CAPITOLUL I. INSOMNIE

 

  Într-o după-amiază, la ora refluxului, domnul Isbister, un tânăr pictor instalat temporar în satul Boscastle, pornise în plimbare către pitorescul golf din Pentargen, cu gândul de a vizita peşterile din împrejurimi. Pe la jumătatea potecii abrupte care ducea drept la ţărmul din Pentargen, îi apăru deodată în faţă, sub un colţ de stâncă ieşită în afară, un om aşezat într-o atitudine ce vădea deznădejde profundă. Mâinile îi atârnau fără vlagă pe genunchi, ochii roşii priveau nemişcaţi în gol, iar faţa îi era scăldată de lacrimi.

  Auzind paşii lui Isbister, îşi întoarse privirea. Se simţiră amândoi stingheriţi, dar mai ales Isbister, care, pentru a-şi ascunde stângăcia opririi involuntare, spuse, pe un ton de deplină convingere, că vremea se arăta destul de călduroasă, faţă de anotimp.

  – Foarte, răspunse laconic necunoscutul, apoi, după o clipă de ezitare, adăugă cu un glas lipsit de expresie: Nu pot să dorm!

  Isbister se opri brusc.

  – Nu?

  Rostise numai atât, dar înfăţişarea lui exprima dorinţa de a-i veni în ajutor.

  – Pare de necrezut - zise necunoscutul, ridicîndu-şi ochii obosiţi către Isbister şi subliniindu-şi vorbele cu o mişcare molatică a mâinii, dar n-am dormit... n-am dormit, nici o clipă de şase nopţi.

  – Aţi fost la vreun medic?

  – Da. Mi-a dat, în cea mai mare parte, indicaţii greşite. Medicamente. Sistemul meu nervos... Poate că pentru ceilalţi oameni ar fi bune... E greu să vă explic. Nu îndrăznesc să iau... medicamente prea tari.

  – Asta complică lucrurile, zise Isbister.

  Stătea neputincios, pe cărarea îngustă, neştiind cum să procedeze. Era clar că omul dorea să stea de vorbă cu cineva. O pornire destul de firească în asemenea împrejurări îl îndemna să continue conversaţia.

  – Eu n-am suferit niciodată de insomnie, zise el pe un ton de conversaţie banală, dar, în cazurile pe care le-am întîlnit, oamenii, au găsit de obicei ceva...

  – N-am curajul să fac experienţe.

  Vorbea plictisit. Făcu un gest de lehamite, şi câteva clipe rămaseră amândoi tăcuţi.

  – Exerciţii fizice? sugeră sfios Isbister, mutîndu-şi privirea de pe faţa suferindă a interlocutorului spre costumul său de turist.

  – Exact asta am şi încercat. Nechibzuit, poate. Am mers zile întregi de-a lungul coastei... de la New Quay. N-am reuşit decât să adaug oboseala fizică la cea nervoasă. Cauza neliniştii mele a fost surmenajul... zbuciumul. A fost ceva...

  Se opri, de parcă ar fi fost sleit cu desăvârşire, îşi plimbă o mână descărnată de-a lungul frunţii. Apoi, continuă ca şi cînd ar fi vorbit de unul singur:

  – Sunt un lup singuratic, un om retras, rătăcind într-o lume în care n-am ce căuta. N-am soţie... n-am copii... oare cine a spus că omul fără copii este ca o creangă uscată pe copacul vieţii? N-am soţie, n-am copii... nu mi-am găsit nici un rost. Nu simt în inimă nici o dorinţă. Există un singur lucru pe care m-am hotărât în cele din urmă să-l fac. Mi-am spus: trebuie să-l fac, şi pentru ca să-l pot face, pentru a învinge inerţia acestui trup greoi, am recurs la droguri. Sfinte Dumnezeule! Cîte n-am mai luat ! Nu ştiu dacă simţi şi dumneata apăsarea greoaie a trupului, cererea lui exagerantă de a răpi din timpul gîndurilor... Timp... Viaţă! A trăi! Noi trăim, doar în fragmente. Sîntem nevoiţi să mîncăm, apoi urmează satisfacţiile obositoare ale digestiei - sau neplăcerile ei. Suntem nevoiţi să ieşim la aer, deoarece altfel gândurile s-ar lenevi, s-ar îndobitoci, s-ar afunda în prăpăstii sau pe căi fără ieşire. Ne distrag mii de lucruri dinăuntrul nostru şi dinafară şi apoi vine amorţeala şi somnul. Oamenii trăiesc parcă doar pentru a dormi. Cît de puţin îi rămîne omului dintr-o zi - chiar dacă te conformezi celui mai bun program! Apoi vin aceşti falşi prieteni, aceste ajutoare criminale, alicaloizii, care înnăbuşă oboseala naturală şi ucid odihna ... cafeaua neagră, cocaina...

  – Înţeleg, zise Isbister.

  – Am terminat ceea ce aveam de făcut, zise omul, pe un ton ursuz, fără somn.

  – Cu preţul acesta?

  – Da.

  Cei doi oameni rămaseră câteva clipe fără să scoată o vorbă.

  – Nu-ţi poţi închipui cât de mult jinduiesc după odihnă... mă chinuie ca foamea şi setea. De şase zile întregi, de cînd mi-am terminat lucrul, mintea mea este un vîrtej rapid, neschimbător şi neîncetat, un torent de gânduri care nu duc nicăieri, rotindu-se ameţitor şi fără oprire... Tăcu o clipă, apoi adăugă: Spre prăpastie.

  – Trebuie să dormi, zise Isbister hotărât şi cu aerul de a fi descoperit un remediu. Trebuie neapărat să dormi.

  – Mintea mi-e perfect lucidă. Niciodată n-a fost mai limpede. Dar ştiu că mă îndrept spre vîltoare. Acum...

  – Ei?

  – Ai văzut vreodată lucruri care pier într-o vîltoare? Smulse din lumina zilei, din această lume plăcută... sorbite în jos...

  – Dar... îl mustră Isbister.

  Omul întinse o mână spre el. Ochii îi erau sălbatici şi vocea devenise dintr-o dată ascuţită.

  – Am să mă sinucid. Dacă nu într-alt chip... atunci în fundul prăpastiei întunecate de colo, unde marea e verde şi crestele albe ale valurilor urcă şi coboară, acolo, unde tremură firul acela de apă. Acolo, cel puţin, este... somnul.

  – Astea sunt vorbe necugetate, zise Isbister, speriat de izbucnirea nervoasă a omului. Tot mai bune sunt drogurile.

  – Acolo, cel puţin, este somnul, repetă necunoscutul, neluîndu-l în seamă.

  Isbister îl privi şi se întrebă în treacăt dacă nu cumva vreun destin complicat pusese la cale, în după-amiaza aceea, întîlnirea lor.

  – Să ştii că nu-i prea sigur, observă el. Există o stîncă la fel ca aceasta în Golful Lulworth... în orice caz, tot atât de înaltă... şi o fetiţă a căzut, din vârf, până jos. Trăieşte şi astăzi... e chiar foarte sănătoasă.

  – Dar stâncile de dincolo?

  – Rişti să rămâi agăţat de ele, în cel mai jalnic mod, o noapte întreagă, îngheţat, să-ţi trosnească la fiecare tremur oasele frânte şi să te stropească o apă îngheţată. Ei?

  Privirile lor se întîlniră.

  – Îmi pare rău că trebuie să te dezamăgesc, zise Isbiter, cu un aer de dezinvoltură. Dar ca să te sinucizi, aruncîndu-te de pe stânca aceasta, şi de altfel, de pe orice altă stâncă... serios... ca artist... Rîse. Ar fi o treabă de om nepriceput!

  – Dar atunci, ce să fac? zise, pe un ton iritat, omul fără somn. Nimeni nu poate să rămână zdravăn, dacă noapte după noapte...

  – Te-ai plimbat de-a lungul acestui ţărm de unul singur?

  – Da.

  – Ce prostie! Te rog să mă ierţi că spun asta. Singur! După cum ai spus chiar dumneata: istovirea trupului nu este un leac împotriva istovirii minţii. Cine ţi-a spus să procedezi aşa? Nici nu-i de mirare: să te plimbi! Toată ziua cu soarele arzând în creştetul capului, cu căldura, oboseala, singurătatea, şi apoi, bănuiesc, te duceai la culcare şi te străduiai din răsputeri să... Nu-i aşa?

  Isbister se opri brusc şi-l privi nehotărât pe suferind.

  – Priveşte aceste stânci! strigă omul fără somn, făcînd gesturi neaşteptat de energice. Priveşte marea aceasta, care străluceşte şi freamătă aici dintotdeauna! Iată cum spuma albă se năpusteşte în întunecimea de sub stânca aceea mare! Şi această boltă albastră, cu soarele orbitor revărsându-se din înaltul ei. Aceasta este lumea dumitale. O accepţi, te bucuri de ea. Te încălzeşte, te susţine şi te încîntă. Pe cînd pentru mine...

  Îşi întoarse capul, arătându-şi faţa cadaverică, ochii apoşi, injectaţi, şi buzele livide. Vorbi aproape în şoaptă:

  – Este haina suferinţei mele. Întreaga lume... este haina suferinţei mele.

  Isbister privi frumuseţea sălbatică a stâncilor însorite din jur şi apoi se opri din nou la chipul deznădăjduit din faţa lui. Rămase o clipă tăcut.

  După aceea tresări şi făcu un gest ca şi cum ar fi îndepărtat un gînd.

  – Îţi trebuie o noapte de somn, zise el, şi n-ai să mai vezi toată această suferinţă. Crede-mă!

  El era, acum, absolut sigur că întîlnirea aceasta era providenţială. Numai cu o jumătate de oră mai înainte se simţea grozav de plictisit. Acum avea ceva de făcut şi gîndul acesta, el singur, îl încînta. Începu imediat să acţioneze. Se gîndi că omul acesta istovit are în primul rând nevoie de tovărăşia cuiva. Se lungi pe panta abruptă, acoperită de iarbă, alături de necunoscutul care şedea nemişcat, şi se porni să-i vorbească despre tot ce-i trecea prin minte.

  Omul fără somn părea să fi căzut în apatie; privea deprimat către largul mării şi nu vorbea decât atunci cînd trebuia să răspundă întrebărilor directe ale Isbister - şi nici măcar la toate. Dar nu schiţă nici un semn de împotrivire faţă de binevoitorul amestec în disperarea sa.

  Deşi rămânea absent, el se arătă oarecum recunoscător - şi Isbister, simţind la un moment dat că încercarea lui de conversaţie, nesusţinută de celălalt, lîncezea treptat, propuse să urce amândoi povîrnişul şi să se întoarcă spre Boscastle, pentru a privi panorama dinspre Blaekapit Omul se supuse iar fără o vorba. Pe la jumătatea urcuşului începu să vorbească de unul singur, apoi îşi întoarse faţa cadaverică către însoţitorul său.

  – Ce se întîmplă oare? întrebă el. Ce se întîmplă? Se învârteşte, se învârteşte. Se roteşte tot mereu.

  Se opri în loc, desenând cu mîna cercuri prin aer.

  – Foarte bine, dragul meu, zise Ishister, cu aerul unui prieten vechi. Nu fi îngrijorat. Ai încredere în mine.

  Omul lăsă mîna în jos şi porni din nou. Trecură, unul în urma celuilalt, de-a lungul crestei, până în dreptul promontoriului de dincolo de Penally. Omul fără somn dădea mereu din mîini şi rostea fraze întretăiate despre vîrtejul pe care-l simţea în creier. Se opriră câtva timp în dreptul promontoriului şi el se aşeză pe banca tăiată în stâncă deasupra tainelor întunecoase din Blackapit. Ishister reluase conversaţia ori de câte ori cărarea devenea îndeajuns de largă pentru a le permite să meargă alături. Vorbea cu lux de amănunte despre marea dificultate de a se acosta pe vreme rea în golful Boscastle, cînd din nou tovarăşul său îl întrerupse pe neaşteptate.

  – Capul meu nu mai este ceea ce era înainte, zise el, gesticulând, în căutarea unor cuvinte expresive. Nu mai este ce era înainte! Este în el un fel de apăsare, o greutate. Nu... Nu e somnolenţă, unde dă Dumnezeu să fie asta! Este ca o umbră, o umbră adîncă, care coboară deodată, cu repeziciune, peste ceva agitat. Se roteşte, se roteşte în întuneric. Un zbucium de gânduri confuze, un vîrtej neîncetat. Nu pot să-l exprim. Abia pot să-mi adun gândurile... atât cât să-ţi pot explica...

  Se opri, obosit.

  – Nu te necăji, dragul meu, zise Isbister. Cred că pot să te înţeleg. În orice caz, nu este important să-mi explici acum, înţelegi?

  Omul care nu putea să doarmă îşi frecă ochii cu degetele. Isbister continuă câteva clipe să vorbească, apoi îi veni o idee nouă.

  – Vino până la mine, în camera mea, zise el, şi încearcă să fumezi o pipă. Am să-ţi arăt câteva schiţe pe care le-am făcut aici, la Blackapit. Nu te interesează?

  Celălalt se ridică ascultător şi îl urmă, coborând povârnişul.

  Isbister îl auzi de câteva ori poticnindu-se, în timp ce cobora cu mişcări încete şi nesigure.

  – Intră la mine, zise Isbister, şi încearcă o ţigară şi puţin alcool înviorător. Bei alcool?

  În poarta grădinii, străinul ezită o clipă. Părea că nu mai este stăpîn pe acţiunile sale.

  – Nu beau, zise el încet, urcînd cărarea din grădină, şi după câteva clipe repetă, absent: Nu, nu beau. Simt cum se roteşte. Se învârteşte, se învârteşte...

  În prag se poticni şi intră în odaie ca un om care nu vede nimic.

  Apoi se aşeză brusc şi greoi în fotoliu, ca şi cînd s-ar fi prăbuşit. Se aplecă, sprijinindu-şi fruntea în mîini şi rămase nemişcat. Un sunet slab îi ieşi din gâtlej. Isbister se învîrtea prin odaie cu nervozitatea unei gazde neexperimentate, făcînd câteva observaţii care nu aşteptau nici un răspuns. Luă mapa cu desene, o puse pe masă şi se uită la pendula de pe poliţă.

  – Nu ştiu dacă ţi-ar face plăcere să iei masa cu mine, zise el, ţinând o ţigară neaprinsă în mână; se gândea să-i administreze pe furiş nişte cloral. Numai friptură rece de oaie, ştii, dar foarte gustoasă. Oaie de Wales. Cred că am şi o tartă. După câteva clipe de tăcere repetă invitaţia.

  Omul care şedea în fotoliu nu-i dădu nici un răspuns. Isbister se opri, cu chibritul în mână, privindu-l.

  Tăcerea se prelungea. Chibritul se stinse, lăsând ţigara neaprinsă. Omul părea foarte liniştit. Isbister luă mapa, o deschise, o aşeză pe masă şi ezită o clipă, vrând parcă să vorbească.

  – Poate, şopti el cu îndoială. Se uită către uşă, apoi către omul din fotoliu. În cele din urmă se furişă în vârful picioarelor afară din odaie, întorcînd capul, la fiecare pas, către noua sa cunoştinţă.

  Închise uşa fără să facă vreun zgomot. Uşa de la intrarea casei era deschisă şi el ieşi, trecu pe verandă şi se opri lângă un aconit, la colţul stratului de flori. Din acest punct putea să vadă prin fereastra deschisă cum străinul şedea liniştit, cu capul în mâini, în întuneric. Nu se mişcase de loc.

  Câţiva copii care treceau pe stradă se opriră, privindu-l curioşi pe pictor. Un barcagiu îl salută. Isbister se gândi că s-ar putea ca atitudinea sa circumspectă în acel loc să pară ciudată şi inexplicabilă. Poate că dacă ar fuma, totul ar fi mai natural. Îşi scoase punga de tutun din buzunar şi îşi umplu încet pipa.

  – Mă întreb … zise el, cu o satisfacţie abia mărturisită. În orice caz, trebuie să-i ofer o şansă. Scăpără cu putere un chibrit şi începu să-şi aprindă pipa.

  În acel moment o auzi în spatele său pe proprietăreasă, venind cu lampa aprinsă de la bucătărie. Se întoarse, o opri chiar la uşa camerei sale, făcîndu-i semn cu pipa. Îi era destul de greu să-i explice în şoaptă situaţia, deoarece ea nu bănuia că el avea un oaspete. Se retrase cu lampa, puţin cam nedumerită, judecînd-o după gesturi, iar Isbister îşi reluă, îmbujorat şi stingherit, pînda la colţul verandei.

  Mult timp după ce-şi terminase pipa, cînd începură să fîlfîie liliecii, curiozitatea învinse ezitările şi se strecură din nou în odaia întunecată. Se opri în prag. Necunoscutul şedea în aceeaşi atitudine, ca o pată neagră în cadrul ferestrei... În afară de cântecul unor marinari, de pe bordul micilor bărci din golf, seara era liniştită. Afară, trunchiurile de aconiţi şi de delfinium se ridicau tăcute în umbra dealurilor. O idee licări în mintea lui Isbister. Tresări şi, aplecîndu-se deasupra mesei, îşi încordă auzul. O bănuială neplăcută creştea în el; apoi se transformă în convingere. Îl cuprinse o uluială, devenită repede spaimă.

  Dinspre fotoliu nu se mai auzea nici cea mai slabă respiraţie.

  Ocoli încet şi fără zgomot masa, oprindu-se de două ori, să asculte. În cele din urmă îşi lăsă mîna pe spătarul fotoliului. Se aplecă, până cînd atinse cu fruntea capul celuilalt.

  Se aplecă şi mai mult, pentru a observa faţa necunoscutului. Tresări puternic şi scoase o exclamaţie. Ochii erau două spaţii goale şi albe.

  Privi din nou şi văzu că ochii rămăseseră deschişi, cu pupilele întoarse sub pleoape. Îl apucă spaima. Copleşit de starea ciudată în care îşi găsise oaspetele, îl apucă de umăr, scuturându-l.

  – Dormi? zise el cu glasul ascuţit, şi repetă: Dormi?

  Îl năpădi certitudinea că omul murise. Brusc, deveni agitat şi gălăgios, se repezi prin odaie, poticnindu-se de masă şi sună clopoţelul.

  – Adu, te rog, imediat, o lumină, strigă el în coridor, Prietenului meu i s-a întîmplat o nenorocire...

  Se întoarse spre făptura nemişcată, o apucă de umăr, o scutură, strigînd tot timpul. Proprietăreasa intră, uimită, cu lampa, inundând camera cu o lumină gălbuie. Isbister se întoarse către ea, clipind, cu obrajii goliţi de şînge.

  – Trebuie să chem imediat un doctor, zise el. Este sau mort, sau leşinat. Există vreun doctor în sat? Unde putem găsi un doctor?

   

  CAPITOLUL II. CATALEPSLA

 

  Starea de rigiditate cataleptică se prelungi neaşteptat de mult, apoi omul trecu încet într-o stare de placiditate, atitudinea de moleşeală proprie repausului profund. Abia atunci izbutiră să-i închidă pleoapele.

  Îl transportară la spitalul din Boscastle; apoi, după câteva săptămâni, la Londra. Totuşi corpul rezistă tuturor încercărilor de reanimare. După un timp, pentru motive care se vor cunoaşte ceva mai tîrziu, încercările fură întrerupte. O lungă perioadă de timp el zăcu în această stare ciudată, inert şi nemişcat, nici mort, nici viu, ci, ca să spunem aşa, suspendat, atîrnînd la jumătatea drumului dintre, moarte şi viaţă. Întunericul ce-l stăpânea nu era întrerupt de raza nici unui gînd, nici unei senzaţii; omul plutea într-un neant fără vise, într-o linişte infinită. Tumultul din creierul lui crescuse până ce devenise brusc o culme a tăcerii. Unde se afla acest om? Unde se află oricare alt om, atunci cînd este în stare de nesimţire?

  – Parcă a fost ieri, zise Isbiter. Îmi amintesc totul, ca şi cum s-ar fi întîmplat ieri... Poate chiar mai limpede decât s-ar fi întîmplat ieri.

