Fascinaţie şi ardoare

SIZZLE AND BURN

 

 

 

  Arzi, vrăjitoareo, arzi…

  Vocea îi răsună în minte ca o şoaptă lugubră şi cavernoasă. Raine Tallentyre se opri în capul scărilor care duceau la pivniţă. Prevăzătoare, atinse balustrada cu vârful degetelor; contactul se dovedi edificator. Vibrând de cruzime şi patimă malefică, vocea murmură gros, din nou:

  . Nu există decât un singur mod de a ucide o vrăjitoare. Pedepseşte-o. Fă-o să sufere. Arzi, vrăjitoareo, arzi…

  Era aceeaşi voce pe care o auzise când se atinsese în trecere de bufetul din bucătărie, în urmă cu câteva minute. Şoaptele evocau adâncul întunericului, abisul fricii şi puterea focului mistuitor. Urmele unei energii paranormale erau foarte proaspete în jurul ei. Un individ cu tulburări psihice profunde trecuse recent prin această casă. Măcar de-ar fi fost vorba despre un degenerat, care să se limiteze la diverse fantezii denaturate depănate doar în mintea lui. Dar Raine Tallentyre avea suficientă experienţă, încât să ştie că lucrurile nu stăteau, probabil, aşa. Nemernicul acela era capabil de cele mai josnice atrocităţi: un monstru uman.

  Înfiorându-se, îşi smulse mâna de pe balustradă şi îşi şterse podul palmei de impermeabil. Gestul fusese instinctiv, ca un reflex. Trenciul lung şi negru era ud, fiindcă afară turna cu găleata, însă apa, fie ea cât de abundentă, nu ar fi putut spăla complet amintirea energiei nefaste pe care Raine Tallentyre tocmai o sesizase.

  Răsucind capul spre Doug Spicer, care era în urma ei, mai auzi o voce, de data aceasta vocea mătuşii ei. Avertizarea venea direct din amintirile ei din adolescenţă. Raine, niciodată să nu le povesteşti celorlalţi despre şoaptele din capul tău. Rişti să-ţi spună că eşti nebună, ca mine.

  — Vreau doar să arunc o privire rapidă prin pivniţă, spuse ea, îngrozită de ceea ce o putea aştepta.

  Mijind ochii stânjenit în bezna de la picioarele scării, Doug zise:

  — Chiar crezi că e necesar, domnişoară Tallentyre? S-ar putea să colcăie de şoareci pe-acolo sau poate chiar şobolani ori şerpi. Nu îţi face griji, pot întocmi inventarul şi fără o inspecţie amănunţită a subsolului clădirii.

  Doug era proprietarul firmei „Spicer Properties”, una dintre cele trei agenţii imobiliare din orăşelul Shelbyville, Washington. Îl contactase când sosise în acea dimineaţă, deoarece el fusese singurul agent imobiliar care catadicsise să ia legătura cu ea, după ce aflase de moartea Vellei Tallentyre. Cu delicateţe, Doug întrebase dacă putea face inventarul proprietăţii, în vederea vânzării. Raine acceptase bucuroasă propunerea lui. Realitatea era că nu fusese nicidecum asaltată de solicitările vreunor agenţi imobiliari entuziaşti. Cât despre Doug, acesta era relativ nou în oraş şi se căznea să îşi consolideze afacerea. Altfel spus, aveau nevoie unul de celălalt.

  Îmbrăcat într-un costum elegant din stofa gri-închis, la care asortase o cravată bleu, şi ţinând în mână o servietă frumoasă din piele maro, Doug era prototipul agentului imobiliar profesionist. Nişte ochelari de firmă, cu rame fine, îi încadrau ochii spălăciţi. Maşina lui, parcată pe alee, era un Jaguar. Cât priveşte vârsta, Raine îi dădea vreo patruzeci de ani. O calviţie incipientă îi înălţa cumva fruntea; în rest, avea o alură de bărbat solid şi bine hrănit care, fără să fie deocamdată supraponderal, luase deja câteva kilograme în plus. O avertizase că nu va fi uşor să vândă o asemenea casă dezolantă, cu conducte şi cabluri electrice învechite.

  — Vin înapoi imediat, îl linişti ea.

  Nu putea să-i explice că, de fapt, nu mai avea încotro acum, după ce prinsese murmurul paranormal al unui individ care visa să omoare vrăjitoare. Raine ştia că trebuia să afle adevărul înainte de a pleca din casă.

  — Am făcut ceva investigaţii şi l-am sunat pe Phil Brooks, după ce am vorbit cu dumneata, spuse Doug. Mi-a explicat că mătuşa dumitale a renunţat la serviciile firmei lui de deratizare, cu puţin timp înainte, ăăă, de a părăsi oraşul.

  Cu puţin timp înainte ca eu să o fi mutat de aici, îl corectă în gând Raine. Degetele mâinii cu care atinsese balustrada se încleştară strâns pe cureaua poşetei. Cu puţin timp înainte de a trebui să o internez într-un sanatoriu foarte scump şi foarte izolat.

  În urmă cu o lună, Vella Tallentyre murise în cămăruţa ei din Spitalul Psihiatric St. Damian, din Oriana, o localitate de pe malul Lacului Washington. Potrivit autorităţilor, decesul survenise din cauza unui atac de cord. Vella Tallentyre avea cincizeci şi nouă de ani.

  Brusc, îi trecu prin minte că Doug nu voia, probabil, să-şi murdărească imaculatul lui costum de haine şi pantofii frumos lustruiţi. Şi adevărul era că nici nu-l putea blama pentru asta.

  — Nu-i nevoie să vii cu mine, zise ea. Cobor doar scările.

  Te rog, fii un domn şi insistă că vrei să mă însoţeşti.

  — În fine, dacă ţii neapărat, spuse Doug, făcând un pas înapoi. Nu văd nici un întrerupător de lumină, aici, sus.

  — Este unul jos, la baza scării.

  Vai şi-amar de codul bunelor maniere pentru gentlemeni. În fond, ce pretenţie putea să aibă şi ea?! Doar nu trăiau în secolul al XIX-lea! Codul bunelor maniere, dacă existase vreodată, nu se mai aplica în prezent. După experienţa prin care trecuse cu Bradley, s-ar fi cuvenit să ştie lucrul acesta, mai bine decât oricine.

  Gândurile legate de detectivul Bradley Mitchell avură un efect de îmbărbătare asupra lui Raine. Valul de indignare feminină, ce o cuprinsese când îşi amintise de el, declanşă în ea o doză de adrenalină care se dovedi suficient de puternică încât să o propulseze pe trepte în jos.

  Doug rămase ezitând în capul scărilor, umplând spaţiul din cadrul uşii.

  — Dacă nu funcţionează lumina, am eu o lanternă în maşină, se oferi el.

  Prototipul agentului imobiliar dornic să se facă util întotdeauna.

  Raine Tallentyre îl ignoră şi coborî cu precauţie în bezna de dedesubt. Poate că până la urmă nu-i va da acceptul să scoată casa la vânzare. Problema era, însă, că niciunul dintre ceilalţi doi agenţi imobiliari din oraş nu părea interesat de această tranzacţie. Şi conta nu numai faptul că această clădire ajunsese aşa de părăginită. Adevărul era că părea puţin probabil ca vreunul dintre locuitorii acestui orăşel să fie tentat să achiziţioneze casa.

  De douăzeci de ani, acest imobil se aflase în proprietatea unei femei care fusese diagnosticată drept nebună, o femeie care auzea voci în mintea ei. Asemenea informaţii riscau, desigur, să domolească entuziasmul posibililor clienţi. Aşa cum îi explicase şi Doug, va fi nevoie, probabil, să ademenească vreun cumpărător din afara oraşului, o persoană dispusă să investească în renovarea construcţiei.

  Treptele vechi din lemn scârţâiau şi pârâiau. În timp ce cobora, Raine încerca să evite să se mai atingă de balustradă, având grijă totodată să pună piciorul cât mai aproape de marginea fiecărei trepte, astfel încât să nu rişte să calce direct pe urmele lui. Cu preţul unor încercări dificile, învăţase că energia paranormală, în cazul fiinţelor umane, se transmitea foarte uşor prin contactul direct al pielii cu o suprafaţă dură, însă un act de cruzime sângeros de o asemenea intensitate putea pătrunde şi prin tălpile pantofilor.

  Dar, oricât de prudentă ar fi fost, îi era imposibil să se ferească întru totul de acele porţiuni.

  Fă-o să sufere. Pedepseşte-o, aşa cum mă pedepsea Mama pe mine.

  Izul de igrasie şi mucegai se accentua pe măsură ce Raine cobora. Bezna se căsca la picioarele scărilor ca un puţ fără fund.

  Raine se opri pe ultima treaptă, bâjbâi cu mâna pe perete şi găsi întrerupătorul. Când îl atinse, simţi o scuturătură în mână, care nu avea nimic de-a face cu electricitatea. Arzi, vrăjitoareo, arzi.

  Noroc că becul simplu din dulia montată deasupra funcţiona încă, luminând palid şi gălbui spaţiul cu tavan scund şi fără ferestre, care se afla dincolo de pragul uşii.

  Pivniţa era ticsită cu tot felul de vechituri şi obiecte rămase de la Vella Tallentyre, după o viaţă plină de amar. Câteva piese de mobilier uzate, inclusiv un dulap masiv, cu oglinzi pe uşi, o masă de bucătărie cu schelet metalic cromat şi un blat din melamină roşie, plus patru scaune asortate, cu tapiţerie din vinilin roşu, fuseseră îngrămădite laolaltă într-un colţ. În rest, cea mai mare parte a spaţiului era ocupată de câteva cutii de carton şi lăzi mari, în care se aflau multe dintre nenumăratele tablouri pictate de Vella de-a lungul anilor. Picturile evidenţiau toate una şi aceeaşi temă: diverse măşti sumbre şi tulburătoare.

  Raine simţi o strângere de inimă. Ce simplu ar fi fost ca acum, după ce aruncase repede o privire în jur, să se retragă înapoi, sus, pe scări. Pentru a se convinge, însă, că nici un secret cumplit nu zăcea îngropat acolo, trebuia să coboare şi acea ultimă treaptă, care îi servise drept refugiu, şi să se aventureze prin labirintul de cutii şi lăzi din pivniţă.

  Numai asta nu-i trebuia ei acum, când şi-aşa avea destule probleme personale. Formalităţile legate de succesiunea micii averi lăsate de mătuşa Vella îi răpiseră enorm de mult timp şi se dovediseră teribil de deprimante. Şi, simultan cu aceste triste activităţi, Raine se văzuse nevoită să se împace cu gândul că unicul bărbat despre care credea că o accepta aşa cum era, cu vocile acelea pe care le auzea numai ea, o considera complet neatrăgătoare în pat. Iar, peste toate astea, Raine mai avea şi o firmă de care trebuia să se ocupe. Sfârşitul lui octombrie reprezenta o perioadă de activitate frenetică pentru „Incognito”, magazinul ei de confecţii de lux. Nu, categoric nu avea nevoie de alte încurcături şi probleme, însă, pe de altă parte, ştia prea bine că, dacă ignora şoaptele, risca să aibă nenumărate nopţi albe, în săptămânile următoare. Fără să încerce să-şi explice motivul, intuia că descoperirea adevărului constituia singurul antidot împotriva vocilor ameninţătoare, care reveneau obsesiv în mintea ei.

  Cu un nod în stomac, păşi pe pardoseala de ciment şi, întinzând o mână, atinse cel mai apropiat obiect – o cutie de carton prăfuită. Acum nu mai avea cum să se eschiveze. Trebuia să urmărească dâra de murmure paranormale lăsate de monstru.

  — Ce faci acolo? strigă îngrijorat Doug, din capul scărilor. Parcă ziceai că arunci doar o privire şi urci imediat înapoi.

  — Sunt o grămadă de catrafuse aici. Mai devreme sau mai târziu, tot va trebui să fac ordine, aşa că mai bine să-mi formez o idee de pe-acum, ca să ştiu ce mă aşteaptă.

  — Te rog să ai grijă, domnişoară Tallentyre.

  Se prefăcu, însă, că nu-l aude. Dacă nu catadicsise să o însoţească în această explorare prin întunecimea beciului, atunci nici pe ea nu o interesau acum platitudinile lui.

  Pe cutia de carton nu exista nimic; în schimb, când îşi plimbă vârful degetelor peste suprafaţa melaminată a mesei vechi, Raine simţi o nouă scuturătură sinistră.

  Demonul este mai puternic decât vrăjitoarea.

  Gâfâind şocată, îşi trase degetele de pe masă şi păşi repede înapoi. Oricât ar fi încercat să se pregătească psihic, ştia că niciodată nu se va putea obişnui cu senzaţia aceea oribilă pe care o avea atunci când se atingea de dâra invizibilă lăsată de nişte şoapte cu adevărat funeste.

  Privi în jos, spre pardoseală, căutând urme de paşi, dar nu reuşi să distingă nimic. La lumina pală din pivniţă, praful cenuşiu care acoperea totul părea de aceeaşi culoare cu cimentul. În plus, umbrele adânci ce umpleau spaţiile dintre cutiile stivuite acolo lăsau într-o beznă neagră o bună parte din suprafaţa pardoselii.

  Înainta cu paşi mărunţi, pipăind cu precauţie obiectele pe care le întâlnea în cale, ca şi cum s-ar fi temut să nu se frigă la degete. Energia statică paranormală, lipită parcă de oglinda prăfuită a dulapului, o făcu să tresară violent.

  Privind în jur, îşi dădu seama că se deplasa în lungul unei cărări înguste, care şerpuia prin jungla de lăzi şi cutii. Imaginara potecă ducea la uşa închisă a vechii magazii de lemne. Un lacăt gros ţinea încuiată uşa solidă din faţa ei.

  Un lacăt nou şi foarte strălucitor.

  Ştia, dinainte să fi atins lacătul, că suprafaţa metalică a acestuia păstrase pregnant amprenta biologică a monstrului.

  Când mai avea de făcut doar un pas până la uşa magaziei, Raine îşi luă inima în dinţi şi întinse braţul spre lacăt. Deşi îl atinse doar fugitiv, cu vârful degetului, şocul se dovedi, totuşi, înfricoşător.

  Arzi, vrăjitoareo, arzi.

  „Oh, fir-ar să fie!” şuieră Raine, cu respiraţia întretăiată.

  — Domnişoară Tallentyre? strigă Doug, de-a dreptul alarmat acum. Ce s-a întâmplat? Ai păţit ceva?

  Auzi paşii lui pe trepte. Nu încăpea îndoială că ţipătul ei, denotând spaimă şi uimire, declanşase în el vreun impuls bărbătesc latent, care îl îmboldise să îi vină în ajutor. Mai bine mai târziu decât niciodată.

  — N-am păţit nimic, dar e ceva foarte dubios aici, jos, spuse ea, scoţând din buzunar telefonul celular. Sun acum la 911.

  — Nu înţeleg, spuse Doug, oprindu-se pe ultima treaptă, cu palma încleştată strâns pe mânerul servietei.

  Privind atent în jur, o zări într-un final lângă uşa magaziei.

  — De ce naiba vrei să chemi poliţia?

  — Pentru că presimt că această pivniţă s-ar putea să fie scena unei crime.

  Operatoarea de la 911 intră pe fir, înainte ca Doug să-şi poată reveni din şoc.

  — Pompierii sau poliţia? întrebă femeia, pe un ton sec.

  — Poliţia, replică Raine, adoptând un ton cât mai convingător cu putinţă, pentru a fi sigură că operatoarea o va lua în serios. Mă aflu pe Crescent Lane numărul 14, casa Tallentyre. Spuneţi-le celor care vor veni să aducă o unealtă pentru a putea tăia un lacăt. Repede.

  — Dar care-i problema, doamnă? insistă femeia, care nu accepta să fie zorită aşa.

  — Tocmai am descoperit un cadavru.

  Închise telefonul, înainte ca operatoarea să apuce să îi mai pună alte întrebări. În clipa aceea, sesiză că Doug nu se clintise încă din pragul pivniţei. Deşi trăsăturile lui erau parţial estompate din cauza întunericului, Raine ar fi putut paria că agentul imobiliar rămăsese cu gura căscată. Bietul om începea să se dumirească, probabil, că existau într-adevăr nişte motive temeinice pentru care confraţii lui din localitate preferaseră să nu promoveze la vânzare fosta proprietate Tallentyre.

  Precis că îi ajunseseră şi lui la urechi diversele zvonuri despre mătuşa Vella. Poate începea să se întrebe dacă nu cumva nebunia era o trăsătură specifică membrilor acestei familii. Şi întrebarea era îndreptăţită.

  Doug îşi drese glasul.

  — Sigur eşti în regulă, domnişoară Tallentyre? insistă el.

  Raine îi adresă zâmbetul pe care îl rezerva pentru situaţii de acest gen, un zâmbet special pe care Pandora, asistenta ei, îl etichetase drept un surogat de „du-te naibii”.

  — Nu, dar ce-ar fi nou în asta? spuse ea, pe un ton politicos.

  Numele ofiţerului de poliţie era Bob Fulton, tipul bărbatului dur, serios şi milităros. Coborî în pivniţă cu o lanternă mare şi un patent foarte periculos, după cum arăta.

  — Unde-i cadavrul? întrebă el, pe un ton ce denota că văzuse destui morţi la viaţa lui.

  — Nu ştiu exact dacă există vreun cadavru, recunoscu Raine. Dar cred că ar fi bine să verificaţi un pic lacătul de la uşa magaziei.

  Poliţistul se uită la ea cu o expresie pe care Raine o recunoscu imediat, fiindcă o văzuse de atâtea ori la Bradley, când acesta lucra la o anchetă: „toţi cei de-aici sunt suspecţi, până la proba contrarie”.

  — Dumneata cine eşti? întrebă Fulton.

  — Raine Tallentyre.

  — Rudă cu cucoana ţicnită… ăăă, am vrut să spun Vella Talentyre?

  — Nepoata ei.

  — Nu vă supăraţi dacă vă întreb, dar ce căutaţi astăzi aici?

  — Am moştenit această casă, spuse ea, pe un ton glacial.

  Comisese indelicateţea de a o face „ţicnită” pe mătuşa Vella, ceea ce însemna că nici ea nu mai avea de ce să fie politicoasă.

  Sesizând clar că spiritele începuseră să se cam încingă, Doug făcu un pas în faţă.

  — Sunt Doug Spicer. Firma „Spicer Properties”. Nu cred că ne-am mai întâlnit, îi spuse el poliţistului. Am venit, azi, aici, cu domnişoara Tallentyre, pentru a face o evaluare a clădirii, pe care urmează să o scoatem la vânzare.

  — Am auzit că Vella Tallentyre s-a prăpădit. Scuze, doamnă, spuse Fulton, înclinând capul.

  — Mulţumesc, răspunse Raine, pe un ton înţepat. În privinţa lacătului de la magazie…

  Ofiţerul de poliţie studie uşa şi încuietoarea metalică, după care se uită bănuitor la Raine:

  — Ce vă face să credeţi că înăuntru s-ar afla un cadavru?

  Raine îşi încrucişă braţele la piept şi adoptă o atitudine defensivă. Se aşteptase la atitudinea suspicioasă a poliţistului. Era mult mai simplu când lucra cu Bradley, care ştia să intervină în asemenea momente, ferind-o de ridiculizarea şi incredulitatea interlocutorilor.

  — O presimţire, spuse ea, pe un ton neutru.

  Fulton pufai prelung.

  — Staţi aşa, nu-mi spuneţi; lăsaţi-mă să ghicesc. Credeţi că aveţi capacităţi paranormale, ca mătuşa dumneavoastră, aşa-i?

  Raine îi adresă faimosul ei zâmbet.

  — Mătuşa mea a avut într-adevăr capacităţi paranormale.

  Sprâncenele stufoase ale lui Fulton se arcuiră brusc.

  — Am auzit că ar fi ajuns până la urmă într-un spital de psihiatrie, în Oriana.

  — Exact, în principal din cauză că nimeni nu credea ce spunea ea. Vă rog să deschideţi magazia, domnule poliţist. Dacă e goală, îmi voi cere scuze pentru că v-am răpit din timp.

  — Sunteţi conştientă că dacă voi găsi cu adevărat un cadavru în acea magazie va trebui să răspundeţi la o mulţime de întrebări, la secţia de poliţie.

  — Staţi liniştit, ştiu perfect acest lucru.

  Ofiţerul îi scrută faţa cu atenţie. Timp de câteva secunde, Raine avu impresia că Fulton va continua să obiecteze, dar expresia de pe chipul ei îl determinase, probabil, să treacă la acţiune. Fără să mai spună alt cuvânt, Fulton se întoarse spre uşa magaziei şi ridică patentul.

  Se auzi un scrâşnet metalic, tăios, în momentul în care cleştele reteză toarta lacătului. Fulton lăsă jos patentul şi, apucând strâns lanterna cu mâna stângă, întinse spre clanţă mâna dreaptă învelită în mănuşă.

  Uşa se deschise gemând din balamalele ruginite. Raine simţi că i se taie respiraţia, imaginându-şi ce ar putea descoperi şi dacă se uita, şi dacă nu se uita înăuntru. Îşi impuse să se uite.

  Pe cimentul rece din magazie zăcea o femeie goală. Singurul articol de vestimentaţie din apropiere era o curea groasă de piele, încolăcită ca un şarpe lângă ea.

  Femeia avea mâinile şi picioarele legate. Peste gură, i se lipise o bandă adezivă. Părea tânără – nu-i dădeai mai mult de optsprezece sau nouăsprezece ani – şi groaznic de slabă. Părul negru şi foarte încâlcit îi acoperea parţial trăsăturile.

  Surpriza consta în faptul că tânăra trăia.

  Întotdeauna, cuţitele erau cele mai păcătoase. Oamenii săvârşesc lucruri urâte cu ele, lucruri pe care le fac de la mică distanţă şi într-un mod foarte personal.

  — Nu-mi plac obiectele tăioase, spuse Zack Jones.

  Continua să studieze atent pumnalul ritualic din vitrină. Elaine Brownley, directoarea muzeului, se aplecă, pentru a analiza obiectul de artă expus acolo.

  — Probabil că ai rămas profund marcat de avertizările pe care le-ai auzit în copilărie, când ţi se spunea că e periculos să alergi cu foarfeca în mână, sugeră ea.

  — Mda, aşa o fi, admise Zack.

  Nu era prima oară când stătea lângă Elaine, privind la vreun obiect neplăcut, expus sub geamul unei vitrine din muzeu. Zack Jones era un om cu o carieră dublă. Una dintre ele se referea la activitatea de consultanţă în beneficiul curatorilor Societăţii Arcane.

  Elaine îşi scoase ochelarii şi se uită fix la el. Era o femeie de vreo cincizeci şi cinci de ani. Înfăţişarea ei – păr şaten încărunţit şi tuns scurt, ochelari rotunzi, ochi inteligenţi, taior bleumarin un pic mototolit – se potrivea întru totul cu statutul ei de intelectuală cu numeroase diplome şi titluri onorifice în arheologie, antropologie şi bele-arte. De asemenea, vorbea fluent câteva limbi, moderne şi clasice.

  De-a lungul anilor, dascălii, profesorii şi colegii îi spuseseră lui Elaine că era foarte „talentată”. Cei mai mulţi dintre ei nici nu bănuiseră, însă, câtă dreptate aveau, se gândea Zack. Adevăratul ei talent era capacitatea paranormală de a descoperi şi a identifica obiecte antice de orice fel. Nimeni nu ar fi putut să o păcălească vreodată cu un fals. Fie că era vorba despre un tablou din Renaştere sau despre un fragment de sticlă romană.

  Când părăsise mediul universitar pentru a lucra într-un muzeu, majoritatea colegilor ei se aşteptaseră ca Elaine să ocupe o poziţie influentă în una dintre numeroasele instituţii prestigioase care o asaltaseră cu oferte spectaculoase.

  Dar, nu fusese aşa. Elaine preferase postul de director al muzeului Societăţii Arcane, la sediul de pe coasta de vest al Societăţii Secrete, în SUA. Acesta era unul dintre cele patru muzee coordonate de Societate, trei aflându-se în Statele Unite şi unul. Casa Arcane iniţială, în Regatul Unit al Marii Britanii.

  Muzeele Societăţii erau puţin cunoscute şi, în general, ignorate de către cea mai mare parte a cercurilor de arheologi şi cercetători universitari. Societatea prefera să menţină acest statu-quo. Muzeele ei erau specializate strict în colecţionarea şi studierea obiectelor de artă şi a vestigiilor asociate cu fenomenele paranormale. De aceea, porţile lor nu erau deschise publicului larg.

  Elaine ridică privirea spre el:

  — Ei bine?

  — E vechi, spuse Zack, întorcându-se spre pumnal. Înmagazinează multă energie statică. O simt de aici.

  — Ştiu şi eu că e vechi, replică ea, uşor exasperată. Doar nu l-am cumpărat ieri de la Wal-Mart. M-a costat o sumă uriaşă din bugetul anual al muzeului. Crede-mă, nu aş fi aprobat achiziţionarea lui dacă nu aş fi fost sigură că e un obiect din secolul al II-lea d. Hr. Dar nu asta te-am întrebat eu.

  — Va trebui să îl ţin în mână, ca să-mi dau seama exact. Fără mănuşi.

  Elaine ţuguie buzele nemulţumită. Nu suporta ca obiectele din colecţia muzeului să fie atinse de cineva care nu purta mănuşi. Dar cunoştea şi pretenţiile lui. Pentru ca Zack să poate verifica justeţea teoriei ei privind acel pumnal, era nevoită să îi permită să aibă un contact fizic direct cu obiectul antic cercetat.

  Fără o vorbă, Elaine formă un cod şi deschise vitrina.

  Zack se pregăti pentru şocul la care se aştepta şi făcu efortul de a-şi intensifica simţurile paranormale, întinse braţul şi îşi încolăci degetele pe mânerul bătut în nestemate al pumnalului.

  Curenţii de energie paranormală lipiţi încă de lama cuţitului, chiar şi după atâtea veacuri, erau slabi, dar, fiindcă se combinaseră cu mult sânge vărsat, păstrau suficientă putere încât să-i agreseze violent simţurile. Zack încleştă dinţii şi închise ochii, deşi pleoapele strânse instinctiv nu aveau cum să anihileze imaginile spectrale care îi străfulgerau prin minte.

  Scenele, în cazul de faţă suprapuse în nenumărate straturi, având în vedere că pumnalul fusese folosit de multe ori în scopuri similare, i se înfăţişau în nuanţele stranii ale coşmarurilor. Nu reuşea niciodată să explice culorile viziunilor lui parasenzoriale. Erau culori fără echivalenţă în lumea normală.

  . Bărbatul palpita la gândul că avea să împlânte adânc pumnalul în carne de om, savura dinainte plăcerea de a simţi cum tăişul lamei sfârtecă trupul viu, presimţea cruzimea şi exaltarea malefică induse de lovitura ucigaşă, ştia groaza victimei…

  Se grăbi să îşi atenueze forţa simţurilor paranormale şi scăpă pumnalul din mână, lăsându-l să cadă înapoi, în vitrină.

  — Hei, exclamă Elaine, indignată. Umblă frumos cu obiectul acesta.

  — Scuze.

  Zack scutură uşor mâna pe care o folosise pentru a ţine pumnalul, ca şi cum gestul l-ar fi ajutat să se descotorosească de ultimele rămăşiţe ale viziunilor sumbre dinainte. Degeaba, însă. Din fericire, pumnalul era foarte-foarte vechi.

  — Povesteşte-mi, spuse Elaine, ridicând din sprâncene.

  — Cu certitudine era folosit pentru a ucide oameni, nu animale, spuse el.

  Graţie unei experienţe bogate, acumulate de-a lungul anilor, şi cu ajutorul unei voinţe de fier, Zack izbuti să înăbuşe viziunile acelea cumplite. Dar era doar o soluţie de moment. Ştia că vedeniile vor reveni, probabil, în visele lui din acea noapte.

  — Scenariul tipic al sacrificării unei jertfe umane, completă el.

  — Eşti sigur că era un ritual de jertfire, şi nu doar uciderea unui duşman sau vreun omor de rutină?

  — Omor de rutină?! repetă el, uitându-se la ea.

  — Eh, ştii prea bine la ce mă refer, replică ea, rotind ochii exasperată.

  — Energia de pe mânerul pumnalului purta amprenta acelui avânt specific puterii sacerdotale, care acompaniază întotdeauna o jertfă sângeroasă. Nemernicul savura ceea ce făcea şi se excita de plăcere. Nu degeaba această cruzime oribilă se cheamă sete de sânge, Elaine.

