VISUL COLINDĂ STELELE

 

X. SINGURA STEA

 

CÂND DOANDO se aflase departe, pulberile stelare ale Galaxiei vor fi părut nori de argint, iradiind efluvii luminoase. Cu cât se apropia însă, grăuntele de lumină deveneau tot mai clare, răsărind din ceaţa învăpăiată.

Treceau pe lângă cele dintâi stele.

În dreapta ecranului stăruia, micşorându-se, constelaţia periferică în care se afla Vuundo. Orit se mai distingea încă. Tăcuţi, cei de pe «Loro» îşi luau rămas bun de la planeta natală. Rachetele lui Doando vor fi ajuns de mult acolo, totuşi nicio explozie nu fusese observată. Faptul acesta a mai liniştit încordarea lui Tem, lăsându-l doar cu gândurile triste. Se temea pentru soţia lui.

Im Iu era indiferentă. Doar în ochii ei mari se mistuiau focuri a căror sclipire, mai mult decât ceilalţi, o simţea Tem. Durerea mamei trăia în cearcănele de sub ochi şi în braţele căzute inert de-a lungul trupului. Mânca puţin şi, adeseori, rămânea ore întregi în picioare, ascultând nemişcată ceva doar de ea auzit. Atunci din gânduri lua naştere, poate, un gângurit subţirel, ca o chemare.

Iar acum, patima cu care sorbea luminiţa roşiatică a lui Orit ar fi îngrijorat pe oricine. Cu trupul aplecat, cu mâna întinsă, părea gata să smulgă picătura aceea de aur şi să şi-o agaţe de costum, lângă inimă. Ce fetiţă va mai asculta basmele mamei?… A fost odată o astronavă mare-mare, construită de nişte oameni necunoscuţi, departe, peste nouă ceruri şi nouă Galaxii. Şi noi i-am dat numele Doando, fiindcă pe ea nu se arăta nicio fiinţă. S-a pornit să colinde spaţiile, ca un vis. Acolo, pe ea, s-a născut o fetiţă: Ao U.

Iu îşi duse mâna la ochi, clătinându-se. Va ajunge vreodată numele tău la Vuundo, Ao?

Pe ecran, imaginea lunecase în urmă. În curând avea să dispară. Iu îşi ridică încet braţul. La fel Tem. Apoi Ro, Ena, Voa. Rămâi cu bine, Vuundo! Fii tăi vor izbuti să ajungă mai departe ca noi. Iar de nu ne vom mai revedea, fie ca în timpul luptei lor pentru viaţă să-şi amintească de «Loro». Cu bine!

― Trecem la mai puţin de o sută de milioane de kilometri de prima stea.

Vocea lui Dal Adal păstra încă emoţia scenei la care asistase. Inflexiunile ei joase şi blânde erau însă un îndemn pentru revenirea la realitate. Vuunzii se despărţiră greu de ecran, dar iată că acum în faţa lor strălucea feeric un soare nou. Îi reprimea, prin el, Galaxia.

― Propun să-l trecem pe harta astrală cu numele de Soarele Speranţei! zise Alvarez.

― Stea tânără! constată Tamara Moon, ca un rspuns. Face parte din clasa B.

Strălucirea alb-albăstruie a acesteia avea o neasemuită frumuseţe. Poate şi pentru că era atât de izolată aici, în periferia sistemului galactic.

încotro gonea Doando nebuneşte?

 

*

 

Tamara dormise câteva ceasuri bune, când un vis straniu veni să-i tulbure somnul. Se trezi transpirată, cu răsuflarea grea, parcă ar fi alergat.

Căzuse, în vis, printre stele. Nu avea senzaţia căderii, ci a frigului care i se strecura tot mai repede în scafandrul cosmic. Singurătatea şi tăcerea din jur o înfricoşau. Încercă, disperată, să-şi schimbe direcţia, cu picioarele şi braţele, cum fac paraşutiştii, dar nu reuşi. Cădea întruna, şi stelele prin apropierea cărora trecea nu o încălzeau, ca şi când colosalele efervescenţe nucleare n-ar mai fi produs calorii.

Voi să strige după ajutor, dar îşi dădu seama că e absurd şi inutil. Cine ar fi auzit-o? Nici nu-şi mai amintea cum ajunsese acolo. Ba nu! Călătorise cu o rachetă. Dar bărbatul acela o gonise. O aruncase, pur şi simplu, peste bord. Dal Adal. Fiindcă îl iubea de mult, încă de când era o copilă, încă de când…

Şi l-a luat de mână, spunându-i tot. Trebuia să-i spună odată şi-odată, dacă el nu era în stare să vadă. Aşa s-a întâmplat. După mărturisirea ei, comandantul se înfuriase şi astfel s-a trezit Tamara în spaţiul cosmic, singură, singură!

Fata zâmbi de visul ei. În cabină se răsucea un fir de lumină pe sub uşa ce da în coridor. Oare Adal a visat-o vreodată? Îşi strecură palmele sub cap şi rămase aşa, cu faţa în sus şi ochii deschişi. Pieptul i se ridica şi cobora egal în ritmul respiraţiei.

„De când îl iubesc?” îşi spuse deodată.

Mai avea câteva luni până să termine Institutul de Cosmonautică. Evenimentul cel mai de seamă al vremii era întoarcerea expediţiei „Lumen 8”. După aproape zece ani de cercetări cosmice, racheta se întorcea cu bine pe „Terra V”.

Graviplanul i-a dus pe delegaţi la cosmodromul pavoazat sărbătoreşte. Venise multă lume şi aproape toţi supravieţuitorii vechii generaţii de cosmonauţi, care-i aduseseră pe coloniştii planetei. Scormoneau cu privirea înaltul de cleştar, în căutarea gigantului argintiu ce avea să aterizeze la mulţi kilometri de ei. Pe Tamara o copleşise o emoţie nouă, pe care n-o mai încercase niciodată. Îi aştepta pe astronavigatori ca pe nişte rude, cu toate că trebuia să mai treacă un timp până să fie primită în familia lor. Poate era la mijloc şi tinereţea ei: nu împlinise încă 22 de ani.

Se întreba, la un moment dat, dacă cei din „Lumen 8” mai seamănă cu ceilalţi; într-atât îi preschimbase imaginaţia sa, asemănându-i cu eroii mitici, atleţi frumoşi, a căror vigoare este dublată de o vastă cultură. Era poate firesc, întrucât cei din noua generaţie, primii născuţi pe „Terra V” nu-i văzuseră la plecare, ci doar auziseră de dânşii.

Obrajii Tamarei ardeau, şi o dureau ochii tot sfredelind zările. În sfârşit, astronava a apărut şi tot ce a urmat se petrecu foarte repede. Punctul strălucitor se transformă sub ochii privitorilor intr-un corp fuziform. Au început să strige cu toţii, şi ovaţiile lor dominau zgomotul şuierător al motoarelor. „Lumen 8” ateriză, cam la cinci kilometri. Echipajul, patru bărbaţi şi o femeie, veni cu un graviplan decapotabil. Atunci l-a văzut fata pe Adal. Stătea în picioare, lângă parbriz, înalt şi puternic, cu un zâmbet ce-i însorea faţa. Ridicase, ca şi ceilalţi, mâinile, răspunzând ovaţiilor frenetice. Tamara era în primele rânduri, şi când maşina s-a oprit, a alergat la el cu buchetul de flori strâns cu amândouă mâinile.

El a sărit greoi pe pâmânt, dezobişnuit cu gravitaţia.

― Cum te cheamă? a întrebat-o.

― Tamara. Sunt… ca şi dumneavoastră, cosmonaut.

Când i-a luat florile, a ştiut că o va săruta. Aştepta să-i răcorească obrajii cu buzele lui, dar ele erau mai fierbinţi încă decât chipul fetei.

― Foarte bine, Tamara! a strigat peste capetele celor care îi şi despărţiseră. Ea nu ştie nici acum dacă pentru florile, oferite, sau pentru profesia ei de cosmonaut, sau fiindcă o sărutase.

A plecat de acolo cea din urmă, când pe întregul cosmodrom nu se mai afla decât silueta navei, profilată pe cer.

Mai târziu s-au întâlnit din nou, când Adal le-a vizitat şcoala. I se propusese un post de profesor, dar el a refuzat, motivând că nu are aptitudini pentru asta. A vorbit cu Tamara despre expediţia în afara Galaxiei, ce se proiecta încă de la sosirea lui. Apoi a chemat-o să-i dăruie un bust al ei, lucrat din memorie. I-a spus să aştepte veşti pe care i le va trimite cu siguranţă.

Au trecut aproape doi ani. Pregătirile zborului extragalactic se apropiau die sfârşit, când, într-o bună zi, a fost chemată la preşedintele Comisiei de Astronautică, Fore Pitt, care-i fusese profesor de nucleomecanică la Institut.

― Tamara, îi spuse el, Dal Adal, comandantul expediţiei cosmice „Extragalactic l” te-a propus pentru echipajul acestei expediţii. În afară de tine mai participă Victor Alvarez care a călătorit cu „Lumen 8”.

― Eu?!.. a exclamat.

― Adal s-a interesat de rezultatele tale la Institut. Te-am sprijinit din toată inima. Doar ai fost printre cei mai buni studenţi.

― Dar eu nu cred că s-ar putea… a bâiguit, neştiind cum să-şi clarifice gândurile.

Pitt izbucni într-un râs sănătos.

― Deci n-am fost greşit informaţi, Tamara! Îl iubeşti pe fostul tău profesor, pe Adal.

A roşit toată.

― Nu te alarma şi nu-ţi, pierde cumpătul. De la noi, el n-a aflat nimic. Să ştii că dragostea nu va, fi o piedica în calea cercetărilor voastre. E singurul lucru care te face să ai rezerve?

― Da…

― Fii sigură că nu se va întâmpla nimic rău. Noi toţi am fost de acord cu asta. Acum altceva… Preşedintele îi cunoştea timiditatea, de aceea zâmbi, privind-o într-un fel nedefinit. Trebuie ca şi Adal să afle ce simţi pentru el. Probabil acest lucru se va petrece în timpul zborului. Ascultă-mi sfatul, căci sunt de trei ori mai bătrân decât dumneata. Nu i-o spune înainte să te cunoască cum trebuie. Lasă-l să te preţuiască întâi ca astronaut. În ochii lui, asta e una dintre cele mai înalte calităţi. Apoi cucereşte-l pas cu pas, aşa cum veţi cuceri spaţiile cosmice, confundându-vă cu ele şi făcându-le astfel familiare… Fiindcă viitorul tău comandant este un om excepţional, din toate punctele de vedere. Nu trebuie să uiţi asta nicio clipă, dacă vrei să te bmcuri de dragostea lui.  Tamara zâmbi, înduioşată. Apoi, istovită parcă de toate aceste amintiri, adormi din nou, atât de profund, că Victor nu reuşi s-o trezească prin radio, ci trebui să bată insistent la uşă.

― Poftim?… Ce e? mormăi fata, somnoroasă.

― Hai, nu te scoli? răsuna glasul înfundat al tânărului. De când dormi, am traversat Galaxia!

― Îndată, îndată! râse ea sărind din pat. Ce program şi ce itinerar s-au stabilit?

― Deocamdată nu mergem încă la teatru! glumi el şi se auzi cum se reazemă cu umărul de perete. Cercetăm coridorul cel mare. A fost deblocat ieri. Poate diseară, dacă vom fi cuminţi, Adal ne va duce totuşi acolo.

― Unde acolo?

― La teatru!… Haide mai iute! Ne aşteaptă ceilalţi…

Hotărâseră să se adune lângă turnul galben, acolo unde după anticamera ce da în sala centrului de comandă, se deschidea marele tunel, larg şi înalt, ce cobora în pantă uşoară. În stânga se afla o nouă încăpere, adăpostind o calotă sferică, verticală şi convexă, ca un scut foarte bombat, lipit de perete. Încercaseră printr-o incursiune pe jos să vadă unde duce tunelul cel larg, acum deblocat, dar după vreo oră de mers se lăsaseră păgubaşi, hotărând să reia cercetările cu ajutorul unui vehicul.

Într-adevăr, Tamara şi Victor erau aşteptaţi.

― După cum se vede, gazdele noastre nu mai sunt darnice! remarcă Em Ro, după ce răspunse la salutul celor doi pământeni. Ai mei se aşteptau să găsească la intrarea în tunel un mijloc de locomoţie cu care să ne deplasăm mai departe decât cu vehiculul celălalt. S-au înşelat. Pesemne că astronava şi-a epuizat resursele.

― Sau ceilalţi vor să ne pedepsească pentru veşnica noastră ironie şi să dovedească ce rău ne va fi dacă nu ne mai ajută! comentă Alvarez.

― Ia stai, ia stai! îl întrerupse Adal pe tânăr, fulgerat de un gând. Poate găsim ceva în camera aceea de lângă tunel… Să mergem acolo!

Spre surprinderea tuturor, de cum intrară, scutul bombat de lângă perete alunecă lateral, descoperind o deschidere. Victor se repezi primul şi pătrunse în ea. În raza farului, descoperi un interior confortabil, cu fotolii galbene şi un mic tablou de comandă. De cum intră, mai multe lămpi se aprinseră în plafonul noului vehicul.

― Se pare că totuşi nu ne-am înşelat! zise Victor maliţios, către Ro.

Savantul mormăi un „asta nu-i mare lucru”.

― Veniţi înăuntru! curmă Adal conflictul.

Cosmonauţii se aşezară, şi îndată le răsună în auz un şuierat subţirel. Tem, care era cel mai aproape de sursa sonoră, întinse mâna şi simţi suflul rece al generatorului de oxigen.

― A şi, intrat în funcţiune, constată comandantul lui «Loro». Şi ce căldură plăcută! Parcă am fi intrat în casă după un drum lung prin viscol.

― Iată, se vede şi tunelul, le arătă Alvarez, după ce, prin intermediul unui alt buton, deschise obloanele de pe hublouri. Tem, condu-ne tu!

Vuundul mulţumi şi trecu lângă pupitru, mângâindu-l    încet. Încerca din nou senzaţia specifică din pragul descoperirilor emoţionante.

Porniră. În scurt timp, lăsaseră în urmă sectorul luminat al coridorului. Vehiculul nu avea motor, nu simţiră vibraţiile, nici zgomotul care trădează prezenţa inimii oricărei maşini. Alunecau fulgerător prin culoar, cu ajutorul unui tren de rulare ce se vedea prin podeaua străvezie. Tem aprinse farurile; trei conuri albăstrii se înfipseră în bezna marelui gang. Două panglici metalice sclipeau lateral în lungul întregului traseu, părând că aleargă o dată cu pasagerii.

― Sistemul de propulsie? îl întrebă Vasca pe Ro.

― Motorul lipseşte, răspunse acesta. Înclinarea coridorului care, o vezi, e tot mai accentuată, nu ne poate imprima, totuşi, această viteză.

― Desigur! interveni Tamara. Mergem cu peste 300 de kilometri pe oră.

― Deci se acţionează asupra noastră din afară. Probabil printr-un sistem magnetic sau gravitaţional.

― Aşa cred, zise şi Adal. Iar noi telecomandăm din vehicul pornirea şi oprirea întregii instalaţii.

Se aşternu tăcerea. Trecură pe lângă trei rânduri de portiere groase, apucând să mai observe cum se închid în urma lor. Susurul maşinii în mers slăbi, ceea ce însemna că de aci încolo nu mai există atmosferă.

Ena sta în fundul vehiculului, lângă Iu şi îi privea trăsăturile asprite de durere. Gândi că era mai mult o tristeţe, atât de copleşitoare încât, cu toate eforturile mamei de a şi-o stăpâni, răzbătea totuşi prin ochi şi prin colţurile căzute ale gurii. Ena îi atinse braţul, cu un gest proteguitor, care o surprinse şi pe ea, căci simţea prima dată nevoia să ocrotească pe cineva. Iu îi răspunse cu o umbră de surâs.

Moartea lui Ao U declanşase în conştiinţa fetei care-l    iubea pe Tem o adevărată furtună binefăcătoare. Din toate răzbătea mereu o undă de mulţumire ascunsă… Pentru că nu-şi mărturisise simţămintele faţă de comandant, reuşind astfel să nu întineze cu nimic demnitatea acestuia de soţ şi de om. Îi veni un gând fugar, că numai caracterele mari pot renunţa la fericire, dacă aceasta e obţinută cu preţul înjosirii altora. Dar îşi goni gândul înciudată zâmbind înăuntrul ei, ca de o absurditate. Trebuia să-i spună lui Iu de acest chin, ca să n-o mai apese taina şi ca Iu să ştie că niciodată, niciodată nu va cuteza să-l înjosească pe Tem.

― Iu…

― Te ascult, Ena.

― Vreau să-ţi mărturisesc de mult o taină a mea. Dar n-am făcut-o încă, fiincă… adică…

Iu surâse iar, cu multă înţelegere. Mângâie degetele crispate ale fetei.

― Dacă asta era, n-are rost să te zbuciumi.

― Eu…

― Ştiu. De mult, de când tot vrei tu să-mi spui şi nu cutezi, fiindcă în ultimă instanţă nici nu ai ce-mi spune.

Ena îi strânse braţul, cu mâna fierbinte.

― Iu… draga mea! Ştiai?! Dar niciodată, niciodată n-am cutezat…

― Şi asta, o ştiu…

O culcă la pieptul ei. În suflet i se strecura acum o fărâmă din liniştea prin care colindau în tunel.

Ro încerca să se concentreze asupra drumului, însă prima oară nu reuşi. Îl zguduise pieirea fetiţei. Era pentru el ceva nou zbuciumul acesta, mai ales că îl readucea brutal în frământările vieţii cotidiene, pe care în cursul căderii între Galaxii o uitase. Şi lovitura neaşteptată a morţii îl făcuse să-şi piardă încrederea în echipajul astronavei.

Pe de altă parte, în ultimele zile, Ro îşi dăduse seama că e slab, că singurătatea lui nu mai constituie un refugiu pentru meditaţie, ci o apăsare continuă. Privi pe furiş către Voa şi văzu că şi ea îl priveşte. Iar Voa tresări, înfiorată. Obrajii i se împurpurară brusc.

„Viaţa nu e o sumă aritmetică, nicio înşiruire de simboluri pe care s-o rezolvi cu o cheie specială numită formulă! „ îşi aminti Ro. Fraza i-o spusese Voa ieri; tocmai ea i-o spusese, Voa, căreia viaţa îi răpise încrederea în oameni.

Pe Adal, ochii Tamarei îl urmăreau discret, şi ea observă la comandantul său o oarecare descumpănire. Tăcut şi încruntat, Adal scruta pe îndelete chipurile tovarăşilor de drum, voind parcă să capteze şi să le pătrundă orice gând.,

Născut pe o astronavă, trăise cercetând nopţile fără capăt ale cerului galactic. La fel cu foarte mulţi navigatori cosmici, rămăsese pe „Terra V” doar între două zboruri. Dar se deosebea de ei printr-o lungă şi întortocheată evoluţie psihică.

S-a spus deseori, şi pe bună dreptate, că asemenea oameni sunt altfel decât cei care-şi duc viaţa pe o planetă. Într-adevăr, pentru mari intervale de timp, ei sunt smulşi vieţii sociale a planetei şi închişi într-un microcosm care să-i apere de ameninţările macrocosmului. Puţini rămân cei care se pot sustrage monotoniei anilor de drum, dar şi mai puţini cei care izbutesc s-o înfrângă. Adal fusese o vreme în pragul prăbuşirii psihice. Poate că nimeni nu fusese încercat ca el de atâtea slăbiciuni omeneşti. De aceea înţelegea ca nimeni altul frământările colegilor lui şi se temea, neştiind cât de departe i-a dus maladia drumului sideral.

― Ne-am oprit! anunţă Tem. Aparatul nu se mai supune comenzilor. Au trecut cam două ore şi jumătate după timpul pământean. Deci am parcurs peste 700 de kilometri.

Lumina celor trei faruri se mistuia într-o beznă de nepătruns. Tunelul se termina aici. În acel moment, un corp albicios coborî de sus şi se opri înaintea lor. Vehiculul porni foarte încet şi se opri cu un şoc lângă acel corp. Farurile se stinseră, dar o lumină venită din afară ajunse până la ei.

― Căştile! porunci scurt Adal. Victor şi dumneata, Ro, vă rog cercetaţi unde suntem.

Cei doi intrară pe rând în minuscula cameră-ecluză.

― Ce este? se interesă Voa, prin intermediul radioului.

― Şi în afara vehiculului e aer! bodogăni Ro. Te şi enervează, ba e atmosferă, ba nu e! Când pleci cu scafandrul, ţi-o servesc numaidecât. Dar încearcă să pleci fără el, că te şi asfixiază! Ne aflăm într-o încăpere semisferică. Hai mai departe, Victor! Lumina vine din plafonul boltit.

― O scară! se auzi Alvarez. Ro, Pământenii au un proverb: nemulţumitului i se ia darul. Ai priceput? Aha! Ce mare e! O sală elipsoidală, cu scaune multe. Caută comutatorul, Ro! Farurile noastre nu ne permit să vedem bine.

― L-am găsit. Gata! anunţă Vuundul, cu glas mai domolit.

Astronauţii, îngrămădiţi lângă hubloul vehiculului, fură orbiţi de lumina intensă care trecu prin trapa din capul scărilor.

― Cred că e o rachetă. Veniţi!

Îşi luară căştile sub braţ şi ieşiră în camera emisferică.

― Da, e o rachetă! confirmă Ro. Am ajuns în extremitatea ei.

Urcară scara până în sala fotoliilor, pe care o cercetară amănunţit. Prin pereţi, vedeau capătul tunelului pe unde veniseră, deci racheta era străvezie.

Nici tablou de comandă, nici ferestre. Adal, intrat ultimul, închise uşa.

― Aşteptăm!

Ca şi când acesta ar fi fost semnalul, vehiculul porni. Umbra tunelului dispăru în noapte. Apoi zborul se acceleră, apăsându-i puternic în scaune. Dar imediat după încetarea accelerării, simţiră cum greutatea lor, şi aşa redusă pe Doando, se micşorase încă mai mult.

― Niciun zgomot. Nici aici nu există vreun motor??

― E, probabil, la mijloc acelaşi sistem care ne-a purtat prin coridor. Numai că trebuie să fie câmpuri gravifice. Ne atrag, ne resping şi… zburăm! zise Adal gânditor.

― În afara lui Doando? întrebă Ena.

― Cum în afară? Am vedea stelele. Înaintăm în interior, într-un gol ale cărui dimensiuni nu se pot bănui deocamdată! interveni Voa.

― Aşa e. Dar ce rost are? zise şi Tem.

― Depinde de mărimea lui! răspunse Adal. Oare cu ce viteză mergem? Un gol în mijlocul lui Doando… Curios! Trebuie că e imens, de vreme ce, pentru a-l străbate, echipajul nevăzut ne-a pus o rachetă la dispoziţie. Cu ce rost? Ca Doando să fie mai uşor? Cred că are câteva sute, dacă nu chiar mii de kilometri.

― Mii de kilometri? N-ar fi bine, pentru verificare, să încercăm un zbor la suprafaţă cu „Extragalactic”-ul nostru? propuse Tamara.

― Să ştii că ai dreptate! o privi Adal, admirativ. Putem ieşi cu „Extragalactic” din „Noua Arcadie”, cerând acest lucru centrului de comandă.

Trecuse mai bine de o oră de la îmbarcarea pe rachetă, când luminiţa aceea albăstruie licări în stânga lor. Părea o stea de mărimea a şasea.

― O stea, în sfârşit! strigă Vasca.

― Priviţi, o ajungem din urmă! le arătă Iu, cuprinsă de o tulburare ciudată. O stea…

Lumina se mărea mereu şi simţiră că racheta virează în direcţia ei, sporindu-şi temporar viteza.

― Singura stea… repetă Im Iu, şi o înfiorare îi străbătu pe toţi, creată de şoapta ei sau de zborul lor neobişnuit.

Şi punctul luminos se afla în mişcare. Nava se apropia tot mai mult de el. În curând…

Nu! Nu e ea! Şi totuşi…

Era scafandrul lui Ao U. Un bob de lumină îşi, revărsă argintul pe o faţă de păpuşă, nefiresc de albă. Fetiţa părea că doarme. Cu chipul destins, decongestionat, cu o linişte pe care numai moartea a putut-o răspândi pe trăsăturile-i crude.

― Singura stea…

Respiraţia mamei se înecă.

― Ao! strigă ea deznădăjduită. Mica mea floare de gheată…

Îşi aruncă braţele după fetiţă, şi degetele i se loviră sălbatic de peretele străveziu. Gemu şi-şi strânse pleoapele, să nu mai vadă. Racheta îşi mări brusc viteza, până ce picătura de argint pieri, înghiţită lacom de întunericul vid.

Racheta se întoarse grabnic la punctul de plecare, ca şi cum gazdele ar fi intuit starea de spirit a cosmonauţilor, lipsa subită de interes pentru zborul acesta care le biciuise durerea.

Părăsiră racheta pe rând, înstrăinaţi de tot ce-i înconjura. Şi deodată, aşa cum pluteau imponderabil în noaptea marelui gol, Ro se răsuci spre Adal, fulgerat de un gând care-l    înfiorase.

― De ce ne-au arătat-o? izbucni el. De ce-şi bat joc de noi? De ce ne obligă să asistăm la toate actele lor criminale? Prietene, în ciuda optimismului vostru, acum cred că Vuundo a fost ucis, ca şi Ao U. Nu prin explozii nucleare pe care să le fi putut vedea de aici. Moartea are o sută de forme. Poate l-au asfixiat cu bioxid de carbon, ori l-au îngheţat cu totul.

Victor nu mai glumi la auzul acestei ipoteze. Nici ceilalţi nu încercaseră să-l contrazică, ci doar priveau împietriţi, pe jumătate convinşi că aşa trebuie să fie.

― Şi nu-i doar atât! continuă Vuundul, coborând vocea. Dacă au ucis planeta noastră, e foarte probabil că vor proceda la fel şi cu ale voastre. Înţelegeţi?

― Cum? Cu Pământul? strigă Tamara.

Dar Ro nu-i răspunse. Golul păru că-şi strânge în jurul lor pereţii nevăzuţi, ca o capcană.