  Era acelaşi Isbister întîlnit în capitolul trecut, dar acum se îndepărtase de tinereţe. Părul care fusese cîndva castaniu şi ceva mai abundent decât indica moda, era acum cărunt şi tăiat scurt, iar obrajii deveniseră, din roz-albi, tăbăciţi şi roşii. Purta o barbă ascuţită şi căruntă. Vorbele lui se adresau unui om mai în vârstă, îmbrăcat într-un costum de vară, din dril (vara aceea era neobişnuit de călduroasă). Acesta era Warming, un avocat din Londra, rudă apropiată a lui Graham, omul care căzuse în catalepsie. Şedeau amândoi, Isbister şi Warming, unul lângă altul, într-una din încăperile unei case din Londra, privind făptura întinsă în faţa lor.

  Pe un pat de cauciuc, învelit într-o cămaşă largă, corpul era galben, cu o figură pământie, barbă stufoasă, braţe subţiri şi unghii lungi, iar în jurul lui se afla un perete de sticlă subţire. Acest geam părea că-l desparte pe cel care dormea de realitatea vieţii din jur, ca pe un lucru aparte, o anomalie stranie şi izolată, Cei doi bărbaţi stăteau lipiţi de geam, privindu-l.

  – Am avut un şoc, zise Isbister, şi acum încă mai am un fel de senzaţie ciudată cînd îmi amintesc cât de albi îi erau ochii. Erau albi, înţelegi, răsuciţi în sus. Acum, cînd sunt aici, îmi amintesc din nou de toate acestea.

  – De atunci nu l-ai mai văzut niciodată? întrebă Warming.

  – Am vrut de multe ori să viu - zise Isbister. Dar afacerile sunt, în zilele noastre, un lucru prea serios ca să-ţi poţi permite o vacanţă mai mare. Cea mai mare parte a timpului am fost în America.

  – Dacă îmi amintesc bine, zise Warming, dumneata ai fost pictor?

  – Am fost. Apoi m-am căsătorit. Mi-am dat foarte repede seama că desenul nu era o treabă serioasă... cel puţin pentru un talent mediocru. Şi am trecut la acţiune. Reclamele de pe faleza, din Dover sunt făcute de oamenii mei.

  – Sunt bune, admise avocatul, deşi nu-mi place să le văd acolo.

  – Dacă va fi nevoie, vor dura tot atâta vreme cât va dura şi faleza, exclamă Isbister, cu satisfacţie. Lumea se schimbă. Cînd el a adormit, acum 20 de ani, eram în Boscastle, purtînd cu mine o cutie de acuarelă şi o ambiţie nobilă şi demodată. Nu credeam că într-o bună zi penelul meu va picta întreaga coastă a Angliei, de la Lands End până la Lizard. Adesea norocul îi vine omului tocmai atunci cînd îl aşteaptă mai puţin.

  Expresia lui Warming arăta că el se cam îndoieşte de calitatea acestui noroc.

  – Era cât pe-aci să ne întîlnim, dacă-mi amintesc bine.

  – Ai venit cu trăsura care mă adusese la gara din Camelford. Era în ajunul Jubileului, Jubileul Victoriei, şi îmi amintesc estradele şi drapelele de la Westminster, şi cearta cu birjarul la Chelsea.

  – Era Jubileul de diamant - zise Warming; al doilea.

  – Aha, da! La adevăratul Jubileu, cel de 50 de ani, mă aflam la Wookey, eram încă un băiat pe atunci. N-am reuşit să văd nimic... Cîte necazuri am mai avut cu el! Proprietăreasa mea nu vroia să-l ţină, nu vroia de loc să-l vadă în casă - arăta atât de ciudat, ţeapăn cum era! A trebuit să-l ducem cu fotoliu cu tot până la hotel. Doctorul din Boscastle, nu cel de acum, cel dinaintea lui, a stat lângă el până aproape de ora două, iar eu şi hotelierul aveam grijă de lămpi şi de tot ce era nevoie.

  – La început se instalase o rigiditate cataleptică, nu-i aşa?

  – Era ţeapăn! Dacă îl îndoiai, aşa rămânea. Puteai să-l aşezi în cap şi ar fi rămas nemişcat. N-am mai văzut niciodată o astfel de rigiditate. Desigur că acum - şi arătă cu un gest al capului către omul care dormea - arată cu totul altfel. Şi, desigur, micul doctor... cum îl chema?

  – Smithers?

  – Da, Smithers, a greşit, încercînd mult prea devreme - de fapt se luase după părerea generală - să-l readucă la viaţă. Ce nu i-a făcut! Chiar şi acum parcă mai simt... uh! Muştar, tabac, înţepături.. Şi unul dintre aparatele acelea îngrozitoare, nu dinam...

  – Bobina de inducţie.

  – Exact. Să-l fi văzut cum i se încordau muşchii şi i se răsuceau în toate felurile! Erau numai două luminări, pîlpîind galben, şi umbrele care dansau, şi micul doctor nervos şi încrezut, şi el, care tresărea şi se zvîrcolea în cele mai ciudate chipuri. Ei bine, nu se părea că visez.

  Se făcu o pauză.

  – E o stare ciudată, zise Warming.

  – E un fel de absenţă totală, răspunse Isbister. Corpul e aici, gol. Nu-i mort câtuşi de puţin, şi totuşi nu-i nici viu. E ca un scaun gol pe care scrie „ocupat”. Nici sensibilitate, nici digestie, nici bătăile inimii, nici respiraţie. Nu-mi dă de loc impresia că ar fi vorba de un om. Într-un sens, e mai mort decât morţii, căci doctorii îmi spun că până şi părul a încetat să-i mai crească. La cei morţi de-a binelea, părul continuă să crească...

  – Ştiu, zise Warming cu o urmă de durere pe faţă.

  Priviră din nou prin peretele de sticlă. Graham era într-adevăr într-o stare ciudată, în faza de moleşeală a catalepsiei, dar o catalepsie fără precedent în istoria medicinei. Catalepsiile durează cel mult un an, şi până la urmă sau se produce trezirea, sau moartea; uneori întîi una şi apoi cealaltă. Isbister observă semnele pe care doctorii le făcuseră injectînd celui adormit hrană, căci se recursese la acest procedeu pentru a se amîna deznodămîntul; i le arătă şi lui Warming, care, însă, nu voia să le privească.

  – Şi în timp ce el zăcea aici, zise Isbister cu bucuria celui care trăia viaţa din plin, mi-am schimbat planurile de viitor, m-am căsătorit, am întemeiat o familie, băiatul meu cel mai mare (pe atunci nici nu mă gândeam la copii) este cetăţean american şi pe punctul de a absolvi Universitatea din Harvard. Părul a început să-mi încărunţească. Şi acest om nu este nici cu o zi mai bătrîn sau mai înţelept (practic vorbind) decât eram eu în epoca aceea. Curios, dacă stai să te gândeşti.

  – Şi eu am îmbătrânit, răspunse Warming. Când eram băieţandru, jucam cricket cu el. Şi el încă arată ca un om tînăr. Poate puţin cam galben. Chiar este un om încă tînăr.

  – Apoi a venit Războiul, zise Isbister.

  – A venit şi s-a terminat....

  – Apoi marţienii.

  – După câte am înţeles, zise Ishister după o pauză, el are ceva avere?

  – Aşa este, zise Warming, tuşind stingherit. De fapt... eu sunt însărcinat să o administrez.

  – Ah, gândi Isbister. Tăcu o clipă şi apoi spuse: Fără îndoială că întreţinerea lui nu este prea costisitoare; fără îndoială că averea a crescut... sumele s-au acumulat.

  – Da. Dacă se va mai trezi vreodată, va avea o situaţie mult mai bună decât atunci cînd a adormit.

  – Ca om de afaceri, zise Isbister, fireşte că gîndul acesta mi-a trecut prin minte. M-am gândit de multe ori că, vorbind din punct de vedere financiar desigur, somnul ar putea să fie pentru el o foarte bună afacere. Dacă ştie care sunt urmările, ca să spunem aşa, rămînînd în nesimţire atâta vreme Dacă ar fi continuat să trăiască...

  – Mă îndoiesc că s-ar fi gîndit atât de departe zise Warming. Nu era un om care să vadă în perspectivă. În fond...

  – Da?

  – În această privinţă, noi nu ne înţelegeam. Eu îi eram oarecum un sfătuitor. Probabil că dumneata ai văzut destul de multe în viaţă pentru a recunoaşte că uneori o oarecare fricţiune... Dar chiar dacă ar fi aşa, mă îndoiesc că se va mai trezi vreodată. Somnul acesta îl epuizează lent, desigur, dar îl epuizează. În aparenţă, el alunecă în jos, încet, foarte încet şi obositor, pe o pantă foarte lungă, cred că mă înţelegi?

  – Ar fi păcat, să nu asist la surpriza lui. S-au retrecut destule schimbări în aceşti douăzeci de ani. Povestea lui Rip van Winkle\'7b1\'7d a devenit realitate.

  – Ca şi Bellamy\'7b2\'7d zise Warming. Desigur, s-au petrecut multe schimbări. Şi, printre altele, şi eu m-am schimbat. Acum sunt un om bătrîn.

  Isbister ezită, şi apoi, exprimând o surpriză întîrziată, zise:

  – N-aş fi crezut niciodată !

  – Aveam patruzeci şi trei de ani cînd bancherii lui... Îţi aminteşti că le-ai telegrafiat bancherilor... m-au anunţat.

  – Am găsit adresa lor în carnetul de cecuri din buzunarul lui, zise Isbister.

  – Ei bine, calculul nu e greu de făcut, zise Warming.

  Se făcu din nou o pauză, apoi Isbister îşi exprimă o curiozitate irezistibilă.

  – S-ar putea să mai continue ani întregi, zise el, căutându-şi cuvintele. Trebuie să ţinem seama de asta. Averea lui, ştii, s-ar putea ca într-o zi să ajungă pe mâinile... altcuiva.

  – Aceasta, dacă vrei să mă crezi, domnule Isbister, este una din problemele care mă frământă cel mai mult. Nu avem rude care să inspire încredere. Este o situaţie ciudată şi fără precedent.

  – Într-adevăr, zise Isbister. De fapt este un caz care ar trebui să fie încredinţat unei persoane oficiale, dacă am putea găsi un asemenea om.

  – Eu cred că acest caz ar trebui încredinţat unei asociaţii publice, un fel de supraveghetor care să fie în mod practic fără moarte. Dacă el va continua într-adevăr să trăiască, după cum cred unii doctori. Şi fiindcă a venit vorba, eu am şi vizitat câteva oficialităţi, în legătură cu problema aceasta. Dar până acum nu s-a putut face nimic.

  – N-ar fi o idee rea s-o încredinţăm vreunei instituţii publice, cum ar fi British Museum, sau Academia de Ştiinţe. Pare oarecum ciudat, desigur, dar toată situaţia e ciudată.

  – Greutatea este să-i facem să accepte.

  – Birocraţie, cred, nu-i aşa?

  – În mare măsură.

  Se făcu o pauză.

  – Desigur, este o afacere curioasă, zise Isbister. Şi dobînzile compuse se acumulează mereu.

  – Aşa este, zise Warming. Acum, rezervele de aur se împuţinează şi este o tendinţă de... creştere.

  – Şi eu mi-am dat seama de asta, zise Isbister, făcînd o grimasă. Dar pentru el, asta e bine.

  – Dacă se va mai trezi.

  – Da, dacă se va mai trezi, repetă Isbister. Ai observat cum i s-a subţiat nasul şi cum i-au căzut pleoapele?

  Warming privi şi rămase pe gânduri câtăva vreme.

  – Mă îndoiesc că se va mai trezi, zise el în cele din urmă.

  – Niciodată n-am înţeles prea bine, spuse Isbister, ce anume i-a provocat somnul. Mi-a vorbit el ceva despre o muncă extenuantă. Am simţit mereu nevoie să cunosc amănuntele.

  – Era un om cu calităţi remarcabile, dar capricios, emotiv. A avut mari neplăceri în căsnicie, s-a şi despărţit de soţie, de altfel; pentru a uita toate acestea, cred, s-a apucat în mod violent de politică. Era un radical fanatic, un socialist, sau un liberal tipic, cum îşi spuneau chiar ei singuri, cei din fracţiunea cea mai progresistă. Energic, nestatornic, nedisciplinat. Totul s-a produs din cauza extenuării într-o polemică. Îmi amintesc broşura pe care a scris-o atunci... o lucrare curioasă. Ceva sălbatic, furtunos. Erau în ea câteva previziuni. Unele sunt acum infirmate, altele au devenit fapte reale. Dar, în general, cînd citeşti o astfel de lucrare, îţi dai seama că lumea e plină de fapte neaşteptate. Când se va trezi va avea multe de învăţat şi multe altele de care să se dezveţe. Dacă se va mai trezi vreodată.

  – Aş da orice să fiu de faţă, zise Isbister, ca să aud ce va spune.

  – Şi eu, spuse Warming. Da! Şi eu, repetă el, cu autocompătimirea unui om bătrân. Dar n-am să-l văd niciodată trezindu-se.

  Rămase pe gânduri, privind la faţa ca de ceară.

  – Nu se va trezi niciodată, zise el în cele din urmă. Apoi suspină: Nu, niciodată.

   

  CAPITOLUL III. DEŞTEPTAREA

 

  Dar Warming se înşela. Deşteptarea se produse.

  Ce lucru minunat şi complex este această unitate care pare atât de simplă: fiinţa! Cine poate urmări recompunerea ei, în fiecare dimineaţă, cînd ne trezim, fluxul şi confluenţa nenumăraţilor factori care se întrepătrund, reconstituind primele mişcări confuze ale sufletului, creşterea şi contopirea inconştientului cu subconştientul, a subconştientului cu un început de conştiinţă, până cînd, în cele din urmă, ne recunoaştem pe noi înşine. Aşa cum ni se întîmplă şi nouă după somnul de noapte, s-a întîmplat şi cu Graham la sfîrşitul îndelungatului său somn. Un nor nelămurit de senzaţii, prinzând cu încetul formă, o tristeţe nelămurită - şi se regăsi undeva, întins, slăbit, dar viu.

  I se părea că drumul către fiinţa personală traversase hăuri imense, durase epoci întregi. Visurile urieşeşti, care fuseseră până atunci realităţi cumplite, îi lăsaseră amintiri încîlcite şi vagi, despre creaturi şi privelişti ciudate, ca de pe altă planetă. Mai era şi impresia limpede a unei conversaţii importante, a unui nume - n-ar fi putut spune ce nume - care trebuia să revină mai târziu, şi senzaţia curioasă, de mult uitată, a venelor şi a muşchilor, senzaţia unui efort inutil, efortul unui om care este gata să se scufunde în întuneric. Apoi, o panoramă orbitoare de scene care treceau dintr-una într-alta.

  Graham îşi dădu seama că avea ochii deschişi şi că privea un lucru care nu-i era familiar.

  Era ceva alb, muchea unui obiect, o ramă de lemn. Îşi mişcă uşor capul, urmărind acest contur. Linia mergea în sus, dincolo de limita privirii sale. Încercă să-şi închipuie unde ar putea să se afle. Dar ce importanţă mai avea, cînd îşi dădea seama că era atât de neputincios? Gândurile lui aveau culoarea unui abis întunecat. Simţea chinul nelămurit al celui care se trezeşte în zorii zilei. O clipă, i se păru că aude, nesigur, şoapte şi paşi care se îndepărtau în grabă.

  Mişcarea capului îl făcu să simtă o extremă slăbiciune fizică. Bănuia că se află în patul hotelului din localitatea aceea din vale, dar nu-şi putea aminti ce era acea muche albă. Probabil că dormise. Îşi aminti că dorise să doarmă. Îşi aminti de faleză, de vuietul apei, şi apoi îşi aduse aminte că parcă vorbise cu un trecător...

  Oare cât timp dormise? Ce erau aceste sunete, ca un tropăit de paşi? Şi acest zgomot care creştea şi scădea, ca murmurul valurilor lovite de stânci? Întinse o mînă moale ca să apuce ceasul de pe scaunul unde-l punea în mod obişnuit şi atinse o suprafaţă netedă şi tare ca sticla. Era ceva atât de neaşteptat, încât tresări puternic. Se întoarse brusc pe o parte, privi o clipă şi apoi încercă să se ridice. Efortul era însă prea mare şi îl lăsă ameţit, fără de vlagă, uluit.

  Se frecă la ochi. Misterul care îl înconjura îl nedumerea, dar mintea îi era foarte limpede - desigur că somnul îi priise. Nu se afla într-un pat, în sensul în care înţelegea el acest cuvînt, ci zăcea gol, pe o saltea netedă şi moale, într-o cuşcă de sticlă întunecată. Salteaua era semitransparentă, şi această descoperire îi produse o senzaţie de nesiguranţă, mai ales că dedesubt se afla o oglindă care îl reflecta nelămurit. În jurul braţului - observă, cu o tresărire, că pielea îi era ciudat de uscată şi galbenă - purta un aparat curios din cauciuc, legat atât de strâns încât părea să treacă şi deasupra şi pe dedesubtul pielii. Acest pat ciudat era plasat într-o cuşcă de sticlă verzuie (aşa i se păru lui), iar muchea albă pe care o văzuse era una dintre barele ramei de lemn. În colţul cuştii se afla o consolă cu aparate delicate şi strălucitoare, în cea mai mare parte necunoscute lui, printre care recunoscu un termometru de maximă şi minimă.

  Nuanţa uşor verzuie a substanţei asemănătoare cu sticla care îl înconjura din toate părţile întuneca lucrurile care se aflau dincolo de ea, dar el desluşi o încăpere vastă, care părea somptuoasă, cu o arcadă foarte mare şi simplă, care se afla drept în faţa lui. Dincolo de pereţii cuştii se aflau câteva mobile, o masă acoperită cu o faţă de masă argintie, ca solzii unui peşte, şi o pereche de scaune graţioase. Pe masă erau câteva farfurii, pline cu diferite substanţe, o sticlă şi două pahare. Îşi dădu seama că îi era o foame cumplită.

  Nu se zărea nici o fiinţă omenească. După câteva momente de ezitare coborî de pe salteaua translucidă şi încercă să se ridice în picioare pe podeaua albă şi curată a micii sale încăperi. Îşi calculase însă greşit puterile şi se clătină, întinzînd mîna pentru a se sprijini de peretele de sticlă. O clipă, sticla rezistă la apăsare cedând ca o gumă, şi apoi se sparse cu o mică pocnitură şi dispăru ca un balon spart. Graham ieşi, împleticindu-se, în sală cea mare, complet uimit. Se sprijini de masă, ca să nu cadă, răsturnînd un pahar pe duşumea; paharul sună, fără să se spargă, şi Graham se aşeză într-un fotoliu.

  După ce-şi mai reveni puţin, turnă din sticlă în paharul rămas pe masă şi bău; era un lichid incolor, însă nu apă, aromat şi plăcut la gust, reconfortant şi liniştitor. Lăsă jos paharul şi privi înjur.

  Încăperea nu pierdea nici din dimensiuni şi nici din somptuozitate, acum cînd zidul verzui şi transparent dispăruse în jurul lui. De sub arcadă, un şir de trepte coborau, fără vreo uşă intermediară, către un spaţios culoar transversal. Culoarul era încadrat de stîlpi lustruiţi, dintr-o substanţă albastră cu vine albe, şi de-a lungul lui se auzea un sunet de mişcări şi voci omeneşti şi un murmur constant şi profund. Graham, trezit de-a binelea, asculta atent, uitînd de mîncărurile care se aflau în faţa lui.

  Atunci îşi dădu deodată seama că era gol şi, căutînd în jur ceva cu care să se acopere, văzu aruncat pe unul din scaunele de lângă el un halat negru şi lung. Şi-l puse pe umeri şi se aşeză dfin nou, tremurând.

