintit ca o spadă spre abdomenul lui.

  A fost mai bine aşa, mormăi Raine, în timp ce pornea ceainicul electric, după care se rezemă de bufet, uitându-se în jos la Batman şi Robin. Ceea ce s-a întâmplat aseară, în Shelbyville, a fost o aventură, şi nimic mai mult. Nu e permis să se mai repete. Nu trebuie ca atracţia fizică să impieteze asupra bunului mers al acestei investigaţii.

  Robin ciuli o ureche, dar în rest nu se putea spune că părea prea interesat de decizia ei de a nu-l pofti pe Zack în apartament. Batman se concentra asupra borcanului din ceramică plin cu biscuiţi. Raine îl primise cadou de la Andrew. Era ornat cu un motiv în nuanţe vesele albastru cu galben, şi constituia una dintre puţinele tuşe de exuberanţă printre decoraţiunile altminteri minimaliste din casă.

  Umplu o strecurătoare cu nişte ceaiuri de plante, pe care le cumpărase de la un magazin din apropiere. Ştia că vocile se vor întoarce în acea noapte. De obicei, dura câteva zile până când glasurile spectrale ajungeau să se topească definitiv în mlaştina obscură în care mocneau amintirile de acest fel.

  Îşi pusese cămaşa de noapte şi un halat de casă. În apartament, toate lămpile răspândeau o lumină difuză. Un concert de Mozart se auzea încet, în fundal. Mozart, de obicei, avea un efect garantat. Şi mai eficientă, însă, era muzica rock răsunând asurzitor în localul de noapte favorit al Pandorei, „Café Noir”. Dar Raine nu avea chef să o sune pe asistenta ei şi să o întrebe dacă nu voia să meargă la „Noir”. Prefera să stea singură o vreme şi să analizeze tot ceea ce se întâmplase în ultimele douăzeci şi patru de ore.

  — Viaţa, se ştie, e schimbătoare, le spuse ea pisicilor. Trebuie să ştii să fii stăpân pe situaţie.

  Batman mieună încetişor, continuând să se uite cu jind la borcanul cu biscuiţi. Robin veni şi el să i se alăture.

  Raine săltă capacul borcanului. Robin plesni scurt din coadă. Batman se concentră mai tare, exercitând probabil asupra lui Raine un fel de stranie putere parasenzorială specifică felinelor, menită să o îmboldească să scoată mai repede un biscuit din borcan. Şi iată că efortul lui fu răsplătit.

  — Vă daţi voi seama cum a fost pentru mine când în sfârşit am întâlnit un bărbat care să înţeleagă cum e să auzi voci în capul tău?!

  Raine alese din borcan doi biscuiţi pentru pisici, după care puse capacul la loc.

  — Întâmplarea de aseară a fost rezultatul combinat dintre efectele ulterioare valului de adrenalină şi emoţia provocată de conştientizarea faptului că există un bărbat sexy, care ştie că am facultăţi paranormale, dar nu mă consideră nicidecum sinistră.

  Batman mieună din nou.

  — Bine, bine.

  Motanii îşi primiră gustarea, pe care se apucară să o ronţăie, cu o lăcomie discretă.

  Apa din ceainic începu să fiarbă. Raine opri aparatul şi turnă apa fierbinte într-o cană mare. Aroma plăcută şi alinătoare a plantelor din strecurătoare se răspândi în aer.

  — Oricum, jocul de cărţi şi partida de sex cu domnul Jones au avut partea lor bună, le anunţă ea pe pisici. Mi-au abătut complet atenţia de la vocile acelea, noaptea trecută.

  Batman îşi termină trataţia şi ridică privirea plin de speranţă.

  — Ştii că nu primeşti decât un biscuit seara, îi spuse ea.

  Pisicile renunţară să îşi mai folosească puterile parasenzoriale asupra ei. Raine scoase strecurătoarea din cană şi o puse pe farfurioara de lângă ceainic. Ţinând cana în mână, se duse în salonaş. Papucii ei negri asemănători unor balerini nu făceau nici un zgomot pe parchetul gol.

  Formele de origami translucide ale abajururilor aplicelor de pe pereţi proiectau o lumină caldă peste canapeaua joasă din piele neagră şi fotoliile din cameră. Şemineul era delimitat printr-un cadru din faianţă neagră. Un pachet de cărţi de joc aştepta pe măsuţa din granit negru. Două structuri înalte, ca nişte copaci, făcute special pentru pisici ca să se poată căţăra şi prevăzute cu spaţii închise pentru dormit şi un loc de joacă, erau amplasate lângă fereastra care dădea spre grădina complexului de apartamente. Lui Batman şi Robin le plăcea priveliştea de-afară.

  Singurele obiecte colorate din cameră erau cele trei sculpturi din sticlă. Fiecare sculptură era plasată pe un piedestal alb şi luminată cu o minusculă lampă cu halogen suspendată de plafon.

  Gordon şi Andrew îi reproşau că, din cauza pereţilor albi, a podelelor fără covoare şi a mobilierului negru, salonul semăna mai degrabă cu o galerie de artă sau cu un centru de meditaţie. Ei, însă, îi plăcea ambianţa aceasta calmă şi relaxantă, în care nu aveai senzaţia că te sufoci printre obiecte. În nopţile cu vise urâte, salonul era un antidot împotriva vocilor.

  Se duse la fereastră, cu cana în mână, şi privi grădina complexului de apartamente. Se întreba dacă Zack se culcase deja sau dacă vorbea la telefon cu Fallon Jones, încercând să afle mai multe despre ceea ce se întâmplase între Wilder şi Vella. Dezvăluirea faptului că între cei doi existase o poveste de iubire îl luase prin surprindere, aşa cum i se întâmplase şi ei. Raine ştia că Zack nu jucase teatru.

  Un fior rece o săgetă pe şira spinării. Era ca şi cum o atinsese cineva pe ceafa cu un arc electric. Cana începu să-i tremure în mână. Simţi că i se taie respiraţia, când câteva picături de lichid fierbinte o arseră pe degete. O parte din ceai se vărsă pe parchet.

  — Oh, fir-ar să fie.

  Se holba stupefiată la lichidul de pe jos, contrariată de reacţia aceasta nervoasă brutală. Toată ziua, practic, îl avusese în minte pe Zack, însă acum era prima oară când gândul la el o zdruncina într-un asemenea hal.

  Răsucindu-se în loc, se duse grăbită la bucătărie. Punând cana pe bufet, scoase câteva şerveţele de hârtie albă din suportul de inox şi se întoarse în salon.

  Lăsându-se pe vine, şterse ceaiul vărsat pe jos. După ce termină, se duse din nou la bucătărie, deschise uşa bufetului de sub chiuvetă şi aruncă în lada de gunoi şerveţelele mototolite.

  Pulsul îi zvâcnea accelerat. Degetele îi tremurau.

  Ce se întâmpla cu ea? Până acum câteva minute, se simţise bine. Acum intervenise ceva foarte rău, ceva în legătură cu Zack.

  Era ridicol, dar nu putea să-şi învingă impulsul covârşitor de a-l suna, doar pentru a se convinge că nu păţise nimic. Zack notase numărul lui de mobil pe o carte de vizită, pe care i-o dăduse, înainte de a pleca amândoi din Shelbyville. Pentru eventualitatea în care s-ar întâmpla să ne despărţim şi ai avea nevoie să dai de mine, îi spusese el.

  Dar ce făcuse cu cartea de vizită? Era imperios necesar să o găsească. Încercă să se concentreze, ceea ce nu părea deloc simplu, din cauză că adrenalina circula frenetic prin organismul ei, creându-i o senzaţie de panică.

  Batman mieuna tare la picioarele ei. Robin i se înfăşură printre picioare. Motanii receptau anxietatea ei.

  Ce nebunie. Oh, evită cuvântul acesta. Zi mai bine, ce ciudat. Foarte ciudat, efectiv. Calmează-te şi concentrează-te.

  Pusese cartea de vizită de la Jack în poşetă, înainte de a se sui la volan. Poşeta ei. Unde în altă parte să pui o carte de vizită cu un număr de telefon?

  OK, următorul pas era deja mai simplu.

  Se repezi în vestibul şi deschise uşa dulapului. Poşeta se afla exact acolo unde era firesc să fie, adică pe raft, lângă chei, o pereche de mănuşi şi un teanc de eşarfe împăturite frumos.

  Când vru să apuce poşeta, mâna ei se frecă în trecere de impermeabilul negru atârnat alături. Un curent de energie paranormală sumbră o străfulgera, cu o senzaţie de usturime şi arsură.

  . Să afle vrăjitoarea că este vânată. Să se înfricoşeze…

  — Nu!

  Instinctiv, Raine se smuci înapoi, împiedicându-se de Batman, care venise până în spatele ei. Clătinându-se pe picioare, se trezi proiectată în perete. Bâjbâi după clanţa de la uşă, încercând să-şi recapete echilibrul, dar nu o nimeri şi ateriză pe jos, într-o poziţie absolut jenantă.

  Timp de câteva momente, rămase nemişcată, încercând să-şi stăpânească nervii şi panica. Batman şi Robin îi dădeau târcoale, neliniştiţi şi agitaţi.

  — Nu vă mai uitaţi aşa la mine, şopti ea. Habar n-am ce se întâmplă.

  Poate că incidentul din Shelbyville, urmat de dezvăluirile despre misterul morţii Vellei, însemnase o tensiune excesivă pentru sistemul ei nervos parapsihic.

  Nu trebuie să gândeşti aşa. Ţi-a spus şi Zack că nu vei înnebuni din cauza facultăţilor tale parapsihice. Vino-ţi în fire. Află ce naiba s-a întâmplat cu tine. Ai fost îmbrăcată cu impermeabilul în seara asta, şi n-ai perceput nici un fel de unde parapsihice transmise de monstru.

  — Cine ştie, poate am prins din întâmplare ecoul vreunei pulsaţii parasenzoriale, le spuse ea pisicilor. Cred că Zack ar fi în măsură să îmi explice chestia asta. El le ştie pe toate.

  Zack. Trebuia să-l sune imediat. De fapt, de la ideea aceasta pornise totul.

  Mângâindu-l scurt pe Batman, se ridică în picioare.

  Cu multă precauţie, băgă mâna în dulap şi atinse din nou impermeabilul.

  . Pedepseşte-o la fel ca pe celelalte. Arzi, vrăjitoareo…

  Îşi trase brusc mâna înapoi. Da, era monstrul. Dar ceea ce auzea în capul ei nu reprezenta ecoul celor auzite mai devreme. Era vorba despre altceva, ceva complet nou.

  Încleştând dinţii ca să pareze invazia vocii, scoase haina din dulap şi o examină cu atenţie. Ceva din buzunar emana undele acelea malefice.

  Desfăcu buzunarul cu multă precauţie şi se uită înăuntru, temându-se de ceea ce putea găsi acolo.

  Ochii ei întâlniră licărul unui ciob de porţelan. Recunoscând modelul înflorat verde cu galben, Raine deduse că în faţa ei se afla o bucată dintr-o cană spartă de la hotelul din Shelbyville.

  Ceva nu era în regulă cu bătrânica. Imaginea ei se voalase parcă. Şi, apoi, în plin avânt al mişcării, femeia se metamorfoză în bărbat. Un bărbat înveşmântat în negru. Cu o mască de schi neagră pe faţă. În loc de umbrelă, omul ţinea strâns în mână un cuţit.

  Ochii lui Zack erau derutaţi de această transformare bruscă, însă simţurile lui paranormale erau încordate la maximum şi nu aveau nici cea mai mică dificultate să interpreteze situaţia. Intuitiv, aşa cum făcea întotdeauna când împrejurările erau defavorabile, Zack se lăsă ghidat de instinctele lui parasenzoriale. Abilităţile lui bazate pe principiul reflexiei în oglindă recunoşteau negreşit un potenţial ucigaş şi telegrafiau următoarea mişcare a agresorului, în interval de o nanosecundă.

  Alunecă înadins în dreapta, ştiind că atacatorul se aştepta să-l vadă sărind în stânga. Bărbatul cu masca de schi pe faţă se estompă din nou. În următoarea clipă, reapăru bătrâna, care se orientă cu o viteză uluitoare, rotindu-se vijelios în loc, pentru a-şi vâna victima.

  Bătrâna făcea parte din categoria paravânătorilor, ceea ce însemna că situaţia devenea periculoasă. Zack se antrenase mult timp în sala de gimnastică şi de judo, simulând lupte corp la corp cu rudele sale care aveau capacităţi de paravânători. Era bine pregătit, însă îi lipseau viteza supranaturală şi reflexele fulgerătoare specifice unui vânător de gradul zece. Masca-de-Schi era cotată indiscutabil cu gradul zece.

  Cu o mişcare rapidă, trase revolverul din tocul de piele. Bătrâna atacă subit, cu o lovitură de picior. Zack izbuti, în ultima fracţiune de secundă, să evite forţa nimicitoare a loviturii, însă degetul mare de la piciorul femeii îl izbi între coaste, împingându-l brutal pe spate. O a doua izbitură îi amorţi umărul, zburându-i arma din mână. Metalul zăngăni de câteva ori pe asfalt. Nu avea timp să caute revolverul. Nu putea să o scape din ochi pe bătrână.

  În clipa următoare, aceasta se preschimbă înapoi în bărbatul cu mască de schi. De data asta, facultăţile lui de a reflecta în oglindă complexitatea lumii au sesizat intenţia celuilalt, înaintea transformării efective, şi au telegrafiat informaţia la creier, pe cale neurochimică, adică mult mai rapid decât viteza gândului. Zack înţelese subit ceva foarte important. Această metamorfozare constantă se realiza cu un preţ. Trecerea repetată de la ucigaşul mascat la bătrânică şi viceversa avea efectul de a-l încetini pe adversarul său. Oare de ce îşi risipea resursele parapsihice, în această continuă transformare?!

  Chiar şi cu acele vagi ezitări care apăreau când sărea de la o identitate la cealaltă, atacatorul rămânea un paravânător foarte rapid. Zack abia reuşea să se ferească de loviturile fatale ale cuţitului. Era încolţit acolo şi nu avea cum să scape. Poarta din fier forjat se afla în spatele lui. Agresorul bloca singura ieşire din spaţiul îngust al intrării în hotel.

  Bătrâna se năpusti iarăşi asupra lui, într-un nou atac cu potenţial letal. Talentul lui de a oglindi realitatea îl ajută să remarce poziţia corpului femeii, dându-i posibilitatea de a sesiza intuitiv că aceasta se aştepta ca el să se arunce în dreapta. Aşteptă până în ultima clipă şi se repezi în stânga.

  Bătrâna se lovi violent de grilajul de fier. Timp de o fracţiune de secundă, păru dezorientată.

  Zack profită de ocazie şi fugi spre celălalt capăt al aleii. Dacă reuşea să ajungă în parcare, va putea folosi maşinile ca pe nişte scuturi.

  Masca-de-Schi se ivi brusc în spatele lui, trântindu-l la pământ, cum fac fiarele sălbatice cu prada lor.

  Zack se roti vijelios, într-un cerc îngust. Când reuşi să se ridice, avea un picior întins în exterior.

  Surprins în plină metamorfozare, omul cu masca de schi se împiedică de piciorul lui Zack şi căzu. Cu o viteză paranormală, se rostogoli imediat în picioare, sub înfăţişarea unei bătrâne.

  Zack înşfăcă pătura roşie care zăcea aruncată pe jos şi i-o aruncă femeii în faţă. Pătura nimeri ţinta, acoperind ochii agresoarei timp de câteva secunde capitale. Bătrâna sări îndărăt, trăgând ca bezmetica de bucata de ţesătură, care i se lipise de faţă.

  Lecţia numărul unu de la sala de gimnastică şi de judo: întotdeauna, norocul şi atacul-surpriză înving chiar şi cele mai bune reflexe.

  Femeia reveni la identitatea personajului cu mască de schi.

  Zack nu schiţă gestul de a-l înfrunta. Nu avea cum să câştige într-o luptă corp la corp cu un paravânător. Trebuia să stea deoparte. Revolverul era singura lui speranţă. Îl zărea cu coada ochiului, cam la trei metri depărtare.

  Începuse să se apropie încetişor de armă, când brusc apărură nişte faruri puternice, orbindu-i pe amândoi. O maşină oprea pe un loc de parcare din apropiere.

  Silueta înveşmântată în negru ezită din nou. Apoi, învârtindu-se ca o furie, bărbatul mascat se năpusti spre întunericul din parcare. Zack luă revolverul de pe jos şi alergă după el, însă ştia că reflexele superioare ale agresorului şi viteza de care acesta era capabil erau mai puternice decât facultăţile sale bazate pe reflectarea în oglindă.

  Masca-de-Schi ajunse la un SUV de culoare închisă, care staţiona în celălalt capăt al parcării. Portiera din dreapta era deschisă, şi vehiculul se pusese deja în mişcare, când agresorul sări înăuntru. Motorul puternic acceleră zgomotos, iar automobilul, gonind cu farurile stinse, venea drept spre Zack. Nu era nevoie de nici o abilitate paranormală ca să-şi dea seama că, dacă rămânea pe loc, avea să fie făcut una cu pământul. Zack sări între două maşini parcate, iar automobilul SUV trecu în viteză prin dreptul lui şi ieşi pe stradă, unde se făcu nevăzut la prima intersecţie. Faptul că vehiculul nu avea plăcuţe de înmatriculare nu îl miră deloc pe Zack.

  În clipa aceea, începu să sune un telefon mobil. Dumirindu-se imediat de unde venea sunetul, scoase telefonul din buzunar şi îl deschise.

  — Jones, rosti el automat, atenţia lui fiind focalizată asupra felinarelor din colţul străzii, unde dispăruse vehiculul atacatorului.

  — Zack? rosti vocea lui Raine, pe un ton sugrumat şi încordat. Eşti bine?

  Timbrul alarmat al glasului ei îi captă atenţia imediat.

  — Ce s-a întâmplat? întrebă el, alarmat.

  — Nu-mi dau seama. Am intrat în panică, acum câteva minute. Ceva m-a făcut să intuiesc că erai în pericol.

  — Hm.

  — Răsufli greu. Oh, Doamne Sfinte! exclamă ea, de-a dreptul amărâtă. Sper că nu te-am deranjat? zise ea, dregându-şi glasul.

  — Nu, răspunse el, înţelegând abia după câteva clipe la ce făcuse ea aluzie. Nu. Dar ce-ai păţit, Raine?

  — Nu te răţoi aşa la mine. Mă scoate din sărite.

  — La naiba, spune, care-i problema?

  — M-am dus la dulapul din vestibul, ca să iau din poşetă numărul tău de telefon, şi am descoperit ceva straniu. Dacă nu cumva am halucinaţii, să ştii că s-ar putea să mă confrunt cu o problemă foarte gravă.

  — Ce fel de problemă?

  Raine inspiră adânc şi sacadat, înainte de a spuse pe un ton calm:

  — Cred că Ucigaşul-Incinerator m-a urmărit până acasă. A fost în apartamentul meu astă-seară. Mi-a lăsat un mic suvenir.

  Zack ajunse la uşa ei în mai puţin de zece minute, ceea ce însemna că încălcase orice limită de viteză în Oriana. Când îl pofti în apartament, Raine observă imediat geanta de voiaj din mâna lui. Altfel spus, un indiciu explicit ce demonstra intenţia lui de a petrece noaptea acolo. Nu formulă, însă, nici o obiecţie. Raine avea mult simţ practic, conchise el.

  Curioase, cele două pisici se rotiră în jurul lui de câteva ori, după care îl lăsară să le scarpine între urechi. În cele din urmă, se retraseră satisfăcute în living. Abia atunci îşi dădu seama Zack că Raine rămăsese cu gura căscată, privindu-l şocată.

  — Dar ce-ai păţit? murmură ea, holbându-se la el.

  Privind în jos, Zack observă că poalele cămăşii îi ieşiseră din pantaloni şi îi atârnau la vedere pe sub scurtă. Precis că era şi ciufulit, dar, în ansamblu, nu arăta chiar aşa de rău. Se întreba de ce părea Raine atât de panicată. Pe urmă, îi trecu prin minte că Raine sesizase energia generată de adrenalină şi violenţă.

  — M-am bătut cu un tip, dar a reuşit să fugă.

  — Te-ai bătut cu un tip?

  — E o poveste lungă. Îţi explic mai târziu.

  — Mi-ai spus că eviţi să te iei la bătaie prin baruri, se burzului ea la el.

  — N-a fost o bătaie într-un bar. Haide, povesteşte-mi despre ciobul de porţelan pe care l-ai găsit în haină. Eşti sigură că provine de la cana pe care ai folosit-o la Shcibyville?

  Deşi Zack se aşteptase să audă în continuare o lungă morală pe tema încăierărilor în baruri, Raine renunţă la subiect, ce-i drept cu părere de rău, şi se concentră asupra răspunsului la întrebarea lui.

  — Nu pot avea certitudinea că este vorba de aceeaşi cană de pe tava de ceai, recunoscu ea. Dar am avut una identică în camera mea de hotel. Am văzut-o acolo şi la plecare.

  — Ţin minte şi eu.

  — Probabil că tipul a intrat în cameră, a găsit cana, a spart-o şi a lăsat un ciob aici în seara asta.

  — Cum a intrat în apartament? întrebă el, uitându-se la încuietori.

  — Habar n-am, spuse ea, cu un gest neputincios. Nu am găsit nici o urmă de efracţie. Şi nici n-am perceput vreo undă malefică în jurul clanţei.

  — Nu-i nimic ciudat în asta, spuse el, parcă absent. Ai fi perceput unde negative doar dacă tipul ar fi fost într-o transă ucigaşă. De asemenea, nu m-ar mira să fi purtat mănuşi când a intrat aici. Energia parapsihică se transmite mai uşor prin contactul direct dintre piele şi obiecte. Mănuşile acţionează ca nişte bariere destul de eficiente.

  Raine se înfioră şi se uită la poliţa neagră, lăcuită, amplasată sub o aplică de pe perete.

  — Probabil că avea o criză de furie, atunci când a făcut ţăndări cana de ceai. Bucata aceea de porţelan emană panică şi furie.

  Urmărindu-i privirea, Zack văzut un ciob de porţelan pe poliţă. Concentrându-se, întinse mâna şi îl luă.

  Unde de energie malefică îi străfulgerară simţurile. O scenă apăru, iar apoi dispăru în mintea lui, ca o secvenţă dintr-un coşmar. Viziunea dură doar câteva secunde. În acel scurt interval de timp, simţi cana în mână, apoi îl copleşi un val de furie şi panică, după care cedă impulsului eliberator de a azvârli obiectul din porţelan fin pe o suprafaţă dură.

  Aşeză la loc pe raft ciobul de porţelan, încercând să înăbuşe noua recrudescenţă a reacţiilor biochimice din organismul lui. În seara aceea, făcuse abuz de adrenalină.

  — Monstrul a fost aici, este clar, spuse el. Sau poate ar trebui să spun un monstru, deoarece, ţinând seama că eu nu am fost niciodată în pivniţa casei mătuşii tale, în Shelbyville, nu am o bază de comparaţie.

  — Crede-mă, este vorba despre aceeaşi persoană, spuse ea, holbându-se abătută la ciobul de porţelan. Este prima oară când unul dintre ei m-a urmărit până acasă.

  — Enervant, îi dădu el dreptate.

  — Zi mai bine că m-am speriat groaznic.

  Zack o prinse de umeri şi o trase cu blândeţe spre el, îmbrăţişând-o strâns.

  — Da, sună mai bine aşa. Persoanele speriate sunt, în general, mai prudente.

  — Nu te supăra, spuse ea, lipindu-şi faţa de pieptul lui, dar nu cred că asta este cea mai pozitivă abordare a problemei în situaţia mea.

  — Scuze. Probabil că e un tic căpătat de la J&J. Fallon Jones este adeptul teoriei potrivit căreia „tot ceea ce poate să se înrăutăţească e cert că se va înrăutăţi”, pe care o aplică în detectarea fenomenelor parapsihice. Îl deranjează întotdeauna când agenţii lui au o atitudine optimistă şi pozitivă.