― Da, şopti Alvarez, dacă l-au distrus pe Vuundo logic ar fi…

― Iar noi să fim martori. Şi după aceea, închise în capsule vidate, cadavrele noastre, ca şi al lui Ao U, să ia drumul Galaxiei de unde vin străinii, ca dovadă că şi-au îndeplinit misiunea. Iată de ce nu s-au arătat, de ce rămân muţi la insistenţele noastre de a-i vedea! argumentă Ro. Poate că vor începe cu una dintre planetele abia populate, de pildă cu „Terra V”. Poate cu însuşi Pământul vostru de baştină.

― Cum? Cu Pământul? zise din nou Tamara, acum abia desluşit.

― Ro, cum spui tu asta? întrebă Voa. Oare creierul tău, obişnuit cu analiza matematică, a găsit soluţia tuturor tainelor? Nu cumva premisele de la care ai pornit sunt inexacte? În demonstraţie şi în calcul nu s-au strecurat nicio greşeală? Gândeşte-te! Greşeala mea a omorât-o pe Ao U. O greşeală a ta va duce la alte victime. În clipe ca aceasta nu ne e permis să judecăm eronat, altfel ne costă cumplit. Gândeşte-te!

― Închipuie-ţi cum arată Pământul! reluă şi Adal. Am fost odată acolo, în copilărie. E tot ce poate fi mai frumos în lumea asta! Acolo şi forţele oarbe ale naturii, stihiile vulcanilor şi ale mărilor dezlănţuite sunt de o măreaţă frumuseţe. Mi-am trăit viaţa în Cosmos, şi de câte ori mă copleşeau greutăţile şi singurătatea, îmi aminteam de Pământ. Jumătate însorit – jumătate odihnindu-se, înăbuşit de flori şi păduri, mustind de viaţă…

― Pământul! zise încă o dată Tamara.

― Dar suntem departe de el, urmă Adal. Numai când vom ajunge acolo vom şti dacă ipoteza ta s-a adeverit, Ro. Dacă vom ajunge vreodată…

 

 

XI. FURTUNA

 

ZGOMOTUL SE REPETA, trezind-o de-a binelea. Se întrebă, cu gândurile încă tulburi, cine o caută atât de devreme, apoi întinse mâna spre stânga, după butonul de blocaj al radiofonului. Degetele i se loviră de tot felul de obiecte, care parcă în ajun nu erau acolo şi al căror rost nu-l putea ghici. Îşi desfăcu puţin pleoapele şi văzu, în întunericul cenuşiu al camerei, că nu o cheamă nimeni la radiofon, şi nici măcar nu s-a făcut ziuă.

Se pregăti să adoarmă din nou, când un licăr albăstrui, pătruns de afară prin fereastră, îmbrăcă pereţii cu umbre. Şiragul de bubuituri se repetă, îi ajunse în auz foşnetul neliniştit al copacilor. Geamul împins de vânt se lovi de perete. Pe măsură ce conştiinţa i se limpezea, o cuprinse o senzaţie neplăcută, înfiorându-i nervii. Încercă să-şi astupe urechile, cu faţa în pernă. Totuşi zgomotele continuau să răzbată. I se făcu sete. Ceva ascuţit o împunse în umăr şi-i alungă definitiv somnul.

Un timp rămase în pat să asculte, dar setea o chinuia tot mai rău. Aruncă înciudată pledul. Imediat răcoarea nopţii o învălui ca o pânză umedă. Se ridică, îşi luă halatul de lângă noptieră şi plecă, desculţă, la baie. Însă pe drum setea îi trecu la fel de repede cum apăruse.

Ridică din umeri. O luă la întâmplare prin încăperi şi se pomeni pe terasa dinspre ocean. Vântul bătea neîntrerupt, ridicând coarne lungi de apă. Se ghemui pe scaunul favorit al lui Lombo şi-şi strânse sub ea picioarele goale.

Ploaia întârzia, de aceea furtuna îşi menţinea tăria. Doi albatroşi, cu vântul în aripi, fâlfâiră ca nişte năluci pe ceaţa zorilor, grăbindu-se spre larg. Începuseră a se distinge valurile. Geamătul pădurilor colinda ţărmul.

― Nici tu nu dormi, Li?

Întoarse capul, surprinsă nu de întrebare, cât de cel care i-o punea.

― Lombo!… Când te-ai întors? De mult?

Tăcu apoi, fiindcă chipul lui era frământat şi tras.

― Vine furtuna, Li.

― Da! confirmă ea. Nu mănânci?

Ar fi vrut să-l întrebe de ce s-a întors aşa grabnic şi ce îl frământă, dar nu îndrăzni.

― Nu, să mai stăm puţin! o rugă el. Apropiindu-se, îi mângâie părul negru: Nu mă întrebi ce-a fost?

― Iartă-mă, sunt puţin zăpăcită. Venirea ta… Abia plecaseşi aseară. Te-au adus cu un reactor?

Răspunsul întârzie. Numai mâinile lui îi mângâiau mereu părul, şi, ea îi simţi degetele tremurând.

― Da, cu un reactor.

― Şi?

Mâna încetă brusc mişcarea domoală, dându-i siguranţa că s-a întâmplat ceva rău.

Porni şi ploaia, o dată cu un frig pătrunzător. Li începu să tremure, dar nu dorea să intre în casă, iar Lombo nici nu observă. Ţipă un pescăruş, apoi altul, nevăzuţi şi cu spaimă. Ceaţa se târa istovită dinspre ocean.

― Furtuna… murmură bărbatul. Clătină din cap într-o doară, cu totul absent, parcă nu el vorbise, ci altcineva, pe care îl aproba fără să-l înţeleagă. Să mergem, Li!

Mâncă fără poftă. Încercă să se concentreze asupra mesei, iritat de tremuratul nestăpânit al braţelor. Vântul şuiera peste coamele codrului o melodie sălbatică şi fără şir, de orgă stricată. În cameră era cald şi mirosea a ceva plăcut. Li aştepta.

― În urmă cu o zi şi, jumătate, observatorul astronomic din Tycho a semnalat prezenţa a doi meteoriţi. Urmau să cadă pe Pământ. Adică nu, asta ştii…

Lombo îşi frecă tâmplele, unde îl izbea fără cruţare ciocanul inimii.

― Mama e acasă?

― E acasă, răspunse Li.

― Şi tata? Şi Nona? Dor?

― Sunt toţi aici.

― De s-ar face mai repede ziuă!

― Ce s-a întâmplat, Lombo?

El împinse cu grijă resturile cinei pe banda albastră şi le urmări cum dispar pe uşiţa de evacuare. Se gândea cum să-i explice totul ca să n-o sperie.

― Cei doi meteoriţi semnalaţi ieri dimineaţă s-au dovedit a fi două microrachete. Au ocolit Pământul şi au aterizat la poli: una la Polul Nord, cealaltă în Antarctida.

― De unde? Ale noastre? Nu, ce prostii vorbesc! Să fi fost ale noastre, am fi ştiut.

― Încă nu s-a dat nimic publicităţii.

― E grav?

― Înainte de aterizare, cei de pe satelitul fix „Gagarin” au fotografiat spectrul jetului de propulsie. Un jet invizibil pentru ochi, de aceea observatorii din Tycho au crezut că e vorba de nişte meteoriţi. Au forme neregulate şi aspectul unor veritabile pietre cereşti. Spectrul jetului de propulsie avea în bandă numai trei culori: violet, roşu şi negru…

― Negru? Negrul nu există în niciun spectru.

― Aici, da. O substanţă cu totul necunoscută.

― Ciudat!

 ― După aterizare, rachetele au dispărut.

În camera de alături răbufni un zgomot. Tânărul Dor se trezise… Era ziua mare, şi părea că lumina a dat puteri noi furtunii să colinde bezmetică oceanul şi ţărmurile, cât se vedeau de lungi, răscolind nisipul şi apa.

― Au pătruns sub scoarţa terestră. Cât de mult, nu se ştie. În jurul acelor locuri temperatura solului a crescut cu câteva grade. Bună dimineaţa, Dor!

― Bună dimineaţa! Ce-ai făcut, Lombo? Ai aflat ceva nou?

― Încă nu…

Lombo zâmbi larg, cu toată faţa. Îi plăcea frumuseţea lui Dor, bărbătească, în ciuda vârstei de numai 17 ani. Dor şi se purta ca un matur cu experienţă de viaţă.

― Bine, zise el. Mai târziu, fă-ţi puţin timp şi pentru mine. Vreau să vorbim.

Toţi ai casei se strânseră la dejun. Atmosfera din timpul mesei, aşa de veselă altădată, era umbrită acum de ştirile aduse de Lombo. Nona era indispusă din cauza furtunii care o împiedica să doarmă şi îi întârzia partida săptămânală de pescuit. Dor îşi strângea palmele, trosnindu-şi degetele unul după altul. Tata încercă, de câteva ori să comenteze venirea neaşteptată a celor două rachete, ba chiar lansă o ipoteză privitoare la scopurile lor.

― Şi ce vom face acum?

Îşi părăsiră gândurile, întorcându-şi feţele spre bătrân.

― Ce vom face acum, Lombo?

― Cine? Noi? Nu înţeleg.

― Da, noi, oamenii! lămuri tatăl, puţin iritat. Ce vom întreprinde? Nu ţi-au spus nimic?

― Ba da. Am… Iertaţi-mă, am şi uitat. Azi se întruneşte Comisia Geofizică Planetară. Vor să pună în discuţie propunerea de urmărire a rachetelor cu câte un geoscaf, pentru cercetarea activităţii lor. Geoscafe automate, fără oameni la bord. Dacă această propunere va fi aprobată, am primit însărcinarea să conduc lucrările.

Nona aşeză ceaşca de cafea pe masă şi se sculă încet. Trecu în camera alăturată, unde se afla intervizorul; era şase şi treizeci de minute, ora convorbirilor zilnice cu soţul ei, detaşat temporar în arhipelagul Tokelau. Se ridică şi Li, pregătindu-se să plece la Uzinele de sinteze abiotice din Tehuantepec. Masa luă sfârşit.

Furtuna atinsese de aproape o oră punctul culminant, totuşi nu?manifesta nicio tendinţă de slăbire.

― Liu Li! strigă Dor după sora lui adoptivă. Nu vrei să vin şi eu cu tine? Să nu ţi se întâmple vreun accident!

― N-avea grijă! se auzi râsul fetei. Elicopterul e nou, şi-apoi pilotez de aproape un an.

―Liu Li, fii atentă! Comunică-ne îndată ce ai ajuns!

Li nu-i mai răspunse. Tatăl trecu în bibliotecă să lucreze. Colabora la alcătuirea unei Enciclopedii a secolului al XXI-lea – epoca primelor zboruri astrale pe distanţe lungi. Mama strânse repede masa, apoi plecă şi ea cu trenul la Acapulco, la Universitate. Lombo Kann şi Sen Dor rămaseră singuri.

― Te ascult! zise Lombo.

Dar fratele fetei nu păru grăbit să înceapă. Se plimba prin cameră de la fereastră spre uşă, ascultând freamătul vijeliei. Pantofii lui uşori nu făceau niciun zgomot. După un timp, se opri lângă Lombo, în picioare, şi-i privi chipul pe care albul dinţilor contrasta cu pielea neagră, mată.

― Spune-mi, nu-i aşa că în istoria legăturilor noastre cosmice nu s-a mai întâmplat vreodată ceva asemănător?

Lombo medită puţin, dar nu la răspuns, ci la faptul că Dor îl oprise pentru a vorbi despre altceva, despre un lucru pe care deocamdată nu-l putea bănui.

― Nu, niciodată! zise în sfârşit, ridicându-şi ochii spre băiat.

― Te-ai gândit cumva să legi această întâmplare de cealaltă? De racheta nimicită acum trei zile din pricina exploziei experimentale de pe Marte?

― Oamenii de ştiinţă strânşi la Comitetul Cosmic vorbeau despre ea. Totuşi e puţin hazardat să ne aventurăm în ipoteze. Doar nu se ştie nici până azi ce e cu racheta aceea. S-ar putea foarte bine să fi fost de-a noastră, trimisă de la vreo staţie astrală, sau de vreo expediţie îndepărtată. A trecut prin atmosfera lui Marte exact în momentul când s-a produs explozia de fertilizare a Marelui Deşert Portocaliu. Şi a pierit fără urmă.

― Dimensiunile rachetei erau reduse,de unde se deduce că n-avea oameni la bord.

― E un argument în plus că nu poate fi legată de apariţia ciudaţilor „meteoriţi”! întrerupse Lombo.

― Dar – continuă băiatul, fără să ia în seamă întreruperea – putea conţine un mesaj, sau altceva de această natură. Poate era o comunicare a celor de pe „Terra” sau chiar a echipajului lui „Extragalactic l”, dispărut aşa de straniu.

― Nu-ţi dai seama, Dor, că asta nu e cu putinţă? Ar fi însemnat ca racheta să aibă o viteză mult superioară celei a luminii, ca să străbată într-un timp atât de scurt – de la dispariţia lui „Extragalactic l „ – uriaşa distanţă de la marginea Galaxiei la noi. Apoi n-ar fi fost firesc ca ea să fi aterizat pe „Terra V”, care era mult mai aproape?

― Ba da! recunoscu Dor, puţin dezamăgit.

― Acum spune-mi, ce doreai să discutăm? zise Lombo cu tonul schimbat.

Pe băiat îl cuprinse a vie agitaţie. Părea că-l stânjeneşte cumplit întrebarea. Luă loc în fotoliu, ca şi cum nu l-ar fi ţinut picioarele.

― Lombo! Să nu-mi spui că nu am voie să mă amestec! Te rog numai să nu-mi spui asta! Eu… ― şi băiatul făcea eforturi vizibile să-şi stăpânească încordarea – eu am tăcut până azi…

― Dor, dragul meu, ce-i cu tine?

Dor îşi lăsă faţa pe umărul lui. Apoi ridică iute capul şi din nou privi foarte atent chipul îngrijorat al celuilalt.

― Părinţii mei adevăraţi au murit. Erau astronauţi, iar strămoşii noştri trăiseră pe lângă gurile Dunării. Nu, asta nu are importanţă… Dintotdeauna m-am considerat copilul celor de aici. Când m-a înfiat, Sen Dor mi-a dat numele său; e o mare cinste să-l port. Îl iubesc mai mult decât pe oricine… Înţelegi, Lombo? Dar nici lucrul ăsta nu-i cel mai însemnat.

Dor tăcu puţin, cu ochii la fereastră. Furtuna nu da niciun semn de oboseală. Valurile Pacificului inundaseră plaja, asaltând încăpăţânate peretele stâncos al falezei.

― De ce de câteva zile stai mereu cu Nona?

Lombo nu răspunse mult timp, privind la băiatul neliniştit din faţa sa. Apoi zâmbi. Îi plăcea brutalitatea asta bărbătească, născută din sinceritate şi prietenie.

― Asta e tot?

― Nu ştiu cât e tot. Te-am văzut cu Nona. Credeam că trebuie să stai mereu cu Li. În locul tău, aşa aş fi făcut.

― Înseamnă că nu ştii…

Se opri, chibzuind cum să-i explice toate astea lui Dor.

― De ce? întrebă şi băiatul. E bine să-mi spui. Chiar tu ai zis că nu ştiu.

Lombo îşi strânse mâinile. Pe masă sclipea puternic un obiect şi nu pricepea ce este, nici ce lumină reflectă.

― … că nu ştii, continuă el blând. De ce am stat cu Nona? Aveam nevoie de un prieten. Li mă iubeşte. Ei nu puteam să-i spun. Hai, linişteşte-te. Nu e nimic rău. Alexander când se întoarce?

― Peste două zile. Îl mai reţin la Tokelau.

― Eu plec. Probabil mâine. Le-am cerut să-mi încredinţeze un geoscaf.

Gemetele furtunii sporiră. Dor tăcea, cu ochii în pământ.

― Pe Li o mai iubeşti? întrebă deodată.

― Desigur. Mă crezi? N-am încetat o clipă s-o iubesc.

Sinceritatea bărbatului îl făcu pe Dor să se înfioare de bucurie şi încredere.

― Pleci singur acolo? schimbă el discuţia.

― Aş fi vrut să te iau. Dar suntem la prima încercare a geoscafelor. Deşi – Lombo ezită iar – deşi nu cred că automatele vor reveni la suprafaţă.

― Cum aşa? De ce? Nu ai încredere în cei ce le-au construit?

― Nu asta. Meteoriţii ăştia au ceva ciudat. S-ar putea să ne împotmolim, dacă…

Se opri tulburat, sau aşa i se păru lui Dor.

― Dacă… în fine, vom mai vorbi când mă întorc.

Sclipirea de pe masă se stinse. Abia acum Lombo îşi dădu seama că era semnalul optic al intervizorului.

― E pentru mine. Comisia geofizică o fi terminat. Nu uita că Li ne va chema din Tehuantepec! Rămâi aici!

Reveni peste un minut. Dor îl întrebă cu ochii.

― Plec imediat. Reactorul cu care am venit mă aşteaptă.

― Ţine mult cercetarea?

― Peste patru ore voi fi la Rejkjawik, la Institut. Peste alte şase ore, transportul aerian va ameriza cu geoscaful la Polul Nord. Dacă viteza de înaintare a rachetei din Cosmos e aceeaşi ca la început, automatul o va ajunge peste o zi. Zece şi cu douăsprezece – 22 de ore. Drumul de întoarcere încă o zi – fac 34 de ore. Deci mâine noapte, sau poimâine dimineaţă sunt înapoi.

― La Polul Sud cine pleacă?

― Alek Mud.

― Bine. Izbândă, Lombo!

Bărbatul ieşi grăbit, fugind parcă de el însuşi. Imediat sună radiofonul de la Tehuantepec.

Caracterul unui om se poate reconstitui după camera în care locuieşte. I se mai poate afla şi vârsta. Şi Lombo nu mai era tânăr, dacă tinereţea se sfârşeşte la 50 de ani. Îi plăcea mobila tapisată cu plastic fosforescent, pentru că adeseori noaptea, trezit din somn, se gândea, cu ochii la desenele galben-verzui ale obiectelor.

În urmă cu vreo cinci luni, construise cu Li şi Dor, într-o peşteră sub malul oceanic, o încăpere unde coborau deseori, desfătându-se printre colonii miniaturale de alge şi corali, printre ornamente ciudate de pietre preţioase. Hologramele acestei peşteri ocupau noptiera şi un colţ de perete. Alături se afla statuia unui om primitiv, cu priviri foarte atente, cu mâinile întinse neîncrezător înainte, cu picioarele curbe, neobişnuite încă să susţină corpul vertical. Era intitulată „Primul foc”.

În schimb nu avea nicio imagine a lui Li, cu toate că în casă se găseau fotografii şi busturi ale membrilor familiei. Cine ştie?  Poate că voia ca de fiecare dată când îşi vedea logodnica să găsească noutatea chipului ei. Locuia aici, pe coasta Mexicului, de mai bine de un an, urmând o tradiţie mai veche a Pământenilor, ca unul dintre logodnici să trăiască până la căsătorie în familia celuilalt.

Peste ocean coborâse tăcerea. Cumplita furtună din timpul zilei trecuse ca o turmă de elefanţi speriaţi, şi acum, traversând Atlanticul, asalta istovită fiordurile păduroasei Norvegii. Doar norii persistau încă, sfâşiaţi de razele primelor stele în bucăţi alburii de vată.

Linişte. Caii lui Nona şi Victor, liberi, colindau poiana de lângă casă şi plajă, sforăind în răstimpuri. Şi cei doi câini alergau după ei, ca o escortă, să-i apere de sălbăticiuni închipuite.

 

Dor şi Li rămăseseră lângă televizor. Îi anunţau periodic despre mersul cercetărilor. Căldura, în zonele pe unde trecuse necunoscuta rachetă, creştea mereu, în mod inexplicabil.

Două zile de aşteptare nu-i mult.

În sfârşit, geoscaful de la Polul Nord se întoarse.

Liu Li nu credea încă. Nu credea că Lombo, în care avusese o atât de mare încredere, a putut face aşa ceva. Pe aici a trecut el? Şi au stat pe terasă? A mângâiat-o? „Furtuna! a zis. Ne ameninţă ceva, Li nu ştiuse ce. Şi-acum iată: ameninţarea s-a transformat în nenorocire. Dar nu una singură; două ori trei. Ca logodnică…

Lombo, de ce? Oceanule înţelept şi grav, de ce? Tu ai văzut în multe milenii miliarde de drame, şi l-ai văzut şi pe Lombo! De ce a făcut asta?

― Vă ascult…

Dor plângea, ruşinându-se de slăbiciunea lui copilărească, înspăimântat mereu de încremenirea lui Li.

― Vă ascult! repetă fata.

Secretarul Institutului era un om scund, cu faţa roşie, bătrân, poate că trecuse de mult peste o sută de ani.

― N-am ştiut nimic până în clipa întoarcerii lui Lombo. Vă spun încă o dată, dacă după accident nu se încăpăţâna să meargă mai departe, nu s-ar fi întâmplat…

― De ce? întrerupse Liu Li, vorbind nepăsător de tare ca despre un lucru străin.

― Avea o datorie… Cel puţin aşa am înţeles; la venire, delira.

― O datorie! reluă Dor, înfiorat. Deci a coborât cu geoscaful? Deşi era interzis?

Nu mai continuă. Cei doi nici nu erau atenţi.

― Şi?

Neştiind cu ce să înceapă, secretarul tăcu un timp.

― Accidentul s-a produs cam la jumătatea drumului după plecare. Cauzele… Cum să vă explic? Rachetele din Cosmos s-au descompus pe măsura înaintării sub scoarţă, lăsând în rocă fragmente din corpul lor. Aceste fragmente, printr-un proces complex, pe care nu-l cunoaştem încă în amănunt, determină încălzirea. Ca într-o reacţie în lanţ, ce include întreaga planetă, căldura se întinde din strat în strat, până la adâncimea de 200 de kilometri, la care au pătruns rachetele şi coboară în două calote tot mai largi, de la poli către ecuator. În urma…

Dor avu un gest de nerăbdare.

―Iertaţi-mă! se scuză bătrânul, pripit. Cauzele accidentului trebuie căutate în trecerea printr-o zonă de temperatură maximă, neprevăzută de aparate. Carcasa ce proteja motorul s-a topit, iar Lombo a fost nevoit s-o înlocuiască. Purta un costum special, refractar, totuşi… Temperatura atinsese peste 800 de grade. Arsurile i-au atins gâtul şi pieptul, şi erau grave.

Secretarul se opri iar, cu vocea uscată.

― Şi? îl îndemnă din nou fata, cu aceeaşi linişte nefirească.

― Nu ştiu dacă eraţi la curent. Geoscaful nu trebuia să aibă un om la bord. E drept, datorită lui Lombo am aflat aproape tot. Dar… situaţia fiind excepţională… El a ştiut asta. Racheta dirijată de Alek Mud nu s-a mai întors, deşi el, de la suprafaţă, a făcut aproape imposibilul pentru a o recupera.

― Şi în timpul misiunii, când aţi vorbit cu Lombo, cum n-aţi aflat de accident?

― N-am ştiut nimic până în clipa revenirii lui! repetă bătrânul, aproape ca o scuză. Pe ecran nu-i vedeam decât faţa acoperită de cască. I-am ordonat întoarcerea. N-a vrut. Accidentul a avut loc în intervalul dintre contactele cu noi…

― Şi? întrebă Li mecanic, parcă ar fi uitat toate cuvintele în afară de acesta.

― Automatul medical l-a ţinut în viaţă. Între timp, fiindcă n-a oprit maşina nici cât să poată fi îngrijit ca lumea, arsurile s-au infectat. A condus geoscaful până în ultimul moment, al ieşirii la suprafaţă. Racheta, după cum ştiţi, n-a găsit-o. Se difuzase toată în rocile înconjurătoare. Eu încerc să-mi explic astfel forma ciudată, de veritabili meteoriţi, a rachetelor. Oare ca să le ajute la integrarea rapidă în scoarţa terestră? Ne ameninţă ceva.

― Ne ameninţă… tresări fata. Şi Lombo… El prevăzuse asta.

― Lucrurile sunt foarte îngrijorătoare, continuă secretarul Institutului. Aproape ne-ar veni să credem că microrachetele au avut un scop distructiv. V-aţi gândit cât de viclean – acesta e cuvântul! ― cât de viclean s-au strecurat spre poli? Ca nişte simpli meteoriţi, neluaţi în seamă. Doar cei de pe „Gagarin” au descoperit ciudatele lor jeturi de propulsie… Analiza spectrală a rocilor prin care au pătruns indică prezenţa aceluiaşi element necunoscut, cu bandă neagră.

Bătrânul şovăi. Deşi nu mai puţin nenorocit decât Li, Dor pricepu că pentru secretar mai însemnată e primejdia microrachetelor decât ceea ce se petrecuse cu Lombo. Şi era firesc. Dor însuşi resimţea o puternică îngrijorare. Avea impresia că s-a prăvălit într-un puţ foarte adânc, de mină, că de acolo vede, ziua şi noaptea, o singură stea necunoscută, şi nimeni nu poate veni să-l scoată, fiindcă nimeni nu ştie de el; iar steaua îi pare mereu mai departe şi cu totul străină.

― Ce urmări crezi că poate avea?

Bătrânul se foi în scaun, privind nehotărât către Li, care-i pusese întrebarea.

― Dintre cele mai grave! clătină el capul. În primul rând, vulcanii vor erupe în mod sigur. Marele Cerc de Foc al Pacificului va primejdui coastele de est ale Asiei. Apoi… Dar cine poate prevedea exact urmările?

― Vine Nona! îl întrerupse Dor, arătând şalupa surorii sale, care apăruse de după dig.

Dacă Li ar fi avut ochi pentru el, ar fi fost uimită de nervozitatea băiatului. Dor se ridicase şl privea prin ferestre primele stele. Sau cel puţin aşa crezuse secretarul Institutului. Chipul îi era atât de frământat, încât îşi schimbase toate trăsăturile.

Tăcură, până intră Nona.

― Bună seara! zise ea. A venit Lombo?

Liu Li îşi prinse capul în mâini, ameţită de realitatea care până atunci părea să fi rămas încă departe de conştiinţa ei.