  Mintea îi plutea încă într-o profundă nedumerire. Desigur, dormise şi fusese transportat în timpul somnului. Dar unde? Şi cine erau aceşti oameni, mulţimea îndepărtată de dincolo de stâlpii albaştri? Se afla în Boscastle? Îşi turnă în pahar şi bău iar din lichidul incolor.

  În ce loc se afla?.... I se părea că încăperea fremăta subtil, ca o fiinţă vie. Privi în jur la forma frumoasă şi curată a încăperii, lipsită de orice ornament, şi văzu că tavanul era întrerupt într-un loc de o deschidere circulară, luminată; în timp ce privea, o umbră se legăna deasupra, acoperea deschiderea, dispărea şi iar revenea. Umbra făcea un zgomot care se adăuga zvonului care umplea atmosfera.

  Ar fi vrut să strige, dar din gâtlej nu-i ieşi decât un sunet slab. Se ridică în picioare şi, cu paşii nesiguri ai unui om beat, se îndreptă spre arcadă. Coborî treptele împleticindu-se, se împiedică de poalele veşmântului negru cu care se înfăşurase şi, ca să nu cadă, se rezemă de unul din stîlpii albaştri.

  Culoarul se deschidea spre o privelişte limpede, dominată de albastru şi purpuriu, şi se termina în depărtare, într-un spaţiu îngrădit, un fel de balcon, luminat puternic şi care înainta într-un spaţiu ceţos care părea a fi interiorul unei clădiri gigantice. Mai departe, în fund, se înălţau nişte forme arhitecturale uriaşe şi nelămurite. Tumultul de glasuri se auzea acum mai tare şi mai desluşit, iar pe balcon, cu spatele spre el, gesticulând şi părând a discuta cu însufleţire, se aflau trei persoane, îmbrăcate în haine bogate, largi, de culori vii şi strălucitoare. Prin balcon se revărsa zgomotul unei mari mulţimi de oameni şi la un moment dat lui Graham i se păru că vede vîrful unui steag, apoi un obiect viu colorat, probabil o pălărie de culoare albastru-deschis aruncată în aer, străluci o clipă şi apoi căzu. Strigătele păreau a fi în limba engleză, erau o repetare a cuvântului „Se trezeşte!” Auzi un ţipăt ascuţit şi nedesluşit, şi cei trei oameni din balcon începură deodată să rîdă.

  – Ha, ha, ha! râse unul din ei, un bărbat cu părul roşu şi o robă scurtă, purpurie. Când se va trezi Cel-care-doarme… Cînd..!

  Bărbatul îşi întoarse privirile, înveselit, spre culoar. Expresia feţei i se schimbă dintr-o dată, tot corpul i se înţepeni. Ceilalţi doi se întoarseră repede, auzindu-i exclamaţia, şi rămaseră nemişcaţi. Feţele lor exprimară mai întîi consternare, numai-decât transformată în spaimă.

  Deodată, genunchii lui Graham se îndoiră sub el, braţul rezemat de stîlp căzu moale în jos, se clătină şi căzu cu faţa la pământ.

   

  CAPITOLUL IV. TUMULTUL

 

  Ultima impresie a lui Graham, înainte de a leşina, fuseseră nişte puternice bătăi de clopote. Mai târziu, află că rămăsese în nesimţire, atîrnînd între viaţă şi moarte, timp de aproape o oră. Când îşi reveni, se afla din nou pe salteaua semitransparentă, şi simţea o căldură puternică la inimă şi în piept. Observă că aparatul de culoare închisă îi fusese luat de pe braţul care era acum bandajat. Rama albă era tot deasupra lui, dar substanţa verzuie şi transparentă care acoperea sticla dispăruse. Un om îmbrăcat într-o robă de un violet închis, unul dintre cei pe care îi văzuse pe balcon, îl privea cu atenţie.

  Se auzea un sunet de clopote amestecat cu zgomote confuze, din depărtare, dar insistente, sugerând un mare număr de oameni care strigau laolaltă. Apoi, i se păru că a căzut ceva peste acest tumult, ca o uşă închisă brusc.

  Graham întoarse capul.

  – Ce înseamnă asta?.zise el încet. Unde mă aflu?

  Îl văzu pe omul cu părul roşu, care îl descoperise primul. Cineva parcă voi să-l întrebe ce spusese, apoi se opri brusc.

  Omul îmbrăcat în violet îi răspunse cu o voce moale, vorbind engleza cu un uşor accent străin, sau cel puţin aşa i se părea lui Graham.

  – Eşti în siguranţă. Ai fost adus aici din locul de unde ai adormit. Eşti în siguranţă. Ai dormit câtăva vreme. În letargie.

  El mai adăugă ceva, dar Graham nu mai auzi; i se întinse o mică fiolă. Graham simţi că este stropit cu ceva rece, o ceaţă parfumată îi înconjură pentru o clipă fruntea, şi senzaţia de răcoare se accentua. Închise ochii, înviorat.

  – E mai bine? întrebă omul în violet, cînd Graham deschise din nou ochii. Era un bărbat cam de vreo  treizeci de ani, cu faţa plăcută, cu o barbă blondă şi ascuţită şi cu o agrafă de aur la gîtul robei violete.

  – Da, zise Graham.

  – Ai dormit câtăva vreme. Într-o letargie catalaptică. Ai auzit? Cataleptică. S-ar putea să ţi se pară ciudat la început, dar te asigur, că totul e bine.

  Graham nu răspunse, dar aceste cuvinte avură darul să-l liniştească. Privi, pe rând, feţele celor trei oameni din jurul lui. Ei îl priveau în mod ciudat. El ştia că trebuie să se afle undeva în Cornwall, dar nu putea să facă nici o legătură între gîndul acesta şi impresiile recente.

  Unul dintre gîndurile care îl preocupaseră în timpul ultimelor clipe înainte de a adormi la Boscastle îi reveni în minte, o hotărâre de care uitase. Îşi drese glasul.

  – Aţi telegrafiat vărului meu? întrebă el. E. Warming, Chancry Lane, nr. 27?

  Cei trei îl ascultau, cu atenţie. Dar Graham fu nevoit să repete.

  – Ce ciudat accent! Şopti omul cu părul roşu.

  – Să telegrafiem, Sir? zise tînărul cu barba blondă, vădit încurcat.

  – Se referă la telegramele electrice, interveni al treilea, un tînăr cu faţa plăcută, de vreo nouăsprezece sau douăzeci de ani. Omul cu barba blondă scoase un strigăt, în semn că a înţeles.

  – Ce prost sunt! Puteţi fi sigur că totul va fi făcut, Sir, zise el către Graham, Mi-e teamă că va fi greu să... telegrafiem vărului dumneavoastră. El nu se află acum în Londra. Dar să nu vă îngrijoreze această problemă; aţi dormit foarte mult timp şi cel mai important lucru este să vă reveniţi, Sir. (Graham presupuse că acest cuvânt era „sir”, dar omul îl pronunţa „Sire”.)

  – Oh! exclamă Graham şi rămase liniştit.

  Totul era foarte încîlcit, dar desigur că aceşti oameni îmbrăcaţi în haine neobişnuite ştiau despre ce era vorba. Şi totuşi, şi ei, şi încăperea în care se aflau, totul era ciudat. Avea impresia că se afla într-o construcţie recentă. Deodată, avu o bănuială. Cu siguranţă că se afla în sala vreunei expoziţii publice! Dacă era aşa, îi va spune lui Warming ceea ce gîndea despre el! Dar probabil că era vorba despre altceva. Şi, apoi, într-o expoziţie publică nu ar fi fost lăsat complet gol!

  Apoi, pe neaşteptate, înţelese ce se întîmplase, între bănuială şi începutul înţelegerii nu se afla nici un interval perceptibil. Îşi dădu seama deodată că letargia durase un lung interval de timp; că printr-un proces de citire a gîndurilor, el interpretă spaima de pe feţele celor care îl priveau cu atenţie. Se uită la ei într-un mod ciudat, pradă unei puternice emoţii. Se părea că şi ei îi citesc în ochi. Îşi mişcă buzele ca să vorbească, dar nu reuşi să scoată nici un sunet. Îi trecu prin minte, aproape chiar în clipa acestei descoperiri, un impuls ciudat de a-şi ascunde gândurile. Îşi privi picioarele goale, fără să spună nimic. Dorinţa de a vorbi dispăru. Tremura puternic.

  I se dădu să bea un lichid roz, cu o fluorescentă verzuie şi cu gust de carne, şi avu senzaţia că îi revin puterile.

  – Asta... asta mă face să mă simt mai bine, zise el cu glas răguşit, iar cei trei îi răspunseră cu un murmur respectuos de aprobare.

  Acum era sigur. Încercă din nou să vorbească, şi din nou nu reuşi.

  Îşi încordă pieptul şi încercă pentru a treia oară.

  – Cît de mult? întrebă el cu o voce stinsă. Cît de mult am dormit?

  – O perioadă considerabilă, zise omul cu barba blondă, aruncînd o privire către ceilalţi.

  – Cît de mult?

  – Foarte mult timp.

  – Da... da, zise Graham iritat. Dar aş vrea... Este... sunt poate... câţiva ani? Mulţi ani? A fost ceva... am uitat ce anume. Mă simt... dezorientat. Dar dumneavoastră... Suspină. Nu trebuie să vă feriţi de mine. Cît timp...?

  Se opri, respirând neregulat. Îşi frecă ochii cu degetele şi apoi aşteptă un răspuns. Cei trei vorbeau în şoaptă.

  – Cinci sau şase ani? întrebă el cu glas slab. Mai mult?

  – Mult mai mult decât atât.

  – Mai mult!

  – Mai mult.

  El îi privi şi parcă nişte demoni îi contractau muşchii feţei. Privirile lui erau întrebătoare.

  – Multă vreme, zise omul cu barba roşie.

  Graham se strădui să se ridice. Îşi şterse, cu mîna slabă, o lacrimă de pe faţă.

  – Multă vreme! repetă el.

  Închise pleoapele, le deschise, şi privi la lucrurile neobişnuite din jur.

  – Câţi ani? întrebă el.

  – Trebuie să vă aşteptaţi la o surpriză.

  – Ei bine?

  – Mai mult decât un gross de ani.

  Acest cuvânt ciudat îl enervă.

  – Mai mult decât un ce?

  Doi dintre ei vorbeau împreună. Graham auzi câteva observaţii, pe care însă nu le înţelese, în legătură cu cuvântul „zecimal”.

  – Cît timp aţi spus? întrebă Graham. Cît? Nu mă priviţi astfel. Spuneţi-mi.

  Printre cuvintele rostite în şoaptă, urechea sa desluşi şase cuvinte: „Mai mult decât vreo două secole”.

  – Ce? strigă el, întorcîndu-se către tânărul care vorbise. Cine a spus?... Ce-a fost asta? Două secole!

  – Da, zise omul cu barba roşie. Două sute de ani.

  Graham repetă cuvintele. Se aşteptase să audă despre un repaus lung, şi totuşi aceste secole concrete îl copleşeau.

  – Două sute de ani, zise el din nou, şi o prăpastie imensă i se deschidea încet în minte; şi apoi: Oh, dar… !

  Cei trei nu spuneau nimic.

  – Aţi spus...?

  – Două sute de ani. Două secole de ani, zise omul cu barba roşie.

  Se făcu o pauză. Graham privea la feţele lor, înţelegând că auzise purul adevăr.

  – Dar, nu se poate, zise el cu glasul ridicat. Visez. Letargie? Letargiile nu durează atât. Nu-i adevărat... este o glumă, glumiţi cu mine! Spuneţi-mi... acum câteva zile, cred, mă plimbam de-a lungul coastei din Cornwall...

  Glasul i se stinse.

  Omul cu barba blondă ezita.

  – Nu sunt prea tare în istorie, Sir - zise el încet şi privi către ceilalţi.

  – Aşa, este, Sir, zise tânărul – Boscastle în vechiul ducat de Cornwall... În sud-vestul ţării, dincolo de păşunile de vite. Încă mai este o casă. Am fost pe acolo.

  – Boscastle! Graham îşi întoarse privirea către cel mai tânăr. Aşa se numea, Boscastle. Micul orăşel Boscastle. Am adormit, pe undeva pe acolo. Nu-mi amintesc exact. Nu-mi amintesc exact. Îşi apăsă fruntea cu mîna şi şopti... Peste două sute de ani !

  Începu să vorbească repede, cu faţa contractată, dar cu inima rece în piept.

  – Dar, dacă sunt într-adevăr două sute de ani, toţi oamenii pe care i-am cunoscut, toate fiinţele pe care le-am văzut şi cu care am vorbit înainte de a adormi, toţi sunt desigur morţi!

  Ei nu răspunseră.

  – Regina şi familia regală, miniştrii, biserica şi Statul. Cei de sus şi cei de jos, bogaţi şi săraci, toţi... Mai există Anglia? Ce bine! Dar Londra mai există? Asta-i chiar Londra, nu-i aşa? Dumneata eşti ajutor de îngrijitor? Şi aceştia...? Cum? Şi ei sunt ajutori de îngrijitori?

  Se opri, cu o înfăţişare nedumerită.

  – Dar de ce mă aflu aici? Nu ! Nu-mi spuneţi nimic! Tăceţi. Lăsaţi-mă să...

  Rămase tăcut, se frecă la ochi şi cînd îi deschise din nou văzu că i se întindea încă un pahar, cu lichid roz. Îl bău şi simţi imediat efectul binefăcător. Apoi începu să plângă, liniştit şi uşurat.

  Când încetă, privi la feţele celorlalţi, şi începu să rîdă, printre lacrimi, prosteşte.

  – Dar... două... su...te...de...ani! zise el.

  Faţa i se schimonosi şi el şi-o acoperi din nou cu mîinile.

  După câtva timp se linişti. Se aşeză, cu mîinile pe genunchi, aproape în aceeaşi atitudine în care Isbister îl găsise pe faleza din Pentargen. Atenţia îi fu atrasă de un glas puternic şi poruncitor şi de paşii unui om care înainta spre ei.

  – Ce faceţi aici? De ce n-am fost anunţat? Trebuia neapărat să-mi spuneţi. Cineva va suporta consecinţele. Omul acesta trebuie să stea liniştit. Uşile sunt închise? Toate uşile? Trebuie ţinut în perfectă linişte. Nu trebuie să i se spună nimic. I s-a spus ceva?

  Omul cu barba blondă spuse ceva în şoaptă, iar Graham, privind peste umăr, văzu apropiindu-se un om foarte scund, gras, îndesat şi fără barbă, cu nasul coroiat, cu gâtul şi cu bărbia groase. Nişte sprâncene dese şi negre, uşor înclinate, care aproape că se împreunau deasupra nasului şi dominau ochii de un cenuşiu închis, dădeau feţei sale o expresie impresionantă şi ciudată. Se uită o clipă la Graham şi apoi privirea i se întoarse către omul cu barba blondă.

  – Voi, zise el cu un glas extrem de iritat, aţi face mai bine să plecaţi.

  – Să plecăm? zise omul cu barba roşie.

  – Desigur... plecaţi imediat. Şi aveţi grijă să închideţi uşile cînd ieşiţi.

  Cei doi oameni cărora li se adresase plecară ascultători, după ce îl mai priviră o dată pe Graham, dar, în loc să iasă prin culoar, după cum era de aşteptat, se îndreptară către peretele din faţa arcadei. Şi atunci se întîmplă un lucru ciudat; o fîşie lungă a acestui zid, în aparenţă solid, începu să se ruleze cu zgomot în sus, rămase atîrnată deasupra celor doi oameni care plecau şi apoi căzu iar. Graham rămase numai cu noul venit şi cu omul cu barbă blondă, îmbrăcat în robă purpurie.

  Un timp, omul cel scund nu-i dădu nici cea mai mică atenţie lui Graham, ci se apucă să-l întrebe pe celălalt - care era, desigur, subordonatul lui - despre cel care le fusese dat în grijă. Vorbea limpede, dar cu fraze pe care Graham nu le înţelegea decât în parte. Probabil că trezirea lui nu era pentru omul acela numai o surpriză, ci şi un prilej de consternare şi de necazuri. Se vedea bine că era foarte agitat.

  – Nu trebuie să-i zăpăciţi mintea, spunîndu-i prea multe lucruri, repeta el tot mereu. Nu trebuie să-i zăpăciţi mintea.

  După ce i se răspunse, la întrebări, se întoarse iute şi-l privi pe cel care se trezise cu o expresie ambiguă.

  – Te simţi ciudat? întrebă el.

  – Foarte.

  – Lumea, atât cât vezi din ea, ţi se pare ciudată?

  – Presupun că va trebui să trăiesc în această lume, oricât s-ar părea de ciudat.

  – Tot aşa presupun şi eu, acum.

  – Mai întîi, n-ar fi bine să capăt nişte haine?

  – Ei... zise omul robust şi se opri, iar cel cu barba blondă, întîlnindu-i privirea, se îndepărtă. Vei avea foarte curând haine, zise omul robust.

  – Este chiar adevărat că am dormit două sute...? întrebă Graham.

  – Deci ţi s-a spus, nu-i aşa? Două sute trei ani, mai precis.

  Graham, ridicîndu-şi sprâncenele şi simţindu-şi gura amară, ştia acum că trebuie să accepte inevitabilul. Tăcu câteva clipe, apoi întrebă:

  – Există prin apropiere vreo moară, sau vreun dinam? Nu aşteptă răspunsul. Cred că lucrurile s-au schimbat teribil! Ce sint aceste strigăte? Întrebă el pe neaşteptate.

  – Nimic, răspunse omul robust, nemulţumit. Oameni. Cred că mai târziu vei înţelege mai bine... poate... După cum singur ai spus, lucrurile s-au schimbat. Vorbea scurt, încruntându-şi sprâncenele şi privea în jurul său ca un om care, în momente grele, încearcă să ia o hotărîre. În orice caz, trebuie să-ţi dăm haine şi tot ce mai ai nevoie. Mai bine aşteaptă aici până cînd va veni cineva. Nimeni nu trebuie să se apropie de dumneata. E nevoie să te şi bărbierească.

  Graham se frecă pe bărbie.

  Omul cu barba blondă se îndreptă spre ei, se întoarse brusc, ascultă o clipă, ridică din sprâncene spre cel mai în vîrstă şi se repezi prin culoarul de sub arcadă, spre balcon. Tumultul de strigăte crescu şi omul cel scund se întoarse şi ascultă şi el. Mormăi un blestem şi se uită la Graham cu o privire duşmănoasă. Vacarmul de strigăte şi vociferări creştea şi scădea, iar la un moment dat se auzi un zgomot ca o lovitură şi ţipete ascuţite, apoi o plesnitură ca şi cum s-ar fi rupt un lemn uscat. Graham îşi încorda urechile ca să recunoască măcar un singur sunet din acest tumult haotic.

  Atunci desluşi, repetată mereu, o anumită frază. La început, nu-şi crezu urechilor. Dar cuvintele erau, desigur, acestea: „Arătaţi-ne pe Cel-care-doarme! Arătaţi-ne pe Cel-care-doarme !”

  Omul cel scund se repezi deodată către arcadă.

  – Îngrozitor! strigă el. Cum de-au aflat? Dar au aflat? Sau doar îşi închipuie...

  Cineva îi dădu un răspuns.

  – Nu pot să viu, zise omul cel robust; trebuie să mă îngrijesc de el. Strigaţi-le de la balcon.

  Se auzi un răspuns neînţeles...

  – Spuneţi-le că nu s-a trezit. Spuneţi-le orice! Vă las să spuneţi ce vreţi!.

  Se întoarse în grabă lângă Graham.

  – Trebuie să ţi se dea imediat haine, zise el. Nu poţi să rămâi aici... şi va fi imposibil să...

  Se îndepărtă, în timp ce Graham striga în urma lui câteva întrebări care rămaseră fără răspuns. După câteva clipe, se întoarse.

  – Nu pot să-ţi explic ce se petrece. Este prea complicat. Ţi se vor da imediat haine. Da... imediat. Apoi te vom putea duce de aici. Vei afla în curând care sunt grijile noastre.

  – Dar ce strigă aceste glasuri...?