  — Pare un tip foarte nostim.

  — Încearcă să cauţi definiţia cuvântului „nostim” în dicţionar şi vei găsi poza lui Fallon alături.

  Raine scoase un sunet ciudat, ca şi cum s-ar fi abţinut să nu pufnească în râs. Într-un fel începuse să se mai detensioneze.

  — Povesteşte-mi ce-ai văzut, spuse ea, ridicând capul.

  — Am vizualizat ceea ce tu ai auzit. Ticălosul a spart cana, într-o criză de furie turbată şi panică. Aleargă speriat. Dă vina pe tine pentru eşecul planurilor lui.

  — Probabil că m-a pândit în Shelbyville, aşteptând să părăsesc hotelul. Dar a riscat intrând în camera mea. Mă întreb dacă l-o fi văzut careva.

  — Bună întrebare. Dar mai există o posibilitate.

  — Spune.

  — Poate că nu avea motive să se teamă că va fi văzut. Poate că avea tot dreptul să circule prin hotel. E posibil ca monstrul să fi fost unul dintre angajaţi sau vreun client cazat acolo. Hotelul era ticsit de ziarişti. Nu ar fi fost complicat pentru cineva să se amestece printre alţi străini veniţi în oraş.

  — Adevărat.

  — Marea întrebare este ce l-a făcut pe el să se focalizeze asupra ta. Toată lumea din Shelbyville ştie că tu şi agentul imobiliar aţi descoperit victima cu totul întâmplător.

  Raine se trase un pic în spate şi se uită la el cu o expresie înnegurată.

  — Nu ştiu ce părere ai tu, însă eu cunosc din experienţă că adevăraţii monştri nu cred în coincidenţe. Totul pentru ei este un semn.

  — Ai dreptate, recunoscu el, respirând sacadat.

  — Fata aceea a fost găsită în casa mea, casa unei vrăjitoare. Tipul ştie că sunt nepoata unei vrăjitoare. De aceea, mă consideră şi pe mine tot o vrăjitoare. În al doilea rând, tipul ştie că eram acolo când victima lui a fost descoperită. Concluzia este că monstrul consideră că eu port răspunderea eşecului ultimei lui vânători de vrăjitoare.

  — Ai mai găsit vreo urmă aici, în apartament?

  — Nu. Am făcut o inspecţie rapidă, peste tot, până să vii tu, spuse ea, strâmbând din nas, scârbită. Asta nu înseamnă că nu s-a plimbat prin toată casa.

  — Nu cred că a stat mai mult de câteva minute. Era prea riscant, spuse el, scoţându-şi telefonul.

  — Pe cine vrei să suni? întrebă ea.

  — Primul pe lista mea este Langdon, şeful Poliţiei din Shelbyville. Îmi dai numărul lui?

  — Da, dar ce vrei să vorbeşti cu el? Nu avem nici un fel de dovadă, spuse ea. Langdon mi-a spus foarte clar că el nu crede că există parapsihici. Mai mult chiar, am avut impresia că mă consideră un fel de scorpie afurisită. Nu cred că-i place genul.

  — Mda, un tip lipsit de imaginaţie. Dă-mi numărul lui.

  Raine îl răsplăti cu o privire severă, aşa cum merita de altfel, dar dădu curs rugăminţii lui şi, luând geanta din dulap, extrase din ea o carte de vizită.

  — Lăsând la o parte sentimentele personale, spuse ea, dându-i cartea de vizită, nu avem altă dovadă concretă decât ciobul acela de cană, care nu demonstrează nimic. Nu m-ar surprinde dacă Langdon va trage concluzia că eu am spart mizeria aia de cană şi că am luat cioburile cu mine, ca să pot regiza o scenă senzaţională în ochii presei. Mi-am dat seama, atunci când vorbeam cu el, că abia aştepta să susţin că sunt parapsihică.

  — Dar nu i-ai dat această satisfacţie?

  — Cred că glumeşti. Dacă aş fi insistat pe această temă, nici nu ar mai fi ascultat ce aveam eu de spus despre ucigaş. Precis că a crezut că am născocit tot ce i-am spus.

  — O să-l sun, oricum. Poate nu va da atenţie informaţiei, dar măcar nu va putea spune că nu l-am ţinut la curent, spuse el, formând numărul care era scris pe cartea de vizită.

  La al patrulea apel, se auzi o voce ursuză şi somnoroasă:

  — Langdon la aparat.

  — Trezeşte-te, domnule poliţist. Se pare că ucigaşul dumitale a fost în Oriana, astă-seară.

  — Cine naiba e la telefon? se răsti Langdon, care se dezmeticise de-a binelea.

  — Zack Jones. Sunt detectiv particular.

  Aceasta era identitatea lui standard, atunci când lucra la un caz. Şi nu minţea, din moment ce avea o legitimaţie perfect autentică, la fel ca orice agent J&J.

  Agenţia J&J era o firmă legală, înregistrată regulamentar în toate statele americane în care deţinea o filială.

  Zack îi prezentă lui Langdon o variantă concisă a evenimentelor. Langdon nu păru impresionat.

  — Vasăzică, din cauza unui ciob de cană spartă, pe care l-a găsit în buzunarul hainei, domnişoara Tallentyre a ajuns la concluzia că ucigaşul ar fi urmărit-o până în Oriana, asta vrei dumneata să-mi spui? întrebă el.

  — Doar nu crezi că ea a spart cana, spuse Zack, cu răbdare.

  — Şi de unde ştii că n-a fost aşa?

  — Sunt foarte sigur de asta.

  — E clienta dumitale? se interesă Langdon, suspicios.

  — Da.

  — Atunci, dumneata ai un motiv să o crezi. Eu, nu. Trebuie să dau curs unui număr mare de indicii solide. N-am timp de pierdut.

  — Monstrul a fost în apartamentul ei astă-seară.

  — De ce să-i fi căşunat pe ea? se miră Langdon.

  — Excelentă întrebarea.

  — Ştii, din punctul de vedere al presei, Doug Spicer, agentul imobiliar, a fost cel care a avut meritul de a o descoperi pe fată. Eu n-am divulgat ziariştilor numele domnişoarei Tallentyre.

  — Shelbyville este o localitate foarte mică, domnule Langdon. Toată lumea de-acolo ştie că Raine Tallentyre era cu Spicer, în momentul în care fata a fost găsită. În plus, să nu uităm că fata a fost descoperită în casa mătuşii lui Raine. Este logic ca ucigaşul să-şi îndrepte furia spre ea. Deşi, apropo, poate n-ar strica să verifici dacă Spicer n-a păţit ceva. Există posibilitatea să fie şi el în pericol.

  — Mă lasă rece toate astea, spuse Langdon, plictisit, totuşi uite ce-o să fac. O să-l sun pe detectivul acela de la poliţia din Oriana şi o să-l rog să treacă mâine pe la domnişoara Tallentyre, ca să vadă ce e cu ciobul acela de cană.

  Iată un aranjament mai mult decât convenabil, din moment ce Bradley Mitchell nu va pregeta, probabil, să o creadă pe Raine.

  — Mulţam, făcu el efortul să spună, pe un ton cât mai politicos cu putinţă.

  — Nu trebuie să te superi, Jones, însă să ştii că clienta dumitale este o femeie ciudată. Dacă am folosi un epitet delicat, am spune că este dezechilibrată.

  — Noapte bună, Langdon.

  Încheie convorbirea, fără să mai aştepte vreo reacţie, după care se uită la Raine.

  — O să-l trimită pe Mitchell să vadă ce e cu cana asta.

  — Foarte bine. Măcar Mitchell s-ar putea să mă creadă.

  — Da, asta mă gândesc şi eu.

  Zack formă un alt număr.

  — Pe cine suni de data asta? întrebă ea.

  — Pe Fallon Jones.

  — De ce?

  — Fiindcă acum aproximativ douăzeci de minute, un nenorocit de paravânător a încercat să bage cuţitul în mine. Nu mi-au plăcut niciodată cuţitele.

  Raine se holba la el, îngrozită.

  — Tipul care te-a atacat era unul dintre vânătorii aceia, despre care mi-ai povestit că au capacitatea de a vedea pe întuneric?

  — Exact. S-ar părea că Fallon a intuit corect.

  Într-o fracţiune de secundă, Raine trecu de la spaimă la furie.

  — La ce te referi când spui că Fallon Jones a avut dreptate? se interesă ea.

  — A sperat că, trimiţându-mă pe mine aici, îi va face pe peştii de la fund să iasă la suprafaţă. Din câte se pare, planul lui funcţionează, îi explică el, în timp ce aştepta ca Fallon să ridice receptorul.

  Fallon răspunse imediat după primul apel. După voce, părea morocănos şi ţâfnos ca de obicei.

  — Dă-mi şi mie o veste bună, Zack.

  — Da, uite cireaşa de pe tort: un paravânător ţicnit a încercat să-mi facă de petrecanie în parcarea unui motel, în seara asta.

  La capătul firului se aşternu tăcerea.

  — Presupun că n-ai păţit nimic, fiindcă altminteri nu puteai să mă suni, spuse Fallon, într-un târziu.

  — Eşti foarte drăguţ, Fallon. Da, sunt teafăr şi nevătămat.

  — Dar tipul?

  — A fugit.

  — La naiba.

  — De-acord cu tine. Dar am aflat câteva lucruri pe care n-ar strica să le prelucrezi în creierul tău ca un computer.

  — Ia să vedem, spune.

  Ştia că îi captase interesul lui Fallon.

  — Tipul e paravânător, dar are un talent de-a dreptul extraordinar, care îi permite să se metamorfozeze într-o bătrânică simpatică, exact sub ochii tăi, în timp ce se năpusteşte cu cuţitul la tine. Ţi s-a întâmplat vreodată să trebuiască să lichidezi pe cineva care seamănă leit cu străbunica ta?

  — Descrie metamorfoza, ordonă Fallon, pe un ton la fel de tăios ca lama cuţitului din mâna agresorului.

  — La început, tipul a avut înfăţişarea unui vagabond, care dormea pe aleea din faţa motelului. Cred că asta era doar o deghizare obişnuită. L-au dat de gol pantofii de sport eleganţi. Pe urmă, cât ai clipi din ochi, s-a preschimbat într-o bătrână, care s-a repezit spre mine cu o umbrelă. Mi-a fost greu să îmi focalizez privirea spre ea. După aceea, în plin avânt al atacului, bătrâna s-a transformat într-un bărbat îmbrăcat în pantaloni negri mulaţi şi cu o mască de schi pe faţă. Ai auzit vreodată de un parapsihic care să aibă capacitatea de a induce asemenea iluzii optice?

  Fallon păstră tăcerea câteva momente. Creierul lui lucra cu febrilitate.

  — Poate, spuse Fallon, în cele din urmă. Cred că există câteva legende de acest fel în arhivele noastre. O să fac nişte săpături şi îţi voi comunica rezultatul. Altceva?

  — La naiba, nu. Nici n-am apucat măcar să ajung la partea palpitantă a afacerii. Am avut o seară încărcată aici, în Oriana. Se pare că Ucigaşul-Incendiator a urmărit-o pe Raine până aici, când a plecat din Shelbyville.

  — Uite ce e, Zack, nu vreau să îţi risipeşti energia cu o investigaţie colaterală. S-a înţeles?

  — Îmi pare rău, dar cum să ignor faptul că Raine a devenit ţinta unui ucigaş sadic?! Nu are toată lumea capacitatea ta de a compartimenta lucrurile, Fallon.

  — Bun, stai pe lângă ea. Oricum, pentru asta eşti plătit. Ţinând seama de facultăţile tale parapsihice, Raine e mai în siguranţă cu tine decât ar fi cu un poliţai înarmat lângă ea. Poţi să o păzeşti, în timp ce vă veţi concentra amândoi cum să aflaţi ce s-a întâmplat cu Lawrence Quinn.

  — Eşti un tip foarte calculat, Fallon.

  Fallon pretinse că nu auzise remarca lui Zack.

  — Dacă ai isprăvit, am şi eu ceva pentru tine. Nu e mare lucru, dar intuiţia îmi spune că poate ieşi ceva din chestia asta.

  — Te-ascult, spuse Zack foarte atent, fiindcă intuiţiile lui Fallon deveneau lege pentru agenţii lui.

  — Analistul meu a descoperit un lucru foarte interesant apropo de Lawrence Quinn. Se pare că e mare amator de bluesuri. Am făcut nişte verificări. Există un club de noapte în Oriana, unde se ascultă jazz şi bluesuri. Se numeşte „Alley Door”.

  Houdini. Detesta numele de cod pe care i-l dăduseră. În realitate, pe el îl chema Sean Tanner, iar până nu demult numele său se bucurase de lumina reflectoarelor. Era adevărat că, atunci când fusese abordat de către agentul grupării „Umbra Nopţii”, el nu era decât un magician de rând din Vegas, dar ascensiunea lui putea fi rapidă. Destinul lui era să ajungă cap de afiş la unul dintre marile cazinouri de pe Strip. Nimeni nu putea face ce făcea el. Magia lui era autentică.

  „Umbra Nopţii”, îi promisese însă mai mult, mult mai mult. Şi se ţinuse de cuvânt.

  Lăsase în urmă numerele de magie executate pe scena unor localuri ieftine. Drogul îi conferise abilităţi suplimentare de paravânător, intensificându-i totodată facultăţile de iluzionist pe care le avea deja. Îi spuneau că întruchipa ceva nou şi inedit în lumea talentelor paranormale: un vânător-iluzionist de gradul zece. Merita să fie tratat cu mai mult respect, nu aşa cum se purta Ianuarie cu el.

  — În „Umbra Nopţii”, eşecul nu este tolerat, spuse Ianuarie.

  O furie teribilă, alimentată de frustrarea cauzată de ratarea omorului, făcea ravagii în el. Abia se putea stăpâni să nu-i rupă gâtul lui Ianuarie. Ar fi fost teribil de simplu. Din păcate, Ianuarie era pentru el sursa drogului. Până nu dibuia o modalitate de a obţine produsul de la altcineva din cadrul grupării „Umbra Nopţii” – persoana misterioasă căreia îi dădea raportul Ianuarie, bunăoară – nu avea încotro. Trebuia să se supună ordinelor.

  — Nu a fost un eşec, spuse el, cu ochii aţintiţi prin parbrizul maşinii în bezna străzii de afară. Doar ai văzut şi tu ce s-a întâmplat. O maşină a oprit în parcare, măturându-mă cu farurile. Singura soluţie era să părăsesc locul incidentului. Chiar tu ai spus că nu ne putem permite să intrăm în vizorul poliţiei.

  — Eram cu ochii pe tine. Jones te băgase în defensivă. E limpede că iluzia cu bătrâna nu a funcţionat.

  — Ba a funcţionat.

  De fapt, îl încetinise şi îi scăpase de sub control. Iată ceea ce îl îngrijora pe el. Îi era teamă să-i mărturisească lui Ianuarie că, în vâltoarea luptei corp la corp, nu mai fusese în stare să controleze iluzia care oscilase în intensitate, ca o lanternă defectă.

  — Te-ai împiedicat şi ai căzut, spuse Ianuarie. Nu degeaba primise Ianuarie acel nume de cod, se gândea el. E rece ca un sloi de gheaţă.

  — Aşa ceva se întâmplă frecvent într-o luptă, spuse el. Oricum, nu ar fi schimbat deznodământul. Jones nu are nicidecum rapiditatea mea.

  — E un talent-oglindă. A anticipat fiecare mişcare a ta.

  — Nu-i adevărat. Începusem să îl încolţesc. Maşina aia păcătoasă a stricat totul.

  — Înţelegi, sper, că lipsa ta de performanţă la nivelul aşteptărilor se răsfrânge negativ asupra mea. Jones a scăpat cu viaţă în seara asta, ceea ce înseamnă că va trebui să am o conversaţie neplăcută cu un anumit personaj. Mai este nevoie să-ţi reamintesc că tu şi cu mine depindem amândoi de acel personaj pentru a ne furniza doza de drog?

  Îşi impuse să tacă. Ştia că avea un avantaj esenţial. Ianuarie nu era de neînlocuit, pe când el, da. Pentru experimentul lor de laborator, el era unic. Chiar ei îi explicaseră că facultăţile de iluzionist, la orice nivel de intensitate, erau extrem de rare. Iar un talent de iluzionist, înzestrat cu facultăţi parapsihice care, graţie unor stimulente chimice adecvate, puteau fi extinse astfel încât să includă şi un talent de paravânător de nivelul zece, ţinea deja de domeniul legendei.

  Era pe cale să devină o legendă vie în cadrul organizaţiei. „Umbra Nopţii” avea nevoie de el.

  — Mă voi ocupa de Jones data viitoare, spuse el.

  — Rămâne să decid dacă vei mai avea o a doua şansă de a te ocupa de Jones.

  Nu obiectă, preferând să îşi urzească propriile planuri.

  Când Zack încheie convorbirea telefonică, Raine clocotea deja de furie.

  — Înţeleg că domnul Jones nu e nicidecum un patron agreabil, spuse ea. Abia se abţinuse să nu-i smulgă telefonul din mână şi să-i zică lui Fallon Jones ce părere avea despre el.

  — Eu îl consider un client, nu un patron, spuse Zack, ridicând din umeri. Lucrez cu el în baza unui contract. Din câte ştiu eu, toţi agenţii şi analiştii lui procedează la fel. Fallon Jones nu are angajaţi permanenţi. Nici nu cred că ar putea convinge pe cineva să semneze cu el un contract pe durată nedeterminată. Apelează la un colaborator sau altul, în funcţie de tipul abilităţilor parapsihice de care are nevoie.

  — Nu mă interesează acest aspect, gesticulă ea, exasperată. Ai fost la un pas de moarte, în seara asta. Dacă judec după finalul convorbirii de adineaori, nu s-ar zice că lui Fallon Jones îi prea pasă de viaţa ta.

  — Fallon Jones este omul care judecă totul în funcţie de rezultatul final. Odată ce mă ştie teafăr şi nevătămat, nu-l interesează decât următoarea mutare, asta e tot.

  — Nu pare deloc o persoană cumsecade.

  — Fallon este… Fallon. Cine îl cunoaşte îl apreciază.

  — Dar nici nu are prea mulţi prieteni, mormăi ea.

  — Sigur, însă nu s-ar zice că îl deranjează acest lucru.

  — Ce se va întâmpla în continuare? oftă ea.

  Zack privi în jos la sacul lui de voiaj, după care ridică privirea şi se uită în ochii ei.

  — Date fiind evenimentele recente, se pare că voi sta cu tine o vreme. Unde pot să-mi pun şi eu lucrurile?

  Raine ştia că avea să urmeze şi asta. În fond, prezenţa lui acolo era consecinţa pericolului care plana asupra ci. Aşadar, era doar o chestiune practică, nimic mai mult. Totuşi, realitatea prezenţei lui sub acoperişul ei o umplea de emoţie.

  — OK, spuse ea, optând pentru o atitudine rece şi stăpânită.

  — Nu ai nimic de obiectat?

  Raine îşi arcui sprâncenele:

  — Un ucigaş în serie mi-a violat domiciliul în seara asta şi, mai mult sau mai puţin explicit, mi-a dat de ştire că sunt în vizorul lui. Nu sunt tâmpită. Mă bucur nespus să am în casă un oaspete apt să ţină piept unor agresori care sar la tine cu cuţitul.

  — Cât de mult îmi place când simţul practic prevalează! Intenţionezi să-i suni pe Gordon şi Andrew, ca să le spui ce se întâmplă?

  — Nu are nici un sens, scutură ea din cap. Ar fi în stare să-şi anuleze călătoria şi să stea pe-aici, făcându-şi griji pentru mine. Oricum, nu ar putea face nimic. De fapt, dacă ar rămâne în oraş, n-ar fi exclus să fie şi ei în primejdie. Dacă monstrul descoperă cât de importanţi sunt ei pentru mine, s-ar putea…

  Raine tăcu brusc.

  — Tu decizi. Unde o să dorm?

  — Am transformat în bibliotecă al doilea dormitor. Există acolo o canapea extensibilă, care se poate face pat.

  — Mi-a fost teamă că vei spune ceva de genul ăsta. Ia-o înainte.

  Raine se întoarse şi ieşi pe hol. Zack mergea în urma ei, cu geanta de voiaj şi cu scurta în mână. Batman şi Robin încheiau procesiunea, foarte interesaţi de ciudăţenia situaţiei.

  — Poate n-ar strica să te gândeşti să-ţi iei un câine, spuse el. Pisicile sunt minunate, însă au limitele lor în ceea ce priveşte paza eficientă a unei case.

  Raine îi aruncă o privire peste umăr.

  — Te las pe tine să aduci vorba despre asta de faţă cu Batman şi Robin. Ceva îmi spune că vor fi de neînduplecat.

  Raine intră prima în bibliotecă. Rafturi cu cărţi acopereau pereţii de jur împrejur. Lângă fereastră, se afla un birou din lemn lăcuit şi sticlă. Canapeaua din piele neagră, la fel ca restul mobilierului, era plasată în mijlocul încăperii. Raine scoase nişte cearşafuri şi perne dintr-o debara. Până să revină în cameră, Zack întinsese deja patul. Împreună, se apucară să pună aşternutul. Senzaţia era extraordinar de intimă, se gândi Raine. Dar, de fapt, intim era tot ceea ce făcea împreună cu Zack.

  — Există două băi, spuse ea, arătând spre o uşă de pe hol. Aceea îţi aparţine în exclusivitate.

  — Mulţumesc.

  Nemaigăsind nici un pretext de a zăbovi acolo, Raine porni spre uşă.

  — Noapte bună, zise ea.

  Zack nu schiţă nici un gest pentru a o opri, însă Raine ştia, după dorinţa din ochii lui, ce şi-ar fi dorit el să facă.

  Acelaşi lucru îşi dorea şi ea? Să vină năvalnic spre ea, să o ia pe sus şi să o arunce pe pat? Să decidă în locul ei?

  Absolut. Care femeie normală nu şi-ar fi dorit să fie eroina unui asemenea scenariu? Viaţa începea să se complice.

  Reuşi să iasă pe hol, fără să fi cedat impulsului de a se arunca în braţele lui. Până acolo, toate bune.

  Doi paşi pe hol, şi Zack spuse:

  — Am uitat să-ţi spun. Fallon mi-a vândut un pont apropo de Lawrence Quinn. Tipul e mare amator de bluesuri. Se pare că există un club aici, în oraş.

  Raine se întoarse până la uşa încăperii.

  — Da, se numeşte „Alley Door”. N-am fost niciodată acolo, dar am auzit că e întotdeauna plin.

  — Fallon consideră că merită să verific la faţa locului, şi ţinând seama că intuiţiile sunt specialitatea lui, aşa voi face. Mâine-seară…

  Zack se opri, uitându-se la ceas, după care reluă:

  — Adică astă-seară, cum ar veni, noi doi vom merge împreună la „Alley Door”.

  — Sună interesant, spuse ea, incitată.

  — Îţi place să vânezi, aşa-i? zise el, privind-o cu subînţeles. Chiar dacă există multe dezavantaje.

  — A plăcea nu cred că e termenul potrivit, spuse ea, rostind rar fiecare cuvânt. Dar, într-adevăr, îmi creează o senzaţia plăcută. Am o satisfacţie când îmi pot folosi abilităţile paranormale. Nu pot explica, dar într-un fel chiar simt nevoia să fac asta, din când în când.

  — Şi eu la fel. Am ajuns la concluzia că orice acţiune menită să le facă dreptate victimelor este modalitatea prin care noi putem exorciza viziunile şi vocile.

  Raine era fascinată de intuiţia lui.

  — Da, zise ea. Aşa e. Nu mi-am pus niciodată problema aşa, dar, într-adevăr, e perfect valabil în ceea ce mă priveşte.

  Zack se apropie de ca, îi cuprinse faţa în palme şi o sărută lung. Când se depărtă, văzu în ochii ei scânteierea pasiunii.

  — Noapte bună, zise el.