  Continua să fie sceptică, însă licăririle din ochii ei denotau tot o formă de patimă nestăvilită.

  Arheologii ăştia, reflectă el în gând. Sunt foarte simpatici.

  — Vreo execuţie, poate? sugeră ea.

  — Nu. Un sacrificiu ritualic. Exista un altar, iar ucigaşul era conştient că avea dreptul de a ucide.

  Elaine se relaxă, zâmbind satisfăcută.

  — Ştiam că am dreptate, spuse ea încântată, abia abţinându-se parcă să nu-şi frece palmele de bucurie. Acesta este pumnalul folosit de preoţii cultului lui Brackon.

  Zack Jones nu înţelesese niciodată cum colecţionarii şi curatorii puteau să se entuziasmeze atât de mult pentru nişte obiecte şi instrumente folosite cu scopul de a omorî şi a mutila. La fel de adevărat era, însă, că aceşti specialişti nu erau nevoiţi să se confrunte cu viziunile parasenzoriale ataşate acestor obiecte şi instrumente.

  — De ce este atât de special pumnalul acesta?

  Elaine chicoti încântată, înainte de a-i răspunde:

  — Directorul de la filiala din Sedona a muzeului Societăţii Arcane urmăreşte de ani de zile să intre în posesia lui, pentru a-şi completa colecţia de obiecte de artă aferente cultului lui Brackon.

  — O mică întrecere amicală între curatori?

  — Nu chiar atât de amicală, îl corectă Elaine, lăsând în jos capacul de sticlă şi încuind vitrina. Milo deţine un inel egiptean, pe care eu mi-l doresc enorm. De ani de zile m-am tot rugat de el să accepte un troc. Întotdeauna m-a refuzat. Dar, acum, am moneda de schimb necesară pentru a-l convinge. Iar, de data asta, eu pun condiţiile.

  — Am priceput, spuse el, cercetând din priviri vitrinele cu exponate din galerie. Ai creat un muzeu minunat aici, Elaine. Nu sunt arheolog, însă în repetate rânduri am avut ocazia de a oferi consultanţă în toate cele patru muzee ale Societăţii, aşa că pot afirma că în această incintă este expusă o colecţie de obiecte vechi care poate rivaliza cu oricare muzeu de renume din lume.

  — Eu, personal, sunt dovada vie a faptului că o fire obsesivă şi un simţ acut al emulaţiei profesionale reprezintă trăsăturile esenţiale ale unui curator de succes.

  — Mda, asemenea trăsături sunt utile, probabil, în orice profesie.

  Şi el fusese marcat de obsesii, aproape toată viaţa. Până la Jenna.

  Elaine îl privea fix, cu un aer gânditor. Zack ştia ce urma, aşa că îşi pregăti strategia de ieşire. O simpatiza pe Elaine şi îi admira abilităţile profesionale. Dar, totodată, nu putea uita că Elaine era o prietenă de familie, iar familia exercitase asupra lui o presiune intensă, în ultima vreme.

  La suprafaţă, invitaţia părea un gest de politeţe.

  — Ai timp să bei o cafea, înainte de a pleca la aeroport? întrebă ea.

  — Aveam de gând să rămân vreo două ceasuri în biblioteca muzeului, se eschivă el.

  — Asta a fost scuza ta de data trecută.

  Zack analiză în gând variantele pe care le avea, dar nu-i plăcu niciuna. Elaine era o clientă bună şi o femeie foarte deşteaptă. Lui Zack îi plăcea să se afle în compania unor femei deştepte. Dacă Elaine s-ar fi limitat la relaţia lor de afaceri, nu l-ar fi deranjat să bea o cafea cu ea. Oricum, nu avea de ce să se grăbească să se întoarcă acasă, în ţinutul viticol din Carolina de Nord. Nu-l aştepta nimeni acolo.

  În general, Zack se obişnuise cu noua lui existenţă de om cu două slujbe, care se dedică muncii lui cu pasiune. Problema era, însă, că familia şi prietenii începeau să devină tot mai agresivi, îmboldindu-l să reia ceea ce ei considerau a fi cariera pentru care era hărăzit. Zack ştia prea bine că rudele şi amicii nu îl presau cu atâta insistenţă doar fiindcă îi preocupa soarta lui, deşi era şi acesta un motiv. În realitate, toţi aveau un plan bine pus la punct, or planul acesta nu mai coincidea cu planurile lui.

  — Avionul decolează la cinci şi treizeci de minute, spuse el, uitându-se la ceas. Înseamnă că am ceva timp la dispoziţie.

  — Entuziasmul tău este copleşitor.

  — Am fost un pic cam prins în ultima vreme, spuse el, înroşindu-se.

  — Din ce cauză?

  — Munca.

  — Ah, da, scuza general valabilă, zise ea, bătându-l uşor pe braţ. Oricum, nimeni nu poate nega faptul că munca nu reprezintă o excelentă terapie pentru o persoană care a suferit o pierdere grea, cum s-a întâmplat cu tine. Dar a trecut aproape un an deja, Zack. E timpul să mergi mai departe.

  Zack preferă să tacă.

  Porniră spre celălalt capăt al galeriei, înaintând pe culoarul dintre vitrinele cu exponate, amplasate de o parte şi de cealaltă. Parcă ar fi trecut printre două şiruri de lapidatori violenţi; vibraţiile combinate ale energiei paranormale degajate din obiectele acelea antice îi răscoleau simţurile în mod neplăcut. Ştia că şi Elaine simţea ceva, însă ea părea fascinată de senzaţiile pe care le avea.

  Pentru a ţine sub control latura parapsihică a firii lui, Zack trebuia să facă uz de multă voinţă. Niciodată, însă, nu putea să înăbuşe complet capacităţile sale paranormale; de altfel, nici un individ cu percepţii senzoriale excepţionale nu are capacitatea de a le anihila întru totul. Era posibil, însă, să-ţi diminuezi considerabil facultăţile parasenzoriale.

  — Şi la ce lucrezi în momentul de faţă? îl întrebă Elaine.

  — Urmează să termin un studiu pentru Jurnal.

  Pentru curatorii şi consultanţii asociaţi cu muzeele Societăţii Arcane nu exista decât un singur jurnal – Jurnalul de cercetări oculte şi paranormale. Ca şi în cazul muzeelor Societăţii, publicul larg nu avea acces la ediţiile tipărite şi online ale revistei.

  — Mă simt ca un detectiv pus să interogheze un suspect, deşi acesta preferă să aştepte sosirea avocatului, remarcă Elaine, pe un ton sec. Dar eu voi persevera. Care este subiectul studiului de care te-ai ocupat?

  — Camera foto Tarasov.

  Înclină uşor capul, privindu-l, dintr-odată, foarte atentă.

  — N-am auzit niciodată de aşa ceva.

  — Conform datelor din arhivă, aparatul a fost dobândit prin anii 1950, în timpul războiului rece. A fost descoperit într-un laborator sovietic, de unde a fost adus în Statele Unite, de către un membru al Societăţii.

  — Descoperit?! repetă ea, amuzată.

  — Un eufemism politicos pentru „furat”, admise el, cu un surâs vag. Asta se întâmpla pe vremea când fosta URSS făcea o mulţime de experienţe şi cercetări în domeniul fenomenelor paranormale. Cineva din CIA a început să se agite şi a vrut să afle ce se întâmpla acolo. J&J a primit în secret solicitarea de a infiltra un agent în unul dintre laboratoarele ruşilor.

  Nu era nevoie să-i mai explice semnificaţia iniţialelor J&J. Orice membru al Societăţii Arcane cunoştea faptul că Jones & Jones era o firmă de investigaţii a fenomenelor parapsihice, care acţiona discret în cadrul Societăţii şi spre beneficiul exclusiv al acesteia.

  — Înţeleg că J&J a îndeplinit misiunea cu succes, aşa-i? spuse Elaine.

  — Agentul a izbutit să scoată din ţară camera foto. A adus-o aici şi a predat-o celor de la CIA. Tehnicienii lor au examinat-o pe toate părţile şi au ajuns la concluzia că era un fals. Nu au reuşit să o pună în funcţiune.

  — De ce?

  — În mod evident, aparatul necesită un operator dotat cu un talent parapsihic absolut unic. După ce experţii de la CIA au conchis că se confruntau cu o cacealma, aparatul foto a nimerit înapoi la Societatea Arcane. Dar, ţinând seama de faptul că nici tehnicienii noştri nu au fost în stare să-l pună în funcţiune, camera foto a ajuns într-un seif. Acesta este locul în care a rămas în toţi aceşti ani.

  — Dar ce era atât de neobişnuit la această cameră foto? insistă Elaine.

  — Se presupunea că aparatul Tarasov ar avea capacitatea de a fotografia aure umane.

  — Aiurea, pufni dispreţuitor Elaine. Nimeni nu a reuşit vreodată să fotografieze cu succes aurele umane, nici măcar specialiştii din laboratoarele Societăţii. Cred că e ceva legat de amplasarea energiei aurei pe spectru. Aurele pot fi măsurate şi analizate prin diferite metode indirecte, iar unii oameni au chiar capacitatea de a le vedea în mod natural, însă e imposibil să le captezi în fotografii. Nu există încă tehnologia necesară pentru aşa ceva.

  — Se fac progrese, spuse Zack. Potrivit raportului făcut de agentul care a adus camera foto de dincolo de Cortina de fier, cercetătorii ruşi susţineau că un fotograf cu abilităţi paranormale unice ar putea nu numai să pozeze aurele, ci ar avea şi capacitatea de a le sfâşia iremediabil, provocând traume psihice grave sau chiar moartea.

  Elaine se încruntă:

  — Altfel spus, aparatul acesta avea rolul de armă psihică?

  — Da.

  — Dar experţii afirmă că nu există nici o tehnologie modernă care să poată interacţiona nemijlocit cu energia parapsihică umană. Acesta este şi motivul pentru care nimeni nu a izbutit vreodată să producă o maşinărie sau o armă care să poată fi acţionate prin puteri paranormale, şi nici să inventeze vreo aparatură care să poată genera acest tip de energie.

  — Aşa e.

  — Cu alte cuvinte, această cameră foto este într-adevăr o păcăleală, oftă ea. E mai bine aşa, având în vedere că lumea este deja înarmată până-n dinţi. Atâta ar mai lipsi – să introducem o nouă tehnologie parapsihică menită să ucidă oameni.

  — Îhî.

  — Asta ce-a vrut să însemne? îl descusu ea, uitându-se încruntată la el.

  — Am avut posibilitatea de a stabili că aparatul de fotografiat Tarasov fusese folosit pentru a ucide, cel puţin o dată, dacă nu de două ori. Curenţii de la primul omor erau obscuri, totuşi.

  Elaine căscă ochii, mirată.

  — Altfel spus, ruşii aveau cel puţin o persoană cu abilităţi extrasenzoriale care îi permiteau să poată lucra cu acel aparat de fotografiat?

  — Aşa se pare.

  — Dar cum e posibil? insistă Elaine, gesticulând uimită.

  — Agentul J&J opina în raportul său confidenţial că operatorul rus era, probabil, o persoană exotică, unică în felul ei, vădind un talent extrem de neobişnuit, despre care Societatea nu avusese cunoştinţă.

  Exotic, în jargonul Societăţii Arcane, denota un talent parapsihic extrem de rar şi intens. În general vorbind, nu se putea spune că termenul avea valoare de compliment. Adevărul era că persoanele cu abilităţi paranormale excepţional de puternice reprezentau o sursă de disconfort pentru ceilalţi membri ai Societăţii Arcane. De fapt, nu era nicidecum ceva neobişnuit ca diverse persoane din afara Societăţii – oameni care pufneau cu dispreţ la însăşi ideea de paranormal – să fie cuprinse de agitaţie sau teamă, în mod inexplicabil, ori de câte ori se aflau în prezenţa vreunui individ înzestrat cu abilităţi parasenzoriale puternice.

  Puterea de orice fel, inclusiv puterea parapsihică, reprezenta o formă de energie. Cei mai mulţi oameni, indiferent că îşi dădeau seama sau nu – şi indiferent dacă erau dispuşi să admită sau nu acest lucru – erau capabili să sesizeze acest gen de putere, atunci când era prezentă din abundenţă într-o încăpere.

  — Oare ce s-o fi întâmplat cu exoticul care putea lucra cu acel aparat de fotografiat?! reflectă cu glas tare Elaine.

  — A murit. Era o femeie.

  Surprinsă, Elaine întoarse brusc privirea spre el.

  — A fost ucisă de agentul J&J, care şi-a însuşit camera foto?

  — Da. S-a dat o luptă între ei. Femeia l-a atacat întâi, cu afurisenia aceea de aparat al ei.

  — Fascinant. Care dintre muzeele Societăţii Arcane deţine acest instrument?

  — Niciunul. Aparatul de fotografiat se află în seiful familiei Jones.

  — Eram sigură, mormăi Elaine, cu o privire feroce. Nu trebuie să te superi, Zack, însă înclinaţia familiei tale de a păstra secrete tot felul de lucruri este extrem de frustrantă pentru aceia dintre noi care avem sarcina de a încuraja cercetarea. Camera aceea foto, dacă are într-adevăr vreo semnificaţie istorică, ar trebui să se afle în colecţia unuia dintre muzeele Societăţii.

  — Hei, dă-mi şi mie un pic de credit, sub acest aspect. L-am convins pe bunicul meu să mă lase să studiez aparatul de fotografiat şi să consemnez rezultatele într-un articol pentru Jurnal. Iată, de la bun început, o realizare majoră. Ştii şi tu cum e bunicul, atunci când vine vorba despre secretele familiei şi ale Societăţii.

  — Dacă vrei părerea mea, Bancroft Jones a lucrat prea mult timp în domeniul informaţiilor clasificate, înainte de a accepta funcţia de Maestru, remarcă Elaine, cu un aer sumbru şi dezaprobator. Dacă ar fi după el, probabil că ar băga la secret şi lista cu invitaţii la Balul Primăverii, scriind pe dosar Top Secret. Rezervat doar pentru Consiliu.

  Zack zâmbi în colţul gurii.

  Elaine se opri brusc, răsucindu-se spre el:

  — Doamne Sfinte. Să nu-mi spui că aşa a şi vrut să facă?!

  — Bunica mi-a povestit că bunicul a pomenit de această intenţie, într-o dimineaţă, la micul dejun, acum câteva luni. Stai liniştită, însă. L-a convins ea să renunţe la idee.

  Elaine ţâţâi din buze, iritată.

  — Aşa sunt toţi oamenii de modă veche, ceea ce reprezintă încă un argument în favoarea proiectului de a aduce sânge proaspăt la conducerea Societăţii. De fapt, dacă m-ai întreba pe mine, întreaga structură organizatorică internă a Societăţii Arcane necesită un proces complet de transformare şi modernizare.

  — Situaţia nu este chiar atât de gravă. Schimbările pe care le-a făcut Gabriel Jones, la sfârşitul anului 1800, au fost profitabile pentru Societate pe tot parcursul secolului al XX-lea.

  — Întâmplarea face să trăim acum în secolul al XXI-lea, deşi uneori am impresia că anumiţi membri din Consiliu nu au băgat de seamă acest lucru.

  — Îhî, mormăi el, resemnat la gândul că trebuia să asculte aceeaşi teorie pe care o mai auzise de atâtea ori.

  — Prevăd că, în următorii douăzeci sau treizeci de ani, cercetarea şi studierea domeniului paranormal se vor desfăşură la lumina zilei, continuă Elaine, cu patos. Fenomenele parapsihice vor ieşi din umbră şi vor intra pe tărâmul ştiinţelor acceptate de societate. Iar când se va întâmpla acest lucru este foarte posibil să apară unele riscuri pentru cei înzestraţi cu o sensibilitate paranormală de orice fel. Trebuie să începem să ne pregătim de pe-acum.

  — Îhî.

  — Pe termen lung, datoria fundamentală a Societăţii Arcane este să contribuie la transferul studiului fenomenelor paranormale în cadrul sferei academice, astfel încât oamenii de ştiinţă să ia în serios acest domeniu. Altminteri, există pericolul declanşării unei noi vânători de vrăjitoare, atunci când se va produce această integrare în realitatea curentă.

  — Mă îndoiesc că s-ar putea întâmpla aşa ceva, spuse el.

  Mare greşeală făcuse acceptând să bea o cafea cu ea. Se uită pe furiş la ceas. Poate reuşea să prindă un zbor mai devreme.

  — Astăzi, persoanele care pretind că au puteri paranormale nu mai sunt arse pe rug. În schimb, le vezi la televizor, în talk-show-uri, continuă el.

  — A fi tratat ca un personaj de carnaval sau ca o ciudăţenie într-un număr de circ nu mi se pare o mostră de integrare în realitatea de zi cu zi, iar toate dezbaterile acestea televizate, dacă vrei părerea mea, exact asta sunt: numere de circ cu personaje de carnaval.

  — Corect.

  — Ca să nu mai pomenim de toţi amărâţii aceia care sfârşesc prin diverse ospicii sau pe străzi, doar fiindcă au ajuns să înnebunească din cauza laturii lor paranormale sau fiindcă alţii au decretat despre ei că ar fi nebuni.

  — Îhî.

  — Uite cazul meu, bunăoară. Păi, dacă m-aş apuca să le povestesc unor colegi de breaslă din afara Societăţii că am capacitatea de a determina vechimea şi autenticitatea unui obiect, folosindu-mi facultăţile parasenzoriale, aş ajunge de râsul tuturor.

  — Corect.

  Neîndoielnic, era timpul să născocească necesitatea de a fi prezent la o întâlnire de care uitase complet.

  Dar Elaine era de nestăvilit acum.

  — Va fi nevoie de decenii întregi ca să pregătim cercurile oamenilor de ştiinţă şi lumea profană pentru realitatea fenomenelor paranormale, spuse ea. Este de datoria Consiliului să îndrume Societatea Arcane pe durata tranziţiei.

  — Consiliul este foarte ataşat de tradiţie, Elaine, îi reaminti el.

  — Tradiţia este foarte bună, însă supravieţuirea constituie cel mai important imperativ. Ascultă-mă pe mine, Zack, există riscul ca principiile învechite ale Societăţii să se întoarcă împotriva noastră în următoarele decenii. Reacţia naturală a oamenilor este să se teamă de societăţile secrete. Şi nici nu-i poţi blama pentru asta.

  — Sunt de acord cu tine, spuse el.

  Şi, în momentul acela, ca şi cum Zack ar fi fost înzestrat într-adevăr cu un autentic talent paranormal de a scăpa din tot felul de conjuncturi sociale stânjenitoare, telefonul lui începu să sune.

  Luă aparatul, pe care îl purta prins de curea, şi aruncă o privire la numărul codat afişat pe ecran. Simţi cum i se zbârleşte părul pe ceafa. Se ştia că nu există precogniţie. Nimeni nu putea prezice viitorul. Cel mult, putea face o analiză a probabilităţilor. Dar nu era nevoie de vreun talent paranormal special pentru a şti că, atunci când Fallon Jones te suna la telefon, ceva interesant era pe cale să se întâmple.

  — Scuze, Elaine, zise el. Va trebui să răspund la apel. E legat de J&J.

  Elaine arătă spre o sală de şedinţe, care era goală în acel moment.

  — Poţi vorbi de-acolo, fără să te deranjeze cineva. Te aştept în cafenea.

  — Mulţam.

  Zack intră în cameră, închise uşa şi apăsă pe un buton al telefonului celular.

  — Bună, Fallon.

  — Pe unde naiba umbli? se interesă Fallon.

  La telefon, şeful agenţiei Jones & Jones avea întotdeauna o voce de parcă te-ar fi sunat să te informeze că se surpa bolta cerului peste pământ, iar astăzi Fallon părea mai sumbru şi mai agasat decât de obicei.

  Asemenea majorităţii persoanelor din arborele genealogic al familiei Jones, Fallon era înzestrat cu facultăţi parapsihice puternice. Fiind un teoretician înnăscut al haosului, Fallon avea capacitatea de a percepe tipare şi conexiuni, acolo unde alţii vedeau doar un mănunchi de puncte sau de fire atârnând în gol.

  Era urmaşul lui Caleb Jones, cel care, împreună cu soţia sa, înfiinţase agenţia Jones & Jones, la sfârşitul epocii victoriene. Firma continua să aibă un birou în Regatul Unit. Existau, în prezent, patru birouri în Statele Unite, fiecare răspunzând de o regiune. Fallon conducea filiala care se ocupa de Coasta de Vest şi de sud-vestul ţării.

  Baza lui de operaţii consta dintr-un spaţiu cu ieşire la stradă, în mica localitate Scargill Cove, de pe coasta nordică a Californiei. În sediul propriu-zis, nu lucra decât un singur om, însă în perioadele cu activitate normală Fallon şi reţeaua lui de agenţi, aproape independenţi unii faţă de alţii, lucrau pentru membrii Societăţii Arcane, ocupându-se de un larg spectru de măsuri de securitate în beneficiul acestora sau desfăşurând o muncă de investigaţie la solicitarea lor. Totuşi, se ştia că pentru agenţia J&J principalul client rămânea Consiliul Guvernator al Societăţii Arcane.

  Arareori, şi cu titlu de excepţie, se întâmpla ca vreo persoană care nu făcea parte din Societate să afle de existenţa firmei J&J şi să apeleze la serviciile acestei agenţii de detectivi cu însuşiri parapsihice. Din când în când – dar foarte rar – erau acceptaţi şi asemenea clienţi. Printre ei se numărau anumiţi investigatori de încredere, care lucrau pentru câteva departamente de poliţie şi pentru o agenţie de securitate guvernamentală extrem de secretă şi cvasinecunoscută de către opinia publică.

  — Sunt în Los Angeles, spuse Zack.

  — La muzeu?

  — Exact.

  — Parcă trebuia să fii acasă, remarcă Fallon, plin de reproş.

  — Ştiu că te va şoca probabil, replică Zack, dar, chiar dacă ţi se va părea ciudat, află că nu obişnuiesc să stau acasă douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, aşteptând să ţârâie telefonul, cu vaga speranţă că s-ar putea să mă suni ca să-mi oferi o misiune. N-ai uitat, presupun, că mai am şi altă afacere de care trebuie să mă ocup.

  Ca de obicei, sarcasmul interlocutorului său nu îl afectă nicidecum pe Fallon, care anunţă imperturbabil:

  — Am nevoie de tine la Washington, cât de repede cu putinţă.

  — În statul Washington sau în oraş?

  Când lucrai cu Fallon Jones, trebuia să te înarmezi cu multă răbdare, şi asta fiindcă pe o tablă de şah virtuală, invizibilă pentru cei din jurul lui, acesta anticipase deja toate mutările. În mod inexplicabil, se aştepta ca detectivii care făceau parte din reţeaua lui de investigaţii să aibă capacitatea de a sesiza logica lui impenetrabilă.

  — Statul Washington, se răţoi el. Într-o localitate numită Oriana. Faţă de Seattle, e cam la 32 de kilometri est şi un pic spre nord. Ai mai fost pe-acolo?

  — Nu, dar probabil că o să mă descurc.

  — Cât de repede poţi ajunge?

  — Depinde de o sumedenie de factori – dacă pot găsi un zbor care să decoleze imediat din Los Angeles, dacă traficul pe autostradă până acasă nu este prea aglomerat, dacă reuşesc să îmi fac repede bagajul şi apoi să prind un avion care să mă ducă din Oakland sau San Francisco până la Seattle… Dacă şi dacă.

  — Nu-ţi mai bate capul cu avioanele de linie. Pleacă acum la aeroport, unde te va aştepta unul dintre jeturile companiei. După ce-ţi iei lucrurile de-acasă, acelaşi avion te va duce şi până la Seattle.

  Termenul de jet al companiei se referea la flota aeriană privată a Societăţii Arcane, care era alcătuită din aeroplane fără însemne de firmă. Fallon recurgea la o asemenea soluţie de transport aerian doar în rarele ocazii când se confrunta cu o situaţie extrem de urgentă.

  — Gata, m-am pus în mişcare, zise Zack.

  — Apropo, când îţi faci bagajul…

  — Da?

  — Ai griji să-ţi iei cu tine şi câteva piese de artilerie.

  Vasăzică, Fallon considera că nu strica să fie înarmat pentru această misiune, care de la o clipă la alta se anunţa parcă din ce în ce mai interesantă.

  — S-a tăcut, spuse Zack, pornind spre uşă.

  — Ce naiba te-a apucat de eşti atât de vesel?! se miră Fallon, bănuitor. N-ai mai fost aşa de bine dispus de aproape un an, fir-ar să fie. Fumezi ceva, Jones?

  — Nu. Hai să spunem doar că solicitarea ta a venit la ţanc, zise el, coborând vocea. M-ai salvat de la ceea ce risca să devină o cuvântare foarte lungă şi extrem de plictisitoare despre viitorul Societăţii.

  — Hm, mormăi Fallon care, înzestrat cu abilitatea lui supranaturală de a conecta orice puncte răzleţe, făcuse imediat deducţia logică necesară: te cicăleşte cumva Elaine Brownley?

  — Ce naiba, Fallon, parcă ai fi paranormal, pe cuvântul meu!

  Fallon ignoră remarca.

  — Tocmai ţi-am transmis prin e-mail un fişier care conţine informaţii generale legate de cazul din Oriana, spuse el. Datele sunt destul de sumare. Scuze, dar asta e situaţia. Vei înţelege de ce, atunci când vei citi materialul. Apropo, textul reprezintă informaţii clasificate de gradul trei.

  Zack simţi un nou val de adrenalină. Necesitatea de a proteja secretul unor informaţii clasificate de gradul trei explica prezenţa avionului companiei şi tonul imperios din glasul lui Fallon. În ultima vreme nu se mai întâmplase ca şeful lui să pună la bătaie toate atuurile companiei, decât atunci când acţiunea respectivă viza organizaţia periculoasă, pe care, de curând, el o poreclise „Umbra Nopţii”.

  Înainte de cazul de la Stone Canyon, Fallon considerase că puternicii infractori cu trăsături parapsihice, care formau acea grupare tenebroasă, nu se ocupau decât de intrigi şi conspiraţii mărunte. După consumarea afacerii de la Stone Canyon, însă, opinia lui se schimbase radical; era limpede deja că nu aveau de-a face cu un grup de câţiva complotişti strâns legaţi unii de alţii. Organizaţia respectivă era de tip mafiot, cu o disciplină foarte strictă, asupra căreia vegheau un Cerc Interior necruţător şi un şef autoritar. Membrii reţelei „Umbra Nopţii” dovediseră că, pentru a-şi atinge obiectivele, erau capabili să recurgă la crimă.

  — Am computerul cu mine, spuse Zack. O să citesc materialul în avion.

  — Mai bine ai lăsa veselia deoparte, mormăi Fallon. Îmi creează o stare de nervozitate.

  Zack termină de citit dosarul cu puţin timp înainte ca micul avion cu reacţie să aterizeze pe aeroportul din Sonoma County. Apoi, la volanul maşinii, în drum spre locuinţa lui liniştită din inima ţinutului viticol, continuă să reflecteze la ceea ce citise, căutând punctele slabe şi punând la cale o strategie.

  În intervalul de timp în care îşi puse câteva haine într-o geantă de voiaj şi îşi scoase revolverul şi tocul aferent din ascunzătoarea sigură aflată sub podea, discută din nou la telefon cu Fallon.

  — Nu mi-ai spus că dosarul se referă la fiica lui Judson Tallentyre, ţinu el să sublinieze.

  — N-am avut vreme să intru în detalii. M-am gândit că e preferabil să tratezi informaţiile în context.

  — Halal context, mârâi Zack, trăgând fermoarul genţii de voiaj.

  — Acum înţelegi de ce mă grăbesc aşa. E ceva de anvergură, Zack. Simt eu, crede-mă.

  — Nu ţin să te contrazic, spuse el, luând geanta de voiaj şi pornind spre uşă. Povesteşte-mi despre excursiile la Vegas.

  — E limpede că Raine Tallentyre are năravul jocurilor de noroc, pufni Fallon.

  — Conform dosarului, până acum un an nu prea a fost la Vegas, pentru ca apoi drumurile la cazinouri să devină o rutină, lună de lună.

  — Nu ar fi nicidecum prima persoană cu facultăţi parapsihice care a ajuns o împătimită a jocurilor de noroc, ce naiba! Mă uimeşte, efectiv, cum pot oamenii să uite că legile probabilităţii şi hazardul cu capriciile lui dintotdeauna nu se suspendă în mod automat, doar fiindcă tu eşti o persoană cu nişte vagi facultăţi parasenzoriale, care s-a decis să dea cu zarul.