  – Ceva despre Cel-care-doarme... Adică despre dumneata. Şi-au făcut o idee ciudată. Nu ştiu care. Nu ştiu nimic.

  Se auzi, peste tumultul zgomotelor îndepărtate, un sunet ascuţit de clopot şi personajul se repezi către un mic grup de aparate din colţul încăperii. Ascultă o clipă, privind un glob de cristal, încuviinţă din cap şi spuse câteva vorbe nedesluşite. Apoi se îndreptă spre peretele prin care dispăruseră cei doi oameni. Acesta se rulă din nou în sus, ca o perdea, şi omul rămase în aşteptare.

  Graham îşi ridică un braţ şi se miră văzînd câtă putere îi dăduse medicamentul. Îşi trecu un picior peste marginea saltelei, apoi pe celălalt. Capul nu i se mai învârtea. Aproape că nu-i venea să creadă că se restabilise atât de repede. Şedea şi-şi pipăia picioarele.

  Omul cu barba blondă intră din nou, venind din coridorul boltit, şi în acelaşi timp cuşca unui ascensor coborî lunecînd în faţa omului robust; din ascensor ieşi un om slab, cu barba căruntă, purtînd un costum strîmt, de culoare verde-înehis, şi ducînd cu el un rulou.

  – Croitorul, zise omul cel robust, prezentîndu-l cu un gest. Acest costum negru nu ţi se potriveşte de loc dumitale. Nici nu înţeleg cum de a ajuns aici. Dar voi afla. Voi afla. Poţi să lucrezi foarte repede? zise el, adresîndu-se croitorului.

  Omul în verde se înclină şi, înaintînd, se aşeză pe pat, lângă Graham. Gesturile sale erau liniştite, dar privirile îi erau pline de curiozitate.

  – Veţi găsi moda schimbată, Sire, zise el. Se uită pe sub sprâncene la omul cel robust.

  Desfăcu ruloul cu o mişcare rapidă, şi o mulţime de stofe strălucitoare i se răspîndiră pe genunchi.

  – Dumneavoastră aţi trăit, Sire, într-o perioadă oarecum cilindrică... perioada victoriană. Cu tendinţă spre forma emisferică la pălării. Tot mereu linii curbe. Acum... el scoase un mic aparat de mărimea şi aspectul unui ceas, răsuci butonul şi arătă o făptură minusculă, îmbrăcată în alb, care, ca într-un chinetoscop, apăruse pe cadran, mergînd şi răsucindu-se în loc. Croitorul luă o bucată de satin alb-albăstrui.

  – Cred că aşa trebuie să vă îmbrac, zise el.

  Omul cel robust se apropie şi se opri lângă Graham.

  – Avem foarte puţin timp, zise el.

  – Vă puteţi baza pe mine, zise croitorul. Maşina trebuie să-mi sosească imediat. Ce părere aveţi de aparatul acesta?

  – Ce fel de aparat e? întrebă omul secolului al XIX-lea...

  – Pe vremea dumneavoastră vi se arăta un desen care vă prezenta moda, zise croitorul, dar acesta este progresul nostru modern. Priviţi aici. Minuscula figură îşi repetă, pe cadran, mişcările, dar îmbrăcată în alt costum. Sau acum - şi cu un mic zgomot apăru o altă figură minusculă îmbrăcată într-o robă mai bogată. Croitorul avea mişcări foarte iuţi şi privi de două ori spre ascensor, în timp ce manevra aparatul.

  Ascensorul hurui din nou, şi-şi făcu apariţia un băiat anemic, tuns scurt, cu trăsături de tip chinezesc, îmbrăcat într-o stofă groasă de culoare albastru-deschis. Aducea cu el o maşină complicată, pe care o împinse pe rotiţe, fără zgomot, în odaie. Croitorul părăsi imediat micul chinetoscop, îl invită pe Graham să se aşeze în picioare în faţa maşinii; murmură apoi câteva instrucţiuni băiatului cu părul tuns, care răspunse cu glas gutural şi cu cuvinte din care Graham nu reţinu nimic. Băiatul continuă un monolog de neînţeles, într-un colţ, iar croitorul trase în afară mai multe braţe articulate care se terminau cu mici discuri, împingîndu-le până cînd discurile se lipiră de trupul lui Graham, câte unul pe fiecare omoplat, câte unul la coate, unul la gît, şi aşa mai departe, încât până la urmă erau poate vreo patruzeci, lipite de tot trupul. În acelaşi timp, încă o persoană veni cu ascensorul în încăpere, în spatele lui Graham. Croitorul puse în funcţiune un mecanism care producea mişcări ritmice şi un sunet slab în dispozitivele maşinii, apoi, o clipă după aceea, el desfăcu pîrghiile şi maşina se îndepărtă de Graham. Croitorul îi dădu din nou mantaua neagră, iar omul cu barba blondă îi întinse un păhărel cu un lichid răcoritor. Graham văzu, pe deasupra paharului, un tînăr cu faţa palidă care îl privea cu o fixitate ciudată.

  Omul cel robust măsura în lung şi în lat odaia, cu paşi nerăbdători, apoi se întoarse şi se îndreptă prin arcadă către balcon, de unde continua să se audă zgomotul unei mulţimi îndepărtate, în izbucniri cadenţate. Băiatul cu părul tuns scurt îi întinse croitorului un sul de satin albăstrui şi amîndoi începură să-l fixeze în mecanism într-un chip care amintea introducerea unui sul de hîrtie într-o maşină de tipărit din secolul al XIX-lea. Apoi împinseră întreaga maşină, pe rotiţele ei fără zgomot, în cealaltă parte a încăperii, unde un cablu împletit ieşea graţios din perete. Făcură contactul şi maşina începu să funcţioneze cu putere.

  – Ce se întîmplă acolo? întrebă Graham, arătînd cu paharul gol către cei care se îndeletniceau cu maşina şi încercînd să ignoreze privirea fixă a noului venit. Este oare... vreo forţă... care acţionează?

  – Da, răspunse omul cu barba blondă.

  – Cine este acela? El arătă spre arcada din spatele său.

  Omul în purpuriu îşi mângâie bărbia, ezită, şi răspunse cu glas scăzut:

  – Este Howard, paznicul şef al dumneavoastră. Vedeţi, Sire, e cam greu să vă explic. Consiliul numeşte paznicul şi ajutoarele. Această sală a fost până acum, cu anumite restricţii, publică. Pentru satisfacerea curiozităţii oamenilor. Acum, am închis uşile pentru prima dată. Dar mai bine, dacă nu vă supăraţi, am să-l las pe el să vă explice.

  – Ciudat! zise Graham. Paznic? Consiliu? Apoi, întorcîndu-se cu spatele spre noul sosit, întrebă în şoaptă: De ce mă priveşte ţintă omul acesta? E vreun mesmerist?

  – Mesmerist? Este un capilotomist!

  – Capilotomist!

  – Da... unul din cei mai de seamă. Salariul său anual e de sixdoz lioni.

  Toate cuvintele i se păreau absurde. Graham se opri, cu gîndurile tulburate, asupra ultimei fraze.

  – Sixdoz lioni? Întrebă el.

  – Dumneavoastră nu aveaţi lioni? Presupun că nu. Aveaţi vechile lire sterline? Acum, unitatea noastră monetară este lionul.

  – Dar ce este... cum ai spus dumneata... sixdoz?

  – Da. Şase duzini, Sire. Desigur lucrurile, chiar şi aceste lucruri mărunte, s-au schimbat. Dumneavoastră aţi trăit în vremurile sistemului zecimal, sistemul arab... cu zeci şi cu micile sute şi mii. Acum noi avem unsprezece cifre. Avem cifre separate şi pentru zece şi pentru unsprezece, două cifre pentru o duzină, iar o duzină de duzine fac un gross, adică o sută mare, înţelegeţi, o duzină de groşi fac o dozandă, iar o dozandă de dozande fac un miliard. E foarte simplu.

  – Văd, zise Graham. Dar acest capi... ce-i cu el? Omul cu barba blondă privi peste umăr.

  – Iată, hainele dumneavoastră! zise el. Graham se întoarse brusc şi-l văzu pe croitor alături lângă el, zîmbind şi ţinînd pe braţ nişte haine evident noi. Băiatul cu părul scurt împingea cu un singur deget maşina complicată spre ascensorul cu care fusese adusă. Graham privea ţintă la costumul terminat.

  – Nu cumva vrei să spui...

  – Sunt gata, zise croitorul. Îi lăsă hainele jos, la picioare, se îndreptă spre patul pe care stătuse întins de curând Graham, trase salteaua transparentă şi ridică oglinda în sus. În acest timp o sonerie furioasă chemă pe omul cel robust spre colţul încăperii. Omul cu barba blondă se repezi spre el şi apoi plecă în grabă prin culoarul boltit.

  Croitorul îi ajută pe Graham să-şi pună costumul purpuriu, compus din ciorapi, pantalon şi vestă laolaltă, în timp ce omul robust se întoarse din colţul încăperii în întîmpinarea omului cu barbă blondă care revenea de pe balcon. Începură să vorbească repede, cu glasul scăzut, iar atitudinea lor trăda clar neliniştea. Pe deasupra hainei purpurii îmbrăcă un veşmînt complicat, dar graţios, de culoare alb-albăstruie şi Graham se văzu îmbrăcat după ultima modă; faţa îi rămăsese palidă, nebărbierită, cu barba ţepoasă, dar cel puţin el nu mai era gol, ci chiar elegant, într-un fel cu totul neobişnuit.

  – Trebuie să mă bărbieresc, zise el, privindu-se în oglindă.

  – Într-o clipă, zise Howard.

  Tînărul care îl privise cu atâta insistenţă închise ochii, îi redeschise, şi, întinzând înainte o mînă slabă, se apropie de Graham. Apoi se opri, făcînd un gest slab cu mîna, şi privi în jurul său.

  – Un scaun, zise Howard nerăbdător, şi într-o clipă omul cu barba blondă aduse un scaun în spatele lui Graham. Şezi, te rog, zise Howard.

  Graham ezită, şi în cealaltă mînă a omului cu privire fixă văzu strălucirea oţelului.

  – Nu înţelegeţi, Sire? strigă omul cu barba blondă, cu o politeţe grăbită. El trebuie să vă tundă părul.

  – O! exclamă Graham, lămurit. Dar dumneata l-ai numit...

  – Un capilotomist, exact! Este unul din cei mai mari artişti din lume.

  Imediat, Graham se aşeză. Omul cu barbă blondă dispăru. Capilotomistul se apropie, cu gesturi graţioase, examină urechile lui Graham şi îl măsură cu privirea, îi pipăi capul la spate şi s-ar fi aşezat din nou să-l privească dacă n-ar fi fost nerăbdarea vizibilă a lui Howard. Imediat, cu mişcări rapide şi o serie de instrumente mânuite cu îndemînare îi rase lui Graham barba, îi aranjă mustaţa şi îi tunse şi aranjă părul. Toate acestea le făcu fără o vorbă, cu aerul inspirat al unui poet. De îndată ce termină, Graham primi o pereche de pantofi.

  Brusc, o voce puternică - părea că vine dintr-un mecanism aşezat din colţul odăii - strigă: „Acum... acum! Poporul ştie totul, tot oraşul ştie. Lucrul a fost oprit. Lucrul a fost oprit. Nu mai aşteptaţi, veniţi chiar acum!”

  Aceste strigăte îl tulburară teribil pe Howard. Judecîndu-l după gesturi, lui Graham i se păru că ezită între două direcţii. Deodată, se îndreptă spre colţul unde era instalat aparatul, lângă micul glob de cristal. În acest timp tumultul care se auzea dinspre arcadă şi care continuase tot timpul se ridică într-un sunet puternic, mugi ca o furtună şi scăzu din nou, ca şi cum s-ar fi îndepărtat uşor. Acest zgomot îl atrăgea pe Graham ca o chemare irezistibilă. Privi spre omul cel robust, apoi îşi ascultă impulsul interior. Ajunse din doi paşi pe scări, apoi pe culoar, şi după douăzeci de paşi ieşise afară, pe balconul în care îi văzuse pe cei trei oameni.

   

  CAPITOLUL V. DRUMURILE MIŞCĂTOARE

 

  Ajunse la balustrada balconului şi privi în sus. La apariţia lui se auziră exclamaţii de surpriză şi agitaţia unei mulţimi aflate în lungul spaţiu de dedesubt.

  Atenţia îi fu izbită de liniile unei arhitecturi impunătoare. Locul pe eare-l privea era naosul unei clădiri gigantice, întinzîndu-se, în largi linii curbe, către toate direcţiile. Deasupra, se înălţau arcade puternice, întîlnindu-se undeva, sus, unde închideau spaţiul imens, ca un cer acoperit cu nişte ferestre dintr-un material transparent. Globuri uriaşe cu o lumină albă şi rece făceau să pălească razele de soare care se mai strecurau prin reţeaua de grinzi şi de cabluri. Ici şi colo atîrna deasupra abisului câte un pod suspendat, cu trecători de mărimea unor puncte: văzduhul era întretăiat de o reţea de cabluri subţiri. Graham zări, privind în sus, vîrful unui edificiu; faţada spre care privea era cenuşie, întunecată, întretăiată de arcade mari, de deschideri circulare, de balcoane, de turnuri, de miriade de ferestre uriaşe şi nenumărate forme arhitecturale încîlcite. Pe ziduri se aflau inscripţii orizontale şi oblice, cu litere necunoscute. Din loc în loc, pornind de pe acoperişuri, erau fixate cabluri groase, care se îndreptau, în linii curbe, spre deschiderile circulare din cealaltă parte a spaţiului, şi, chiar în timp ce Graham observa toate acestea, îi atrase atenţia făptura îndepărtată şi slabă a unui om îmbrăcat în albastru-deschis. Şedea foarte sus, lângă capătul cel mai înalt al uneia din aceste ghirlande de cabluri, aplecat înainte, pe un mic ieşind al zidului şi manevra nişte corzi aproape invizibile, care se desprindeau din celelalte. Deodată, cu o smucitură care-i tăie respiraţia lui Graham, acest om se repezi în josul curbei şi dispăru printr-o deschidere circulară, de cealaltă parte a drumului. Imediat ce ieşise pe balcon, Graham privise în sus şi atenţia îi fusese mai întîi atrasă de lucrurile pe care le zărise deasupra şi în faţa lui, fără să mai vadă altceva. Apoi, deodată, descoperi strada! Nu era de loc o stradă în sensul cunoscut de Graham, căci în secolul al nouăsprezecelea străzile şi drumurile nu erau decât nişte căi bătătorite de pământ nemişcat, pe care se înghesuiau, printre trotuare înguste, şuvoaie de vehicule. Dar strada pe care o vedea acum era largă de trei sute de picioare şi se mişca; se mişca toată strada, în afară de mijloc, partea cea mai de jos. Pentru o clipă, mişcarea îl ului. Apoi înţelese.

  Trecînd pe sub balcon, această şosea extraordinară mergea iute înspre partea dreaptă a lui Graham, ca un şuvoi nesfîrşit, cu viteza unui tren expres din secolul al nouăsprezecelea. Era un fel de platformă continuă, formată din plăci înguste, transversale, cu spaţii înguste între ele, care îi permiteau să urmeze curbele străzii. Pe platformă erau instalate bănci, şi ici-colo mici chioşcuri, dar treceau atât de repede, încât Graham nu reuşi să vadă ce adăposteau. Din platforma cea mai apropiată şi cea mai rapidă coborau spre centrul spaţiului o serie de alte platforme. Toate se mişcau înspre drepta, fiecare evident mai încet decât cea de deasupra ei, cu o diferenţă de viteză destul de mică, încât să permită călătorilor să sară de pe o platformă pe cea vecină, şi astfel să se îndrepte de la cea mai rapidă către cea din mijloc, care era imobilă. Dincolo de acest drum central se aflau alte asemenea platforme continui, alergând, cu viteze diferite, spre stânga lui Graham.

  Aşezaţi în grupuri mari, pe cele două platforme mai largi şi mai rapide, trecînd de pe una pe cealaltă, sau coborând spre spaţiul central, se aflau nenumăraţi oameni, de o diversitate uimitoare.

  – Nu trebuie să stai aici, strigă deodată Howard, chiar lângă el. Trebuie să pleci imediat de aici.

  Graham nu răspunse. Auzea fără să înţeleagă. Platformele circulau cu zgomot şi oamenii strigau. Desluşi nişte femei şi fete cu părul fluturând, îmbrăcate elegant, cu panglici care se încrucişau peste sîni. Erau primele fiinţe pe care le vedea lămurit în tot acel haos. Apoi, observă că nota dominantă a caleidoscopului de costume era albastrul-deschis pe care îl purta şi ajutorul croitorului. Auzi clar strigăte de „Cel-care-doarme! Ce s-a întîmplat cu Cel-care-doarme?” şi i se păru că pe platformele mişcătoare din faţa lui se îngrămădea o mulţime din ce în ce mai mare de oameni, cu figuri palide. Observă mîini întinse, arătând înspre el. Spaţiul central imobil al uriaşei arcade din faţa balconului era înţesat cu oameni îmbrăcaţi în albastru-deschis. Se iscă un fel de îmbulzeală. Se părea că oamenii sînt împinşi din amîndouă părţile pe platformele mişcătoare şi îndepărtaţi împotriva voinţei lor. De îndată ce se găseau la o oarecare distanţă de centrul îmbulzelii, se întorceau în grabă spre locul de unde plecaseră.

  – Este Cel-care-doarme! Este într-adevăr Cel-care-doarme! strigau oamenii. Nu este Cel-care-doarme, strigau alţii. Vedea din ce în ce mai multe figuri întorcîndu-se spre el. Din cînd în cînd, de-a lungul acestei suprafeţe centrale, Graham observa nişte deschizături, ca nişte puţuri, probabil capetele scărilor pe care coborau şi urcau oamenii. Agitaţia părea să fie centralizată în jurul uneia din aceste deschizături, care se afla foarte aproape de balcon. Oamenii coborau de pe platformele mişcătoare spre această deschizătură, sărind cu îndemânare de pe o platformă pe alta. Cei îngrămădiţi pe platformele superioare păreau să-şi împartă atenţia între acest punct şi balcon. Un grup de mici făpturi, îmbrăcate într-o uniformă de un roşu strălucitor, acţionînd laolaltă, metodic, păreau hotărîte să oprească accesul spre scară. În jurul lor se strîngea repede o mare mulţime. Roşul strălucitor al uniformelor contrasta violent cu albastrul-deschis pe care-l purtau adversarii, căci, fără îndoială, era vorba de o luptă.

  În timp ce privea toate acestea, Howard îi striga ceva la ureche, scuturându-l de braţ. Apoi, deodată, Howard plecă şi Graham rămase singur.

  Strigătele de „Cel-care-doarme!” creşteau în intensitate, şi oamenii de pe platforma cea mai apropiată şedeau în picioare. Platforma cea mai rapidă din dreapta lui era goală, iar cea mai îndepărtată, din partea cealaltă a spaţiului, venea înţesată de oameni şi se golea în faţa balconului. O mulţime imensă se strînsese cu o iuţeală de necrezut în spaţiul central; mulţimea fremăta şi strigătele, la început intermitente, deveniră un vacarm puternic şi neîncetat: „Cel-care-doarme!” „Cel-care-doarme!” Şi urlete, şi ovaţii, haine care fluturau, şi strigăte de „Opriţi drumurile!” Oamenii mai strigau şi un nume, străin pentru Graham. Părea a fi „Ostrog”. Platformele cu viteză redusă se umplură în curând de o mulţime agitată care alerga împotriva mişcării, ca şi cum ar fi vrut să rămînă în faţa lui. „Opriţi drumurile”, strigau ei. Unii mai ageri alergau iute din centru spre drumul cel mai rapid de lângă el, treceau în viteză pe lângă Graham, strigînd vorbe ciudate, de neînţeles, şi apoi se întorceau pieziş spre drumul din centru. Auzea clar o singură frază: „Este într-adevăr Cel-care-doarme! Este într-adevăr Cel-care-doarme!”