  Raine izbuti să ajungă în dormitorul ei, fără să fi întors capul. Ştia că el o privea din pragul uşii. Simţea privirea lui fierbinte. O căldură senzuală i se prelingea prin corp.

  Peste câteva minute, se urcă în pat, scoase din sertarul noptierei un pachet de cărţi de joc şi se rezemă cu spatele de perne.

  Robin şi Batman se cuibăriră lângă ea.

  Raine întinse o pasienţă şi se căzni să îşi alunge din cap glasul sumbru care îi şoptea:

  . Arzi, vrăjitoareo, arzi…

  Silueta de la picioarele patului se profila pe geamul ferestrei din spate. Raine ştia că era vorba despre un bărbat, dar nu putea să îi vadă faţa. Încerca să se mişte, să ţipe, dar membrele şi glasul ei nu o ascultau. Raine îngheţase de spaimă.

  „Mama a încercat să scoată demonul din mine, dar de fiecare dată când mă pedepsea forţele mele sporeau şi mai mult. Acum, îl slujesc pe demon. El m-a întărit mai mult decât oricare vrăjitoare. Vei fi pedepsită, iar apoi vei arde… „

  Când se trezi din somn, simţi pe obraz ceva cald şi moale. Deschise ochii şi îl văzu pe Robin, în picioare deasupra ei. Batman, care era în cealaltă parte, o atinse cu boticul pe umăr şi mieună încetişor.

  Cămaşa de noapte îi era jilavă. O senzaţie de gheaţă şi foc o făcu să se înfioare, aşa cum păţea întotdeauna când vocile îi cotropeau noaptea cugetul.

  Se ridică în capul oaselor, luă pisicile în poală şi îşi îngropă faţa în blana lor.

  — Mulţam, băieţi, şopti ea.

  — Am presimţit eu că, probabil, va fi rău în seara asta, rosti Zack, din pragul uşii. Mă aşteptam ca pasienţa să nu-şi facă efectul. Oricum, e destul de neplăcut chiar şi atunci când vocile vorbesc despre altcineva, de obicei vreun necunoscut care e mort deja. Măcar poţi să te distanţezi un pic. Situaţia se complică, însă, teribil, atunci când vocile te vizează direct pe tine.

  Ridicând capul, Raine privi spre el. În lumina palidă din cameră, observă că Zack purta chiloţi, dar în rest nimic.

  — Ai păţit şi tu vreodată aşa ceva? întrebă ea.

  — Într-un fel.

  — Foarte criptic.

  — Scuze, zise el. E o poveste lungă.

  — Pe care nu-ţi place să o depeni, probabil.

  — Efectul nu se ameliorează prin repetiţie, crede-mă.

  În fond, avea dreptul şi el să aibă secretele lui, se gândi Raine, calculând că de-abia trecuseră douăzeci şi patru de ore de când îl cunoştea. Cum era posibil ca un bărbat, pe care nu îl ştia decât de ieri, să stea acum acolo, în uşa dormitorului ei?

  Viaţa ei o luase razna complet.

  — N-am vrut să te trezesc, spuse ea.

  — Nu dormeam, răspunse el, fără să se urnească din cadrul uşii.

  — Iniţial, am reuşit să aţipesc, dar pe urmă am început să visez. Cred că am făcut un mic atac de panică.

  — Nici nu-i de mirare.

  — Nu, spuse ea, mângâindu-l pe Robin. Privind retrospectiv, era de aşteptat să mi se întâmple aşa ceva.

  — Nu uita că latura ta parapshică este conectată direct la intuiţia ta. Când simţurile tale percep o ameninţare, sunt puse în mişcare toate acele excelente reflexe primitive de supravieţuire, care te împing ori să fugi, ori să sari la bătaie.

  — Văd că ştii o mulţime de lucruri despre acest subiect.

  — Asta fiindcă am avut avantajul de a creşte…

  — În interiorul comunităţii Societăţii Arcane, încheie ea, pe un ton înţepat. Da, ai mai pomenit de acest lucru, de vreo două ori până acum.

  — Încercam doar să dau o explicaţie.

  — Ştiu, dar se pare că sunt un pic cam susceptibilă, atunci când vine vorba despre acel subiect.

  — Atunci, hai să schimbăm subiectul, zise el, şi, după o scurtă pauză, o întrebă: Vrei să jucăm blackjack?

  În fond, de ce nu?! Oricum, era greu de presupus că va mai reuşi să adoarmă prea curând în noaptea aceea.

  — OK, spuse ea, împingând plapuma la o parte, cu intenţia de a se ridica în picioare şi de a-şi pune halatul de casă.

  — Nu-i nevoie să te dai jos din pat.

  Intrând pe uşă, pluti parcă spre pat, oprindu-se însă să aprindă veioza de pe noptieră, pe care o reglă la intensitatea minimă. Pe urmă, se aşeză pe marginea patului, spunând: „Putem juca şi aici”.

  Ţinând seama de experienţa anterioară, nu era o idee prea bună să joace cărţi într-o cameră care conţinea un pat, se gândi ea. Dar Zack împărţea deja cărţile.

  — Vrei să jucăm tot pe bani? întrebă ea.

  — Eu nu ştiu decât două motivaţii care pot face interesantă o partidă de cărţi, remarcă el, cu un surâs molcom şi senzual. Una dintre aceste motivaţii ar fi banii.

  Când se trezi din somn, în lumina cenuşie a unei dimineţi ploioase, Raine simţi un trup fierbinte şi greu lipit de spinarea ei. Exclus să fi fost Batman sau Robin, din moment ce amândouă pisicile erau la picioarele ei. Şi, oricum, braţul acela lung, mulat peste talia ei, nu avea nimic de-a face cu nişte feline. Raine privi în jos. Categoric, sub sânul ei drept se afla o mână masculină foarte mare şi puternică.

  Timp de câteva secunde, îşi sondă memoria. Da, jucaseră câteva partide de blackjack. La început, Raine câştigase fără probleme. Ţinuseră scorul pe un carneţel.

  La un moment dat, Zack se dusese la bucătărie, de unde venise cu sticla de whisky, pe care ea o păstra într-un bufet, pentru Andrew şi Gordon. Ţinea minte că băuse vreo două pahare, poate chiar trei. La scurt timp după aceea, lucrurile se tulburaseră în mod plăcut.

  Săltându-se în coate, se uită la Zack, care îşi trăsese cuvertura până la mijloc, fiindcă îi fusese probabil rece, dar era lungit peste plapumă şi dezbrăcat până la brâu, doar cu chiloţii pe el.

  — Zack! exclamă ea, şocată.

  Zack deschise ochii şi o privi admirativ, cu un aer viril şi languros.

  — N-am jucat pocher pe dezbrăcatelea, azi-noapte, dacă asta te nelinişteşte, spuse el.

  Raine se ridică în genunchi, ca să îi studieze pieptul mai de aproape.

  — Dumnezeule, arăţi de parcă te-ar fi călcat autobuzul.

  Zack privi în jos şi se strâmbă, când îşi văzu vânătăile.

  — Purpuriul nu este culoarea mea, dar, oricum, nu e chiar atât de rău pe cât pare.

  — Nu prea-mi vine să cred. Habar n-am avut că eşti lovit atât de grav. Trebuia să fi mers la camera de gardă încă de aseară, spuse ea, grăbindu-se să se dea jos din pat. Mă îmbrac imediat şi te duc cu maşina.

  Apucând-o de încheietura mâinii, o imobiliză fără nici o dificultate.

  — Linişteşte-te. Nu mi-am rupt nimic.

  — Eşti sigur?

  — Mă doare un pic pe ici, pe colo, atâta tot, spuse el, amuzat de îngrijorarea ei.

  — Un pic, repetă ea, uitându-se neîncrezătoare la el.

  — OK, mă doare, de-acord, recunoscu el, pipăindu-şi coastele, cu precauţie. Câteva pastile antiinflamatoare vor rezolva în mare parte problema. Dar la faţă cum arăt?

  Raine îl analiză cu atenţie.

  — În mod de-a dreptul surprinzător, nu ai nici un ochi învineţit.

  — Bun. Asta mă va scuti de o sumedenie de întrebări astăzi. Ochii vineţi atrag atenţia întotdeauna, spuse Zack, trăgând-o spre el. Ştii, dacă doreşti sincer să îmi grăbeşti însănătoşirea, am o sugestie.

  Un sărut nu era o idee prea bună, însă Raine nu se putu abţine să nu se aplece spre el şi să-l sărute uşor din vârful buzelor.

  — Oh, daaa, spuse el, cu un aer senzual. Acesta e leacul magic, ai dreptate.

  Braţul lui Zack se strânse în jurul ei.

  — Nici în ruptul capului nu aş concepe să profit de un bărbat rănit, se împotrivi ea.

  — E OK. Ştiu eu că vei fi blândă cu mine.

  — Nu de sex ai tu nevoie acum, decretă ea cu severitate, savurând mica lor tachinare mai mult decât voia să recunoască. Un mic dejun copios şi nişte antiinflamatoare pot să te pună pe picioare.

  — Vezi, uite aici greşeşti tu, spuse el, ridicând sentenţios degetul şi adoptând un ton moralizator. Actul sexual eliberează tot felul de endorfine în organism, adică te face să te simţi bine. E ca un tonic.

  Râzând, Raine se ridică în picioare, îşi luă ochelarii şi îşi puse halatul.

  — Micul dejun pare ceva mai sigur.

  — Tu vorbeşti, domniţa mea?! Tu care joci pe bani grei la Vegas şi ai hobby-ul de a-i vâna pe infractori! Ha! De când preferi tu prudenţa, mă rog?

  Raine se opri brusc. Întotdeauna se considerase o persoană refractară la riscurile de orice fel, căznindu-se toată viaţa să îşi disimuleze talentele excepţionale şi să nu şi le recunoască, decât într-un cerc foarte restrâns. Optase pentru o conduită normală şi sigură, aşa cum o învăţase mătuşa Vella, astfel încât lumea să nu o considere nebună. Până la Zack, nu avusese niciodată o relaţie cu adevărat intimă cu un bărbat, fiindcă se temuse să dezvăluie adevărul despre ea însăşi. Ideea că ar putea fi genul de femeie care să nu se teamă să îşi asume o serie de riscuri i se părea uluitoare. Tocmai când era pe punctul de a se răţoi la Zack, aşa cum ar fi făcut o femeie îndrăzneaţă, fermă şi temerară cu bărbatul pe care îl primise în patul ei, Raine observă carneţelul de pe noptieră. Indignată, se holba acum la cifrele scrise pe foaia de deasupra.

  — Ce-i chestia asta? spuse ea, vârându-i carneţelul sub ochi.

  Zack se ridică în coate şi, încruntându-şi sprâncenele, studie cifrele de pe foaia de hârtie. Pe urmă, zâmbi.

  — Este rezultatul micii noastre partide amicale de blackjack, de aseară, spuse el.

  — Potrivit celor scrise aici, eu ţi-aş datora zece mii patru sute cincizeci de dolari, spuse ea.

  — Am început să am noroc la cărţi şi eu, după ce ai băut trei pahare de whisky.

  — Aiurea! Eu nu pierd niciodată la blackjack. M-ai îmbătat şi ai profitat de mine.

  — Adică trei păhăruţe insignifiante de whisky pot să te bage pe tine sub masă? E bine de ştiut asta.

  — Alcoolul în combinaţie cu starea de stres a avut un efect mai puternic, se răsti ea la el, indignată. Am avut parte de mult stres în ultima vreme.

  — Nu ştiu ce să zic, clătină el din cap, deloc convins. Mie îmi sună mai degrabă a scuză.

  — Ha, poftim la el! exclamă Raine, azvârlind carneţelul pe pat şi punându-şi mâinile în şold. Nu există decât o singură explicaţie posibilă.

  — Care?

  — Ai trişat.

  — Asta înseamnă că vei încerca să te eschivezi de la achitarea datoriei tale la cărţi?

  — Te înşeli amarnic dacă îţi închipui că vei căpăta de la mine zece mii patru sute cincizeci de dolari.

  — Poate reuşim să cădem la învoială cu nişte plăţi alternative, sugeră el, cu seninătate.

  — Ca de pildă? întrebă ea, înnodându-şi sprâncenele de indignare.

  — Parcă ţi-am spus aseară, nu-i aşa, că nu există decât două motivaţii care pot face interesantă o partidă de cărţi.

  Raine luă o pernă şi o azvârli spre Zack, care căzu pe spate, râzând, în timp ce ea se răsuci pe călcâie şi fugi glonţ în baie.

  Era prima oară în viaţă când Raine se jucase aşa. Ce senzaţie înviorătoare.

  Bradley examina ciobul de porţelan pe care îl ţinea în mână.

  — Eşti sigură că provine de la hotelul din Shelbyville?

  Venise puţin după ora opt, purtând scurta lui lăbărţată şi ochelarii de soare cu lentile-oglindă, care îi accentuau şi mai mult mutra de poliţist. Îşi scosese ochelarii. El şi Zack se comportau civilizat, deşi pe Raine o deranja atmosfera tensionată din cameră. Vrând cu orice preţ să evite o scenă, îşi făcuse de lucru pregătind un ceainic plin cu cafea. Pe urmă, îi instruise pe cei doi bărbaţi să şadă, folosind exact tonul pe care şi-l lua atunci când Robin şi Batman făceau imprudenţa de a-şi ascuţi gheruţele pe jaluzelele ei fine, în loc să se caţere în cuierele lor pentru pisici. Zack se tolăni pe unul dintre fotoliile care încadrau măsuţa pentru cafea, iar Bradley se instală în celălalt. În felul acesta, canapeaua îi rămase ei la dispoziţie.

  — Sunt sigură că acest ciob provine de la o cană din hotel, spuse ea, răspunzând la întrebarea lui Bradley. Tipul a fost aici, în apartamentul meu.

  Bradley părea cam neîncrezător.

  — Ce motiv ar fi putut avea pentru a lăsa un ciob de porţelan în buzunarul hainei tale? Nu mi se pare nicidecum un mesaj semnificativ. Intuiesc că ar putea simboliza ceva, dar mi se pare prea vag. Era foarte posibil ca tu nici măcar să nu recunoşti cana de la care provine, darămite să-ţi mai dai seama că el a fost cel care a adus ciobul aici.

  Raine turna cafeaua, cu un aer foarte concentrat.

  — Tipul a început să mă hărţuiască, însă nu vrea să lase în urmă nici o probă edificatoare, pe care eu aş putea, eventual, să o predau poliţiei.

  — Altfel spus, aşa se simte el în siguranţă, zise Zack, uitându-se fix la Bradley. Are certitudinea că, chiar dacă Raine s-ar duce la poliţie cu ciobul acela de porţelan, nimeni nu ar lua-o în serios.

  Bradley îl ignoră, adresându-i-se lui Raine:

  — De unde a aflat numele tău? Din punctul de vedere al presei eşti doar un client nenumit al unei agenţii imobiliare din localitate. Doug Spicer şi şeful poliţiei, Langdon, au primit laude pentru acţiunea de salvare a victimei.

  — Nu am apărut la televizor, la ştirile de seară, slavă Domnului, spuse ea. Însă, în Shelbyville, toată lumea ştie că eu eram persoana care se afla cu Spicer, când am descoperit-o pe fată. La fel cum toată lumea ştie că eu am moştenit casa de la mătuşa mea.

  — Vrei să spui că, în opinia ta, ucigaşul este un locuitor din Shelbyville? întrebă Bradley, cu un aer grav.

  — Un localnic, da, sau poate o persoană care stă acolo la sfârşit de săptămână şi în vacanţă. Ba chiar înclin să cred că persoana aceasta cunoaşte foarte bine comunitatea locală, căci a reuşit să afle foarte repede numele meu, după ce fata a fost găsită, şi drumul până la casa mătuşii mele.

  — Încep să-mi dau seama de ce i-a căşunat pe tine, spuse Bradley. E o logică perversă în toată chestia asta.

  — Tipul vânează vrăjitoare. Eu sunt nepoata unei vrăjitoare din Shelbyville, deci sunt şi eu o vrăjitoare. Cred că îi este frică de mine.

  Raine îşi dădu seama că nu mai avea faţă de Bradley atitudinea unei foste iubite respinse şi jignite şi că, în ceea ce îl privea, nici el nu vădea ideea fixă de a o culpabiliza în tentativa de a obţine ajutorul ei pentru cartea lui Cassidy Cutler. Formau din nou o echipă.

  — Dacă îi este frică de tine, de ce nu pune mâna pe o armă, ca să te împuşte?! zise Bradley, frecându-şi bărbia, cu un aer concentrat.

  Cu coada ochiului, Raine observă că Zack încremenise brusc. Valuri de energie intensă pulsau în spaţiul îngust dintre ei. Bradley percepuse, probabil, şi el ceva din atmosfera devenită incendiară, din moment ce se foi subit, ca şi cum nu şi-ar mai fi găsit locul.

  — Ştii bine că monştrii criminali de o asemenea factură nu sunt capabili de raţionamente normale, spuse ea repede, după care se încruntă spre Zack, încercând să-l pună în gardă.

  Zack nu-şi lua privirea de la Bradley, însă Raine sesiză o diminuare a energiei din jur.

  — N-am cum să te contrazic în această privinţă, spuse Bradley. Totuşi, a riscat mult, lăsând în urmă această dovadă concretă, remarcă el, sucind ciobul între degete.

  — Câte persoane crezi că ar putea interpreta acea cană spartă drept o ameninţare sau un simbol? întrebă Zack. Te asigur că pe Langdon nu l-a interesat nici cât negru sub unghie.

  — Absolut, îi dădu dreptate Bradley. Mi-a spus şi mie că el e prea ocupat să urmărească pistele descoperite la locul faptei şi indiciile culese de la ultima victimă. M-a rugat pe mine să vin aici, fiindcă nu voia ca Raine să ia legătura cu presa şi să se apuce să le spună că ea are facultăţi parapsihice.

  — Ăsta mă crede ori o mare mincinoasă, ori nebună de legat, observă Raine, pe un ton neutru.

  — Oh, da, aşa e, chicoti Bradley.

  Raine îi adresă zâmbetul ei special.

  — Opinia nu e singulară printre reprezentanţii legii, zise ea.

  Bradley avu delicateţea de a se înroşi la faţă.

  — Eşti sigur că zâmbetul ăsta nu te scoate din sărite? se interesă Zack, pe un ton politicos.

  Bradley părea derutat şi agasat. Strângând în pumn ciobul de porţelan, îşi aţinti privirea spre Raine şi zise pe un ton foarte serios:

  — Eu am colaborat prea mult cu tine ca să nu fi aflat până acum că e mai bine să nu îţi ironizez, ăăă, observaţiile şi intuiţiile.

  — Mulţumesc, Bradley, spuse ea, relaxându-se un pic.

  — Şi ce urmează acum? întrebă Zack.

  — Pot să trimit mai multe patrule prin cartier, pe timpul nopţii, ca să ţină situaţia sub control, însă nu am posibilitatea de a-i asigura lui Raine o pază permanentă. Bugetul local nu are bani pentru gărzi de corp.

  — Nici o problemă, spuse Zack. Raine are deja un bodyguard.

  Bradley se uită întrebător la Raine, după care se întoarse spre Zack. Expresia lui denota un respect prudent şi o recunoştinţă mută.

  — Da, aşa mă gândeam şi eu, spuse el.

  — Ce intenţionezi să faci? întrebă Zack.

  — Voi proceda conform rutinei de rigoare. Stau de vorbă cu vecinii. Mă lămuresc dacă nu a văzut careva vreun străin prin zonă, aseară. Poate cineva a observat o maşină necunoscută în parcare, spuse el, scoţând din buzunarul scurtei un carneţel şi un pix. Mâine, am liber. O să dau o fugă până la Shelbyville, să văd ce găsesc şi pe-acolo. Poate cineva l-a văzut pe tip intrând sau ieşind din camera lui Raine.

  — Nu cred că Langdon va fi prea fericit dacă te apuci să pui întrebări în parohia lui, spuse Zack.

  — Rezolvăm noi şi asta, zise Bradley, după care deschise carneţelul şi se uită la Raine. Povesteşte-mi totul de la început. Vreau să aflu tot ce ai văzut şi ai simţit în pivniţa mătuşii tale, acum două zile. Cunoşti procedura.

  — Sigur, spuse Raine.

  Într-adevăr, cunoştea procedura, însă Zack avea dreptate. Situaţia era diferită atunci când te aflai în capul listei „persoanelor de ucis” vizate de monstru.

  Când Bradley plecă în cele din urmă, cu carneţelul doldora de toate detaliile pe care ea făcuse efortul să şi le amintească, Raine se simţi vlăguită mental şi emoţional. Se rezemă epuizată de spătarul canapelei, iar Batman şi Robin săriră pe perne lângă ea, unde, instalându-se confortabil, începură să toarcă zgomotos.

  — Uf! exclamă ea, mângâind pisicile. Cred că mi-ar prinde bine încă un ceai.

  — Îl pregătesc eu, spuse Zack, care era la fereastră.

  — Mulţumesc.

  — Ai avut dreptate, remarcă el, răsucindu-se în loc, cu o expresie gânditoare pe faţă. Mitchell a luat totul în serios.

  — Ai văzut?! Ţi-am spus eu. Chiar dacă mă consideră ciudată cu darul meu paranormal, ştie că nu e bine să mă ignore.

  — În plus, are şi un motiv al naibii de puternic de a se ocupa intens de acest caz. A-l prinde pe Ucigaşul-Incendiator poate însemna pentru faima lui de mare poliţist mult mai mult decât rezolvarea unui teanc de dosare prăfuite.

  — La asta nu m-am gândit, zâmbi ea amar.

  — Judecând după licărirea pe care am zărit-o în ochii lui la plecare, intuiesc că în momentul de faţă a ajuns să nu se mai gândească decât la asta.

  PORTLAND, OREGON…

  John Stilwell Nash stătea în picioare în dreptul şirului de ferestre aliniate pe unul dintre pereţii biroului din colţul imobilului şi privea cum ploua monoton peste Portland. Din punctul lui de vedere, n-avea decât să toarne cu găleata până când blestemăţia aceea de oraş se îneca definitiv în fluviul Willamette. Nimic nu-i plăcea aici. Numai când se gândea la tot ce era caracteristic oraşului – de la localnicii prea relaxaţi, prea drăguţi, prea politicoşi, prea obsedaţi de mediul înconjurător, şi până la festivalul anual al rozelor – lui Nash îi venea să ia de pe birou călimara masivă, din epoca victoriană, şi s-o azvârle în geam.

  Însă nimic din ceea ce vedea afară nu îl înfuria atât de rău ca această convorbire telefonică.

  — De ce n-a ieşit bine? întrebă el.

  Îl scotea din sărite acest ultim eşec. Izbuti însă, făcând un efort, să îşi păstreze tonul rece şi plat, pe care îl folosea întotdeauna cu angajaţii lui. Era vital să disimuleze orice emoţie în faţa subalternilor. Cel mai mărunt indiciu al furiei care ameninţa să îl mistuie risca să fie luat drept dovadă că îşi pierduse stăpânirea de sine. În cadrul organizaţiei, pierderea stăpânirii de sine era considerată o slăbiciune.

  — Houdini susţine că a fost întrerupt înainte de a-şi putea îndeplini misiunea, spuse Ianuarie.

  Vocea de la capătul firului era la fel de glacială ca a lui. Nash socotise că acest lucru era un atu, atunci când începuse operaţiunea din Oriana. Acesta fusese şi motivul pentru care îi dăduse agentului numele de cod Ianuarie. După o analiză exhaustivă, ajunsese la concluzia că dezastrul din Stone Canyon fusese cauzat de folosirea unor agenţi operativi, care se lăsau dominaţi de latura emoţională a firii lor. Poftele trupeşti, invidia şi lăcomia acceleraseră deznodământul nesatisfăcător al acelui proiect.

  — Cu alte cuvinte, Houdini a dat greş, spuse el. Ceea ce înseamnă că tu ai dat greş.