― Nona! articulă ea greoi. Nona! Surioară! Lombo… A murit Lombo!

 

*

 

Astronauţii de pe Doando rămaseră în întunericul marelui gol, în poziţiile ciudate pe care le dă imponderabilitatea. Bezna îi împiedica să se vadă şi tăcerea îi domina. Numai ultimele cuvinte ale lui Adal —„dacă vom ajunge vreodată” – le răsunau iar şi iar în auz, pierzându-şi semnificaţia, ca un ecou nesfârşit, despre care toţi au uitat ce înseamnă. Ar fi trebuit să se întoarcă de mult la vehicul şi cu acesta acasă, dar nimeni nu lua o hotărâre. Ipotezele emise de Ro erau prea bine argumentate ca să se poată îndoi de adevărul lor.

Dacă ar exista cumva un teritoriu al vieţii şi altul al morţii, unul al încrederii şi altul al deznădejdii, grupul de oameni putea fi închipuit pe graniţa dintre ele, înclinând într-o parte sau alta, după împrejurări sau se oprise, aşteptându-le hotărârea, fuseseră de partea vieţii şi a nădejdii. Acum, după vederea fetiţei moarte, celălalt taler se înclina, tot mai greu. Valorile se confundau, şi orientarea devenea din ce în ce mai anevoioasă. Pornirile lor omeneşti, de apropiere şi înţelegere a necunoscuţilor îi îndemnau la o trecere definitivă de partea încrederii, a optimismului, şi în ultima instanţă, a vieţii. Şi ar fi făcut-o bucuroşi dacă nu-i reţinea îndoiala asupra scopurilor lui Doando. Îndoiala aceasta trebuia spulberată.

Iar impulsul pe calea cea mai propice de interpretare îl dădu Tamara. Ea era încă un copil, dar nu ca Ena — un copil retras în el şi sfios, ci, dimpotrivă, exuberant, plin de viaţă, gata de orice năzdrăvănii. Niciodată nu puteai şti ce va face în clipa următoare. Adal o privea cu îngăduinţă, obişnuit cu purtarea ei derutantă, ba cel mai adesea se amuza, îndeosebi atunci când în jocurile ei intervenea şi Victor. Comandantul vedea în ei propria sa tinereţe. De aceea gestul Tamarei constitui, pentru Adal, o revelaţie care deodată îl făcu să înţeleagă maturitatea ei, până atunci nebănuită.

Tamara dansă.

Întâi se desprinse de grup, împingând în rachetă cu picioarele şi apropiindu-se astfel de intrarea laterală a tunelului, spre a fi văzută de ceilalţi. Nici ea n-a ştiut dacă ideea dansului o avusese încă de atunci, ori i-a venit după aceea, când plutea, lipsită de greutate, în spaţiu. Trăise însă o covârşitoare dorinţă de a-şi smulge prietenii din încremenirea nesiguranţei. Întâi o zări Alvarez în razele reflectoarelor din coridor. Schiţa mişcări încete, parcă ar fi avut greutăţi la mâini, dar capul şi-l ţinea pe spate, cu faţa ridicată, într-un gest de înfruntare. Tânărul scoase o exclamaţie de surpriză, atrăgându-le astfel atenţia şi celorlalţi.

Tamara îşi ridică braţele spre noaptea înconjurătoare şi corpul i se arcui înapoi, parcă întunericul ar fi apăsat-o, s-o frângă. Astronauţii o vedeau bine, deşi distanţa până la ea îi împiedica să-i distingă trăsăturile feţei. Le era însă de ajuns plastica trupului ei zvelt, pe care, costumul cosmic lucea ca argintul.

Tamara dansa cu întunericul. Suspendată în vid şi de aceea incapabilă de deplasări în spaţiu, avea ca posibilităţi de expresie doar mişcările corpului. Arcuindu-şi tot mai mult spatele, aproape ajunsese cu tălpile să-şi atingă casca. Deodată se ghemui cu genunchii în braţe, ca şi cum ar fi fost lovită. În aceea clipă, în mintea Enei apărură acorduri patetice, sugerate de zbaterea celei care dansa. O vreme nu-şi dădu seama că acordurile au început să răsune tare în microfoanele căştii. Surprinşi de această muzică în armonie cu dansul, cosmonauţii se priviră întrebător, până ce Tem îi lămuri în şoaptă:

― Cântă Ena. Numai ea poate cânta astfel. Pe semne eă Doando transformă bioundele ei…

Ultima frază n-o mai ascultă nimeni. Explicaţia era de prisos. Antrenată de muzică, Tamara căpătă o nouă energie. Ea se desfăcu de sub greutatea care o chircise şi, mimând eforturi supraomeneşti, prinse să se ridice, parcă aruncându-şi poverile una câte una. Muzica stranie a Vuundei îi da o inimaginabilă stare de extaz, şi parcă mişcările îi veneau singure, poruncite de notele grave.

Ena ghicise intenţiile Tamarei de a le reda nădejdea, de aceea se strădui să răscolească mai întâi toate tainiţele sufletelor, pentru ca bucuria şi lumina ce vor triumfa la sfârşit să se impregneze definitiv, alungind orice rămăşiţă a îndoielii. Tonurile joase, abia auzite, aproape tragice, se îmbinau cu gesturile moleşite ale Tamarei. Cu umerii încovoiaţi şi capul plecat, cu mâinile adunate la piept, fata se gândea la ceva. Muzica luă tonalităţi egale, ca o apă care se târăşte prin câmpie, fără a i se observa curgerea. Dar peste numai câteva momente căzură greu avalanşe de note discordante şi în acelaşi timp Tamara întinse iar, deznădăjduită, braţele în întuneric, răsucindu-se fără noimă, ca într-un vârtej uriaş. Apoi din nou se domoli muzica, apărând şi câteva armonii de lumină, înecate însă repede într-o zbatere nouă, şi aceasta lipsită de sens.

Aşa erau şi îndoielile astronauţilor, neîncrederea lor în mesajul de viaţă al lui Doando, bănuiala cumplită că Vuundo a murit şi-i vor urma şi planetele Pământenilor. De fiecare dată când biruiau gândurile sumbre, muzica devenea un amalgam de sunete întâmplătoare, absurde, şi trupul zvelt al Tamarei părea că se dezmembrează, urâţit, absurd şi el. Nu! strigau dansul şi muzica, neîncrederea voastră nu e raţională! Credinţa că Doando vă ucide planetele nu e întemeiată. În felul acesta, frumuseţea voastră omenească se transformă în ceva hidos, aşa ca trupul Tamarei şi ca zgomotele fără sens ale muzicii.

Şi deodată amestecul de stridenţe sonore amuţi, iar Pământeana încremeni în ultima atitudine a dansului, în care mâinile nefiresc răsucite produceau o senzaţie de frică. În tăcerea ce urmă nu se auzi nicio şoaptă, înţeleseră cu toţii mesajul celor două fete, îndemnul de a-şi contempla imaginea străină a ideilor ce luau drept punct de plecare moartea.

Tăcererea şi, încremenirea ţinură multă vreme, pentru a le da parcă posibilitatea de a judeca totul în amănunţime. În acel moment, Ro trăi o stare ciudată. Imaginile văzute şi auzite, deci concrete, îi infirmau ipotezele deduse abstract, din încercările de a-şi explica purtarea necunoscuţilor. El era obişnuit să dea valori absolute deducţiilor, ce se supun legilor exacte ale logicii şi care astfel numai rareori greşesc. Dacă totuşi se ajunge la concluzii false, ele trebuie combătute tot prin argumente de gândire. Acum însă se lăsase pe jumătate convins că a greşit, dar printr-un element concret – corpul Tamarei. Poziţia ei neaşteptată îl impresiona şi-l uimi. N-ar fi ştiut niciodată că şi arta poate constitui un argument, şi încă unul la fel de puternic ca şi acelea abstracte.

Pentru a doua oară era împins brutal în realitate. Prima dată; moartea lui Ao U îl smulsese din apatia sufletească în    care totul îi fusese egal şi-i dovedi că, om fiind, e cu neputinţă să nu simţi bucuria şi durerea celorlalţi oameni. De data asta, primise o nouă lovitură, şi mai puternică, în chiar sistemul lui de gândire, format în decursul a zeci de bi, îndepărtat prea mult de realitate, abstractiza totul. Şi dragostea. De aceea, adevărul vieţii nu era cel la care credea că a ajuns, ci un altul, deosebit. Constatând acestea, Ro simţi lipsa unui sprijin concret. Întreg trecutul se prăbuşi în urma lui, ca o punte şubredă, şi nu simţi de nicăieri nicio mână întinsă, oferindu-i salvarea.

La vederea Tamarei, Voa fu convinsă definitiv că a greşit cu permanenta ei neîncredere în oameni şi avu senzaţia că pretutindeni o pândesc pericole. Îşi spuse că sufletul ei e schilodit, că de aceea Ro a acceptat desfacerea legăturii lor. Se simţi vinovată, dar nu numai pentru Ro şi Ao U, ci pentru o întreagă viaţă căreia îi amplificase durerile şi ale cărei bucurii le evitase, socotindu-le înşelătoare. Începu să sufere, ca şi Em Ro, pentru trecutul în care se chinuise întruna.

Im Iu şi Tem se gândeau la fetiţă. Poate că vinovaţi erau numai ei şi Voa. Cu atât mai puţin trebuia generalizată la scară cosmică tragica experienţă prin care trecuseră. Nimeni nu le da dreptul unei asemenea generalizări. La urma urmei, poate că rachetele expediate pe Vuundo sunt soli ai vieţii, cum spusese cineva mai înainte. De ce n-ar fi aşa?

Gândurile tuturor fură izgonite de muzică. Ena începuse cu o suită de note suave, înalte, ca un susur cristalin. Pe măsură ce izvorul devenea mai bogat, Tamara se destindea încet cu picioarele îndoite din genunchi şi aduse sub ea, cu mâinile îmbrăţişându-şi umerii. Rămase aşa un moment, apoi sugeră trezirea dintr-un somn greu, de coşmaruri. Dintr-o eroare avuseseră cosmonauţii acele gânduri sumbre; totul a trebuit să rămână în urmă, ca un vis urât, care în lumina dimineţii se uită. Sunetele noi, foarte melodioase, păreau că aştern un covor sub paşii înceţi ai Tamarei. Fata îşi deschise braţele spre o auroră văzută de ea, întinzându-le mult, mult, dând impresia că şi le-a lungit. Era un gest impresionant de chemare a zorilor, a luminii solare care să împrăştie visul urât. Muzica întovărăşi cu ritmuri prelungi braţele dansatoarei. Atunci, sub acţiunea unei forţe străine oamenilor şi care aparţinea lui Doando, Tamara începu să se deplaseze lin, în acelaşi gest de chemare, către centrul golului. Forţa gravifică, manifestată numai asupra ei, o împingea în zbor de pasăre, dar când fata încercă o nouă mişcare, dureri ascuţite îi străbătură corpul şi o uriaşă împotrivire a undei gravifice o împiedică. Pluti în acea neschimbată poziţie până când razele din tunel slăbiră şi astronauţii abia o mai zăreau, ca o pată ştearsă în noapte.

Aşteptau înfriguraţi ceva, ca o minune. Acordurile redeveniră frământate. Instrumente aidoma trompetelor pregăteau însă apariţia unei schimbări. Ele începură să se facă auzite întâi timid ca nişte tresăriri, apoi deveniră dominante, preluând motivele melodice ale restului instrumentelor şi ridicându-le către registre din ce în ce mai înalte. Cu o forţare ce-i încordă la maximum toţi muşchii, dansatoarea ridică braţul drept spre gol, în prelungirea umărului, şi, sprijinită de platforma gravifică creată de Doando, se răsuci cu tot corpul, spre dreapta, ca să-şi întindă mâna cât mai mult. Şi minunea aşteptată, momentul decisiv al întregului dans se produse. O rază de lumină izvorî din palma Tamarei. Nu i se vedea capătul, dar atât era de puternică, încât radiaţia ei smulse împrejurimile din beznă. O lumină mai tare decât a soarelui artificial din „Noua Arcadie”, însă albastru-verzuie, exact aşa cum îşi amintea Adal că e lumina Lunii.

Acum nu se mai auzeau decât trompetele, intonând motivul biruinţei; şi-l luau una alteia, îl îmbogăţea cu elemente proprii, de parcă n-ar fi cântat într-o orchestră, ci independent, răspunzându-şi de la mari depărtări. Astfel ascultătorii avură impresia că triumful luminii a inundat imensa cavitate şi răzbate de pretutindeni, în timp ce Tamara se prelungise prin rază până în inima întunericului.

Doando participa la dans şi prin asta era alături de oameni în acel imn victorios. Începea să triumfe viaţa.

Când chemările cristaline ale trompetelor se stinseră, urmă un nou interval de tăcere, în care oboseala luptei pentru lumină se făcu puternic resimţită. La fel după furtunile lungi vin momente de acalmie totală. Valurile se pierd în orizonturile oceanului, iar pescăruşii, neîncrezători că totul s-a sfârşit, iau locul albatroşilor osteniţi.

Prăbuşirea fu dată uitării de Ro, căci din raza lunară şi din trompete se înălţă în sufletul său o floare. Aşa cum ar fi păşit peste un prag, în ochii lui fermecaţi îşi deschidea porţile o altă lume. El însuşi devenea un altul, şi atât de puternică îi era conştiinţa acestei transformări, că îşi privi curios mâinile, încercând să şi le recunoască. Le era necesar celorlalţi. Vechile lui nelămuriri şi imperfecţiuni apăreau acum clare, ca impurităţile într-o, apă de izvor: e de ajuns o filtrare atentă pentru a reda apei frumoasa ei limpezime. În mersul ei evolutiv, umanitatea are un drum întortocheat, cu multe meandre şi, povârnişuri, cu multe capcane. Celor slabi, cum fusese Ro, le trebuie un efort în plus, o mai mare putere de luptă ca să scape din capcanele acestea. Altfel, cu tot ajutorul celorlalţi, se pierd. Aşa îşi spunea savantul, încremenit de lumina şi înţelegerea din el. Să-şi înceapă viaţa de la capăt, cu idealuri noi, mai clare, cu mai multă şi mai intensă bucurie…

Se întoarse la Voa şi-i văzu chipul transfigurat şi ochii umezi. Un chip ale cărui trăsături le ştia fragmentar, din momentele când dragostea lor ajungea mai mult sau mai puţin la împlinire.

Cu un gest spontan, Adal prinse umerii lui Victor. Nu spuse nimic, numai îi privi ochii cu un sentiment pe care acesta n-ar fi reuşit să-l definească. Era vechea siguranţă a comandantului care le dăduse Tamarei şi tânărului credinţa intimă că alături de el sunt neînfrânţi. Dar se îmbogăţise cu nuanţe noi, cu mai multă căldură omenească, dacă aşa ceva mai era cu putinţă la Adal. Şi Alvarez, el însuşi ameţit de lumina care-l inundase, îşi îmbrăţişă comandantul şi se ghemui la pieptul lui, ca un copil, dornic parcă să capete o parte din vigoarea şi bunătatea acestui om.

Ena zâmbi, mulţumită că ea şi Tamara izbândiseră, redându-le tuturor limpezimea. Era unul dintre puţinele ei momente de mare fericire, când, prin muzică, îşi făcea prietenii puternici, devenind din fata modestă stăpâna înţelegătoare a sufletului lor. Urmărea reacţiile lui Tem şi-l văzu cum îşi lipeşte casca de a lui Iu, ca într-un sărut.

Îi învălui susurul scos de instrumente neştiute Pâmântenilor, şi zborul melodic dădu viaţă Tamarei. Dureri tot mai ascuţite o fulgerau pe fată şi tot mai greu îi era să străpungă prin mişcări zidul gravific. Îşi strânse dinţii ca să nu geamă şi începu cu unduiri graţioase să-şi deplaseze mâna. Raza o urmă ascultătoare, luând direcţia degetelor ei. Supunerea luminii îi aduse forţe proaspete. Muzica şoptea şi se legăna în spirale, ca o îmbrăţişare, conducându-i corpul într-un fel de vals pe care porni să-l schiţeze întâi pe îngusta platformă gravifică, apoi, cu aceasta, în spaţii tot mai largi, tot mai largi. Pe măsură ce dansul se însufleţea, muzica îşi îmbogăţi polifoniile; acorduri neaşteptate se adunau şi se împrăştiau, creând nuanţe subtile prinse instantaneu şi exprimate de Tamara. Valsul lent se făcea şi el mai complicat, şi cu o mişcare bruscă fata înălţă raza deasupra capului, o roti fulgerător şi se înfăşură în ea ca într-un veşmânt. Ochii îi orbiseră de strălucire, dar nu şi-i închise, dinţii strânşi îi scrâşniră surd. Clocotea într-însa ceva încă necunoscut, în faţa căruia durerile nu mai aveau putere, ceva care-i umplu genele de lacrimi, dar ea crezu că din pricina luminii. Ţâşni în sus din serpentina razei, o agăţă cu degetele şi o despleti, apoi începu să se învârtească frenetic, despicând bezna cu precizie matematică, în tumultul biciuitor al muzicii. Fâşii de noapte se încurcau zăpăcite, ca nişte şerpi alungaţi din bârlog, şi în jur, cât cuprinseseră oamenii cu privirea, peretele metalic al marelui gol se aprinse de străluciri vii, parcă Tamara ar fi zvârlit peste el diamante.

Vârtejul notelor se intensifică, deşi asta părea cu neputinţă. În locul dansatoarei nu se mai vedea acum decât un sâmbure albastru-verzui, care-şi flutura lumina ca marele far galactic de lângă Steaua Polară. Minute în şir, fără încetinire, fără stavilă. După care un geamăt slab, mai mult o părere, sună în căştile tuturor şi numaideeât miraculoasa rază se stinse. Atunci, înaintea lor, la o mare depărtare, se ridică o geană crepusculară uriaşă. Raze noi, de data asta solare, cunoscute, izbucniră în sus – evantai – deschizând o perspectivă atotcuprinzătoare.

După dezmeticirea din vis, primul gând al lui Adal a fost la Tamara. Ar fi vrut s-o caute, când ea apăru, adusă încet de platformă până lângă dânsul. Adal întinse braţele după fată şi se lovi de împotrivirea undelor. Pricepu al cui fusese geamătul. Tamara îi zâmbi cu ochi întrebători, parcă aşteptând un răspuns.

Simţi cum bărbatul o smulge din pânza gravitonilor. Durerea parcă-i frângea oasele. Auzi şoapta lui: „Draga mea Tamara…” Un singur gând îi mai rămăsese: viaţa, viaţa, viaţa! Mai văzu, ca prin ceaţă, că Voa şi Ro îşi împreunaseră mâinile şi-şi pierdu cunoştinţa.

 

Prânzul luase sfârşit. Vuunzii se delectau cu un fruct pe care Pământenii îl numeau ananas. Discuţia continua pe marginea noilor descoperiri. Tem şi Iu, încă tulburaţi de ultimele evenimente, nu-şi spuseră părerile. Adal îi privea tot timpul şi când ceru cuvântul vorbi mai mult pentru ei:

― Au trecut abia trei luni de când suntem prizonieri pe bordul acestei astronave. Am zis „suntem prizonieri” judecând din punctul nostru de vedere şi folosind formula creată de Voa. Dar probabil greşim, şi există în fond o altă interpretare a actului prin care am fost aduşi aici şi pe care noi îl numim răpire. Dacă ne situăm pe poziţia nevăzuţilor noştri prieteni, vom constata cu uşurinţă că „răpirea” era singurul mijloc prin care puteam ajunge la ei. Nu ne puteau invita, în accepţia formulelor de politeţe, şi nici nu ne puteau explica pentru ce ne cheamă. Da, înţeleg ce vrei să spui, Tamara, ne-ar fi putut trimite semnale radio sau gravifice; însă «Loro» nu mai avea combustibil decât pentru întoarcerea pe Vuundo, iar noi, primii Pământeni ajunşi în afara Galaxiei, trebuia să ne păstrăm combustibilul pentru cercetări. Doando nu ar fi aşteptat câteva zeci de ani, până când alte rachete să ajungă la el. Viteza pe care o avem acum, de circa 5 000 de ori mai mare ca a luminii, este edificatoare: Doando a primit o misiune precisă şi grabnică, a cărei parte componentă e răpirea noastră. Aşadar, principala problemă ce trebuie să ne preocupe nu e prizonieratul nostru, ci aflarea misiunii lui Doando. E inutil să mai amintesc, deşi Victor m-a rugat s-o fac: treapta de civilizaţie la care au ajuns constructorii necunoscuţi. Evident că viteza colosală a navei e imprimată de un motor gravific. E concluzia lui Voa şi o adopt. Numai forţa gravitaţiei, care se propagă instantaneu, permite obţinerea acestei viteze.

― Impresionante creaţii ştiinţifice – îl întrerupse Tem —se îmbină în Doando, ansamblu cibernetic, astronavă, planetă artificială, „vrăjitorie” ştiinţifică, exemplu al posibilităţilor nelimitate ale omului! După cum am văzut cu toţii, gazdele noastre ne arată nava după un anume plan, ce se conturează din zi în zi mai precis şi fără de care n-am fi ajuns la aceste concluzii.

Adal dădu din cap aprobator, privind pe ecranul central o stea dublă, portocalie şi, galbenă:

― Trebuie să existe o interdependenţă între componentele descoperirilor noastre. Încă nu cunoaştem mecanismul ei esenţial, şi ceea ce mă intrigă mai mult este existenţa marelui gol din interiorul lui Doando. Am calculat, după viteza cu care ne-am depărtat de cadavrul micuţei Ao, şi care a rămas constantă până la sfârşitul zborului, că această cavitate depăşeşte 15 000 de kilometri în diametru. Aici, greutatea noastră a fost redusă faţă de cea pe care o aveam la suprafaţa marii astronave. Deci gravitaţia de pe Doando se manifestă numai în „mod natural”, datorită pereţilor lui. Iar pereţii, nu-i aşa, au grosimea de aproximativ l 000 de kilometri, calculată de Tamara, după viteza cu care am circulat prin tunel şi după înclinaţia acestuia. De altfel, după observaţiile efectuate de noi la venire, diametrul exterior al lui Doando trebuie să atingă 20 000 de kilometri.

Em Ro aşteptă un timp, crezând că Adal n-a terminat. Dar Pământeanul, observând că vrea să vorbească, îi întinse mâna:

― Poftim, prietene!

În sfârşit, după ce se gândi un timp, Ro începu să vorbească rar, în ritmul încetinit al Vuunzilor:

― Planul elementelor cercetate de noi pe Doando a fost întocmit, după cum se ştie, de Victor Alvarez. Excelentă iniţiativă, deşi lungimea coridorului central şi volumul încăperilor înşirate de-a lungul acestuia nu sunt exact reduse la scară, din pricina impreciziei măsurătorilor noastre. Ne putem întreba, privind planul: îl cunoaştem suficient pe Doando? Aş fi răspuns „da”, însă vedem cu toţii că există încă numeroase lacune. Mă intrigă şi existenţa marelui gol din navă. Imaginându-ne că marele gol este înconjurat de angrenajele unor construcţii aidoma celor cercetate de noi, putem considera că am făcut câţiva paşi în descoperirea tainelor rachetei. Rezum pe scurt observaţiile mele – deocamdată ipoteze ce pot fi modificate ulterior, dacă realitatea le va dezminţi. În primul rând, Ena mi-a atras atenţia asupra ecranului centrului de comandă. E aproape sigur că toate descoperirile noastre sunt redate fidel pe acest ecran, prin luminile sale policrome. Desenul astfel obţinut seamănă surprinzător cu schema lui Victor. Turnul galben cu celule vii care înconjoară sala centrului, este redat pe ecran printr-un punct de aceeaşi culoare, intens luminos. Violetul, roşul, verdele, albul celorlalte turnuri cu macrocelule descoperite ieri de Tamara şi Voa, precum şi negrul prin care se indică golul din mijlocul navei, mă obligă să cred că prin intermediul centrului de comandă vom putea urmări nu numai planul construcţiilor, ci şi locul elementelor încă nedescoperite ale lui Doando. Mai avem mult de cercetat, dar nevăzuţii creatori ai astronavei ne-au uşurat cunoaşterea topografică. Mă feresc să apelez la imaginaţie, dar cred că există o corelaţie strânsă între toate componentele angrenajului înconjurător. Asociaţiile de macrocelule vii au un rol însemnat în acest angrenaj, însă, fiind insuficient cercetate de noi, nu suntem în măsură să vorbim ceva despre esenţa proceselor lor biologice şi nici despre influenţa lor asupra fenomenelor de pe Doando.

― Vrei să spui ceva, Voa?

― Lăsând la o parte celelalte detalii, zise Voa, descoperirea marelui gol m-a derutat. Necesitate tehnică în echilibrul, în armonia acestui rătăcitor prin spaţii? Cărui scop îi slujeşte? Negăsindu-i justificarea – deşi una trebuie să existe – nu pot aduce niciun răspuns. Planeta artificială pe care ne aflăm se supune legilor gravitaţiei universale. Poate se foloseşte, pentru atingerea colosalei viteze, de energia undelor gravifice. Zborul ei fără oprire e un indiciu că are un ţel bine precizat. În altă ordine de idei, despre gazdele noastre, care încă nu s-au arătat, Im Iu vă poate spune că dezvoltarea lor cerebrală a urmat aceleaşi linii cu a noastră. De aici rezultă ideea că nu întâmplător tocmai voi, Pământenii şi noi, Vuunzii, am fost aleşi să devenim oaspeţi ai lui Doando. Anatomic şi fiziologic ne asemănăm, aş zice, perfect. Putem respira acelaşi aer, consumăm aceeaşi hrană – şi mai ales semănăm cu misterioasele noastre gazde. În asta eu văd un factor esenţial al rolului pe care poate vom fi chemaţi să-l jucăm vreodată… Să vă explic. Am studiat împreună în câteva rânduri „celula nervoasă” construită pentru noi. Ni s-a demonstrat indirect, prin funcţiile ei, că sistemul nervos al constructorilor este format din neuroni care au o structură asemănătoare celor cunoscuţi la noi. Bineînţeles că de aici şi până la cunoaşterea aprofundată a funcţiilor lor cerebrale mai avem mult. Uite, Iu vă poate da o serie de detalii.