  Graham rămase câtva timp fără să facă vreo mişcare. Apoi îşi dădu seama limpede că toată manifestaţia îl privea pe el. Încîntat de această popularitate uimitoare, se înclină, şi căutând un gest cât mai cuprinzător, făcu un semn cu mîna. Rămase uimit de agitaţia violentă pe care o stîrni gestul lui. Tumultul din jurul scării coborîtoare deveni un vacarm teribil. Văzu balcoanele înţesate de lume, oameni care alunecau de-a lungul cablurilor, oameni aşezaţi într-un fel de trapeze, repezindu-se de-a curmezişul spaţiului. Auzi voci în spatele lui şi câţiva inşi coborând scările prin culoarul boltit; paznicul Howard se întorsese şi îl strângea tare de braţ, strigându-i în urechi ceva nedesluşit.

  Se întoarse şi văzu faţa albă a lui Howard.

  – Vino îndărăt, auzi el. Vor opri toate drumurile, întregul oraş va fi întors pe dos.

  De-a lungul culoarului cu stîlpi albaştri din spatele lui Howard venea în grabă un grup de oameni, printre care omul cu părul roşu, cel cu barba blondă, un om înalt îmbrăcat în roşu-aprins şi o mulţime de alţi oameni îmbrăcaţi în roşu, purtînd bastoane şi exprimînd cu toţii o mare nelinişte.

  – Luaţi-l de aici, strigă Howard.

  – Dar de ce? zise Graham. Nu înţeleg...

  – Trebuie să pleci de aici! zise cu glas hotărît omul în roşu. Faţa şi ochii arătau aceeaşi hotărîre. Graham îşi plimbă privirile asupra tuturor, şi deodată fu conştient de cea mai neplăcută senzaţie din viaţă - constrîngerea. Cineva îl apucă de braţ... Era tîrît. Tumultul devenise, parcă, de două ori mai mare, ca şi cum jumătate din strigătele care veneau dinspre acea stradă uimitoare ar fi năvălit în coridoarele marii clădiri din spatele lui. Uluit, zăpăcit, simţind o dorinţă neputincioasă de a opune rezistenţă, Graham fu pe jumătate condus, pe jumătate îmbrîncit de-a lungul culoarului cu stîlpi albaştri şi se trezi deodată numai cu Howard, într-un ascensor care luneca în sus cu iuţeală.

   

  CAPITOLUL VI. SALA LUI ATLAS

 

  Din clipa cînd croitorul făcuse o plecăciune, luîndu-şi rămas bun, până în clipa cînd Graham se trezi în ascensor, trecuseră numai cinci minute. Dar ceaţa imensului interval de somn încă mai atîrna deasupra lui, parcă strania senzaţie a primelor clipe cînd se trezise viu în această epocă îndepărtată umplea totul cu uimire, cu o impresie de iraţional - ceva dintr-un vis real. Era pe jumătate desprins, ca un spectator uimit, şi totuşi pe jumătate integrat în această viaţă. Ceea ce văzuse, şi mai ales ultimul tumult al mulţimii, privit din cadrul balconului, avea ceva spectaculos, ca văzut din loja unui teatru.

  – Nu înţeleg, zise el. Ce înseamnă această agitaţie? Mintea mi se învârteşte. De ce strigau? Care este primejdia?

  – Avem şi noi necazurile noastre, răspunse Howard. Ochii lui ocoleau privirile întrebătoare ale lui Graham. Vremurile sunt tulburi. Şi, de fapt, apariţia dumitale, faptul că te-ai trezit chiar în acest moment au un fel de legătură...

  Vorbea întretăiat, ca un om nesigur pe respiraţia lui. Se opri brusc.

  – Nu înţeleg, zise Graham.

  – Mai tîrziu va fi mai limpede, zise Howard.

  Privi neliniştit în sus, ca şi cum socotea că ascensorul merge prea încet.

  – Voi înţelege mai bine, fără îndoială, atunci cînd voi vedea ce se petrece împrejur, zise Graham nedumerit. Va fi... cred că va fi uimitor. Deocamdată totul e atât de ciudat! Totul pare posibil. Totul. Chiar şi în amănunte. Numărătoarea voastră, după câte am înţeles, este cu totul alta.

  Ascensorul se opri şi ei trecură într-un coridor îngust, dar foarte lung, între nişte pereţi înalţi, de-a lungul cărora se afla un număr extraordinar de tuburi şi de cabluri groase.

  – Imensă construcţie! zise Graham. Totul e o singură clădire? Ce este aici?

  – Este una dintre clădirile oraşului, pentru diferite servicii publice. Iluminat, şi aşa mai departe.

  – Era o tulburare socială... acolo... pe strada cea mare? Cum sunteţi guvernaţi? Mai aveţi poliţie?

  – Mai multe, zise Howard.

  – Mai multe?

  – Cam patrusprezece.

  – Nu înţeleg.

  – Se prea poate. Ordinea noastră socială s-ar putea să ţi se pară foarte complexă. Ca să-ţi spun adevărul, nici eu n-o înţeleg prea bine. Nimeni n-o înţelege. Dumneata vei reuşi poate... în curând. Trebuie să mergem la Consiliu.

  Atenţia lui Graham era împărţită între nevoia imperioasă de a pune întrebări şi oamenii întîlniţi pe coridoarele şi prin sălile pe care le traversau. Mintea lui era concentrată cînd asupra lui Howard şi a răspunsurilor lui ezitante, cînd, pierzând firul gândurilor, se fixa asupra vreunei impresii vii şi neaşteptate. De-a lungul coridoarelor, şi prin săli, jumătate dintre oamenii întîlniţi erau îmbrăcaţi în uniforme roşii. Cei în stofă de culoare albastru deschis, atât de numeroşi pe platformele mişcătoare, nu se mai vedeau. Acum, în timp ce treceau, toţi îi priveau şi îi salutau, pe el şi pe Howard.

  Intrară într-un coridor lung, unde se aflau nişte fete, aşezate în bănci scunde, ca într-o clasă. Nu se vedea, însă, nici un profesor, ci numai un aparat ciudat din care i se păru că aude o voce. Fetele se uitară la el şi la însoţitorul lui, cu curiozitate şi uimire. Dar, înainte de a-şi putea face o idee clară asupra acestei adunări, Howard îl îndemnă să meargă mai departe. Se gîndi că îl cunoşteau pe Howard, dar nu şi pe el, şi poate că se întrebau cine ar putea fi. Se părea că Howard este o persoană importantă. Şi totuşi nu era decât paznicul lui Graham! Ciudat… Străbătură un coridor slab luminat, în care era suspendat un trotuar, astfel încât el nu văzu decit picioarele şi gleznele oamenilor care umblau încoace şi încolo, atât şi nimic mai mult. Apoi, contururile vagi ale unor galerii şi ale unor trecători rari şi uimiţi, care se întorceau să privească după ei doi şi după garda lor îmbrăcată în roşu.

  Efectul înviorător al medicamentelor pe care le băuse era temporar. Mersul excesiv de grăbit îl obosi repede. Îl rugă pe Howard să încetinească pasul. Imediat, se trezi într-un ascensor, cu o fereastră care da spre spaţiul mare al străzii, dar cum geamul era închis, şi ei se aflau la o înălţime prea mare, nu izbuti să zărească platformele de dedesubt. Se vedeau doar oameni, circulând în amîndouă sensurile de-a lungul cablurilor şi pe nişte poduri ciudate şi cu aspect fragil.

  Apoi, traversară strada, la o mare înălţime, cu ajutorul unui pod îngust acoperit cu sticlă, atât de transparentă încât îi dădea ameţeli. Podeaua era de asemenea din sticlă. Din amintirile sale despre faleza dintre New Quay şi Boscastle, atât de îndepărtate în timp, şi totuşi atât de recente în experienţa lui, socoti că trebuie să se afle aproape la patru sute de picioare deasupra străzilor mişcătoare. Se opri, privi printre picioare la furnicarul mulţimilor de oameni minusculi, turtiţi, în albastru şi roşu, care se luptau şi încă mai arătau către micul balcon în care apăruse el cu câteva minute în urmă, rămas acum jos, departe, ca un mic balcon de jucărie. O ceaţă uşoară şi strălucirea globurilor puternice de lumină acopereau totul. Un om, instalat într-un leagăn mic, deschis, ţîşni pe lângă el dinspre un punct şi mai înalt decât micul pod îngust, şi coborî iute de-a lungul unui cablu, ca şi cînd ar fi căzut. Graham se opri fără să vrea, pentru a privi acest pasager ciudat, repede dispărut într-o mare deschizătură circulară de dedesubt, şi apoi îşi întoarse din nou ochii spre tumultul luptei.

  De-a lungul uneia din platformele cele mai rapide năvălise o mulţime compactă de uniforme roşii, care, pe măsură ce se apropia de balcon, se destrăma în fragmente şi se revărsa în jos, spre platformele cu viteză mai mică, către mulţimea care se agita în zona centrală. Oamenii în roşu păreau să fie înarmaţi cu beţe sau bastoane. Se părea că lovesc şi îmbrîncesc. Un strigăt puternic, ţipete de mînie, vaiete, izbucniră, ajungând până la Graham, care privea slăbit şi sleit.

  – Înainte, strigă Howard, împingîndu-l cu mîna.

  Un om coborî cu repeziciune de-a lungul unui cablu. Graham privi îndată în sus, să descopere locul de unde venea, şi văzu, prin acoperişul de sticlă şi prin reţeaua de cabluri şi traverse, nişte forme nedesluşite care se succedau ritmic, ca aripile unei mori de vînt, lăsînd printre ele licăririle unui cer îndepărtat şi palid. Howard îl trăsese înainte, de-a lungul podului, şi acum se afla într-un mic coridor îngust, împodobit cu desene geometrice.

  – Vreau să văd mai mult, zise Graham, împotrivindu-se.

  – Nu, nu, strigă Howard, continuînd să-l ţină de braţ. Pe aici. Trebuie să mergi pe aici.

  Oamenii îmbrăcaţi în roşu care îi urmau păreau gata să-i întărească ordinele.

  În josul coridorului se iviră cîţiva negri într-o uniformă curioasă, ca nişte viespi, în negru şi galben. Unul dintre ei se grăbi să ridice un oblon care aluneca în sus - lui Graham i se păru o uşă - şi îl conduse pe acolo. Graham nimeri într-o galerie care domina capătul unei încăperi mari. Însoţitorul în negru şi galben străbătu camera, ridică un al doilea oblon şi se opri, aşteptându-i.

  Interiorul avea înfăţişarea unei anticamere. Graham văzu un grup de oameni în mijlocul încăperii, iar în partea cealaltă, la capătul unui şir de trepte, o uşă mare şi impunătoare acoperită cu perdele grele, dar care lăsau să se vadă dincolo de ea o sală şi mai încăpătoare. Oameni albi îmbrăcaţi în roşu şi negrii îmbrăcaţi în negru şi galben şedeau, nemişcaţi în jurul acestui portal.

  În timp ce traversau galeria, prinse de dedesubt, o şoaptă: „Cel-care-dparme!” şi observă cum toate capetele se întorceau după ei, în timp ce se auzea un murmur prelung. Intrară într-un alt coridor mic, deschis în peretele acestei anticamere şi ajunseră pe o galerie metalică, mărginită cu o balustradă de fier care trecea de jur împrejurul vastei săli pe care o văzuse printre perdele. Pătrunse în această sală prin colţ, astfel încât văzu din prima clipă, proporţiile ei uriaşe. Negrul în uniformă de viespe se apropie de el, ca un servitor bine stilat, şi închise oblonul din spatele lui.

  În comparaţie cu oricare dintre sălile pe care le văzuse Graham până atunci, aceasta părea împodobită cu o extremă bogăţie. Pe un piedestal din capătul cel mai îndepărtat, şi luminată mai viu decât oricare alt obiect, se înălţa o statuie albă şi gigantică, un Atlas puternic şi viguros, ţinînd pe umerii lui îndoiţi globul pământesc. Colosul părea atât de răbdător, dureros de real, alb şi simplu, încât reţinu din prima clipă atenţia lui Graham, în afară de statuie şi de o estradă aşezată în centru, podeaua întinsă a sălii era goală şi strălucitoare Estrada era minusculă, în imensitatea sălii. Ar fi părut o simplă placă de metal, dacă n-ar fi fost un grup de şapte oameni care şedeau acolo, în jurul unei mese, şi care dădeau o idee despre proporţiile sălii. Toţi erau îmbrăcaţi în robe albe şi păreau să se fi ridicat chiar în acel moment de pe scaune, privindu-l stăruitor pe Graham. La capătul mesei străluceau nişte aparate mecanice.

  Howard îl conduse de-a lungul galeriei, până cînd se aflară în faţa uriaşei statui simbolizând Efortul. Atunci se opri. Cei doi oameni în roşu, care-i urmaseră prin galerie, veniră şi se aşezară de o parte şi de cealaltă a lui Graham.

  – Trebuie să rămâi aici, murmură Howard, câteva clipe; şi, fără să aştepte răspuns, porni în grabă de-a lungul galeriei.

  – Dar de ce...? începu Graham.

  Făcu o mişcare ca să-l urmeze pe Howard, dar în faţa lui se aşeză unul dintre oamenii în roşu.

  – Trebuie să aşteptaţi aici, Sire, zise omul în roşu.

  – De ce?

  – Ordine, Sire.

  – Ale cui?

  – Ordinele pe care le-am primit, Sire.

  Pe faţa lui Graham se citea exasperarea.

  – Unde ne aflăm? întrebă el. Cine sunt aceşti oameni?

  – Sunt Domnii din Consiliu, Sire.

  – Ce Consiliu?

  – Consiliul.

  – Oh, zise Graham şi, după o încercare tot atât de nereuşită cu celălalt om, se duse până la balustradă şi privi în depărtare la oamenii îmbrăcaţi în alb, care şedeau în picioare, privindu-l şi şoptind între ei.

  Consiliul? Acum erau opt, cu toate că nu observase cum apăruse noul sosit. Ei nu făcură nici un gest de salut; şedeau şi îl priveau aşa cum, în secolul al nouăsprezecelea, un grup de oameni ar fi stat pe stradă, privind un balon îndepărtat care ar fi apărut deodată la orizont. Ce consiliu era adunat aici, ce reprezenta acest mic grup de oameni, izolaţi de orice ureche indiscretă în acest spaţiu impresionant, sub grăitorul simbol al unui Atlas alb? Şi de ce trebuia să fie adus el în faţa lor, şi să fie privit atât de ciudat, şi să se vorbească despre el, fără să poată auzi nimic? Howard apăru de dedesubt, înaintând repede, de-a curmezişul podelii lustruite, către Consiliu. Când ajunse aproape, se înclină şi execută nişte mişcări ciudate, părând a face parte dintr-un ceremonial. Apoi urcă treptele estradei şi se opri lângă aparatul din capătul mesei.

  Graham urmărea această conversaţie din care nu putea auzi nimic. Din cînd în cînd, unul dintre oamenii îmbrăcaţi în alb privea către el. Graham îşi încorda în zadar auzul. Doi membri ai Consiliului gesticulau cu însufleţire. Graham îşi întoarse privirea către feţele pasive ale gardienilor în roşu... Când privi din nou spre Consiliu, Howard întindea mâinile şi dădea din cap ca un om care protestează. Fu întrerupt, se pare, de unul dintre oamenii în robă albă, care bătea cu pumnul în masă.

  Conversaţia continuă vreme îndelungată, după părerea lui Graham. El îşi ridică ochii către uriaşul calm, la picioarele căruia se afla Consiliul. După aceea îşi plimbă privirile de-a lungul pereţilor. Erau împodobiţi cu panouri lungi şi pictate, de tip aproape japonez, multe din ele foarte frumoase. Panourile erau grupate într-o ramă mare de metal, de culoare închisă, care se pierdea printre cariatidele metalice ale galeriilor, şi în liniile mari structurale ale interiorului. Graţia aeriană a panourilor scotea în evidenţă vânjosul Atlas alb care îşi înalta efortul în centrul întregii compoziţii. Graham privi din nou spre Consiliu, tocmai cînd Howard cobora treptele. Când se apropie destul de mult ca să-i poată distinge trăsăturile, Graham văzu că obrajii îi erau roşii. Era încă tulburat, cînd apăru, după o clipă, la capătul galeriei.

  – Pe aici, zise el scurt, şi se îndreptară în tăcere către o mică uşă care se deschise la apropierea lor.

  Cei doi oameni în roşu se opriră de o parte şi de alta a uşii. Intrară amândoi, iar Graham, privind îndărăt, văzu membrii Consiliului îmbrăcaţi în robe albe, continuînd să stea în grup strâns şi să privească spre el. Apoi uşa se închise cu zgomot îndărătul lor şi, pentru prima oară de cînd se trezise, auzi liniştea. Chiar şi podeaua era mută sub paşii săi.

  Howard deschise o altă uşă şi intrară în prima din cele două camere alăturate, mobilate în alb şi verde.

  – Ce fel de Consiliu este acesta? întrebă Graham.Ce discută ei? Ce au cu mine?

  Howard închise cu grijă uşa, oftă adânc, şi mormăi ceva, cu jumătate glas. Străbătu de-a curmezişul camera şi se întoarse.

  – Uh - zise el, ca un om uşurat.

  Graham îl privea.

  – Trebuie să înţelegi, începu Howard pe neaşteptate, ocolind privirea lui Graham, că ordinea noastră socială este extrem de complexă. O explicaţie dată numai pe jumătate, o simplă lămurire defectuoasă ţi-ar crea o impresie falsă. De fapt, este vorba, în parte, de dobânda compusă... despre mica dumitale avere, şi averea pe care ţi-a lăsat-o vărul dumitale Warming... şi alte câteva venituri... S-au mărit considerabil. Şi din alte privinţe, pe care ar fi greu să le înţelegi, dumneata ai devenit o persoană de o importanţă... de o importanţă foarte mare... care interesează întreaga lume.

  El se opri.

  – Da? zise Graham.

  – Se petrec tulburări sociale.

  – Da?

  – Lucrurile au ajuns până acolo încât, de fapt, este mai bine să vă închidem aici.

  – Să mă ţineţi prizonier! exclamă Graham.

  – Ei bine... să-ţi cerem să stai închis aici.

  Graham se întoarse spre el.

  – Foarte ciudat!

  – Nu ţi se va face nici un rău.

  – Nici un rău!

  – Dar trebuie să fii ţinut aici...

  – Până cînd am să aflu care e situaţia mea, presupun.

  – Exact.

  – Foarte bine. Începe. De ce nici un rău?

  – Nu acum.

  – De ce nu?

  – Este o poveste prea lungă. Sire.

  – Cu atât mai mult. Trebuie, deci, să începem imediat. Ai spus că sunt o persoană importantă. Ce înseamnă strigătele pe care le-am auzit? De ce se agita mulţimea aceea şi striga că letargia mea s-a terminat, şi cine sunt oamenii în alb din sala Consiliului?

  – Totul la timpul său, Sire, zise Howard. Nu se poate aşa, deodată. Trăim vremuri cînd nimeni nu are mintea limpede. Trezirea dumitale... Nu se aştepta nimeni să te trezeşti. Consiliul deliberează.

  – Ce fel de Consiliu?

  – Consiliul pe care l-ai văzut.

  Graham făcu un gest de nerăbdare.

  – Nu-i drept, zise el. Ar trebui să mi se spună ce se întîmplă.

  – Trebuie să aştepţi. Trebuie într-adevăr să aştepţi.

  Graham se aşeză brusc.

  – Presupun că, întrucât am aşteptat atât de mult ca să-mi reiau viaţa, zise el, trebuie să mai aştept puţin.

  – E mai bine aşa, zise Howard. Da, e mult mai bine aşa. Acum, trebuie să te las singur. Pentru câtva timp. Trebuie să iau parte la discuţiile Consiliului... Îmi pare rău.

  Se îndreptă spre uşa fără zgomot, se opri o clipă, şi apoi dispăru.