  — Vor mai fi şi alte ocazii, zise Ianuarie, păstrându-şi calmul în faţa ameninţării implicite din cuvintele interlocutorului său. Între timp, am elaborat o nouă abordare a problemei, care este mult mai… subtilă.

  Nash scrâşni din dinţi. Insinuarea era limpede: Ianuarie ţinea să-i aducă aminte că ideea de a-l folosi pe Houdini pentru a-l scoate din peisaj pe agentul J&J fusese a lui, adică a lui Nash. El imaginase o lovitură rapidă, ca de bisturiu. Omorul ar fi trebuit să treacă drept o cafteală uzuală într-o parcare, care se terminase urât. Fără indicii. Fără martori. Un Jones mort.

  Avea în sânge o ură atroce faţă de familia Jones; moştenise această aversiune de la John Stilwell, strămoşul lui din epoca victoriană. Pe Stilwell îl distruseseră Gabriel Jones şi femeia care, ulterior, devenise soţia lui Jones.

  Probabil că familia lui Jones uitase toată această poveste legată de primul John Stilwell. Nemernicii nu bănuiseră, însă, că, în anul dinaintea morţii sale, Stilwell pusese în practică propriul său program de procreaţie. În jurnalul său secret, rămăsese consemnat cum, în mod deliberat, Stilwell sedusese şi lăsase însărcinate cel puţin două femei parapsihice din Londra, nişte persoane despre care el credea că ar fi avut însuşiri paranormale autentice. John Stilwell fusese fascinat de descoperirile lui Darwin şi curios să vadă dacă propriile lui capacităţi parasenzoriale puteau fi transmise şi intensificate prin împreunarea cu nişte femei dotate cu asemenea puteri.

  Teoriile lui Darwin se dovediseră valabile, deşi John Stilwell murise înainte de a vedea rezultatele.

  Cu telefonul lipit strâns de ureche, Nash începu să se foiască prin birou. Într-adevăr, lui îi aparţinuse ideea de a-l folosi pe Houdini pentru a-l elimina pe Zackary Jones. Proiectul Stone Canyon eşuase din cauza unui Jones. Nu tolera ideea ca un alt membru al acelei familii afurisite să îi strice iarăşi planurile. Dar, acum, când lucrurile ieşiseră prost, trebuia să aibă grijă ca vina să nu cadă asupra lui. Dacă trebuia să cadă cineva, persoana aceea avea să fie Ianuarie. Din fericire, el avusese grijă să-şi ia măsuri de precauţie în eventualitatea unui dezastru, exact cum procedase şi în cazul afacerii Stone Canyon. Avea certitudinea că membrii Cercului Interior nu aflaseră nimic despre conexiunea lui cu acea operaţiune. Totuşi, o a doua muşamalizare de acest fel ar fi fost extrem de riscantă.

  Membrii Cercului Interior nu tolerau eşecurile. Nash nu le făcea o vină din asta. Când preluase funcţia legitimă de şef al organizaţiei, şi el îşi propusese să impună o politică implicând un grad de toleranţă zero. Concepţia darwiniană despre management garanta că supravieţuiau doar cei mai puternici şi cei mai influenţi. Între timp, însă, fusese nevoit să se protejeze.

  — Tu răspunzi de această operaţiune, zise el. Este imperios necesar să recuperezi ceea ce Quinn nu a fost în stare să ne furnizeze.

  — Din păcate, Houdini a primit ordinul de a-l lichida pe Lawrence Quinn înainte ca datele din computerul lui Quinn să fie analizate şi să se constate că erau false. Dacă Lawrence Quinn ar fi fost lăsat în viaţă, l-am fi putut supune unui drastic interogatoriu.

  Nash îşi înfrână un alt val de furie turbată. Când se va termina această operaţiune, Ianuarie trebuia să dispară. Poate în vreun accident.

  — Aştept ca data viitoare când mă suni să aflu că operaţiunea a fost o reuşită, spuse el pe un ton neutru. Altminteri, voi fi obligat să te înlocuiesc.

  — Încă un lucru, spuse Ianuarie, ignorând ameninţarea. Houdini cere o doză mai mare. Pretinde că a ratat ţinta din cauză că a primit o cantitate prea mică de drog.

  Nash încremeni cuprins de o frică teribilă.

  — Şi tu ce părere ai? se încumetă el să întrebe.

  — Judecând după ceea ce am văzut aseară, aş spune că îşi pierde controlul. Nu a putut menţine iluzia, care apărea şi dispărea alternativ. Din cauza asta, reacţiile lui au fost mai lente. Experimentul este un fiasco şi Houdini ar trebui lichidat.

  Fiorii unei spaime glaciale îl străpunseră ca nişte pumnale. Houdini nu era singurul experiment produs de organizaţie. La naiba, mai mult sau mai puţin toţi erau nişte experimente.

  — Tu răspunzi de proiectul Oriana, spuse el. Ţie îţi aparţine decizia. Dar aş vrea să-ţi reamintesc că Houdini este un instrument, o unealtă foarte costisitoare. Varianta formulei care a fost preparată special pentru el a necesitat o investiţie financiară importantă. Ar fi păcat ca această investiţie să se irosească. Totuşi, dacă proiectul va reuşi, pierderea lui Houdini nu ar mai reprezenta un dezastru.

  Încheie convorbirea telefonică, înainte ca Ianuarie să îi poată da o replică; simţea că pulsul îi bătea accelerat şi că respiraţia lui avea un şuierat sacadat. Frica şi adrenalina îi provocau fiori în tot corpul. Îi luă mai mult timp decât era normal pentru a-şi recăpăta controlul de sine.

  Pe urmă, traversă încăperea, deschise uşa şi ieşi în celălalt birou. Asistenta lui, o femeie foarte atrăgătoare, ridică privirea spre el:

  — Da, domnule Nash?

  — Cobor la laborator, spuse el.

  — Da, domnule. Vreţi să anulez întâlnirea cu persoanele de la compania de suplimente alimentare online?

  — Nu.

  Fir-ar să fie. Un necaz nu vine niciodată singur, se gândi el. Oprindu-se la uşă, încercă să-şi ascundă enervarea:

  — La ce oră ar trebui să sosească?

  — Peste patruzeci şi cinci de minute, spuse ea, după ce se uită la ceas.

  — Vin înapoi până atunci.

  Ieşi pe hol şi se îndreptă spre casa scării. Biroul lui era la al treilea nivel al unei clădiri vechi din cărămidă, cu trei etaje, însă el nu folosea ascensorul decât arareori. Îi plăcea să le dea un exemplu angajaţilor, demonstrând că avea o bună condiţie fizică.

  Trecu prin dreptul unui banner optimist, care anunţa că firma de suplimente alimentare naturale „Cascadia Dawn” realizase profituri record pentru al şaselea trimestru la rând.

  Directorul de marketing ieşi dintr-un birou şi înclină respectuos din cap. Două salariate de la departamentul de publicitate îl văzură şi îl salutară protocolar. Dând din cap spre fiecare, Nash împinse uşa de la casa scării.

  Etajul de sus al clădirii era rezervat birourilor. Activitatea de vânzări online şi prin catalog se derula la etajul din mijloc. Primul etaj servea drept depozit pentru marea varietate de produse de nutriţie vândute sub marca „Cascadia Dawn Natural Food Supplements”.

  Compania avea câştiguri excepţionale, şi nu necesita prea mulţi angajaţi. Imaginea de firmă mică era rezultatul unei strategii bine gândite. Nash intenţiona să menţină un profil discret al companiei concepute ca un jucător regional de nişă în industria suplimentelor alimentare. Era o acoperire perfectă pentru un laborator ilicit de produse medicamentoase.

  „Cascadia Dawn” nu producea şi nu îşi ambala propriile produse, ci avea contract cu o firmă din afară, care se ocupa de aceste aspecte. În schimb, compania deţinea un laborator de cercetare şi dezvoltare ultramodern, unde erau elaborate noi formule nutriţionale şi unde alte formule mai vechi erau modernizate. Laboratorul ocupa o mare suprafaţă din subsolul clădirii şi era împărţit în două secţii.

  Coborî şi ultimul şir de trepte, deschise o uşă masivă din oţel şi intră într-un mic birou. Un operator într-un combinezon de protecţie alb era aşezat la birou. Când îl văzu pe Nash, se ridică repede.

  — Bună dimineaţa, domnule Nash. Vreţi să intraţi în laborator?

  — Da, te rog, Miller.

  — Vă aduc imediat un costum, domnule.

  Miller deschise un dulap şi scoase dinăuntru un pachet învelit în plastic, perfect sigilat, conţinând un halat de laborator, de unică folosinţă, o cască etanşă cu elastic pe margine, mănuşi, o mască şi nişte papuci speciali. Nash intră într-o mică debara şi îşi puse repede îmbrăcămintea pentru laborator. După ce termină, Miller apăsă pe un buton şi deschise o altă uşă.

  Nash păşi în spaţiul imaculat de dincolo de uşă. Mesele de lucru şi echipamentul din oţel inoxidabil străluceau sub lămpile puternice suspendate de tavan.

  Diverşii tehnicieni şi asistenţi înveşmântaţi în alb, din cap până la vârful degetelor de la picioare, înclinară din cap şi murmurară saluturi, când Nash trecu pe lângă ei.

  Toate persoanele din sală lucrau la diverse suplimente alimentare, de tipul celor care puteau fi găsite în magazinele cu produse naturale şi ecologice din toată ţara. Nash ştia că unele companii din aceeaşi branşă dăduseră faliment de-a lungul anilor, însă el nu pricepea în ruptul capului cum cineva ar putea să piardă bani în industria suplimentelor nutriţionale. Crasa incompetenţă era singura cauză a unui asemenea faliment, opina el. Părea uimitor cât de mulţi bani erau dispuşi cumpărătorii să arunce pe orice produs care le promitea să-i ajute să slăbească, să aibă erecţie, să scape de stres sau să-şi amelioreze sistemul imunitar. Şi toate aceste mărfuri puteau fi comercializate în mod legal, fără nici un fel de evidenţă a eficienţei lor, care să fie susţinută prin teste clinice.

  Uimitor. Şi profitabil.

  Îi salută din cap pe câţiva tehnicieni, după care se îndreptă spre celălalt capăt al sălii. Ajuns acolo, se opri în faţa altei uşi masive din oţel, unde tastă nişte cifre pe încuietoarea computerizată. Doar el şi încă o persoană din întreaga clădire aveau cunoştinţă de acel cod.

  Pentru marea majoritate a angajaţilor, motivul pentru care uşa de la cel de-al doilea laborator, de dimensiuni mai mici decât primul, era ţinută închisă ţinea de necesitatea păstrării unor măsuri de protecţie contra unor posibile tentative de spionaj sau furt industrial. Formulele suplimentelor alimentare „Cascadia Dawn” constituiau secrete de firmă extrem de preţioase.

  Doar o mână de oameni cunoşteau adevărata valoare a formulelor unice concepute în laboratorul interior. Acest dispozitiv secret nu era singurul laborator finanţat de organizaţie. Mai existau şi altele, la fel de bine deghizate, răspândite în toată ţara. Intenţia lui, însă, era ca laboratorul de aici să devină cel mai important şi cel mai performant dintre toate. În felul acesta, putea folosi succesele repurtate drept o trambulină spre puterea supremă conferită de funcţia de director al organizaţiei. În calitate de urmaş al lui John Stilwell, el era cel care ar fi trebuit să ocupe deja această poziţie, la care avea dreptul în mod legitim, spre deosebire de actualul director. Nash ştia, însă, că va veni şi timpul lui. Din naştere, era un vânător de gradul şapte. Mulţumită drogului, acum atinsese nivelul zece. În plus, cea mai recentă variantă a formulei, care fusese prelucrată special pentru el, avea capacitatea de a-i creşte puterile. Flerul lui în afaceri, pe care îl avea din naştere, se amplificase până la intensitatea unui talent parastrategic mijlociu. Începea, de asemenea, să capete unele abilităţi hipnotice.

  Uşa de oţel se deschise. Păşi în sală şi aşteptă ca uşa să se încuie în urma lui.

  Trei indivizi lucrau la mesele de laborator. Toţi ridicară privirea când îl auziră intrând. Unul dintre ei, doctorul Humphrey Hulsey, îl sfredelea cu ochii lui decoloraţi şi reci. Hulsey era un bărbat înalt, scheletic, cu membre subţiri ca nişte fuse. Din cauza ochelarilor de protecţie pe care îi purta, semăna cu o insectă gigantică.

  — Ei bine? îl abordă tăios Hulsey. Mi-ai făcut rost de informaţia aceea? Nu pot merge mai departe cu noile experimente, dacă nu văd datele Tallentyre. Conform însemnărilor lui Quinn, este esenţial să putem stabiliza formula.

  Lui Nash îi venea să înşface un microscop de pe masă şi să-i crape ţeasta lui Hulsey. Hulsey era singura persoană din clădire care avea tupeul să îi vorbească lui Nash de parcă acesta ar fi fost un simplu slujbaş, şi nu directorul executiv al firmei. Hulsey scăpa nepedepsit numai pentru că era un cercetător chimist strălucit. De asemenea, Hulsey era înzestrat cu facultăţi parapsihice intuitive de gradul opt, graţie cărora putea analiza modele şi tipare – inclusiv cele ascunse la nivelul moleculelor. Totodată, Hulsey era singurul dintre angajaţi care beneficia de statutul de membru marcant al organizaţiei. Datorită acelei combinaţii excepţionale de abilităţi paranormale şi intelectuale, Hulsey era nepreţuit. Din păcate, cunoştea perfect cât de valoroasă era persoana lui pentru membrii Cercului Interior.

  — Nu, spuse Nash. Am venit să discutăm despre ultima variantă a formulei X9, pe care ai preparat-o pentru mine.

  Până în acel moment, cea mai însemnată contribuţie a lui Hulsey la dezvoltarea în continuare a formulei fondatorului era o descoperire care permitea ajustarea genetică a drogului la specificul profilului parapsihic al fiecărui individ.

  — Dar au trecut doar câteva săptămâni de când am modificat ultima oară drogul pentru tine, se strâmbă Hulsey, dezgustat. Ce s-a mai întâmplat acum?

  Nash se apropie şi coborî vocea. Deşi asistenţii lui aveau acces la cele mai înalte niveluri de securitate, Nash aplica sistematic politica de a nu se încrede în nimeni, decât atât cât era absolut necesar.

  — Reacţiile vulcanice nu s-au oprit, spuse el încetişor. Apar tot mai frecvent.

  — Nu da vina pe drog pentru incapacitatea ta de a-ţi controla nervii, se burzului Hulsey. Dacă nu reuşeşti să îţi stăpâneşte furia, ţi-aş sugera să îţi analizezi mai atent propriul profil parapsihic. Ştii că sângele apă nu se face.

  Hulsey reveni la microscopul lui. Nash se forţă să îşi înăbuşe furia care ameninţa să-l mistuie.

  — Vei prepara o nouă şarjă, spuse el, dar fără celelalte facultăţi sporite suplimentare. Vreau să revin la varianta originală, care îmi accentuează doar talentele de vânător. S-a înţeles, domnule Hulsey?

  Hulsey nu ridică privirea de la microscopul lui.

  — Sigur că am înţeles, spuse el. Nu poţi gestiona celelalte talente.

  Nash îşi impuse să părăsească laboratorul, fără să cedeze impulsului de a sări la beregata lui Hulsey. Deocamdată, avea nevoie de el, dar până la urmă va trece şi asta. Nimeni nu era de neînlocuit, nici măcar doctorul Humphrey Hulsey.

  Zack se opri pe trotuar în faţa buticului „Incognito” şi studie exponatele din vitrină. De cealaltă parte a geamului se aflau două manechine în veşminte din epoca victoriană, un astronaut, un pirat şi un supererou foarte îndrăgit. Diverse măşti elegante şi fanteziste atârnau de nişte panglici lungi prinse de plafon.

  — Să nu te superi, îi spuse el lui Raine, dar niciodată nu mi-aş fi închipuit că ar putea exista o piaţă de desfacere pentru costume de carnaval, în afară de perioada Halloweenului.

  — Halloween a devenit un pretext pentru petreceri organizate de adulţi, zise ea. Oamenii sunt dispuşi să cheltuiască o avere, cum s-ar spune, pentru costumaţia lor.

  — Dar asta se întâmplă doar o dată pe an, zise el, deschizând uşa şi poftind-o să intre.

  — Adaugă la asta balul caritabil, care se desfăşoară anual în Oriana, pentru strângerea de fonduri, un eveniment ce presupune, în mod tradiţional, un bal mascat de modă veche; apoi, diverse petreceri pentru copii, pe tot parcursul anului, câteva sindrofii şi evenimente mondene de lux, cu circuit închis, contracte cu diverse teatre regionale şi un site online. Toate laolaltă asigură o afacere viabilă.

  — OK, te cred pe cuvânt, zâmbi el, intrând după ea în magazin. Îmi vine greu să concep, totuşi, că există persoane, în vârstă de peste zece ani, care să-şi dorească să se costumeze ca de bal mascat.

  — Mătuşa Vella obişnuia să spună că fiecare om poartă o mască.

  Suprafaţa propriu-zisă a magazinului, unde aveau acces cumpărătorii, nu era prea mare. Interiorul era decorat în culori foarte vii şi luminat cu reflectoare de scenă. Erau etalate câteva costume, inclusiv un manechin îmbrăcat într-un tutu şi un altul gătit cu o toaletă sofisticată, care lui Zack îi amintea vag de rochiile înfoiate şi foarte împopoţonate pe care le purtau cucoanele din secolul al XVIII-lea.

  O serie de tablouri în rame moderne şi lucioase erau atârnate pe pereţi. Fiecare pictură reda imaginea obsedantă a unei măşti.

  — Mătuşa Vella le-a pictat, spuse Raine. Pictura era unul dintre puţinele lucruri care aveau darul de a o calma. Era în stare să se lase absorbită de un tablou ceasuri şi zile la rând. N-am avut loc să expun în magazin decât o parte dintre creaţiile ei. Au mai rămas destule în casa din Shelbyville.

  — N-am văzut nici un tablou de acest fel în apartamentul tău.

  Raine îi aruncă o privire enigmatică.

  — Tu ţi-ai dori să ai pe perete, acasă, vreo astfel de mască?

  Zack se uită atent la unul dintre tablouri. Deşi era la pe puţin un metru distanţă, simţea pregnant energia tulburătoare şi difuză care emana din pictură.

  — Nu, recunoscu el.

  — Noroc că majoritatea clienţilor mei nu au capacitatea de a sesiza undele negative, rosti ea încetişor. Lumea consideră că tablourile acestea sunt fascinante. Am primit mai multe oferte pentru ele.

  — Şi ai vândut vreunul?

  — Nu, spuse Raine. Tablourile acestea sunt tot ce mi-a mai rămas de la mătuşa Vella.

  În dreapta, se afla o tejghea, iar în peretele din spate se vedea o deschizătură drapată în catifea roşie.

  — Raine, tu eşti? strigă cineva de dincolo de draperia purpurie. Tocmai mă gândeam să te sun.

  — Îmi pare rău că am întârziat, spuse Raine. Au apărut nişte complicaţii în dimineaţa asta.

  Perdeaua roşie se desfăcu la mijloc, iar dinăuntru se ivi o femeie scundă şi durdulie, de vreo douăzeci şi ceva de ani. Arăta de parcă ar fi descins dintr-un film cu vampiri.

  — Ţi-o prezint pe Pandora, asistenta mea, spuse Raine. Pandora, el e Zack Jones.

  — Îmi pare bine de cunoştinţă, spuse Zack. N-am reţinut numele de familie.

  — Nu folosesc aşa ceva, spuse Pandora, mijind ochii de-a dreptul ameninţător.

  — Foarte bine, zise el. Asta explică multe.

  Zack se abţinea cu greu să nu zâmbească.

  Pandora era îmbrăcată într-o rochie neagră, lungă şi vaporoasă, cu mâneci largi. Pantofii cu talpă groasă şi tocuri de doisprezece centimetri, pe care îi purta, îi avantajau picioarele. La gât purta un colier masiv dintr-un metal argintiu, cu o lucrătură ciudată.

  Părul vopsit negru, pieptănat cu cărare pe mijloc, i se revărsa pe spate. Un machiaj pal conferea tenului ei o lividitate spectrală, care contrasta şocant cu rujul închis la culoare şi ochii foarte fardaţi. Mici inele şi bumbi licăreau pe nasul, urechile, sprâncenele şi buzele ei.

  Pandora se uita la Raine, cu o mutră inexpresivă.

  — E noul tău iubit?

  Spre uimirea lui Zack, Raine se înroşi la faţă.

  — Nu, negă Raine repede. E noul meu, ăăă, amic.

  Zack se uita la ea. Îmbujorându-se şi mai intens, Raine îşi drese glasul şi se grăbi să se explice:

  — Cum îţi spuneam, viaţa mea s-a cam complicat în ultima vreme. Zack a vrut să vadă magazinul şi să te cunoască. Va sta astăzi pe-aici, cu noi.

  — De ce? întrebă Pandora, suspicioasă.

  Raine se strâmbă.

  — Fiindcă Ucigaşul-Incendiator a decis că eu sunt oaia lui neagră. Zack va face pe bodyguardul o vreme.

  — Adică monstrul te-a luat în colimator?! exclamă îngrozită Pandora.

  — Aşa s-ar părea, spuse Raine.

  — Fir-ar să fie, mi-a fost teamă că aşa se va întâmpla într-o bună zi. N-ai vrut să te înveţi minte, când ţi-am spus să nu îţi mai vâri nasul în toate vechiturile alea de cazuri nerezolvate, fiindcă până la urmă se vor întoarce împotriva ta!

  — Ai dreptate, m-ai avertizat.

  — Şi pe el unde l-ai mai găsit? zise Pandora, arătând din cap spre Zack. Parcă nu cunoşteai nici un bodyguard profesionist.

  — Zack e un fel de detectiv, spuse Raine.

  — De fapt, chiar sunt detectiv, zâmbi Zack.

  Pandora îşi încrucişă mâinile la piept cu un aer scârbit.

  — Iar un tip din forţele de ordine?! Credeam că ţi-a ajuns experienţa cu Mitchell.

  — Dar ţi-am spus deja că Zack nu e iubitul meu, se încruntă Raine.

  — Nu-mi bat capul cu cei care nu respectă legea. Eu doar pun întrebări şi încerc să obţin răspunsuri, spuse Zack.

  — Zău?!

  Pandora nu părea deloc convinsă, dar, până la urmă, ridică indiferentă din umerii ei dolofani.

  — Te deranjează dacă arunc o privire prin camera din spate? i se adresă Zack lui Raine.

  — Nu, zise ea, pornind spre draperia de catifea. Vino după mine.

  Pandora se mai uită o dată urât la Zack, după care trecu în spatele tejghelei şi se aşeză în faţa computerului.

  — Apropo, a sunat Maria Antoaneta, strigă ea peste umăr, spre Raine. Şi-a reprogramat proba pentru joi.

  — Nici o problemă, spuse Raine, trecând prin deschizătura din draperie.

  — Maria Antoaneta?! repetă Zack, urmând-o.

  — Alias Joanne Escott, primăriţa minunatului nostru orăşel. A cumpărat un costum de la noi, pentru balul de caritate anual, despre care ţi-am povestit. Nu prea ştie cum să comunice cu Pandora, aşa că am grijă să fiu şi eu aici, când vine la probă.

  — Dar de unde porecla de Maria Antoaneta?

  — Anul acesta, Joanne şi-a dorit să poarte o toaletă sofisticată din secolul al XVIII-lea, cu toate accesoriile respective, inclusiv peruca aceea mare şi pudrată. I-am zis că va arăta ca Maria Antoaneta şi că, probabil, nu aceasta era imaginea pe care şi-ar dori să o aibă ca primar. Dar a fost foarte fermă. Într-un final, i-am atras atenţia că, dacă ar purta o asemenea costumaţie, criticii ei de la Oriana Journal nu ar rezista tentaţiei de a publica o fotografie de-a ei, la balul de caritate, cu celebra legendă dedesubt: „Atunci să mănânce toţi cozonac”.