Medicul de pe «Loro» sorbi din pahar limonada Pământenilor, care-i plăcea foarte mult. Câteva idei apărute pe neaşteptate o făceau să ezite, căci nu ştia dacă trebuie să le rezolve acum.

― Am studiat celula mecanică, începu ea, cea mai complexă realizare tehnică întâlnită vreodată: un neuron mărit de miliarde de ori. Uimirea, şi, admiraţia mă stăpâneau deopotrivă. Aveam în minte componentele celulei noastre nervoase: axonul, nucleul, dentritele, pericarionul, sinapsele. Copia acestei celule îmi stătea înainte, ca un gigantic complex electronic cu mii de dispozitive. Impulsurile luminoase se prelingeau aproape inobservabil de-a lungul fibrelor-cabluri. Imitau perfect excitaţia primită prin sinapse – locurile de contact dintre neuroni. Ipoteza că pe Doando asemenea celule înlocuiesc simplele noastre relee cibernetice mi s-a părut cea mai probabilă. Dar ce diferenţă! Dacă un releu e un dispozitiv ce are doar câteva contacte, un neuron electronic de-al necunoscuţilor are câteva mii. Releul deţine un singur răspuns la semnale, iar celula tehnică pe care o studiam avea probabil sute şi mii de gradaţii.

Iu fu întreruptă de aplauzele celorlalţi, care subliniau nu numai concluzia la care ajunsese, ci şi uşurinţa cu care-şi însuşise noţiunile ştiinţifice ale Pământenilor.

― Dacă sistemul nervos al constructorilor – continuă Vuunda – dacă funcţiile lor cerebrale ni se aseamănă, mă întreb: ce fel de structură anatomică vor fi având ei? Ce trăsături fizice? Sunt ferm convinsă – şi Voa v-a dat un argument – că ne sunt identici şi din acest punct de vedere… Desigur, n-ar fi exclus ca ipotezele noastre să fie hazardate… Va trebui să cercetăm în continuare…

Im Iu urmări reacţiile ascultătorilor. Ajunsese să-i cunoască pe toţi, calităţile şi slăbiciunile tuturora. După dansul Tamarei şi înainte încă, îşi dăduse seama că dragostea ei de mamă îşi caută un făgaş nou, alte fiinţe asupra cărora să se reverse.

O trezi din gânduri glasul lui Dal Adal:

― Te ascultăm, Tem!

― Împărtăşesc tuturor ipoteza lui Voa privitoare la zborul navei cu ajutorul energiei gravifice. Ar fi interesant de ştiut unde se află angrenajul care creează câmpul gravitaţional al lui Doando. Trebuie să aibă dimensiuni gigantice. Pentru verificarea ipotezei e necesar să găsim un mijloc ce ne-ar permite, în primul rând, cercetarea în exterior a lui Doando. Propun să-l scoatem la suprafaţă pe „Extragalactic”. Exprimându-ne această dorinţă în faţa centrului de comandă, ea va ajunge la nevăzuţii noştri prieteni. Îmi declar şi eu nerăbdarea de a intra cât mai curând în legătură cu aceste stranii fiinţe nevăzute. Cred că sunt necesare toate eforturile în această direcţie. Numai aşa vom şti încotro zburăm şi unde se va sfârşi călătoria noastră extraordinară. Poate că tocmai la capătul ei se va lămuri taina lui Doando. Chiar marele gol, cum îi spune Ro, nu va mai fi atunci doar un vid imens. Poate în el se ascunde scopul final al astronavei. Este o ipoteză pe care o susţin, deoarece toate variantele deductive de până acum duc la aceeaşi concluzie: golul constituie elementul esenţial al construcţiei.

Adal ascultase atent expunerile Vuunzilor. Era convins că vor mai vorbi şi ceilalţi. Dar, spre surprinderea sa, aceştia tăcură, deşi principalele probleme nu fuseseră nicidecum epuizate. Cu părere de rău trebuia să încheie această consfătuire, improvizată la sfârşitul unui prânz.

― Am convingerea că ipotezele, deşi reduse ca număr, sunt concludente pentru noi. Aprob ideea cercetărilor exterioare. „Extragalactic” ne poate fi de folos. Să încercăm să transmitem prietenilor necunoscuţi dorinţa noastră. Acum, câteva propuneri: Tamara Moon şi Voa Zad să urmărească în permanenţă, din camera ecranelor, itinerarul galactic. Iar pentru cercetări vom organiza echipe stabile, în funcţie de competenţele şi… ― Adal zâmbi cu înţeles – şi afinităţile participanţilor.

 

 

XII. DATORIA LUI LOMBO

 

― SEISMOSCOAPELE indică precis că se va deschide o falie suboceanică uriaşă. Ea va avea circa 400 de kilometri lăţime şi peste 20 000 de kilometri lungime, mai mult de jumătate din circumferinţa planetei noastre. Priveşte harta, tată! Falia va începe la 80° latitudine nordică, în dreptul lanţului submarin. Sierra Escondida, va coborî spre sud-est pe linia insulelor Spitzberg-Faroer-Bermude şi, ameninţând America Centrală, îşi va urma drumul prin arhipelagul Paumotu; apoi va ocoli Noua Zeelandă şi insulele Auckland şi va dispărea în zona calotei antarctice. Pe toată lungimea ei, vor avea loc puternice erupţii vulcanice, deoarece scoarţa, groasă de numai 30 de kilometri, care desparte magma de fundul oceanului se va despica în întregime.

― Şi voi aţi legat acest fenomen de cele două rachete venite din Cosmos?

― Da, aceasta a fost concluzia, de altfel firească, la care a ajun Comisia de Geofizică. Ridicarea temperaturii în zonele terestre profunde a dus la creşterea presiunii magmei şi totodată la scăderea rezistenţei rocilor din litosferă. Erupţia va izbucni peste trei săptămâni, sub influenţa atracţiei lunare. Atunci Luna va fi la perigeu.

Bătrânul dete din cap şi începu să ciocănească în butoanele aparatului de protecţie, semn că se gândea la ceva neplăcut. Nona tăcu. Întotdeauna, încă de mică, felul de a fi al tatălui ei o intimida puţin.

― Trăim evenimente dramatice, Nona! zise el, în sfârşit. Stranii şi dramatice. A, Dor, erai şi tu aici? Ce-i cu Li?

Tot timpul, Dor nu scosese nicio vorbă.

― Stă pe terasă. S-o chem?

― Nu, du-te la ea! E rău să fie singură. Du-te!

Obişnuia să repete cuvinte sau propoziţii întregi. De aceea, odinioară, când vorbea de la catedra Universităţii de Cosmologie, îşi scria dinainte prelegerea sau cuvântarea.

― Aşa, deci! zise el, după plecarea băiatului.

― Când pleci la Delhi? îl întrebă Nona.

― Îndată după masă. Trebuia să-mi fi trimis documentaţia. Altfel, ce-o să spun la Congres? Ce-am aflat din presă şi de la radio? Trebuia să-mi fi trimis documentaţia.

― Nu mai e timp, tată! Şi nici nu e nevoie să cercetezi totul amănunţit. Oamenii vor numai să-ţi audă părerea, părerea fostului secretar al Consiliului Planetar Suprem.

― Bine, fie şi aşa! conveni tatăl. Vrei să mă ajuţi să mă descurc? Atunci hai să ne punem pe lucru! Am să-l iau şi pe Dor cu mine, să-i arăt vechea cultură indiană. E adevărat că-i place arheologia? Bine, hai să lucrăm!

Dor păşi neauzit pe terasă. Li stătea în scaunul lui Lombo, cu faţa spre ocean.

― Nici tu n-ai mâncat, Li?

Fata întoarse capul. Avea ochii închişi; se încruntă uşor, în căutarea unei amintiri. Memoria îi reproducea altă frază, a logodnicului, din noaptea când bântuia furtuna: „Nici tu nu dormi, Li?”

Îşi ridică pleoapele brusc.

―  Nu, n-am putut mânca. Dar tu?

Tânărul se apropie şi începu să-i mângâie părul negru. Li suspină. Lacrimile îi secaseră după patru zile de zbucium necontenit.

― N-ai fost la şcoală, aşa-i?

Spunea ce-i trecea prin minte, ca să scape de cleştele necruţător al amintirii.

― Azi, Li? Azi e duminică.

― Da… Şase zile de când l-am văzut ultima…

Dor încetă deodată să o mai mângâie:

―Ştiai că părinţii lui vin aici, peste câteva ore?

― Nu! răspunse Li. Când aţi vorbit?

― Aseară. Pe semne au uitat să-ţi spună şi ţie. Unde e Nona? O căutase Alexander la radiofon. Apropo: de ce nu mai stă Nona cu noi ca înainte? întrebă el, scrutându-şi sora cu atenţie.

― Cum adică? se miră ea. N-am observat.

― N-aţi mai vorbit de mult voi două, nu?

― De mult. Dar de ce? Ce te frământă atâta?

― Pe mine? Nimic… Ce să mă frământe? Nmic, întrebam doar, aşa…

― N-am mai vorbit de mult. Am văzut că parcă şi ea ar fi… Ba nu, m-am înşelat. Cum să fie?

― Ce?

― Nu stiu, parcă frământată. Ca tine! Exact ca tine.

― Şi ea?…

Li se întoarse iar spre ocean, deodată absentă. Aştepta – absurdul aşteptării îi sfâşia sufletul – ca o barcă sa apară printr-o minune de după dig, cu Lombo. El să-i facă semn, ca odinioară, iar dânsa, Li, să-şi îmbrace grăbită costumul de scafandru, încurcându-i, ca întotdeauna, mânecile. El să râdă de stângăcia ei, apoi să se întâlnească în peştera de sub ocean şi să-şi spună prin gesturi poveşti cu monştri marini şi eroi legendari. După ce vor fi ieşit, târziu, de acolo, să-i primească Luna cu un drum ţesut din argint şi din valuri, pe care să înoate, ageri şi zvelţi, până vor pierde ţărmul din ochi.

― De ce strigă pescăruşii aşa de tare?

 

*

 

― Vorbeşte Sen Dor, fostul secretar general al Consiliului Planetar Suprem.

Aplauzele asistenţei acoperiră ultimele cuvinte, prelungindu-se până când bătrânul vioi, cu părul tuns scurt urcă la tribună.

― Vreau să încep nu prin a analiza cauzele încălzirii planetei noastre. Acest lucru l-au spus limpede antevorbitorii mei. Ci să vă expun o părere despre scopul pentru care microrachetele au declanşat încălzirea. Din raportul prezentat aici, reiese că părerile oamenilor de ştiinţă sunt împărţite. Nu e prima dată şi nici ultima când părerile lor se bat cap în cap. Se pare că totul are drept scop mersul înainte al ştiinţei!

Un val de râsete şi aplauze îl întrerupse pe vorbitor.

― Dar nu despre aceasta voiam să vorbesc! reluă el, potolind rumoarea cu un gest. Eu mă situez net pe poziţia celor care susţin că microrachetele n-au avut un scop distructiv. Şi iată de ce. Se cunoaşte acum că nava-mesager nimicită în timpul exploziei fertilizatoare de pe Marte nu aparţinea unei expediţii sau grupări de cercetare terestre. E deci un prim element că a fost trimisă de, necunoscuţii care au expediat cei doi „meteoriţi”. Al doilea element care vine în sprijinul acestei ipoteze este faptul că racheta s-a învârtit în jurul lui Marte, apoi s-a oprit deasupra locului exploziei. Pământenii ştiau de explozie şi ar fi avut grijă să ferească nava de pieire. Doar ştirea experienţei de pe Marte a ajuns până în cele mai depărtate colţuri populate de noi, până la „Terra V”, prin intermediul mijlocului ultrarapid de comunicare – undele gravifice. Probabil – şi concluzia se impune de la sine – racheta conţinea un mesaj adresat nouă în legătură cu „meteoriţii”. Sistemul cibernetic de orientare al astronavei l-a luat pe Marte drept Terra. Confuzie regretabilă, dar uşor de explicat.

Fostul secretar îşi ridică ochii de pe hârtii, scrutând asistenţa.

― Acum o altă problemă. Să presupunem că noi n-am fi aflat că „meteoriţii!” sunt rachete, şi ei ar fi aterizat neobservaţi. Ce s-ar fi întâmplat în acest caz? Temperatura zonelor interne ale planetei creştea, oricum; chiar necunoscând cauzele încălzirii, nu se putea să nu încercăm toate mijloacele pentru a preveni o catastrofă. E naiv să ne închipuim că expeditorii microrachetelor n-au prevăzut această posibilitate. Pentru nimicirea noastră ar fi fost nevoie de arme cu efect fulgerător, care să nu ne lase timp de apărare. Apoi racheta conţinând mesajul nu-şi mai avea rost, dacă admitem ipoteza scopului distructiv. Iată motivele pentru care trebuie să eliminăm definitiv această ipoteză.

Nona, Li şi Dor urmăreau sala pe unul dintre ecranele secundare ale televizorului; celălalt ecran secundar transmitea imaginea prezidiului, care se agita aprobator.

― Va urma o întrebare firească: totuşi ce scop au urmărit necunoscuţii? De ce n-au luat contact direct cu noi şi ne-au trimis înainte aceşti soli ciudaţi? Oricât ar părea de curios, opinia multora, în speţă şi a mea, este că s-a urmărit un ţel constructiv, favorabil vieţii. Traseul parcurs de microrachete în scoarţă a devenit focarul unor foarte complexe radiaţii, a căror natură nu s-a stabilit încă în amănunt, dar care favorizează dezvoltarea organismelor. Am aflat adineauri că la poli au început să sosească bancuri compacte de peşti, ba chiar s-au semnalat câteva balene, atât de rare de la un timp. Pinguinii australi îşi petrec majoritatea zilelor în apă. Sunt fapte care nu mai pot fi puse sub semnul întâmplării. Clima polilor de asemenea s-a schimbat, fără a dăuna celorlalte regiuni. Mase de aer cald îmbracă Antarctica şi coastele nordice ale Americii şi Asiei, reuşind să amelioreze vremea aproape la fel de mult cât am încercat noi prin topirea gheţurilor polare.

Sen Dor bătrânul se opri iarăşi, sorbind cu înghiţituri mici băutura răcoritoare din pahar. Dor, fiul, îşi luă privirea de pe ecran, ca s-o scruteze pe Nona. O văzu urmărind cu mare atenţie emisiunea şi-l revoltă liniştea ei, dovadă că îl uitase pe Lombo. Dar nu o privi mai bine, ca să descopere ce ascundeau aparenţele.

― Fără îndoială că necunoscuţii n-au intenţionat să provoace deschiderea faliei uriaşe din Pacific. Acest efect a întrecut prevederile lor; explicabil, căci ei nu ştiau de existenţa Marelui Cerc de Foc al Pacificului în a cărui zonă scoarţa terestră este deosebit de instabilă. Vedem dar că faptele se leagă firesc, ducând la concluzia enunţată: ei sprijină dezvoltarea vieţii. Dacă ne-au trimis „meteoriţii”, înseamnă că vor veni şi ei curând. Când anume, nu putem prevedea, Numai că, după viteza rachetelor lor, deducem că distanţele cele mai mari nu le sunt o piedică în drum. Până să vină, noi vom fi înlăturat primejdia care ne ameninţă oceanele. Soluţia de a se acoperi locul viitoarei falii cu un tampon ultrarezistent de mase plastice este cât se poate de bună şi în acelaşi timp rapidă şi economică.

Sen răsuflă adânc – vorbise repede – şi-şi umplu iar paharul cu băutură răcoritoare. Li începuse să pară tot mai interesată de ultima parte a expunerii.

― Aşa e! exclamă ea, profitând de pauza tatălui.

― Şi tata? Ce zici, ce frumos vorbeşte!? remarcă Dor.

― Parcă n-ar avea anii lui! interveni Nona.

Dor se pregătea să mai spună ceva, însă tăcu, posac, la intervenţia ei. Nona îi surprinse expresia feţei şi tresări.

― Dor! murmură ea, ca să nu atragă atenţia frumoasei Li. Ce-i cu tine?

Băiatul o privi lung, drept în ochi. Nu-i răspunse, cu toate că ar fi avut ce.

 

― De ce n-ai vrut să mergi cu mine, Dor? Ai spus că vei fi aici la ora două, şi până am plecat eu nu te întorseseşi.

― M-au reţinut băieţii la Coalcoman. Era un concurs sportiv…

― Şi?

― Nu, tată! Am stat aici, cu Li. Şi cu Nona. Nu le puteam lăsa singure.

― Ştii cumva mai multe şi nu vrei să-mi spui?

― Eu, tată?

― E ceva grav?

― Lombo…

― Ce amestec are el aici?

― Nu, el…

Dor tăcu, înciudat că nu mai poate fi stăpân pe sine însuşi.

― Bine! Dacă nu poţi, nu-mi spune! Dar nu uita că părinţii lui sunt aici. Te vor întreba ce a făcut băiatul lor înainte de plecare. Tu ai vorbit cel din urmă cu el, nu?

― Tată, nu-ţi spun fiindcă nu ştiu dacă am dreptate. Poate nu m-am gândit îndeajuns.

― E ceva rău pentru el?

― Nu pentru el, cât pentru… altcineva.

― Li?

― Ah, nu Li, n-ai înţeles? E fiica ta, e soră cu mine!

― Li îmi e fiică şi îţi e soră. Ce să-nţeleg?

Băiatul se smulse de lângă fereastră.

― Îmi eşti prieten, nu-i aşa?

― Da. Spune!

― Taina asta mă chinuie de mult. N-aş vrea să greşesc. Nona şi cu el…

Degetele albe, osoase ale tatălui coborâră în părul lui Dor. Băiatul le apucă strâns.

― Asta era? O ştiam şi eu…

― Dar a fost… grav?

― O iubea pe Li.

― A minţit-o.

― Nu. I-a fost teamă că, din dragoste, Li va trăda intenţia lui de a se îmbarca pe geoscaf. O dată descoperit, nimeni nu i-ar fi dat aprobarea să participe la cercetări. Şi în cazul defectării în adânc a geoscafului, o nouă expediţie ar mai fi putut avea loc abia peste 30-40 de zile. Acum înţelegi? El a intuit mai bine decât noi toţi pericolul ce ameninţă planeta. Şi şi-a asumat riscul – era de datoria lui.

― Atunci Nona? De ce i-a spus Nonei?

― Erau prieteni. Foarte buni prieteni.

Dor îşi înăbuşi reacţia de bucurie. Mulţumit că îl bănuise pe nedrept pe Lombo şi că, totodată, dăduse dovadă de chibzuinţă în exteriorizarea propriilor sentimente.

Tatăl îl mângâie din nou, cu un licăr tulbure în ochi. Ce rost ar fi avut să-i spună adevărul?

― Hai, du-te! îl îndemnă blând. Du-te!

Nona şi Li se întorseseră abia în zori, rupte de oboseală. Aparatul lor realizase în cele trei ore ale schimbului o normă şi jumătate, adică plasticizase apa pe o suprafaţă de 5,l km2, la o adâncime de 3 550 de metri, în strâmtoarea dintre insulele Cuba şi Haiti. Armată cu două straturi de fibre în cruce, materia plastică rezista la presiuni atingând mii de tone pe centimetrul pătrat. Pentru ca magma să nu ridice uriaşul tampon, a cărui lăţime medie era de 450 km, el se fixa din cincizeci în cincizeci de metri, pe fundul oceanic, prin piloni de duroplast îngropaţi oblic până la un kilometru în sol.

Era o muncă titanică, accelerată încă şi mai mult de răstimpul foarte scurt în care trebuia să se termine. Trei pătrimi din totalul vaselor maritime ale Pământenilor formaseră un lanţ de-a lungul întregii zone de lucru. Gigantice elicoptere aduceau pe ele fibrele de armare, rezervoarele energetice, hrana. Oamenii se odihneau pe vase, fără a mai coborî pe ţărm. În două zile după începerea operaţiunii, o cincime din suprafaţa planificată se acoperise cu acvaplast. Sărurile apei de mare, unite în combinaţii chimice cu substanţa de solidificare, dădeau acvaplastului o duritate neîntâlnită. În stratul inferior se amestecau substanţe puternic refrigerente, spre a întări lava care ar fi răzbit la suprafaţă. Dar calitatea cea mai preţioasă a acestei materii rămânea plasticitatea. Grozav de rezistent la rupere, acvaplastul se putea modela cu multă uşurinţă, astfel că atunci când fundul oceanic avea să se prăbuşească, el urma să ia forma faliei, menţinând etanşeizarea spărturilor.

Tatăl fetelor urmărea îndeaproape mersul lucrului. La vila izolată, de pe coasta vestului mexican, începuseră să vină tot mai des oameni care îi cereau sfatul. De aceea, Li şi Nona nu mai fură uimite văzând cele două reactoare şi elicopterul de pe aeroterasa vilei. Voiră chiar să treacă, neobservate, în camerele lor, dar bătrânul le aşteptase probabil, căci le întâmpină imediat în prag.

― Bine aţi venit! le saluta el. Cum a mers?

― Cinci kilometri, tată! îl anunţa Li, aproape voioasă. Experimentăm azi o nouă metodă de plasticizare, nu în trei etape ca până acum, ci în două, sau, dacă se poate într-una singură.

― Ia te uită! exclamă tatăl. Numai veşti bune. Asta ar trebui comunicat şi mai departe, pe tot şantierul.

― Da, numai ca n-am pus încă bine la punct împrăştierea substanţei de solidificare. Credem că ar trebui antrenată de un sistem de elice, care să provoace un curent circular. Dar cine e la noi?!

― Oaspeţi. A venit şi Alek Mud. A fost bun prieten cu Lombo.

Voioşia lui Li dispăru. Nona se încruntă, la rândul ei, frământată vizibil de ceva. Tatăl o privi în treacăt.

Alek Mud se ridică la venirea femeilor.

― Vă cunosc, îi spuse el lui Li. Lombo mi-a povestit multe despre dumneavoastră.

Mama lui Lombo privi la fată cu o întrebare mută în ochi.

Nona surprinse privirea şi plecă de pe terasă, iar Dor se duse după ea. O găsi lângă balustradă, contemplând norii care învineţeau apusul.

― Ce crezi, vom avea ploaie? întrebă Nona.

― Alexander vine azi? întrebă Dor, fără s-o lase să continue.

― Azi, n-ai aflat? răspunse Nona, cu un început de iritare.

Băiatul clipi, dar nu dădu înapoi.

― Nona, la cine ţii tu cel mai mult din familia noastră?

Femeia se întoarse, scrutându-l, dar îi văzu doar încordarea copilărească, nu şi ceea ce ascundea ea.

― Cum adică? se interesă, cu glas alb. Dor nu-i replică; îi fixa, în continuare, ochii. Cel mai mult ţin la tine, zise Nona, şi nuanţa de iritare din gesturile ei spori. Ce vrei, de fapt?

Băiatul nu mai putu suporta tensiunea discuţiei şi îşi feri privirile.

― Nu vreau nimic! şopti, înecându-se. Nici măcar să aflu de ce ne-ai ascuns ce ţi-a mărturisit Lombo.

Erau la mijlocul cinei. Alexander şedea lângă Nona iar bătrânul şi Dor în faţa amândurora.

― Li, zise Nona deodată. Lombo mi-a mărturisit numai mie planurile lui. Nu ştiu de ce numai mie. Tăcu o clipă, urmărind reacţiile ascultătorilor. Dar ştiu de ce nu i le-am trădat. Pentru că l-am iubit. L-am iubit, repetă ea, cu un mic triumf dureros.

 

 

XIII. MĂRTURISIRI

 

TAMARA MOON intră în sala ecranelor, fără s-o mai salute pe Voa, ca de obicei. Părea obosită.

― Singură? întrebă ea, aruncând o privire fugară spre ecranul central.

― Ro a trecut pe-aici. A stat foarte puţin. Azi este în    grupă cu Victor şi Ena. Ei, ce spui? Interesant? Şi Voa îi arătă Tamarei noua imagine.

Zece stele, aşezate în cerc, se roteau în jurul unui alt Soare neobişnuit de strălucitor.

― Da!

― Ce nume să dăm constelaţiei?

― Cum vrei tu.

Voa îşi privi prietena cu atenţie. Nu spuse însă nimic. Se gândi câteva clipe şi i se adresă iar:

― Constelaţia Cercului Alb! Ce crezi?

― Mai bine Constelatia Marelui Cerc!

― Marelui Cerc! E mai frumos, într-adevăr. Aplecându-se peste planşa întinsă pe masă, Voa însemnă repede denumirea

O stea albastră luase, în centrul ecranelor, locul Marelui Cerc. Corpul ceresc părea că-şi măreşte neîncetat volumul, în timp ce explozii gigantice aruncau în spaţiu adevărate trombe purpurii.

― Cefeidă? întrebă Vuunda.

― Nu cred. Cefeidele sunt albe-albăstrii. Pulsaţiile lor se produc la răstimpuri egale. Dar asta parcă clocoteşte. Şi e singură. Consemnează-i caracteristicile. Să-l întrebăm pe Adal.

Voa îşi făcu iar câteva însemnări.

― Solitarul Roşu, şopti Tamara.

― Cum?

― Sau Solitarul Furios!

Cealaltă îşi lăsă lucrul si privi cu luare-aminte la Pământeancă.

― Ce-i cu tine Tamara?

― Am dormit prost. Sunt nervoasă.

― Nu vrei să te consulte Iu?

― Dragostea nu-i o maladie.

Voa tresări. Tamara o fură cu coada ochiului, ca un copil surprins asupra unui fapt nepermis. Roşi toată.

― Vrei să-ţi povestesc? reluă apoi, cu un calm aparent.

― Dacă ai încredere în mine…

― Îl iubesc dintotdeauna pe Adal.

― Vorbeşte-mi despre el.

― Ce ţi-aş putea spune? Sunt mulţi ani de când l-am cunoscut. Atât de mulţi, încât mă simt bătrână şi mă stăpâneşte teama că voi muri înainte ca el să afle cât  l-am iubit. Până la plecarea cu „Extragalactic”, nu ştiam prea multe despre el. Pe galactonavă, Alvarez, care îl mai însoţise într-un zbor, mi-a povestit atâtea despre dânsul, încât am ajuns să-l admir şi mai mult.

― Merita atâta admiraţie? o provocă Voa, cu un zâmbet.