  Graham se duse la uşă, o încercă, o găsi bine încuiată, într-un fel pe care el nu îl înţelegea, se întoarse, se plimbă nervos prin odaie, făcîndu-i înconjurul, şi se aşeză jos. Rămase astfel câtva timp, cu braţele încrucişate, cu sprâncenele încruntate, muşcîndu-şi unghiile şi încercînd să pună cap la cap impresiile fugare din prima oră a deşteptării la viaţă: vastele spaţii populate de mecanisme, nesfârşita serie de încăperi şi culoare, crâncena luptă care mugea şi clocotea pe acele străzi ciudate, micul grup de oameni antipatici, îndepărtaţi, de sub uriaşul Atlas, purtarea misterioasă a lui Howard... Îi încolţise în minte ideea unei moşteniri uriaşe, o moştenire uriaşă folosită greşit, care-i conferea o importanţă şi o putere fără precedent. Ce era de făcut? Iar tăcerea acestei camere izolate îi vorbea destul de clar despre captivitatea lui.

  În mintea lui Graham îşi făcu loc convingerea irezistibilă că întreaga serie de impresii apăsătoare nu era decât un vis. Încercă să închidă ochii, şi reuşi, dar această veche şi cunoscută metodă nu-i folosi la nimic.

  Se porni, apoi, să pipăie şi să examineze tot mobilierul neobişnuit ale celor două mici încăperi în care se afla.

  Se văzu în cadrul unei oglinzi lungi şi ovale şi se opri uimit. Purta un costum graţios, în purpuriu şi alb-albăstrui, o mică barbă căruntă şi ascuţită, iar părul, al cărui negru era acum presărat de şuviţe cenuşii, era potrivit pe frunte într-un fel neobişnuit, dar care îi venea bine. Părea un bărbat cam de patruzeci şi cinci de ani. În primul moment, nu-şi dădu seama că omul din oglindă era chiar el.

  Când se recunoscu,izbucni în râs.

  – Să-i fac o vizită lui Warming în ţinuta asta! exclamă el, şi să-l oblig să mă invite să iau masa cu el, în oraş!

  Apoi încercă să-şi imagineze ce s-ar întîmpla dacă s-ar întîlni cu vreuna dintre puţinele cunoştinţe pe care le avusese în tinereţe şi, în mijlocul acestui amuzament, îşi dădu seama că toţi cei cu care ar fi putut glumi muriseră cu mulţi ani în urmă. Gândul îl izbi brusc şi tăios. Se opri, iar expresia feţei sale se schimbă într-o palidă consternare...

  Îi reveni în minte amintirea tumultului de pe platformele mişcătoare şi a imensei faţade din strada aceea uimitoare. Mulţimile care strigau reapărură limpede şi viu, ca şi acei îndepărtaţi, neauziţi, ostili membri ai Consiliului, îmbrăcaţi în alb. Se simţi o fiinţă mică, foarte mică, lipsită de puteri, demnă de compătimire. Şi în jurul său era o lume... ciudată.

   

  CAPITOLUL VII. ÎN CAMERELE TĂCUTE

 

  După un timp, Graham începu să examineze din nou încăperile. În ciuda oboselii, curiozitatea îl împingea să umble. Camera din fund era înaltă, iar tavanul în formă de cupolă avea o deschidere alungită în centru, terminată cu un fel de pâlnie în care se mişca roata unui mare ventilator, aspirând în sus aerul. Zumzetul slab al acestei mişcări era singurul sunet care se auzea în liniştea încăperilor. Printre aripile ventilatorului, trecînd una după alta, Graham putu să vadă un petic de cer. Rămase surprins cînd văzu o stea.

  Aceasta îl făcu să-şi îndrepte atenţia asupra luminii strălucitoare care scălda cele două odăi, izvorând dintr-o sumedenie de lămpi cu lumină foarte slabă, aşezate în jurul cornişelor. Nu existau ferestre. Şi îşi aduse aminte că nu observase nici un fel de fereastră în vastele camere şi nici pe culoarele pe care le traversase alături de Howard. Dispăruseră ferestrele? Văzuse, într-adevăr, ferestre pe faţada clădirilor, spre stradă, dar foloseau oare pentru luminat? Sau întregul oraş era luminat fără întrerupere, zi şi noapte, astfel încât nici nu mai exista noapte?

  Se gândi şi la altceva. În nici o cameră nu exista sobă. Se afla oare în anotimpul călduros, şi aceste apartamente erau folosite numai vara, sau întreg oraşul era încălzit şi răcorit în mod uniform? Punându-şi aceste întrebări, începu să examineze materialul neted al pereţilor, patul construit cu, simplitate, ingenioasele dispozitive prin care tot serviciul de întreţinere al dormitorului era în mod practic înlăturat. Întâlnea, pretutindeni, o curioasă lipsă de ornamentaţie, o graţie simplă a formelor şi a culorilor, pe care o găsea foarte plăcută ochilor. Existau câteva scaune, extrem de confortabile, o masă uşoară, care se putea mişca fără zgomot, pe rotile, iar pe masă erau câteva sticle pline, pahare, şi două farfurii în care se afla o substanţă transparentă, ca jeleul. Observă că nu existau nicăieri nici cărţi, nici ziare, nici ustensile de scris.

  – Lumea s-a schimbat într-adevăr, zise el.

  Un întreg perete al celeilalte camere era acoperit cu rânduri lungi de cilindri dubli, de-o aparenţă ciudată, cu inscripţii în litere verzi, pe un fond alb, culori care se armonizau cu tot sistemul decorativ al camerei; din mijlocul peretelui ieşea în afară un mic aparat, cam de un metru pătrat, care avea o suprafaţă netedă spre interiorul camerei, în faţa aparatului se afla un scaun. Graham se gândi că, de fapt, aceşti cilindri ar putea să fie un fel de cărţi, sau nişte dispozitive moderne care înlocuiau cărţile, deşi la prima vedere nu păreau să aibă această întrebuinţare.

  Inscripţiile de pe cilindri îl nedumereau. Mai întâi, crezu că sunt în limba rusă. Apoi observă că unele cuvinte îi sugerau termeni englezeşti scâlciţi.

  Omu karea vntt săfie rege

  îl făcea să creadă că este vorba de „Omul care a vrut să fie rege.”

  – Scriere fonetică! zise el. Îşi aminti că odinioară citise o povestire cu titlul „Omul care a vrut să fie rege”, apoi îi apăru cu claritate în minte povestirea, una dintre cele mai bune din lume. Dar ceea ce avea acum în faţă nu era o carte în sensul pe care-l cunoştea el. Descifra titlurile celor doi cilindri de alături. Nu mai auzise niciodată nici de „Inima întunericului”, şi nici de „Madona viitorului”; dacă erau într-adevăr povestiri, aparţineau unor autori de după perioada victoriană.

  Graham rămase câtva timp nedumerit în faţa acestui cilindru ciudat şi apoi îl puse la loc. Apoi se întoarse către aparatul pătrat şi-l examină. Deschise un fel de capac şi găsi înăuntru unul din acei cilindri dubli, având la partea superioară un mic buton, ca la o sonerie electrică. Apăsă pe buton şi se auzi un ţăcănit rapid care încetă imediat. Răsunară glasuri şi muzică şi pe partea lucioasă a aparatului apăru un joc de culori... Înţelegând ce s-a întîmplat, Graham se dădu înapoi, ca să privească.

  Pe suprafaţa dreaptă a aparatului, apăruse acum un mic desen, foarte viu colorat, reprezentând nişte făpturi minuscule care se mişcau. Nu numai că se mişcau, dar şedeau şi de vorbă, cu nişte glasuri subţiri, limpezi. Era asemeni unei imagini reale privită printr-un binoclu de teatru, iar sunetele se auzeau ca printr-un tub lung. Înteresul îi fu imediat atras de tabloul înfăţişat, care prezenta un om mergând în sus şi în jos şi vociferând supărat către o femeie frumoasă, dar arogantă. Erau, amândoi îmbrăcaţi în haine pitoreşti, pe care Graham le găsea foarte ciudate. „Eu am muncit”, zicea omul,„dar tu ce-ai făcut?”.

  – Ah! zise Graham.

  Deveni atent şi se aşeză pe scaun. După cinci minute se auzi pomenit; un personaj spunea, în glumă, „cînd se va trezi Cel-care-doarme”, ca o zicală despre amânarea pe termen nedefinit, şi Graham se văzu pe el însuşi ca pe un obiect îndepărtat şi neverosimil. După puţin timp, cele două personaje îi deveniseră cunoscute, ca doi prieteni intimi.

  În cele din urmă, drama miniaturală se sfârşi, iar suprafaţa pătrată a aparatului deveni din nou oarbă.

  Lumea care îi apăruse acum era o lume ciudată, lipsită de scrupule, căutând numai plăcerile, o lume energică, subtilă, sfâşiată de crunte lupte economice. Erau şi aluzii pe care nu le înţelegea, sclipiri de îmbunătăţiri îndoielnice, incidente care lăsau să se înţeleagă că idealurile morale se schimbaseră. Culoarea albastră, care apăruse atât de des în primele sale impresii asupra oraşului, reapărea tot mereu, ca îmbrăcăminte a oamenilor de rând. Povestirea era, fără îndoială, contemporană, de o netăgăduită intensitate realistă. Finalul era de un tragism copleşitor. Graham rămase privind ţintă în gol.

  Tresări şi se frecă la ochi. Fusese atât de absorbit de acest înlocuitor al romanului de altă dată, încât se trezi în mica încăpere colorată în verde şi alb, şi mai surprins decât la prima lui trezire.

  Se ridică şi deodată se află iar în noua ţară a minunilor. Claritatea dramei de la chinetescop dispăru şi în locul ei reapărură lupta din spaţiul vast al străzilor, ciudatul Consiliu, grăbitele evenimente de după ceasul trezirii lui. Aceşti oameni vorbiseră despre Consiliu cu aluzii la o universalitate a puterii. Vorbiseră şi despre Cel-care-doarme; ascultându-i, nu-şi dăduse seama că el era Cel-care-doarme. Trebuia să-şi aducă aminte precis ce anume spuseseră...

  Intră în dormitor şi privi în sus, prin intervalele înguste ale ventilatorului. Rotindu-se, ventilatorul scotea un huruit confuz, în valuri ritmice, ca zgomotul unei maşini. În rest, nu se mai auzea nimic. Cu toate că ziua artificială continua să iradieze în cele două camere, el observă că mica fâşie intermitentă de cer era acum de un albastru-închis, aproape negru, cu o puzderie de steluţe...

  Începu să examineze din nou camerele. Nu găsi nici un mijloc de a deschide uşa capitonată, nici un clopoţel sau sonerie pentru a chema pe cineva. Uimirea continua să-l stăpânească. Dar îl încerca şi curiozitatea, dorinţa de a afla cât mai mult. Vroia să cunoască exact care este poziţia lui în această situaţie. Încercă să-şi impună calmul, până cînd va veni cineva la el. Dar deveni repede neliniştit, dornic de a cunoaşte, de a se distra, de a trăi noi senzaţii.

  Reveni la aparatul din cealaltă cameră şi descoperi destul de repede modul de a înlocui cilindrii. În timp ce îi schimba se gândi, că era cu putinţă ca aparatele să fi imprimat vorbirea în aşa fel încât să rămână clară şi lesne de înţeles şi după 200 de ani. Cilindrii pe care îi introdusese, la întîmplare, conţineau o fantezie muzicală, mai întâi lirică, apoi plină de senzualitate. Recunoscu imediat că era o versiune denaturată a lui „Tannhäuser\'7b3\'7d”, însoţită de o muzică bizară. Tratarea era realistă, având caracterul ciudat al acestei necunoscute contemporaneităţi. Tannhäuser nu se mai ducea la vreun Venusberg, ci într-un Oraş al plăcerilor. Ce era acest Oraş al plăcerilor? O fantezie, desigur, plăsmuirea vreunui autor de literatură fantastică şi voluptuoasă.

  Povestirea îl interesa, o urmărea plin de curiozitate. Acţiunea se desfăşura sub semnul unei sentimentalităţi ciudate şi complicate. Deodată, începu să-i displacă. Şi pe măsură ce se desfăşura, îi plăcea din ce în ce mai puţin.

  Sentimentele păreau complet răsturnate. Ceea ce vedea nu mai erau simple tablouri, sau fantezii, ci fotografiile unor realităţi. Nu-l mai atrase nici Venusberg-ul secolului al douăzeci şi doilea. Uitând rolul pe care îl jucase nudul în arta secolului al nouăsprezecelea, simţi o indignare bătrânească. Se ridică, supărat şi oarecum ruşinat de el însuşi, de faptul că privea astfel de imagini, chiar şi fără martori. Smuci aparatul, şi, furios, căută vreun mijloc de a-i opri funcţionarea. Se auzi ceva plesnind. O scânteie  violetă îi atinse braţul, contractându-l, iar aparatul se opri. A doua zi, cînd încercă să introducă alţi cilindri în locul celor cu Tannhäuser, constată că aparatul se  defectase ...

  Porni să măsoare camera în lung şi în lat, pradă unor impresii insuportabile. Ceea ce îi arătaseră cilindrii, şi tot ceea ce văzuse până atunci, îl contraria şi îl neliniştea. Descoperi, cu surprindere, că în cei treizeci de ani de viaţă el nu încercase niciodată să-şi imagineze un tablou al acestor timpuri viitoare.

  – Noi făuream viitorul, îşi zise el, şi aproape nimeni dintre noi nu se gândea ce fel de viitor făuream. Şi iată-l! Unde au ajuns ei, ce au realizat? Cum am venit eu în mijlocul acestei lumi?

  El se gândise la vastitatea străzilor şi a caselor, la mulţimile de oameni. Dar nu la conflicte pe străzile oraşului. Şi nu la senzualitatea aceasta organizată a unei clase de oameni bogaţi!

  Se gândi la Bellamy, al cărui erou din Utopia socialistă anticipase într-un mod atât de straniu cele văzute de el acum. Dar aici nu era nici o Utopie, nici un Stat Socialist! Văzuse destul pentru a-şi da seama că vechea antiteză a luxului, a risipei şi senzualităţii pe de o parte şi a sărăciei crunte pe de alta, încă mai dăinuia. Cunoştea îndeajuns de bine factorii esenţiali ai vieţii pentru a înţelege această corelaţie. Nu numai clădirile oraşului şi mulţimile adunate pe străzi erau uriaşe, ci şi tumultul de pe aceste străzi, şi neliniştea lui Howard, întreaga atmosferă vorbea despre o nemulţumire uriaşă. În ce ţară se afla? Părea să fie tot Anglia, şi totuşi ciudat de neengleză! Mintea lui încerca să privească restul lumii, dar nu întîlni decât un văl enigmatic.

  Se învârti prin apartament, examinând fiecare obiect, cum ar face un animal închis într-o cuşcă. Era foarte obosit, simţea acea sfârşeală agitată care nu-ţi permite să te odihneşti. Ascultă de mai multe ori, sub ventilator, crezând că va reuşi să prindă vreun ecou îndepărtat al tumultului pe care şi-l închipuia continuând în oraş.

  Începu să vorbească singur.

  – Două sute trei ani! îşi repeta el tot mereu, râzând prosteşte. Deci, am două sute treizeci şi trei de ani! Sunt cel mai bătrân locuitor! Desigur că nu au renunţat la vechea tendinţă de a recurge Ia autoritatea celor mai bătrâni. Drepturile mele sunt indiscutabile. Aiurez... Ce vremuri! Ha! ha! Rămase mai întâi surprins, auzindu-şi râsul, apoi râse din nou, mai tare, în mod deliberat. Îşi dădu seama că se comporta prosteşte. Linişteşte-te, îşi zise el. Linişteşte-te!

  Continuă să se plimbe prin cameră, ceva mai calm.

  – Nu înţeleg, zise el, această lume nouă. De ce ... dar totul este un de ce! Presupun că ei pot să şi zboare şi pot face tot felul de lucruri. Voi încerca să-mi amintesc cum a început...

  Observă, spre surprinderea lui, că amintirile din primii săi treizeci de ani deveniseră extrem de vagi. Îi reveneau în amintire numai frânturi, în majoritatea lor neînsemnate, întîmplări fără mare importanţă, cărora le fusese martor. La început, copilăria părea să fie domeniul cel mai accesibil, îşi aminti de cărţile de şcoală şi de unele lecţii despre măsuri. Revăzu apoi aspecte mai însemnate din viaţa lui, amintiri despre soţia moartă de mult, magica ei influenţă, acum nimicită, îşi aminti de rivalii lui, de prieteni şi duşmani, de soluţiile pripite pe care le alesese în diverse împrejurări, şi, în cele din urmă, îşi reaminti ultimii ani, plini de nenorociri, şi hotărârile schimbătoare pe care le luase, şi ultimele, istovitoarele lui studii.După puţin timp, îşi dădu seama că toată viaţa îi revenise în minte; întunecată poate, ca un metal neîntrebuinţat multă vreme, dar bun pentru a fi lustruit din nou, cu nimic deteriorat sau defectuos. Şi totul căpătase nuanţa unei nenorociri din ce în ce mai adânci. Merita oare ca viaţa lui să fie lustruită din nou? Fusese smuls, printr-un miracol, dintr-o viaţă care îi devenise insuportabilă...

  Se întoarse la noua lui situaţie. Dar se lupta în zadar cu faptele. Totul era încîlcit. Văzu, prin ventilator, cum cerul începuse să se înroşească, din cauza zorilor. O veche obişnuinţă se trezi din cutele întunecoase ale amintirii.

  – Trebuie să dorm, zise el.

  Această idee îi apăru ca o salvare binefăcătoare din depresiunea nervoasă, din durerea care creştea necontenit şi din oboseala ce-i cuprindea picioarele. Se îndreptă spre micul, ciudatul pat din cameră, se întinse şi adormi într-o clipă...

  Trebuia într-adevăr să se familiarizeze cu încăperile înainte de a le părăsi, deoarece rămase prizonier timp de trei zile. În acest timp, nimeni, cu excepţia lui Howard, nu pătrunse în această închisoare. Ciudăţenia soartei sale se amesteca, oarecum minimalizând-o, în ciudăţenia supravieţuirii. Părea că se deşteptase din nou la viaţă numai pentru a fi aruncat în această singurătate inexplicabilă. Howard îi aducea cu regularitate lichide hrănitoare, reconfortante şi mâncăruri uşoare, plăcute, cu totul necunoscute lui Graham. Când intra, închidea uşa întotdeauna cu grijă. Era din ce în ce mai îndatoritor în problemele de amănunt, dar în privinţa raporturilor dintre Graham şi marile evenimente disputate într-un mod atât de misterios în spatele acestor ziduri, care îl despărţeau de orice sunet, nu vroia să dea nici o lămurire. Ocolea, pe cât putea mai politicos, orice problemă asupra mersului evenimentelor din lumea exterioară.

  În timpul acestor trei zile, gândurile lui Graham se frământară neîncetat, dezbătând tot ceea ce văzuse, şi tot ceea ce îl oprea să vadă. El cercetă pe rând toate interpretările posibile asupra situaţiei sale - şi se întîmplă să o găsească chiar pe cea adevărată. Datorită izolării, tot ceea ce i se întâmplase deveni plauzibil. Când sosi în cele din urmă momentul eliberării, el era pregătit...

  Purtarea lui Howard contribui la adâncirea impresiilor lui Graham despre neobişnuita importanţă care i se acorda; deschizându-se sau închizându-se, uşa părea să aducă un val de întîmplări noi. Întrebările lui deveneau mai precise şi mai sfredelitoare. În faţa lor, Howard se retrăgea încurcat, protestând. El repeta mereu că trezirea fusese neprevăzută şi că se întîmplase să coincidă cu începutul unor tulburări sociale.

  – Pentru a-ţi da o explicaţie, ar trebui să-ţi relatez istoria unui gross şi jumătate de ani, protesta Howard.

  – Adevărul este altul, zise Graham. Vă temeţi că aş putea să intru în acţiune. Eu sunt, într-un fel, un arbitru... aş putea să fiu un arbitru.