  — Raine Tallentyre preferă să joace cărţi, nu ruletă sau barbut. Blackjack. Niciodată nu frecventează aceleaşi cazinouri două luni la rând. Niciodată nu câştigă atât de mult la vreun cazinou, încât să atragă atenţia agenţilor de pază. Însă, conform informaţiilor tale, a dus acasă aproape o sută de mii de dolari, pe parcursul ultimelor douăsprezece luni.

  — OK, asta înseamnă că are fler, remarcă Fallon, aproape cu indiferenţă. Poate vei reuşi să foloseşti aceste informaţii.

  — Eşti sigur că nu mai ai şi alte date despre mătuşă?

  — Ţi-am dat tot ce deţin în materie de informaţii. Vella Tallentyre a fost sora lui Judson Tallentyre. Era considerată o claraudientă de gradul opt. Auzea voci. A început să sufere de lungi crize de depresie, pe la vârsta de treizeci şi ceva de ani. În cele din urmă, anul trecut a fost internată într-o clinică de boli psihice. A murit în urma unui atac de cord, în data de 20 a lunii trecute.

  — În aceeaşi zi în care Lawrence Quinn a dispărut din Oriana.

  — Înţelegi acum de ce sunt eu atât de agitat aici? mârâi Fallon. Nu-i nevoie să ai aptitudini paranormale ca să faci o simplă asociere logică.

  — Voi avea nevoie de dosarul lui Judson Tallentyre.

  În mod atipic pentru el, Fallon amuţi câteva clipe.

  — E vorba despre informaţii clasificate de gradul patru, spuse el în cele din urmă. Doar Maestrul şi Consiliul au voie să le vadă.

  — Mie să-mi faci rost de dosar, Fallon.

  Din nou, o tăcere de câteva clipe.

  — La dracu', bombăni Fallon, de-a dreptul scârbit. Eram sigur că aşa o să se întâmple.

  — La ce te referi?

  — N-ai preluat cazul nici de cinci minute şi deja dai ordine. De câte ori trebuie să-ţi tot reamintesc că eu sunt şef la J&J?!

  — Voi încerca să reţin asta.

  Încheie convorbirea şi îşi prinse telefonul de cureaua de la pantaloni. Săltând pe umăr geanta de voiaj, traversă încăperile spaţioase şi liniştite ale casei, oprindu-se pentru scurt timp la uşa din faţă.

  Răsucindu-se în loc, privi înapoi spre gresia lucioasă care acoperea pardoseala din vestibul, mutându-şi apoi privirile întâi spre coloritul pereţilor, care amintea de nuanţele calde pe care le întâlneşti în Toscana, iar apoi spre priveliştile mângâietoare ale podgoriilor verzi şi ale munţilor din depărtare.

  Se considerase un om mulţumit în cei şase ani cât trăise în această casă, până ca Jenna să apară în viaţa lui. Apoi, în timpul pregătirilor de nuntă, Jenna se mutase împreună cu el, şi locuise acolo suficient încât să-şi fi putut lăsa amprenta asupra locului.

  Pentru el, locuinţa aceasta nu mai însemna „acasă”. După ce va încheia cazul Oriana, va vinde imobilul.

  În toţi anii cât lucrase în poliţie, iniţial ca poliţist la San Diego şi, o dată sau de două ori, pe durata scurtului său mandat de şef al Poliţei din Shelbyville, Wayne Langdon întâlnise destule persoane ciudate. Niciuna dintre ele nu îi crease însă senzaţia aceasta stranie şi de-a dreptul înfricoşătoare, pe care i-o provoca femeia aşezată de cealaltă parte a mesei lui de lucru.

  În plus, la niciuna dintre acele persoane nu văzuse vreodată nişte ochi ca ai lui Raine Tallentyre.

  — Fata se simte bine? întrebă ea.

  Cât de impasibilă şi stăpânită poate fi, de parcă zilnic s-ar întâmpla să descopere victime ale unor ucigaşi în serie, reflectă Langdon în sinea lui.

  Într-un final, se dumiri de ce ochii ei îl tulburau atât de mult. Pisica pe care o vedea mereu dând târcoale uşii din dos a secţiei de poliţie avea ochi verzi-aurii exact ca ea. Ba se şi uita la tine în acelaşi fel. Ochelarii austeri, cu rame negre, pe care îi purta Raine nu izbuteau nicidecum să atenueze această impresie. Rămâneai cu sentimentul că Raine Tallentyre avea capacitatea de a vedea lucruri la miezul nopţii, pe care alţi oameni nu le puteau vedea şi nici nu-şi doreau să le vadă.

  — Medicul de la Urgenţă mi-a spus că, din punct de vedere fizic, tânăra pare nevătămată, zise el, încercând să nu se holbeze la ochii ei. Dar e limpede că a trecut printr-un calvar. Spune că o cheamă Stacy Anderson. E o prostituată din Seattle. Răpitorul s-a dat drept un client. A adus-o aici ieri şi a băgat-o în magazia din beci. I-a zis că în felul acesta voia să o pedepsească. Înainte de a încuia uşa, i-a făcut nişte fotografii cu un aparat digital.

  Pe Raine o trecură fiorii. Înclină din cap o dată, de parcă interlocutorul ei tocmai i-ar fi confirmat o bănuială mai veche.

  — Tipul are un album cu poze, spuse ea. Suveniruri ale succeselor lui.

  În opinia lui Langdon, Raine Tallentyre avea vreo treizeci şi ceva de ani. Pentru o femeie, era înaltă, dar nu căuta să îşi ascundă statura purtând pantofi fără toc, aşa cum făceau majoritatea femeilor de talia ei. Tocurile cizmelor ei negre măsurau, probabil, vreo cinci centimetri. Brunetă, se pieptăna cu părul strâns la spate, ceea ce îi scotea în evidenţă şi mai mult ochii de felină şi pomeţii înalţi. Blazerul negru cu care era îmbrăcată arăta de parcă ar fi fost creat de un croitor de lux italian pentru vreo căpetenie mafiotă de sex feminin. Îl purta descheiat la piept, în combinaţie cu nişte pantaloni ciocolatii şi un tricou cu guler rulat, într-o nuanţă de maro asortată.

  Nu avea verighetă, remarcă el. Nici nu era de mirare. Poate doar vreun bărbat mai extravagant, eventual în stare de ebrietate, s-ar fi încumetat să aibă o aventură pasională cu o femeie ca ea, dar ar fi trebuit să fie un prost ca să o mai ia şi de nevastă. Cucoana era periculoasă. Toată lumea spunea că mătuşa ei fusese nebună cu certificat. Lucrurile de acest gen sunt ereditare, de obicei.

  Bine măcar că Raine nu încercase să-i spună că are capacităţi parasenzoriale. Cel puţin deocamdată. Din acest punct de vedere, putea răsufla uşurat. Detesta să aibă de-a face cu şarlatanii, impostorii şi farsorii, cu aşa-zise puteri paranormale, pe care îi întâlnea adesea în cazuri asemănătoare cu acesta.

  — Spuneai că e prima oară când revii la Shelbyville, de când ai mutat-o pe mătuşa dumitale la Oriana, anul trecut? întrebă el.

  — Da. Până atunci, mătuşa mea a folosit casa de aici, din Shelbyville, ca pe un loc de refugiu.

  Langdon privi în jos spre notiţele de pe birou.

  — E limpede că îi plăcea să se retragă aici de câteva ori pe an, pentru perioade lungi de timp.

  — Era încântată de liniştea şi solitudinea munţilor.

  — Conform informaţiilor mele, veneai şi dumneata frecvent în vizită, cu maşina, atunci când mătuşa dumitale îşi stabilea reşedinţa aici, aşa că nu eşti întru totul străină de oraş.

  Nu o întâlnise niciodată pe Vella Tallentyre. Aceasta fusese internată în clinica de psihiatrie cu două luni înainte ca el să sosească în Shelbyville, pentru a prelua conducerea micii secţii locale de poliţie. Dar auzise multe despre ea. Secretara lui, Marge, îi povestise că, de Halloween, părinţii nu-şi lăsau niciodată copiii să bată la uşa vechii case, cu tradiţionala întrebare „păcăleală-sau-dulciuri”. Puştanii credeau că Vella era vrăjitoare şi îi băgaseră în sperieţi zvonurile că bătrâna ar auzi tot felul de voci. Probabil că intrase frica şi în părinţi, se gândea el.

  — Nu, spuse Raine. Nu sunt străină de aceste locuri, dar nu cunosc pe nimeni în oraş. Ori de câte ori veneam aici, stăteam la mătuşa Vella, or, aşa cum sunt sigură că ştii şi dumneata, mătuşa mea nu prea avea prieteni apropiaţi în această comunitate locală.

  — Impresia mea este că nu ai sentimente prea bune pentru frumosul nostru oraş.

  Raine ridică din umeri.

  — Oamenii din Shelbyville o tratau pe mătuşa mea ca şi cum ar fi fost un fel de monstru. Ce motiv aş avea, atunci, să îi stimez?

  Preferă să ignore remarca ei. Din câte auzise, părea adevărat.

  — Când ai fost ultima oară aici?

  — Cam acum un an şi ceva. Asta s-a întâmplat atunci când am ajutat-o pe mătuşa Vella să se mute.

  Dar Vella Tallentyre nu se mutase, de fapt, ci fusese internată într-un sanatoriu, îşi zise el.

  — Şi ai revenit acum, fiindcă ai moştenit casa şi intenţionezi să o scoţi la vânzare, prin intermediul unui agent imobiliar local?

  — Exact. Împreună cu domnul Spicer, treceam în revistă imobilul, pentru a vedea ce trebuie făcut ca să îl pregătim pentru vânzare.

  — Şi cum ţi-ai dat seama că se întâmpla ceva rău în pivniţă?

  Ar fi putut jura că interlocutoarea lui îşi încleştase un pic maxilarele şi mijise uşor ochii, care îl fixau cu aceeaşi privire tulburătoare.

  — Am observat lacătul de la uşa magaziei. Ştiam că nu existase nici un lacăt acolo, ultima oară când mai fusesem în casă.

  — Dar de ce ai sunat la 911? De ce nu ai chemat un lăcătuş?

  — Eram aproape sigură că mă confruntam cu o situaţie care necesita intervenţia poliţiei. Nu exista nici o modalitate legală prin care lacătul acela să fie montat la uşă. Casa are regim de proprietate privată şi a rămas încuiată timp de un an. Nimeni nu avea permisiunea de a intra înăuntru, în afară de Ed Childers, omul angajat de mătuşa Vella pentru a avea grijă de casă. A fost ani de zile în slujba ei. Dar a murit şi el, acum vreo şase sau şapte luni.

  — Ce te îndreptăţeşte să fii atât de sigură că nu Childers a montat lacătul acela la uşa de la magazie, înainte de a muri? întrebă el.

  — Recunosc că nu pot fi absolut sigură de acest lucru, însă, sincer vorbind, nici o clipă nu m-am gândit că el ar fi putut fi cel care a încuiat uşa din pivniţă.

  — Şi, pur şi simplu, ai tras concluzia că se săvârşise o infracţiune?

  — Ceea ce s-a şi confirmat, remarcă ea, pe un ton sec. Persoana care a pătruns în casa mătuşii mele şi a montat lacătul acela a comis o efracţie, cel puţin.

  Langdon se rezemă de spătar, gândindu-se la tot ce auzise. Instinctele lui de poliţist nu erau întru totul satisfăcute, dar cel puţin acum avea o explicaţie raţională a faptelor ei, ceea ce conta enorm, din moment ce detectivii din Seattle şi Portland, la fel ca şi mass-media, urmau să apară în scurt timp. Trebuia să se pregătească pentru conferinţa de presă. Se aştepta la o adevărată babilonie. Descoperirea unei tinere în viaţă, ţinută captivă în beciul casei care aparţinuse Vellei Tallentyre, reprezenta cea mai tare ştire, până în acel moment, în seria de crime neelucidate atribuite Ucigaşului-Incinerator, iar el era cel însărcinat cu rezolvarea enigmei.

  — Îţi mulţumesc, domnişoară Tallentyre. Deocamdată, nu mai am alte întrebări. Cât timp mai rămâi în oraş?

  — Mă întorc la Oriana mâine-dimineaţă, spuse ea ridicându-se şi uitându-se la el cu o expresie întrebătoare. Doar dacă pot intra deja de mâine în casă? Ţin enorm să scot proprietatea la vânzare.

  — În prezent este tratată drept scenă a unei infracţiuni. Şi aşa va rămâne timp de câteva zile, spuse el, ridicându-se în picioare. Scuze pentru această neplăcere.

  — Înţeleg, spuse ea, săltându-şi pe umăr cureaua poşetei verde-închis.

  — Unde stai la noapte?

  — La hotelul din Shelbyville, răspunse ea, luându-şi de pe un cuier montat pe perete impermeabilul lung şi negru. Ai coordonatele mele de contact în Oriana.

  — Exact.

  Cu întârziere, îşi dădu seama că ar fi trebuit să îi ţină el haina, dar deja se îmbrăcase. Ciudat cât de mult semăna cu o pelerină lungă şi neagră.

  Reuşi, totuşi, să-i deschidă uşa. Raine se opri înainte să iasă din încăpere, ca şi cum s-ar fi decis până la urmă să îi comunice ceva neplăcut, înainte de a pleca.

  — Vrei să ştii ce îmi spune intuiţia despre ucigaş?

  Aha, asta era, fir-ar să fie. Exact când începuse să spere că nu îi va spuse că are puteri paranormale.

  — Sigur, zise el, pe un ton la fel de plat ca al ei. Povesteşte-mi despre ucigaş.

  Raine părea să se fi interiorizat şi mai mult. Mijise un pic ochii, însă părea la fel de hotărâtă să spună ceea ce avea de spus.

  — A încuiat-o pe femeie în pivniţă, fiindcă aşa obişnuia să-l pedepsească maică-sa pe el, zise ea încetişor. Îl lăsa pe întuneric ore în şir şi, apoi, îl bătea cu o curea, fiindcă făcuse pe el, cât timp rămăsese închis acolo. Maică-sa îi spunea că exista un demon în el şi că datoria ei era să îl izgonească din trupul lui.

  — Fără supărare, domnişoară Tallentyre, dar astea sunt exact genul de tâmpenii inutile pe care orice aşa-zis psiholog mi le spune despre criminal. Nu m-ar mira dacă în curând mi-ai povesti că, de fapt, avem de-a face cu un ucigaş „organizat”, ce zici?! Sau că este vorba despre un bărbat alb, cu vârsta cuprinsă între douăzeci şi cinci şi cincizeci şi patru de ani. Ori că avem de-a face cu un însingurat inteligent, care s-a rupt de familie, biserică sau comunitate.

  — Eu n-am zis nimic din toate astea, remarcă ea, cu fermitate. Însă pot să-ţi spun că ai de-a face cu un om care are convingerea că este posedat de un demon. Un om care se consideră un vânător de vrăjitoare.

  — Apreciez perspicacitatea dumitale, spuse el, răsuflând adânc.

  — Prima vrăjitoare pe care a omorât-o a fost mama lui. Şi-a acoperit crima, incinerându-i cadavrul. Iată, aşadar, un punct de pornire pentru ancheta dumitale. În mod evident, poliţia nu şi-a dat seama că a fost vorba despre o omucidere, ceea ce presupune că asasinul a ucis cu sânge rece sau că a ştiut să îşi disimuleze crima, astfel încât să treacă drept moarte naturală.

  Nu era impresionat deloc.

  — Tipul este poreclit Ucigaşul-Incinerator, din cauză că îşi ucide victimele, le aruncă pe un câmp şi dă foc cadavrelor, distrugând orice urmă. Nu-i nici un secret în asta, spuse el, dar se opri, intrigat fără să vrea. Ce te face să crezi că şi-a ucis mama?

  — Intuiţia, zise ea, cu răceală.

  Simţea că i se face pielea ca de găină. Raine Tallentyre ori juca teatru cu măiestrie, ori era complet ţicnită, ca mătuşa ei.

  — Bun, mulţam, domnişoară Tallentyre. Ţinem legătură.

  Brusc, Raine se răsuci pe călcâie, se duse înapoi spre birou şi luă un creion.

  — Îţi voi da numele şi numărul de telefon al unei persoane pe care o poţi suna. Îl cheamă Bradley Mitchell. Este detectiv la Departamentul de Poliţie din Oriana. El îţi va putea confirma că nu sunt nicidecum o posibilă suspectă în acest caz, şi nici vreo farsoare cu aşa-zise aptitudini parapsihice, care ar căuta să-şi facă reclamă.

  — Ai mai fost implicată în situaţii de acest fel? întrebă el, încruntându-se.

  — Da, recunoscu ea, dându-i foaia de hârtie ruptă dintr-un carneţel. Sună-l pe detectivul Mitchell. Îţi va explica tot. La revedere, domnule Langdon. Mult noroc la conferinţa de presă.

  — De unde ai ştiut de asta?

  — Întotdeauna se organizează o conferinţă de presă, spuse ea, surprinzându-l cu surâsul ei franc. Nu-ţi face griji, nu voi încerca să îţi răpesc din glorie. De fapt, ţi-aş fi extrem de recunoscătoare dacă ai evita să dai publicităţii numele şi identitatea mea.

  — Nici o problemă, o linişti el, vorbind sincer.

  Atâta ar mai fi lipsit, să ajungă la urechile presei faptul că el ar lucra cu un mediu. Ar fi fost ridicol pentru el.

  — Mulţumesc.

  Şi Raine ieşi pe uşă, păşind pe tocurile înalte ale cizmelor ascunse de poalele lungi şi fluturânde ale lungului ei impermeabil negru.

  Aşteptă câteva clipe, ca să fie sigur că Raine Tallentyre a plecat, după care trecu în celălalt birou, care funcţiona ca anticameră. Marge, la masa ei de lucru, privea peste rama ochelarilor de citit spre uşa care tocmai se închisese în urma lui Raine Tallentyre.

  Marge avea şaizeci şi doi de ani. Locuia de o viaţă în Shelbyville. Ea era sursa de informare a lui Langdon, ori de câte ori acesta dorea să afle amănunte despre vreunul dintre localnici. Rezemându-se de biroul ei, o întrebă:

  — Despre ea, ce ştii?

  — Nu mare lucru, admise Marge. Vella Tallentyre a cumpărat casa din Shelbyville, în urmă cu mai bine de douăzeci de ani. Când Raine era micuţă, o aduceau doi bărbaţi în vizită la Vella. Ulterior, a venit singură, la volanul maşinii. Uneori, cumpăra produse de băcănie de la magazinul local şi îşi făcea plinul la maşină, dar altminteri nu prea o vedeam. Nu părea dornică să intre în vorbă cu noi, localnicii. Eu nici măcar nu am cunoscut-o, până astăzi.

  — Dar paznicul, Ed Childers, ce spunea despre ea?

  — Ed nu era prea guraliv. M-am întâlnit întâmplător cu el la oficiul poştal, cu puţin timp înainte de a muri. Mi-a spus atunci un lucru despre Raine, care nu mi-a mai ieşit din cap.

  — Ce?

  — Zicea că a văzut odată o fotografie de-a Vellei Tallentyre, când era tânără, de vreo treizeci şi ceva de ani. Susţinea că Raine Tallentyre seamănă leit cu mătuşa ei la vârsta aceea.

  — Extraordinar.

  — Ce mai ţin eu minte că mi-a povestit Ed despre femeile din familia Tallentyre este că Vella avea o frică obsesivă faţă de foc şi incendii. Îl pusese să monteze vreo şase detectoare de fum. Ţinea o mulţime de extinctoare prin casă. În toate camerele de la etaj avea scăriţe de incendiu. Niciodată nu îi dădea voie să aprindă focul în cămin.

  — Ce fobie!

  — Categoric.

  — O cheamă Stacy Anderson, spuse Raine în microfonul telefonului celular. Se consideră că ar putea fi cea mai recentă victimă a monstrului poreclit de presă Ucigaşul-Incinerator, tipul care umblă la agăţat printre prostituatele din Seattle şi Portland.

  — Fir-ar să fie, mormăi Andrew Kitredge, pe un ton mai degrabă resemnat decât surprins. Şi o zi dacă lipseşti din oraş, nu se poate să nu dai tu peste o crimă, oriunde te-ai afla.

  Raine zâmbea în colţul gurii. Andrew era una dintre puţinele persoane din lume la curent cu mica ei excentricitate, cum o numea el, tratând problema cu seninătate şi înţelegere. Partenerul lui de viaţă, Gordon Salazar, era o altă persoană care o accepta aşa cum era ea, cu tot cu vocile care îi răsunau în cap.

  Mătuşa Vella o înţelesese şi ea, desigur, iar tatăl lui Raine, dacă ar mai fi fost încă în viaţă, ar fi considerat normală latura ei parapsihică. Dar Judson Tallentyre murise într-un accident de maşină, când Raine avea şase ani, iar acum se prăpădise şi Vella.

  Raine nu mai avea alte rude apropiate. Mama ei murise, când Raine avea un an şi jumătate. Forţat să renunţe la preţioasa lui muncă de cercetare, pentru a se dedica neplăcutei sarcini de a-şi creşte fetiţa, Judson Tallentyre a rugat-o pe sora lui să se mute la ei. Vella a fost de acord şi a îndrăgit-o imediat pe Raine.

  Odată rezolvată problema îngrijirii copilului, Judson s-a retras numaidecât în laboratorul lui.

  Ziua înmormântării lui reprezentase un moment de cotitură în viaţa micuţei Raine. Modesta ceremonie funerară se desfăşurase într-o atmosferă neguroasă şi cenuşie, specifică regiunii din nord-vestul ţării. Fusese urmată de ceea ce Raine ajunsese să numească, ulterior, „Noaptea-de-foc-şi-lacrimi”. Nu-şi mai amintea prea bine tot ceea ce se întâmplase în seara aceea odioasă, însă o serie de instantanee tulburătoare şi înfricoşătoare îi rămăseseră gravate în minte pentru totdeauna.

  La câteva luni după acea cumplită noapte, Vella suferise prima ei criză de deprimare, care a fost urmată după aceea de o serie de lungi şi ample episoade depresive. Conştientă de faptul că nu mai avea capacitatea de a se ocupa singură de fetiţă şi îngrozită la gândul că statul ar fi putut să i-o ia pe Raine, plasând-o într-un orfelinat, Vella a apelat la cel mai bun prieten al ei din copilărie, Andrew Kitredge, şi la partenerul lui de viaţă, Gordon.

  Andrew şi Gordon n-au avut nici o clipă de ezitare. Le-au primit cu braţele deschise pe Raine şi pe Vella, asumându-şi responsabilitatea pentru Raine, ori de câte ori Vella aluneca în spirala vertiginoasă a unei noi stări de deprimare. Într-un fel, formaseră toţi patru o familie, ocrotind-o pe Raine de braţul lung al statului.

  — Spui asta, de parcă aş căuta dinadins asemenea situaţii, îi zise ea lui Andrew, încercând să destindă tonul discuţiei.

  — Ştiu că nu faci aşa, zise Andrew. Trebuie să recunoşti, însă, că micile tale excentricităţi au efectul de a zdruncina nervii celorlalţi.

  — OK, de acord cu tine.

  Ştia că, din cauza ei, Andrew şi Gordon avuseseră adesea nervii zdruncinaţi, şi asta începând din vara când, la vârsta de nouăsprezece ani, Raine descoperise pentru prima oară o crimă: o femeie ucisă din gelozie obsesivă de către soţul ei.

  Se afundă mai confortabil între pernele fotoliului, proptindu-şi picioarele pe un puf moale, şi studie priveliştea de-afară, încadrată de rama ferestrei. Nu era încă ora şase, însă în Munţii Cascadelor întunericul se lasă devreme, în special în această perioadă a anului.

  — Slavă Domnului că fata aceea a scăpat cu viaţă, spuse Andrew. Nici nu vreau să mă gândesc prin ce chinuri o fi trecut familia ei, după ce săraca de ea a fost dată dispărută.

  — Fata i-a spus lui Langdon că nu are familie, sau oricum, probabil că, dacă există nişte rude, preferă să nu le recunoască. Este evident că de doi ani nu mai are casă şi trăieşte pe străzi. Şeful Poliţiei din Shelbyville susţine că aceste caracteristici se potrivesc cu profilul virtual al victimelor Ucigaşului-Incinerator. Au găsit trei cadavre, până acum, în toate cazurile fiind vorba despre tinere cu un trecut asemănător celui al lui Anderson. Una dintre victime era din Portland. Celelalte erau din Seattle.

  — Victimele tipice ale ucigaşilor în serie, reflectă Andrew cu voce tare. Genul de persoane cărora nimeni nu le simte lipsa, dacă se întâmplă să dispară. Mă întreb cum se face că Stacy Anderson era încă în viaţă, atunci când ai găsit-o.

  — Monstrul i-a spus fetei că întâi trebuie să o pedepsească, încuind-o în beci. Fata presupune că ucigaşul intenţiona să o omoare în noaptea asta. Norocul a fost că s-a întâmplat să trec ieri pe-acolo, împreună cu agentul imobiliar, ca să vedem casa.

  — Poliţia presupune cumva că în pivniţa Vellei au mai fost „dosite” şi celelalte victime?

  — Nu ştiu la ce concluzie vor ajunge poliţaii, zise Raine, dar îţi pot spune că eu n-am sesizat acolo urme ale altor femei. Sunt aproape sigură că Stacy Anderson a fost prima victimă pe care monstrul a ascuns-o în casa mătuşii Vella.

  — Presupun că poliţaii locali nu au dat prea multă atenţie spuselor tale.

  — Exact. Cred că l-am cam iritat pe Langdon, şeful poliţiei locale.

  Andrew râse sec:

  — Mda, cam ăsta e efectul tău asupra copoilor.

  — Da, ce să zic?! E un talent şi ăsta.

  — Când vii acasă?

  Raine încrucişă picioarele la glezne, pe scaunul moale.

  — Rămân aici peste noapte, cum era plănuit, fiindcă, aşa cum mi-a spus Langdon, s-ar putea ca detectivii din Portland şi Seattle să dorească să stea de vorbă cu mine. Din păcate, nu pot avansa nicidecum cu vânzarea casei, până când poliţia nu ridică interdicţia de acces în imobil, pe motiv că este nevoie de timp pentru a cerceta locul faptei. Prin urmare, abia mâine ajung acasă.

  — Am trecut pe la apartamentul tău în după-amiaza asta, ca să le dau de mâncare lui Batman şi lui Robin. M-am jucat un pic cu ei. Sunt bine amândoi.

  — Mulţumesc.

  Pisicile începeau să se impacienteze, dacă erau lăsate singure prea mult timp. Iar pisicile, când sunt agitate, pot provoca multe stricăciuni într-un mic apartament ca al ei. Lucrul acesta era cu atât mai valabil în cazul lui Batman şi al lui Robin, deoarece Raine nu fusese de acord să le extirpe ghearele. Nu putuse să le lipsească pe feline de singurul lor mijloc de apărare natural, doar de dragul jaluzelelor ei elegante din bambus. Ştia prea bine cât de mult contează să ai nişte mecanisme defensive.

  — Parcă văd că Langdon, în postura de şef al poliţiei, îşi va aroga întregul merit pentru această extraordinară descoperire în cazul ucigaşului în serie, nu-i aşa?! întrebă Andrew. Exact cum a făcut şi Bradley de fiecare dată.

  Andrew şi Gordon nu fuseseră niciodată prea încântaţi de legătura ei cu Bradley Mitchell.

  — Întâmplarea face ca Langdon să fie foarte fotogenic, remarcă Raine, amuzată. E genul de bărbat cu trăsături colţuroase, înăsprite de vânt. Va face o figură bună la ştirile de seară.

  — Şi Bradley arăta întotdeauna bine în faţa unei camere de luat vederi. E interesant să vedem câte interviuri mai poate da acum, când tu nu mai colaborezi cu el ca să-i rezolvi cazurile complicate.

  — Mmm, mormăi ea, nevrând să marşeze la această discuţie.

  Oricât de supărată şi necăjită era, nu se hotărâse deocamdată ce atitudine să abordeze în privinţa relaţiei ei profesionale cu Bradley. Relaţia lor personală – atâta cât fusese – se sfârşise, însă Raine nu era convinsă că va avea tăria de a nu mai conlucra cu el la rezolvarea anumitor cazuri. Fără să poată găsi o explicaţie valabilă, atât faţă de Andrew şi Gordon, cât şi faţă de ea însăşi, Raine simţea că trebuia totuşi să îşi folosească latura paranormală a firii ei. A o nega era ca şi cum ar fi negat uzul celorlalte simţuri – auz, gust, pipăit sau miros.