― Dacă merita? se aprinse Tamara. Ascultă numai! Într-o bună zi, „Extragalactic” devie de la traiectorie. Un câmp gravific ne atrăgea spre un sfârşit sigur, către un nor globular, format dintr-o puzderie de pitice albe, în care substanţa se condensase până la un milion de tone pe centimetrul cub. Trebuia să găsim linia de demarcaţie între două câmpuri de forţe, pentru a ne salva „pe verticală”, printr-o ţâşnire bruscă, în care viteza astronavei depăşea viteza luminii. Pentru noi, acest şoc putea fi mortal. Adal ne-a adus singura şansă: întrebuinţarea unor capsule speciale, în care să rămânem cufundaţi într-un somn anabiotic. Temperatura corpului nostru avea să scadă până la plus 4 grade. Numai aşa puteam rezista supratensiunii determinate de accelerarea bruscă. Letargia noastră a durat şapte zile. Aparatajul automat a funcţionat ireproşabil. După acest interval, ne-am revenit la viaţă. Eram salvaţi! M-am repezit cu Victor spre compartimentul lui Adal. Capsula lui era însă goală! Comandantul, fie că se trezise înaintea noastră, fie că nu se anesteziase deloc, nu era acolo. Alvarez s-a făcut deodată foarte palid şi a murmurat: „N-am să-mi iert asta niciodată!” L-am căutat înfriguraţi, cu spaima în suflet. Era în compartimentul-depozit al combustibilului nuclear. Trapa etanşă ce ducea spre duzele de ejecţie ale navei rămăsese deschisă. Adal zăcea fără cunoştinţă. Sub costumul de scafandru cosmic corpul lui avea contuzii şi arsuri grave. Ne-a povestit chiar el totul, dar abia după o lună de zile. În acest timp, s-a zbătut între viaţă şi moarte. Numai priceperea lui Victor l-a salvat. L-am îngrijit toată vremea, căci nava revenise la traseul iniţial şi nu ne rămânea decât să controlăm automatele de direcţie. Nu cred că există chin mai mare decât acela de a sta de veghe lângă un om drag care suferă, urmărindu-i orice tresărire a pleoapelor, respiraţia, pulsul. O frică pe care n-o mai poţi stăpâni îţi întunecă raţiunea. De zeci de ori am avut impresia că a sucombat. Îi luam mâinile reci şi i le încălzeam în palmele mele. Când vreun strop de transpiraţie i se prelingea pe tâmple, îl sorbeam cu buze fierbinţi, şi totdeauna fugeam ruşinată, crezând că a simţit ceva. A delirat în repetate rânduri, şi când mi-a şoptit numele, am crezut că pier de atâta fericire. Plângeam întruna, fără să mă pot stăpâni. După 30 de zile a deschis în sfârşit ochii, privindu-mă fix, şi totul s-a învârtit cu mine. De ameţită ce eram i-am sărutat mâinile, ca un copil. El a zâmbit cu greu şi m-a întrebat în şoaptă unde e Victor.

Tamara tăcu, iar Voa nu găsi ce să-i spună. Întinse mâna către umărul Pământenei. Degetele-i schiţară o mângâiere abia vizibilă! Dar fata nu observă nimic, într-atât de departe o răpiseră amintirile. Îşi aşeză cu un gest leneş o şuviţă de păr căzută pe frunte. Apoi continuă:

― După ce ne văzuse închişi în capsule, Adal fusese gata să se scufunde şi el în somnul anabiotic. Deodată răsună alarma. Apăruse o fisură la una dintre duzele propulsoare ale rachetei, rezultat al suprasolicitării motoarelor. Îmbrăcându-şi cuirasa cosmică, Adal dusese la locul accidentului sudorul electronic. Reţine că în tot acest timp motoarele lucrau în plin. Comandantul a programat sistemele de supraaccelerare, ce aveau să acţioneze automat peste circa o jumătate de oră. Pe când robotul executa reparaţia, un jet de gaze scăpate prin duza avariată l-a învăluit pe Adal, care şi-a pierdut cunoştinţa. A scăpat ca prin minune, revenindu-şi cu un minut înainte de şocul supraacceleraţiei. A fost cel mai lung minut din viaţa lui, în decursul căruia, prin ce eforturi nu ştiu, a izbutit să intre înapoi în rachetă, să ajungă în cabina medicală şi să se închidă în capsula de anabioză. Şi, parcă asta nu i-ar fi ajuns, s-a trezit înaintea noastră şi a pornit să controleze cum a rezistat astronava la accelerarea bruscă a vitezei. Şi noi dormeam! Ne-a salvat îndrăzneala lui. Altfel nu ne-am fi regăsit niciodată, deoarece nava s-ar fi transformat într-o emulsie vizibilă doar ca o pată pe una dintre piticele albe. Zborul a continuat. Nu ştiu dacă mi-am trădat vreodată sentimentele. Am terminat câteva studii referitoare la repartiţia materiei în Galaxie şi la formele ei de manifestare. Am făcut câteva descoperiri ştiinţifice legate de mecanica gravitaţiei universale. Dal Adal şi Victor mi le-au apreciat. Şi în tot acest timp o singură dată am crezut că mă iubeşte şi el. Într-o zi ascultam muzică. M-a invitat la dans şi, după aceea mi-a sărutat mâna. A adăugat, zâmbind: „Eşti un astronaut de valoare, Tamara… Şi un om şi mai şi”. De atunci n-am ştiut niciodată ce trebuie să fac, Voa. Îl ocoleam. Stam tot mai mult cu Alvarez care-mi devenise apropiat, ca un frate. Acum ştiu că Adal mă preţuieşte, că mă respectă, că mă admiră. Mi-a lipsit curajul să-i spun că mi-e drag… Mi-e drag, Voa, şi mi-e frică să-i mărturisesc! Dacă el nu mă iubeşte? Nu dorm deseori, dar mă amăgesc în visele mele şi-l păstrez ca pe un iubit, ca pe un soţ.

― Fericirea nu vine de la sine, Tamara! şopti Voa intr-un târziu.

 

*

 

Iu, Tem şi Adal cercetau macrocelulele din turnul galben, cu ajutorul unei aparaturi adecvate. Urcară pe scara din jurul turnului, până la plafonul încăperii, de unde, printr-o trapă deschisă automat, ieşiră într-un culoar orizontal, pe care conducta cu macrocelule îl străbătea în lung, pierzându-se în depărtare. La distanţe de aproximativ trei kilometri, ea era sprijinită prin coliere groase, susţinute de postamente cubice. Acolo, de o parte şi de alta a colierului, exista câte un şir de ferestre prin care puteau fi urmărite celulele.

După mai multe ore de mers, Pământeanul şi cei doi Vuunzi trecuseră de opt asemenea inele, oprindu-se lângă cel din urmă, ca să prânzească.

― Cred că trebuie să mai aibă şi un alt rol decât sprijinirea conductei! remarcă Tem, privind construcţia masivă a suportului. Am observat că efluviile luminoase din celule se intensifică la trecerea prin colier. N-aţi vrea să verificăm, după ce ne astâmpărăm foamea, dacă e adevărat?

Adal îşi scoase tăcut raniţa cu instrumente şi se apucă să monteze trepiedele. Vuunzii despachetară aparatele de măsurat.

― Eşti supărat cumva, Pământeanule? întrebă Voa mirată de tăcerea acestuia.

― Sunt, Voa! Nu ştiu ce s-a întâmplat cu Tamara. N-aţi văzut-o cum s-a posomorât în ultimele zile?

― Ba da! Încearcă s-o ajuţi. Doar face parte din echipajul astronavei tale! zise Tem, fixând pe tambur aparatul de filmare ultrarapidă.

― Nu ştiu în ce măsură o poate ajuta! îl contrazise Im Iu, cu un anume tâlc pentru Pămânean. Am impresia că Tamara e îndrăgostită…

― Aşa? făcu Tem. Se poate; voi, femeile, vă pricepeţi mai bine.

Ceilalţi doi izbucniră în râs.

― Cred că ai dreptate, şopti Adal, al cărui zâmbet se stinsese imediat. Am observat că ţine mult la Victor.

― În ce fel?

― Sunt mai toată vremea împreună. E şi firesc, au aceeaşi vârstă! Cu Victor are, oricum, mai multe afinităţi decât cu… unul ca mine… şi, în general…

Comandantul surâse încurcat şi începu să desfacă rucsacul cu alimente.

― Adal, zise Tem, te rog să nu te superi, dar aşa-i că ţi-e dragă Tamara?

Pământeanul se întoarse şi întâlni ochii atenţi ai lui Iu.

― Da. De ce sa mă ascund? O iubesc. Dar în toţi anii de zbor m-am gândit bine – ea nu trebuie să o afle.

― De ce?

Tem era nedumerit.

― Fiindcă nu vede în mine decât comandantul, eroul. Dacă i-aş fi mărturisit totul, m-ar fi iubit, poate, dar nu ca om, ci copleşită într-un fel de „atenţia acordată”. În locul meu n-ai socoti la fel?

― Nu ştiu.

― Şi, la urma urmei, Tamara ţine la Victor. Cum să mă fi amestecat între ei?

Îşi prinseră la costume casetele cu alimente şi-şi începură masa, aşezaţi pe podea, lângă peretele coridorului.

― Ia spune-mi, Iu, ce crezi despre efluviile luminoase ale celulelor? schimbă Adal vorba.

Vuunda se gândi un timp.

― Să vedem ce ne spun aparatele! replică ea, în sfirşit. Dacă lumina însoţeşte procese de natură electrică sau electromagnetică, n-ar fi exclus ca Doando să aibă un sistem de comandă biocibernetic, alcătuit din „neuroni” electronici şi din materia vie a acestor celule. Deşi, aşa stând lucrurile, constructorii au avut de rezolvat dificultăţi enorme.

― Şi de câştigat enorm de mult! replică Tem.

― Da, e-adevărat!

Terminară masa, apoi Iu strânse capsulele cu alimente. Bărbaţii începură să controleze înregistrările aparatelor.

― Aveţi amândoi dreptate! zise Adal bucuros. Suporturile au un dublu rol: sprijină conducta şi, totodată printr-un sistem deocamdată necunoscut, accelerează şi intensifică impulsurile ce străbat celulele în ambele sensuri. Lumina de la ferestre nu e decât un proces secundar al reacţiilor din celule. Principala sarcină a acestora din urmă e de a transporta impulsurile, cu o viteză ce atinge, judecând după filmul ultrarapid, 15 000 de kilometri pe secundă!

― Cât? sări Iu neîncrezătoare.

― Exact cât v-am spus. Iar impulsurile, care în vreo 5 secunde îl pot înconjura pe Doando, sunt de natură nervoasă, după câte văd, cu toate că li s-a asociat şi un puternic flux de unde electromagnetice. În corpul omului, ele circulă cu doi metri pe secundă; aici, de peste şapte milioane de ori mai repede, graţie acceleratorilor înşiraţi pe conducte. Aşadar se confirmă supoziţiile dumitale, Iu: această astronavă, uluitoare din toate punctele de vedere, trebuie să fie condusă de un complex biocibernetic, cu o rapiditate şi o promptitudine a reacţiilor pe care nu le putem decât invidia. E posibil ca sistemul de celule să aibă ramificaţii în întreaga navă.

 

Se aflau la 50 de kilometri de „Noua Arcadie” şi „Oaza Soarelui”. Tocmai îşi terminaseră dejunul. În dreapta coridorului larg pe care veniseră se afla o sală adăpostind un turn cu macrocelule. Din direcţia lui iradiau valuri de lumină verde.

Em Ro dispăruse undeva. Alvarez şi Ena îl aşteptau pentru a porni împreună spre casă. Cei doi tineri se împrieteniseră repede. Inepuizabila bună dispoziţie ce-l caracteriza pe Pământean, politeţea, micile atenţii spontane faţă de partenera de echipă contribuiseră în mare măsură la apropierea lor.

Victor tocmai descoperise un scaun comod pe marginea soclului ce susţinea un grup de conducte trase de-a lungul coridorului. O chemă pe Ena alături.

― Ce mai vrei să ştii astăzi, savant nesăţios? glumi Vuunda, aşezându-se lângă el. Cum se fac sosurile mâncărurilor la noi acasă?

Primind ca temă de cercetare complexele biologice vuunde, Alvarez o sâcâia adeseori pe coechipiera lui cu cele mai năstruşnice întrebări despre viaţa pe planeta de gheaţă.

― Nu, replică Pământeanul. De ce echipajul vostru are mai multe femei decât bărbaţi?

― Fiindcă şi acasă suntem mai numeroase, circa 65% din totalul populaţiei. Din raţiuni de conservare a speciei, desigur. Şi fii convinsă că e o superioritate nu numai numerică! zâmbi ea, punându-şi în valoare bicepşii. Dar la capitolul gingăşie, Pământenele ne bat. Mai ales dacă seamănă toate cu Tamara.

Tânărul izbucni în hohote de râs.

― Ena, eşti modestă. De unde ştii că eu n-am despre tine aceeaşi părere cu a ta despre Tamara?

Fata încercă să-şi ascundă stânjeneala (niciodată Tem nu i-ar fi făcut un asemenea compliment):

― Cunoşti bine codul manierelor elegante!

― Asta n-are nicio legătură. ― Victor îi luă mâna şi o mângâie cavalereşte. Sunt convins că dacă v-am lăsa să bântuiţi singure pe aici, pe tine şi pe Tamara, bărbaţii ăştia care stau ascunşi în tenebrele lui Doando ar da buzna afară, să vă declare admiraţia lor.

― Dacă vor fi existând asemenea bărbaţi.

― Te contrazic. Sunt permanent în mijlocul nostru. I-am văzut.

Surprinsă, Ena făcu ochii mari.

― Glumeşti?

― Ascultă şi judecă singură. Undeva, departe, acolo unde numai puterea minţii ajunge, trăiau pe un corp ceresc numeroase fiinţe gânditoare. Oamenii erau harnici, conducătorii pricepuţi, pacea le uşura munca de milenii. Cunoscuseră cea mai rafinată civilizaţie. Ştiinţa, arta şi literatura atinseseră culmile dezvoltării lor. Oamenii s-au avântat în ceruri, cucerind constelaţie după constelaţie. Au strâns cele mai mari comori şi, fiind bogaţi şi fericiţi, îşi vedeau de treburile lor şi fiecare cunoştea succesul şi gloria. În societatea aceea fusese stârpită îngâmfarea prostească, mândria deşartă şi egoismul. Ţi-era mai mare dragul să trăieşti în lumea Nufilor. Pe atunci, când s-au întâmplat cele ce vreau să-ţi povestesc, trăia într-un orăşel vestit un înţelept, pe nume Mlu. Şi ştia omul ăsta atât de multe, încât din moşi-strămoşi nu se pomenise de un altul ca dânsul. Agricultorul şi astronomul, poetul şi mecanicul, şi savantul, oricine putea veni să-i ceară sfatul, căci era tare priceput la toate. Într-o bună zi, Mlu a fost chemat de cel mai mare conducător al Nufilor. Au stat de vorbă într-o grădină. Parfumul florilor îi ameţea. Din susurul fântânilor arteziene se năşteau cântece, iar copacii seculari îşi legănau vârfurile în nori. „Înţeleptule, începu să vorbească marele conducător, spune-mi, te rog, ce crezi despre frumuseţea noastră fizică şi morală?” Bătrânul s-a gândit cât s-a gândit şi i-a răspuns cu blândeţe: „Prietene, trupurile Nufilor sunt urâte, aş îndrăzni să afirm chiar hidoase. E adevărat că suntem mari, uriaşi. Dar scheletul acesta construit de natură cu logică îmi apare cam anapoda, sub masca informă de carne, care nu conţine nici urmă de armonii geometrice. Însă aşa a apărut viaţa raţională la noi, şi n-avem ce face. Ne-am obişnuit cu urâtul şi-l confundăm cu ceea ce ar trebui să fie frumos. Gândurile ne sunt luminoase. Pe plan moral, atingem perfecţiunea. Vom lupta să cunoaştem Galaxia, populând şi alte planete. Sub aspect fizic vom rămâne însă urâţi.” „Şi nu ne putem schimba? Ştiinţa nu ne ajută?” „Ba da, prietene, ba da. Legile mutaţiilor sunt deja cunoscute. Vor trece însă, până să ne putem schimba, milioane şi milioane de ani.” „Mult, foarte mult timp. Ai convingerea că în alte lumi oamenii sunt mai frumoşi decât noi?” „Da. Să nu uităm însă că formele de viaţă sunt uimitor de complexe. S-ar putea să existe şi oameni mai urâţi decât noi.” „Dar unde sunt ceilalţi oameni, în faţa cărora să rămâi mut de uimire şi admiraţie?” „Să-i căutăm, prietene, să-i căutăm!” Şi aşa se face că rachetele cele mai perfecţionate au scormonit depărtările cosmice, în căutarea lumilor cu oameni frumoşi. Dar, deşi au descoperit mereu alţi semeni, niciunul nu era atât de frumos încât să le stârnească admiraţia. Văzând cum stau lucrurile, Nufii hotărâră construirea unei planete artificiale. Un fel de astronavă, aşa cum este Doando. Vor lua legătura cu alte nebuloase, căutând idealul. La bordul navei, echipajul nu trebuia să fie numeros. Astronava dispunea de un aparataj extrem de complicat, ce făcea realizabilă orice dorinţă a lor. În apropierea unei Galaxii, răpiră câteva fiinţe raţionale, cu rachete cu tot. I-au studiat îndelung. Frumuseţea acestor oameni i-a surprins. De unde or fi venit? Ce căutau? Şi ca să nu-i sperie prin apariţia lor, Nufii au amânat de fiecare dată întâlnirea. Stăpâniţi de gândul acesta, le-au arătat totuşi, indirect, că sunt buni, înţelegători şi că ştiinţa lor este foarte mare. Povestea nu ne spune ce-a mai fost. Poate că o dată şi odată reprezentanţii acestor lumi vor lua legătura unii cu alţii, Ah! Tare îmi pare rău, Ena, că nu cunosc sfârşituî poveştii!

Fata, care urmărise totul cu atenţie, nu părea de loc mulţumită.

― Ai imaginaţie, tinere!

― Să visăm, Ena! Fără vis, ştiinţa n-ar căpăta nici strălucire, nici farmec.

― Destul, destul! M-ai convins!

Şi fata îşi astupă urechile cu amândouă mâinile. Bărbatul izbucni în râs, şi, observându-l pe Ro, care se apropiase, îi ieşi în întâmpinare.

― Ceva nou? întrebă el.

― Da, răspunse Em Ro, apropiindu-se. Toate celelalte coridoare sunt închise, Mai departe nu putem trece. Cel puţin în zona aceasta.

― Acelaşi lucru l-am constatat şi noi. Eu aş propune totuşi să mai încercăm o dată. Poate au uitat să se lase un bilet: „Nu suntem acasă. Reveniţi”.

― Zadarnic, răspunse Ro, făcându-se că n-a observat înţepătura lui Victor. Pe aici, intrarea este strict interzisă.

― „Intrarea strict interzisă”, repetă Pământeanul, ironic. Venim, constatăm şi plecăm. Dar dacă ei se răzgândesc şi ne dau voie?

― Care „ei”? Ro făcu un gest vag cu mâna: Mă rog, dacă eşti convins, n-ai decât să-ncerci. Dar discută mai întâi cu Adal. Sunteţi gata să pornim spre casă?

Intrând în urma lui Victor, Adal aprinse lumina şi închise grijuliu uşa.

― Ia loc! Trebuie să stăm de vorbă! zise el, mai hotărât ca altădată.

― Şi eu te-am căutat tot pentru asta! răspunse tânărul Ce ne facem cu cercetările? Merg prea încet. Astăzi cei de pe Doando ne-au interzis accesul, Enei, lui Ro şi mie spre o serie de construcţii pe care le bănuim foarte importante.

― Deocamdată lasă asta. Te-am chemat pentru altceva

― Sunt numai ochi şi urechi, dragul meu comandant.

― Dă-mi voie să mă-ndoiesc!

Adal se apropie de Victor, îi luă faţa în palme şi i-o ridică spre el.

― Nu înţeleg! murmură tânărul, copleşit de duioşia gestului.

― Măi puştiule, unde ţi-e capul? Ce faci cu ochii şi urechile tale?

― Îmi închipui că percep realitatea! răspunse acesta, ca un copil obraznic, dar cu glasul plin de sfială.

Comandantul îl lovi în glumă pe obraz, însă redeveni imediat serios, aproape grav.

― Victor, ţin să-ţi aduc la cunoştinţă, dacă nu ştiai, şi să te avertizez, dacă totuşi ai aflat, că un om suferă din pricina ta.

― Suferă? Îmi închipui…

― Să-ţi fie ruşine dacă ştii şi nu faci nimic. E o chestiune delicată, cu care, în viaţa de toate zilele trebuia să-ţi baţi capul singur. Dar aici suntem pe o astronavă şi cunoşti bine legile cosmonauţilor. Să te jertfeşti, dacă e nevoie, pentru semenul tău… Şi să te încrezi în experienţa şi priceperea comandantului… Dar n-are rost să ţi le-nşir pe toate. Ce facem? Fata te iubeşte, şi nu de azi, de ieri. Tu n-ai băgat de seamă?

― Adal – răspunse Victor, acum serios şi el – pentru mine ar fi o mare fericire. Dar de unde ai atâta certitudine?

― Ia ascultă, crezi că nu mă mai pricep la oameni? N-am văzut nimic în tot timpul zborului? Şi pentru un orb e clar că Tamara s-a îndrăgostit şi în orice caz nu de mine.

― Tamara??

― Ei, poftim! Ce mă priveşti aşa? Ascultă bine ce-ţi spun. Ţii minte că în urmă cu doi ani, pe „Extragalactic”, a avut loc un accident?

― Asta n-am s-o uit niciodată. Când s-a spart duza aceea şi ai vrut cu orice preţ s-o repari, nu? Intra în atribuţiile mele. Te-ai abătut de două ori de la regulamentul astronavigaţiei: întâi interzicându-mi să-mi exercit funcţiunile în cadrul echipajului, apoi riscându-ţi viaţa intr-un mod cu totul nepermis pentru un comandant.

― Ştii de ce am făcut-o? Pentru Tamara.

― Dar ea era în afara oricărui pericol, intrase deja în anabioză când s-a dat alarma.

― Nu aşa, nepriceputule! Operaţia era extrem de primejdioasă. Puteai pieri în timpul intervenţiei. Trebuia să trăieşti, fiindcă ea te iubeşte. Ce e greu de înţeles în asta?

― Tamara? Mă iubeşte? Dar tu ştii că în luna aceea îngrozitoare, cât  ai zăcut în nesimţire, ea… Ha, ha, ha!

― De ce râzi?

― Ha, ha, ha, ! Tamara! Şi eu care credeam că vorbeşti despre cu totul alcineva!

― Stai, unde pleci?

― Lasă-mă! Nemaipomenit! Când o să afle… Va să zică, de asta nu voiai tu…

Hohotele lui se pierdură în încăperile locuinţei. Adal, rămas singur, stinse lumina şi se opri lângă fereastra deschisă. Contempla umbrele nopţii, care învăluiau podişul şi marea. Era puţin trist, puţin înduioşat.

„Tinereţe… gândi el, neştiind dacă să-l admire ori să se necăjească pentru băiat. Oare şi eu aş fi fost la fel? Poate, dacă, dragostea mi-ar fi ieşit în cale pe-atunci. Dar m-a găsit tocmai acum, afurisita, şi încă aşa, prea târziu şi pe nepregătite. Biata Tamara. Cât aş fi vrut să nu sufere, nici măcar o clipă…”

Îşi aminti de cosmodrom, de fata emoţionată până la lacrimi, de bustul pe care el i-l sculptase din memorie.

Se trezi bine dispus. Razele soarelui artificial scăldau din belşug încăperea. În ultimele zile nu avuseseră timp să-şi mai facă antrenamentele de gimnastică, de aceea o dorinţă irezistibilă de a înota puţin îl făcu să nu mai ezite. Din câteva mişcări îşi aruncă de pe el îmbrăcămintea. Purta întotdeauna un slip elastic, negru, strâns pe coapse. Înfiorat uşor de răcoarea care-l învălui, începu să alerge încet din cameră în cameră. Victor nu era acolo. Patul Tamarei era gol şi pledul zăcea aruncat în neorânduială. Cu aceiaşi paşi elastici şi repezi, Adal coborî cele câteva trepte şi sprintă puternic spre peninsula de pe malul mării.

Obişnuit cu eforturile fizice, antrenat, având reale calităţi atletice, gonea cu plăcere. Se opri pe mal, lângă apele albastre. Pieptul larg i se ridica şi cobora uniform în ritmul respiraţiei. După câteva mişcări de relaxare ridică braţele deasupra capului şi se aruncă în apă. Apăru târziu, departe de ţărm. Răsuflă zgomotos şi, înotând energic, se îndreaptă către atolul din apropiere.

Soarele artificial poleia zările. Calcarul recifal al stâncilor strălucea într-un alb imaculat. Frunzele palmierilor atârnau zdrenţuite şi leneşe peste suprafaţa lucie a mării. Câteva siluete arborescente de mărgean îşi întinseseră braţele gingaşe spre înalturile calme.

Adal se căţără pe ţărmul abrupt. Sus căută, între ierburile luxuriante, un luminiş unde să se poată odihni câteva minute. Îl găsi în mijlocul palmierilor zvelţi. Se întinse mulţumit pe insuliţa de nisip cald. Închise ochii.

Deodată auzi lângă el paşi uşori. Înainte să schiţeze vreo mişcare, vocea Tamarei răsună melodioasă:

― Bună dimineaţa!

― Bună! răspunse el, ridicându-se, plăcut surprins.

― Mi-ai furat ideea! reluă fata veselă, întinzându-i mâna.

― Da, simţeam nevoia unei destinderi. Adal îi strânse mâna şi adăugă: N-ai nimic împotrivă dacă mă mai întind puţin?

Şi fără să aştepte încuviinţarea, se aruncă pe nisip, cu faţa în iarbă.

― Într-un ceas trebuie să fii cu Voa în sala ecranelor, să-i schimbaţi pe Tem şi pe Iu.

― N-am uitat!

― Iartă-mă! tresări Adal.