  – Nu este adevărat. Dar dumneata ai... aceasta pot să ţi-o spun... creşterea automată a averii dumitale îţi dă mari posibilităţi de a interveni. Şi, pe de altă parte, ai o mare influenţă, cu noţiunile dumitale din secolul al optsprezecelea.

  – Secolul al nouăsprezecelea, îl corectă Graham.

  – Cu noţiunile vechii lumi, în orice caz, având în vedere că nu cunoşti de loc structura Statului nostru.

  – Sunt oare incapabil de a înţelege?

  – Desigur că nu.

  – Par să fiu un om care ar putea să acţioneze nesăbuit?

  – Nu s-a aşteptat nimeni că vei mai putea să acţionezi vreodată. Nu mai credea nimeni că te vei trezi. Nici prin vis nu-i mai trecea cuiva gândul că te vei mai trezi vreodată. Consiliul te-a înconjurat cu toate precauţiile antiseptice. De fapt, noi credeam că erai mort... O simplă oprire a procesului de descompunere. Şi... dar este prea complicat. Nu îndrăznim ca deodată... cât eşti abia pe jumătate trezit...

  – Nu e clar, zise Graham. Să presupunem că este aşa cum spui... De ce nu sunt îndopat zi şi noapte cu fapte şi avertismente, cu toată înţelepciunea vremurilor prezente, pentru a deveni apt să fac faţă responsabilităţilor mele? Sunt oare mai înţelept decât acum două zile, dacă sunt două zile de cînd m-am trezit?

  Howard strânse din buze.

  – Încep să cred... cu fiecare ceas simt tot mai limpede... că există un secret complicat pe care dumneata probabil că-l cunoşti. Oare Consiliul, acest comitet, sau orice o fi, nu e ocupat cu falsificarea cifrelor averii mele? Este adevărat?

  – E doar o bănuială... zise Howard.

  – Uf! Acum, ascultă bine ce-ţi spun: va fi vai şi amar de cei care m-au închis aici. Va fi rău. Eu sunt viu. Să nu te îndoieşti de asta, sunt într-adevăr viu! Pe zi ce trece, pulsul meu devine mai puternic, mintea mai limpede şi mai viguroasă. Somnolenţa a dispărut. Sunt un om care a revenit la viaţă. Şi vreau să trăiesc...

  – Vrei să trăieşti!

  Faţa lui Howard se lumină de o idee. Se apropie de Graham şi-i spuse pe un ton confidenţial:

  – Consiliul te ţine închis aici spre binele dumitale. Ai nemulţumiri. Înţeleg... Eşti doar un om energic! Locul acesta ţi se pare posomorât. Dar noi ţinem foarte mult ca tot ce ţi-ai dori... orice dorinţă... orice fel de dorinţă... Poate că vrei să-ţi ţină cineva tovărăşie?

  Urmă o tăcere plină de înţeles.

  – Da - zise Graham, pe gânduri. Aş avea nevoie de cineva.

  – Ah! Dar imediat! A fost o neglijenţă din partea noastră.

  – Mulţimile deoameni de pe străzi...

  – Asta, zise Howard, mi-e teamă că... Dar...

  Graham începu să măsoare odaia în lung şi în lat. Howard stătea lângă uşă, privindu-l. Sensul propunerii îi era numai pe jumătate limpede lui Graham. Tovărăşie? Şi dacă ar fi acceptat propunerea, despre ce fel de tovărăşie ar fi fost vorba? Exista oare aici posibilitatea de a culege din conversaţia cu acel necunoscut tovarăş o idee cât de vagă despre lupta izbucnită atât de violent în momentul trezirii lui? Gândindu-se, propunerea începu să prindă contur. Se întoarse spre Howard, brusc.

  – Ce înţelegi prin tovărăşie?

  Howard ridică ochii şi dădu din umeri.

  – Fiinţe omeneşti, răspunse el, cu un zâmbet ciudat pe faţă. Ideile noastre sociale, zise el, sunt mai liberale, probabil, în comparaţie cu vremurile dumitale. Dacă un om doreşte să-şi alunge vreo neplăcere oarecare... în societatea unei femei, de exemplu, noi nu considerăm asta ca un fapt scandalos. Gândirea noastră este eliberată de dogme. Există în oraşul nostru o clasă, o clasă necesară, pe care nimeni n-o dispreţuieşte... discretă...

  Graham rămase încremenit.

  – Ţi-ai întrebuinţat altfel timpul, zise Howard. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta mai dinainte, dar, de fapt, se întîmplă atâtea lucruri...

  Arătăspre lumea dinafară.

  Graham rămase pe gânduri. Pentru o clipă, văzu făptura unei femei create de imaginaţia lui. Apoi îl cuprinse mânia.

  – Nu! strigă el.

  Începu să se mişte repede dintr-o parte în alta a camerei.....

  – Tot ceea ce spui, tot ceea ce faci, mă convinge că sunt amestecat într-un eveniment important. Nu vreau să-mi petrec timpul după recomandările dumitale. Da, ştiu. Dorinţele şi cedarea în faţa lor înseamnă, într-un fel, viaţa... şi moartea! Dispariţia! Înainte de a adormi am fost frământat mereu de această întrebare. Nu vreau s-o iau de la capăt. Există un oraş, o masă de oameni... şi, în acest timp, eu stau aici ca un iepure prins în cursă.

  Mînia creştea. Se înecă o clipă şi începu să dea din mâini, cu pumnii strânşi. Pradă unui acces de furie, se auzi rostind nişte înjurături străvechi. Gesturile lui aveau caracterul unor ameninţări directe.

  – Nu ştiu cărui partid îi aparţineţi. Bîjbâi în întuneric, voi mă ţineţi în întuneric. Dar ceea ce ştiu este că sunt închis aici, şi nu pentru vreun scop bun. Nu pentru vreun scop bun. Vă atrag atenţia, vă atrag atenţia asupra consecinţelor. De îndată ce îmi voi recăpăta puterile...

  Îşi dădu seama că asemenea ameninţări ar putea să reprezinte pentru el un pericol. Tăcu. Howard îl privea, cu o expresie curioasă.

  – Trebuie să consider aceste afirmaţii ca un mesagiu către Consiliu? zise Howard.

  O clipă Graham se gândi să sară asupra paznicului, să-l trântească jos, să-l ameţească în bătaie. Probabil că gândul i se citi pe faţă; în orice caz, Howard acţiona cu rapiditate. Într-o secundă, uşa se închise din nou fără zgomot, iar omul din secolul al nouăsprezecelea rămase singur.

  Rămase aşa, nemişcat, cu pumnii strânşi, ridicaţi pe jumătate. Apoi îi lăsă în jos.

  – Ce prost am fost! zise el, şi iar îşi dădu frâu liber mâniei, plimbându-se prin odaie şi înjurând în gura mare. Se zbătu astfel mult timp, cuprins de un fel de isterie, turbat de situaţia în care se afla, de propria lui nesocotinţă, de ticăloşii care îl încinseseră. O făcea pentru că nu voia să privească în linişte situaţia în care se afla. Se lăsase în prada mâniei, pentru că îi era teamă să nu cadă pradă fricii.

  Îşi dădu în curând seama că-şi regăsea calmul. Sechestrarea lui era inexplicabilă, dar fără îndoială că era permisă de formele legale - noile forme legale - ale timpurilor prezente. Trebuia, desigur, să fie legală. Aceşti oameni erau cu două sute de ani mai avansaţi pe calea civilizaţiei decât generaţia victoriană. Nu se putea ca ei să fie mai puţin umani. Şi totuşi, ei îşi eliberaseră mintea de formule! Oare, ca şi castitatea, pentru ei şi umanitatea era o simplă formulă?

  Imaginaţia lui porni să lucreze pentru a-şi închipui ceea ce i se putea întîmpla. Dar încercările raţiunii de a pune ordine în diversele eventualităţi rămaseră fără succes, cu toate că erau în cea mai mare parte logice.

  – De ce mi s-ar face vreun rău? Dacă ar fi vorba să mi se întîmple vreun rău, îşi spuse el în cele din urmă, aş putea accepta ceea ce îmi propun ei. Dar oare ce doresc eu? Şi de ce mă ţin închis aici, fără să mă întrebe nimic?

  Reveni apoi la întrebările în legătură cu eventualele intenţii ale Consiliului. Începu să examineze din nou amănuntele atitudinii lui Howard, privirile sale sinistre, ezitările sale inexplicabile. Gândurile i se învârtiră câtăva vreme în jurul ideii de a scăpa din aceste camere. Dar unde ar putea să găsească un refugiu în această lume vastă, atât de populată? S-ar simţi mult mai rău decât un ţăran saxon căzut pe neaşteptate în Londra secolului al nouăsprezecelea. Şi, pe de altă parte, cum ar putea cineva să evadeze din aceste odăi?

  – Dar cum ar putea cineva să beneficieze de răul care mi s-ar face?

  Se gândi la tumultul străzilor, la marea tulburare socială al cărei centru era, într-un mod atât de inexplicabil, el însuşi. Un text, de altfel fără nici o legătură cu gândurile sale, şi totuşi destul de persistent, ţâşni din întunericul memoriei. Şi tot un Consiliu spusese această frază: „Este în folosul nostru ca un om să moară pentru popor”.

   

  CAPITOLUL VIII. PE ACOPERIŞURI

 

  Ventilatorul din deschiderea circulară a încăperii din fund se rotea, lăsând să se vadă frânturi din cerul nopţii, cînd, deodată, pătrunseră pe acolo nişte sunete neclare. Şi Graham, stând dedesubt, încordat în lupta lui nelămurită cu puterile necunoscute care îl luaseră prizonier, şi pe care le sfidase în mod deliberat, tresări auzind sunetul unui glas.

  Privi în sus şi, în intervalele dintre aripile ventilatorului, văzu, ca o pată întunecoasă şi nelămurită, faţa şi umerii unui om care se uita la el. Omul întinse o mână neagră şi ventilatorul rapid o lovi, oscilă o clipă şi continuă să se învârtească, mai departe, cu o mică pată pe una dintre lamele sale ascuţite; ceva începu să picure liniştit pe podea.

  Graham privi în jos şi văzu, la picioarele lui, pete de sânge. Privi din nou în sus, cu o emoţie ciudată. Omul dispăruse.

  Rămase nemişcat, cu simţurile încordate asupra peticului sclipitor din întunericul nopţii depline. Zări nişte pete mici, vagi, îndepărtate, plutind uşor prin văzduh. Coborau spre el, capricioase, ca un vîrtej, şi dispăreau gonite de coloana de aer care se ridica din ventilator. O rază de lumină licări, petele se luminară în alb, apoi întunericul se aşternu din nou. Din locul încălzit şi luminat în care se afla, Graham văzu că deasupra ventilatorului ningea.

  Se plimbă câţiva paşi de-a curmezişul odăii şi se întoarse din nou sub ventilator. O clipă văzu capul unui om şi auzi nişte şoapte. Urmă un zgomot puternic, pe o suprafaţă metalică, ceva ca o sforţare, glasuri, şi ventilatorul se opri. O răbufnire de fulgi de zăpadă pătrunse în odaie, dispărând înainte de a atinge podeaua...

  – Să nu vă fie teamă, zise un glas.

  Graham se opri sub ventilator.

  – Cine eşti? şopti el.

  Nu se auzi nimic altceva decât oscilarea ventilatorului, apoi capul unui om îşi făcu loc, cu grijă, în deschizătură. Faţa îi apărea lui Graham aproape răsturnată; omul avea părul negru, ud de fulgii de zăpadă topiţi. Ţinea în mână un obiect care nu se vedea. Avea o faţă tinerească, cu ochi strălucitori, iar vinele de pe frunte îi erau umflate. Părea că face eforturi pentru a se menţine în această poziţie.

  Câteva secunde tăcură amândoi.

  – Dumneavoastră aţi fost Cel-care-doarme? zise, în cele din urmă, necunoscutul.

  – Da, zise Graham. Ce vrei de la mine?

  – Sunt trimis de Ostrog, Sire.

  – Ostrog?

  Omul îşi întoarse capul într-o parte, astfel încât Graham îl văzu din profil. Părea că ascultă. Deodată se auzi o exclamaţie de alarmă, iar necunoscutul sări înapoi exact la timp pentru a scăpa de lovitura ventilatorului care pornise din nou. Când Graham privi în sus nu mai văzu decît fulgii de zăpadă, coborând încet.

  Trecu aproape un sfert de oră înainte de a se întoarce cineva la ventilator. Dar, în cele din urmă, se auzi acelaşi zgomot metalic; ventilatorul se opri şi faţa omului reapăru. Graham rămăsese în tot acest timp nemişcat, atent şi tremurând de emoţie.

  – Cine eşti? Ce vrei? întrebă el.

  – Vrem să vă vorbim, Sire, zise necunoscutul. Vrem... e foarte incomod aici... De trei zile... am tot încercat să ajungem până la dumneavoastră...

  – Îmi aduceţi eliberarea? şopti Graham. Pot să fug de aici?

  – Da, Sire. Dacă doriţi.

  – Eşti din partidul meu... din partidul Celui-care-doarme?

  – Da, Sire.

  – Ce trebuie să fac? zise Graham.

  Braţul necunoscutului apăru în întregime, palma îi sângera. Graham îi văzu genunchii pe marginea deschizăturii.

  – Daţi-vă la o parte, zise omul, şi îşi dădu drumul, căzând greu, pe mâini şi pe un umăr, la picioarele lui Graham.

  Ventilatorul, neîmpiedicat, începu să se învârtească cu zgomot. Străinul se rostogoli, se ridică în grabă şi rămase gâfâind, ţinând o palmă la umărul lovit, şi cu privirile strălucitoare aţintite asupra luiGraham.

  – Sunteţi într-adevăr Cel-care-doarme, spuse el. V-am văzut pe cînd dormeaţi. Pe atunci legea îngăduia să vă vadă oricine.

  – Eu sunt omul care zăcea în letargie, zise Graham. M-au închis aici. Mă aflu aici de cînd m-am trezit... de cel puţin trei zile.

  Necunoscutul era gata să vorbească cînd, auzind ceva, îşi aruncă o privire grăbită către uşă; îl părăsi brusc pe Graham şi se îndreptă într-acolo, strigând în grabă nişte cuvinte incoerente. În mâna lui apăru o lamă strălucitoare, de oţel, şi omul începu să izbească în balamalele uşii, cu lovituri rapide....

  – Atenţie ! strigă o voce. Oh! Glasul venea de sus.

  Graham ridică privirea, văzu două picioare care atârnau, apoi unul dintre ele îl lovi la umăr şi se pomeni trântit la pământ, apăsat de o mare greutate. Căzu în genunchi, apoi cu faţa în jos, cu greutatea aceea deasupra capului. Se ridică în genunchi şi văzu, căzut peste el, un al doilea om coborât prin deschiderea ventilatorului.

  – Nu v-am văzut, Sire, gâfâi omul. Se ridică şi îl ajută şi pe Graham să se ridice. Sunteţi rănit, Sire? întrebă el gâfâind.

  Prin deschizătura ventilatorului răsună o serie de lovituri grele, ceva căzu chiar în faţa lui Graham, şi o lamă strălucitoare de metal alb licări, ricoşă, şi apoi rămase întinsă pe podea.

  – Ce înseamnă asta? strigă Graham nedumerit, privind spre ventilator. Cine sunteţi voi? Ce faceţi aici? Gândiţi-vă că eu nu înţeleg nimic!

  – Înapoi, zise necunoscutul şi îl trase de sub ventilator, în timp ce o altă bucată de metal căzu cu zgomot.

  – Vrem să veniţi cu noi, Sire, spuse gâfâind noul sosit.

  Privindu-l, Graham văzu că avea fruntea înroşită de o nouă tăietură, din care curgeau câteva picături de sânge. Poporul dumneavoastră vă cheamă.

  – Mă cheamă? Unde? Poporul meu?

  – La sala de lângă piaţă. Aici, viaţa vă este în pericol. Avem spioni. Am aflat tocmai la timp. Consiliul a hotărât... chiar astăzi... să vă dea un narcotic, sau să vă omoare. Şi totul este gata. Poporul este pregătit, poliţia motoarelor de vânt, inginerii şi jumătate din muncitorii de la străzile mobile sunt cu noi. Sălile sunt înţesate de lume... care protestează, întregul oraş protestează împotriva Consiliului. Avem arme. Îşi şterse sângele cu mâna. Aici viaţa vă este...

  – De ce-i nevoie de arme?

  – Poporul s-a ridicat ca să vă apere, Sire. Ce-i?

  Se întoarse iute, în timp ce omul care coborâse înaintea lui scoase un şuierat printre dinţi. Graham îl văzu făcînd un salt înapoi. Îndreptându-se spre spatele uşii care se deschidea şi făcîndu-le semn să se ascundă şi ei.

  În aceeaşi clipă apăru Howard, cu o mică tavă în mână; pe faţă i se citea îngrijorarea. Tresări, ridică privirile, dar uşa se trânti în spatele lui, tava îi alunecă din mână, şi o lamă de oţel îl lovi înapoia urechii. Căzu ca un copac doborât şi rămase întins aproape de uşa care dădea spre cealaltă cameră. Omul care îl lovise se aplecă în grabă, îi examina o clipă faţa, apoi se ridică şi se întoarse să-şi continue munca la uşă.

  – Otrava, pregătită pentru dumneavoastră! murmură un glas la urechea lui Graham.

  Atunci, brusc, se făcu întuneric. Nenumăratele lumini din cornişe se stinseseră. Graham văzu numai deschizătura ventilatorului, deasupra căreia se învolburau fulgi de zăpadă şi se vedeau nişte forme negre, cu mişcări repezi. Trei din ele îngenuncheară pe marginea ventilatorului. Un obiect întunecat... o scară coborîtă prin deschizătură... şi o mână ţinând o lumină galbenă şi tremurătoare.

  Avu o clipă de ezitare. Dar purtarea acestor oameni, vioiciunea, spusele lor se potriveau atât de bine cu temerile lui în privinţa Consiliului, cu ideea şi speranţele lui de eliberare, încât ezitarea dură mai puţinde o clipă. Poporul îl aştepta!

  – Nu înţeleg nimic, zise el, dar am încredere în voi. Spuneţi-mi ce trebuie să fac.

  Omul cu fruntea însângerată îl apucă de braţ.

  – Căţăraţi-vă pe seară, şopti el. Repede. Probabil că ei au auzit...

  Graham pipăi scara, cu mâinile întinse, puse  piciorul pe prima treaptă şi, înforcând capul, văzu pe deasupra umărului omului de alături, în sclipirea galbenă a luminii, pe cel care coborâse primul, stând cu picioarele desfăcute deasupra lui Howard şi continuând să lucreze la uşă. Graham se întoarse din nou spre seară şi, împins de călăuza lui şi tras de cei de deasupra, ajunse, în cele din urmă, pe o platformă tare, rece şi lunecoasă, dincolo de deschiderea ventilatorului.

  Îl străbătu un fior. Temperatura era coborîtă. În jurul lui se aflau vreo şase oameni. Fulgi uşori de zăpadă îi atingeau mâinile şi faţa şi se topeau. O clipă stăpâni întunericul, apoi străluci o lumină alb-violetă, şi din nou totul se cufundă în întuneric.

  Erau pe acoperişul unei clădiri uriaşe a oraşului, care înlocuise casele izolate, străzile şi locurile deschise ale Londrei din perioada victoriană. Locul pe care se afla era neted, cu nişte cabluri lungi care se întindeau în serpetină, în toate direcţiile. Roţile circulare a nenumărate mori de vânt apăreau neclare şi gigantice prin întuneric şi ninsoare, mugind mai tare sau mai încet, după cum vântul creştea sau scădea. Ceva mai departe, se ivea de jos o lumină albă, intermitentă, atingând cu un fulger trecător vîrtejele de zăpadă, şi dând naştere unei fantasme ce dispărea în noapte; ici şi colo se vedeau nedesluşit contururile unor mecanisme plate, mişcate de vânt, presărate cu scânteieri palide.