  — Vrei cumva ca eu sau Gordon să dăm o fugă cu maşina până la Shelbyville? întrebă Andrew.

  — Nu, stai liniştit, nu planează nici o bănuială asupra mea, zise ea repede. O oră întreagă am răspuns la toate întrebările lui Langdon; în plus, i-am zis să îl sune pe Bradley, dacă vrea referinţe despre mine. Părea satisfăcut. De fapt, era bucuros să scape de mine.

  — Cum ai putut să-i spui lui Langdon să-l sune pe nemernicul ăla?! exclamă Andrew, indignat.

  — Bradley este un profesionist, atunci când vine vorba despre munca lui de poliţist. Sunt sigură că va vorbi în favoarea mea.

  — Dar, ia spune-mi, ce face agentul imobiliar? Cum îl cheamă? Spicer? El cum a reacţionat la toată povestea asta?

  — A fost destul de zguduit. Am eu o bănuială că, după ce şi-a încheiat depoziţia în faţa lui Langdon, Spicer s-a dus direct la birou şi l-a luat cu leşin. Un lucru e cert: dacă, până acum, era dificil să-mi imaginez că voi reuşi să vând casa mătuşii Vella, ei bine, în momentul de faţă devine ceva aproape imposibil de realizat.

  — Poate izbuteşti să i-o bagi pe gât vreunui cumpărător naiv, pe eBay.

  — Să ştii că nu-i rea ideea. Dar întâi va trebui să fac curăţenie acolo. Uitasem că pivniţa e ticsită de cutii cu tablouri. Mătuşa Vella picta într-o frenezie, de fiecare dată când venea aici, în Shelbyville.

  — Asta era forma ei de terapie, spuse Andrew.

  — Ştiu.

  Telefonul din cameră începu să sune.

  — Se pare că te caută cineva, zise Andrew.

  — Probabil că e Langdon, ca să-mi mai pună nişte întrebări.

  — Hai, mai bine ridică receptorul. Ne vedem mâine. Te iubesc.

  — Şi eu.

  Închise telefonul celular şi se întinse spre receptorul aparatului din cameră.

  — Alo?

  — Domnişoară Tallentyre, sunt Burton, de la recepţie. Vă caută un domn, pe nume Jones. Să-l trimit sus?

  Ceaşca delicată pe care o ţinea între degete, cu motivul ei floral galben cu verde, încremeni în aer.

  — Jones?! repetă ea, foarte circumspectă.

  Existau o sumedenie de bărbaţi pe care îi chema Jones, însă în sfera ei personală, strict controlată şi restrânsă, numele acesta se profila ameninţător, ca farurile unui tren apropiindu-se cu mare viteză.

  — E poliţai? întrebă ea, sperând aproape absurd că existau şi coincidenţe fericite pe această lume.

  La capătul firului, auzea un murmur gros de glasuri bărbăteşti. Apoi, vocea lui Burton răsună din nou în receptor:

  — Spune că este detectiv particular.

  Informaţia o puse pe gânduri. Poate, într-adevăr, numele era o coincidenţă. Poate că rudele vreuneia dintre victimele Ucigaşului-Incinerator angajaseră un detectiv particular pe care îl chema Jones, cu misiunea de a investiga dispariţia uneia dintre fete, şi cumva acest domn Jones auzise de evenimentele din acea zi şi reuşise să dea de urma ei în această seară.

  Şi, de ce nu, cum ar fi fost să poată să încalece pe o coadă de mătură şi să zboare departe de-acolo?!

  Adrenalina explodă violent în organismul ei. Dilema instinctului primar de a înfrunta pericolul sau de a fugi din faţa lui îi provocă o stare de irascibilitate, dublată de circumspecţie. Timp de o fracţiune de secundă, contemplă posibilitatea de a-l ruga pe Burton să-i spună misteriosului domn Jones că nu era dispusă să-l primească. Dar ştia din experienţă că realitatea constituie o forţă remarcabil de încăpăţânată. Nu dispare pur şi simplu, doar pentru că vrei tu să scapi de ea. Însă gândul care îi trecu, acum, prin minte făcu să-i îngheţe sângele în vine. Dacă domnul Jones, postat acum în holul hotelului, era unul şi acelaşi cu domnul Jones care le speriase atât de rău, pe ea şi pe mătuşa Vella, în noaptea aceea, din copilăria ei? În cazul în care lucrurile stăteau aşa, domnul Jones urma să aibă o surpriză incredibilă, fiindcă Raine nu mai era fetiţa de şase ani, pe care prezenţa lui o băgase în sperieţi.

  Nu avea cum să iasă din această situaţie. Va trebui să afle de ce domnul Jones venise pe urmele ei până aici, în Shelbyville.

  — Trimite-l sus, te rog, Burton, spuse ea.

  Trânti receptorul în furcă, puse ceaşca pe tavă şi se ridică de pe canapea. Îşi dădu seama brusc că era desculţă. Se aşeză repede jos şi îşi trase cizmele peste şosete. Mai înaltă acum cu cinci centimetri, Raine se simţea deja mai încrezătoare în forţele proprii.

  Se postă în picioare la fereastră, cu stomacul crispat de emoţie, cu toate simţurile turate la maximum, şi ciuli urechile la zgomotul paşilor de pe culoar. Afară se întunecase complet. În ciuda deciziei ferme de a nu arăta că îi era teamă, Raine se simţea vulnerabilă ca o gazelă la un ochi de apă în mijlocul pajiştii deschise. Conştientizarea acestei situaţii o scoase din minţi, ceea ce se dovedi un lucru bun. Furia îi dădea putere.

  Nu auzi paşii decât foarte vag şi doar cu o fracţiune de secundă înainte de un ciocănit sec şi autoritar în uşa camerei de hotel. Domnul Jones păşea foarte silenţios.

  Raine trase adânc aer în piept, îşi luă inima în dinţi şi traversă încăperea, ca să deschidă uşa.

  Nu avea nici o imagine preconcepută despre cum ar fi trebuit să arate domnul Jones. Sub acest aspect, amintirile ei din „Noaptea-de-foc-şi-lacrimi” nu erau deloc clare. Întâmplările de atunci se desfăşuraseră pe un fundal de umbre, ţipete şi haos. Raine îşi lipise faţa de umărul Vellei, îngrozită de prezenţa foarte periculoasă a domnului Jones. Chiar şi la vârsta de şase ani, cu mult timp înainte ca latura paranormală a firii ei să se fi manifestat vreodată, Raine percepuse puterea bărbatului care dăduse buzna în laboratorul tatălui ei, în noaptea aceea.

  Dintr-o singură privire, se lămuri acum că acest domn Jones nu era aceeaşi persoană cu bărbatul care le înspăimântase pe ele, atunci, demult. Primul domn Jones ar avea acum, probabil, vreo şaizeci şi ceva de ani. Bărbatul acesta nu era decât cu vreo doi ani mai mare decât ea. Din păcate, nici această constatare nu avu darul de a o linişti, din moment ce aura de putere care îl înconjura era la fel de puternică, dacă nu chiar mai puternică, decât aura care emanase odinioară din celălalt Jones.

  Domnul Jones, pe care îl vedea acum în faţa ei, era un bărbat înalt. Chiar şi încălţată cu cizmele ei cu toc, Raine tot era cu vreo cinci centimetri mai scundă decât el. Era zvelt şi viril, genul de bărbat care se simte bine în pielea lui, conştient de trupul şi masculinitatea lui, un bărbat foarte sigur de sine. Brunet şi tuns scurt, avea ochi albaştri, într-o nuanţă ce amintea de răceala gheţarilor şi a ţevii de puşcă. Purta o scurtă de piele neagră, un pulover negru, cu răscroială rotundă la baza gâtului, pantaloni închişi la culoare şi cizme scurte.

  Raine îşi dădu seama imediat că acest Jones era la fel de periculos ca acela care o îngrozise în noaptea de altădată, dar, dintr-un motiv inexplicabil, nu-i era frică de el. Simţea că i se zbârlesc perişorii de pe ceafa sub efectul energiei generate de el, dar cu toate acestea Raine nu era speriată, ci, în mod ciudat, excitată. Toată fiinţa ei palpita de o luciditate acută. Bâjbâia în gând după un cuvânt care să poată reda senzaţia nefamiliară ce pusese stăpânire pe organismul ei. Mintea ei găsi imediat răspunsul. Raine era înfiorată de emoţie.

  — Raine Tallentyre.

  Rostise numele ei pe un ton declarativ, nu ca pe o întrebare, de parcă ar fi recunoscut-o cumva, ceea ce era imposibil, din moment ce Raine era foarte, foarte sigură că nu se mai întâlniseră niciodată. Altminteri, se presupunea că ar fi trebuit să-şi amintească, se gândi ea. Fiindcă era exclus să fi putut uita persoana lui sau glasul acela fascinant, stăpânit, vibrant. Genul de voce care putea vrăji o femeie sau care putea provoca un bărbat la duel, când afară se crăpa de ziuă. La auzul timbrului vocii lui, un nou fior tulburător i se prelinse prin tot corpul. Făcu un pas înapoi, sperând că, dacă se îndepărta un pic de el, va putea să-şi recapete cumpătul.

  — Eu sunt Raine Tallentyre, zise ea.

  — Zackary Jones. Poţi să-mi spui Zack. Am venit să fac o afacere cu dumneata.

  OK, era clar, Raine se simţea de parcă tocmai ar fi căzut pe gaura Iepurelui Alb.

  — Ce fel de afacere? reuşi ea să îngaime.

  — Am nevoie de ajutorul dumitale, spuse el, ridicând la vedere un plic mare. În schimb, eu îţi dau asta.

  Raine aruncă o privire spre plic:

  — Ce-i înăuntru?

  Pe faţa lui Zack încolţi lent zâmbetul încrezător al omului care ştie cu certitudine că deţine toate atuurile.

  — Piesele care lipsesc din istoria familiei Tallentyre. Acest plic conţine moştenirea dumitale, de care ai fost privată în momentul când tatăl ţi-a fost dat afară din Societatea Arcane.

  — Nu înţeleg.

  — E simplu. Eu sunt omul care deţine răspunsurile la întrebările pe care ţi le pui de ani de zile.

  Îşi alesese strategia, aşa cum proceda întotdeauna, cu o intuiţie parapsihică rece şi calculată, bizuită pe ceea ce ştia şi ceea ce putea percepe despre oponentul lui. Calea peste pragul uşii lui Raine Tallentyre fusese liberă pentru el, de îndată ce terminase de citit dosarele pe care i le procurase Fallon Jones. Foarte puţini erau oamenii care să poată rezista tentaţiei de a afla secrete despre trecutul lor.

  Abilitatea de a sesiza punctele slabe ale unei persoane şi de a anticipa reacţiile acesteia reprezenta una dintre caracteristicile talentului său. Nu era prea mândru de această aptitudine a lui, însă se pricepea foarte bine să o pună în practică. Şi de cele mai multe ori avea succes.

  Factorul pe care nu îl luase în calcul, în situaţia de faţă, era reacţia lui personală faţă de Raine. Un val de energie îi inundă mădularele, încălzindu-i sângele şi declanşând un fel de nerăbdare nefamiliară lui. Nu era în stare să-şi dezlipească privirea de la ochii ei fascinanţi, şi nici nu voia de fapt s-o facă. Vocea ei, catifelată şi răscolitoare, era ca o chemare de sirenă pentru simţurile lui. Zack simţea puterea din Raine, o putere care îl atrăgea, la fel de intens ca parfumul şi subtila provocare pe care aceasta le radia.

  Aşteptase toată viaţa să întâlnească o femeie care să aibă un asemenea efect asupra lui. Teoretic, lucrul acesta, îl avertiza intuiţia lui excepţională, făcea din ea cea mai periculoasă femeie pe care o cunoscuse vreodată. Şi cea mai ispititoare.

  — Eşti de la Societatea Arcane, spuse ea, pe un ton deloc întrebător.

  — Sunt membru al Societăţii, recunoscu el. Exact cum erau părinţii şi mătuşa dumitale. Exact cum eşti şi dumneata, de fapt.

  — Nu.

  Zack ridică plicul.

  — Conform dosarului dumitale, la naştere părinţii te-au înscris în Societate.

  — Mama mea a murit, iar Societatea l-a dat afară pe tata.

  — Adevărat. Dar nimeni nu v-a obligat, pe dumneata şi pe mătuşa dumitale, să părăsiţi comunitatea noastră.

  Sprâncenele ei castanii se arcuiră deasupra ramelor negre ale ochelarilor.

  — E un fel de detaliu tehnic, din câte înţeleg, nu?

  — Sigur, dar un detaliu extrem de important. După moartea tatălui dumitale, mătuşa dumitale a fost cea care a ales să nu intraţi în contact cu moştenirea care vă aparţinea amândurora, explică el, mişcând un pic plicul, suficient cât să-i atragă atenţia spre conţinutul acestuia. Ei bine? Vrei să afli răspunsurile, Raine Tallentyre?

  Ochii ei fantastici se concentrară pentru o secundă asupra plicului din mâna lui.

  — Depinde de preţul pe care ar trebui să îl plătesc pentru ele.

  Zack zâmbi şi, mental, aruncă zarurile, savurând emoţia care îl copleşi la gândul că încerca să o manipuleze.

  — La naiba, ce mai contează?! spuse el, întinzând plicul spre ea. Dosarul îţi aparţine, indiferent dacă vei decide să mă ajuţi sau nu.

  Raine luă plicul cu o expresie de mare precauţie.

  — Şi ce se întâmplă dacă refuz să te ajut?

  — Înseamnă că am pierdut pariul, ridică el din umeri.

  Ezita, dar Zack sesiză curiozitatea ei involuntară. Conta pe asta, de fapt. După dispariţia mătuşii ei, Raine fusese privată de ultima verigă de legătură cu acea parte din istoria familiei ei care oferea explicaţia motivului pentru care şi ea era diferită. Cum să poată rezista unei asemenea tentaţii?!

  Zack îşi dădu seama, probabil înainte ei chiar, că reuşise să o convingă. Talentul lui excepţional sesiză vaga încordare a buzelor ei senzuale şi mişcarea aproape imperceptibilă a mâinii ei.

  — Ai cincisprezece minute la dispoziţie, spuse ea, deschizând uşa mai larg. Dacă nu îmi place ce voi auzi sau dacă nu cred ce-mi vei spune ori ceea ce voi citi în acest dosar, am să te rog să pleci.

  — S-a făcut.

  Se grăbi să intre în cameră, temându-se cumva că Raine s-ar fi putut răzgândi. Fluturând scurt din mână, Raine îl pofti să ia loc pe unul dintre fotoliile aflate de o parte şi de cealaltă a mesei.

  Încăperea era mai spaţioasă decât o cameră de hotel obişnuită. Exista un colţ amenajat ca un salonaş şi un şemineu, care sporeau ambianţa plăcută şi caldă a interiorului. Zack se aşeză pe un fotoliu, dar nu îşi scoase scurta de piele. Presupunea că era prematur să îi arate revolverul.

  Raine se aşeză pe celălalt fotoliu, îşi puse picior peste picior şi se rezemă cu braţele pe cotierele tapiţate. Nu-i oferi ceai. Oricum, pe tavă nu era decât o singură cană.

  — Cât de mult ştii despre Societatea Arcane? întrebă el.

  Raine ridică scurt dintr-un umăr, în semn că întrebarea conta prea puţin pentru ea.

  — Mai nimic, zise ea. Mătuşa mea vorbea foarte rar despre organizaţie. Am încercat să găsesc informaţii pe Internet, dar n-am găsit nimic interesant.

  — Societatea figurează pe Internet, dar toate site-urile ei sunt extrem de codificate.

  — Ca orice altă societate secretă, se strâmbă ea, cu dispreţ.

  — Categoric, aşa e. Dar, totodată, îţi amintesc că orice grupare ale cărei origini se întorc în timp până în anii 1600 nu are cum să nu păstreze secretul despre activitatea ei. Pe deasupra, să nu uităm că întemeietorul a fost un alchimist.

  — Sylvester Jones.

  — Exact, zâmbi el. Vasăzică ştiai asta.

  — Mi-a pomenit de el mătuşa mea, spuse ea, făcând o scurtă pauză. E unul dintre strămoşii dumitale, presupun?! adăugă ea, cu răceală.

  — Întocmai, confirmă el, cu o grimasă. Toţi alchimiştii aceia din vechime aveau reputaţia de a fi nişte însinguraţi, secretoşi şi obsedaţi. Ţin să-ţi spun că Societatea se mândreşte cu păstrarea strictă a acestor tradiţii.

  — Mătuşa mea îmi spunea că urmaşii lui Sylvester Jones au condus Societatea Arcane de când a fost înfiinţată, remarcă ea cu năduf, bătând darabana în braţele fotoliului. Nu pare nicidecum o organizaţie democratică.

  — Este adevărat că funcţia de Maestru a fost ocupată în permanenţă doar de cei din familia Jones, încă de la fondarea Societăţii, admise el, dar, începând din epoca victoriană, există un Consiliu Guvernator care îl desemnează pe Maestrul Societăţii, care, la rândul lui, dă socoteală în faţa Consiliului. Acesta are puterea de a-l înlocui pe Maestru, fie că este vorba despre un bărbat sau o femeie.

  — Dacă tot v-aţi modernizat şi democratizat parţial, de ce în continuare această manie de a ţine totul secret?

  — Există o serie de motive.

  — Ca de pildă?

  — Ia gândeşte-te un pic, o îndemnă el, arătând din cap spre plic. Dumneata, bunăoară, eşti o persoană înzestrată cu abilităţi paranormale autentice, dar conform acestui dosar nu s-ar zice că obişnuieşti să faci public acest lucru, dând comunicate de presă săptămânale sau participând la dezbateri televizate.

  Raine şovăi câteva clipe, după care se afundă mai mult în fotoliul ei.

  — OK, am înţeles argumentul.

  — Societatea Arcane a fost înfiinţată şi continuă să existe din două motive primordiale: pentru a efectua cercetări în domeniul paranormalului şi pentru a oferi o comunitate şi un refugiu persoanelor care posedă asemenea talente paranormale.

  — Refugiu?! spuse ea, încremenind.

  — Ca membru al Societăţii eşti conectat automat cu alte persoane ca tine, persoane cu talente parapsihice reale, nu impostori şi şarlatani. Întâlneşti oameni care înţeleg ce înseamnă să ai simţuri suplimentare, spuse el, zâmbind din nou. În cadrul Societăţii, a fi o persoană cu aptitudini extrasenzoriale rimează, în general, cu a fi o fiinţă normală.

  — Ce idee, remarcă ea, fără nici o inflexiune.

  — De-a lungul veacurilor, publicul larg a adoptat atitudini diverse faţă de orice fenomene cu iz de paranormal, văzând în ele fie nişte acte de vrăjitorie ori magie, fie nişte plăsmuiri ale unei fantezii bogate. La mijloc, între aceste două concepţii extreme, se plasează marea masă a naivilor, cei care se lasă prinşi în mrejele impostorilor – guru, medii, ghicitoare. Nicăieri, în afara Societăţii Arcane, nu se întâmplă ca paranormalul să fie considerat un domeniu legitim de cercetare ştiinţifică, după cum, tot la fel, nicăieri în afara Societăţii nu se întâmplă ca indivizii cu talente extrasenzoriale să fie consideraţi normali.

  — Mda, am avut plăcerea să constat asta pe pielea mea, remarcă ea, pe un ton sec.

  — E adevărat că unele secţii de poliţie sau familii disperate apelează la ajutorul persoanelor cu abilităţi paranormale, atunci când toate indiciile au dat greş în soluţionarea unor cazuri grele. Ceea ce nu înseamnă, însă, că marea parte a populaţiei nu trăieşte în continuare cu convingerea că oamenii care susţin că sunt înzestraţi cu talente paranormale nu ar fi toţi decât nişte guru, impostori sau farsori.

  Zâmbetul lui Raine părea prea strălucitor şi prea inflexibil, pentru a fi sincer.

  — Cu alte cuvinte, suntem siniştri.

  Zack ştia că atinsese o coardă sensibilă.

  — Greşesc cumva presupunând că asta spuneau unii oameni despre mătuşa dumitale? întrebă el, încercând să nu pară indiscret.

  — Aşa a spus cineva şi despre mine.

  — Cineva în care aveai încredere?

  — Da.

  — Vreau să fiu sincer cu tine, spuse el, înclinând din cap. Chiar şi în interiorul Societăţii, se consideră că persoanele ca tine, care aud voci, cam întrec orice măsură.

  — Am înţeles.

  — Încearcă să nu iei asta ca pe o jignire personală. Cert este că indivizii cu abilităţi parasenzoriale extrem de puternice le creează o stare de nervozitate celor din jurul lor.

  — Chiar şi dacă aceştia sunt înzestraţi cu talente similare?

  — Bineînţeles. Dar te asigur că, din acest punct de vedere, e de o mie de ori mai bine în interiorul Societăţii Arcane decât în afara ei, spuse el, uitându-se la plic. Conform acestui dosar, în ultimul an şi jumătate ai colaborat cu un detectiv, Bradley Mitchell, de la Departamentul de Poliţie din Oriana. I-ai oferit informaţii, graţie cărora acesta a putut rezolva o serie întreagă de cazuri de crime mai vechi, rămase neelucidate ani de-a rândul, precum şi un caz recent de răpire de persoană.

  — Ştiai că am lucrat cu Bradley? se miră ea, pe un ton crispat.

  — În mod incontestabil, detectivul Mitchell a devenit un adevărat star în departamentul de poliţie, mulţumită ajutorului pe care i l-ai dat. Se zvoneşte chiar că el va prelua conducerea departamentului, atunci când actualul şef se va retrage.

  — Constat că dosarul este foarte complet, spuse ea, cu amărăciune. Numele meu nu este menţionat niciodată în rapoartele lui Bradley.

  — Îmi dau seama că ai avut mare grijă să rămâi permanent în umbră. Mitchell e cel care discută cu presa.

  Cu un efort de voinţă, Raine îşi recăpătă cumpătul:

  — Aşa am dorit eu.

  — Asta fiindcă nu ţi-ar fi plăcut să fii tratată ca o paiaţă sau o impostoare, ori să se spună despre tine că eşti ţicnită ca mătuşa ta?

  După expresia fugitivă de pe chipul lui Raine, ai fi zis că urma să-l dea afară din cameră, dar apoi pe buzele ci înflori un surâs radios, care nu se reflecta, însă, şi în ochii ei frumoşi.

  — Da, la momentul respectiv au fost şi astea nişte motive.

  — Nişte motive excelente, întări el.

  — Văd că ştii, într-adevăr, o mulţime de lucruri despre mine, aşa-i?! spuse ea, după care încetă brusc să mai zâmbească, mutându-şi privirile spre plicul de pe masă. Să înţeleg că, în toţi aceşti ani, Societatea Arcane nu a contenit să ne spioneze, pe mine şi pe mătuşa mea?

  — Greşit. Adevărul este că amândouă aţi ieşit de pe ecranul radarului Societăţii, după moartea tatălui tău.

  — Atunci, cum se face că deţii atât de multe date despre viaţa mea actuală?

  — Toate aceste date au fost strânse în ultimele douăzeci şi patru de ore. Agenţia pe care o reprezint se pricepe de minune să culeagă informaţii într-un timp record. Dar nu a trebuit să îţi citesc dosarul pentru a intui cum te-ai fi simţit dacă ar fi trebuit să apari în faţa presei în postura de consilier cu abilităţi paranormale al unui departament de poliţie.

  — Zău?! făcu ea, ridicând un pic bărbia. Şi de ce, mă rog?

  — Fiindcă şi eu m-aş fi simţit la fel.

  — Chiar aşa? zise ea, fără să pară impresionată.

  — Ţinând seama de ceea ce ai făcut pentru Departamentul de Poliţie din Oriana în ultimele optsprezece luni, presupun că eşti înzestrată cu talentul mătuşii tale sau ceva foarte asemănător. Ţi se întâmplă să auzi voci, aşa-i?

  Raine rămase nemişcată.

  — Relaxează-te, spuse el. Ştiu perfect ce simţi. Eu am vedenii.

  Raine rămase atât de uluită de mărturisirea lui, încât pe moment îi pieri glasul.

  — Presupun că a fost o glumă? îngăimă ea, într-un târziu.

  — Nu, n-am glumit deloc, răspunse el, privind-o cu ochii lui enigmatici şi tulburători. Abilitatea aceasta s-a manifestat extrem de energic când eram adolescent. Toată lumea se aştepta să dezvolt aptitudini de paravânător, asemenea majorităţii persoanelor de sex masculin din familia mea.

  — Ce înseamnă paravânător?

  — Un om poate fi numit paravânător atunci când este înzestrat cu un talent paranormal care îi exacerbează instinctul natural de a vâna. Vânătorii au reflexe miraculos de rapide şi abilitatea de a detecta pecetea paranormală lăsată de un act de violenţă. În plus, paravânătorii au şi capacitatea de a vedea bine pe întuneric.

  — Şi ce le place să vâneze? întrebă ea, strâmbându-se. Elefanţi? Elani? Becaţe?

  — Poate, dar asta în vremurile de odinioară, când abilitatea de a vâna animale mari era strâns legată de instinctul de supravieţuire. În zilele noastre, paravânătorii preferă să-i vâneze pe semenii lor.

  — Adică vânează oameni?! se cutremură ea, şocată.

  — Linişteşte-te. Cei mai mulţi dintre paravânătorii pe care îi cunosc lucrează în cadrul diferitelor forme instituţionale de prevenire a infracţiunilor. Deşi, continuă el, după o scurtă pauză, trebuie să recunosc că unii dintre ei acţionează în mod nefast. Oricum, nu am auzit ca vreun membru al familiei Jones să fi alunecat vreodată pe o asemenea pantă.

  — Înţeleg, murmură ea, privind involuntar spre uşă, ca şi cum s-ar fi gândit că nu strica, poate, să o ia la fugă de-acolo.

  — Nu te speria, spuse el. Ţi-am explicat deja că eu nu sunt paravânător.

  Raine şovăi, tulburată, înainte de a-l întreba:

  — Poţi citi şi gândurile celorlalţi?

  — Nu. Specialiştii susţin că acest lucru nu este posibil.

  — De fapt, în ce constau trăsăturile tale excepţionale?

  — Tehnic vorbind, eu sunt ceea ce în cadrul Societăţii Arcane se numeşte un talent-oglindă de nivelul zece.

  — Ce naiba mai înseamnă şi asta? se interesă ea.

  — Potrivit experţilor, ar fi vorba despre o formă rară de psihometrie.

  — Capacitatea de a cunoaşte intuitiv lucrurile prin atingere.

  — Exact. Claraudiţia ta este o altă formă de psihometrie.

  — De ce se spune că este un talent-”oglindă”?

  Zack se rezemă cu coatele pe braţele fotoliului, cu palmele împreunate la vârful degetelor, ca o piramidă. Semăna cu un profesor universitar, pregătindu-se să ţină o prelegere la gura focului.

  — Ai auzit vreodată de intuiţia-oglindă? întrebă el.

  Reflectând o fracţiune de secundă, Raine răspunse:

  — Este resursa latentă din fiecare om care ne furnizează indicii în societate, nu-i aşa? Bunăoară, când vedem pe cineva încruntându-se sau zâmbind, înţelegem intuitiv ce se întâmplă. Nu este nevoie să ne oprim şi să analizăm expresia emoţională respectivă.

  — Exact. Şi dacă vedem pe cineva că ia un cuţit în mână, ne putem da seama imediat dacă persoana aceea intenţionează să porţioneze friptura sau are de gând să îi taie cuiva beregata.

  — Am citit un articol despre acest fenomen, spuse ea. Teoretic, ar fi vorba despre prezenţa în creier a unor neuroni speciali, care ne permit să oglindim mental acţiunile celorlalţi şi să emitem judecăţi instantaneu. Este un mecanism de supravieţuire existent latent în fiecare om.

  Desfăcând demonstrativ palmele într-un gest de aprobare şi refăcând, apoi, piramida degetelor, Zack spuse:

  — Nimeni nu cunoaşte exact modul în care funcţionează intuiţia noastră „în oglindă”, însă un lucru e cert: aproape toţi oamenii au această capacitate lăuntrică, într-un grad mai mare sau mai mic. De fapt, îndeobşte considerăm că este o trăsătură care acţionează automat, lucru contrazis, însă, de faptul că există şi persoane care nu manifestă acest talent, cum ar fi oamenii care suferă de autism sau de o boală psihică, de genul schizofreniei, bunăoară.