  — Presupun că această remarcă a făcut-o să se răzgândească.

  — Da, dar din păcate nu cred că a doua ei alegere este mai inspirată. N-am reuşit să o fac să renunţe la idee. Vrea să fie Cleopatra.

  — Cu sau fără viperă?

  — Oh, o să aibă o viperă. Noi, aici, la „Incognito” ne mândrim cu grija pe care o manifestăm faţă de detalii. Nici în ruptul capului n-am concepe s-o lăsăm pe primăriţa noastră fără viperă la costumaţia de bal.

  Zack pufni în râs.

  — Poftim, aceasta este camera noastră din spate, continuă ea, desfăcând larg braţul.

  Zack făcu turul încăperii, înaintând cu paşi măsuraţi şi lăsându-şi simţurile să perceapă vibraţiile din jur. În stânga lui se aflau o cabină de probă şi o oglindă gen triptic. Camera mai conţinea, de asemenea, câteva ştendere pe rotile, pe fiecare fiind atârnate cel puţin douăzeci de umeraşe cu diverse costumaţii. Pe nişte rafturi, se vedeau câteva şiruri de calapoade din plastic în formă de cap omenesc, pe care erau expuse prototipuri variate de măşti executate cu minuţiozitate.

  — Văd că ai un sortiment de mărfuri bogat, spuse el.

  — Perioada aceasta a anului este foarte propice pentru afacerea noastră.

  — Tu singură confecţionezi toate aceste produse?

  — De la mine vin doar câteva dintre ideile şi schiţele care stau la baza costumelor. Pandora este geniul în materie de creaţie vestimentară. A fost o perioadă când şi mătuşa Vella a realizat nenumărate măşti pentru magazinul nostru.

  Zack trecu printre două dintre ştenderele lungi, pe care erau expuse diverse costume, dar nu sesiză decât obişnuita energie statică.

  — Nu percep puncte fierbinţi, spuse el.

  — Iată, într-adevăr, o veste bună.

  Zack aruncă o privire spre uşa din fundul camerei.

  — Presupun că pe-acolo se iese pe strada din spate.

  — Exact. Dar noi ţinem încuiată uşa în permanenţă. Dacă te uiţi bine, ai să vezi un zăvor solid şi un sistem de alarmă. Având în vedere că eu şi Pandora suntem mai tot timpul singure aici, am decis să eliminăm orice risc.

  Dând aprobator din cap, Zack se duse la uşă şi o verifică, pentru a fi sigur că totul era în regulă.

  Mulţumit că nu percepuse nici un pericol, reveniră amândoi în partea din faţă a magazinului, unde Pandora scria de zor la computer.

  — Încă douăzeci de comenzi pentru noile corsete, îi spuse ea lui Raine, fără să-şi ia ochii de la ecranul computerului. Ai văzut, ţi-am spus eu că o să dăm lovitura cu ele.

  Zack se uită pe ecran, unde văzu imaginea unui corset negru din polivinil, foarte strâmt şi cambrat. Produsul era expus împreună cu nişte cizme cu toc cui şi un colier în stil egiptean, de care era prins un pandantiv în formă de crux ansata.

  — Ăsta e comerţul electronic despre care pomeneai? întrebă el, uitându-se la Raine.

  Cu licăriri jucăuşe în ochi, aceasta răspunse:

  — Ştii, până să o cunosc pe Pandora, n-aveam nici cea mai mică idee că piaţa de produse neo-gotice poate fi atât de vastă.

  Interiorul localului „Alley Door” sugera o peşteră întunecoasă, luminată de flăcăruile plăpânde ale unor lumânărele aşezate pe mese. Chitaristul de pe scenă glorifica deliciile sexului ilicit. Din câte îşi dădea seama Raine, întregul cântec era axat în jurul unei serii de metafore, amintind ceea ce se poate cumpăra dintr-o bombonerie.

  Răsucind beţigaşul în paharul cu apă minerală şi lămâie, Raine încerca să-şi ocupe timpul, până când muzicantul avea să-şi ia o pauză, de care abia aştepta să profite şi ea pentru a sta de vorbă cu Zack. Din respect faţă de interpret, nimeni din sală nu făcea conversaţie, decât ocazional şi în şoaptă, cu chelnerii care serveau la mese.

  Zack părea absorbit de muzică. Stătea tolănit pe bancheta din separeu, lângă Raine, ţinând în mână paharul cu apă minerală. Şedea atât de aproape de ea, încât o atingea cu umărul şi cu coapsa, iar parfumul lui îi răscolea simţurile. La nivelul parapsihic, Raine era conştientă acut de micii fiori de excitaţie care îi străfulgerau trupul.

  Încerca, însă, să-şi spună că prezenţa lor acolo se justifica prin motive profesionale, de unde şi paharele cu apă minerală pe care le aveau în faţă. Ceea ce nu o împiedicase, totuşi, pe Raine să îşi aleagă cu grijă vestimentaţia din acea seară. Deşi nu mai fusese niciodată la un club de jazz, era absolut sigură că va avea o ţinută perfectă, dacă se îmbrăca în negru. Oricâtă imaginaţie ai fi avut, rochia pe care optase să o poarte nu avea nimic din ceea ce se putea numi o îmbrăcăminte pentru serviciu. Era foarte mulată pe trup şi avea un decolteu mai adânc decât oricare alt articol de îmbrăcăminte din garderoba ei. Impresia generală era de eleganţă şi senzualitate. Raine nu şi-ar fi cumpărat niciodată o asemenea toaletă, dacă Gordon nu ar fi fost cu ea la momentul respectiv. El fusese cel care insistase ca rochia să aibă marcat numele ei. Raine intenţionase să o poarte la primul ei rendez-vous amoros cu Bradley.

  Reacţia lui Zack, când văzuse rochia, fusese extraordinară.

  „Îţi vine ca turnată”, spusese el, când Raine apăruse în living, purtând nişte pantofi cu tocuri foarte înalte şi ţinând o poşetuţă în mână.

  Dar nu cuvintele acestea îi picuraseră ei o emoţie fierbinte în suflet, ci înfocarea din ochii lui. Niciodată vreun bărbat nu o privise cu o asemenea ardoare, care i se părea de-a dreptul molipsitoare.

  În sfârşit, chitaristul termină cântecul despre cumpărăturile la o bombonerie şi anunţă că urma să facă o pauză. Imediat, staţia electronică începu să difuzeze înregistrări cu muzică de jazz, iar zumzetul conversaţiei umplu sala.

  — Şi acum ce se întâmplă? întrebă ea.

  — Acum, voi face un pic de cercetăşie, spuse Zack, îndreptându-şi spatele.

  — Cum adică?

  — O să mă duc agale până la bar, unde voi purta o discuţie cu barmanul.

  — Dar de ce?

  — Am făcut deja nişte investigaţii. În seara în care Quinn a fost aici, localul era arhiplin, ceea ce mă face să presupun că toate mesele şi separeurile erau deja ocupate sau rezervate. Dacă Quinn a venit aici de unul singur, e foarte posibil să se fi aşezat la bar.

  — Gata, m-am prins, spuse ea. Speri ca barmanul să-şi amintească de el.

  — Merită să încerc. Mă întorc în câteva minute, spuse el, ieşind din separeu, după care se opri în loc. Chiar ai o rochie fenomenală, să ştii, o complimentă el.

  Raine sesiză că Zack privea spre decolteul ei.

  — Mai bine du-te să vorbeşti cu barmanul, zise ea.

  — Corect. Barmanul. Dacă aş reuşi măcar să-mi amintesc ce voiam să discut cu el.

  Raine zâmbi.

  — Concentrează-te, Jones.

  — Da, doamnă, am înţeles.

  Îl urmări cu privirea cum îşi croia drum prin labirintul de mese, conştientă de starea de efervescenţă care o cuprinsese. Pentru majoritatea femeilor de vârsta ei, a flirta cu un bărbat însemna ceva obişnuit, însă pentru Raine această experienţă era complet nouă şi palpitantă. Nu se încumetase niciodată să cocheteze cu un bărbat, de teama inevitabilelor consecinţe. Se temuse că, dacă s-ar fi lăsat atrasă în jocul dragostei, ceea ce ar fi presupus întreaga gamă de semnale subtile pe care o femeie le foloseşte pentru a atrage un bărbat, până la urmă s-ar fi văzut nevoită să bată în retragere, din moment ce ştia că nu îşi putea permite să se implice într-o relaţie sentimentală profundă. Şi asta fiindcă ar fi trebuit să-i explice celuilalt cum i se întâmpla ei să audă voci. Or, a mărturisi unui tip că tu auzi voci, pe care alţii nu le percep, echivala cu îngheţarea acelei relaţii.

  Dar lucrul acesta nu era valabil în cazul lui Zack.

  Când nu-l mai zări prin mulţimea din sală, Raine se rezemă de banchetă, sorbind din pahar. Gălăgia din jur crescuse în intensitate. Oamenii sporovăiau şi râdeau, acoperind cu glasurile lor acordurile muzicii din fundal. Între sală şi toalete era un du-te-vino continuu.

  Nu trecu mult timp şi Zack veni înapoi. Când intră din nou în separeu, Raine sesiză numaidecât că partenerului ei din acea seară îi pierise cheful de a-i mai face curte.

  — Barmanul şi-a amintit perfect de el, spuse Zack. Quinn venise cu un laptop, pe care îl ţinea de parcă ar fi fost un lingou de aur. A comandat o bere, pe care a achitat-o cash. Pe urmă, a mai comandat una. Gândindu-se că avea de-a face cu un client serios, barmanul a decis să-i facă nota de plată la sfârşitul consumaţiei. După a treia bere, Quinn s-a dus la toaletă, de unde nu s-a mai întors.

  — Vrei să spui că Lawrence Quinn a fugit din local, fără să achite nota de plată?

  — Aşa interpretează barmanul cele întâmplate. Quinn nu a achitat berile pe care le-a băut. Nu a lăsat bacşiş. S-a dus la toaletă, şi dus a fost.

  Raine observă că Zack studia ieşirea spre toalete.

  — La ce te gândeşti? întrebă ea.

  — Mă gândesc că, potrivit spuselor lui Fallon, urma lăsată de Quinn se opreşte foarte abrupt în Oriana. Poate că ruptura a intervenit chiar aici, în „Alley Door”.

  — Crezi că Lawrence Quinn a fost răpit de-aici, din clubul de jazz?

  — Tot ceea ce ştim noi cu certitudine este că a fost aici în seara de douăzeci ale lunii. După aceea, s-a făcut nevăzut.

  Raine percepea scânteierile energiei din jurul lui Zack. Era acelaşi gen de aură periculoasă pe care o simţise emanând din el în seara precedentă, când apăruse la uşa ei, după ce se bătuse în parcare.

  În mod straniu, însă, energia lui parapsihică extrem de accentuată îi răscolea şi ei simţurile, umplând-o de emoţie şi febrilitate.

  — Ce-ai de gând să faci acum? întrebă ea, trăgându-se mai aproape.

  — Exact ceea ce a făcut şi Quinn după ce a băut trei beri. Mă duc la toaletă.

  Puse mâna pe braţul lui, fiindcă simţea nevoia să-l atingă.

  — Te rog, ai grijă. Am văzut nenumărate filme cu scene care se petrec în toaleta pentru bărbaţi, şi întotdeauna lucrurile se sfârşeau prost.

  — Stai liniştită, o bătu el uşor pe mână. Am văzut şi eu aceleaşi filme.

  Se îndreptă spre toaletă, alegând un traseu pe care ar fi fost logic să se deplaseze orice persoană care venea dinspre bar. Începea să se înfierbânte deja, toate simţurile lui, normale şi paranormale, vibrând de încordare şi nervozitate. Înfrigurarea specifică urmăririi prăzii pusese stăpânire pe el.

  Ştia că Raine sesizase energia care ardea în el, ştia că acest lucru declanşase o reacţie a facultăţilor ei parasenzoriale. Legătura dintre ei devenea tot mai puternică, indiferent dacă ea îşi dădea seama sau nu.

  Intră pe coridorul cu lumină pală şi deschise uşa pe care scria BĂRBAŢI. Înăuntru, erau trei inşi – doi la pisoare şi unul într-o cabină. Păşi pe mozaicul micii încăperi, în căutarea unor urme de violenţe mai vechi, şi se căzni să nu arate ca un pervers venit să bântuie printr-un closet public.

  Problema nu era lipsa energiei parapsihice reziduale. Ca în orice toaletă de restaurant, şi acolo se desfăşuraseră nenumărate drame omeneşti. De aceea, se simţea dezorientat de multitudinea vedeniilor confuze, care îl asaltară în toaleta clubului de jazz. Detectă miasma stagnantă lăsată de numeroasele acte sexuale consumate la repezeală de-a lungul anilor, urme de droguri, maladii şi furie turbată.

  Mânia violentă era surprinzător de nouă acolo, datând poate chiar din acea seară. Emana de la una dintre chiuvete. Se spălă pe mâini, în timp ce se concentră câteva secunde asupra furiei recente consumate în incinta toaletei. Viziunile plăsmuiau chipul unui om care tocmai aflase că nevasta îl înşela cu un alt bărbat. Zack spera ca amărâtul acela să-şi fi recăpătat cumpătul, înainte de a se întoarce la masă.

  Aşa cum se aşteptase, clanţa de la uşă emana atâtea straturi de energie statică, încât îi era imposibil să le distingă. Întotdeauna, clanţele de la uşi colectează undele de energie parapsihică, aşa cum se îmbibă un burete cu apă.

  Când îşi încheie sumara investigaţie a locurilor, cei doi bărbaţi de la pisoar îi aruncau deja nişte priviri neliniştite. Zack ieşi afară, pe coridor.

  În fine, fusese un demers destul de riscant. Înaintă mai departe pe coridor, spre ieşirea de incendiu, pe care era logic să o aleagă orice muşteriu dornic să fugă fără să achite consumaţia.

  Uşa nu era conectată la un sistem de alarmă. O verifică precaut, împingând-o cu o mână, dar nu sesiză decât bruiajul de dâre confuze, tipic pentru orice clanţă.

  Ieşi afară, pe strada din spatele localului. Uşa masivă se închise singură în urma lui. Rămase nemişcat câteva clipe, absorbind impresiile spectrului de energii din jur. În aerul rece al nopţii se simţea mirosul de gunoi de la un container metalic de uz comercial. Mai exista un al doilea tomberon, marcat DOAR PENTRU STICLĂ, care puţea a vin şi a bere. Doi guzgani îl studiară câteva momente, din spatele containerului de deşeuri, după care dispărură în bezna nopţii.

  Întrucât nu sesizase nici un fel de urmă în toaletă şi pe coridor, investigarea străduţei dosnice era, probabil, o pierdere de timp. Totuşi, Zack începu să păşească lent spre capătul aleii.

  Raine se uită la ceas pentru a patra sau a cincea oară. La lumina slabă a lumânării de pe masă, observă că nu trecuse, de fapt, decât un minut. Adică foarte puţin, raportat la imensitatea veacurilor. Oare cât dura ca să verifici interiorul unei toalete de restaurant?

  Aproape imediat după ce Zack dispăruse pe coridorul care ducea la toaleta pentru bărbaţi, în sufletul lui Raine febrilitatea cedase locul unui presentiment de rău augur. Ceea ce simţea acum semăna tulburător de mult cu ceea ce trăise în seara precedentă, în momentul când Zack fusese atacat de ucigaş, în faţa motelului. Contrariată, Raine se gândi că nu-i rămânea decât să se ridice de la masă şi să se ducă să bată la uşa toaletei pentru bărbaţi. În fond, ideea nu era chiar atât de rea. Dacă dispăreau amândoi de la masă, chelnerul va presupune, probabil, că părăsiseră localul. Zack achitase consumaţia, încă de la sosire, însă nu lăsase nici un bacşiş deoarece intenţiona să mai comande un rând. Raine desfăcu poşeta, ca să caute nişte mărunţiş pentru bacşiş. Simţi, însă, că i se zbârleşte părul pe ceafa, ca şi cum în spatele ei ar fi pătruns un curent de aer foarte rece. Pe braţe, pielea i se făcu ca de găină.

  Sesiză două lucruri simultan. În primul rând, o persoană foarte periculoasă tocmai trecuse prin dreptul separeului unde şedea ea. Raine simţea atât prezenţa bărbatului, exact în spatele ei, cât şi intenţiile lui malefice.

  În al doilea rând, ştia cu certitudine că ferocitatea malefică a bărbatului era îndreptată împotriva lui Zack.

  Zack era în primejdie. Raine ştia acest lucru, la fel de bine cum ştia că ea aude voci, pe care alţii nu le percep.

  Îşi impuse să scoată nişte bani din portofel, fără să lase impresia că s-ar grăbi. Deşi instinctele ei o avertizau imperios, făcea efortul să pară calmă.

  Puse banii pe masă, după care se răsuci un pic pe banchetă, ca şi cum l-ar fi căutat din priviri pe chelner. Exact în acea clipă, văzu silueta unui bărbat care intra pe coridorul întunecos care ducea la toalete. Încrâncenarea sesizabilă în mişcările lui o făcu pe Raine să înţeleagă că el era cel care declanşase sistemul ei de alarmă interior. Omul dispăru pe coridor.

  Raine închise repede poşeta, ieşi din separeu şi porni grăbită spre toaletă. Ajunse pe coridor exact la timp pentru a vedea cum bărbatul în haine închise la culoare se opreşte brusc sub semnul ieşirii de incendiu, care se vedea deasupra uşii din spate.

  În licărirea ireală a afişajului luminos, Raine văzu cum bărbatul scoate din buzunar o mască de schi şi şi-o trage peste faţă. În timp ce se pregătea să deschidă uşa, bărbatul scoase un cuţit dintr-o teacă ascunsă în haină.

  Viziunile cumplite îl loviră pe neaşteptate, când atinse cu mâna colţul containerului pentru deşeuri. Imaginile erau sfâşietoare şi relativ recente, în nici un caz mai vechi de o lună.

  Dintr-odată, Zack înţelese ce se întâmplase pe acea străduţă dosnică. Vedea totul din perspectiva lui Lawrence Quinn.

  . O siluetă întunecată ieşind rapid din întunericul nopţii. Confuzie şi, apoi, o teroare incredibilă. Hidoasa idee că fusese un prost dându-le crezare. Un cap de mort răsărind din beznă. Ochii ca nişte găvane negre, fără de fund…

  . Apoi, o răceală nefirească i se strecurase în mădulare. Era întins pe jos. Capul de mort se aplecă deasupra lui şi îi smulse ceva dintre degetele amorţite…

  Uşa clubului de noapte se deschise brusc. Zack îşi trase mâna de pe metalul containerului, răsucindu-se în loc. Vedeniile se risipiră în clipa în care pierdu contactul cu metalul, însă Zack simţea încă şocul emoţional al unui om care percepea iminenţa morţii violente ce avea să-l răpună. Raine se năpusti afară, mişcându-se incredibil de repede, în ciuda pantofilor cu tocuri cui şi a rochiei strâmte cu care era îmbrăcată. Venea direct spre el, ţinând strâns în mâna dreaptă poşeta neagră de seară. Se apropia ameninţător de el, cu paşi mari, fără să scoată nici un cuvânt.

  Nu este Raine, îl avertizară parainstinctele lui. Totul era o înscenare. Însă discrepanţa dintre înfăţişarea fizică a agresorului şi informaţiile pe care i le furnizau simţurile generă momentan un haos tulbure în mintea lui, încetinindu-i viteza de reacţie.

  O a doua siluetă apăru în pragul uşii.

  — Fereşte-te, strigă Raine. Tipul are un cuţit.

  Adevărata Raine.

  Raine azvârli cu geanta în atacator. Lovind-o în spinare pe falsa Raine, poşeta ricoşă şi ateriză pe asfalt. Desigur, lovitura nu îl afectase pe agresor, însă avusese totuşi efectul de a o face pe falsa Raine să se uite peste umăr, timp de o fracţiune de secundă. Acest moment de distragere a atenţiei se răsfrânse negativ asupra capacităţii de autocontrol, aşa că timp de câteva clipe falsa Raine oscilă şi dispăru. În locul ei reapăru bine cunoscuta figură a bărbatului cu mască de schi.

  Masca-de-Schi se dumiri aproape instantaneu că Raine nu putea fi o sursă de primejdie, însă incidentul îi dăduse lui Zack posibilitatea de a-şi scoate revolverul din tocul de sub haină.

  Era imposibil, totuşi, să poată ţinti cu precizie. Iluzionistul-vânător se mişca prea repede. În plus, Raine era în spatele lui. Dacă glonţul rata ţinta, ceea ce părea foarte posibil în acele împrejurări, Zack risca să o împuşte pe Raine.

  Masca-de-Schi se metamorfoză din nou în Raine. Ajunsese acum la nici un metru de Zack. Acesta, însă, înţelese intuitiv care avea să fie următoarea mişcare a agresorului şi izbuti să evite atacul în ultima clipă.

  Clătinându-se pe picioare, Zack se trase înapoi, în spatele containerului de metal pe care scria STICLĂ, băgă mâna înăuntru şi, pipăind, înşfacă prima sticlă goală pe care o dibui. Pe urmă, se ghemui.

  Falsa Raine ocoli colţul containerului, ţinând poşeta în mână, ca pe o armă. Iluzionistul îşi dădu seama prea târziu că ţinta lui nu mai era în picioare. Încercă să se adapteze situaţiei, lovind cu poşeta în jos, la întâmplare. În plină mişcare a braţului, poşeta se transformă în cuţit. Masca-de-Schi se reîntrupase, însă metamorfoza îi tulbură echilibrul timp de câteva secunde.

  Zack profită de ocazie şi, atacând de jos, izbi cu sticla în piciorul îmbrăcat în negru al agresorului. Impactul puternic prefăcu sticla în cioburi. Zack se rostogoli rapid, ieşind din raza de acţiune a atacatorului. Nu reuşi, însă, să vadă dacă din piciorul lovit al acestuia curgea sânge sau nu, din cauză că Masca-de-Schi făcuse brusc un salt înapoi. Trecerea alternativă de la înfăţişarea lui Raine la figura bărbatului cu mască de schi se făcea acum atât de iute, încât Zack nu reuşea să îşi focalizeze privirea suficient de mult, încât să poate ţinti fără greş.

  Era limpede că agresorul pierduse complet controlul.

  — Nu! se tângui Masca-de-Schi/Raine, cu un urlet ascuţit, denotând panică şi furie.

  Răsucindu-se vijelios, cu mâna încleştată pe cuţitul/poşetă, agresorul fugi spre capătul străduţei.

  Zack se năpusti după el, trecând prin dreptul lui Raine, care asistase îngrozită la scena dinainte. Ştia, însă, că efortul lui era zadarnic. Îi era imposibil să îl ajungă din urmă pe bărbatul cu mască de schi. Acesta, chiar dacă pierduse abilitatea de a induce iluzii în formă materială, îşi păstra automat viteza de paravânător.

  Silueta bărbatului din faţa lui gonea ameţitor spre trotuarul străzii principale. Apoi, atacatorul coti la stânga şi se făcu nevăzut. Doar ecoul paşilor lui se mai auzea în noapte.

  Un huruit de motor puternic. Pneuri scârţâind.

  Maşina salvatoare îl aştepta pe agresor.

  Apoi, se auzi o bufnitură sinistră, urmată de zgomotul motorului turat la maximum.

  Zack şovăi câteva clipe în capătul aleii. Nu avea nici un rost să cadă într-o ambuscadă. Când se încumetă, totuşi, să arunce rapid o privire după colţul clădirii, constată că automobilul cu care agresorul ar fi trebuit să fugă se făcuse nevăzut. Nu acelaşi lucru se putea spune despre bărbatul cu masca de schi, care zăcea acum pe asfalt, în mijlocul intersecţiei.

  — Poliţaii numesc asta „fugă de la locul accidentului”, rosti Zack în telefon. Tipul era mort când am ajuns lângă el. Nu avea nici un fel de act de identitate. Nimeni nu a văzut maşina.

  — Nici tu? întrebă Fallon.