Inflexiunile din glasul Tamarei îl surprinseră. Era reproş? Tristeţe? Se întoarse pe o parte, sprijinindu-si capul într-o mână. Fata stătea cu genunchii strânşi sub bărbie şi cu braţele încolăcite în jurul lor. Privea departe pe mare.

― N-ai vorbit cu Victor nimic? zise el, căutând să pară cât mai firesc.

― Ba da! răspunse ea cu un zâmbet.

― Atunci e bine?

Fără voie, Adal lăsă să-i scape un oftat. Zâmbetul Tamarei se stinse. Ea îl ţintui pe comandant cu ochi mari şi trişti şi-i şopti, liniştită şi întrebătoare ca o fetiţă:

― Te iubesc, Adal. Sfătuieşti-mă, ce să fac?

O adiere abia simţită înfioră zările. Oglinda apelor se tulbură în valuri mici. Suflul răcoros fâlfâi într-o doară peste pădurea adormită, iar petalele unei flori tremurară, parcă surprinse.

Bărbatul îşi îngropase iar faţa în iarbă, chinuit de îndoială şi de speranţe, nedumerit cu privire la Victor, asaltat de zeci de întrebări cărora nu le găsea răspunsul.

― De ce taci? întrebă fata cu o nesfârşită răbdare în glas. Te iubesc de când m-ai sărutat atunci, la cosmodrom, prima şi ultima oară. Am aşteptat ani de zile s-o vezi ori s-o afli. Ai tăcut mereu, ca şi-acuma. Dar îmi eşti comandant şi-ţi cer sfatul: ce am de făcut? Să mă resemnez? Să încerc să uit?

Adal asculta, învins de emoţie, fiindcă întâia oară acest „te iubesc” îi era adresat lui. Ceva ca o nedumerire îi stăruia în gânduri, că poate n-a priceput bine, şi Tamara vorbeşte de un străin. Cum, el, bătrânul Adal…

Adică de ce bătrân? Din cei o sută de ani ai vieţii active nu trăise decât jumătate. Şi cum de s-a gândit că n-ar mai putea iubi?

Ridică încet ochii în care i se citea tulburarea, şi în clipa aceea Tamara înţelese că şi el o iubea de mult. Şi atunci, înecată de fericire, vru să se răzbune pentru anii pierduţi fără rost şi spuse cu voce stăpânită:

― Bine. E limpede. Să evităm o discuţie neplăcută pentru amândoi.

Se ridică repede şi plecă înapoi spre apă. După zece paşi, intrigată că Adal n-o urmează, îşi zise că e foarte bine; să sufere şi el. După încă zece paşi, începu să se sperie că a înţeles greşit. La următorii zece, îngrozită că el n-o iubeşte, se aşeză sub primul palmier, gata să izbucnească în plâns.

Adal o găsi suspinând de zor. O privi mult timp, cu un amestec ciudat de ocrotire şi stinghereală. „Ia te uita; cum a crescut! Şi ce frumoasă e!” îşi spuse. Îi atinse părul lung, blond, revărsat pe umerii arămii. Se aşeză alături de ea şi-i cuprinse faţa în palme.

― Şi eu îmi amintesc de cosmodrom, când mi-ai întins cu amândouă mâinile nişte flori încălzite de palmele tale…

― Mai spune-mi! ceru fata, parcă uimită.

― La început, aveam îndoieli. Nu ştiam dacă trebuie, dacă şi tu mă iubeşti. A mai fost şi răspunderea pentru voi, pentru reuşita misiunii noastre. Nu-mi era frică de dragoste, dar nu m-am priceput ce să fac… Asta e tot. Ţi-am dat un sfat bun?

― Da, zise Tamara încet.

Începu să se joace cu o buclă de păr, răsucind-o pe degete. Se simţea nefiresc de liniştită, cu gândurile limpezi, şi privi împrejur mirată că lumea s-a schimbat pe neaşteptate, umplându-se de o lumină orbitoare.

Se ridică dintr-un salt, îl sărută pe Adal, neîndemânatic, pe colţul buzelor, apoi îl apucă strâns de mână şi fugi spre mare, alături de el.

― U-u!

Victor le făcea semn cu mâna de pe ţărmul spre care se îndreptau.

― Puştiul! murmură Adal, plin de recunoştinţă şi duioşie.

 

 

XIV. ECHIPAJUL DE PE DOANDO

 

ERA SPRE DIMINEAŢĂ. Victor Alvarez primise misiunea de a urmări, împreună cu Ena, sistemul turnurilor cu macrocelule. Adal cu ceilalţi se împărţiseră între a cerceta încăperile lui „Doando” şi a-l    scoate pe „Extra galactic” la suprafaţă. Băiatul şi fata plecară, în costume cosmice, renunţând la vehicul. Trecură întâi pe la centrul de comandă ca să chibzuiască din ce parte să-şi înceapă cercetarea. Pe ecranul lui, luminiţele indicau poziţia turnurilor descoperite până atunci: una galbenă, alta violetă, alta verde, roşie, albă. Toate se grupaseră într-un distinct arc de cerc, cu centrul în marele gol al rachetei. Firişoare de culori imprecise le uneau într-un nod din interiorul arcului de cerc. Acest nod hotărâră cei doi să-l găsească.

O luară spre turnul galben, care era cel mai apropiat. Urcară treptele, din palier în palier. Ena înainte şi băiatul după ea, ajutând-o. Celulele oscilau la trecerea lor; se deplasau la stânga şi la dreapta, parcă urmărindu-i. Cum îi simţeau oare? Ce antene nebănuite le trimiteau impulsurile mişcării? Treptele se terminară sus în întuneric, sub plafonul încăperii cilindrice. Acolo era o platformă largă.

― Ce facem?

― Întâi ne odihnim! comandă el. Mâncăm? Mi-e foame.

― Mâncăm! aprobă Ena.

Tânărul desfăcu raniţa şi scoase cutia cu alimente şi termosurile cu răcoritoare.. Şi le înşurubară la costume şi, aşezându-se pe platformă cu picioarele atârnate, începură să se ospăteze. Ena îl privi insistent. Când îi văzu ochii, Victor se opri din mestecat. Avea certitudinea că tandreţea afectuoasă pe care o simţea de mult pentru fată se preschimbase pe neaşteptate într-un început de iubire. Şi deodată, parcă împotriva voinţei lui, o amintire de demult îşi făcu loc printre gândurile şi emoţiile ciudate ce-l asaltau în preajma Vuundei.

― Ascultă, ţi s-a povestit vreodată despre pantere?

― ?

― Hai să mergem, şi am să-ţi spun pe drum o istorie cu şi despre ele. Sunt animale sprintene, foarte puternice şi crude. Îmi amintesc… Casa noastră – m-am născut în orăşelul Da Vinci – era învecinată cu pădurea. O întindere colosală de copaci, numită de unii junglă, de alţii taiga, după cum erau obişnuiţi în locurile lor de baştină de pe Pământ şi care îmbracă o treime din „Terra V”.

― O treime?

― Nu e străbătută decât de şosele, drumuri de tren şi ici-colo populată cu oraşe, în majoritate de sondori şi mineri. În subsolul ei e mult petrol şi pe alocuri uraniu. Plouă în fiecare săptămână, iar copacii ating în medie 80 de metri înălţime. Sunt copaci ciudaţi, cum nu există nici pe Pământ. Unii produc o răşină plastică, din care se fac învelişurile rachetelor.

― Şi al lui „Extragalactic”?

― Şi. Alţii au trunchiuri îmbibate cu săruri metalice. Frunzele lor sunt de mai multe culori. Aici, între ramuri încolăcite ca o spirală în jurul tulpinii, îşi fac cuiburi păsări gigantice, cu aripile de câte patru metri. Odată, într-o excursie care a ţinut peste trei luni de zile, am întâlnit în junglă o haită de pantere. Primii colonişti ajunşi pe „Terra V” au adus cu rachetele două perechi de pantere, cărora le-au dat drumul în pădure. S-au aclimatizat la noile condiţii într-o formă curioasă, adunându-se în haite. Pe Pământ trăiesc singuratice, în pădurile tropicale, dar la noi aveau de înfruntat pericole cărora, izolate, nu le-ar fi putut face faţă.

Parcurseseră vreo patru kilometri, iar înclinarea coridorului se menţinea aceeaşi. Conducta celulelor vii prinsese să se îngroaşe pe nesimţite şi lumina sporea.

― Ne-am aşezat tabăra într-o poiană largă – povestea el. Era pe la apusul soarelui, însă în pădure se şi lăsase noaptea. Aprindem focurile, cinci focuri în colţurile taberei. Eram trei băieţi şi trei fete. Fetele au pretins să ne prepare cina frigând carne pe cărbuni şi fierbând o supă. Îşi luaseră vase speciale pentru asta. Zis şi făcut. Mai aprindem un foc în mijloc şi aşteptăm. Fetele, ce să zic, nu se prea pricepeau. Încercară ele aşa, încercară altfel, nimic. Carnea se ardea în aşa hal, că trebuia să o arunce. A treia oară totuşi izbutesc. Întindem mesele pliante, ne lingem buzele, adulmecăm friptura. Nu ştiu cum se uită Lyss spre pădure şi auzim: „Ce e acolo?” Acolo erau cel puţin cincisprezece perechi de luminiţe albastre-verzi, cam de mărimea celor de pe ecranul centrului de comandă. „Ce-i asta, zice Dem, licurici?” Licuricii sunt nişte insecte fosforescente mititele.

Ena privea cu uimire copilărească la tovarăşul ei. Totul i se părea un basm: şi pădurea luxuriantă pe care nu şi-o putea imagina, şi excursia îndelungată făcută atunci de el, şi animalele care-i pândeau din întuneric. Pe Vuundo nu exista nimic din toate acestea.

― Până să termine Dem, răsună un răget ciudat, cam sâsâit, dacă îţi poţi închipui aşa ceva, apoi încă unul, încă unul… „Pantere!” Aveam arme cu toţii, chiar şi fetele trăgeau straşnic. Panterele adulmecaseră friptura noastră şi veniseră grămadă. Într-un minut am fi scăpat de ele în linişte. Ei, dar e păcat să le ucizi. Sunt rare, poate singurele pe toată planeta. Ne uităm unii la alţii. Dacă era foc, nu săreau peste noi, le era teamă.

Atunci să ţinem focurile treze. Adunăm lemne. Nur propune să chemăm prin radio un elicopter, să ne ia de acolo. Dar fetele – închipuie-ţi, tocmai ele! ― protestează. „Doar nu vă e frică? Ce, suntem în primitivitate, cum vedem o fiară, o ştergem?” Nur înghite în sec şi tace. Lemnele ne ajungeau până după miezul nopţii. Dar apoi? Lyss propune să ţinem doar trei focuri, mai mici, în jurul nostru. Ne declarăm de acord.

Conducta devenea din ce în ce mai groasă, iar lumina mai puternică. Pereţii erau roşcaţi, ca de fier ruginit. Pe jos se zărea ceva, ca un praf foarte fin, ce se ridica la fiecare pas al călătorilor.

― Panterele parcă încremeniseră pe locurile lor. Răgeau din când în când, tot aşa sâsâit. Cu încetul ne-a cuprins o încordare de neînţeles. Nur îşi ia ghitara, dar n-apucă să scoată un sunet, căci fetele i-o smulg, privindu-l înciudate. Ana mă ia deoparte şi-mi spune: „Crezi că mai scăpăm?” Mă uit la ea, tremură. „Negreşit”, zic. Ba nu cred. Lemnele se termină.” Într-adevăr, erau pe sfârşite, şi altele nu se mai aflau în jurul taberei. Mai departe nu aveam curaj să ne ducem. „Chemăm elicopterul!” propun eu. „Prea târziu! în trei ceasuri, cât îi trebuie să ne ajungă, răsare soarele. Până atunci suntem de mult…” şi înghite ultimul cuvânt. Mă gândesc că s-ar putea să aibă dreptate. „Ascultă, mă trage Ana de mânecă, acum, că tot nu mai scăpăm, să-ţi spun ceva. Te iubesc. N-ai văzut asta, şi nu ţi-aş fi mărturisit, niciodată, dar acum e bine să ştii.” Fac ochii mari. „Cum adică?” Ana se întoarce la ceilalţi, fără o vorbă. Iar eu rămân acolo, în faţa focului, cât se poate de nedumerit.

Tânărul privi la Ena şi o luă de mână, oprind-o.

― Hai să mai stăm puţin!

― Povesteşte! îl îndemnă fata. Ce-a mai fost?

― Spre ziuă, am pus în bătaie reflectoarele portative. Panterele nu-şi părăseau însă locurile şi am intrat la bănuială. În sfârşit, începu să se lumineze. O dată cu soarele, ne reveni curajul. Nur făcu primul pas dincolo de cenuşa focurilor. Nu păţi nimic. Atunci mai făcu un pas, şi încă unul. Ne cheamă cu mâna. Râdea. În viaţa mea n-am mai văzut un om râzând astfel. I se înnodaseră lacrimi în barbă. „Ce e?” întreb. O aud şi pe Lyss că râde. Încep şi ceilalţi. „Ce e?” Ana mă ia de mână şi mergem la marginea pădurii.

― Spre pantere?

― Da. Panterele erau numere de marcaj bătute în copacii plastiferi, aceia din care se fabrică rachetele.

Ena râse şi ea, mult, strângând mâna pe care Pământeanul nu şi-o retrase.

― Se reflecta focul în ele. Despre „mugete”, ce să-ţi spun? Scârţâiau crengile în vârful pomilor. Acolo, la 100 de metri, bătea vântul, fără să ajungă la noi.

― Şi Ana? se interesă fata, devenind dintr-o dată gravă.

― Când am ajuns lângă copaci, am întrebat-o dacă mă iubeşte într-adevăr. A negat cu tărie. Pretindea că mi-a spus „prostia aceea” fiindcă îi era tare frică şi voia să aibă pe cineva aproape. Dar minţea, am fost sigur, îi era ruşine pentru mărturisire. Spre seară a chemat un elicopter şi a plecat. N-am mai văzut-o de atunci. Era o fată ciudată… Nu e ruşine să-ţi spui dragostea.

― Chiar când celălalt nu ştie nimic? zise Ena şi tresări.

― Chiar atunci! răspunse tânărul.

― Şi dumneata de ce n-ai căutat-o apoi pe Ana?

― Era mai mare cu cinci ani decât mine. Nu, nu de asta. A fost prima dată când o fată mi-a spus că mă iubeşte. Prima şi… singura. Iar eu aveam doar optsprezece ani. Acum însă….

― Nu mi-ai spus, îl întrerupse Ena, dacă aţi întâlnit cu adevărat pantere.

― Desigur, peste vreo trei săptămâni. Erau şase, atâtea am numărat. Au sărit ca nişte mari linii negre prin faţa noastră, mistuite de codru.

Centrul pe care-l atinseră tinerii depăşea şi cele mai avântate închipuiri ale lor. Cinci conducte (de la cinci turnuri – galben, violet, verde, roşu, alb) se împleteau într-una singură, groasă de vreo treizeci de metri, terminată cu un corp hexagonal masiv, negru, metalic. Încăperea ce-l adăpostea semăna cu o grotă, vastă, cu pereţii neregulaţi, având surse luminoase camuflate, care prinseră să pâlpâie la intrarea celor doi.

― Te pomeneşti că aici sunt şi ei! exclamă Victor.

― Necunoscuţii? întrebă fata, oprindu-se.

Băiatul tăcu. Se aşeză pe o ridicătură, încruntându-se gânditor. Voia să ia o hotărâre pe care Ena o aşteptă răbdătoare.

― Sesam, deschide-te! mormăi el, dar ea nu-l înţelese şi nici nu întrebă. Peştera celor 40 de hoţi! Ena, ce facem?

― Să-i chemăm pe ceilalţi prin radio?

― Nu, nu, au destulă bătaie de cap şi aşa. Ia priveşte acolo! Nu pătrunde în prisma asta hexagonală o altă conductă, asemănătoare celei care ne-a adus până aici?

― Ba da, dar nu una singură, ci patru.

Tânărul fluieră subţirel şi, voind să-şi treacă mâna prin păr, se lovi de cască. Sări în picioare şi se apropie de prismă, uitându-se la ea de jos în sus.

― Cât o casă cu opt etaje! aprecie el. N-are nicio intrare.

Începură să dea ocol construcţiei, în vârtejul obositor al luminilor care tremurau tot mai tare. Pe jos – acelaşi praf înâlnit şi în coridor, un praf pufos, elastic parcă, ce plutea, răscolit de tălpile lor, într-o pânză subţire, ajungându-le până la glezne uneori.

― Ce crezi că e?

― Produse ale dezasimilaţiei celulelor din conducte! răspunse el, cu o siguranţă care o convinse şi pe fată.

Razele multicolore se învârteau tot mai speriate, pe măsura apropierii celor doi de locul unde conductele pătrundeau în prismă. Într-adevăr, acolo exista un fel de trapă concavă, alături de care, pentru prima oară pe Doando, străluceau butoanele sticloase ale unui tablou de comandă. Băiatul se precipiă spre trapă şi o contemplă, vădit satisfăcut.

Apoi apăsă butonul central, cel mai mare. Uşa se deschise fulgerător şi dinăuntru răzbi o lumină violet-închis, aproape indigo. Becurile din grotă aruncau flăcări de-a lungul zidurilor opace.

― Ena, tu stai aici! Ba da, fă cum îţi spun! Poate va fi necesar să mă ajuţi.

― Rămâi! îl apucă Ena de braţ. Mi-e frică, luminile ne avertizează de un pericol.

― Nu fi copil! o mângâie băiatul pe mână. De vreme ce trapa există, înseamnă că se poate intra. Noi avem un proverb: cine se teme de lupi să nu se ducă în pădure. De lupi sau de pantere, în sfârşit,

Râse, încurajator.

― Rămâi! insistă fata.

― Stai lângă uşă. Dacă se întâmplă ceva, te chem.

Trecu pragul înalt scăldându-se în indigoul razelor, care-i dădură înfăţişarea unei apariţii de basm. Dibui o vreme, neobişnuit cu lumina, dar curând ochii i se adaptară; descoperi o reţea de mii de fibre ce tremurau mărunt, ca nişte corzi de instrumene muzicale, învelind pereţii sferei în care intrase. În ciuda violetului ce uniformiza totul, crezu că deosebeşte mai multe culori. Vibraţia lor se datora unor contractări şi dilatări sucesive, care îşi triplară intensitatea la venirea lui.

― Ce este? se interesă Ena, vârând şi ea capul.

― În ordine, îi răspune el.

În partea opusă trapei, se distingea o placă dreptunghiulară, reflectând mai puternic lumina ce cădea de pretutindeni. Tânărul păşi într-acolo, apucă fibrele şi încercă să le dea în lături. Spre surprinderea sa, nu opuseră rezistenţă şi chiar rămaseră în poziţia voită de el. Erau dure la pipăit, însă foarte elastice. Şi chepengul dreptunghiular avea un tablou de comandă, prin intermediul căruia uşa se deschise tot aşa, fulgerător.

― Luminile din grotă s-au stins! strigă Ena de afară. Ce facem?

― Nu te speria! veni replica Pământeanului. O să-şi revină. Ai grijă şi nu sta pe-aproape, cine ştie cum va reacţiona maşina asta mai târziu.

Imediat ce trecu şi prin trapa a doua, fu întâmpinat de raze portocalii, care-l făcură să închidă ochii! Astfel că nu văzu placa închizându-se în urma lui. Mari ogive străbăteau vertical zidurile metalice ale noii încăperi, cât o sală de castel medieval. Dincolo de ele, pulsau neîntrerupt macrocelulele atât de cunoscute; câte o colonie la fiecare fereastră: violetă, galbenă, verde, roşie, albă. Băiatul era total nedumerit. Observă în spaţiile dintre ogive fâşii prelungi, eliptice, cu multe semne în relief şi cu o claviatură ca a pianelor. Se temu însă să atingă ceva. Întinse degetul, pipăind una din celule. Rezultatul fu catastrofal. Colonia atinsă se rostogoli moale din ogivă, ca un poliedru cu muchii rotunjite, şi se lăţi pe podea, întinzându-şi marginile în zbateri monstruoase. Din corpul ei se întindea un fel de tub de culoare albă, care o lega de colonia următoare.

Tânărul se dădu înapoi, mai mult surprins. O a doua aglomerare, trasă de tub, veni în locul celei dintâi, apoi căzu ca şi ea, cu aceleaşi zvârcoliri de meduză, întinzându-se pe podea. Procesele vitale ale protoplasmei, accelerate de excitaţiile atingerii cu obiectele, se desfăşurau în fracţiuni de secundă, dând impresia unei respiraţii anevoioase. Picioarele lui Victor fură blocate, prinse strâns în masa străvezie, ca de nişte cătuşe.

― Ena! strigă el, speriat de-a binelea.

― Unde eşti? veni, slăbit, răspunsul fetei; probabil chepengul dreptunghiulor ecrana undele radioemiţătoarelor.

A treia, a patra, a douăzecea aglomerare verde zvâcniră în îngustimea ogivelor. Gelatina, doar aparent moale, îi ajunse tânărului până la brâu.

― Am rămas aici! comunică el, silindu-se să-şi liniştească glasul. O mică defecţiune. Cheamă-i pe ceilalţi.

― Unde eşti? veni iar slăbit, răspunsul fetei.

Dacă ar fi mânuit butoanele tabloului de afară, chepengul s-ar fi deschis, poate. Dar celulele n-ar mai fi putut fi oprite, ar fi inundat grota şi tunelul prin, care veniseră.

― Rămâi, Ena, rămâi acolo!

Mâinile lui, imobilizate pe lângă corp, încercau încă să apuce, să împingă masa convulsionată care-i strivea pieptul prin costum. Când protoplasma îi trecu de cască, lumina portocalie se întunecă total şi ochii îi fură cufundaţi în beznă.

― I-am chemat! susură şi mai slab şoapta fetei. Vor căuta să vină cu un vehicul… Ce-ai păţit?… Dragul meu, auzi? Ce-ai păţit?

Băiatul, pe jumătate sufocat de apăsare, încerca să-şi controleze respiraţia, reducându-i cât mai mult volumul. Ena, neliniştită, îşi reglase pesemne la maximum puterea de emisie a radioului, căci vocea i se părea Pământeanului ceva mai tare.

― Mă auzi?… Ce ţi s-a întâmplat?

― Ni… mic, nimic grav. Celule mari, ca… acelea din turnul verde… au venit peste mine şi m-au înţepenit aici. Nu te îngrijora. Am să scap.

Ena ascultă atentă, nevenindu-i să creadă că pe Doando se poate întâmpla un accident.

― Şi eu?

― Tu?… Tu stai pe aproape. Altfel nu pot…

― Ce?

El zâmbi sau făcu o grimasă de zâmbet.

― Cântă-mi ceva! o rugă, lăsându-i întrebarea fără răspuns. Am auzit că ştii să cânţi frumos.

Ea îşi birui emoţia şi neliniştea şi-i cântă. Mâinile lui mai întâi, apoi şi picioarele, şi gâtul amorţiră. Dar nu simţea decât armonia cântecului.

― Ena…

Cântecul, întrerupt pieri.

― Ena, învăţatul acela al Nufilor nu i-a spus marelui conducător că oamenii lui sunt diformi. Nu putea spune asta, era un învăţat bătrân şi ştia multe. Constructorii din Doando sunt mai frumoşi decât voi şi decât noi, Pământenii. Deşi, judecând după dimensiunile acestor macrocelule, şi chiar după cele ale lui Doando, trebuie să fie nişte uriaşi, ca Sfarmă-Piatră. Tu ai priceput asta de la început, nu?

― Da. Ce se întâmplă acolo?

Replica lui întârzie. Nucleele a două celule îi prinseseră pieptul între ele şi, ca şi când o forţă magnetică le-ar fi atras, încercau să se împreune, strivindu-i cutia toracică. Ena tăcu şi ea, muncită de griji şi de gânduri.

― Aici e linişte. Însă puţin cam strâmt. Dar e linişte, zise într-un târziu Victor.

Se aşternu o nouă tăcere, încordată şi aspră. Pământeanul îşi roti ochii în toate părţile, dornic de un punct de lumină, fie cât de palid şi firav. Nu-l întâlni. Crezu un moment că e orb, apoi o nouă convulsie a nucleelor îi smulse un geamăt.

― Poftim? întrebă fata.

― Mă gândesc, zise celălalt, greoi, că poate era bine s-o caut atunci pe Ana. Azi aş fi fost iubit de ea, aş fi fost soţul ei. Ţie...

― Mi-ar fi părut bine! îl întrerupse ea. Eşti un om vesel, Victor, şi bun.

El iar întârzie, de data asta dezorientat.

― Ştii, reluă Ena, dragul meu, mă simt minunat lângă tine şi, într-un fel, îmi eşti mai apropiat decât semenii tăi. Fireşte n-am putea fi soţi, dar nici să te iubesc nu se poate. Înţelegi?… Înţelegi?

Băiatul asculta, cu ochii închişi. Ceva ca un nou zâmbet trist sau ca o grimasă tristă – îl durea îngrozitor tot trupul – se ivise pe buzele lui. Înclină numai capul, fără o vorbă.

― Îmi eşi drag, dar ca un prieten bun! continuă Ena. Sufletul meu e al altuia. Vuund. Nici el nu-mi poate fi soţ, deşi a venit aici cu «Loro». Înţelegi? îi ceru parcă iarăşi aprobarea.

Pământeanul murmură nedesluşit. Se gândea la Tem.

― El nu ştie! Ştim doar noi – tu, eu şi Iu. El nu ştie. Altfel, prietene, de n-ar fi fost aşa, te-aş fi iubit pe tine.

Victor îşi strânse pumnii, frământând în neştire gelatina verzuie, făcând-o să se zbată, parcă, de durere.

― A trecut o jumătate de oră de când i-am chemat pe ai noştri, îl anunţă fata cu glasul dintotdeauna, ceea ce însemna că explicaţia ei luase sfârşit.