  — Vrei să spui, de fapt, că eşti înzestrat cu o variantă paranormală a acelei abilităţi?

  Se uită la ea, peste vârful piramidei formate de palmele lui.

  — Graţie talentului meu special, dacă ating un cuţit sau o armă sau o piatră, care au fost folosite pentru a ucide sau a mutila pe cineva, pot intuitiv să îmi oglindesc în minte reacţiile şi impulsurile persoanei care a folosit acea armă. Pot percepe ceea ce a intenţionat să facă acea persoană sau ceea ce a presimţit victima în acel moment. Sunt foarte apt, totodată, să mă bat cu cineva.

  — Poftim?! exclamă ea, crispându-se.

  — Da, am capacitatea de a anticipa orice gest al adversarului. Încerc, însă, să evit experienţele de acest fel.

  — Sper din tot sufletul, spuse ea, încruntându-se. Sunt şi eu un talent-oglindă?

  — Nu. Psihometria prin claraudiţie funcţionează altfel. Nu este un talent vizual. Totuşi, probabil că eşti tot un talent de gradul zece, la fel ca mine.

  — De unde ştii că aş fi de gradul zece, deşi habar n-am ce-o mai însemna şi asta?

  — Membrii Socictăţii Arcane sunt ordonaţi conform aşa-numitei scale a lui Jones. Aceasta comportă zece gradaţii, de la unu la zece, conform nivelului de energie extrasenzorială generat de fiecare om. Analiştii au determinat doar o evaluare aproximativă a nivelului tău de energie, deoarece mătuşa ta nu te-a adus niciodată la testare, atunci când abilităţile tale paranormale au început să se manifeste din plin, la vârsta adolescenţei.

  Raine nu ştia ce să mai spună. Parcă nici nu-i venea să creadă că stătea acolo şi discuta despre diverse capacităţi parapsihice, cu un bărbat care se comporta ca şi cum domeniul paranormal ar fi fost cel mai normal lucru din lume, ca nuanţa şatenă a părului sau culoarea albastră a ochilor, de pildă. Niciodată nu purtase o astfel de conversaţie cu un străin.

  Cu excepţia lui Bradley, niciodată nu discutase cu nimeni despre latura paranormală a firii ei, în afară de mătuşa Vella şi cercul ei restrâns de prieteni buni. Vella o sfătuise să nu poarte asemenea conversaţii, reamintindu-i întotdeauna că trebuia să păstreze secretul în privinţa abilităţilor ei excepţionale. Încercarea de a se explica în faţa lui Bradley fusese o gravă greşeală.

  Ca şi cum ar fi ştiut la ce se gândea Raine, Zack îi zâmbi înţelegător.

  — Fir-ar să fie, nici nu îţi poţi imagina cât de mult ai pierdut crescând în afara Societăţii Arcane. Cu excepţia mătuşii şi a tatălui tău, ai mai întâlnit vreodată şi alte persoane înzestrate cu însuşiri extrasenzoriale autentice?

  — Am încercat să iau legătura cu diverşi indivizi, care pretindeau că au abilităţi paranormale, recunoscu ea. Câţiva ofereau consultanţă unor departamente de poliţie. Alte două persoane îşi câştigau existenţa ghicind viitorul. O altă persoană a scris o carte, despre cum să intri în contact cu latura ta parapsihică, prin intermediul viselor.

  — Am citit şi eu cartea, care e o mare prostie, spuse el, cu un surâs sarcastic.

  — Da, exact, zâmbi ea. Mă bucur să aflu că nu sunt singura care a tras această concluzie. Ştii, cartea a figurat timp de câteva săptămâni pe lista de bestselleruri.

  — Lumea e plină de persoane credule, dar şi de nenumăraţi farsori dornici să profite de naivitatea celor dintâi. Am senzaţia, continuă el, uitându-se gânditor la ea, că, în afară de mătuşa ta, toţi indivizii cu aşa-zise abilităţi paranormale, pe care i-ai cunoscut la maturitate, erau nişte impostori sau excentrici.

  — Mătuşa mea a fost o excepţie majoră.

  — Ştiu. Aş putea paria că, de fiecare dată când te uitai în ochii ei, aveai senzaţia că îţi vezi propriul viitor.

  Expresia caldă şi binevoitoare aşternută pe chipul lui îi crea o senzaţie ciudată. Nu era învăţată să aibă de-a face cu persoane care să o înţeleagă atât de bine ca acest om. Nici nu ştia cum să reacţioneze.

  — Ceea ce îţi voi spune eu acum nu există în acest dosar, zise el, aruncând o privire spre plic. Unul dintre analiştii noştri ţi-a construit profilul psihologic. Concluzia studiului arată că doar un miracol a făcut să nu fii internată într-o clinică de psihiatrie sau să nu ţi se prescrie o medicaţie sedativă puternică, în momentul în care aptitudinile tale parasenzoriale au început să se manifeste pregnant, la vârsta adolescenţei.

  Raine simţi că îi îngheaţă sângele în vine la auzul acestei informaţii, însă reuşi să îşi păstreze aceeaşi expresie indiferentă şi politicoasă de până atunci.

  — Să înţeleg, aşadar, că analiştii voştri consideră că voi sfârşi într-un sanatoriu de boli psihice, exact ca mătuşa mea?

  — Exclus, ce naiba! exclamă el, pe un ton dezinvolt şi ferm.

  — Dar de unde această certitudine, totuşi? întrebă ea, ţinându-şi respiraţia din cauza emoţiei.

  — Statistic vorbind, se ştie că problemele psihologice asociate îndeobşte cu facultăţile paranormale se dezlănţuie de timpuriu, în general în perioada de manifestare iniţială a unor asemenea capacităţi. Altfel spus, în adolescenţă, mai devreme sau mai târziu. Dacă ar fi fost să ajungi într-o clinică de psihiatrie sau să urmezi un tratament medicamentos cu sedative tari, din cauza abilităţilor tale claraudiente, situaţia ta astăzi ar fi fost cu totul alta.

  — Dar mătuşa Vella nu a început să aibă probleme grave decât la treizeci şi doi de ani. Exact vârsta mea de acum.

  — Nu vreau să te amăgesc, dar nimeni nu ştie motivul pentru care mătuşa ta şi-a sfârşit zilele într-un sanatoriu de boli nervoase. Pare, însă, extrem de improbabil ca această situaţie să fi avut ceva de-a face cu aptitudinile ei. Şi asta mai ales din moment ce până la treizeci şi ceva de ani facultăţile ei paranormale nu i-au afectat nicidecum comportamentul sau luciditatea.

  — Dar spuneai că analiştii voştri au rămas uluiţi de faptul că eu nu am fost internată, până acum, într-un spital de maladii nervoase!

  — Psihometria de tip claraudient, în special când atinge nivelul zece de intensitate, constituie unul dintre talentele paranormale care sunt cel mai greu de suportat, din cauză că senzaţia fizică imediată este extrem de deranjantă şi şocantă. În lipsa unei persoane apte să te călăuzească de-a lungul curbei de adaptare şi asimilare a noilor experienţe, pare aproape firesc să ai senzaţia că îţi pierzi minţile. De altfel, cei din jurul tău ajung aproape imediat la această concluzie şi te trimit la o sumedenie de medici. În final, ajungi să înghiţi o mulţime de medicamente sau să fii internat într-o instituţie medicală cu profil psihiatric. Şi astfel profeţia pare să se adeverească de la sine.

  Îşi încleştă degetele atât de puternic pe braţele fotoliului, încât unghiile i se înfipseră în capitonaj.

  — Am senzaţia, uneori, că un străin mi-a cotropit mintea. E ceva oribil de intim şi de malefic, în acelaşi timp. Mă simt ca şi cum aş fi fost… violată.

  — Crede-mă, capacitatea de a vizualiza o fracţiune de secundă ceea ce străinul acela a simţit când a înfipt pumnalul în pieptul cuiva provoacă o senzaţie la fel de oribilă. E ca şi cum eu însumi aş fi săvârşit acea faptă. Pentru un timp, după aceea, mă simt…

  Zack tăcu brusc.

  Raine sesizase că Zack nu avusese de gând să i se destăinuie într-o măsură atât de mare, ceea ce acum îl făcea să devină reticent.

  Apoi, cu un gest foarte ferm, Zack îşi apropie şi îşi depărtă ritmic degetele celor două mâini. O dată. De două ori.

  — Mă simt contaminat, încheie el încetişor fraza dinainte. Ca şi cum o parte din tenebrele ascunse în ucigaş s-ar fi infiltrat în mine.

  — La fel simt şi eu, remarcă ea, studiindu-i chipul cu atenţie.

  — N-am mai spus nimănui lucrul acesta până acum, murmură el, cu un zâmbet straniu în colţul gurii. Mă refer la impresia că fiinţa mea ar fi fost invadată de tenebrele ascunse în ucigaş.

  — Nici eu n-am mai făcut niciodată această mărturisire, spuse ea, inspirând adânc. Am considerat întotdeauna că ar fi o tâmpenie să mă apuc să le împărtăşesc celor din jurul meu temerea că s-ar putea să absorb o parte din energia sumbră emanată din diverşi criminali şi monştri. N-am vrut niciodată să-i alarmez pe cei apropiaţi mie, iar ca să incluzi un asemenea subiect într-o discuţie spumoasă la un cocktail ar părea de-a dreptul deplasat.

  — Exact acestea sunt motivele pentru care am preferat şi eu să păstrez tăcerea.

  Secrete împărtăşite, se gândi ea. Cât de minunată era această inefabilă intimitate apărută între ei. Cum era posibil să poarte o asemenea conversaţie cu un bărbat pe care abia îl cunoscuse? Unde se putea ajunge continuând astfel? Sau, mai precis, unde şi-ar dori ea să se poată ajunge în viitor?

  — E oribil să auzi voci venite din neant, spuse ea. Nici nu-mi pot închipui cât de groaznic o fi să ai viziuni, pe cuvânt.

  — Şi cum sunt vocile acelea? se interesă el, vădind o curiozitate sinceră.

  — Sunt ca nişte şoapte, rosti ea rar, căutându-şi cuvintele. Dar nu nişte şoapte reale, nu nişte voci reale. Mintea mea percepe diferenţa, deşi poate nu reuşesc să explic prea bine.

  Zack dădu înţelegător din cap.

  — Este ca şi cum m-aş afla într-o anumită dimensiune, iar între mine şi altă dimensiune ar exista un voal foarte subţire, spuse ea. O persoană se află dincolo de voalul acela, vorbind. Dacă mă concentrez, pot desluşi unele cuvinte. Dar eu nu aud vocile, propriu-zis, ci mai degrabă le simt.

  — Când te concentrezi, cum te-ai exprimat tu, de fapt devii receptivă la stimulii pe care îi primesc simţurile tale paranormale, lăsându-ţi intuiţia să interpreteze acea energie.

  — E ca şi cum o nălucă ar umbla prin mintea mea.

  — Uneori auzi şi şoaptele victimelor, aşa-i?

  Raine se înfioră.

  — Da, atunci e cel mai cumplit. Detest şoaptele monştrilor ucigaşi, dar când aud vocile victimelor este de o mie de ori mai îngrozitor, fiindcă ştiu că e probabil prea târziu pentru a-i mai salva pe oamenii aceia.

  — Există şi excepţii. Bunăoară, tânăra pe care ai găsit-o astăzi în pivniţa mătuşii tale, sau victima acelei răpiri de acum câteva luni, pe care Mitchell a găsit-o graţie ajutorului tău.

  — Într-adevăr. Dar situaţiile cu deznodământ fericit sunt puţine, iar în cazurile mai vechi, rămase neelucidate de multă vreme, lucrurile nu se termină niciodată cu bine.

  — Da, doar că se face dreptate, spuse el, încetişor.

  — Aşa e.

  — Nu cred că informaţia pe care ţi-o voi da acum va avea darul să te consoleze, însă cercetările efectuate în cadrul Societăţii Arcane demonstrează că, de fapt, tu nu auzi vocile criminalilor sau ale victimelor. Ceea ce percepi tu constituie reziduurile paranormale ale emoţiilor care persistă încă la locul desfăşurării unui eveniment.

  — Înţeleg, dar de ce eu nu sesizez decât lucrurile sumbre şi oribile? Niciodată nu se întâmplă să simt fericirea sau bucuria lăsate de oameni în urma lor.

  — Cercetătorii opinează că există o explicaţie evoluţionistă pentru această situaţie. Funcţia principală a creierului este să asigure supravieţuirea organismului. În general vorbind, fericirea sau bucuria nu sunt nişte emoţii care să reprezinte vreo ameninţare la adresa fiinţei, astfel încât, cu o notabilă excepţie în cazul sexului, latura paranormală a creierului tău s-a dezvoltat de o manieră menită să ignore sentimentele pozitive, concentrându-se în schimb asupra celor negative.

  — Sexul?! repetă ea, îmbujorându-se la faţă.

  — Sexul este direct legat de supravieţuire, continuă el, aproape amuzat. Crede-mă, simţurile noastre paranormale sunt puternic armonizate cu vibraţiile senzoriale asociate cu reproducerea.

  — Oh, exclamă ea, considerând că era preferabil să abandoneze subiectul.

  — În schimb, emoţiile puternice, cum ar fi frica, furia şi patimile perverse sunt legate toate de primejdie, astfel încât facultăţile noastre parasenzoriale s-au adaptat pentru a le sesiza mai pregnant, continuă el. Acelaşi lucru s-a întâmplat, de altfel, şi cu simţurile noastre normale.

  — Înţeleg, spuse ea, asimilând informaţia.

  Urmă încă o tăcere. Senzaţia de intimitate din mica încăpere luminată de focul din cămin devenea din ce în ce mai puternică. Raine simţea că ar fi putut sta aici, discutând cu acest bărbat, pentru tot restul vieţii. Tentaţia era incredibil de atrăgătoare şi, probabil, periculoasă. Venise timpul să rupă vraja, cât nu era încă prea târziu.

  — De fapt, ce doreşti de la mine, Zack Jones? spuse ea, îndreptându-şi spatele. Şi, te rog, nu încerca să mă îmbrobodeşti cu afirmaţii de genul că Societatea Arcane ar fi început subit să pună preţ pe persoana mea. Dacă ar fi fost aşa, pesemne că în atâta amar de ani tot ar fi luat cineva legătura cu mine.

  Aproape imperceptibil, Zack miji ochii; da, afirmaţia ei lovise la ţintă.

  — Lucrez ca detectiv pentru Jones & Jones, spuse el. Ai auzit vreodată de această agenţie?

  Şocul o lovi ca un trăsnet. Şi ea, care îşi făcuse iluzii apropo de aura de intensă intimitate… Cu un efort de voinţă, Raine îşi recăpătă cumpătul şi îi adresă lui Zack cel mai grăitor zâmbet al ei din categoria „du-te naibii!”.

  — Oh, da, rosti ea foarte încetişor. Cum să nu fi auzit de J&J?!

  Zack mişcă din cap, confirmându-şi parcă o bănuială.

  — Vasăzică n-ai uitat. Ştiam eu.

  — Ţin minte perfect că un detectiv de la agenţia J&J, pe nume Wilder Jones, a fost cel care a distrus munca de-o viaţă a tatei şi i-a ars laboratorul până în temelii. Mai cred, de asemenea, că este foarte probabil ca mătuşa Vella să fi avut dreptate, când susţinea că tipul de la J&J a fost cel care a aranjat ca tata să moară în acel accident de maşină. Dacă lucrezi la Jones & Jones, află că ţi-ai pierdut timpul degeaba, încercând să ajungi până la mine. Pentru nimic în lume nu aş accepta să mişc vreun deget ca să te ajut!

  — Noi doi avem o înţelegere, îi reaminti el.

  Vino-ţi în fire, femeie, îşi zise ea în gând. Nu mai conta că în viaţa ei nu mai întâlnise un om care să înţeleagă, aşa cum înţelegea el, ce însemna să trăieşti marcat de un asemenea talent paranormal straniu ca al ei. Zack Jones era omul care lucra pentru J&J. Raine nu trebuia să uite asta.

  — Nu, noi doi nu avem nici o înţelegere, spuse ea, furioasă, propunându-şi să fie la fel de rece şi insensibilă ca el. Ai intrat în odaia mea, acum câteva minute, fluturând plicul acela, iar eu l-am acceptat. Dar nu ţi-am făcut nici o promisiune, în schimb.

  — Luând plicul, implicit mi-ai făcut o promisiune.

  — Foarte bine, atunci dă-mă în judecată.

  — Fii pe pace, continuă el, afişând acelaşi zâmbet încrezător şi dezinvolt, pe care îl avusese pe tot parcursul conversaţiei dinainte. După ce vei fi auzit toată povestea, vei dori să cooperezi cu mine în investigaţia cazului.

  — Prezintă-mi un motiv temeinic pentru care aş accepta să ajut pe cineva de la agenţia J&J.

  — Doar unul singur? spuse el, ridicând din umeri. Investigaţia mea va aduce la suprafaţă istoria familiei tale. E un motiv suficient de bun pentru tine?

  — Poftim?!

  — Cred că semeni mult cu mine, atunci când vine vorba despre posibilitatea de a ţine ceva sub control. Îţi place să stăpâneşti situaţia şi te pricepi să faci acest lucru. Pot să te asigur că singura modalitate de a-ţi exercita cât de cât controlul în cazul de faţă este să colaborezi cu mine. Eşti deşteaptă şi vei înţelege foarte rapid cum stau lucrurile. Odată ce vei conştientiza adevărata situaţie, noi doi vom putea forma o echipă.

  — Faci investigaţii privind familia mea?! exclamă ea stupefiată.

  — Indirect, da, zise el, aruncând o privire spre cadranul ceasului de oţel negru pe care îl purta la mână. O să-ţi povestesc la cină, presupunând că vom putea găsi un local liniştit în târgul acesta de provincie unde să stăm de vorbă.

  — Nu mi-e foame.

  — Exercitarea unei abilităţi paranormale de gradul zece vlăguieşte organismul. Eu întotdeauna am poftă de mâncare, după ce am ars la maximum.

  Raine ştia că Zack avea dreptate. Brusc, îşi dădu seama că era lihnită de foame.

  — Oricum, nu cred că a lua cina împreună este o idee prea bună, spuse ea.

  — Asta demonstrează cât de puţin ştii. A merge la masă, acum, este una dintre cele mai bune idei pe care le-am avut astăzi.

  Era inutil să se contrazică în continuare. Acum, când Zack, cum s-ar spune, scăpase din picior primul pantof, Raine ştia că nu-şi va găsi liniştea până când nu va auzi şi pocnetul celui de-al doilea. În afară de asta, chiar era flămândă.

  — Consideră că a ieşi la restaurant cu mine, acum, este o decizie cu valoare terapeutică, spuse el.

  — În ce sens?

  — Un pahar de vin roşu îţi va prinde foarte bine, nu crezi?

  — Ştii, chiar ai dreptate, recunoscu ea, după ce reflectă câteva momente la afirmaţia lui. Prevăd riscul de a ne confrunta cu o urgenţă medicală.

  — Haidem, atunci.

  Cu o mişcare agilă, Zack se deşurubă cât era de lung din fotoliu, luă din mers plicul de pe măsuţa joasă şi porni spre uşă, fără să privească în urmă, spre Raine. Ştia că aceasta nu putea rezista tentaţiei de a-l însoţi, din moment ce doar el era în măsură să îi dea răspunsurile pe care le aştepta de-o viaţă.

  Dintr-un motiv bizar, pe Raine o pufni râsul.

  — Fir-ar să fie, mormăi ea, ridicându-se în picioare. Eşti formidabil.

  Zack luă din cuierul de lângă uşă impermeabilul ei negru şi o ajută să se îmbrace.

  — Ştiu, spuse el. Am talent.

  Ieşiră pe hol şi coborâră la parter. La recepţie, Burton Rosser ridică privirea de la revista pe care o citea. Burton era un bărbat foarte şters, observă Raine. Până şi vârsta lui era greu de apreciat. Presupunea că avea aproape patruzeci de ani, dar ar fi putut să fie mult mai tânăr sau mult mai bătrân. Era genul de bărbat care nu putea sta o clipă locului; cu o constituţie fragilă şi un păr blond spălăcit, Burton îşi mişca ochii necontenit, iscodind cu privirea în toate direcţiile. Raine presupunea că Burton avea obiceiul de a întoarce mereu capul peste umăr, ca şi cum s-ar fi simţit urmărit în permanenţă.

  — Aţi avut noroc că aţi rezervat o cameră înainte de a sosi aici, mormăi el spre Zack. Hotelul s-a umplut complet dintr-odată.

  Zack privi afară spre mica parcare din faţa clădirii. Urmându-i exemplul, Raine văzu un mic convoi de camionete ale presei.

  — Nu le-a luat prea mult timp ziariştilor ca să apară la faţa locului, spuse Zack.

  — Da, ei au ocupat celelalte camere, bombăni Burton. Până să sosească şi poliţaii din Seattle şi Portland, nu mai aveam nici un loc liber. A trebuit să-i expediez la motelul de mai jos, adăugă el, răsuflând cumva uşurat de această întorsătură a lucrurilor.

  Înclinând din cap, Zack o luă de braţ pe Raine şi o dirijă spre ieşire.

  — Am auzit că dumneata şi Doug Spicer aţi fost cei care aţi găsit-o astăzi pe fata aia în pivniţa vrăjitoarei, spuse recepţionerul, holbându-se la Raine.

  Raine se opri brusc şi se răsuci cu faţa spre el. Faldurile lungi ale trenciului ei negru se mişcară ca un vârtej în jurul cizmelor înalte.

  Nu spuse nimic, sfredelindu-l doar cu privirea pe Burton, care se făcuse stacojiu la faţă şi clipea des.

  — Am-am vrut să zic piv-pivniţa mătuşii dumitale, se bâlbâi el.

  Raine nu reacţionă. Când se răsuci înapoi pe călcâie, văzu că Zack deschisese uşa. Expresia amuzată din ochii lui denota o admiraţie sinceră.

  — Eşti formidabilă, îi întoarse el în şoaptă complimentul, când trecu vijelios pe lângă el. Fir-ar să fie. Nu cred că voi fi în stare să rezist în faţa unei femei capabile să pună la punct un bărbat, dintr-o singură privire.

  Raine ţinea umbrela suficient de sus, încât să îi ferească pe amândoi de ploaie. Aerul rece şi umed al serii îi stimula toate simţurile. Nu-şi putea explica de ce se simţea atât de extraordinar de vie, energizată şi înfometată. Ştia că, de fapt, cauza acestei stări de exuberanţă era însuşi bărbatul care păşea alături de ea. Era ca şi cum Zack o atrăsese cumva într-un câmp de forţă invizibil.

  Printr-un acord tacit, se îndreptară amândoi spre ferestrele luminate ale unui restaurant din apropiere. O camionetă şi un SUV trecură prin dreptul lor pe strada îngustă, cu două benzi de circulaţie, care constituia artera principală a oraşului.

  Shelbyville era o veche localitate forestieră, asemenea multor orăşele de acelaşi fel, risipite în jurul versanţilor împăduriţi ai Cascadelor. Fabrica de cherestea îşi închisese porţile în urmă cu câţiva ani, distrugând baza economică a comunităţii. În tentativa disperată de a supravieţui, locuitorii acestei aşezări de munte încercaseră să-şi reorienteze radical activitatea, sperând să atragă turişti, schiori şi orăşeni dornici să evadeze la sfârşit de săptămână într-o zonă pitorească şi liniştită. Efortul se soldase cu o reuşită parţială. Apăruse o salbă de magazine şi galerii de-a lungul şoselei care lega hotelul de restaurant. Dar, sub lustrul subţire al vitrinelor renovate, se vedea osatura roasă a târgului osândit să renunţe la trecutul lui silvic.

  — De unde ai ştiut că îmi place vinul roşu? întrebă ea, după câteva momente.

  — Analiştii de la J&J au extras lista cumpărăturilor tale, făcute cu cardul în ultimele câteva luni, şi au introdus datele în dosarul acesta.

  — Nu ştiu dacă merită să-ţi atrag atenţia, dar nu crezi că aşa ceva este ilegal?

  — Probabil. Las asta pe seama lui Fallon Jones. Cred cu tărie în necesitatea de a delega răspunderile, atunci când se ajunge la chestiuni de acest fel.

  — Cine este Fallon Jones?

  — Şeful filialei Jones & Jones de pe Coasta de Vest.

  — Vasăzică este şeful tău.

  — Aşa-i place lui să creadă.

  — Să înţeleg că toate persoanele cu funcţie de conducere din cadrul Societăţii Arcane poartă numele de Jones? întrebă ea, nesinchisindu-se să-şi disimuleze dezaprobarea.

  — La naiba, nu, ripostă el, izbutind să pară uimit de această întrebare. De unde ţi-a mai venit şi ideea asta?

  — Habar n-am. Hai să încerc să ghicesc pe bâjbâite. Cum îl cheamă pe actualul Maestru al Societăţii?

  Spre surprinderea ei, Zack ezită o fracţiune de secundă înainte de a răspunde.

  — Bancroft Jones, spuse el, pe un ton neutru.

  — S-a întâmplat vreodată ca un Maestru să fie o persoană pe care să n-o cheme Jones?

  — Chiar încerci să mă pui în dificultate.

  — Cred că mi-ai răspuns astfel la întrebare, spuse ea, aruncând o privire spre plicul pe care Zack îl ţinea sub celălalt braţ. Şi ce altceva mai scrie în dosar despre mine?

  — Hai să vedem. Deţii, la Oriana, un butic cu confecţii de lux, pe care le vinzi sau le închiriezi, şi ai un singur salariat cu normă întreagă. Îţi place să-ţi faci cumpărăturile la Nordstrom şi eşti capabilă să ingurgitezi o tonă de unt de arahide.

  — La micul dejun, preciză ea. Mănânc unt de arahide cu pâine integrală prăjită, aproape în fiecare zi la micul dejun.

  — OK, aşa se explică de ce achiziţionezi atâta unt de arahide.

  — Plus, cine locuieşte în apropiere de Seattle, automat îşi face cumpărăturile la Nordstrom. E un fel de regulă.

  — Voi avea grijă să adaug asta în dosar.

  Raine îşi îndesă mâna liberă în buzunarul impermeabilului.

  — Tot ceea ce ştii despre mine provine din acest dosar?

  — Da. Nu existau prea multe date disponibile despre viaţa ta, aşa că întocmirea dosarului acesta într-un interval de douăzeci şi patru de ore a fost singura soluţie pentru o documentare rapidă. Cele mai multe dintre informaţiile existente în dosarele agenţiei J&J se refereau la tatăl tău, şi prea puţin la tine şi la mătuşa ta.

  Nici o undă de disculpare în cuvintele lui. Doar un enunţ declarativ.

  — Încep să înţeleg, spuse ea, pe un ton glacial, că în zilele noastre inviolabilitatea vieţii private nu mai este garantată. Totuşi, nu pot să nu-ţi spun că tupeul cras pe care l-au avut cei de la J&J, care au creat acest dosar, mă scoate efectiv din minţi.

  — Mă aşteptam la asta. Acesta este şi motivul pentru care am pus cărţile pe masă de la bun început. Am vrut să eliminăm din start acest inconvenient, pentru a putea discuta apoi despre alte lucruri.

  — Cum ar fi această investigaţie la care spuneai că ai vrea să colaborăm?

  — Exact.

  Deschise uşa din sticlă a restaurantului şi o pofti pe Raine să intre. Aceasta trecu vijelios pe lângă el, fluturând din poalele impermeabilului.

  Peste cincisprezece minute, când comandaseră deja mâncarea şi aveau pe masă câte un pahar cu vin roşu, Raine se simţea mai bine echipată pentru a-l înfrunta pe omul de la J&J.

  — Se întâmplă vreodată să-ţi scoţi geaca aia de pe tine? întrebă ea.

  — Uneori.

  Renunţă să insiste pe această temă, ştiind că aveau de discutat despre alte chestiuni, cu mult mai presante.

  — Povesteşte-mi şi mie despre această investigaţie, care spuneai că se referă la istoria familiei mele, îl rugă ea, păstrând un ton cât mai tăios şi formal cu putinţă.

  Zack inspectă din ochi restaurantul. Raine deduse că interlocutorul ei dorea să se asigure că nu existau alte persoane în jur, care ar fi putut auzi conversaţia lor. Avuseseră norocul să găsească un separeu în fundul localului, care era plin. Raine era aproape sigură că majoritatea meselor erau ocupate de reprezentanţi ai presei şi, poate, de vreo doi poliţai din afara localităţii. Telefoanele celulare sunau constant. Mesenii discutau în gura mare despre orarul curselor aeriene şi despre cum să obţină interviuri cu Langdon, şeful poliţiei locale. Vacarmul din jur constituia fundalul ideal pentru o discuţie confidenţială ca a lor.