  — Nu, nici eu.

  Cu paşi mari, Zack măsura în lung şi-n lat livingul din apartamentul lui Raine, încercând să elimine o parte din excesul de energie care îi pulsa încă prin corp. Batman şi Robin se ţineau scai după el, contrariaţi de ceea ce ei considerau, probabil, o nouă joacă.

  — După zgomotul motorului, însă, continuă el, mi s-a părut că era acelaşi automobil SUV care l-a aşteptat aseară în parcarea motelului.

  — Poliţia s-a ocupat de tine şi de Raine?

  — Nu în faza asta. Au socotit că a fost vorba de o tentativă de tâlhărie, care a eşuat. Le-am povestit poliţailor că m-am dus la toaletă şi pe urmă am ieşit un pic afară, ca să iau o gură de aer. Tipul m-a luat prin surprindere. Avea un cuţit. A rupt-o la fugă, când Raine a venit afară, ca să vadă ce se întâmplă cu mine.

  — Acesta e adevărul, spuse Fallon.

  Părea mulţumit. Toată lumea cunoştea Regula Numărul Unu. Caută să spui adevărul, cât mai mult cu putinţă, dar nu încerca să le explici autorităţilor ce înseamnă Societatea Arcane şi problemele ei cu „Umbra Nopţii”.

  Pe ansamblu, regula era bună, se gândea Zack. Era exclus, pur şi simplu, ca o conversaţie cu un poliţai, pe tema Societăţii şi a grupării „Umbra Nopţii”, să ducă la ceva bun. Ştiţi, domnule ofiţer, eu lucrez pentru o agenţie de detectivi particulari parapsihici, care serveşte o organizaţie dedicată cercetării fenomenelor paranormale, şi mai există cealaltă asociaţie, care a furat o formulă alchimică secretă, folosită pentru a amplifica puterile parasenzoriale ale unei persoane…

  Mda, sigur.

  Din când în când, Societatea Arcane se trezea menţionată în paginile unor tabloide, lângă diverse ştiri de senzaţie, ca de pildă noile apariţii ale lui Elvis sau femei inocente, rămase gravide cu creaturi stranii de pe alte planete. Din perspectiva lui Fallon, lucrurile de acest fel erau foarte neplăcute. Zack ştia, aşadar, că Fallon nu intenţiona să complice problema, permiţând ca J&J să devină calul de bătaie al agenţilor guvernamentali de păstrare a ordinii.

  — Poliţaii sunt foarte interesaţi, desigur, de maşina care l-a lovit mortal pe hoţ, spuse Zack.

  — Chiar dacă o vor găsi, mă îndoiesc că le va folosi la ceva, fiindcă individul care l-a scos din joc pe omul cu masca de schi va avea grijă să bruieze orice urmă. Din câte îmi dau eu seama, mânuitorul lui din cadrul grupării „Umbra Nopţii” i-a mai acordat o şansă de a te elimina. Când tipul a dat greş, i-au aplicat Planul B, pe care îl aveau pregătit pentru el.

  — Ai vreo teorie despre ceea ce au însemnat toate acele metamorfozări?

  — Se pare că individul era înzestrat cu două talente de nivel înalt, spuse Fallon. Dar nu le putea controla pe amândouă.

  Raine veni de la bucătărie, aducând o tavă de bambus, pe care se aflau un ceainic delicat şi două ceşti fine. Renunţase la rochia neagră sexy şi îşi pusese un halat alb. În locul pantofilor cu tocuri înalte, era încălţată acum cu papuci. Pieptănătura era însă aceeaşi: părul strâns sus şi câţiva cârlionţi rebeli care i se desprinseseră din coc, în timpul incidentelor de pe alee. Şuviţele de păr, care îi atârnau în jurul urechilor şi pe ceafa, o făceau incredibil de atrăgătoare. Trupul lui Zack, care vibra încă din cauza excesului de adrenalină, reacţionă imediat.

  — Parcă se spunea că este imposibil ca un individ să fie înzestrat simultan cu multiple talente para-senzoriale excepţionale, remarcă Zack, incapabil să-şi ia ochii de la Raine. Experţii susţin că întotdeauna unul dintre talente devine dominant.

  — Ca în toate lucrurile, există şi aici o excepţie de la regulă, mârâi Fallon. Arhivele consemnează că au existat câteva cazuri în care anumiţi indivizi au manifestat simultan talente excepţionale, de intensitate egală. Dar, da, fenomenul este extrem de rar. Potrivit experţilor, există o explicaţie logică a faptului că întotdeauna doar unul dintre talente este dominant.

  — Ceva legat de suprastimularea creierului, aşa-i?

  — Creierul are rolul de a prelucra o mare cantitate de date furnizate de toate simţurile. Totodată, creierul are funcţia de a elimina informaţiile neimportante sau nenecesare sosite de la acele simţuri. Noi numim asta capacitatea de concentrare a creierului. Dar dacă această capacitate este suprasolicitată, creierul face scurtcircuit, cum s-ar spune.

  — Suprasarcină de informaţii.

  — Ştii şi tu cât de greu este să manevrezi stimulii furnizaţi de o sensibilitate parapsihică de gradul zece, spuse Fallon. E nevoie de multă putere de voinţă şi de autocontrol. Încearcă să-ţi imaginezi cum ar fi să te confrunţi cu două talente paranormale la fel de puternice.

  — Tipul cu mască de schi pierdea controlul în mod vizibil. A fost mai rău astă-seară decât ieri-noapte. Pâlpâia ca o firmă cu neon defectă.

  — Am verificat toate referinţele pe care le-am putut găsi, zise Fallon. În toate cazurile confirmate, şi recunosc că au fost doar câteva, persoanele cu talente parasenzoriale duble au murit prematur. Probabil că acesta este modul în care natura are grijă ca acele persoane să nu devină nişte superanimale de pradă care, la rândul lor, ar putea procrea alte animale de acelaşi fel.

  — Dacă ai dreptate, în ce măsură crezi că ar fi fost posibil ca „Umbra Nopţii” să descopere un asemenea individ multivalent, care să nu fi murit de tânăr?

  — Mi se pare aproape imposibil, spuse Fallon. Instinctul îmi spune că „Umbra Nopţii” nu a găsit un individ dublu-talent, ci că a creat un asemenea personaj, folosind o nouă variantă a formulei.

  — Foarte logic. Dar, dacă s-au căznit atât să producă un asemenea individ, de ce să distrugă un astfel de instrument costisitor?

  — În mod evident, fiindcă tipul nu s-a dovedit de încredere, spuse Fallon. Te-a atacat de două ori şi a dat greş în ambele ocazii. „Umbra Nopţii” pare să fie o organizaţie foarte darwinistă. Doar cei puternici şi răzbătători pot să supravieţuiască şi să promoveze în eşaloanele superioare.

  — Sper ca „Umbra Nopţii” să nu-şi fi pregătit un întreg detaşament de indivizi multivalenţi, pe care să-i trimită pe teren în locul omului cu masca de schi.

  — Puţin probabil, spuse Fallon, pe un ton ferm. Lăsând la o parte aspectul financiar, analiştii m-au asigurat că, statistic vorbind, există extrem de puţini oameni dotaţi cu acel tip de profil parapsihic, care să poată fi stimulat cu mijloace chimice pentru a crea un dublu-talent funcţional.

  — Statisticile n-au fost niciodată pasiunea mea. Există prea multe modalităţi de a le măslui.

  — Alege şi tu partea plină a paharului, spuse Fallon, cu o veselie cam amară. Mi-e limpede că faci progrese în îndeplinirea misiunii primite. Măcar acum ştim că Lawrence Quinn e mort şi că individul cu talent dublu pe care l-ai întâlnit în seara asta este probabil ucigaşul.

  — Mai ştim, de asemenea, că „Umbra Nopţii” a furat ceva de la Quinn, înainte de a-l lichida. Computerul, probabil. Barmanul de la club zicea că l-a văzut cu un laptop.

  — Probabil că în el avea stocate toate observaţiile cercetărilor lui sau, în fine, informaţiile pe care intenţiona să le vândă grupării „Umbra Nopţii”, opină Fallon. Dar pesemne că a intervenit ceva. Tipii care au pus la cale uciderea lui Quinn şi furtul laptopului nu au obţinut ceea ce se aşteptau să găsească, aşa că au revenit în Oriana. Iar Raine Tallentyre este singurul nostru fir. Indiferent ce faci, să nu o scapi din ochi.

  Zack auzi un clic şi îşi dădu seama că discuţia telefonică luase sfârşit. Îşi prinse telefonul de cureaua de la pantaloni, se opri şi se uită la Raine, care şedea pe canapea şi turna ceaiul cu o graţie senzuală, care îi tăie respiraţia. O pasiune arzătoare pusese stăpânire pe el.

  Vino-ţi în fire, Jones. E încă prea devreme. Ai mai trecut prin asta şi ai supravieţuit.

  Raine puse ceainicul pe tavă şi se uită la Zack cu un aer misterios.

  — Ce-a avut Fallon de spus?

  Zack se forţă să se concentreze şi izbuti să îi prezinte lui Raine un rezumat concis al comentariilor lui Fallon.

  Motanii, ajungând la concluzia că joaca de-a plimbatul prin cameră se sfârşise, se îndreptară spre canapea şi săriră pe perne, de o parte şi de cealaltă a lui Raine. Zack şi trecu degetele prin păr, încercând să se concentreze.

  — Există şi un lucru bun, totuşi. Fallon nu consideră că trebuie să ne facem griji în legătură cu apariţia prin Oriana a unui alt ins cu duble talente paranormale.

  Raine duse cana la gură, ţinând-o cu amândouă mâinile.

  — Cum rămâne cu persoana care l-a ucis pe cel care te-a atacat?

  — Da, probabil că ar trebui să ne facem griji în privinţa acesteia.

  Zack îşi dădu seama că se holba la buzele ei. Concentrează-te, Jones. Începu să se foiască din nou prin cameră.

  — Oricum, cel puţin deocamdată putem sta liniştiţi.

  Raine, care se pregătea să soarbă din ceai, avu o mică ezitare.

  — De ce spui asta? întrebă ea.

  — S-ar putea ca Fallon să aibă dreptate. E plauzibil ca „Umbra Nopţii” să-l fi lichidat pe omul lor dublu-talent, din cauză că nu a fost în stare să mă lichideze el pe mine. Dar mai există o posibilitate. Poate că omul cu masca de schi a fost suprimat tocmai fiindcă scăpase de sub control şi risca să devină o problemă.

  Raine reflectă câteva clipe la această ipoteză.

  — Adică tu nu crezi că tipul primise ordinul să încerce din nou să te omoare în seara asta? Te gândeşti că acţiona pe cont propriu?

  — Tipul acumulase o energie extrem de violentă. Nu ştiu exact cum să-ţi explic, dar am simţit că dorea să mă ucidă din motive pur personale. Nu avea detaşarea specifică unui profesionist. Fallon crede că i se administrase o variantă a formulei, care e posibil să-i fi afectat sănătatea mintală.

  Raine se înfioră.

  — Rezultă din ceea ce mi-ai spus că, de-a lungul timpului, mulţi dintre cei care au utilizat formula fondatorului până la urmă au înnebunit.

  — Da.

  — Îmi vine greu să cred că tatăl meu lucra în secret la ceva atât de periculos.

  — Raine…

  — Nu mă mai mir că, până la urmă, Consiliul i-a expulzat pe membrii familiei mele din Societatea Arcane şi i-a trimis pe agenţii J&J să dea foc laboratorului tatei, îl întrerupse ea, punând cana jos, cu un gest excesiv de meticulos.

  Zack traversă încăperea şi se opri în faţa ei, de cealaltă parte a măsuţei de cafea.

  — Credeam că am fost foarte explicit când ţi-am spus că membrii Consiliului l-au dat afară din Societatea Arcane doar pe tatăl tău, spuse el încetişor. Consiliul nu v-a expulzat pe tine şi pe mătuşa ta. Reţine asta.

  — De parcă noi două am mai fi avut de ales, după noaptea aceea când J&J a distrus totul, zise Raine, ridicând din umeri.

  — Tu nu ai avut de ales, fiindcă erai prea mică. Nu acelaşi lucru se poate spune, însă, despre mătuşa ta. Ea este cea care a luat decizia de a te creşte în afara Societăţii şi de a te priva de moştenirea ta.

  — În locul ei şi eu aş fi procedat la fel. Societatea şi agenţia J&J nu aveau cum să-i inspire prea multă încredere.

  Ocolind colţul mesei, Zack se aplecă şi o prinse pe Raine de încheieturile mâinilor, ridicând-o de pe canapea.

  — Dar tu, tu ce părere ai?

  — Nici mie Societatea sau agenţia J&J nu ar trebui să-mi inspire prea multă încredere. Sunt două organizaţii care urmăresc nişte scopuri foarte precise.

  — Acelaşi lucru e valabil şi pentru tine.

  — Da.

  — Bun, nu ai încredere în Societatea Arcane şi nici în agenţia J&J, spuse el. Dar în mine?

  — Chiar contează? întrebă ea, privindu-l cu atenţie.

  — Da, contează, zise el, cu un timbru gutural şi aspru, pe care l-ar fi dorit mult mai dulce.

  — Am încredere în tine, spuse ea, oarecum surprinsă de propria ei afirmaţie. Ai fost onest cu mine, de când ne-am cunoscut.

  Zack simţea că i se luase o piatră de pe inimă.

  — OK, spuse el, impunându-şi să îi elibereze mâinile. OK, mulţumesc.

  — Dar tu ai încredere în mine?

  — Da, răspunse el, fără să ezite.

  — Chiar dacă ştii că te ajut să afli ce urmăreşte „Umbra Nopţii”, doar fiindcă am şi eu motivele mele?

  — Ştiu perfect ce te interesează. N-ai făcut din asta nici un secret. Ai fost onestă de la bun început.

  — Şi tu la fel, spuse ea, reaşezându-se pe canapea. Hai să îţi torn şi ţie din ceaiul meu special. Şi, pe urmă, jucăm cărţi.

  Zack nu voia să stea jos. Simţea nevoia să se mişte în continuare. Ceaiul şi pasienţele nu-i puteau fi de vreun ajutor în seara aceea. Imaginile cu ultimele secunde din viaţa lui Lawrence Quinn erau încă prea vii, prea intense. Atacul omului cu masca de schi agravase problemele obişnuite, care apăreau după asemenea viziuni.

  Ştia că va avea o noapte grea şi nu putea risca să-şi amorţească simţurile cu câteva pahare de whisky. Probabil că era mai bine nici să nu încerce să doarmă.

  Raine turnă ceaiul şi îi dădu ceşcuţa.

  — Poftim, bea un pic din asta.

  Ca să-i facă pe plac, Zack goli jumătate din cană, dintr-o sorbitură. Aromele de plante, uşor astringente, nu erau dezagreabile, dar el nu credea că puteau avea vreun efect asupra vedeniilor lui. Nu exista decât un singur lucru care i-ar fi putut distrage atenţia de la scena morţii, dar exact lucrul acela nu era disponibil pentru el în acea seară.

  Raine luă cărţile de joc şi începu să le împartă. Zack făcu efortul eroic de a se concentra, dar ştia că era zadarnic. Mintea lui se ambiţiona să sară nebuneşte de la imaginile unei morţi iminente la nevoia furibundă de a trăi viaţa în cel mai primitiv mod cu putinţă.

  — Apreciez efortul, dar nu va da roade.

  — Simţi că vei avea o noapte teribilă, aşa cum ţi se întâmplă după asemenea experienţe, nu?!

  — M-am învăţat deja. Nu-ţi face griji pentru mine.

  — Nici mie nu-mi este prea somn. După ce am văzut cum tipul acela a încercat să te omoare, nervii mei au rămas cam zdruncinaţi, ca să folosesc o metaforă nu prea dură. Şi pe urmă, când i-am mai văzut şi cadavrul în stradă…

  Zack, care se pregătea să bea din ceai, rămase brusc cu cana în aer şi întrebă:

  — Dar de unde ai ştiut că tipul venea să mă omoare?

  — Nu ştiu exact. A trecut foarte aproape prin spatele separeului unde stăteam. Am sesizat subit prezenţa lui. Cu o aură negativă. A fost ca şi când aş fi privit, în spate, peste umărul tău, şi aş fi văzut un tigru care se pregătea să sară la tine.

  — Aşa li se întâmplă vânătorilor când acumulează o energie violentă. Instinctul de animal de pradă devine predominant. Cei mai mulţi oameni au capacitatea de a simţi aşa ceva, chiar dacă nu conştientizează acest lucru. Şi, cu atât mai mult, o persoană cu facultăţi paranormale ca tine percepe orice undă de energie, fără nici un fel de dificultate.

  — Eşti sigur că viziunile pe care le-ai avut în seara aceasta erau legate de moartea lui Lawrence Quinn? întrebă Raine, încetişor.

  — Da.

  — Şi eşti sigur, de asemenea, că ucigaşul a fost omul cu masca de schi?

  — Nu pot avea certitudinea, în această privinţă, dar pare ceva logic. Ultimul lucru pe care Quinn l-a văzut a fost un chip de om, pe care mintea lui panicată l-a interpretat drept un cap de mort. Două găuri în loc de ochi. Pot pune pariu că era, de fapt, o mască de schi.

  — Fallon Jones crede, în continuare, că eu sunt cheia acestei probleme, spuse ea.

  — Din păcate, sunt de acord cu el, spuse Zack, sorbind din ceai.

  — Dar a trecut o lună de la moartea mătuşii Vella. Nimeni n-a încercat să mă contacteze.

  — Fallon consideră că au stat în expectativă, pândindu-te.

  — De ce să mă pândească? întrebă ea, contrariată.

  — Ia hai să ne gândim un pic, spuse el. Care a fost principala ta preocupare luna trecută?

  — Adică, în afară de treburile firmei?

  — Da.

  — M-am ocupat de succesiunea averii mătuşii mele. Este incredibil câte hârţoage poate presupune un deces.

  — Corect.

  — Şi?

  — Şi înseamnă că Vella Tallentyre rămâne punctul central, zise el.

  Avea un coşmar oribil.

  Ieşind din întuneric, un cap de mort venea spre el. Nişte găuri negre acolo unde ar fi trebuit să fie ochii. Rămăsese înmărmurit, cu degetele încleştate pe colţul metalic al lăzii de gunoi. Disperat, ar fi vrut să se răsucească şi să o rupă la fugă, dar nu era în stare să se mişte. Zadarnic ar fi încercat să scape, înspăimântătoarea arătare l-ar fi prins din urmă şi l-ar fi doborât…

  . Capul de mort se preschimbă în chipul frumos al Jennei, care îi zâmbea, cu braţele întinse spre el.

  „Am fost perfectă pentru tine. Ce altceva ţi-ai mai putea dori la o femeie? „

  Se trezi brusc din somn. Inima îi bubuia în piept. Tricoul de pe el era jilav din cauza năduşelii. Cu o smucitură, se ridică în capul oaselor, cu picioarele pe podea. Respira greu.

  A fost doar un vis urât, cretinule. Potoleşte-te. Îţi va trece. Nu e prima oară când ţi se întâmplă. De ce te tot vaiţi? Oricum, doar nu te aşteptai să mai şi dormi în noaptea asta.

  Se uită la ceas. Trei fără douăzeci. Reuşise să fure o oră şi jumătate de somn. Din păcate, acum îi era mai rău decât înainte de a se culca. De fapt, era mai tensionat decât dacă ar fi rămas treaz toată noaptea.

  Efectul ceaiului de plante fusese de scurtă durată. Ah, cât de sinistre erau coşmarurile astea blestemate.

  O figură fantomatică şi pală se materializă în pragul uşii.

  — Zack?

  Nu-l deranja să vadă acolo imaginea ei eterică, intangibilă, care se putea confunda cu una dintre viziunile lui, dar care părea un antidot la plăsmuirile morţii. În schimb, timbrul vocii ei avusese un efect puternic asupra simţurilor lui deja încordate.

  — Mă simt bine, spuse el, conştient de tonul lui aspru. Du-te înapoi la culcare.

  — Te-am auzit prin perete. Ai ţipat.

  — Visele alea mizerabile, ca de obicei.

  — Zack…

  — Nu vreau să joc cărţi, ce naiba! Du-te înapoi la culcare. Acum!

  Splendid. Se repezise la ea, ca un căţeluş călcat pe coadă. Raine intră în cameră, se postă în faţa lui Zack şi îşi încolăci braţele în jurul gâtului lui.

  — Nici eu nu mai am chef să mă joc, spuse ea. M-am dumirit în seara asta, când, sub ochii mei, ai fost la un pas de moarte.

  — Raine, rosti el, cuprins de o dorinţă violentă. Te rog, nu face asta. Nu mă amăgi. Nu am nevoie de compasiunea ta.

  Îl sărută, dar nu un sărut duios, tandru şi liniştitor. Îl sărută cu patimă, cu buzele întredeschise, dându-i de înţeles că îl dorea, aşa cum îl dorise şi în seara aceea, la Shelbyville.

  Valuri de energie senzuală – normală şi paranormală – se revărsau fierbinţi peste ei. Zack se simţea copleşit de intensitatea atracţiei sexuale care pusese stăpânire pe fiinţa lui. În aura puternică a voluptăţii, chiar şi plăsmuirile spectrale ale coşmarului dinainte păreau să se stingă. Dar nu definitiv.

  O trase pe Raine în jos, pe pat, acoperind-o cu trupul lui, fiindcă avea nevoie să o simtă aproape de el. Talpa lui Raine alunecă lasciv în lungul piciorului lui. Mâna lui înşfacă partea din faţă a cămăşii ei de noapte, intenţionând să sfâşie ţesătura fină din bumbac alb, dar năstureii plesniră şi materialul se rupse. Raine rămase goală până la brâu. Zack îşi înfundă faţa între sânii ei, savurând fierbinţeala şi parfumul pielii ei netede. Întinzând mâna în jos, Zack descoperi că, spre interior, coapsele lui Raine erau mai calde şi chiar mai moi decât sânii ei. Mâna lui se mişcă în sus, de-a lungul coapsei; cămaşa de noapte se boţi, ridicându-se complet. Când degetele lui o atinseră în cel mai intim punct, Raine gemu de plăcere. Zack simţi unghiile degetelor ei zgâriindu-l pe pielea spinării, pe sub tricou. Precis, a doua zi va avea urme, dar gândul acesta îl umplu de şi mai multă voluptate.

  Raine i se oferi toată. Când pătrunse în adâncul intimităţii ei, Zack constată că Raine nu era încă pregătită şi vru să se retragă, dar ea îşi încolăci picioarele în jurul mijlocului lui, îndemnându-l să continue, să insiste, mai tare, mai repede, până când Zack nu se mai putu abţine.

  — Raine!

  — Da, şopti ea, strângându-l puternic. Da, e în regulă. Îmi place să stai aşa, să te simt în mine.

  Sexualitatea descătuşată în trupul lui spulberă instantaneu imaginile coşmarului şi risipi energia negativă care se hrănise din ele. Orgasmul purificator păru să dureze o veşnicie. Când se termină, Zack se prăbuşi pe pernă, lângă Raine, complet vlăguit. Ştia că ea nu ajunsese la punctul culminant şi şi-ar fi dorit să îndrepte lucrurile, dar se simţea îngrozitor de obosit.

  — Haide, somn uşor, îi şopti ea cu duioşie.

  Ca prin vis, Zack simţi cum Raine trăgea plapuma peste amândoi. Ultimul lucru de care îşi mai amintea, înainte de a fi adormit, era atingerea braţului ei, petrecut peste mijlocul lui.

  Zack dormea.

  Zack deschise ochii în lumina cenuşie a unei dimineţi umede. Se simţea relaxat şi revigorat. Raine se mişcă lângă el.

  — Cine a fost Jenna? întrebă ea, pe un ton blajin.

  Senzaţia de relaxare şi revigorare se evaporă într-o clipită. Timp de câteva secunde, Zack se gândi dacă nu era mai bine să o mintă. Dar până atunci nu o minţise niciodată. Nu, mai bine să afle adevărul. Raine avea dreptul să ştie ce se întâmplase.