Deodată simţi că în jur s-a produs o schimbare. Abia după câteva clipe îşi dădu seama ce era; apăsarea celulelor slăbise. Prima reacţie i-a fost să respire adânc, ca după o scufundare în apă; îi era teamă că presiunea ce-i amorţise încheieturile va reveni. Dar nu reveni, ci dimpotrivă, se micşoră şi mai mult. Era nedumerit. Crezuse că va scăpa din captivitate abia peste multe ore, o zi chiar, când ai lui vor fi găsit un procedeu eficient de a-l scoate de acolo. De aceea eliberarea neaşteptată îl zăpăci.

― Ena, scap! zise el. Îmi dau drumul.

Auzi exclamaţia ei, care arăta aceeaşi surprindere.

Un bob de lumină albă, apoi încă două pătrunseră până la el. Masa de deasupra capului său nu mai exista.

Aştepta, încordat şi curios, desfăşurarea evenimentelor. Treptat se îndepărtară şi celulele din dreptul feţei şi gâtului. Atunci văzu, ca într-uri film rulat de-a-ndoaselea, celulele ridicându-se şi reintrând în ogive, cu aceleaşi mişcări unduite, de meduze. Încăperea se golea cu rapiditate. Ultima foaie gelatinoasă se strânse ghem, se rostogoli pe podea şi urcă greoaie pragul ogivei, trasă de tubul alb.

În dreapta astronatului, ai cărui genunchi tremurau, stătea un om înalt de vreo trei metri, într-un ciudat costum lăptos, care nu lăsa să i se vadă decât ochii, ca două găuri de întuneric. Ţinea o mână apăsată pe o clapă a peretelui, iar cealaltă întinsă nefiresc, rigid, pe lângă corp. De uimire, băiatul nu putu scoate o vorbă. Străinul îl fixă îndelung, apoi, deoarece cosmonautul nu-i mai zări decât un ochi, păru că se uită la celulele verzi, care-şi reluau pulsaţia normală. Victor privi şi el acolo, într-o doară, dar când întoarse capul, necunoscutul nu mai era. Doar o trapă, mascată perfect de perete, trăda locul pe unde ieşise.

― Ena!… Ena!

― Te ascult!

― Ia-te după el, Ena! A plecat acum! Urmăreşte-l!

― Pe cine?… S-au aprins luminile în grotă! Pe cine să urmăresc, Victor?

Clătinându-se, Victor porni spre chepengul dreptunghiular prin care venise. Trecu dincolo, în camera cu lumină violetă. Graba, în loc să-i dea puteri, îl paraliza din pricina oboselii. Forţele îl părăsiră brusc, în momentul când păşea în grotă. Căzu, rezemat de peretele dur al uriaşei prisme hexagonale. Căută cu ochii după Ena, care nu se mai afla acolo şi imediat îşi pierdu cunoştinţa.

Se trezi în braţele lui Adal. Tamara şi Ena priveau de după umerii acestuia, iar deasupra sa vegheau Tem şi Iu.

― În sfârşit! exclamă Adal.

― Lasă-l pe banchetă, spuse Im Iu, introducând acul unei seringi prin ţesătura elastică a costumului lui Victor Alvarez. Acum e în afară de pericol. Masa e gata?

― Ena unde s-a dus?… L-ai văzut? bâigui tânărul, deşi intenţia lui era să strige.

― Da, ştim unde este echipajul lui Doando! îl linişti fata, mângâindu-i casca în dreptul frunţii. Vom merge la ei. Dar întâi mănâncă.

― Aţi fost acolo?

― Te-am îngrijit. Mănâncă.

― Tamara!

― Ce-i, puştiule? răspunse aceasta, mulţumită că şi-a revenit.

― Dacă eram într-adevăr un puşti, aş fi jucat volei cu macrocelulele. Pe vremuri am fost un trăgător redutabil. Pe cuvânt de onoare!

― Ba să-ţi fi văzut de treabă, că altfel cine ştie ce ai fi păţit!

Tânărul tăcu, amărât că nu i-au gustat gluma. Atunci Tamara simulă o directă în bărbia lui.

― O.K.! mormăi Victor, vesel din nou.

Dar fata nu se lăsă, şi începu să numere ca un arbitru.

― Unu… doi… trei..

― Ajunge, ajunge! Nu mă mai ridic până la zece!

Sorbi cu poftă şi nerăbdare supa din vasul lung, înşurubat la costum. Simţi o căldură de foc ce-i învălui corpul. Tem trecu la comanda vehiculului şi-l puse în mişcare. Erau încă în grotă, dar o apucară pe un tunel semicilindric, necunoscut tânărului.

― Pe aici aţi venit? întrebă el.

― Pe aici.

― Doando s-a oprit, ştiai? zise Tem. Vom ieşi la suprafaţă să vedem ce intenţionează, dacă nu cumva ne vor explica, până atunci, chiar gazdele.

Băiatul se întinse, trăgând de articulaţii pentru a şi le dezmorţi. Îl mai dureau încă, dar mereu mai puţin, mulţumită injecţiei făcută de Iu.

― Ce fel de accident a fost? se interesă, ocolind, fără voie, sau cu bună ştiinţă, problema necunoscuţilor.

Adal se gândi, cu ochii la sclipirile albe ale tunelului prin care treceau.

― Nu ştiu cum a fost provocat accidentul! începu el. Asta o să ne-o povesteşti mai târziu. Dar urmările lui sunt dintre cele mai neobişnuite. În toată nava s-a produs o tulburare generală, ca atunci când a murit Ao U. Dar de altă natură. Centrul de comandă parcă înnebunise. Pe ecranul lui, nodul centrelor de macrocelule unde te găseai tu se întunecase într-o penumbră verzuie, ca la radiografia unui craniu. Tamara susţine chiar că a descoperit în pata aceea nedesluşită imaginea unei porţiuni de craniu, a unui fragment din occipital. Aşa stând lucrurile…

― Într-adevăr, semăna cu un occipital, interveni Tamara. Nu m-am putut înşela. Imaginea a avut menirea să ne dea certitudinea că ipotezele noastre sunt juste.

― Aşadar, continuă Adal, şi mângâie surâzând mâna fetei – se impune o concluzie firească, deşi neaşteptată pentru noi. Sistemul turnurilor cu macrocelule joacă pe Doando rolul unui creier, gigantic, cât nava însăşi. El nu seamănă cu un creier omenesc; imaginea occipitalului este doar „metaforică”, dacă-i pot spune aşa.

Voa făcu ochii mari şi clipi de câteva ori.

―Întocmai! îi confirma comandantul lui „Extragalactic”. E un creier care conduce marea rachetă, el singur. Avantajele pe care le prezintă faţă de o simplă maşină electronică sunt multe şi variate. Are o mai mare „inteligenţă”— adică posibilităţi de reacţie şi adaptare multiple….

― Acum la stânga! îi arătă Ena lui Tem, căci ea îl urmărise pe necunoscut după salvarea lui Victor.

Graviplanul coti într-o galerie laterală, cu pereţii sculptaţi parcă din lemn şi cu lumini clare, puternice. Peste două minute se opriră, coborând toţi. Aveau în faţă o trapă foarte înaltă, şi lată de circa zece metri. Se deschise la venirea lor. Traversară ceva ca un vestibul şi, printr-o alta uşă, la fel de mare, pătrunseră în altă încăpere, întunecată.

Tăceau, emoţionaţi de clipa întâlnirii. În cele din urmă Ena fu asaltată cu întrebări:

― L-am urmărit de aproape, răspunse fata, cu un tremur în voce. L-am şi strigat de câteva ori, dar n-a răspuns; pe semne că aparatul lui de radio avea altă frecvenţă decât ale noastre sau, cine ştie, o particularitate fiziologică îl împiedica să mă audă. A intrat pe poarta cea mare, închizând-o atent în urma lui. Atunci am alergat înapoi, la Victor.

Convorbirea lor sau lumina – aprinseseră farurile – îi anunţară pe necunoscuţi că sunt acolo. Într-o nişă din perete se desfăcu o nouă trapă; în dreptunghiul ei se agita umbra unui om, acelaşi, crezu Alvarez, care îl ajutase să scape din strânsoarea moleculelor.

― Să mergem, ne cheamă! îi invită, tulburat, Ro.

Păşiră într-acolo. O privelişte de coşmar se desfăşură în faţa lor – era o sală uriaşă, lungă şi lată de câteva sute de metri, împărţită de coloane subţiri în mai multe galerii. În fiecare galerie, de o parte şi de alta a unui îngust culoar de trecere, se aflau un fel de paturi suprapuse, peste cincizeci la număr. Pe ele se odihneau, neclintite, siluete umane. Călăuza porni pe culoarul de trecere al celei mai apropiate galerii. Îl urmară tăcuţi.

Străinul mergea repede, cu viteză constantă, fără niciun efort, fără să-şi legene braţele. Nu mai purta costumul lăptos în care se arătase lui Victor, şi astronauţii îi contemplară spatele în voie. Îi priviră umerii puternici, capul rotund, alb, fără păr, urechile depărtate, mijlocul înalt, potrivit de gros. Nu, toate acestea erau ca ale unui om normal. Altceva îi dădea aerul ciudat.

Fără să se întoarcă nicio clipă spre ei, ghidul îi conduse la un platou larg, circular, spre care se adunau toate galeriile, ca razele unei stele. Deasupra platoului – o lampă cu abajur conic, larg şi alte surse de lumină. O platformă în trepte spiralate se ridica până la înălţimea celor mai de sus paturi. Ghidul se urcă pe ea. Cosmonauţii îl imitară.

Ghidul dispăru repede, coborând pe acelaşi drum, astfel că nu reuşiseră să-i vadă faţa.

― Automate! rosti Iu primele cuvinte de când se aflau aici.

― Da, spuse răguşit Adal.

În aceeaşi clipă, emiţătorii de pe panourile paturilor se aprinseră în mai multe culori, stingându-se şi iar aprinzându-se pe rând. Peste patru minute, maşinile începură să se „trezească” şi, ca şi cum ar fi ştiut despre ce-i vorba, să se strângă pe platou. Făcuseră un semicerc în dreapta oaspeţilor. Pluteau prin încăpere, producând o impresie stranie. Erau de acum câteva mii, dar alte zeci de aparate rotunde se apropiau pe intervalele dintre paturi.

― Ia priviţi! strigă Voa. Se aşază în grupuri, după culori.

Avea dreptate. Formau şapte grupuri, reprezentând culorile spectrului luminii albe: roşu, oranj, galben, verde, albastru, indigo, violet. Pâlcurile de roboţi creşteau mereu. După o vreme se întoarseră şi începură să ocolească platforma astronauţilor, cu mişcări precise.

― Victor! scânci Ena, lipindu-se de el. Mi-e frică! Unde sunt oamenii de care mi-ai spus în basm?

O dezamăgire cumplită copleşise sufletele tuturor, amestecată, ca şi la Ena, cu o oarecare doză de teamă.

― De ce numai maşini? spuse Im Iu, înfiorată la gândul că din pricina lor i-a murit fetiţa.

― Ce e procesiunea asta ridicolă? întrebă şi Tamara.

― Şi noi ce căutăm aici? interveni altcineva.

― Doar roboţi. Robot e şi cel care ne-a condus. Constructorii lui Doando sunt alţii, şi nici nu ştiu acum dacă îi vom vedea vreodată! şopti Adal.

― Adică? întrebă repede Tamara.

― Adică… sunt aproape sigur că la bordul navei nu există vreun reprezentant al acelei lumi.

 

Când s-au întors, răscoliţi de ultimele evenimente, nu-l    mai găsiră pe „Extragalactic” în „Noua Arcadie”. După ce au luat prânzul sau cina — era ora cinci după-amiază ― alergară la rachetă.. Nu mai ieşiseră de aproape o lună în afara lui Doando.

Se îmbarcară pe „Extragalactic” cu mişcări grele, a junşi de oboseala drumului şi a surprizelor. Decolară atenţi cu ajutorul motorului planetar, plasându-se pe o orbită circulară, la 50 kilometri de marea astronavă. Doando îşi redusese mult viteza, gravitând în jurul unei stele albastre. Lumina ei puternică scălda jumătate din navă, dând posibilitate celor din „Extragalactic” să privească în voie.

Primul amănunt pe care îl remarcară era un lanţ muntos. Înălţimea lui, judecând după umbră, depăşea 20 de kilometri, iar lungimea îi era uriaşă, căci înconjura întreaga planetă. Semnificaţia acestor munţi, pe care nici Vuunzii, nici Pământenii nu-i observaseră 1a venire, rămânea enigmatică. În rest, suprafaţa lui Doando era netedă, foarte uşor vălurită pe direcţii perpendiculare cu munţii. Nava se rotea în jurul unei axe ce coincidea cu traiectoria zborului. În felul acesta, tot lanţul muntos se plimbă în lumina Soarelui albastru.

Din loc în loc, telescoapele descopereau în solul planetei artificiale platouri sau podişuri înalte şi drepte, dispuse după un sistem geometric complicat, de elipse şi octogoane. Hotărâră să coboare pe unul din ele, pentru a-l cerceta. „Extragalactic” frână şi luă contact cu solul dar imediat, ca o reacţie violentă, fu apucat de un câmp gravific, apărut cine ştie cum, şi zvârlit departe, la câteva sute de metri de podiş. Şocul, atenuat de amortizoare, nu produse oamenilor nicio neplăcere. Coborâră în fugă, curioşi sa cerceteze cauza unei atât de stranii comportări.

Platoul era sfredelit de numeroase găuri, acoperite cu scuturi de material plastic perfect transparent. Scuturile, moi, dar grozav de rezistente, pulsau neîntrerupt, de o viaţă proprie. Dedesubtul lor se vedeau nucleele unor uriaşe celule.

― Iată ce lucru interesant! exclamă Em Ro. Ce distanţă e între aceste scuturi?

― Nu mai mult de cinci-şase metri.

― Şi ştii ce rost au aici? interveni Adal.

― Da, da! răspunse Voa. Sunt prelungiri ale turnurilor cu macrocelule din interiorul lui Doando. Joacă rolul…

― … unor terminaţii nervoase! o întrerupse, completând-o, Im Iu. Mai precis terminaţii nervoase tactile.

― De ce? se interesă Tem.

― De ce tactile? Coborârea lui „Extragalactic” pe ele le-a produs o reacţie de apărare, după care a intervenit reflexul – câmpul care ne-a dat deoparte.

― Originală explicaţie, Iu, zise Adal. Cred că ai dreptate. În acest caz, Doando trebuie să dispună de un întreg „sistem nervos”, fără îndoială rudimentar, însă cu totul neobişnuit. Mă mir că la venire n-am observat aceste platouri.

― Cum adică, poate vedea, auzi? întrebă Tamara uimită.

― Nu este exclus.

― Da, da! aprobă Tem. E ca o fiinţă vie. Simte, aude şi vede semnalele Cosmosului. E adaptat zborului, ca orice vieţuitoare mediului în care trăieşte. Cât de puţin cunoaştem din Doando! Dacă dispune de acest sistem complex, înseamnă că nu are oameni la bord. Oamenii, în acest caz, nu mai sunt necesari pentru pilotare.

― Să nu ne pripim! îl opri Dai Adal. Oamenii îşi pot vedea numai de cercetări.

― Dar care sunt „simţurile” sale? întrebă Ena.

Em Ro surâse:

― Probabil percepe formele, culorile, întunericul şi lumina, identificând constelaţiile şi traseul de zbor. Creierul lui – aventura lui Victor şi occipitalul apărut pe ecran ne dau certitudinea că are un creier viu – analizează informaţiile primite şi ia hotărâri. Era, ochii lui Doando trebuie să fie şi urechile, şi degetele lui: platourile – sute şi mii de platouri răspândite pe toată suprafaţa.

― Poate că în felul acesta se explică şi acel „instinct de conservare”, murmură Ena.

― Da, şi asta! răspunse Im Iu. Îi declanşează automat reacţiile de apărare, ca în cazul lui „Extragalactic”. Dar va mai fi şi altceva. Cred că „pipăie” corpurile pe lângă care trece.

Porniseră spre culmile muntoase, adunaţi în jurul lui Im şi Adal. Munţii începeau cu dealuri în pantă uşoară, pe care le urcară fără efort. De fapt nu erau munţi cu adevărat, căci nu aveau creste, nici piscuri, ci o platformă neregulată îi limita în partea superioară. Voa şi Ro desenară o schiţă cât mai amănunţită a profilului, cu intenţia de a cerceta, din interiorul lui Doando, ce se ascunde sub el.

După două ore, se aflau iar pe „Extragalactic”. În jurul giganticei nave, aparatele Pământenilor măsurară încă o dată diametrul ei la 20 560 km. Tot atunci asistară cu toţii la un spectacol impresionant, care putea să-i coste însă foarte scump.

Doando ajunsese din urmă o planetă şi acum gravita în preajma ei, pe aceeaşi orbită, la vreo 500 000 de kilometri distanţă. Intrigaţi, astronauţii îl coborâră iar pe „Extragaiactic”, dorind să ştie ce va urma. Planeta, aprecie Adal, era aproximativ de mărimea lui Marte şi fără atmosferă. Suprafaţa îi strălucea puternic, ca oglinda, trădând existenţa unor roci metalifere neoxidate. Relieful îi era reprezentat de câteva culmi pitice, despărţite prin văi adânci şi largi. Vulcani sau cratere stinse nu existau. La atât se reduceau observaţiile posibile cu ajutorul aparatelor optice.

Pe Doando, în jurul astronauţilor şi mai departe, încă în câteva locuri, începu o frământare puternică. Se adunau parcă apele, formând câte un val imens, înalt, gros, ca nişte dealuri metalice. Din vârful fiecăruia – „Extragalactic” se afla pe unul dintre ele – prin orificii largi, deschise, într-o secundă, ca prăpăstiile la un cutremur, ieşiră afară tuburi groase, telescopice. Ele începură să se lungească, parcă la infinit, terminându-se în înălţimi cu ceva asemănător unei antene. Antenele toate se orientară spre planetă.

Urmă un sfert de oră neplăcut pentru oameni, de încremenire totală. Apoi din vârfurile antenelor, care se distingeau lucind pe cărbunele cerului, ţâşniră flăcări enorme, orbind ochii îndrăzneţilor şi silindu-i să acopere ferestrele cu filtre negre. Jerbele, fluturând bezmetice, se micşorau şi se lungeau, şerpi întărâtaţi care muşcau întunericul dintre stele. Solul vibra laolaltă cu racheta, producând în încăperile ei un zgomot nesuferit, de sticlă măcinată. Nu era nimic triumfător în acest joc al flăcărilor; spaima rupea zăgazurile conştiinţei, revărsată ca o cascadă în suflet, aducând sclipiri îngheţate în pupile, crispând degetele pe obiecte. Doando ucidea planeta. O despică în două şi în patru, învăluind-o în păiălaia gazelor incandescente din pântecele ei, apoi o fărâmiţă mai mărunt, o transformă într-un bulgăre roşu şi alb. Înfricoşător spectacol al distrugerii, fie şi într-o lume doar minerală! Ce putere de neînvins trimiteau antenele în spaţiu? Cum reuşea această forţă să taie rocile, ca un topor uriaş o rămurică de salcie?

La un moment dat, din spasmele planetei muribunde se prelungi spre Doando o limbă de foc, crescând orbitoare, împinsă din urmă sau absorbită din faţă de o putere colosală. Se lungi, se lungi, apoi se frânse în sute de focuri mai mici, ca o jerbă de artificii, care la rândul lor se despicară şi ele, în permanentă mişcare, spre Doando. Antenele îşi întrerupseseră măcelul şi reintrau în gulerele lor, aşa cum o broască ţestoasă îşi trage capul în carapace. Artificiile aprinse dispăreau dincolo de orizont, parcurgând în câteva minute drumul de la fosta planetă la marea navă. Noi limbi de foc se lungeau acum în locul celei sfărâmate şi noi explozii luminoase semănau nestemate pe cer.

― Pesemne îi trebuie combustibil! strigă Tem, neputându-şi ascunde admiraţia.

Cutremuraţi, cosmonauţii hotărâră să decoleze iar, să urmărească traiectoria bulgărilor incandescenţi ce brăzdau orizontul spre ecuatorul lui Doando. Reuşiră să plece. Reuşiră să vadă şi golul căscat, de sute de kilometri, în coasta marii nave, pe unde fragmentele pătrundeau în interior, luminând acolo şiruri neclare, paralele, de linii verticale. Dar apropierea le fu împiedicată de un alt câmp gravific, care nu-i sili să coboare, dar li se puse în cale – zid de nestrăbătut. Adal forţă motorul, însă zadarnic. Se sfătui cu ceilalţi şi porni motoarele galactice. O clipă, avură impresia că vor trece. Un piuit strident şi grabnic veni de la tabloul de bord; nu-l luă în seamă nimeni. Zidul gravific se întări. Mâini nevăzute, dar aprige ţineau racheta, făcând-o să se zbuciume ridicolă, să-şi azvârle neputincioasă jetul de fotoplasmă mezonică, să-şi consume inutil rezervele de combustibil.

Apoi, parcă înfuriate, undele gravifice îl traseră pe „Extragalactic” înapoi. Ca pe un plan înclinat, el alunecă în lungul zidului, frână în ultima clipă si căzu oblic, nereglementar, frângându-şi articulaţiile de aterizare. Piuitul rămase singur în cabine. Adal, încă nedezmeticit, cercetă aparatele. Indicau un flux de neutroni, venind dinspre kilometrii cubi de rocă smulsă planetei şi înghiţită de Doando. Pericolul radiaţiilor lângă cavitatea de depozitare era probabil mortal; Doando îşi ocrotise prizonierii.

Şi cum „Extragalactic”, schilod, nu mai putea zbura, braţele gravifice îl ridicară atente, purtându-l pe jumătate din circumferinţa marii nave, până în locul unde coborâse şi «Loro». Acolo îl aşezară cu grijă în valea din care se deschidea intrarea în lumea atât de enigmatică a marii astronave.

Astronauţii ieşiră pe rând, copleşiţi de ultimele întâmplări.

― Dispune de o colosală forţă nimicitoare! comentă Adal. Ştiţi ce presupun? La noi se cunoaşte de mult că, dacă un câmp magnetic, dintre acelea care înconjoară obiectele cosmice, este comprimat sub acţiunea forţelor gravitaţionale, el poate deveni o sursă de energie de cel puţin zece ori mai mare decât cea termonucleară. N-ar fi exclus ca Doando să posede instalaţiile capabile să genereze o asemenea energie. Poate, cine ştie, pe asta se bazează şi sistemul lui de zbor.

― Să cercetăm! răspunse Em Ro. Aici trebuie să cercetăm în permanenţă! Cât despre această energie distructivă, nu e cazul să alunecăm în discuţii false. Ea poate reprezenta o forţă nimicitoare cu caracter creator. Descoperirea misiunii finale a acestui Doando ne va lămuri dacă este pusă în slujba omului sau împotriva sa.

 

 

XV. ACASĂ

 

SISTEMELE STELARE multiple, norii globulari în care materia dispersată se supune unor legi specifice, aştrii incandescenţi, gigantici şi misterioasele faruri ale cefeidelor se perindă necontenit pe ecranele scrutate tot mai des de prizonierii lui Doando. Imaginile trăiesc puţin; apar şi se sting, ca într-un vechi panopticum.

Adal nu recunoscuse decât două constelaţii: „Linda”, aflată la zece mii de ani-lumină de „Terra IV” şi „Marea Spirală”, care emite un misterios câmp magnetic în vecinătatea lui „Melhior”. Pe celelalte, deşi figurau în atlasele cosmice, nu reuşi să le identifice.

Traseul străbătut de Doando fusese deci destul de capricios. Poate şi viteza determinase imprecizia orientării, deşi când trecuseră pe lângă planetele colonizate de Pământeni probabil că zborul le fusese detectat de observatoarele periferice ale acestora.

O tainică speranţă se strecura în gândurile tuturor, fără să-i mai părăsească, însufleţitoare – că vor reveni pe Terra, sau măcar vor ajunge în preajma sistemului solar. O dată cu nădejdea, apăru însă şi întrebarea, mai obsedantă ca oricând: se va opri, în sfârşit, astronava?

Căutând un răspuns, scormoniră în cercetări obositoare cele mai ascunse coclauri ale marii rachete. Întâlniră noi turnuri cu macrocelule, riguros amplasate, după un plan matematic. Contemplară şi activitatea unor uzine colosale, unde din materia planetei sfărâmate şi cu ajutorul transmutaţiilor atomice racheta prepara hrana necesară macrocelulelor. Aceasta era dirijată apoi în conducte speciale, între pereţii tuturor turnurilor de unde celulele o primeau şi şi-o transmiteau prin tuburile acelea albe, descoperite cu ocazia accidentului lui Victor. Tot în asemenea uzine astronava fabricase, pe cale sintetică, vegetaţia luxuriantă din „Oaza Soarelui” şi „Noua Arcadie”. Oamenii avură prilejul, la cererea lor, să asiste la un asemenea proces în care materia minerală, intrând printr-un capăt al uzinei, ieşea prin celălalt sub formă de arbuşti, iepuri şi flori, aşezate în cupe cu materii hrănitoare şi, deoarece erau extrem de fragile, protejate de calote împotriva izbiturilor. În altă parte se pregătea combustibilul atomic pentru motoare şi mecanisme, energia necesară diverselor aparaturi.

Cosmonauţii îşi mai dădură seama că numărul lor este prea mic pentru cercetări amănunţite, şi nici timpul nu le permitea aşa ceva. Cu totul alte posibilităţi ar fi existat, desigur, în    cazul opririi lângă Pământ, lucru dorit de altfel cu înflăcărare de călătorii captivi.

În ziua aceea, nimeni nu bănui ce avea să se petreacă. Fiecare îşi vedea de treburi, conform planului dinainte stabilit. Grupul format din Iu, Tem, Ro şi Adal continua să studieze mijloacele prin care ar fi putut determina oprirea astronavei. Îi interesau îndeosebi reacţiile ei imediate la diferite cereri pe care i le adresau, sperând ca la momentul potrivit, cerând escala de lângă Terra, să dea anumite informaţii marelui creier biocibernetic, ca acesta să aleagă o variantă cu un eventual răspuns afirmativ. Ena îl însoţi pe Victor într-o mică plimbare – tânărul nu-şi revenise complet din şocul primejdiei prin care trecuse. În camera ecranelor, Tamara şi Voa scrutau imaginile derulate cu repeziciune.