  Raine auzi pomenindu-se de vreo două ori numele lui Doug Spicer, dar nimeni nu se uită la ea. În mod evident, Langdon îşi respectase promisiunea cu prilejul conferinţei de presă. Probabil că tot orăşelul Shelbyville ştia că ca fusese împreună cu Doug Spicer atunci când fata fusese descoperită, însă, din fericire, presa din afara oraşului ignora acest detaliu.

  Zack se uita la ea peste masă.

  — Adevărul e că singurul punct de pornire în această anchetă este o păcătoasă de coincidenţă.

  — Ce fel de coincidenţă?

  — Acum o lună, a dispărut un cercetător – doctorul Lawrence Quinn, care lucra la un laborator al Societăţii Arcane, situat în Los Angeles.

  Degetele ei se încleştară pe piciorul paharului de vin.

  — Exact cum s-a întâmplat cu tata?

  — Da. De fapt, Quinn lucra în acelaşi laborator unde a lucrat şi tatăl tău; ba mai mult, în acelaşi domeniu de cercetare. Doctorul Quinn este un biochimist specializat în cercetarea produselor farmaceutice psihotrope, explică Zack, sorbind din vin şi punând paharul pe masă, cu o expresie de vagă uimire. Mmm, e bun vinul ăsta, aşa-i?

  — La Shelbyville, nu se vine ca să bei un vin bun şi să mănânci nişte delicatese.

  — Şi-atunci, de ce avea mătuşa ta o casă aici?

  — Îi plăcea liniştea ţinutului de munte. Mai povesteşte-mi despre Lawrence Quinn şi activitatea lui.

  — Cunoşti, probabil, deja că o sumedenie de medicamente standard din categoria antidepresivelor, a calmantelor şi a analgezicelor au efecte colaterale imprevizibile asupra persoanelor înzestrate cu abilităţi paranormale intense.

  — Da, oftă ea. Am descoperit acest lucru, atunci când doctorii au încercat să o trateze pe mătuşa Vella. Majoritatea doctoriilor folosite nu au făcut decât să îi înrăutăţească starea sănătăţii.

  — Ceea ce nu este nicidecum o situaţie ieşită din comun. Remediile psihotrope, în general, au efecte imprevizibile asupra persoanelor sensibile. Societatea întreprinde cercetări asidue în acest domeniu, încercând să determine care medicamente sunt eficiente şi care pot fi periculoase. Aşa că orice persoană cu însuşiri parasenzoriale, care vrea să experimenteze pe propria piele tot felul de porcării ilicite, se expune unor consecinţe ce frizează coşmarul.

  — Am înţeles.

  — Revenind la Quinn, a trecut surprinzător de mult timp până ce dispariţia a fost remarcată.

  — De ce? întrebă ea.

  — Iniţial, s-a produs o confuzie, având în vedere că solicitase un concediu destul de lung. Abia acum o săptămână, s-a întâmplat ca directorul laboratorului să îşi dea seama că doctorul Quinn nu mai venea la serviciu. Nimeni altcineva nu i-a simţit lipsa. Era un însingurat. Fără prieteni apropiaţi şi fără rude. În cele din urmă, directorul a conchis că survenise ceva neplăcut şi a anunţat agenţia J&J. Până atunci, au mai trecut, însă, vreo două zile. S-a demarat imediat o investigaţie, dar doctorul Quinn pare să fi dispărut de pe faţa pământului.

  — Presupun că şeful tău a intrat la bănuieli, spuse ea.

  — Fallon este de felul lui un om foarte suspicios, zâmbi vag Zack.

  — Probabil că din cauza asta se află la conducerea agenţiei J&J.

  — Probabil. Oricum, nu i-a luat mult timp pentru a trage concluzia că era posibil ca doctorul Quinn să fi fost în legătură cu o organizaţie numită „Umbra Nopţii”. Gruparea aceasta a creat o nouă variantă a formulei fondatorului.

  Raine înlemnise.

  — Tatăl meu a fost eliminat din Societate, în baza zvonului că ar fi efectuat cercetări pentru descoperirea acelei nenorocite de formule despre care pomeneai adineaori.

  — Şi ce ştii despre asta?

  — Despre formulă?! întrebă ea, punând paharul jos, exact în mijlocul şervetului de cocktail. Foarte puţin. Doar nişte indicii pe care le-am prins de la mătuşa Vella de-a lungul anilor. Am rămas cu impresia că această formulă ar avea potenţialul de a exacerba talentele parasenzoriale naturale ale unei persoane.

  — Teoretic, are puterea de a propulsa o însuşire paranormală de intensitate medie până la nivelul zece. Altfel spus, nişte persoane cu însuşiri paranormale de nivelul zece, ca tine şi ca mine, ar atinge un potenţial energetic extrasenzorial de-a dreptul fantastic.

  Raine se înfioră.

  — Nu cred că mi-ar plăcea aşa ceva. Mi-e destul de greu, şi aşa, să fac faţă asaltului vocilor. Nu aş vrea să devină o gălăgie insuportabilă în capul meu.

  — Bravo, deşteaptă femeie. Sunt de aceeaşi părere cu tine. Dar genul de talent cu care suntem înzestraţi noi doi este destul de dificil de manipulat. Din păcate, există nenumăraţi indivizi cu intuiţii fine, vânători şi alţii de acelaşi fel, care ar fi în stare să facă moarte de om pentru un drog cu ajutorul căruia şi-ar putea spori însuşirile extrasenzoriale. Iar „Umbra Nopţii” abia aşteaptă să facă asta.

  — Să ucidă?

  — A făcut-o deja în câteva rânduri, pe parcursul anului trecut, din câte ştim noi.

  Se holbă la el, perplexă.

  — Şi toate astea din cauza unei formule mizerabile?!

  — De când a fost recuperată din mormântul lui Sylvester Jones, formula aceasta a provocat necontenit necazuri.

  — Şi de ce este considerată prohibită în interiorul Societăţii Arcane?

  Zack ridică sprâncenele.

  — Vrei să spui, adică, în afară de faptul că nici un om întreg la minte nu şi-ar dori să vadă circulând prin lume o întreagă şleahtă de criminali dotaţi cu facultăţi parasenzoriale extrem de puternice?

  — Da, în afară de acest aspect, confirmă ea, tresărind speriată.

  — Formula în sine este instabilă şi întotdeauna a comportat o latură negativă şi nefastă.

  — În ce sens?

  — Mai devreme sau mai târziu, toţi indivizii care au absorbit o variantă sau alta a acestui drog şi-au găsit moartea sau au înnebunit, după ce, inevitabil, au devenit întâi nişte criminali necruţători.

  — Înţeleg, spuse ea, dregându-şi glasul. OK, într-adevăr acesta este un efect secundar foarte neplăcut.

  — Nu se ştie aproape nimic despre efectele pe termen lung, pe care le poate induce ultima variantă a formulei concepute de „Umbra Nopţii”, însă un lucru s-a putut stabili, totuşi, cu certitudine. Drogul preparat în baza acelei formule creează o dependenţă puternică.

  — În cel fel?

  — După două sau trei zile de la absorbţia drogului în organism, se declanşează o stare de nebunie, urmată de suicid, în cazul în care acel individ este privat de preparatul medicamentos respectiv. Din câte au reuşit să deducă experţii din J&J, se pare că organizaţia „Umbra Nopţii” s-ar folosi de această superbă caracteristică a drogului pentru a-şi exercita controlul asupra agenţilor săi operativi.

  — Îmi dau seama perfect cât de eficientă poate fi această tactică în anumite sfere de activitate, pentru a menţine disciplina în rândul executanţilor.

  — Nu au existat dezertori sau delatori din organizaţie, asta e cert.

  — Dar ce urmăreşte gruparea „Umbra Nopţii”?

  — Ceea ce urmăresc aproape toţi conducătorii de proastă calitate. Putere şi bani.

  — Dominaţia totală asupra lumii, aşa-i? zâmbi ea.

  Zack ignoră mica ei ironie.

  — Hai să luăm un mic exemplu. Încearcă să te gândeşti cam ce ai putea face dacă ai avea posibilitatea să infiltrezi, în diferite corporaţii şi agenţii ale guvernului federal, câţiva indivizi cu facultăţi parahipnotice puternice, altfel spus nişte persoane cu abilităţi extrasenzoriale ce pot induce sugestii hipnotice în aproape oricine. Ne referim la potenţialul de a exercita un control asupra unor inşi cu funcţii de conducere şi înaltă răspundere în stat – directori generali ai unor mari companii, senatori şi chiar preşedintele.

  Raine tresări violent, vărsând câteva picături de vin. Înşfăcând şervetul, se grăbi să şteargă petele de pe faţa de masă.

  — OK, îmi dau seama cât de nociv ar putea acţiona un asemenea drog în anumite sectoare. Dar parcă spuneai că Societatea Arcane s-a mai confruntat şi înainte cu acest gen de problemă?!

  — Nu au existat prea multe tentative organizate de a reconstitui drogul şi de a-l folosi în scopuri ilicite, însă de-a lungul anilor au apărut câţiva indivizi care nu au putut rezista ispitei de a efectua diverse experienţe în vederea materializării acelei formule.

  — Persoane ca tatăl meu? spuse ea, cu răceală în glas.

  Încrucişând braţele, cu coatele sprijinite pe masă, Zack se uita fix la ea, cu o expresie implacabilă.

  — Judson Tallentyre a fost cel mai mare savant renegat din generaţia lui, declară el, pe un ton plat. Când a dispărut cu formula, Maestrul şi Consiliul au decis că prioritatea absolută pentru agenţia J&J era să îi dea de urmă, pentru a-i distruge laboratorul şi notiţele făcute pe parcursul cercetărilor. Eşaloanele superioare ale Societăţii au răsuflat uşurate, la unison, atunci când Wilder Jones a raportat că îşi îndeplinise misiunea.

  Mda, măcar nu încercase să îndulcească lucrurile.

  — S-ar cuveni să te premiez pentru onestitate, presupun, zise ea, dar nu am nici un chef să o fac.

  — Te înţeleg.

  Raine luă o înghiţitură revigorantă de vin şi, cu o mişcare lentă a mâinii, puse paharul la loc pe masă, spunând:

  — Nu ştiam că numele Tallentyre este atât de… atât de rău famat în cadrul Societăţii Arcane.

  — Dacă asta te poate consola, află că numele acesta a ajuns de notorietate doar la nivelurile cele mai înalte.

  — Ohoho, asta, da, uşurare.

  — Motivul pentru care numele Tallentyre nu este foarte cunoscut în toată Societatea se explică prin faptul că Maestrul, Consiliul şi agenţia J&J au încercat, în mod deliberat, să acrediteze ideea că formula fondatorului ar fi un mit. Măsura face parte din planul general menit să îi determine pe cei asemenea tatălui tău să renunţe la ideea de a deveni un fel de alchimişti moderni.

  — Tata nu a fost alchimist, se răsti ea, furioasă. A fost om de ştiinţă. Un savant strălucit.

  — Era genial, de acord cu tine. Nici nu ţin să te contrazic. Acesta este şi motivul pentru care, atunci când a început să joace necinstit, tatăl tău a devenit un real pericol. Consiliul nu a avut altă soluţie, decât să ia măsuri în privinţa lui.

  — Adică să-l ucidă.

  — Nu există nici o informaţie în dosar care să sugereze că Wilder Jones l-ar fi omorât pe tatăl tău, spuse el, pe un ton sec. Toate datele conduc la concluzia că accidentul de maşină a fost doar atât: un accident.

  — O doză de ghinion paranormal?

  — Se mai întâmplă, spuse el, ridicând un pic sprâncenele. Şi nu mai zâmbi aşa la mine.

  — Aşa” cum adică? întrebă ea, clipind de câteva ori, fără să mai zâmbească.

  — Ca şi cum mi-ai spune să mă duc dracului. Mă scoate din sărite.

  — Oh, extraordinar! Am reuşit să-l scot din sărite pe omul de la J&J! Care e pedeapsa pentru asta?

  — Ţine-o tu tot aşa şi vei afla. Bun, vrei să continuăm să ne jucăm de-a şoarecele şi pisica, sau preferi să auzi de ce dispariţia lui Lawrence Quinn are legătură cu tine şi cu trecutul familiei tale?

  — Povesteşte-mi despre Quinn. Dacă o să mă plictisesc, pot foarte bine să încerc să te scot din sărite iarăşi.

  — Te asigur că nu te vei plictisi deloc. Ieri, Fallon Jones a obţinut în fine un indiciu privind soarta doctorului Quinn, după ce a fost dat dispărut. Lawrence Quinn a apărut în Oriana luna trecută.

  — A fost în oraşul meu? se încruntă Raine.

  — Da, timp de douăzeci şi patru de ore, din câte am putut noi stabili. După aceea, s-a evaporat din nou. Ei, şi acum vine partea cea mai interesantă. Lawrence Quinn a venit în Oriana exact în ziua în care mătuşa ta a murit. Eşti o persoană cu facultăţi paranormale intense. Vreau să aud părerea ta. În ce măsură această mulţime de evenimente poate fi considerată o coincidenţă?

  Mai târziu, în acea seară, Zack a condus-o înapoi la hotel, savurând plăcerea de a o simţi atât de aproape. În ciuda ocazionalelor scântei izbucnite pe parcursul cinei, sau, la naiba, poate tocmai din cauza lor, era foarte conştient de feminitatea ei. Şarmul ei îl fascina şi îl provoca, aşa cum numai un bărbat poate simţi în prezenţa unei femei fermecătoare. Trăia o senzaţia extraordinară alături de ea, învăluiţi împreună în intimitatea nopţii, acompaniaţi de susurul ploii şi vrăjiţi de subtilele emanaţii ale valurilor de energie paranormală venite din amândoi. Niciodată nu mai avusese o asemenea experienţă minunată.

  — Vasăzică asta este tot ce ştii, nu-i aşa? spuse ea, când ajunseră în capul scărilor, continuând apoi pe hol. Doar faptul că Lawrence Quinn şi-a făcut apariţia în Oriana, în ziua în care mătuşa mea a murit?

  — Asta este tot ceea ce ştiu deocamdată, însă trebuie să recunoşti că reprezintă un punct de pornire foarte interesant.

  Raine se opri în faţa camerei, cu o expresie gravă şi sumbră pe chipul ei incitant. Zack nu avea nevoie să îşi ascută intuiţia specială pentru a sesiza că Raine se pregătea să-i împărtăşească unul dintre nenumăratele ei secrete.

  — Toată lumea crede că mătuşa Vella a murit din cauze naturale, spuse ea, încetişor. Atac de cord. Dar, iniţial, eu n-am putut crede aşa ceva. Mătuşa Vella avea doar cincizeci şi nouă de ani şi era sănătoasă. Aşa că am solicitat o autopsie privată, înainte de a o incinera.

  — Asta nu era în dosar.

  — Nici nu ştii cât mă bucur să aflu că J&J nu este o agenţie atotştiutoare şi atotvăzătoare.

  — Iar zâmbeşti aşa, o avertiză el.

  — Scuze. Nu mă pot abţine.

  — Şi ce a rezultat la autopsie?

  — Nimic sinistru, spuse ea, scoţând cheia din poşetă. Nu a apărut nici o dovadă care să indice că moartea ei ar fi fost provocată de altceva decât un atac de inimă. Dacă ne gândim, în fond ce motiv ar fi avut Quinn sau oricine altcineva să vrea să o omoare, după atâţia ani? Vella nu era biochimist. Era artist plastic. Picta tablouri şi crea măşti, ca acelea pe care le vând eu la „Incognito”.

  — Nu am spus că ar fi ucis-o cineva. Îţi dau dreptate, aparent nu există nici un motiv. Însă coincidenţa rămâne şi mă agasează. Îl intrigă şi pe Fallon Jones.

  Raine deschise uşa, păşi înăuntru şi se întoarse cu faţa spre el.

  — M-am hotărât. Voi coopera cu tine în această investigaţie.

  — Apreciez gestul tău.

  Încrucişând braţele şi rezemându-se de cadrul uşii, Raine îl studia prin lentilele ochelarilor ei cu rame negre.

  — Ştiai că voi accepta, aşa-i? spuse ea.

  — M-am gândit că eşti direct interesată de acest caz, replică el, ridicând din umeri. Cum aş fi fost şi eu, în locul tău.

  — Ai gândit corect. Dar vreau ca un lucru să fie clar. Este adevărat că am fost de acord să colaborez cu tine, însă scopul nostru nu este acelaşi.

  — Adică? întrebă el, simţind că i se zbârlesc perişorii de pe ceafa.

  — Obiectivul tău şi al agenţiei J&J este să aflaţi ce s-a întâmplat cu doctorul Quinn. Pe mine, tot ce mă interesează este mătuşa mea. Dacă într-adevăr a fost ucisă, vreau ca asasinul să fie prins şi pedepsit. Dacă eşti dispus să mă ajuţi să fac asta, sunt de acord să lucrăm în echipă.

  Proptindu-se cu o mână de cealaltă parte a cadrului uşii, Zack spuse:

  — S-a făcut.

  — Noapte bună, domnule Jones.

  Trase dosarul din mâna lui şi, încet, dar ferm, îi închise uşa în nas.

  — Mare porcărie! pufni Fallon Jones.

  Zack se instală comod în fotoliu, rezemat de spetează, cu picioarele sprijinite pe un taburet moale.

  — Ia şi partea bună a lucrurilor, rosti el în telefon. Ţintele urmărite de ea şi de noi sunt aliniate, cel puţin deocamdată. Atâta timp cât această situaţie rămâne neschimbată, putem beneficia de colaborarea lui Raine Tallentyre.

  — Şi dacă se va dovedi că nu există nici o legătură între dispariţia lui Quinn şi moartea Vellei Tallentyre?

  — Atunci, cred că va trebui să-ţi iei gândul de la orice fel de colaborare cu ea. Raine nu vede cu ochi buni Societatea Arcane, iar J&J îi inspiră atât de puţină încredere, încât cu uşurinţă s-ar descotorosi oricând de tine şi de agenţia ta. Convingerea ei este că Wilder Jones l-a ucis pe tatăl ei, înainte de a-i distruge laboratorul.

  — Ce porcărie, mârâi Fallon din nou. Arată-i naibii dosarul acela. Scrie clar acolo că accidentul nu a fost consecinţa intervenţiei unei mâini criminale.

  — Raine e în camera ei acum şi citeşte dosarul despre care discutăm noi. Deşi mă îndoiesc că ar putea crede tot ce scrie acolo. Eu n-aş face-o, să fiu în locul ei.

  — Dar e adevărat totul, ce naiba!

  — De unde ştii? Nu erai la conducerea agenţiei J&J atunci când Tallentyre a fost trecut pe lista neagră. Or, aşa cum ştim prea bine amândoi, dragul nostru unchi Wilder nu ar fi stat în cumpănă nici o clipă în faţa unui mic fleac, cum ar fi recelarea unor date. Nu degeaba era el poreclit „Wilder Jones cel Groaznic”.

  — Hm, mda.

  Se gândeau amândoi în tăcere la respectivul personaj din istoria familiei.

  Wilder Jones murise în acelaşi fel cum trăise, într-o explozie de glorie temerară. La vremea respectivă lucra pentru o agenţie guvernamentală anonimă, care se număra printre clienţii celor de la J&J. A reuşit să îi elimine pe răufăcători şi să salveze o serie de oameni, însă lucrul acesta l-a costat viaţa.

  Într-o familie înţesată de indivizi care se implicau adesea în aventuri extrem de periculoase, Wilder fusese înfierat din cauza înclinaţiei lui pentru riscuri iresponsabile. Wilder Jones fusese pasionat de motociclism, femei de moravuri uşoare şi ţigări.

  Existau voci în clanul Jones care susţineau că Wilder avusese dintotdeauna o fire schimbătoare, trecând de la o extremă la cealaltă. Alţii, însă, susţineau că, deşi Wilder se născuse dependent de adrenalină, niciodată, până în ultimele luni de viaţă, nu întrecuse măsura în privinţa riscurilor la care se expunea. Aceasta era facţiunea care opina cu tărie că Wilder păţise ceva grav, înainte de a pleca în acea misiune sinucigaşă. Mama lui Zack ajunsese la concluzia că la mijloc fusese o femeie, însă afirmaţia nu părea verosimilă, din moment ce toată lumea ştia că Wilder schimba femeile aproape la fel de des cum schimba cămăşile. Umbla zvonul că niciodată nu privea înapoi. Oricare ar fi fost adevărul, cert rămânea că Wilder îl luase cu el în mormânt.

  — Fă tot ceea ce trebuie să faci, pentru ca Raine să continue să colaboreze cu tine, spuse Fallon, în cele din urmă. Eu tot mai cred că ea este cheia rezolvării acestei necunoscute.

  Zack nu îl contrazise. Nu avea nici un rost. Toată lumea ştia că, în proporţie de peste nouăzeci la sută, intuiţiile lui Fallon erau corecte.

  Ceea ce nu însemna, totuşi, că avea dreptate întotdeauna.

  Arzi, vrăjitoareo, arzi.

  Arde până în temelii afurisenia aia de laborator.

  Pedepseşte-o. Apoi, s-o mistui în flăcări. Trebuie să fii sigur.

  Scoate-le pe astea două de-aici. Apoi, distruge tot. Nu poţi risca nimic. Trebuie să fii sigur.

  Raine se trezi brusc din somn, cu o senzaţie de sufocare şi cu pulsul bătând accelerat. Cămaşa de noapte i se lipise de spinare, din cauza transpiraţiei. Simţea că se înăbuşă sub plapumă. Nu mai avea aer.

  Se ridică în capul oaselor, azvârli cuverturile deoparte, se trase spre marginea patului şi sări în picioare. Timp de vreo două minute, rămase neclintită, tremurând şi încercând să-şi recapete sângele rece.

  Ştiuse că aveau să urmeze nişte coşmaruri, fiindcă aşa păţea întotdeauna când intra în contact cu energia parapsihică morbidă lăsată în urmă de monştrii criminali. Era obişnuită ca, timp de câteva nopţi după aceea, să audă voci în visele ei.

  Dar, în noaptea aceasta, mai exista o voce împletită cu glasul ucigaşului, o voce sumbră din Noaptea-de-foc-şi-lacrimi. Scoate-le pe astea două de-aici. Apoi, distruge tot.

  Se lăsă jos, pe marginea patului, şi se uită la ceas. Ora unu şi cincisprezece minute. Se culcase abia după miezul nopţii, deoarece citise dosarul, din care aflase cât de faimos era numele de Tallentyre în cercurile înalte ale Societăţii Arcane. În opinia Maestrului şi a Consiliului, ea era fiica-unui om care încercase să creeze vampiri paranormali.

  Lua-i-ar naiba.

  Nu auzise paşii pe hol, aşa că tresări violent când cineva ciocăni încetişor în uşă. Un val de energie surescitată i se prelinse prin mădulare. O fracţiune de secundă fu tentată să pretindă că nu auzise zgomotul bătăii în uşă. Dar, chiar şi numai după câteva ceasuri, ajunsese să-l cunoască pe Zack suficient de bine, încât să îşi dea seama că nu va renunţa prea uşor.

  Se duse la dulap, de unde îşi luă capotul din mătase bleumarin, pe care avusese grijă să îl bage în bagaj. Îl îmbrăcă şi îşi legă cordonul în jurul taliei. În drum spre uşă, îşi petrecu degetele răsfirate prin păr, aşezându-l după urechi.

  Se uită întâi prin vizor. Da, pe hol era Zack. Purta aceeaşi scurtă din piele neagră, dar de data asta nu avea pe dedesubt decât un tricou negru de bumbac. Pe obrajii lui, se desluşea umbra negricioasă a bărbii de a doua zi dimineaţă. Stătea cu o mână proptită pe tocul uşii, exact la limita câmpului ei vizual îngustat.

  Imaginea lui avu un efect foarte straniu asupra simţurilor ei. Toată acea tensiune dezagreabilă şi istovitoare, care însoţise coşmarul dinainte, se preschimbă parcă într-un altfel de energie. Se înfioră simţind valul de adrenalină. Palpita de nerăbdare. Ştia că pulsul îi crescuse din nou, dar de data asta cauza era o plăcută excitare a simţurilor.

  Raine deschise uşa. Observă imediat că Zack era desculţ. Nu-şi dădea seama prea bine de ce prezenţa lui acolo, în picioarele goale, i se părea atât de incredibil de erotică. Zack avea picioare foarte frumoase şi puternice. Lui Raine nu i se mai întâmplase niciodată să remarce la un bărbat forma picioarelor.

  Cu un efort, reuşi să-şi ridice privirea spre chipul lui.

  — Bună, zise ea, incapabilă să găsească o formulă de salut mai inteligentă.

  Zack se uita la ea cu subînţeles.

  — Cât de rău e? întrebă el în şoaptă, nevrând să fie auzit de cei cazaţi în camera de vizavi.

  Cu el nu este nevoie de nici o explicaţie, se gândi ea, cuprinsă de un dulce alean. Nimeni nu ar fi putut să o înţeleagă mai bine, acum, când Vella se prăpădise.

  — E rău, spuse ea. Dar am trecut prin situaţii şi mai rele. Fata mai era în viaţă, asta e explicaţia.

  — Sigur. Dar tot este rău, fiindcă ştii intenţiile criminalului. Ştii cum a procedat în trecut.

  — Da, contează şi asta, sigur, recunoscu ea.

  Degeaba, nu are cum să ştie chiar tot, îşi spuse ea în gând. Nu ştia, bunăoară, că în noaptea aceasta mai existase o voce în visele ei.

  — Ce cauţi aici? îl întrebă ea.

  — Mi-am imaginat că dorinţa de a citi dosarul, pe de o parte, şi coşmarurile inerente, pe de altă parte, nu te vor lăsa să dormi. Ceva mai devreme, astăzi, am avut şi eu o activitate de consultanţă. Un pumnal vechi de două mii de ani, care era folosit la sacrificarea unor jertfe umane.

  — Oho.

  — Mie-mi spui?! exclamă el, dar apoi, cu o licărire enigmatică în ochi şi un surâs în colţul buzelor, schimbă subiectul: Ce-ai zice să ne distrăm un pic amândoi?

  Raine simţi din nou că i se taie respiraţia de emoţie. Pulsul ei o luă razna. O energie parapsihică intensă părea să fi invadat atmosfera.

  Ca din senin, însă, simţul practic reuşi să recâştige teren.

  Zack ştia că ea era atrasă de el, ştia că era vulnerabilă în acea noapte. Zack plănuia să folosească energia sexuală care înflorise între ei pentru a o manipula. Ei bine, Zack se înşela dacă îşi închipuia că îi va merge aşa de uşor.

  — Şi cum ai propune tu să ne distrăm? întrebă ea, căznindu-se să pară absolut indiferentă şi rece.

  Zack luă mâna de pe tocul uşii şi îi arătă pachetul de cărţi de joc pe care îl ţinea între degete.

  — Ce-ai zice de o mică partidă de blackjack?

  Aşteptându-se la o propunere sexuală, Raine rămase descumpănită câteva secunde. Cu un efort de voinţă, îşi recăpătă însă stăpânirea de sine.

  — Vasăzică sugerezi să jucăm cărţi? întrebă ea, consternată.

  — Mă gândeam că în felul ăsta vei mai uita de problemele care te frământă.

  — Mă pregăteam să deschid televizorul, spuse ea, pe un ton stins.

  — Ştiu din experienţă că soluţia aceasta nu prea dă roade. E ceva prea pasiv. E nevoie de un lucru care să te facă să te concentrezi un pic, dar nu prea mult, totuşi, din cauză că eşti prea irascibilă pentru aşa ceva.

  Raine renunţă la suspiciunea ei iniţială. Ştia, acum, că Zack nu venise aici pentru sex, ci fiindcă intuise prin ce trecea ea în noaptea asta. Mai mult chiar, şi el trecea prin ceva foarte asemănător.

  — Ţi s-a întâmplat şi ţie la fel de câteva ori până acum, aşa-i? întrebă ea.

  — Visele urâte sunt apanajul persoanelor cu facultăţi parasenzoriale, ca mine şi ca tine. Când sunt singur şi am asemenea stări, îmi torn vreo două pahare de whisky şi fac o pasienţă.

  — Eu cunosc un terapeut naturist în Oriana, care îmi prepară un ceai din plante special. Dar, de data asta, nu am luat punga în bagaj, spuse ea, aruncând o privire ezitantă spre pachetul de cărţi de joc din mâna lui. Şi eu fac pasienţe, uneori.