  — Logodnica mea, răspunse el, acoperindu-şi ochii cu braţul. A murit acum un an.

  — N-am ştiut, zise Raine, mângâindu-l pe mână. Am crezut… dar nu contează. Îmi pare nespus de rău.

  Luându-şi braţul de pe ochi, el îşi răsuci capul pe pernă, ca să se uite la Raine.

  — Dar de unde ştii de Jenna?

  — Ai strigat în vis numele ei. Din cauza asta am şi venit în camera ta, ca să mă conving că te simţi bine.

  Zack tresări nervos.

  — Exact de-asta mi-a fost teamă. Jenna mi-a apărut într-un coşmar legat de Lawrence Quinn.

  — Acum, înţeleg.

  — Ce înţelegi?

  — Iniţial, când ai strigat numele ei, am crezut că Jenna, habar n-am cine putea fi, era probabil unul dintre răufăcătorii care te-au hărţuit în trecut. Nu mi-am dat seama că era o persoană atât de apropiată pentru tine.

  Cu privirea pironită în tavan, Zack se pregătea să îi povestească totul.

  — Acum un an şi jumătate am făcut cunoştinţă cu Jenna prin intermediul agenţiei matrimoniale www-dot-arcanematch-dot-com. Este o agenţie matrimonială pe care Societatea Arcane a înfiinţat-o pentru a-şi ajuta membrii să îşi găsească parteneri de viaţă potriviţi. Relaţiile personale pot fi problematice pentru persoanele cu abilităţi parapsihice puternice.

  — Am remarcat şi eu asta, spuse Raine, pe un ton sec.

  — Potrivit agenţiei arcanematch, Jenna părea femeia perfectă pentru mine. Şi să fiu al naibii dacă nu părea adevărat.

  Raine nu spunea nimic. Zack simţi reacţia ei involuntară de a se feri de el, retrăgându-se în propria-i zonă de securitate interioară.

  — Jenna era foarte frumoasă, spuse el, decis să depene firul poveştii până la capăt. Dar era mult mai mult decât foarte frumoasă. Era deşteaptă. Foarte cultă. Părea să ştie ce vreau, înainte ca eu însumi să-mi dau seama. Şi asta tot timpul, în pat şi în viaţa de zi cu zi.

  — Am înţeles, îngăimă Raine, trăgându-şi cearşaful până la bărbie.

  — Familia mea şi prietenii o considerau fermecătoare. Ştia să fie sexy sau carnală sau splendidă sau jucăuşă, după cum avea ea chef. Îi plăceau aceleaşi lucruri care îmi plăceau şi mie, de la muzică până la mâncăruri şi locuri de vacanţă. Nu ne certam niciodată. Râdeam de aceleaşi lucruri. Nu se plângea niciodată când se întâmpla să mă obsedeze vreun caz, zile sau săptămâni în şir. Jenna era întotdeauna…

  — Perfectă, interveni Raine, pe un ton neutru.

  — Da. Ea şi maică-mea plănuiau nunta perfectă. Şi o lună de miere la fel, adică perfectă. Îmi spuneam în sinea mea că ar fi trebuit să fiu cel mai fericit bărbat de pe faţa pământului. Dar nu era aşa.

  — Perfecţiunea nu era suficientă pentru tine? remarcă Raine, pe un ton deja agasat.

  — La naiba, totul era prea perfect, spuse Zack, uitându-se în ochii ei. Am conchis până la urmă că Jenna era prea desăvârşită pentru a fi autentică.

  — Ai încercat să-i găseşti cusururi femeii perfecte?

  — Da.

  Raine se ridică în capul oaselor, fără să-şi descleşteze degetele de pe cearşaf.

  — Dar de ce, pentru numele lui Dumnezeu?

  — Fiindcă la un moment dat am conştientizat că nu o iubeam pe femeia pe care toată lumea o socotea perfectă pentru mine şi trebuia să aflu ce nu era în regulă.

  — Cu ea?

  — Nu, zise el. Cu mine.

  — Şi?

  — Am început să cercetez trecutul ei impecabil. Când am trecut dincolo de datele din computere, am ajuns, în sfârşit, să identific nişte găuri în acea tramă a perfecţiunii. Iniţial, m-am gândit că Jenna tăinuise, pur şi simplu, nişte lucruri.

  — Şi ai luat asta drept un semn bun?

  — Poţi să mă crezi sau nu, dar am simţit că mi se luase o piatră de pe inimă, la gândul că poate era şi ea tot om.

  — Dar ce s-a întâmplat după aceea? insistă să afle Raine, care fără să vrea era din ce în ce mai fascinată de povestirea lui.

  — Am fost precaut, însă Jenna era înzestrată cu un talent intuitiv superior. A început să suspecteze că aveam dubii în privinţa ei şi a devenit foarte îngrijorată.

  — Te-a înfruntat?

  — Se poate spune şi aşa. A încercat să mă otrăvească.

  Raine îl privi stupefiată.

  — Vorbeşti serios?

  — Ceea ce m-a salvat a fost talentul meu para-psihic. Jenna a pus otrava într-o sticlă conţinând whisky-ul meu preferat, din care beau când vedeniile devin efectiv oribile.

  — Şi cum ai descoperit otrava înainte de a bea din sticlă?

  — În seara aceea, Jenna a fost cea care a scos sticla din bufet. Gesturile ei mi s-au părut cumva ciudate. În timp ce mă uitam la ea cum turna whisky-ul în pahar, mi-am dat seama brusc că vrea să mă omoare.

  — Ce îngrozitor. Nici nu ştiu ce să spun, pe cuvânt, murmură Raine, încruntată. Şi ce s-a întâmplat când ai refuzat să bei din paharul cu whisky?

  — Parcă a înnebunit subit. Nu ştiu altfel cum aş putea descrie reacţiile ei. S-a repezit la mine, gata să-mi scoată ochii cu unghiile. Zbiera necontenit că ca e femeia perfectă pentru mine. Într-un final, am reuşit să o imobilizez. Am apelat la unul dintre doctorii Societăţii Arcane, care a tras concluzia că Jenna suferise un fel de criză psihotică. Am internat-o într-o clinică privată, administrată de Societatea Arcane.

  — Bun, şi pe urmă?

  — După două zile a fost diagnosticată oficial drept nebună. Deşi era supravegheată permanent, pentru eventualitatea în care ar fi încercat să-şi pună capăt zilelor, Jenna a reuşit să se sinucidă.

  Raine căscase ochii mari, îngrozită.

  — Spuneai că această alunecare fulgerătoare în starea de alienare este tipică pentru persoanele dependente de formulă, când sunt private brusc de drogul respectiv.

  — Exact.

  — Zack, vrei să spui că puţin a lipsit să fii otrăvit de un membru al grupării „Umbra Nopţii”?

  — Umbra Nopţii” nu urmărea să mă otrăvească, spuse el, calm. Intenţia lor era ca Jenna să se mărite cu mine.

  Raine se lumină la faţă, când înţelese adevăratul substrat al întâmplărilor povestite de Zack.

  — Sigur că da. Dacă ar fi reuşit să căsătorească un agent de-al lor cu un membru al familiei Jones, ar fi avut spionul ideal.

  — Gruparea „Umbra Nopţii” pusese la punct o acoperire aproape perfectă pentru Jenna şi izbutise să spargă fişierele din computerul agenţiei matrimoniale, pentru a introduce acolo datele măsluite de ei. În plus, au reuşit să intre şi în baza de date genealogice ale Societăţii Arcane, pentru a ticlui o istorie solidă a familiei ei.

  — Cum au ştiut cei de la „Umbra Nopţii” să conceapă femeia perfectă pentru tine? întrebă Raine.

  — Au intrat în dosarele agenţiei matrimoniale şi au furat profilul meu din baza de date. După aceea, au construit un profil pentru Jenna, care părea aproape sută la sută compatibil. Jenna a fost aleasă nu doar fiindcă era foarte frumoasă, ci şi pentru că putea fi o actriţă excelentă. Totodată, era înzestrată cu un talent intuitiv superior, exact ca mama mea. I-au exacerbat facultăţile naturale cu ajutorul formulei.

  — Şi au făcut din ea femeia perfectă, şopti Raine.

  Zack îşi puse braţul sub cap.

  — Până când a încercat să mă otrăvească. E uimitor cum un fleac ca acesta poate distrage o relaţie altminteri ideală.

  — Probabil că unii bărbaţi sunt veşnic nemulţumiţi, remarcă ea pe un ton glumeţ, care îl făcu pe Zack să se mai detensioneze.

  — Bine, aşa sunt eu, cusurgiu, îi dădu el dreptate.

  — Ziceai că a încercat să te omoare, fiindcă i-a fost teamă că începuseşi să intri la bănuieli?

  — Da.

  — Dar ce rost mai avea? Dacă planul eşuase, de ce să mai rişte ucigând un Jones? Ştia, probabil, că agenţia J&J şi Consiliul nu ar fi avut linişte, până nu o prindeau.

  — Jenna era disperată. Ţi-am mai spus, eşecul este o noţiune inacceptabilă pentru membrii grupării „Umbra Nopţii”. Otrava folosită de ea ar fi imitat efectele unui atac de cord. Spera că, dacă aş fi murit din cauze naturale, superiorii ei nu ar fi considerat-o vinovată.

  — Ce duri sunt tipii!

  — Foarte duri.

  Raine îşi trase genunchii până sub bărbie şi îşi înfăşură braţele în jurul lor.

  — Dar toată lumea din Societatea Arcane ştie ce s-a întâmplat între tine şi Jenna?

  — Nu. Întreaga afacere a fost muşamalizată de către Maestru, Consiliu şi J&J. Versiunea oficială este că logodnica mea s-a sinucis.

  — Ceea ce corespunde adevărului, spuse Raine.

  — Oarecum. Din punctul meu de vedere, „Umbra Nopţii” şi-a ucis propriul agent.

  — Ai scăpat ca prin urechile acului, Zack, spuse Raine, privindu-l cu tandreţe.

  — Nici perfecţiunea nu este infailibilă, zâmbi el, sumbru.

  — Şi chiar nu ai iubit-o deloc?

  — Am fost fascinat de ea, pentru o vreme, recunoscu el. Dar, în cele din urmă, a trebuit să accept că lipsea, totuşi, ceva.

  — Toată experienţa aceasta ţi-a zdruncinat cumva încrederea în propriile forţe, aşa-i? Te-a pus pe gânduri în privinţa capacităţilor intuiţiei tale.

  — Da.

  Raine dădu din cap, înţelegătoare.

  — La un nivel mult mai puţin dramatic am păţit-o şi eu după scandalul cu Bradley. Şi acum mă mai întreb cum de am putut să-mi bag în cap că el era bărbatul perfect.

  — Şi eşti sigură că nu e aşa? spuse el, prinzând-o de încheieturile mâinilor.

  — N-am nici cel mai mic dubiu, surâse ea.

  Zack o împinse uşor la loc, pe pat, şi se propti într-un cot.

  — La fel zic şi eu, se auzi glasul lui.

  Zack se lungi lângă trupul ei fierbinte. Făcu dragoste cu ea, în lumina proaspătă a zorilor, cu mişcări lente, savurând plăcerea de a vedea pasiunea care explodase în ochii ei. Când Raine deveni ca un foc viu în braţele lui, Zack pătrunse adânc în intimitatea ei. Raine îşi încolăci picioarele în jurul lui, iar dormitorul se umplu dintr-odată de energia efervescentă a vieţii.

  Au mâncat zmeură proaspătă, cu pâine integrală prăjită şi unt de arahide. Zack şi-a făcut cafea. Raine şi-a pregătit ceaiul şi a tras concluzia, în sinea ei, că fusese una dintre cele mai minunate gustări din viaţa ei, dacă nu chiar cea mai bună. Ştia că va păstra ca pe o comoară în inima ei amintirea tandreţei şi a intimităţii care umpluseră bucătăria.

  — Ştii, spuse Zack, mestecând o bucăţică de pâine. Cred că aş putea să mă obişnuiesc cu untul de arahide la micul dejun.

  Şi, în mod cert, Raine ar putea să se obişnuiască să-l vadă aşezat la masă, în faţa ei. Un val de nostalgie trecu susurând peste ea. Lasă visele.

  După un ceas, exact când Raine băgase în maşina de spălat farfuriile de la micul dejun, se auzi soneria de la uşă.

  — Răspund eu, spuse Zack, punând pe masă cana de cafea. Cred că e Mitchell. O fi auzit de incidentul de-aseară, de la club.

  Raine se îndreptă de spate, un pic contrariată.

  — Dar parcă zicea că intenţiona să se ducă azi la Shelbyville, cu maşina.

  — Poate s-o fi răzgândit.

  Robin şi Batman păşeau veseli în urma lui Zack, nerăbdători să participe la un nou joc.

  Raine auzi deschizându-se uşa de la intrare şi pe Zack, care saluta pe cineva. Apoi, auzi o voce de femeie, cu un timbru fermecător şi vivace.

  — Oh, ce drăguţ, spunea femeia, cu multă căldură în glas. Ador pisicile.

  Femeia intră în living. O tipă minionă, îmbrăcată în nişte jeanşi negri, foarte strâmţi, cizme cu tocuri înalte şi un pulover negru cu guler rulat stătea de vorbă cu Zack. Fardată cu gust, avea trăsături delicate şi ochi vioi. Chipul ei era încadrat de o coamă rebelă de bucle şatene. Piatra mare, turcoaz, atârnată la gâtul ei pe un lănţişor de argint, reflecta culoarea ochilor ci.

  — Cassidy Cutler, îi spuse ea lui Raine, înainte ca Zack să apuce să o prezinte.

  Şi, fluturând din mână spre o femeie care rămăsese în spatele ei, adăugă:

  — Şi ea este asistenta mea, Niki Plumer.

  — Îmi pare bine de cunoştinţă, domnişoară Tallentyre, zise Niki Plumer, uitându-se cam neliniştită la Robin şi la Batman.

  Niki era mai înaltă decât Cassidy şi cu câţiva ani mai mare. Probabil că avea vreo treizeci şi şase sau treizeci şi şapte de ani. Taiorul cu pantaloni, pe care îl purta, părea cam şifonat. Ochii ei negri erau încadraţi de ramele din baga ale ochelarilor. Ţinea strâns în mână o servietă de piele, care părea foarte grea. Chipul ei afişa un aer de veşnică tracasare.

  Raine îi luă în braţe pe Batman şi pe Robin.

  — Îi duc în bibliotecă, spuse ea.

  — Oh, te rog, nu te deranja din cauza pisicilor, se grăbi Cassidy să spună.

  — Vin imediat înapoi, o linişti Raine.

  Niki îi aruncă o privire înduioşător de recunoscătoare.

  Ieşind din cameră, Raine porni pe hol, ţinând în braţe pisicile, care nu păreau deloc încântate de ostracizarea lor.

  Când reveni în living, le găsi pe Cassidy şi Niki instalate pe canapea.

  — Mă duc să aduc cafea, spuse Zack.

  Cassidy se întoarse spre Raine.

  — Bradley mi-a povestit atâtea despre tine, spuse ca. Sunt extrem de emoţionată să te întâlnesc. N-am mai stat de vorbă niciodată cu o persoană parapsihică autentică. Bradley spune că faci nişte lucruri uluitoare când te afli la locul unei crime.

  Cu coada ochiului, Raine îl văzu pe Zack apărând din bucătărie. Ştia că Zack făcea eforturi considerabile pentru a-şi ascunde amuzamentul. Preferă să-l ignore şi adoptă o atitudine similară şi faţă de remarcile lui Cassidy.

  — Ce pot face pentru tine? întrebă ea, păstrând un ton egal şi rece.

  — Te rog să mă scuzi că am venit aşa, neanunţată, spuse Cassidy. Cum i-am spus deja domnului Jones, sper că nu v-am întrerupt de la micul dejun. M-am încumetat să vin aici devreme, fiindcă am vrut să te prind înainte de a apleca la serviciu. Bradley mi-a spus că deţii un magazin de închiriat costume de bal mascat, aici, în oraş.

  — Vrei să te ajut la cartea pe care o scrii despre Bradley, spuse Raine.

  Cassidy nu părea nicidecum descumpănită de afirmaţia ei tranşantă.

  — Da, aşa e, spuse ea, adoptând un ton mai oficial. Mai mult chiar, sunt pregătită să te recompensez pentru această colaborare, spuse ea, arcuindu-şi sprâncenele cu un aer oarecum dezaprobator. Înţeleg că Bradley nu te-a răsplătit niciodată pentru ajutorul pe care i l-ai dat la rezolvarea acelor cazuri mai vechi.

  — Nu am făcut-o pentru bani, preciză repede Raine.

  — Evident. Dar eu cred că, atunci când cineva îţi face un serviciu, acea persoană merită o răsplată bănească. Şi, te rog să mă crezi, ţinând seama de avansul pe care agentul meu l-a obţinut pentru această carte, îmi pot permite să te plătesc pentru colaborarea la acest proiect.

  — Sunt cam ocupată în clipa de faţă, domnişoară Cutler.

  — Înţeleg. Bradley mi-a povestit că ai avut, de curând, un deces în familie. Primeşte, te rog, condoleanţele mele.

  — Mulţumesc.

  Cassidy îşi împreună mâinile în poală şi se uită la Raine cu un aer foarte grav.

  — Am înţeles, de asemenea, că îţi foloseşti talentele parapsihice nu pentru bani, ci fiindcă simţi că ai răspunderea de a ajuta familiile victimelor să poată trece mai uşor peste durerea pierderii suferite. Tot ce îţi cer este să îl ajuţi pe Bradley, care vrea să redea liniştea sufletească familiei Dellingham. Tu eşti singura persoană care are puterea de a face acest lucru.

  Încearcă să joace cartea vinovăţiei, fir-ar să fie, se gândea Raine.

  — Din păcate, nu am timp în această perioadă, spuse ea, simţind că nu avea un ton prea convingător.

  O indignare legitimă păru să pună stăpânire pe Cassidy, care, cu licăriri metalice în ochi, ridică bărbia şi îşi îndreptă umerii.

  — Iată, în mod regretabil, exact ce le-a fost dat să audă celor din familia Dellingham de la organele legii, în ultimii cinci ani, Raine. Ai de gând să le spulberi speranţele din nou?

  Raine izbuti să iasă din transa vinovăţiei.

  — Rămăsesem, parcă, la partea în care îmi spuneai că vrei să scoţi o grămadă de bani de pe urma acestei cărţi, nu-i aşa? De fapt, acesta este adevăratul motiv al prezenţei tale aici.

  — Nu voi nega faptul că scot bani frumoşi din cărţile mele, spuse Cassidy, subţiindu-şi buzele. Dar nu acesta este motivul pentru care le scriu. Aş fi scris romane poliţiste bazate pe ficţiune, şi nu pe relatări ale unor crime adevărate, dacă m-ar fi interesat doar banii. Scriu aceste cărţi exact din acelaşi motiv pentru care tu colaborezi cu Bradley. Simt şi eu nevoia de a readuce în memorie victimele uitate.

  Un alt val de vinovăţie o cuprinse pe Raine.

  — Îmi pare rău, spuse ea. N-am vrut să insinuez că nu te-ar interesa şi latura umană a acestor cazuri.

  Trăsăturile lui Cassidy se mai îndulciră.

  — Mai există un motiv pentru care fac ceea ce fac. Noi, ca membrii ai societăţii, avem datoria să analizăm comportamentul criminalilor şi să găsim căile necesare pentru a-i putea identifica şi izola pe psihopaţi, înainte ca aceştia să-şi măcelărească victimele. Ştii ce efect a avut asupra acelei familii uciderea Lyndei Dellingham? Bieţii oameni au rămas absolut zdruncinaţi.

  — N-am spus că nu ai vocaţia de a scrie despre crimele adevărate, se grăbi Raine să precizeze.

  La naiba, simţea presiunea, la fel cam ca atunci când Bradley încercase să o convingă să îl ajute.

  — Voi fi sinceră, zise Cassidy. Nu voi pretinde că nu am fost sceptică, atunci când Bradley mi-a povestit cum susţii tu că eşti paranormală. Şi nu mă poţi blama pentru asta. În branşa mea, întâlnesc o sumedenie de impostori. De fapt, am şi scris o carte despre un parapsihic farsor.

  — Viziuni crude, spuse Raine.

  Cassidy clipi de câteva ori, vizibil încântată.

  — Ai citit-o?

  — Da.

  Într-adevăr, Raine citise cartea, în speranţa de a găsi un personaj asemănător ei, un om cu care să se poată identifica. Dar eroul din carte, înzestrat cu nişte facultăţi, chipurile, paranormale, nu era decât un impostor.

  — Ei bine, atunci înseamnă că înţelegi ce reacţie am avut eu, când Bradley mi-a povestit despre capacitatea ta de a auzi voci, pe care simţurile celorlalţi nu le pot percepe, spuse Cassidy. Bradley încearcă să se convingă singur că, de fapt, tu ai doar un simţ de observaţie cu totul excepţional, graţie căruia, când te afli în locul unde s-a comis o crimă, reuşeşti să sesizezi nişte detalii infime, care altora le scapă. Eu cred, însă, că talentul tău este autentic, Raine, şi de aceea vreau să scriu despre tine şi despre aptitudinile tale extraordinare. Vreau să vă urmăresc în acţiune pe tine şi pe Bradley, pentru a putea relata despre felul cum i se face dreptate familiei Dellingham.

  — N-ai înţeles, spuse Raine. Pentru nimic în lume nu mi-aş dori ca numele meu să apară în vreo carte.

  Cassidy se îmbună vizibil.

  — Respect acest lucru. Îţi promit că voi folosi un pseudonim.

  — Nu cred în eficienţa acestei soluţii. Autorilor de jurnale pe Internet sau tabloidelor le-ar fi foarte uşor să ghicească identitatea mea.

  Cassidy se aplecă în faţă, adoptând un ton persuasiv:

  — Te asigur că îţi voi păstra anonimatul. Ai încredere în mine. Întotdeauna am protejat identitatea surselor mele.

  — Nu, spuse Raine. Îmi pare rău, dar nu doresc să mă implic în acest proiect.

  Pentru prima oară, Cassidy schiţă un gest de enervare. Raine sesiză îngrijorarea pe care i-o provocase lui Niki această imperceptibilă schimbare de dispoziţie a scriitoarei. Niki o urmărea jenată pe şefa ei.

  Bătând darabana cu degetele pe perna de pe canapeaua tapiţată în piele neagră, Cassidy o fixa pe Raine cu o privire fermă.

  — Bradley este problema, nu-i aşa?

  — Nu, spuse Raine.

  — Înţeleg, mormăi Cassidy, aruncând repede o privire spre Zack. Bradley mi-a povestit cum ai interpretat greşit prietenia lui, luând-o drept mai mult decât era în realitate. Nu te frământa pentru asta. Se mai întâmplă.

  Aruncând o privire spre ceasul de la mână, Raine sări în picioare.

  — Am să te rog să mă scuzi, dar acum trebuie să plec la magazin. Succes la cartea pe care vrei să o scrii.

  Cassidy nu vădea nici cea mai mică intenţie de a se ridica de pe canapea. Niki începea să se impacienteze de-a binelea. Clipind de câteva ori, îşi drese glasul şi spuse:

  — Ăăă, domnişoară Cutler, poate n-ar strica să plecăm şi noi. Nu uitaţi că trebuie să sunaţi la agenţia literară, la ora nouă.

  Cassidy mai şovăi câteva secunde, vizibil agasată. Raine se gândea dacă să nu o dea afară de-a dreptul. Nu i-ar fi fost deloc greu, ţinând seama că, în comparaţie cu Cassidy, avea avantajul taliei şi al greutăţii corporale. Cassidy înţelese, în cele din urmă, cât de jenantă devenise situaţia. Fără tragere de inimă, se ridică în picioare şi, întinzând o mână spre Niki, ordonă cu bruscheţe:

  — O carte de vizită.