Voa era mulţumită, fiindcă în ultima vreme prietena ei se liniştise; zâmbea mereu. De altfel, pricina o cunoşteau cu toţii: o mică festivitate îi anunţase că Adal i-a devenit soţ. Iar Voa se bucura cu atât mai mult, cu cât şi Ro se întorsese, într-adevăr altul, mai bun.

― Cum ai numit ultima constelaţie? întrebă Pământeana.

― Constelaţia Fericirii! şopti Voa şi încercă să râda, dar imediat o roşeaţă vie îi aprinse obrajii.

― Ai tu anumite motive!… remarcă Tamara glumeţ.

― Ca şi tine!

Se priviră o clipă în ochi şi izbucniră în râs. Voa se întoarse, din obişnuinţă, spre ecrane; deodată, veselia i se curmă:

― Vezi, Tamara?

―Da, câmpul vizual s-a mărit brusc. Ia stai! Stai, Voa? Nu se poate. Ba da!

― Ce este?

Tamara se aplecă mult, întinzându-şi braţele în fata punctelor de lumină, ca şi când ar fi vrut să le culeagă, pe rând, din spatele sticlei întunecate.

― Vega, Orion… şi Perseu, Andromeda, Ursa-Mare… Ursa Mică, Farul galactic instalat de Pământeni… Polara! şopti ea într-o singură suflare, ultimul nume mai încet, ca pe o revelaţie.

― Ce ai spus? se arată Voa nedumerită. Nu înţeleg!

― Steaua Polară, Voa! Ne îndreptăm spre Pământ, draga mea? Pământul! Uite, aici…

Arătă ceva, ca o măruntă scânteie galbenă. Apoi rămase nemişcată, aşa cum se întinsese după stele. Sufletul îi tresălta de bucurie, şi de aceea cuvintele învălmăşite i se încurcară între buze. În conştiinţa celeilalte înţelesul spuselor ei se făcu greu, nespus de încet.

― Pământul?

Gândurile nerostite îi explodară în mii de scântei în ochii mari, la fel de multe ca luminile stelelor pe ecran.

― Da! Terra! Pământul! confirmă Tamara, din nou în şoaptă, parcă temătoare că vorbele ei vor alunga totul ca pe un miraj. Oare marinarul de pe caravela lui Columb tot aşa va fi şoptit când, de pe înălţimea catargului, a zărit primul ţărm?

Descoperirea fu transmisă imediat celorlalţi. Apelul radiofonic stârni vâlvă şi-i adună în scurt timp, nerăbdători şi tăcuţi. Adal era cel mai indicat să verifice adevărul spuselor Tamarei, ca unul care în copilărie mai trecuse prin aceste locuri şi chiar vizitase Pământul. Dar el ezită puţin. Surprinse curiozitatea cu care Vuunzii scrutau imaginile, în contrast cu bucuria soţiei sale şi calmul aparent al lui Victor Alvarez.

― Da, ne îndreptăm spre Terra! conchise el în sfârşit, cu jumătate de voce. Vom trece probabil prin vecinătatea Polarei. În acest caz, staţia detectoare automată „Nord” ne va descoperi, fără îndoială, înştiinţându-i pe Pământeni.

― Păcat că nu putem lua direct legătura cu ei! oftă Voa. Doando este atât de puţin înţelegător cu noi!..,

― Nu greşeşti! ieşi din muţenie Ro.

― Totuşi să nu ne pripim! îi făcu atenţi Adal.

― Ce înseamnă să nu ne pripim? ripostă hotărât Ro. Voa nu s-a înşelat. Nu putem lansa niciun apel. Doando nu dispune de instalaţiile necesare pentru asta. A, ne-ar fi rămas posturile de pe rachetele noastre. Dar «Loro» a dispărut, iar la „Extragalactic”, aţi văzut astăzi, ni s-a interzis accesul. Cât despre „convorbirile” cu intermediarul ăsta electronic…

― Cu ce? îl întrerupse Ena, neînţelegând.

― Ei, cu centrul de comandă căruia îi adresăm rugăminţile noastre! explică bărbatul, puţin iritat. Ne aflăm în situaţia unor condamnaţi.

― Exagerezi din nou! i se adresă Voa cu reproş.

― Nu, în mod normal, Doando, care e o maşină, ar trebui să ni se supună. Dar aţi uitat că are o blestemată de „voinţă” proprie, cu care îşi urmează planul necunoscut nouă şi pe care nu i-l putem modifica? Dacă va trece, fără să-şi reducă total viteza, aşa cum a făcut lângă Vuundo? Nici cea mai formidabilă rachetă terestră nu ne va putea ajunge din urmă.

― De ce să vedem totul în negru? interveni din nou Adal, cu blândeţe. Poate Doando se va plasa pe o orbită în jurul Soarelui.

― Certitudine? îl înfruntă Ro mai departe.

― Poate.

Em Ro începu să râdă:

― Iertaţi-mă! Cine te-a informat despre acest plan, Adal?

― Încrederea în constructorii rachetei. Şi credinţa că ţelul ei este găsirea unei lumi cu fiinţe raţionale.

Fruntea savantului vuund se încreţi, parcă subliniind tonul sec al întrebării:

― Pentru asta ne-a răpit? Şi nu s-a oprit lângă Vuundo? Dacă ar fi dorit să ne cunoască, ar fi făcut-o de mult. Era necesară această plimbare prin Galaxie până la Pământ?

― Noi numim situaţia în care ne aflăm captivitate. Dar Doando, am mai vorbit de asta, avea poate nevoie să-l ajutăm. Fără noi n-ar fi ajuns aşa curând la capătul misiunii sale – dacă acesta este capătul. Mă derutează şi pe mine trecerea fără escală pe lângă planeta voastră. Totuşi aici drumul nostru va lua sfârşit. Să mergem, prieteni!

Ultimele cuvinte ale Pământeanului erau pătrunse de o convingere stranie, care se transmise celorlalţi, chiar şi lui Ro. Însă eschivarea de la un răspuns precis nu-l satisfăcu pe Vuund. Adal ştia mai mult decât spusese? Sau avea numai o intuiţie, greu de lămurit?

Acasă! Neobişnuit sună acest cuvânt. Acasă! Nu mai era un oraş, o stradă, o clădire, ci continentele cu mări şi oceane. Şi oamenii. Miliarde de mâini întinse spre Cosmos. Eşarfe multicolore, buchete de flori! Cine-i va recunoaşte? Tinerii de atunci au îmbătrânit, acum nici nu mai sunt; alţii le-au luat locul…

Nu, nu! Nici, florile, nici eşarfele, nici gloria! Oamenii. Pământul de sub picioare, pământul pe care vor călca. Miliarde de oameni se vor uita curioşi la ei. „Dar ceilalţi? Cine sunt?” Solii unei lumi din depărtări neştiute. Viaţă născută altundeva. „Să fim prieteni. Prieteni pentru totdeauna!”

Privesc în tăcere. Visuri nerăbdătoare colindă stelele, ajungând acasă înaintea lui Doando. Vuunzii? Sunt liniştiţi, gravi în încrederea lor. Patria nouă îi aşteaptă. Nu sunt membri ai aceleiaşi familii, cea a oamenilor de pretutindeni?

Dal Adal se strecură neobservat spre uşă şi părăsi încăperea. Ro strânse mâna lui Voa.

― Ce este? întrebă ea.

― Lipsim câteva ceasuri, eu şi Adal.

― Aţi găsit ceva nou?

― Rămâneţi aici şi nu uitaţi: ecranul!

― N-aveţi grijă! îl asigură şi Tamara. Succes!

Pământeanul îl aştepta la vehicul.

― N-ar fi fost bine să-l luăm şi pe Tem? îl consultă el.

― Nu, ceilalţi au nevoie de prezenţa lui! răspunse Ro. În cât timp socoteşti că vom fi lângă Polară?

― Circa 15 ore, dacă nu mai mult. Până atunci, terminăm cu siguranţă. Şi nerăbdarea celorlalţi se va mai potoli.

― Să nu crească! îl avertiză Vuundul, cu veşnicul său spirit de contradicţie. De ce ţi-aş ascunde? Şi eu abia îmi stăpânesc emoţia.

― Ai pregătit rezervele de oxigen? căută celălalt să-i abată gândurile.

― Da! Zece butelii. Cred că ajung.

― În regulă!

Cunoscând acum principalele coridoare de acces, Adal mări viteza, cotind cu măiestrie la curbe. Tunelele întortocheate nu-i mai derutau şi nici nu le mai provocau încordarea nervoasă din primele zile ale cercetărilor. În curând pătrunseră în gangul principal, larg şi drept ca un bulevard. Graviplanul susura uşor, frecându-şi roţile de pardoseală.

― Cred că am depăşit „dormitorul” roboţilor! zise Adal.

― Aşa repede?

― Mergem de 45 de minute. Iată Piaţa Nopţii!

― Atunci nu mai e mult.

Nimeriseră într-o rotondă vastă, ca o platformă netedă. Pereţii nu se vedeau şi însăşi lumina puternicelor faruri părea că se va stinge din clipă în clipă în întunericul smolit. Departe, în faţă, licărea un triunghi verde, echilateral.

― Acolo e! şopti Ro, cu o înfiorare.

Aparatul parcuse distanţa cu viteză încetinită şi opri sub triunghiul ce se dovedi de aproape un uriaş panou fluorescent. Razele verzi pluteau ca o pâclă în acel loc, parcă strecurate printr-o atmosferă încărcată de praf. Călătorii coborâră încet, atenţi la fiece mişcare. În jur era linişte.

Făcură câţiva paşi. Deodată, ca şi prima oară când veniseră aici, izbucni ceva ca o ţiuitură stridentă, deşi aerul lipsea în cavitate. Şi tot ca atunci panoul coborî deasupra lor, parcă să-i strivească, apoi se lipi fulgerător de perete, lăsând în urmă un întuneric parcă şi mai negru. Dar repede se aprinse în dreapta acelaşi corp roşu, larg de câţiva metri, prin care se zărea mai departe o pâlpâire albastră, molcomă.

Adal păşi înainte, hotărât, urmat de Ro. Îi învăluiră pe loc valurile safirii şi se simţiră uşori, imaterial de uşori. Pluteau în spaţiu, având aceeaşi senzaţie ca la scufundarea într-o apă limpede, – vag albăstrie.

― Imponderabilitate! şopti Vuundul.

―Aproape! răspunse celălalt. De fapt, n-am făcut decât un salt acrobatic şi acum zburăm.

Nu terminară bine şi coborâră lin spre vârful unei construcţii conice orizontale, ca pe un pinten foarte alungit, un gigantic ţurţure sticlos, răsturnat. În faţa lor lumina slab, mat, o sferă, o sferă violetă mare, turtită la capete ca o planetă la poli. Cred că are vreo zece kilometri în diametru. Ce facem?

Ro privi atent în jur şi distinse în întuneric, reflectând irizaţiile stelei, alţi pinteni; aşezaţi ca şi al lor, dispuşi după linii geometrice, sus, şi în jos, şi lateral.

― Ciudat! reluă Adal. Sfera e suspendată în vid şi pare în totală nemişcare.

― Aşa e! conveni Ro.

― Cum am putea ajunge la ea?

― Cu un aparat de zbor. Nu vezi? Lipseşte orice punte de legătură între ea şi noi.

Observaţia era adevărată. Niciuna dintre alungirile sticloase înconjurătoare nu ajungea la corpul acela sferic şi împietrit.

― Nu înţeleg! protestă deodată Ro cu vehemenţă. Şi data trecută am fost împiedicaţi să pătrundem, chiar de la intrare. Abia am reuşit să întrezărim „mingea” asta, taina asta violetă. De ce nu ne lasă?

― Crezi că e importantă cercetarea ei amănunţită? îl stârni Adal, din nevoia de a-şi ordona el însuşi gândurile.

― Cum aşa? Doar ştii şi dumneata că pe Doando nu există nimic neînsemnat sau de prisos. Şi apoi, am observat încă de ieri, pe ecranul centrului de comandă, că această zonă e înconjurată de un cerc roşu. A fost, desigur, un semnal pentru noi, ceva care să ne atragă atenţia. Înseamnă că „taina violetă” dinaintea noastră ascunde ceva însemnat pentru noi.

― Prezumţii! îl dezaprobă Pământeanul.

― Numeşte-le cum vrei. Dar suntem obligaţi să constatăm că există undeva o cheie cu care să putem descifra taina impenetrabilă a lui Doando.

― Asta da.

― Atunci nu poate fi decât aici, fiindcă restul astronavei, de bine – de rău, îl cunoaştem. Şi ştim că acolo nu se ascunde nicio asemenea cheie.

― Şi totuşi nu ni se permite accesul la sferă! îi aminti Adal, convins de ipoteza celuilalt.

― Să revenim cu un aparat de zbor care să ne ajute să ajungem la ea! hotărî Vuundul, întinzând mâna.

Braţul i se lovi de ceva dur. Pipăind mai atent obstacolul, constată că un perete străveziu asemeni celui mai pur cristal, cădea exact prin extermitatea pintenului. „Taina violetă” se apăra cu străşnicie.

Făcură mai multe ocoluri, sărind agil din pinten în     pinten, în speranţa că totuşi puntea de legătură cu „planeta” miniaturală va fi existând. Absenţa gravitaţiei le prelungi salturile în plutiri pe distanţe de câte 50 de metri. Dar după câteva ceasuri tot osteniră. Dându-se bătuţi, făcură calea întoarsă pe acelaşi drum ca la venire.

Raportul scurt al lui Adal cuprindea expunerea, în câteva cuvinte, a descoperirii tainei violete – cum o numise Ro. Pentru prima oară n-au mai urmat discuţii, şi nimeni, în afară de Tem, n-a manifestat vreo dorinţă de lămurire a noului caz. Tem însuşi a spus ceva evaziv despre nişte cercetări ce vor trebui să aibă loc mai târziu.

Întâmplarea făcuse ca noua descoperire să fie diminuată de celălalt eveniment, zborul spre Terra, mai bine zis spre sistemul solar al Pământenilor. Totuşi Ro şi Adal păstrară o anume rezervă, convinşi în sinea lor că taina violetă ascundea cheia enigmelor de pe astronavă.

Aşa se face că faptele căpătară proporţii răsturnate, nefireşti: nerăbdarea, îndoiala creau impresii false, ba despre viteza încetinită a lui Doando ba despre traseul lui schimbat. Din camera ecranelor era greu să-ţi faci o idee cât de cât precisă, din lipsa oricărei aparaturi de orientare. Prizonierii îşi închipuiau ba una, ba alta, astfel că urmărirea imaginilor devenise un adevărat chin, la care erau constrânşi, dar căruia i se supuneau cu pasiune.

Când, în sfârşit, Polara dispăru dincolo de marginile ecranului, speranţele căpătară aripi largi, avântate spre Soarele acela galben în jurul cărora gravitau Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter… Mâncau acolo, în sală, acolo se odihneau, şi din aşteptarea ce părea că nu mai are capăt se înălţa o bucurie nestăvilită, rupând zăgazurile raţiunii. Cât timp a trecut? Nu, nu, ceasurile şi zilele nu mai au însemnătate.

Tulburător luminează steaua cea galbenă!

Uitaseră să-şi mai vorbească. Prin sufletele lor curgea fericirea, încătuşată de timpul încă netrecut, dar care îi fura mereu. Şi când din gânduri răzbătea întrebarea de spaimă dacă Doando se va opri, o goneau repede, cu teamă ca visul să nu li se curme aici. Erau ca nişte străvechi osândiţi la moarte, salvaţi în ultima clipă, care au scăpat dintr-un ocean de întuneric şi care revăd, uimiţi, scânteia unei lumini, aud cântecul unei păsări.

Şi iată că tăcerea zăvorâtă în cabină fu sfâşiată de un strigăt al lui Voa sau al altcuiva:

― O rachetă!

Braţul întins tremura, încercând să urmărească un fir subţirel, prelung, argintiu, ce se mărea văzând cu ochii. Imaginea săgetă ecranul într-o clipă şi dispăru. Trupurile încordate fremătară ca nişte fire de iarbă sub vânt. Se priviră unii pe alţii, apoi imediat năvăliră spre uşă.

― Repede! strigă Tem. Acolo unde am căzut noi…

― Ba nu, pe podiş, unde a fost „Extragalactic”!

În zăpăceala generală tună deodată vocea lui Adal:

― Staţi, prieteni! Graviplanul e în cealaltă parte.

Ajunseră gâfâind lângă nişa vehiculului, dar acesta dispăruse şi, o dată cu el, Em Ro. Fără a mai pierde vremea în căutări, Adal propuse să folosească celălalt aparat, din „Oaza Soarelui”. Şi iată-i gonind într-acolo.

„Racheta nu poate fi decât terestră. Şi fie că a fost trimisă special să ne cerceteze de către Pământenii înştiinţaţi de staţiile Polarei, fie că ne-a descoperit din întâmplare, trecând pe aici într-un zbor de rutină; sau, în sfârşit, a fost răpită de Doando, ca şi „Extragalactic” şi «Loro». Indiferent cum, important e că a sosit. Cu ajutorul ei vom intra în legătură cu Pământul şi, dacă marea astronavă nu se opreşte, vom izbuti să evadăm de la bordul ei.”

Până aici, gândurile lui Ro erau gândurile tuturor, cu deosebirea că Vuundul păstra un calm desăvârşit şi totodată fu străfulgerat de o idee îndrăzneaţă: să indice lui Doando un loc de coborâre al rachetei străine şi astfel să verifice dacă nu ar fi pasibil, pe aceeaşi cale, să provoace oprirea navei lângă Pământ. Acestea se petreceau în timp ce colegii săi alergau de colo-colo, nehotărâţi; fără a mai pierde nicio clipă, Ro se repezi la graviplan şi porni în goană spre centrul de comandă.

Stăpânirea de sine nu-l părăsi nicio clipă. Pătrunse sigur în sala uriaşă şi rămase drept, privind în sus, spre ampla boltire din partea superioară a aparatului. Jocul luminilor fluide, intensificate brusc, îi linişti gândurile. Iată! În marginea din stânga a ecranului a apărut o văpaie de argint, care şerpuieşte în diagonală printre celelalte imagini – racheta ce-şi caută un loc de asolizare. Lovituri îndepărtate, prelungi îi atraseră atenţia. Nu mai răsunaseră niciodată aici. Un semnal de alarmă din exterior? În orice caz, dacă ecranul centrului de comandă transmite imaginea navei necunoscute, înseamnă, poate, că se aşteaptă dispoziţiile lui Ro. Atunci, e timpul.

― Am venit să vă comunic dorinţa noastră! vorbi el, ca şi când s-ar fi aflat în faţa unui interlocutor. La bord acostează o rachetă străină.

Ezită o clipă. Luminile se stinseră. Numai văpaia argintie continua un drum sinuos, apropiindu-se de zona unde „Noua Arcadie” şi „Oaza Soarelui” erau reprezentate pe marele ecran.

― Vreau ca astronauţii să fie conduşi pe platoul din interiorul „Noii Arcadii”. Racheta lor să rămână acolo. Înţelegeţi?

Efluvii multicolore pâlpâiră iar, stăruitor. În centra explodă o pălărie roşie, iar zgomotele îndepărtate încetară. Em Ro nu se clinti, până ce nu asistă la toate fazele complicatei coborâri a astronavei terestre.

Abia acum îl sufocă emoţia. Ceea ce se întâmplăse până aici era doar o verificare a lui Doando. Aşadar, atunci când dorinţele călătorilor coincideau cu cele ale creierului viu al mării nave, ea se supunea ordinelor venite de la călători. Doando îi considera în acest caz drept conducători ai lui şi atunci se „îmblânzea” ca prin farmec, îi dispărea îndărătnicia. Noţiunile acestea erau puţin improprii, dar adecvate.

Acum, Ro trebuia să-i ceară marii rachete să se oprească lângă Terra. Oare aceasta e şi dorinţa ei şi se va supune, docilă?

― Mai este ceva. Ne aflăm nu departe de un sistem planetar locuit de fiinţe raţionale asemănătoare celor veniţi cu „Extragalactic”. Este necesar să facem un popas acolo. Cel mai indicat ar fi să ne transformăm întru-un satelit al Soarelui. Şi să nu uiţi! Până la întoarcerea noastră cu necunoscuţii care tocmai au sosit, instalaţi, vă rog, în sala ecranelor un microfon de comandă. Dacă sunteţi de acord cu oprirea lângă Pământ, vă putem da de acolo dispoziţiile ulterioare. Asta e tot.

În centrul explodă iar ochiul acela rubiniu, care pâlpâi scurt şi se închise. Bărbatul ridică mâna, parcă luându-şi rămas bun de la interlocutorul nevăzut şi ieşi în graba.

Grupul lui Adal ajunsese pe platoul din „Noua Arcadie”, chiar în locul unde staţionase odinioară „Extragalactic”. Nu-i surprinse faptul că din plafonul înalt al lumii lor coborâse oblic un tub foarte larg, transparent, terminat la sol cu suporţi groşi din acelaşi material. Ataşată la un suport se afla o cabină-lift dreptunghiulară, cu mai multe fotolii.

Puţin după venirea lor, se stârni de sus un curent de aer, puternic ca un uragan. În urma lui apăru partea inferioară a rachetei străine, coborând încet, susţinută din loc în loc de inele late, negre, care aluneacu în tub ca nişte pistoane în cilindri. Coborârea dură destul de mult, dar, în fine, vântul se potoli şi cabina-lift urcă repede, până în dreptul trapei. Pe acolo ieşiră curând două siluete.

Li se distingeau clar scafandrele cosmice albastre şi, din spatele vizoarelor transparente, chipurile uimite. Mult timp după oprirea originalului ascensor, astronauţii nu se mişcară. Priveau a grupul din faţa lor şi parcă nu-l vedeau.

Abia când Victor deschise uşa cu un gest elegant, zâmbindu-le prieteneşte, unul dintre ei se ridică greoi, copleşit de emoţie. Făcu un pas afară şi îngână, cu voce groasă, ceva.

― Casca, prietene, casca! Aici avem aer suficient! îi strigă Dal Adal, strângându-i mâinile şi îmbrăţişându-l.

Noii sosiţi pricepură greu despre ce e vorba, dar imediat după aceea îşi scoaseră căştile. Unul dintre ei era negru, iar zâmbetul larg îi reliefa şi mai mult albul ochilor şi al danturii. Celălalt bărbat strigă, cu aceeaşi voce de bas:

― Adal! Dal Adal!

Comandantul lui „Extragalactic” se trezi în braţele celor doi şi clipi nedumerit:

― Mă rog, dar noi nu vă ştim numele. Şi de unde veniţi?

― Eu sunt Sen Dor! zâmbi iar cel cu voce de bas. Acesta, continuă el, e prietenul şi colegul meu de zbor Kwango. Călătoream cu „Ariel” spre Deneb, Alpha Cygni dar am primit dispoziţie să ne abatem spre voi.

― Cum? N-aţi fost răpiţi?

― Nu! se miră Sen Dor.

― Curios! Ah, am uitat prezentările. Tamara…

― Moon! îmi amintesc! îi luă vorba Sen. Şi trebuie să mai fie cineva.

― Eu! Victor Alvarez, Iată cum poţi ajunge „cineva”.

Şi iar se strânseră în în braţe, de credai că-şi vor frânge oasele. Vuunzii participau emoţionaţi la scenă. Fiind ceva mai retraşi, grupul lor atrase atenţia lui Kwango.

― Parcă eraţi numai trei! spuse el. Dumnealor? Tot de pe „Terra V”?

― Nu, nu! Nu, de loc! zâmbi Adal. Prea repede vreţi să le aflaţi pe toate! Întâi faceţi cunoştinţă.

Nici după prezentări sfiala Vuunzilor nu dispăru. „Cine ştie? gândiră noii veniţi. Sunt şi femei, de aceea…”

― V-aţi amenajat straşnic aici! constată Dor. Aşa mai zic şi eu! se bătu cu palma peste frunte; dar voi aţi plecat cu o rachetă, iar asta e planetă în toată regula. Planetă cu motor? Zboară ca un bolid!

― Încet, aveţi răbdare! îi domoli Adal. Veţi şti totul la timp.

 

*

 

Doando îşi încetinise goana. Soarele părea un disc auriu, aruncat pe cărbunele cerului. Terra răsărea în tainice văluiri albastre. Trecură pe lângă câteva staţii ştiinţifice automate. Acum se văzu Luna, cât o bobiţă de mazăre.

― 60 de milioane de kilometri! şopti Sen Dor, cuprins de emoţia generală.

Aflase epopeea celor două echipaje răpite şi participa intens la sfârşitul acestei curse. De pe „Ariel”, Kwango luase legătura cu Pământul, informând Centrul de Cosmonautică, despre intenţiile lor şi anunţând intrarea lui Doando pe orbită.

Primele rachete le ieşiră în întâmpinare. Em Ro dădu dispoziţii unde să fie parcate şi pe unde să fie aduşi oaspeţii. Tem şi Iu alergară să-i primească.

Alte şi alte rachete veneau de pretutindeni. Reprezentanţi ai oamenilor de ştiinţă, cosmonauţi, tineri şi bătrâni. Câţiva intrară în sala ecranelor. Ceilalţi vizitau „Noua Arcadie” şi „Oaza Soarelui”. Când, în sfârşit, Doando se plasă pe orbită, mii de oameni se aflau deja la bord.

În entuziasmul general, îşi făcură loc cei de pe «Loro» şi „Extragalactic”. În frunte, Iu şi Tem. Apoi Voa, Ro, Ena – stăpânindu-şi lacrimile şi zâmbindu-i lui Victor pe care-l ţinea de mână; în sfârşit, Tamara şi Adal.

„Ariel”, gata de plecare, îi aştepta. În faţa lui, înainte de îmbarcare, se aliniară în front, după legile severe dar minunate ale cuceritorilor de stele. Din mulţimea ce aclama se desprinse un astronaut, cel mai bătrân.

―Fiţi bineveniţi în mijlocul nostru! le ură el.

Tamara se lipi şi mai strâns de Adal.

― Dragul meu, vreau să-ţi spun ceva. Vei fi tată…

Vuunzii, copleşiţi de primirea sărbătorească, zâmbeau întruna.

Comandantul lui „Extragalactic” îşi strânse soţia la piept, privind cu ochi calzi noaptea cosmică din jurul lor.