  Zack nu spuse nimic, aşteptând decizia ei.

  — OK, spuse ea, mai nerăbdătoare decât oricând. Hai să jucăm blackjack.

  El intră în cameră, ea închise uşa şi, subit, se treziră învăluiţi amândoi de întuneric. Senzaţia de intimitate era aproape copleşitoare.

  Ea aprinse lampa de pe masa de lângă fereastră. În lumina caldă a veiozei, patul – până nu demult, doar o piesă de mobilier oarecare – se profila acum foarte pregnant. Gândul la aşternutul mototolit şi la pernele turtite îi creau lui Raine un sentiment ciudat.

  Deşi făcuse, probabil, o mare greşeală poftindu-l în camera ei, nu se încumeta totuşi să-i ceară să plece.

  Zack se plimba nonşalant prin încăpere. Nu părea să fi observat patul, care pe Raine continua să o obsedeze în mod bizar.

  Înşfăcă brusc cuvertura şi o aşternu peste perne. Manevra aceasta nu avu darul de a diminua din aura de intimitate sexuală, care predomina între cei patru pereţi ai odăii.

  Zack aprinse focul în cămin. Apoi, în loc să se instaleze la masă, se aşeză turceşte pe jos şi începu să amestece cărţile de joc.

  — Hai să dăm o tentă mai interesantă acestei partide de cărţi, propuse el.

  — Cum? spuse ea, cu răsuflarea întretăiată.

  — Jucăm pe bani, zise el, scoţându-şi portofelul din buzunar şi extrăgând din el câteva bancnote. Miza mea e de douăzeci de dolari.

  Şi ea care palpitase emoţionată la gândul că Zack avea să-i propună, poate, să joace pocher pe dezbrăcatelea!

  Se duse spre masă, deschise poşeta şi scoase din ea portofelul. Numără douăzeci de dolari, în bancnote de unu şi cinci dolari. Strângând banii în palmă, se întoarse spre el.

  În acea clipă, îşi dădu seama că, fiind îmbrăcată doar într-o cămaşă de noapte şi, în semn de pudoare, cu un capot lung până la genunchi, îi era imposibil să se aşeze şi ea turceşte, pe podea. Reflectând rapid, în căutarea unei soluţii de compromis, se lăsă jos pe covor, cu picioarele îndoite lateral, ca o sirenă. În această poziţie, capotul îi acoperea trupul în mod decent, spera ea.

  Zack împărţi cărţile, câte una pentru fiecare, cu faţa în jos. Raine săltă colţul cărţii de joc de pe masă: dama de cupă.

  Zack împărţi următoarele două cărţi, câte una pentru fiecare, cu faţa în sus. Ei îi reveni valetul de caro. Cartea lui era un trei.

  — Stai, spuse ea, vârând sub cărţi o bancnotă de un dolar.

  Zack ridică din umeri şi îşi distribui o a treia carte de joc. Se uitau amândoi la decarul roşu. Zack întoarse cu faţa în sus prima carte care îi revenise la începutul partidei. Tot un decar.

  — M-ai bătut, spuse el.

  — Întotdeauna am fost bună la jocul de cărţi, spuse ea, zâmbind.

  — Mda, observ şi eu, spuse el, oarecum amuzat.

  Adună toate cărţile de pe masă şi le amestecă din nou.

  Raine îi urmărea mâinile, fascinată de dexteritatea mişcărilor lui.

  — Nu-ţi scoţi de pe tine niciodată scurta asta? întrebă ea.

  Doamne Sfinte, ce-o apucase?! Dacă se dezbrăca de scurtă, rămânea doar în tricoul cu mânecă scurtă şi în pantaloni.

  Zack se opri brusc, cu pachetul de cărţi în mână, şi se uită lung la ea. După câteva clipe de deliberare, păru să fi luat o decizie, din moment ce puse repede cărţile jos şi îşi trase de pe umeri şi braţe scurta neagră de piele.

  Raine se holba stupefiată la revolverul pe care Zack îl purta în tocul atârnat de umăr.

  — Oh, îngăimă ea, dregându-şi glasul. Am înţeles.

  Zack luă din nou pachetul de cărţi de joc şi începu să împartă câte o carte pentru fiecare.

  După un interval de douăzeci de minute, Raine câştigase suma de douăzeci de dolari, pusă de el ca miză iniţială, plus încă patruzeci de dolari. Raine îşi dădu seama că, de când Zack apăruse la uşa ei, vocea sinistră a monstrului încetase să o mai hărţuiască.

  — Ai dreptate, spuse ea, încântată. Chestia asta funcţionează. În momentul de faţă, nu mă mai gândesc decât cum să fac ca să îţi iau toţi banii la cărţi.

  — După cât de bine te descurci, îţi va reuşi, precis.

  — Ai observat, aşa-i?

  — Noroc că am achitat camera cu cardul de credit, zise el, cu un zâmbet leneş şi periculos de atotştiutor. Ca să mă disculp, cumva, recunosc că în seara asta nu-mi prea stă mintea la blackjack.

  Inconfundabila căldură din cuvintele lui o luă complet pe nepregătite. O studia cu o pasiune senzuală înfocată şi nedisimulată, care apăruse subit pe chipul lui. Doar cu câteva momente înainte, fusese angrenat într-o partidă de cărţi, ca între doi prieteni. Acum, arăta ca şi cum nu şi-ar mai fi dorit decât să smulgă hainele de pe ea şi să facă dragoste direct acolo, pe covor. Nici un bărbat nu se mai uitase vreodată la ea cu o asemenea dorinţă arzătoare.

  Bănuielile ei iniţiale se adevereau. Zack sesizase de la bun început alchimia senzuală dintre ei doi, dar preferase să nu se grăbească, lăsând-o să-l invite în spaţiul ei, dându-i posibilitatea să se simtă confortabil în prezenţa lui. Partida de cărţi fusese o modalitate de seducţie. Se folosise de această stratagemă, pentru a elimina complet vocea monstrului, ştiind că astfel Raine avea să rămână destinsă şi, totodată, vulnerabilă.

  De ce nu o speria această constatare, se întreba ea, în gând. Desigur, avea toate motivele să fie prudentă, însă starea de excitaţie care pusese stăpânire pe fiinţa ei avea un efect încântător.

  — Nu cred că-i o idee prea bună, şopti ea.

  Surâsul lui deveni şi mai periculos. O energie invizibilă pulsa în aerul din jurul lor.

  — Credeam că eşti o jucătoare de cărţi pasionată, spuse el, încetişor.

  Nu şi atunci când se ajunge la aşa ceva, încercă ea să spună, dar nu reuşi să rostească nici un cuvânt. Inima lui Raine bătea frenetic acum, iar o dulce moleşeală începea să îi topească şi ultima brumă de rezistenţă.

  Cu gesturi lente, dar ferme, Zack îi scoase ochelarii şi, întinzând mâna în sus, îi puse pe masă. Apoi, îşi desfăcu tocul de piele, în care avea revolverul, şi îl aşeză deoparte. Se înclină, spre ea, lăsându-i posibilitatea să se ferească, dacă ar fi avut această intenţie, însă Raine nu schiţă nici un gest. O cuprinse în braţe şi o trase delicat peste intervalul îngust dintre ei, împrăştiind cărţile de joc. În loc să-l informeze că ea nu era genul de femeie care să se preteze la o aventură de o noapte, Raine îşi încolăci braţele în jurul gâtului lui.

  Buzele lui coborâră spre gura ei, într-un sărut înfocat, la care trupul ei reacţionă imediat. Focul pasional care mocnise în ea de când îi deschisese uşa se dezlănţui sălbatic. Raine nu mai simţise niciodată o dorinţă atât de fierbinte şi nici nu-şi imaginase că ar putea fi vreodată capabilă de o reacţie aşa de tumultuoasă.

  Dar toată această exaltare aprinsă, care făcea să-i clocotească sângele în vine, venea şi din conştientizarea faptului că Zack o dorea la fel de mult cum îl dorea şi ea pe el. Nu ca Bradley, se gândi ea. Lui Zack nu-i era teamă de voci. O splendidă senzaţie de triumf i se prelinse prin mădulare.

  Se lipi şi mai mult de Zack, sărutându-l cu toată acea energie latentă a femeii care nu a avut niciodată prilejul de a se lăsa în voia firii ei senzuale. Simţea vag cum mâinile lui încercau să-i dezlege cordonul. Capotul dispăru de pe ea, ca prin farmec.

  Gemând gutural, Zack se rostogoli într-o rână, trăgând-o pe Raine cu el. Întinzând braţul în sus, trase o pătură de pe cufărul plasat la picioarele patului. O aşternu peste covor, dintr-o singură zvâcnitură a mâinii, ca şi cum ar fi aruncat un năvod.

  În clipa următoare, Raine era deja lungită pe spate, peste pătură, şi se uita în sus spre Zack, care se ridicase în şezut. Ca vrăjită, Raine văzu cum Zack îşi trage peste cap tricoul negru şi îl azvârle la o parte.

  Lumina flăcărilor sclipea jucăuşă pe umerii lui netezi. Cuprinsă de un profund sentiment de uimire, ca şi cum ar fi avut o revelaţie, Raine întinse braţul şi mângâie curbura antebraţului lui musculos. Zack îi prinse mâna în mâna lui şi, sărutând-o fierbinte în palmă, simţi cum degetele ei se contractă de plăcere. O senzualitate impetuoasă se dezlănţui simultan în lăuntrul trupului ei, care simţea efectul unei voluptăţi fermecătoare.

  Prinzându-l cu degetele de încheietura mâinii, îl trase în jos, peste ea, dornică să simtă greutatea şi forţa corpului lui. Râsul lui profund şi armonios era de-a dreptul îmbătător şi captivant.

  — Îmi place ca femeia să ştie ce vrea, spuse el, cu buzele lipite de gâtul ei.

  Lăsând un picior să-i alunece între coapsele ei, o sărută adânc. Toate simţurile ei, normale şi paranormale deopotrivă, luaseră parcă foc. Căzând pradă instinctelor pasionale, Raine se agăţase cu braţele de el, savurând senzaţia erotică pe care o avea când îşi plimba palmele pe spinarea lui musculoasă. În mod deliberat, îşi înfipse unghiile în carnea lui fierbinte.

  — Oh, ce bine e, şopti el, muşcând-o uşor de ureche. Îţi dai seama ce faci cu mine, spune?

  Într-o fracţiune de secundă, Raine îşi descoperi o nouă latură a firii ei, extraordinar de sexy şi de înfocată, despre care nici nu visase vreodată că exista în ea.

  — Povesteşte-mi, şopti ea. Povesteşte-mi exact ce fac eu cu tine.

  — Mă exciţi la nebunie, rosti glasul lui care se îngroşase parcă în ultimele minute.

  — Perfect, atunci, spuse ea, plimbându-şi degetul mare în lungul coloanei lui vertebrale. Şi mai ce, spune?

  — Mă exciţi fizic, nu se simte? murmură el, sărutând-o pe sân, cu buze moi şi umede, şi lăsându-se mai greu peste trupul ei, ca să o facă să îi simtă erecţia.

  — Se simte minunat, spuse ea, ridicând şoldurile spre el. Continuă.

  Ridicând capul, îi încadră faţa între braţele lui.

  — Ştii, nu prea am chef de vorbă în momentul de faţă, spuse el. Prefer teatrul mut, cum s-ar spune.

  Zâmbind galeş, Raine îl prinse strâns de umeri.

  — Perfect, să înceapă spectacolul, atunci.

  — Cu plăcere.

  Zack coborî mâna, iar Raine auzi hârşâitul curelei de piele şi apoi hârâitul fermoarului de la pantaloni. Ridicându-se din nou în şezut, Zack îşi scoase pantalonii şi chiloţii. În alte câteva secunde, extrase un pacheţel din pantaloni, trase afară prezervativul şi şi-l puse. Apoi, lungindu-se la loc lângă ea, o trase mai aproape. Când mâna lui se fofilă între picioarele ei, Raine pierdu complet capacitatea de a mai comunica verbal. În câteva minute, strângându-l cu înflăcărare în braţe, ajunse să se încolăcească toată pe trupul lui, încercând să-l tragă tot mai aproape, în intimitatea fiinţei ei, până ce intensitatea dorinţei sexuale să nu se fi risipit.

  — Repede, strigă ea, aproape cu disperare. Te rog. Repede.

  — Stai mai încet, spuse el, aplecându-se deasupra ei, sărutând-o din nou pe piept şi continuând să o chinuiască dureros de plăcut cu degetele strecurate între coapsele ei. Avem toată noaptea la dispoziţie.

  Halal ce moment îşi alesese şi el ca să îşi dea drumul la gură! Înşfăcându-l de umeri, încercă să-i capteze atenţia, dar era ca şi cum ar fi vrut să mişte din loc un bolovan imens.

  — N-ai înţeles, şuieră ea, cu dinţii încleştaţi. Cred că îmi vine.

  — Oh, daa, ştiu asta, zise el, cu scânteieri în ochi.

  — Ba nu ştii deloc, gâfâi ea. Nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva cu nimeni până acum. Dacă strici ocazia asta pentru mine, Jones, nu te voi ierta niciodată.

  — Preia comanda, păpuşico, spuse el, lungindu-se peste ea. De data asta.

  Ameninţarea implicită în precizarea lui îi spori şi mai mult nerăbdarea.

  — Acum, aproape, gâfâi ea. Atât de aproape.

  În cele din urmă, Zack pătrunse adânc în lăuntrul ei, nerenunţând la mişcările senzuale ale degetelor lui.

  — Tot ce trebuie să faci este să stai lipită tare de mine, şopti el. Dar tare, tare de tot.

  Cu ochii închişi sub pleoapele strânse puternic, Raine îşi încordă muşchii, încleştându-se cu totul de trupul lui.

  — Aşa, perfect, spuse el. Şi acum strânge-mă, ca şi cum ai vrea să nu mai îmi dai drumul niciodată.

  Zack începu o mişcare lentă de du-te-vino în contact cu trupul ei. Raine simţea vibrant energia parapsihică dintre ei doi. Era ca şi cum ar fi plutit neputincioasă în aura stranie şi schimbătoare a luminilor nordului. Ei doi, împreună, îşi creau propria aură boreală în camera numărul şase a motelului din Shelbyville.

  Şi, dintr-odată, Raine simţi că atinge punctul culminant, prinzând din zbor una dintre undele glorioase ale luminii nocturne intense, ce traversa firmamentul înstelat. Simţea că nu mai putea respira, dar ce mai conta, în fond? Îi venea să râdă, îi venea să plângă, îi venea să cânte. Dar, din păcate, se trezi imediat aruncată înapoi în întuneric.

  Vag, intuia că îl trăgea pe Zack după ea. Muşchii de pe spatele lui se făcuseră ca nişte bucăţi de marmură lucioasă sub palmele ei. Auzi geamătul lui prelung, ca un mârâit triumfător. Pe durata unei clipe atemporale, parcă, trupul lui pulsă adânc în lăuntrul ei.

  Când termină, Zack se prăbuşi peste ea, strivind-o cu umerii în pătura de dedesubt.

  Zack se scutură cu părere de rău din amorţeala plăcută, care îl cuprinsese după acea juisare miraculoasă, şi deschise ochii. Raine era lungită pe o parte, cu faţa spre el, ţinând un braţ sub cap. În umbrele roşietice ale focului, ochii ei păreau mai adânci şi mai misterioşi decât oricând. Îl studia, de parcă ar fi fost vreo creatură nouă şi ciudată, cum ea nu mai întâlnise niciodată până atunci. Zack se gândea că, probabil, la fel se uita şi el la ea.

  — La naiba, spuse el, întinzându-şi braţele deasupra capului. Dacă ar fi fost ca până astă-seară să nu cred în existenţa fenomenelor paranormale, precis după experienţa de adineaori aş fi devenit cel mai înfocat adept al lor.

  Raine clipi, surprinsă, iar apoi izbucni într-un hohot de râs cristalin, care îl făcu pe Zack să o îmbrăţişeze de fericire.

  Raine zâmbea şi la scurt timp după aceea, când Zack o ridică în braţe şi o duse în pat.

  Raine se trezi din somn în zbârnâitul insistent al telefonului din cameră. Fără să deschidă ochii, întinse mâna şi bâjbâi după receptor. Degetele ei se loviră de un umăr masculin solid. În momentul acela, deschise brusc pleoapele, ridicându-se simultan în şezut, cuprinsă de panică.

  — Ce-i asta? izbuti ea să îngaime, cu glasul piţigăiat.

  — Ia-o uşor, spuse Zack, săltându-se într-un cot şi uitându-se la ea cu ochi somnoroşi şi amuzaţi. Sunt eu, mă mai ţii minte? Tipul cu care te-ai tăvălit azi-noapte pe podea, ai uitat?

  Realitatea momentului şi amintirile avură un efect zdrobitor asupra ei. Ruşinată, ştia că se făcuse stacojie la faţă.

  — Scuze, mormăi ea, înşfăcându-şi ochelarii. Eram un pic cam dezorientată.

  Doar nu era să facă prostia de a-i spune că nu era obişnuită să se trezească în pat cu un bărbat. Şi-aşa avusese naivitatea de a-i mărturisi că, până noaptea trecută, nu i se mai întâmplase niciodată să aibă un orgasm.

  — Nu-ţi face griji, spuse el, căscând. Te vei obişnui şi cu asta. Nu vrei să răspunzi la telefon?

  Raine îşi pusese deja ochelarii. Dezmeticindu-se brusc, sesiză că telefonul continua să ţârâie.

  — Ba da, zise ea, pe un ton tăios. Aşa e, sună telefonul.

  Aparatul se afla pe noptiera de lângă el. Ca să ia receptorul, ar fi trebuit să se aplece peste Zack. Mintea ei se blocă iarăşi la gândul acestei eventualităţi. Amuzat, Zack ridică receptorul şi i-l dădu.

  — Alo? rosti ea, ţinând telefonul de parcă era prima oară când degetele ei intrau în contact cu un asemenea instrument.

  — Domnişoara Tallentyre? Sunt Burton, de la recepţie. Scuze, dacă v-am trezit din somn, dar am vrut să vă anunţ că urcă acum un poliţai la dumneavoastră. Am încercat să-l pun să aştepte, ca să apuc să vă sun întâi, dar ticălo… adică tipul mi-a vârât sub nas legitimaţia şi a zbughit-o în sus pe scări. Ce să-i faci, curcanii ăştia se poartă mereu de parcă toată lumea e la picioarele lor!

  După voce, Burton părea mai agitat decât în mod normal. Făcând efortul de a se concentra, Raine întrebă:

  — Era cumva Langdon, şeful poliţiei?

  — Nu. Tipul a zis că îl cheamă Mitchell. Un detectiv din Oriana. A spus că vă cunoaşte.

  — Bradley? exclamă ea, zgâindu-se la peretele din faţă şi încercând să asimileze numele. Bradley, aici?

  — Păi, eu tocmai v-am zis că îl cheamă Mitchell, nu Bradley.

  — Exact. Mulţumesc.

  Îi dădu lui Zack înapoi receptorul. Luându-l, acesta ridică o sprânceană, după care îl puse frumos la loc.

  — Musafiri? se interesă el, pe un ton neutru.

  — Da. Bradley Mitchell.

  — Detectivul din Oriana cu care ai tot colaborat?

  — Îhî, confirmă ea. Împingând la o parte păturile şi balansând picioarele, puse tălpile pe podea. Nu ştiu exact care ar fi motivul, dar am devenit brusc o persoană foarte căutată.

  — Faima ta va spori şi mai mult dacă vei deschide uşa în această ţinută, remarcă Zack, pe un ton sec.

  Privind în jos, Raine descoperi că era goală puşcă.

  — Oh, la naiba, mormăi ea.

  Înşfăcând capotul, se îmbrăcă la repezeală. Zack se descolăci din pat, cu un fel de graţie masculină foarte dezinvoltă. Avea chiloţii pe el. Traversând încăperea, îşi luă de pe jos tricoul negru şi pantalonii.

  Raine fugi imediat în baie şi îşi analiză chipul în oglindă. Creatura ciufulită care se zgâia la ea arăta exact ca şi cum tocmai s-ar fi dat jos din pat, după o noapte de amor pasional. Îşi trecu o perie prin păr, dar impresia dinainte persista cu îndârjire.

  Se auzi un ciocănit la uşă.

  — Deschid eu, strigă Zack, un pic cam prea nonşalant. Nu te grăbi.

  Raine se repezi să iasă din baie, dar Zack pornise deja spre uşă, afişând un aer de nerăbdare şi curiozitate. Observă că îşi pusese scurta de piele. Aruncând o privire spre noptieră, constată că tocul de piele, în care avea revolverul, dispăruse de-acolo. Nivelul de testosteron din cameră atinse subit un nivel paroxistic.

  Brusc, Raine începu să se frământe, întrebându-se dacă nu cumva era o greşeală că îl lăsase pe Zack să deschidă uşa acum. Pe urmă, se dezmetici şi o cuprinse o stare de mare veselie. Da, fusese o idee excelentă că îl lăsase pe Zack să deschidă uşa.

  — Mulţumesc, îi spuse ea, peste umăr. Sunt gata într-un minut.

  Se încuie la loc în baie şi, răsucindu-se pe călcâie, îşi lipi urechea de uşă. În cealaltă cameră, vocea lui Bradley rostea cu uimire:

  — Scuze, probabil că am greşit camera, deşi aş putea jura că tipul de la recepţie a spus clar „numărul şase”.

  — Căutaţi pe cineva? întrebă Zack, cam cu prea multă solicitudine.

  — Da, caut o doamnă. Pesemne că e în camera de vizavi.

  — Există o doamnă în camera aceasta, îl asigură Zack. Momentan, Raine este la baie, unde face un duş. Tocmai ne-am trezit adineaori.

  — Raine Tallentyre? exclamă Bradley, căruia nu-i stătea în fire să-şi piardă calmul prea uşor. Adică, Raine e aici?

  — Exact, confirmă Zack. Dar ştii ceva?! Ce-ar fi mai bine să te duci jos, la parter?! Îi spun eu lui Raine că eşti aici. Dacă va vrea să stea de vorbă cu dumneata, o să vină şi ea în hol, după ce face duş.

  — Auzi, habar n-am ce hram porţi pe-aici, dar îţi pot spune că e ceva dubios în toată chestia asta. Eu sunt Bradley Mitchell de la…

  — Poliţia din Oriana. Ştiu. Frumoasă insignă, apropo.

  — Vreau să vorbesc cu Raine, zise Bradley. Imediat.

  Raine tresări speriată. Bradley îşi luase glasul lui de poliţai dur, ceea ce nu prevestea nimic bun.

  — E o chestiune legată de activitatea poliţiei sau e ceva personal? întrebă Zack, cu un fel de curiozitate politicoasă.

  — Este o chestiune oficială.

  — În cazul acesta, poate n-ar fi rău ca Raine să discute întâi cu avocatul ei.

  — Gata, ajunge, intru în cameră.

  — Nu prea cred, rosti vocea lui Zack, pe un ton teribil de rece.

  — N-am idee cine naiba mai eşti, mârâi Bradley, dar în ceea ce mă priveşte am toate motivele să presupun că i-ai făcut un rău lui Raine Tallentyre. Dă-te la o parte din calea mea.

  Atâta durase momentul ei de răzbunare feminină! Adrenalina şi testosteronul atinseseră un nivel toxic în camera de alături. Era timpul să intervină.

  Oftând cu părere de rău, fiindcă tocmai începuse să se amuze de întreaga situaţie, Raine deschise uşa şi scoase capul afară din sala de baie.

  — Bradley, exclamă ea, pe un ton plăcut. Mi s-a părut mie că îţi aud vocea. Ce-i cu tine pe-aici, în Shelbyville?

  Privirea lui Bradley trecu peste Zack, aţintindu-se holbată asupra lui Raine. O combinaţie de nedumerire şi furie făcuse să i se încordeze urât trăsăturile feţei, altminteri fotogenice. Arăta ca un poliţai de la Omucideri dintr-un serial TV: privirea dură şi maxilarele încleştate. Cu tunsoarea pe care o avea, părul lui negru atingea cu vârfurile partea din spate a gulerului. În dimineaţa aceasta, era îmbrăcat în jeanşi, cu o cămaşă descheiată la gât şi o scurtă sport lejeră.

  — Ce naiba se întâmplă aici, Raine? întrebă el, aproape hipnotizat de imaginea ei în capot. Ai păţit ceva?

  — Nu, mă simt excelent, îl linişti ea şi, încrucişând braţele la piept, se rezemă cu nonşalanţă de tocul uşii. Spune-mi mai bine tu ce cauţi aici?

  — Am primit un telefon de la şeful poliţiei locale, spuse Bradley, încruntându-se. De la un tip pe nume Langdon. Mi-a povestit că tu şi un agent imobiliar aţi descoperit-o pe una dintre victimele Ucigaşului-Incinerator în pivniţa mătuşii tale. Aşa e?

  — Da. Eu i-am dat şefului poliţiei numărul tău de telefon, ca să ia referinţe despre mine. M-am gândit că era modalitatea cea mai simplă pentru a nu fi inclusă pe lista posibililor suspecţi. Dar te-ar deranja dacă am discuta despre asta un pic mai târziu? Mă pregăteam să intru sub duş.

  — Şi el cine e? se interesă Bradley, uitându-se suspicios spre Zack.

  — Un prieten, răspunse ea, neputând să se abţină să nu-i adreseze zâmbetul ei special.

  — Un bun prieten, o corectă Zack, cu solicitudine. Jones, aşa mă cheamă. Zack Jones. Apropo, pe tine nu te scoate din sărite când îţi zâmbeşte aşa, fiindcă pe mine, unul, mă enervează la culme, când o văd că-mi surâde în felul ăsta.

  Bradley se întoarse furios spre el, gata să explodeze de nervi.

  — Bradley, du-te, te rog, jos. Vin şi eu în douăzeci de minute, spuse Raine, repede.

  Bradley se crispă şi mai mult la faţă, dar era limpede pentru el că nu avea altă soluţie decât să dea curs rugăminţii ei.

  — Douăzeci de minute, spuse el.

  — Cam atât, da, spuse ea, pe un ton dulce.

  Fără nici un alt cuvânt, Bradley se răsuci pe călcâie şi porni cu paşi apăsaţi spre scară. Zack închise uşa binişor în urma lui şi se uită la Raine.

  — Bănuiala mea este că voi doi aţi făcut împreună mai mult decât să găsiţi câteva cadavre şi să urmăriţi nişte criminali, rosti el, fără nici o inflexiune.

  — Nu prea mult, oricum, spuse ea, alegându-şi cuvintele cu o grijă pedantă. Din vina mea.

  — Dar care a fost problema?

  — Eu am fost problema. Între mine şi Bradley funcţiona o prietenie frumoasă. Eu am făcut greşeala de a crede că s-ar fi putut transforma în ceva mai mult decât atât, explică ea, după care tăcu. Bradley ştia de vocile din capul meu, adăugă ea.

  Zack înclină înţelegător din cap, intuind imediat ce se întâmplase între ei doi.

  — Şi de aceea ţi-ai imaginat că nu îl deranjează poate latura paranormală a firii tale?

  — Într-o seară, când lucram împreună la un caz, l-am invitat la mine. Aveam pregătită o sticlă de vin. Şi o şarlotă de ciocolată. Focul era aprins în şemineu. În fine, ca să nu mai lungesc vorba, am încercat să-l seduc.

  — Presimt că deznodământul a fost urât.

  — A fost ceva jenant pentru amândoi, spuse ea, înroşindu-se. Într-un final, a trebuit să-mi spună adevărul.

  — Şi anume?

  — Faptul că ideea de a face amor cu o femeie care aude voci i se pare sinistră.

  — Mai ştii?! făcu Zack, ridicând din umeri. Pe mine, unul, mă excită formidabil.

  Stupefiată, Raine se holba la el.

  — I-auzi la el! izbuti ea să spună în cele din urmă.

  — Daa, i-auzi la el, repetă Zack, rânjind răutăcios, cu gura până la urechi. Bun, şi-acum în ce fază au ajuns relaţiile dintre voi?

  — În nici o fază. Incidentul din apartamentul meu s-a petrecut acum o lună, cu puţin timp înainte de moartea mătuşii Vella. Mă surprinde prezenţa lui Bradley, azi, aici. Mă aşteptam ca, având în vedere jena noastră reciprocă, să vrea să mă evite în continuare, aşa cum şi eu vreau să îl evit.

  — Dar cum rămâne cu colaborarea voastră pe linie profesională?