  Deschizând grăbită servieta de piele, Niki scoase dinăuntru o cutiuţă aurită, din care extrase o carte de vizită, pe care o puse în palma lui Cassidy. Aceasta îi înmână lui Raine cartea de vizită.

  — Aş vrea să te mai gândeşti la asta, Raine. Indiferent de statutul relaţiilor voastre personale, tu şi Bradley aveţi o excelentă colaborare profesională, care vă permite amândurora să vă aduceţi o contribuţie unică la înfăptuirea justiţiei. Păstrează, te rog, cartea mea de vizită. Când te vei simţi pregătită să iei în considerare oferta mea, sună-mă la acest număr. Este telefonul meu celular.

  Raine luă cartea de vizită. I se părea cea mai rapidă modalitate de a o face pe Cassidy să plece de-acolo. Zack era deja în vestibul şi deschidea uşa. Cassidy trecu repede pe lângă el, ieşind din apartament. Cu un aer încurcat, Niki schiţă un rictus spre Raine şi porni pe urmele lui Cassidy.

  Zack închise uşa şi se uită la Raine.

  — Iată o femeie foarte hotărâtă.

  — Crede că motivul pentru care nu vreau să o ajut la realizarea proiectului este ceea ce s-a întâmplat între mine şi Bradley, spuse ea.

  — Ştiu.

  — Dar nu e deloc aşa. Pur şi simplu, nu vreau să risc ca numele meu să apară cumva în cartea ei.

  — Nu ai încredere în ea că ţi-ar păstra anonimatul, aşa cum ţi-a promis?

  — Exact. Identitatea mea ar ieşi la iveală, imediat ce va apărea un curios care să-şi pună întrebări pe Internet sau în presă.

  — Instinctul îmi spune că ai dreptate.

  Uitându-se la el, Raine zise:

  — Care este următorul pas în investigaţia ta?

  — Păi, în primul rând, astăzi nu te duci la serviciu. Presupun că Pandora se poate descurca şi singură la magazin.

  — Da. Şi ce vom face?

  — Cred că e timpul să stăm de vorbă cu ultimele persoane care au văzut-o pe Vella Tallentyre în viaţă.

  Doctorul Baxter Ogilvey, directorul Spitalului de Psihiatrie St. Damian, o privea pe Raine peste suprafaţa mare a biroului pe care se aflau teancuri înalte de dosare, documente şi reviste. Pe parcursul anului în care Vella fusese pacienta acestei clinici, Raine ajunsese să îl simpatizeze şi să îl respecte pe doctorul Ogilvey.

  Deşi Baxter Ogilvey era un om plin de compasiune, asupra căruia îşi puseseră amprenta toţi anii în care practicase medicina tradiţională şi psihiatria, Raine ştia că el nu bănuise niciodată adevărata natură a bolii mentale de care suferise Vella. Nu ar fi putut înţelege pe deplin patologia ei, decât dacă ar fi avut convingerea că Vella era înzestrată cu simţuri paranormale. Dar Raine ştia că doctorul nu ar fi fost niciodată capabil să facă acel salt. Ogilvey considerase că afirmaţia Vellei că ar auzi voci în mintea ei nu era decât un simptom al maladiei care o afecta.

  Cu toate acestea, felul în care o tratase pe Vella, care reprezentase probabil unul dintre cele mai neobişnuite şi mai provocatoare cazuri din cariera lui de medic, denotase în mod surprinzător un spirit deschis şi receptiv. Tratamentul prescris avusese în vedere aspecte multiple, atât de natură nutriţională, ca de pildă vitaminele, cât şi o medicaţie psihotropă de ultimă oră, la care se adăugau terapia conversaţională tradiţională şi, mai ales, o ambianţă liniştită. Raine ştia că doctorul Ogilvey merita toată recunoştinţa ei. Medicul făcuse ceea ce ea, Gordon şi Andrew nu reuşiseră să realizeze niciodată până atunci, oferindu-i Vellei pacea afectivă şi mentală, care îi lipsise ani de-a rândul.

  Deşi fusese surprins vizibil în momentul în care Raine şi Zack intraseră în cabinetul lui, doctorul avusese amabilitatea de a-şi exprima încă o dată condoleanţele lui.

  — Înţeleg că pierderea suferită este încă vie în sufletul dumneavoastră, îi spuse Ogilvey lui Raine, cu palmele împreunate pe birou, studiind-o prin ochelarii lui cu rame aurii. Uneori, ajungem să căutăm răspunsuri acolo unde nedumeririle de acest fel nu şi-au găsit niciodată rezolvarea, cel puţin la nivelul medicinii. Poate că ar fi recomandabil să beneficiaţi de o consiliere religioasă sau spirituală.

  — Prezenţa noastră aici nu urmăreşte aflarea unor asemenea răspunsuri, preciză repede Raine. Ne interesează mai mult ceea ce s-a întâmplat în seara când mătuşa mea a murit.

  Ogilvey părea deja neliniştit.

  — Din câte mi-amintesc eu, aţi solicitat şi vi s-a pus la dispoziţie o copie a fişei medicale a mătuşii dumneavoastră.

  Uitându-se atent la el, Zack interveni în discuţie:

  — Ştim că Vella Tallentyre a suferit un stop cardiac, cu puţin timp înainte de miezul nopţii. Mai ştim, de asemenea, că s-au făcut încercări asidue de resuscitare, care au eşuat. Nu punem la îndoială cauza morţii sau eforturile personalului dumneavoastră medical de a o readuce la viaţă.

  — Atunci, ce doriţi de la mine? se încruntă Ogilvey, contrariat.

  — Am vrea să discutăm cu membrii personalului medical care au intrat în contact cu Vella, pe parcursul celor douăzeci şi patru de ore dinaintea morţii ei, spuse Zack.

  Raine sesizase tonul tăios al vocii lui, care nu se explica doar prin faptul că Zack îşi luase în serios rolul de detectiv particular. Ca şi ea, Zack percepea acut haosul învolburat al energiei psihice impregnate în zidurile încăperii. Asemenea tuturor spitalelor, şi St. Damian absorbise acea aură paranormală degajată de spaima, anxietatea, furia, durerea şi alienaţia pacienţilor şi ale rudelor acestora, care se perindaseră pe-acolo de-a lungul anilor. Energia parapsihică îşi pusese amprenta asupra locului.

  Tonul lui Zack îl făcu pe Ogilvey să se crispeze.

  — Doar nu vă aşteptaţi să fiu de acord ca membrii personalului meu medical să fie supuşi la un interogatoriu de către un detectiv particular?! Dacă suspectaţi o crimă produsă prin neglijenţă, atunci trebuie să vă conformaţi unei anumite proceduri legale.

  — Nu, interveni Raine, de teamă că un răspuns din partea lui Zack l-ar fi putut alarma şi mai mult pe Ogilvey. Nu despre asta este vorba. Înţelegem că aveţi obligaţia de a vă proteja angajaţii. Dar, aşa cum vă daţi seama, probabil, în ultima lună m-am ocupat de succesiunea averii mătuşii mele şi, treptat-treptat, au apărut o serie de întrebări.

  Ogilvey o urmărea acum cu un aer precaut şi grav. Raine intuia impulsul lui de a apela la un avocat. În ritmul acesta, exista riscul ca în scurt timp ea şi Zack să fie rugaţi să plece.

  — Presupun că veţi fi în măsură să daţi un răspuns la singura întrebare importantă care ne frământă, spuse Zack. A primit Vella Tallentyre vizite în ziua morţii ei?

  Ogilvey ezita, cuprins de dubii.

  Raine se aplecă în faţă, adresându-i-se pe un ton insistent:

  — Vă rog frumos, domnule doctor Ogilvey. Este ceva foarte important. Ştiu că păstraţi evidenţe stricte. Din câte cunosc eu, în anul în care mătuşa mea a fost internată aici, la Spitalul St. Damian, singurele persoane care au venit la ea, în afară de mine, au fost Gordon Salazar şi Andrew Kitredge. Mai ştiu, de asemenea, că de fiecare dată a trebuit să semnăm într-un registru şi să ne legitimăm.

  — Familia are dreptul să ştie dacă pacienta a mai primit şi alţi vizitatori, completă Zack, pe un ton calm, dar autoritar.

  Ogilvey încleştă maxilarele, dar încuviinţă din cap, cu o mişcare scurtă.

  — Da, vă pot furniza aceste informaţii, spuse el, apăsând pe butoanele interfonului de pe birou. Doamnă Thomas, vreţi, vă rog, să îmi aduceţi lista tuturor vizitatorilor care au venit să o vadă pe Vella Tallentyre în data de douăzeci a lunii trecute?

  — Imediat, domnule doctor Ogilvey.

  La scurt timp după aceea, secretara intră în cabinet, ţinând în mână o foaie de hârtie tipărită la imprimantă.

  — Asta doreaţi, domnule? spuse ea, înmânându-i hârtia.

  Încruntându-şi sprâncenele cărunte, doctorul aruncă o privire pe foaia de hârtie, după care îi mulţumi secretarei, care ieşi, închizând uşa în urma ei. Raine observă că Ogilvey studia concentrat foaia de hârtie.

  — Am fost plecată din oraş în data de douăzeci, spuse Raine. Ştiu, însă, că Gordon a trecut pe-aici, câteva minute, pe la ora prânzului. Mai figurează şi altcineva pe lista aceea?

  — Da, spuse Ogilvey, fără să se obosească să-şi ascundă uimirea.

  Zack nu avusese nici o tresărire, însă Raine simţi zvâcnirea subită a aurei lui parasenzoriale. Probabil că şi el sesizase ceva similar venind dinspre ea, se gândi Raine, conştientă că degetele ei se încleştaseră cu putere pe braţele de lemn ale fotoliului.

  — Cine a fost vizitatorul? se forţă ea să întrebe cu calm.

  — Nicholas J. Parker. S-a prezentat drept un prieten de-al pacientei.

  Raine simţi o pulsaţie neplăcută în stomac.

  — Din câte ştiu eu, mătuşa mea nu cunoştea nici o persoană cu numele de Parker.

  — Sunteţi sigură că eraţi la curent cu toate persoanele pe care le cunoştea mătuşa dumneavoastră? întrebă Ogilvey, arcuindu-şi sprâncenele.

  Primul ei impuls fusese să răspundă „da”. Apoi, îşi aminti că, până de curând, nici nu ştiuse măcar că Vella trăise o aventură pasională cu Wilder Jones, cândva demult.

  — Nu, admise ea. Dar pot să-i întreb pe Gordon şi pe Andrew. Poate că ei îşi amintesc dacă a existat în trecutul ei cineva cu numele de Parker.

  — La ce oră a venit şi când a plecat acest Nicholas J. Parker? întrebă Zack.

  Ogilvey consultă lista.

  — A semnat în registru, când a venit, la ora trei şi jumătate după-amiaza, şi a plecat după patruzeci de minute.

  — Unde a avut loc vizita – în rezerva mătuşii mele sau în unul dintre saloane? întrebă Raine, pe un ton încordat.

  — Asta nu reiese din lista aceasta, spuse Ogilvey, punând jos foaia de hârtie, cu un aer hotărât. Dar sunt convins că unul dintre cadrele medicale îşi aminteşte acest lucru, având în vedere că orice vizitator, în afară de dumneavoastră, domnul Salazar şi domnul Kitredge, ar fi constituit o întâmplare neobişnuită.

  — V-aş fi recunoscător dacă aţi cere subalternilor dumneavoastră o descriere a acestui domn Parker, spuse Zack.

  Ogilvey încuviinţă dând din cap, formă un număr de telefon şi discută cu cineva, pe un ton oficial. Raine aştepta, conştientizând acut bătăile rapide ale pulsului ei. După o scurtă conversaţie susţinută mai mult de către interlocutorul de la capătul firului, Ogilvey puse receptorul la loc. Nu părea deloc încântat.

  — Nicholas J. Parker s-a întâlnit cu Vella Tallentyre în camera ei, spuse el.

  — Numărul 315, rosti Raine, încordându-şi braţele rezemate pe colierele fotoliului. Era o rezervă specială. Vellei nu-i plăcea să plece de-acolo. Trebuia s-o ademeneşti cu ceva, ca să o convingi să iasă din camera ei. Spunea că se simţea în siguranţă acolo.

  — Da, zise Ogilvey. Oricum, cei doi au rămas singuri în cameră, aproape pe toată durata celor patruzeci de minute ale vizitei. Totuşi, întrucât Parker era un personaj necunoscut pentru personalul nostru medical, unul dintre infirmieri a găsit un pretext de a intra de vreo două ori în cameră, pentru a se asigura că Vella nu era agitată sau tulburată.

  — Probabil că îl cunoştea pe Parker, spuse Raine, contrariată de amploarea misterului. Altminteri, mă îndoiesc că i-ar fi permis să stea atât de mult. Vella nu se simţea bine în prezenţa străinilor.

  — Nu, spuse Ogilvey. Nu îl cunoştea. Când infirmierul l-a condus pe Parker în cameră şi i-a spus Vellei că avea un vizitator, aceasta a început să obiecteze. Atunci, Parker a informat-o că fusese coleg cu fratele ei la un laborator de cercetare. Aşa se face că Vella i-a permis să rămână.

  Raine simţi o gheară în piept.

  — Vasăzică Parker îl cunoştea pe tata?

  — Asta a pretins el faţă de mătuşa ta, spuse Zack. E posibil să fi minţit pentru a avea posibilitatea de a sta singur cu ea, timp de câteva minute.

  Raine scutură din cap, uluită.

  — Oricum ar fi fost, întrebarea rămâne. Ce motiv a avut să apară ca din senin după atâţia ani?

  — Regret că nu pot răspunde la asta, zise Ogilvey, profund preocupat. Din păcate, nu am decât o descriere foarte sumară, spuse el întorcându-se spre Zack. Infirmierul spune că Parker era un bărbat de talie mijlocie, la vreo patruzeci şi ceva de ani, pleşuv şi surescitat.

  — Surescitat? repetă Zack, pe un ton rece, dar curios.

  — Da, acesta este cuvântul folosit de infirmier. Deduc că Parker era un tip nervos.

  — Dar infirmierul îşi aminteşte cum era îmbrăcat Parker? întrebă Zack.

  — Vestimentaţia lui nu avea nimic demn de reţinut, se pare. Infirmierul ţine minte că Parker purta ochelari, dar asta e tot, spuse Ogilvey, răsuflând lung. Privind acum retrospectiv, continuă el, uitându-se la Raine, vizita aceasta pare cumva ieşită din comun. Pot să vă asigur, însă, că Parker a fost permanent supravegheat, iar faptul că a rămas atât de mult timp aici s-a datorat deciziei mătuşii dumneavoastră.

  — Vă mulţumesc, rosti Raine, încetişor.

  — Pot să vă mai spun ceva, zise Ogilvey, cu un aer grav. O informaţie care e posibil să vă mai liniştească un pic. Infirmierul m-a asigurat că, după plecarea lui Parker, Vella părea obosită, dar foarte calmă. Mai toată după-amiaza şi seara a moţăit. Şi-a luat medicamentele uzuale la ora zece şi a adormit aproape imediat.

  — Şi peste o oră şi patruzeci şi cinci de minute, a murit din cauza unui atac de inimă, spuse Raine.

  Zack îşi încrucişă braţele peste volan, studiind clădirea şi terenul din jur, prin burniţa cenuşie de afară. Simţea cum enigma cazului începea să se risipească, ca atunci când piesele disparate ale unui puzzle încep să îşi găsească locul potrivit. Lipseau încă nişte bucăţele pentru ca ansamblul să poată fi reconstituit în totalitate, dar aveau să apară şi acestea cât de curând. Zack era sigur că aşa va fi.

  — Descrierea lui Parker nu a fost foarte precisă, însă, chiar şi aşa, abia schiţat, portretul se potriveşte perfect cu personalitatea lui Lawrence Quinn, în special în ceea ce priveşte aerul surescitat, spuse el.

  Raine întoarse brusc capul spre el.

  — Eşti sigur?

  — Dosarul lui făcea referire clar la starea de surescitare permanentă.

  Raine privea lung spre spital.

  — Şi de ce să se fi dus Lawrence Quinn la ea?

  — Nu exista decât o singură legătură între ei. Şi ştim amândoi despre ce este vorba.

  — Varianta descoperită de tatăl meu pentru formula fondatorului, oftă ea, întristată.

  — Da, admise Zack, ştiind că nu avea nici un rost să îndulcească crudul adevăr, din moment ce Raine era suficient de tare, încât să facă faţă situaţiei. Ai mai intrat vreodată în camera 315, după moartea mătuşii tale?

  — Nu. Cadavrul ei a fost dus imediat la morgă. Gordon şi Andrew i-au strâns lucrurile în seara aceea. După ce m-am întors eu de la Vegas şi m-am ocupat de pregătirile pentru înmormântare, nu am mai avut nici un motiv să mai intru acolo. Sinceră să fiu, nici n-am vrut să fac asta.

  — Înţeleg.

  — La ce te gândeşti? îl întrebă ea, aruncându-i o privire.

  — Mă gândeam că ai avut dreptate să priveşti cu suspiciune moartea Vellei Tallentyre.

  — Ai auzit ce a spus Ogilvey. Vella s-a simţit bine după plecarea lui Parker sau cine o fi fost vizitatorul acela. Era foarte calmă. Somnoroasă, chiar.

  — Poate că în mod nefiresc.

  Raine încremeni.

  — Crezi că a fost drogată?

  — Quinn era un chimist strălucit. Drogurile erau specialitatea lui. Şi mai era expert în ceva.

  — În ce anume?

  — Ştia perfect ce efect pot avea drogurile psihotrope de orice fel asupra unor persoane cu simţuri paranormale puternice. Acesta era domeniul lui de predilecţie.

  — Dar ce motiv ar fi avut s-o drogheze pe mătuşa Vella, şi să o şi ucidă, după atâţia ani? întrebă Raine. Vella nu mai reprezenta o ameninţare pentru nimeni.

  — Nu-ţi pot răspunde, deocamdată, la această întrebare. Tot ce ştiu este că Fallon a avut dreptate. Există o legătură aici.

  Continuară amândoi să se uite la spital timp de câteva minute.

  — Cum a suportat Vella situaţia? întrebă el, după o vreme.

  — Te referi la ideea de a fi internată într-o clinică de psihiatrie?

  — Cred că a fost infernal pentru ea, zise Zack. Noi am stat acolo înăuntru doar vreo treizeci de minute şi deja îmi venea să mă urc pe pereţi.

  — Vella a putut suporta şederea aici fiindcă spre sfârşit simţurile ei paranormale au devenit foarte slabe. Spunea că era ca atunci când surzeşti sau orbeşti, probabil. Practic vorbind, în ultimul ei an de viaţă Vella nu a mai avut percepţii de tip claraudient. Dar, în loc să-şi fi găsit liniştea, pierderea talentului ei parasenzorial a propulsat-o într-o stare depresivă profundă şi rebelă. Ogilvey a izbutit să îi trateze depresia, dar Vella nu şi-a mai recăpătat niciodată facultăţile extrasenzoriale.

  — Încă un lucru, spuse Zack, pornind motorul.

  — Ce?

  — St. Damian este o clinică privată foarte selectă. Cred că te-a costat o avere să o ţii pe mătuşa ta acolo timp de un an.

  — Mmm.

  — Vegas?

  — Se pare că mă pricep la cărţi.

  Telefonul lui Raine începu să sune exact când aceasta descuia uşa apartamentului. Scoase aparatul din poşetă şi văzu afişat pe ecran numărul lui Bradley.

  Zack intră în hol, în urma ei, şi închise uşa, cu ochii la Raine care vorbea la telefon.

  — Alo? rosti ea, cu precauţie în glas.

  Nu avea nici un chef de o nouă discuţie în contradictoriu pe tema cărţii lui Cassidy Cutler.

  — Bradley la telefon. Sunt tot în Shelbyville. Am o veste bună pentru tine. M-am gândit că meriţi să o afli prima.

  — Ce s-a întâmplat?

  — Langdon tocmai l-a arestat pe Ucigaşul-Incendiator. Conferinţa de presă se transmite în direct la ştirile de la ora şase.

  Răsuflând uşurată, Raine depărtă microfonul telefonului din dreptul buzelor şi îi spuse lui Zack:

  — E Bradley. Zice că l-au prins pe vânătorul de vrăjitoare.

  — S-au mişcat repede, remarcă Zack, fluierând încetişor.

  — De data asta, nu a mai apucat să distrugă dovezile, dându-le foc, spuse Raine, după care i se adresă lui Bradley: Ucigaşul e un localnic din Shelbyville?

  — Da. E nou-venit în oraş. Burton Rosser. Poate îţi aminteşti de el. Lucra la recepţia hotelului unde ai stat tu.

  — Oh, Dumnezeule. Când mă gândesc de câte ori am trecut pe lângă el, prin hol… spuse Raine, după care amuţi brusc. Cum a reuşit Langdon să-l înhaţe?

  — A găsit fotografiile victimelor stocate ca suveniruri în laptopul lui Rosser. În plus, în dormitorul lui Rosser s-a descoperit o curea identică cu cea găsită la fata din pivniţa mătuşii tale. În momentul de faţă se efectuează o analiză ADN a unor fire de păr prelevate din casa mătuşii tale. Urmează rezultatele cât de curând.

  — Dar ce l-a determinat pe Langdon să vadă în Burton Rosser un posibil suspect?

  — Rosser a apărut imediat pe ecranul radarului. Langdon era cu ochii pe el, fiindcă ştia că Rosser făcuse deja puşcărie pentru viol şi tâlhărie. Când Langdon l-a luat la întrebări, Rosser a încercat să fugă.

  Pandora mişca din buze, dar Raine nu auzea ce spunea. Aplecându-se peste măsuţă, îşi scoase casca antifonică din urechea dreaptă.

  — Ce-ai zis? zbieră ea pentru a acoperi muzica bubuitoare care venea de la formaţia de pe scenă.

  — Am zis, de ce te-a lăsat Zack cu mine aici în seara asta? strigă Pandora.

  — Ţi-am spus, Zack este detectiv particular. A plecat să facă o investigaţie. N-a putut să mă ia şi pe mine de data asta. Dar nici n-a vrut să mă lase singură acasă.

  Şedeau într-un separeu tapetat în vinilin negru, la „Café Noir”. Pandora bea un espresso. Raine comandase un ceai de plante. Numele clubului nu era deloc întâmplător. Aproape toate obiectele din local erau negre, inclusiv pereţii şi tavanul. Diverse figurine strălucitoare din neon, în nuanţe stranii de verde, violet şi roşu, creau o luminozitate ireală. Era ora unu şi jumătate noaptea, iar clubul era înţesat de lume. Raine conştientiza acut faptul că ea era persoana cea mai în vârstă din sală. Până şi bodyguardul de la uşă şi barmanul erau mai tineri. De asemenea, Raine era aproape sigură că tot ea era singura persoană din sală care purta căşti antifonice. Cum vor regreta mai târziu toţi aceşti tineri că nu au avut grijă de sănătatea lor, îşi zise ea în gând, simţindu-se matură şi înţeleaptă. Pe de altă parte, toată lumea de-acolo se distra excelent sau, în fine, atât de bine cât se poate distra o gloată de barbari.

  Asemenea clientelei de la „Alley Door”, toţi cei veniţi la „Café Noir” erau îmbrăcaţi mai ales în negru. Spre deosebire, însă, de stilul vestimentar specific cafenelelor şi cluburilor de jazz, preferat de către cei care frecventau „Alley Door”, familiarii localului „Café Noir” optau pentru haine din piele neagră, punctate cu bijuterii din oţel. Mulţi aveau tatuaje complicate. În general, se purta părul de culoare neagră sau platinat, deşi din loc în loc zăreai şi pete de culoare de un albastru electric.

  Din difuzoare, bubuiau acordurile muzicii heavy metal. Membrii formaţiei erau îmbrăcaţi asemenea majorităţii clienţilor. Vocalistul purta o vestă de piele, descheiată complet în faţă, care lăsa să se vadă tatuajele în formă de demoni şi şerpi încolăciţi, de pe braţele şi pieptul lui.