  — Ar fi extrem de dificil să revenim la stadiul de prieteni sau colegi, după tot ceea ce s-a întâmplat atunci. Cel puţin, eu aşa simt. Am fost incredibil de umilită.

  — Mai bine zis rănită sufleteşte, presupun.

  — OK, spuse ea, tresărind. Recunosc că m-a afectat îngrozitor afirmaţia lui că i se pare sinistru să facă dragoste cu o femeie căreia i se năzare că aude voci.

  — De ce o fi venit astăzi aici?

  — Habar n-am. Eu îl ştiam preocupat de ideea de a deveni celebru.

  — Adică? făcu Zack, ridicând din sprâncene.

  — Ai auzit vreodată de Cassidy Cutler?

  — Nu ştiu de ce numele mi se pare cunoscut, zise el, mijind ochii.

  — Probabil fiindcă l-ai văzut pe lista celor mai bine vândute cărţi. Cassidy Cutler este o scriitoare de romane poliţiste.

  — Aşa e, încuviinţă el dând din cap. Ea e tipa care a scris cartea despre monstrul care hărţuia şi omora membrii unei familii din Florida. Poliţaii nu reuşeau să înţeleagă ce îi căşunase pe bieţii oameni. În cele din urmă au arestat un văr, parcă.

  — Ai citit cartea? întrebă ea.

  — La dracu', nici vorbă. Eu nu citesc chestii de genul ăsta. Mi-ajung coşmarurile proprii. Mi-aduc aminte doar ce scria prin ziare.

  — S-ar părea că avem gusturi comune în ceea ce priveşte lecturile dinainte de culcare, spuse ea, cu un zâmbet sec. În fine, oricum ar sta lucrurile, cert e că această Cassidy Cutler a decis ca următorul ei bestseller să aibă drept erou un anumit poliţist de la secţia Omucideri dintr-un mic oraş, adică pe acel detectiv care tocmai a reuşit să dezlege enigma unui şir de crime rămase neelucidate de mai multă vreme.

  — Vasăzică, tipa scrie o carte despre Mitchell? spuse Zack, râzând.

  — Bradley m-a sunat acum câteva zile. Era foarte emoţionat. Mi-a povestit că romanciera Cassidy Cutler a sosit în oraş, împreună cu asistenta ei, şi că a început să se documenteze pentru subiectul noii ei cărţi.

  — Interesant. Mă întreb dacă Mitchell intenţionează cumva să îi spună că motivul pentru care a fost capabil să soluţioneze aceste cazuri s-a datorat faptului că a colaborat cu o persoană înzestrată cu facultăţi paranormale?!

  — Sper, sincer, să nu sufle nici o vorbă despre mine, zise ea, înfiorându-se. În ceea ce mă priveşte, i-am lăsat lui tot creditul pentru acele rezultate.

  — Fiindcă ultimul lucru pe care ţi l-ai putea dori vreodată ar fi ca numele tău să apară în una dintre cărţile lui Cassidy Cutler, aşa-i?

  — Perfect adevărat.

  Bradley sorbi lung din cafea, puse ceşcuţa elegantă de porţelan pe farfurioară şi privi furios peste masă.

  — Ce se întâmplă cu tine? întrebă el. Eşti bolnavă?

  — Nu, Doamne fereşte. Dimpotrivă, niciodată nu m-am simţit mai bine, spuse Raine, turnându-şi nişte ceai dintr-un ceainic cochet alb cu verde. De ce mă întrebi?

  — Nu ştiu, se încruntă el, privind-o iscoditor. Arăţi de parcă ai avea febră, sau aşa ceva.

  — O fi din cauza duşului fierbinte, zise ea, abţinându-se să nu pufnească în râs.

  Sala de mic dejun a hotelului era ticsită de aceiaşi ziarişti care umpluseră şi restaurantul în seara precedentă. În vacarmul general, unde se vorbea la telefon sau se făcea conversaţie, discuţia lor se putea bucura de o relativă intimitate.

  — Din cauza duşului, pe dracu'! bombăni Bradley. E ceva cu tine în dimineaţa asta.

  — Păi, să ştii că am dormit foarte bine azi-noapte, spuse ea, cu dezinvoltură.

  Bradley îşi încleştă maxilarele.

  — Şi de unde naiba îl cunoşti tu pe Jones ăsta?

  Raine şedea cu faţa spre intrarea în sala de mic dejun. Zack se afla la barul din faţă, şi îşi lua o cafea într-un pahar de plastic şi o brioşă de la casiera cu mutră de femeie tracasată. Văzând-o pe Raine, Zack ridică o mână şi o salută cu naturaleţe. Raine îi răspunse cu acelaşi gest după care reveni la discuţia cu Bradley.

  — Scuză-mă, ce spuneai? întrebă ea.

  — Voiam să ştiu de unde îl cunoşti pe Jones, se burzului interlocutorul ei.

  — Extraordinar, doar n-ai pretenţia să discut cu tine despre viaţa mea personală!

  — Nu ştiam că ai o viaţă personală, mormăi el.

  — Acum, am, spuse ea, imperturbabil.

  — Şi Jones ştie ce faci tu?

  — Da. Şi ştii ce? Lui nu i se pare deloc sinistru.

  Bradley avu delicateţea de a se înroşi la faţă.

  — Am spus nişte lucruri în seara aceea, dar n-am vorbit serios, să ştii.

  — Ba ai vorbit foarte serios.

  Îl văzu pe Zack, care se ducea cu cafeaua şi brioşa în salonaşul de alături.

  — Uite ce e, spuse Bradley, cu patos. Chiar dacă n-a fost să fie ca între noi doi să existe o relaţie intimă, nu înseamnă că nu putem colabora în continuare, pe plan profesional. Formăm o echipă, Raine.

  Insistenţa care vibra în vocea lui îi trezi curiozitatea. Bradley afişa de obicei aerul flegmatic şi ironic al detectivului mascul feroce. Pentru orgoliul ei, ar fi fost plăcut să creadă că Bradley era gelos pe Zack, însă Raine era aproape sigură că lucrurile nu stăteau nicidecum aşa. Neîndoielnic, Bradley se alarmase când o găsise cu un alt bărbat în această dimineaţă, însă Raine era sigură că reacţia lui nu era consecinţa faptului că ar fi descoperit cumva cât de mult o dorea.

  — Nu ştiu ce să zic, spuse ea, pe un ton calm. Am fost destul de stresată în ultima vreme din cauza decesului mătuşii mele.

  — Ştiu, spuse el repede. Dar munca poate fi o terapie excelentă.

  — Am nevoie de timp ca să-mi limpezesc gândurile şi să analizez ce aş vrea să fac în continuare, în plus, a mai intervenit ceva. Aşa că, date fiind aceste două considerente, pur şi simplu nu sunt aptă să reiau colaborarea de serviciu cu tine. Cel puţin pentru o vreme.

  Mâinile lui Bradley se încleştară pe marginea mesei.

  — Dă-o naibii de treabă, Raine, nu e momentul să pierzi vremea gândindu-te. A apărut un nou caz de crimă neelucidat de mai multă vreme.

  Raine începea să devină curioasă. Nu-l mai văzuse niciodată atât de tensionat, nici măcar atunci când era pe punctul de a face o arestare.

  Luă ceainicul şi îşi umplu cana din nou.

  — Dar de ce atâta grabă? Prin definiţie, un caz mai vechi nu presupune nici un fel de urgenţă.

  — Nu aşa privesc lucrurile familiile victimelor, să ştii, spuse el, plin de indignare. Sunt oameni care au murit, tot aşteptând să li se facă dreptate.

  În ciuda atitudinii ei ferme, un sentiment de culpabilitate începu să o macine.

  — Sunt conştientă de acest lucru.

  Satisfăcut că reuşise să îi zdruncine siguranţa de sine, Bradley se mai relaxă.

  — Nu-mi place că trebuie să te presez aşa. Îmi dau seama că moartea mătuşii tale a fost o lovitură grea pentru tine şi că acum nu-ţi vezi capul de treabă, din cauza problemelor legate de succesiunea averii ei. Dar sunt foarte presat în momentul de faţă.

  În fine, ajungeau la miezul problemei.

  — Presat? Cum adică?

  Bradley expiră puternic pe nări.

  — Uite cum stau lucrurile, scumpete…

  Raine ridică linguriţa, ca pe o nuia magică.

  — Să nu-mi mai spui niciodată „scumpete”.

  — Realitatea este că acest caz vechi, reapărut acum pe tapet, pare foarte important. Am nevoie de ajutorul tău.

  — Din ce motiv cazul acesta este mai important decât cele dinainte?

  Bradley aruncă din nou o privire circumspectă prin sală, ca să fie sigur că nu îi putea auzi nimeni, după care se aplecă în faţă şi coborî vocea.

  — Cassidy a avut o idee genială pentru carte, spuse el.

  Raine puse linguriţa jos, pe farfurioară, cu un zăngănit destul de sonor.

  — Cassidy Cutler, rosti ea cu o voce plată. Trebuia să-mi fi dat seama.

  — Ascultă până la capăt, da?! se rugă Bradley. Cassidy vrea să studieze cum rezolv eu, de la început până la sfârşit, un caz de crimă rămas neelucidat de mai multă vreme. Ne-am uitat împreună la câteva dosare şi am ales unul care pare croit special pentru tine.

  — Pentru mine?! repetă ea, înecându-se cu ceaiul.

  — Pentru noi, rectifică el, rapid. Cazul acesta este ideal pentru genul de… ăăă… observaţii şi intuiţii care te caracterizează.

  Observaţii şi intuiţii, un eufemism folosit de el pentru a desemna indiciile pe care Raine le descoperea, graţie abilităţilor ei parapsihice. După ce lucraseră împreună timp de peste un an, Bradley tot nu se încumeta să admită că facultăţile ei ţineau, de fapt, de domeniul paranormalului.

  — Las-o baltă, spuse ea, pe un ton flegmatic. Nu vreau să apar în cartea ta.

  — Dar de ce? se interesă el.

  — În primul rând, ar însemna să îmi pierd anonimatul. Oriana este cu totul altceva decât New Yorkul sau LA. Aici, n-aş mai putea să fiu invizibilă. Nu mi-aş dori în ruptul capului să mă arate lumea pe stradă, cu degetul, şuşotind că eu sunt tipa care aude voci în capul ei.

  — Ar fi o reclamă fantastică pentru afacerea ta.

  — Cred că glumeşti! Oamenii ar spune că m-am ţicnit, la fel ca mătuşa mea. Nu am nevoie de genul acesta de publicitate, te asigur. Vreau să pot merge la cumpărături sau să particip la şedinţele lunare ale Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din Oriana, fără să mă stresez la gândul că lumea mă bârfeşte pe la spate.

  — Ştii ce? Vorbesc eu cu Cassidy. Sper să fie de acord să îţi dea alt nume în roman.

  — Îmi pare rău, spuse ea. Sunt foarte ocupată în momentul de faţă. Nu vreau să mă implic în proiectul acelei cărţi.

  — E din cauza lui, aşa-i? Tipul care era în camera ta azi-dimineaţă.

  — Nu, negă ea, cu răceală.

  — Aiurea! De când îl cunoşti?

  Raine începea să se enerveze de-a binelea. Arborând surâsul ei special, răspunse:

  — Hai să vedem. De vreo şaisprezece ore, cred.

  — Şaisprezece ore?!

  — În fine, cu aproximaţie, poate o oră în plus sau în minus. Sinceră să fiu, n-am prea stat cu ochii pe ceas în acest interval.

  Bradley era consternat.

  — Cum adică, abia l-ai cunoscut ieri, şi te-ai şi culcat cu el?! Te-ai ţicnit?

  Raine rămase cu cana de ceai în mână, privindu-l fix, fără să spună nimic.

  — Nu te cred, continuă el, ignorând tăcerea ei bruscă. Eşti nebună de-a binelea, pe cuvântul meu.

  — Nici o noutate în afirmaţia ta, din moment ce aşa ai gândit întotdeauna despre mine, nu crezi? remarcă ea, cu o voce impasibilă.

  — La ce te referi? se încruntă el.

  — La faptul că te-ai întrebat tot timpul dacă nu cumva sunt nebună. Acesta e şi motivul pentru care perspectiva de a face dragoste cu mine ţi se părea ceva absolut sinistru, mai ţii minte?

  — Ce naiba, Raine, nu-mi mai pune în gură vorbe pe care nu le-am spus.

  — Sinistru e cuvântul care ţie ţi-a ieşit pe gură, nu mie.

  — Ştii, de fapt, tu nu auzi voci, spuse el, cu buzele subţiate răutăcios. Ţie doar ţi se năzare că auzi voci. În realitate, ai darul înnăscut de a observa tot felul de detalii la locul unei crime, pe care alţi oameni nici nu le remarcă, atâta tot.

  — Eu aud voci, Bradley, spuse ea, pe un ton egal. În anumite cercuri, acest lucru trece drept nebunie.

  — Tipul acela cu care te-am găsit în cameră…

  — Îl cheamă Zack. Zack Jones.

  — Jones. Chiar i-ai spus şi lui că auzi tot felul de voci?

  — Da.

  Bradley se holba la ea, cu o neîncredere totală.

  — Cum, şi pe el nu-l deranjează ideea?

  — Zice că îl excită.

  — Ceva nu e în regulă în toată chestiunea asta.

  — La revedere, Bradley. Succes pentru cartea ta.

  Raine îşi atârnă geanta de umăr, ridicându-se în picioare.

  — Te rog, cârâi implorator glasul lui. Am nevoie de ajutorul tău. Cartea aceasta este foarte importantă pentru mine. Dacă va ieşi bine, voi putea să profit de notorietate pentru a obţine promovarea direct în funcţia de şef al poliţiei. La naiba, aş putea chiar să devin detectiv particular.

  — Mult noroc, spuse ea, cu sinceritate.

  — Îmi eşti datoare, zise el.

  — Poftim?!

  — Ţi-am făcut o favoare, acum un an şi jumătate, când ai venit la mine cu povestea aceea smintită, despre o femeie care fusese răpită şi ucisă de către soţul ei, mai ţii minte? şuieră el, pe un ton feroce, apropiindu-se mai mult de ea. Nimeni din departamentul de poliţie nu era dispus să îţi dea crezare. Eu, însă, am scos din arhivă dosarele vechi şi am găsit un caz care se potrivea cu detaliile furnizate de tine. L-am convins pe şeful poliţiei să autorizeze efectuarea analizei de ADN. Am dat de urmele soţului şi l-am făcut să-şi recunoască fapta.

  — Şi ai obţinut toate laudele pentru extraordinara performanţă de a fi reuşit să elucidezi primul caz dintr-un lung şir de omoruri rămase nerezolvate de-a lungul timpului, devenind astfel celebru. Eu consider că suntem chit, Bradley.

  — Rahat! Trebuia să fi păstrat o relaţie strict profesională. Ce te-o fi apucat să deviezi spre o legătură amoroasă?

  Tresărind dezgustată la auzul acestei întrebări, Raine reuşi repede să-şi recapete stăpânirea de sine.

  — A fost greşeala mea. Mi-am închipuit că suntem mai mult decât colegi. Credeam că ai înţeles – spuse ea, dar glasul i se frânse. În fine, nu contează, îmi asum toată răspunderea pentru eşecul de comunicare. Bun, am plecat, acum. Ofiţerul Langdon a spus că s-ar putea ca detectivii din Portland şi Seattle să dorească să discute cu mine în această dimineaţă. Imediat ce scap, mă întorc la Oriana. Trebuie să mă ocup de firma mea.

  Bradley o înhăţă de încheietura mâinii:

  — Ce naiba, Raine, noi suntem o echipă.

  Zack se materializă în cadrul uşii, de unde porni spre masă. Raine simţea deja undele ameninţătoare ce veneau dinspre el.

  Uitându-se cu subînţeles la mâna ei captivă, ea rosti:

  — Cred că ai face mai bine să-mi dai drumul. Acum.

  Bradley observă în cele din urmă că Zack venea spre el, aşa că se grăbi să îi elibereze mâna lui Raine.

  — Vino-ţi în fire, Raine, spuse el. Nu mă interesează dacă Jones ţi-a tras-o pe cinste azi-noapte. Mi-e limpede că n-a apărut el chiar aşa, din senin. Ce contează, însă, e că şi el vrea ceva de la tine, aşa-i? Şi nu e vorba doar despre nişte partide de sex dezlănţuit, să ştii.

  — Asta nu e treaba ta.

  Bradley reintrase în rolul lui de poliţai, adoptând tonul specific unui interogatoriu:

  — Eu nu cred că l-ai cunoscut doar ieri. Ce legătură are el cu tine?

  — Se poate spune, cred, că e un vechi prieten de familie.

  Peste un ceas, Zack stătea rezemat cu umărul de peretele camerei de hotel, cu braţele încrucişate la piept, şi o urmărea din priviri pe Raine, care îşi punea trusa de toaletă în valijoara cu care venise. Ce schimbată părea după conversaţia avută, se gândea el, intuind că Raine revenise cumva în zona ei de certitudini şi siguranţă.

  — N-a durat prea mult convorbirea cu detectivii, remarcă el.

  — În mare parte, fiindcă nu-i interesa mai deloc să stea de vorbă cu mine, răspunse ea, trăgând fermoarul şi închizând valijoara. Sunt prea preocupaţi de inspectarea minuţioasă a locului crimei. În plus, am senzaţia că Langdon îi avertizase că nu aş fi tocmai întreagă la cap.

  — Ţi-a spus când ai putea intra din nou în casă?

  — Nu, dar va mai dura, probabil, cel puţin câteva zile, zise ea, făcând o grimasă. Oricum, nu cred că aş mai putea obţine mare lucru, scoţând casa la vânzare acum.

  — Nu se ştie niciodată. Nu trebuie să excluzi eventualitatea în care te-ai trezi cu un cumpărător mai fistichiu, pentru care ideea de a deţine un autentic lăcaş al groazei poate părea de-a dreptul senzaţională.

  — În Shelbyville?! exclamă ea, pe un ton zeflemitor. Aiurea, nici o şansă.

  — În fine, bine măcar că ai reuşit să nu intri în lumina reflectoarelor. E plin pe-aici de reporteri şi echipe de televiziune. Am remarcat încă două care de reportaj, în parcare, azi-dimineaţă. Noroc că nu-ţi dă nimeni atenţie.

  — Slavă Domnului!

  — Potrivit cotidianului local din această dimineaţă, lui Spicer i se atribuie tot meritul pentru salvarea fetei.

  — Să-i fie de bine, bravo lui. E opera lui Langdon, probabil, care a avut grijă să devieze atenţia în direcţia lui Spicer.

  — Ce-ai de gând să faci apropo de solicitarea lui Mitchell?

  — Nimic, cel puţin deocamdată, spuse ea, punându-şi impermeabilul.

  — Tipul nu se va da bătut.

  — Probabil, opină şi ea, aruncând o ultimă privire prin cameră, pentru a fi sigură că nu uitase nimic. Crede că romanul pe care îl va scrie Cutler îl va ajuta să promoveze profesional.

  — Nu-i va fi deloc uşor să-şi menţină aura de glorie ca detectiv criminalist, fără ajutorul tău.

  — Bradley a soluţionat o mulţime de cazuri, înainte de a mă cunoaşte, spuse ea, calmă. E un poliţist competent.

  — Ce ţi-a spus în dimineaţa asta, de te-a tăcut să treci în spatele baricadelor?

  — Habar n-am la ce te referi, spuse ea, privindu-l.

  Zack tăcea, aşteptând.

  Apucând strâns mânerul valizei, Raine spuse:

  — OK, mi-a atras atenţia că relaţia mea cu tine a evoluat de la zero la şaizeci într-un răstimp foarte scurt. Insinua că m-am lăsat sedusă de tine şi că tu, probabil, vrei de la mine şi altceva decât nişte partide de sex dezlănţuit.

  Zack fluieră încetişor.

  — Intuiam eu că despre asta era vorba. O asemenea remarcă explică incontestabil diminuarea acelei străluciri care persistă îndeobşte pe chipul celor satisfăcuţi în dragoste.

  Îmbujorându-se la faţă, Raine păşi spre uşă, trăgând valiza după ea.

  — Am plecat. Ne vedem în Oriana.

  — Mă vei vedea în oglinda retrovizoare, spuse el, lăsând braţele în jos, pe lângă corp şi îndepărtându-se de lângă perete. Voi fi chiar în spatele tău. Mai sunt două lucruri de discutat înainte de a pleca.

  Raine se opri la uşă, privindu-l cu suspiciune.

  — Ce anume?

  Apropiindu-se de ea, îi săltă delicat bărbia cu degetele.

  — Mitchell avea dreptate, spuse el. Într-adevăr, vreau ceva de la tine.

  — Ştiu, spuse ea, trăgându-şi capul într-o parte. Dar e OK, din moment ce şi eu urmăresc nişte scopuri.

  — Vrei să afli dacă nu cumva mătuşa ta a fost ucisă.

  — Da.

  — Cu alte cuvinte, suntem chit, atunci când se pune problema de a ne folosi unul de celălalt.

  — Exact, admise ea.

  — Celălalt lucru pe care nu trebuie să-l uiţi, spuse el cu multă fermitate, este că acea partidă de sex dezlănţuit a venit după ce noi doi am făcut o înţelegere.

  Raine clipi de două ori, studiindu-l circumspectă printre genele ei negre.

  — Şi ce-i cu asta? spuse ea, cu o subtilă provocare în glas.

  — Nu m-am culcat cu tine pentru a te convinge să cooperăm, din moment ce tu acceptaseşi deja să mă ajuţi, ştiut fiind că aveai şi tu un interes în toată această acţiune. M-am culcat cu tine pentru că doream să fac o partidă de sex dezlănţuit cu tine. Am rămas cu impresia că şi tu îţi doreai acelaşi lucru. M-am înşelat cumva?

  — Nu, spuse ea, încolţită, dar sfidătoare. Nu te-ai înşelat. Partida de sex dezlănţuit nu are nimic de-a face cu aranjamentul nostru de afaceri.

  Se grăbi să o sărute, ca nu cumva să aibă timp să se ferească de el.

  — Mă bucur că am lămurit acest lucru, spuse el.

  Făcând un pas înapoi, Raine deschise uşa şi ieşi pe coridor.

  — Dar pe măsură ce reflectez, spuse ea, vorbind peste umăr, în timp ce se îndrepta spre scări, îmi dau seama tot mai mult cât de adevărată este vechea zicală, care spune că nu e bine niciodată să amesteci plăcerile cu afacerile.

  — Ceea ce dovedeşte cât eşti de înţeleaptă, spuse el, încetişor.

  Prefăcându-se că nu îl auzise, continuă să coboare scările. Însă Zack ştia că Raine înţelesese perfect sensul remarcii lui.

  Vânătorul de vrăjitoare se strecură în odaie, folosind un şperaclu electronic. Nu exista un sistem de securitate propriu-zis, la hotelul din Shelbyville. Şi asta fiindcă nu era nevoie de aşa ceva, din moment ce până atunci în oraş rata criminalităţii fusese aproape zero. Acesta era, de altfel, unul dintre motivele pentru care alesese localitatea Shelbyville drept bază principală pentru cele mai recente acţiuni de vânătoare de vrăjitoare întreprinse de el.

  Prima oară când a văzut casa Tallentyre, ascunsă de copaci în capătul unei lungi străduţe singuratice, a ştiut că era locul ideal pentru scopurile lui. Imobilul aparţinuse unei vrăjitoare autentice şi, de aceea, era foarte potrivit pentru a fi folosit drept scenă de nimicire a altor creaturi de aceeaşi teapă. Luni de zile, verificase că nu risca nimic intrând acolo. Apoi, mai durase câteva săptămâni ca să o aleagă pe prima vrăjitoare, care urma să-şi primească pedeapsa în acea casă. Şi acum toată munca lui se dusese de râpă.

  Cum fusese mătuşa, aşa era şi nepoata. Nici o deosebire. În mod evident, Raine Tallentyre moştenise puterile oculte ale mătuşii ei. Era şi ea vrăjitoare, cea mai puternică vrăjitoare dintre cele cu care avusese el de-a face până atunci.

  O furie nemăsurată îl copleşi, înăbuşind orice altă senzaţie. Într-o clipită, vrăjitoarea Tallentyre distrusese tot ceea ce el se căznise să construiască în Shelbyville. Acum, se vedea nevoit să îşi găsească un alt loc în care să îşi desfăşoare activitatea.

  Dar, mai întâi, trebuia să afle mai multe despre adversara cu care se confrunta. Nu bănuise niciodată cât de primejdioasă putea fi această Raine Tallentyre. Era absolut necesar să fie distrusă, însă el ştia că trebuia să se mişte cu precauţie. În mod incontestabil, Raine Tallentyre era o persoană extrem de periculoasă.

  Noroc că fata pe care o închisese în beciul casei nu îl văzuse la faţă, şi asta fiindcă, prevăzător, purta întotdeauna o mască de schi, când era în acţiune. Dar îl zdruncinase cumplit faptul că fata fusese descoperită înainte ca pedepsirea ei să fie completă. Încercă să se liniştească din nou, spunându-şi că fata nu avea cum să le furnizeze poliţiştilor indicii, prin care aceştia să poată da de urma lui. Totuşi, pentru prima oară în cariera lui de vânător de vrăjitoare era foarte îngrijorat. În trecut, contase întotdeauna pe efectele purificatoare ale focului, care făcea să dispară orice probă incriminatoare.

  După o lungă noapte albă, înţelesese într-un final cum stăteau lucrurile: demonul îl punea la încercare.

  Îşi dădu seama că munca lui nu avea să mai fie la fel de uşoară ca până atunci. Ştia că urca spre un nou nivel de putere şi că îi era scris acum să vâneze vrăjitoare mai puternice. Trebuia să fie pregătit.

  Era limpede că sosirea lui Raine Tallentyre în Shelbyville şi felul în care o descoperise în pivniţă pe vrăjitoarea captivă nu reprezentau nicidecum un banal joc al hazardului. Dacă voia să supravieţuiască şi să devină mai puternic, va trebui să îi demonstreze demonului că el era mai tare decât Raine. Va trebui să o vâneze şi să o distrugă, exact cum le vânase şi le nimicise pe toate celelalte vrăjitoare mai neînsemnate, pe care le pedepsise până atunci.

  Stătea în picioare, nemişcat, privind prin încăperea micuţă în care intrase. Riscase mult venind aici, înainte ca în odaie să se fi făcut curăţenie, însă avea nevoie de un obiect personal, pe care ea să-l recunoască, în momentul în care el îşi va începe vânătoarea. Conta enorm ca vrăjitoarea să se sperie, înainte ca el să ajungă să o prindă. Descoperise această satisfacţie încă de la începutul carierei lui de vânător de vrăjitoare. Uneori, îşi lua marje de câteva săptămâni sau luni, în care le hărţuia, pentru a le băga frica în oase.

  Începu să dea târcoale prin cameră, sperând să găsească vreun obiect semnificativ. Câteva clipe, se gândi să ia o faţă de pernă, dar pe urmă se răzgândi. Voia ceva mai interesant.

  Găsi un prosop jilav în baie, însă era mult prea comun, neprezentând nici o particularitate distinctivă, ceea ce însemna că era foarte probabil ca ea nici să nu-l recunoască. Nu, trebuia să găsească altceva.

  Ieşind repede din baie, dădu cu ochii de tava pentru ceai. Întinzând mâna, ridică o cană fină şi frumos pictată.

  Perfect.

  Mai târziu, în acea după-amiază, descoperi spre groaza lui ce progrese substanţiale în investigarea cazului făceau Langdon şi poliţiştii din Portland şi Seattle. La oficiul poştal se zvonea că urmau să se ia probe pentru o analiză a ADN-ului şi că ar fi apărut nişte mostre de fire de păr, ba chiar şi nişte preţioase fotografii de-ale lui. Proasta aceea de fată îşi amintea tot felul de lucruri, care riscau să se întoarcă împotriva lui.

  Panica şi furia făceau ravagii în mintea lui. Totul era din vina vrăjitoarei de Tallentyre. Luă în mână cana de ceai şi o azvârli de perete. Porţelanul fragil se sparse imediat.

  Tremurând, se lăsă în genunchi, ca să adune cioburile.

  Arzi, vrăjitoareo…

  — Nu pot concepe cum ai ajuns să lucrezi la un caz împreună cu cineva de la Jones & Jones, spuse Andrew, deschizând uşa cuptorului, pentru a verifica starea pilafului dinăuntru.

  — Se poate spune că nu am prea avut de ales, zise Raine. În special, după ce mi-a spus cum cercetătorul acela de la Societatea Arcane a apărut aici, în Oriana, exact în ziua în care a murit mătuşa Vella.