  Graham văzu toate acestea în chip fragmentar, în timp ce era înconjurat de salvatorii lui. Cineva îi aruncă pe spate o pelerină moale, dintr-o ţesătură asemănătoare cu blana, şi i-o fixă cu nişte şnururi la mijloc şi la umeri. Se vorbea scurt, cu hotărâre. Cineva îl împinse din spate.

  Înainte ca gândurile lui să se limpezească, o umbră întunecată îl apucă de braţ.

  – Pe aici, îi zise umbra, îndemnându-l să meargă şi conducîndu-l de-a curmezişul acoperişului plat, în direcţia unei pete neclare de lumină.

  Graham se supuse.

  – Atenţie! zise un glas, cînd Graham se împiedică de un cablu. Păşiţi printre ele, nu peste ele! Apoi continuă: Trebuie să ne grăbim.

  – Unde-i poporul? întrebă Graham. Poporul care spuneai că mă aşteaptă?

  Necunoscutul nu-i răspunse. Lăsă braţul lui Graham, deoarece drumul se îngustase, şi o luă înainte, mergând cu paşi mari. Graham îl urma orbeşte. După puţin timp, începu să alerge.

  – Vin şi ceilalţi? întrebă el gâfâind, dar nu primi nici un răspuns.

  Tovarăşul său aruncă o privire înapoi şi continuă să alerge. Ajunseră la un fel de drum metalic, transversal faţă de direcţia din care veniseră, şi o apucară pe acolo. Graham privi înapoi, dar zăpada îi ascundea pe ceilalţi.

  – Haidem! zise călăuza sa.

  Alergând, ei se apropiară de o mică moară de vânt, care îşi rotea aripile la o mare înălţime.

  – Aplecaţi-vă, zise călăuza lui Graham, şi ei se feriră de cureaua de transmisie care se înălţa, mugind, către axul paletelor.

  – Pe aici! şi se afundară până la glezne într-o rigolă plină cu zăpadă topită, între doi pereţi mici de metal care se ridicau până la înălţimea şoldurilor.

  – Voi trece mai întâi eu, zise călăuza.

  Graham îşi strânse pelerina în jurul trupului şi îl urmă. Apoi apăru deodată o prăpastie îngustă, de-a curmezişul căreia rigola se întindea către întunericul din partea cealaltă. Graham privi pe deasupra pereţilor şi văzu un abis întunecat. O clipă îi păru rău că fugise. Nu îndrăzni să privească încă o dată şi, în timp ce păşea prin zăpada pe jumătate topită, simţi că-l apucă ameţeala.

  Apoi ieşiră din rigolă şi porniră iute de-a curmezişul unui spaţiu întins şi drept, acoperit cu zăpada care se topea; pe o jumătate din această întindere se zăreau lumini mişcîndu-se încoace şi încolo, pe dedesubt. Graham ezită să calce pe acest material cu aspect atât de fragil, dar călăuza continuă să alerge fără grijă, şi astfel ajunseră la nişte scări alunecoase, pe care le urcară, până la marginea unei cupole mari de sticlă. Merseră împrejurul ei. Departe, jos, se părea că dansează un mare număr de oameni şi ecoul muzicii străbătea prin pereţii cupolei... Lui Graham i se păru că aude un strigăt, prin furtuna de zăpadă, şi călăuza îl îndemnă să meargă şi mai repede. Se căţărară, gâfâind, până într-un loc de unde se ridicau imense mori de vânt; una dintre ele era atât de mare, încât nu i se putea vedea decât marginea de jos a aripilor sale, care apăreau o clipă şi apoi se pierdeau în noapte şi ninsoare. Alergară un timp printre nenumăratele suporturi de metal ale acestui colos şi ajunseră în cele din urmă deasupra unor platforme mobile, asemănătoare celor din piaţa pe care o văzuse, din balcon, Graham. Se căţărară pe suprafaţa transparentă şi bombată care acoperea platforma mişcătoare, târându-se în mâini şi pe genunchi, din cauza zăpezii alunecoase.

  Sticla era aburită aproape peste tot, şi Graham nu putea să vadă decât contururile vagi ale formelor de dedesubt; abia în partea cea mai înaltă a acoperişului transparent sticla deveni limpede şi el reuşi să desluşească tot ce se petrecea dedesubt. Cîteva clipe, cu toate îndemnurile călăuzei sale, se lăsă învins de ameţeală şi rămase întins pe acoperişul de sticlă, istovit şi paralizat. Departe, jos, ca nişte puncte şi pete mişcătoare, oamenii se mişcau în veşnica lumină a oraşului neadormit, iar platformele mişcătoare îşi continuau călătoria lor neîncetată. Comisionari şi oameni cu ocupaţii necunoscute ţâşneau de-a lungul cablurilor coborîtoare, iar podurile fragile erau înţesate de oameni. Era ca şi cum, susţinut doar de un geam a cărei grosime n-o cunoştea, ar fi privit înăuntrul unui uriaş stup transparent. Străzile erau încălzite şi luminate, dar Graham era ud până la piele de zăpada care se topea, şi picioarele îi erau amorţite de frig. Cîtva timp nu se putu mişca.

  – Haidem! strigă călăuza lui, cu spaimă în glas. Haidem!

  Graham făcu un efort şi reuşi să se caţăre până în vârful acoperişului.

  Ajunse de partea cealaltă, se întoarse pe spate urmând exemplul călăuzei şi îşi dădu drumul să alunece în jos, cu mare iuţeală, înconjurat de o mică avalanşă de zăpadă. În timp ce aluneca, se gândi ce s-ar întîmpla dacă ar nimeri în cale peste vreo spărtură. Ajuns la marginea acoperişului, căzu în picioare, scufundându-se până la glezne în zăpada topită, şi mulţumind cerului că se găsea din nou pe un teren mai solid. Călăuza şi începuse să se caţăre pe un copac metalic, aşezat deasupra unui spaţiu orizontal.

  Printre fulgii rari de zăpada, se zărea un alt şir de uriaşe mori de vânt; apoi, deodată, zgomotul monoton al roţilor ce se învârteau fu acoperit de un sunet asurzitor. Era un şuierat mecanic, de o intensitate extraordinară, care părea că se aude simultan din toate părţile orizontului.

  – Ne-au şi observat fuga - strigă călăuza, cu un accent de spaimă şi, deodată, cu un fulger orbitor, noaptea se lumină ca ziua.

  Deasupra ninsorii, din vârfurile morilor de vânt, apărură nişte catarge uriaşe, purtând globuri de lumină lividă care se roteau neîncetat în toate direcţiile. Cât vedeai cu ochii, zăpada era luminată.

  – Urcaţi-vă aici, strigă călăuza şi îl împinse pe Graham către o fâşie lungă de metal, neacoperită de zăpadă, care şerpuia ca o panglică printre două suprafeţe înclinate, acoperite de zăpadă. Graham simţi căldură sub picioarele lui amorţite; un nour subţire de aburi se ridica de pe fâşia de metal.

  – Înainte! strigă călăuza, aflată la zece metri înaintea lui şi fără să mai aştepte, alergă iute prin lumina orbitoare către suporturile de fier ale următorului grup de mori de vânt. Graham, revenindu-şi din uimire, îl urmă tot atât de repede, convins că va fi prins imediat...

  După vreo douăzeci de secunde ajunseră într-o reţea de lumină şi de umbre negre, mişcătoare, sub roţile monstruoase ale morilor. Călăuza continuă să alerge câtva timp, apoi se aruncă într-o parte şi dispăru în umbra neagră de lângă piciorul unui suport uriaş. În clipa următoare, Graham se afla lângă el.

  Se adăpostiră acolo, gâfâind şi privind în jur.

  Scena pe care o vedea Graham era foarte ciudată, neobişnuită. Ninsoarea contenise aproape cu totul; doar câte un fulg întârziat mai trecea din cînd în cînd peste această privelişte. Dar întinderea orizontală din faţa lor era de un alb fantomatic, întrerupt doar de mase gigantice, de forme mişcătoare şi de fâşii lungi de beznă, nepătrunsă, ca nişte umbre uriaşe şi diforme. Pretutindeni, în jurul lor, se împleteau construcţii metalice uriaşe, grinzi de fier, de proporţii ciclopice, după cum i se păru lui Graham, iar aripile morilor de vânt, care abia se mai mişcau în atmosfera acum liniştită, luceau în mari linii curbe şi urcau încet, încet, pentru a se pierde în ceaţa luminoasă. Oriunde cădea lumina, sclipitoare din cauza zăpezii, revedea grinzi,  traverse, şi, mişcîndu-se cu o încăpăţânare acerbă, benzi rulante care treceau în sus şi în jos, dispărând în întuneric. Dar, cu toată această activitate intensă, cu toată, această, mărturie omniprezentă de voinţă pusă în slujba unui scop, imensitatea mecanismelor acoperite de zăpadă, părea îndepărtată de orice fiinţă omenească, în afară de ei doi, părea tot atât de pustie şi de străină oamenilor, ca un gheţar inaccesibil din Alpi.

  – Ne vor urmări, strigă călăuza. Suntem abia la jumătatea drumului. Oricât ar fi de frig trebuie să ne mai ascundem aici câtva timp... cel puţin până cînd va reâncepe să ningă mai des.

  Dinţii îi clănţăneau în gură.

  – Unde sunt pieţele? întrebă Graham, privind în jur. Unde este poporul?

  Celălalt nu îi răspunse.

  – Priveşte! şopti Graham, apoi se ghemui şi rămase nemişcat.

  Începuse deodată să ningă, mai des, şi, lunecînd prin vîrtejurile învolburate ale înălţimilor negre, se văzu apropiindu-se ceva mare, nelămurit şi extrem de repede. Coborî într-o curbă accentuată, descrise un cerc, cu marile aripi întinse şi, lăsând în urmă o dâră de aburi albi care se condensau imediat, se ridică cu uşurinţă şi lunecă în sus, prin aer, pluti orizontal înainte într-o curbă largă şi dispăru din nou printre fulgii de zăpadă. În părţile laterale ale aparatului, Graham văzu doi oameni mici, foarte mici şi agitaţi, cercetând suprafeţele înzăpezite cu ajutorul unor lunete de câmp. Se văzură limpede, timp de o secundă, apoi mai confuz, printr-o volbură de zăpadă, se micşorară în depărtare şi, după un minut, dispărură.

  – Acum! îi strigă tovarăşul său. Vino!

  Îl trase pe Graham de mânecă şi începură amândoi să alerge în jos, de-a lungul arcadei de fier de sub morile de vânt. Alergând orbeşte, Graham se ciocni de însoţitorul lui, care se întoarse brusc spre el. Erau la vreo doisprezece metri de un abis negru care se întindea cât puteai vedea cu ochii la dreapta şi la stânga. Părea că le taie înaintarea în toate direcţiile.

  – Faceţi ca mine, îi şopti călăuza. Se aşeză jos, se târî până la margine, se întoarse cu capul în sus, apoi se răsuci până cînd unul dintre picioare îi atârnă în gol. Căută ceva cu piciorul, găsi şi alunecă peste marginea prăpastiei. Capul îi apăru din nou.

  – Este o bordură, şopti el. În întuneric, de la un capăt la altul. Faceţi cum am făcut eu.

  Graham ezită, apoi coborî în patru labe, se târî până la margine, şi privi în bezna catifelată. O clipă nu avu curajul nici să meargă înainte, nici să dea înapoi, apoi se aşeză şi lăsă un picior să-i atârne în gol; simţi mâinile călăuzei trăgându-l, avu o senzaţie groaznică de alunecare pe deasupra marginii, în necunoscut, se auzi ceva plescăind, şi nimeri într-un jgheab mocirlos, înconjurat de un întuneric de nepătruns.

  – Pe aici, şopti glasul călăuzei, şi Graham începu să se târască, lipit de perete, de-a lungul jgheabului plin de zăpadă topită. Continuară să înainteze câteva minute. I se părea că trece prin sute de trepte ale mizeriei, că trece în fiecare clipă prin sute de grade de frig, de umezeală şi de epuizare. După puţin timp, începu să nu-şi mai simtă mâinile şi picioarele.

  Jgheabul cobora în pantă lină. Observă că acum erau la câteva picioare sub marginea de sus a clădirilor. Deasupra lor se ridicau şiruri de forme albe, fantomatice, ca luminile unor ferestre cu obloanele lăsate. Ajunseră deasupra uneia dintre ferestrele albe, la capătul unui cablu abia vizibil care cobora în umbrele de nepătruns. Deodată, mâna lui dădu de cea a călăuzei.

  – Nu vă mişcaţi; vin înapoi!

  Privi în sus, tresărind, şi văzu, aripile uriaşe ale unei maşini zburătoare care luneca încet şi fără zgomot deasupra lor, de-a curmezişul fâşiei largi de cer cenuşiu, învăluit în fulgi de zăpadă. După o clipă, dispăru.

  – Nu vă mişcaţi; vin înapoi!

  O clipă rămaseră amândoi nemişcaţi, apoi călăuza se ridică şi, întinzându-se spre locul unde era legat cablul, începu să orbecăie la nodurile ascunse de întuneric.

  – Ce-i asta? întrebă Graham.

  Celălalt îi răspunse printr-un strigăt slab şi se ghemui, rămânând nemişcat. Graham îi vedea faţa întunecată. Omul privea în jos, de-a lungul fâşiei lungi de cer, iar Graham, urmărindu-i privirile, zări maşina zburătoare, mică şi nedesluşită, în depărtare. Apoi văzu că aripile se măresc, că aparatul, se îndrepta în direcţia lor, mărindu-se în fiecare clipă. Maşina zbura, de-a lungul jgheabului, drept către ei.

  Mişcările omului deveniră convulsive. Aruncă două bare încrucişate în mâinile lui Graham. El nu reuşi să le vadă, şi numai pipăindu-le îşi dădu seama de forma lor. Erau legate de cablu prin corzi subţiri. Pe una dintre corzi erau fixate nişte mânere, făcute dintr-o substanţă elastică.

  – Încălecaţi barele, şopti călăuza, alarmată, şi apucaţi mânerele. Strângeţi bine, cu toată puterea!

  Graham îl ascultă.

  – Săriţi, spuse glasul. În numele cerului, săriţi!

  Pentru o clipă Graham nu putu să spună nimic. Era bucuros că întunericul îi ascundea faţa. Tăcu şi începu să tremure puternic. Privi într-o parte, la umbra rapidă care înghiţea depărtarea şi se năpustea către el.

  – Săriţi! Săriţi... pentru numele lui Dumnezeu! Altfel au să ne prindă, îi strigă călăuza şi, în violenţa emoţiei, îl împinse înainte.

  Graham se clătină, scoase fără voia lui un strigăt slab, ca un suspin, apoi, în timp ce maşina zburătoare se năpustea asupra lor, se prăvăli în prăpastia de întuneric, aşezat călare pe cruce şi ţinând mânerele cu o încleştare a morţii. Se auzi ceva plesnind, ceva care se ciocnise cu putere de un perete. Scripetele leagănului zbârnâia pe cablu. Auzi strigătul aeronauţilor. Simţi o pereche de genunchi care i se înfipseră în spate... Se prăbuşea înainte prin aer, cădea. Toată puterea i se concentrase în mâini. Ar fi vrut să ţipe, dar i se tăiase respiraţia.

  Trecu cu iuţeală printr-o lumină orbitoare care îl făcu să se încleşteze şi mai tare de mînere. Recunoscu marea piaţă, cu străzile ei mişcătoare, cu globurile luminoase şi traversele încrucişate. Toate păreau că se năpustesc pe deasupra şi pe lângă el. Avu un moment senzaţia unei mari deschideri circulare, care se căsca pentru a-l înghiţi.

  Pătrunse din nou în întuneric, căzând, căzând, agăţându-se cu disperare de mânere, şi iată! un sunet brusc, o izbucnire de lumină, şi se trezi într-o sală luminată puternic, cu o mulţime de oameni care strigau dedesubtul lui. Poporul! Poporul lui! O scenă, un fel de estradă, se ridică înspre el, iar cablul coborî către o deschidere circulară, în dreapta. Simţi că alunecă mai încet, apoi mult mai încet. Desluşi strigăte de „Salvat! Stăpânul! Este salvat!” Estrada urca înspre el cu o iuţeală care scădea din ce în ce mai mult. Apoi...

  Îl auzi pe omul agăţat în spatele lui strigând ca şi cum ar fi fost deodată îngrozit, şi strigătul se repetă, ca într-un ecou, dedesubt. Simţi că nu mai lunecă de-a lungul cablului, ci cade. Se auzi un vacarm de urlete, ţipete şi strigăte. Simţi ceva moale sub mâna întinsă, şi şocul unei căderi încetinite îi zgudui braţul...

  Voia să se odihnească, dar oamenii îl ridicau, pe sus. Mai târziu, parcă îşi amintea - dar fără să fie sigur - că fusese dus pe platformă şi i se dăduse ceva de băut. Nu observă ce se întîmplase cu călăuza lui. Când gândurile i se limpeziră din nou, era în picioare; mâini grijulii îl ajutau să se ţină în picioare. Se afla într-o nişă încăpătoare, aşezată aşa cum în experienţa lui anterioară erau aşezate lojile de la teatru. Dacă într-adevăr era acum într-un teatru.

  Un vacarm puternic îi asurzea urechile, un muget ca de furtună, strigătele unei mulţimi nenumărate. „Este Cel-care-doarme! Cel-care-doarme este cu noi!”

  „Cel-care-doarme este cu noi! Stăpânul... Stăpânul! Stăpânul este cu noi! Este în siguranţă.”

  Graham vedea numai agitaţia unei săli mari, înţesate de lume. Nu distingea indivizi aparte, avea doar conştiinţa unei imensităţi de figuri omeneşti, veşminte, braţe care îi făceau semne, simţea influenţa magică a unei uriaşe mulţimi tălăzuind înspre el, ridicîndu-l pe sus. Vedea balcoane, galerii, bolţi mari care dădeau spre perspective îndepărtate, şi peste tot se mişca poporul, era o arenă vastă, plină de oameni îngrămădiţi, aclamându-l. Aproape de el zărea întins pe jos cablul rupt, ca un şarpe uriaş. Fusese tăiat la capătul de sus de oamenii din maşina zburătoare şi se prăbuşise în această sală. Şi parcă oamenii trăgeau de el, ca să-l îndepărteze. Dar întreg tabloul era confuz, întreaga clădire palpita şi tresărea de mugetul glasurilor.

  Graham şedea în picioare, nesigur, şi privea spre cei din jur. Cineva îl susţinea de braţ.

  – Duceţi-mă într-o odaie retrasă, spuse el, aproape plângând, o odaie retrasă.

  Nu putea să spună mai mult. Un om îmbrăcat în negru păşi înainte şi-l luă de celălalt braţ. Văzu câţiva oameni care se grăbeau să deschidă o uşă în faţa lui. Cineva îl conduse până la un scaun. El se clătină. Se lăsă greoi pe scaun şi-şi acoperi faţa cu mâinile; tremura din toate încheieturile, ajuns la capătul puterilor. Cineva îi scosese pelerina, fără să-şi poată aminti cum; ciorapii purpurii deveniseră negri şi uzi. În jurul lui se agitau nişte necunoscuţi, îndeplinind tot felul de treburi, dar o bună bucată de vreme el nu le acordă nici o atenţie.

  Era salvat i-o spuneau mii şi mii de strigăte. Era în siguranţă. Oamenii aceştia erau de partea lui. O clipă se strădui să-şi normalizeze respiraţia, apoi rămase liniştit, cu faţa îngropată în palme. Văzduhul era plin de strigătele unei mulţimi nenumărate.

   

  CAPITOLUL IX. POPORUL SE PUNE IN MIŞCARE

 

  Văzu pe cineva care îi întindea un pahar cu un lichid limpede. Graham îşi ridică privirile şi văzu un tânăr brunet, îmbrăcat într-o haină galbenă. Dădu paharul peste cap şi se simţi imediat încălzit. Un om înalt, în robă neagră, şedea în picioare lângă el şi-i arăta uşa pe jumătate deschisă care dădea într-o sală. Omul îi striga ceva la ureche, dar, din cauza mugetului teribil din sala cea mare, nu se putea înţelege nimic. În spatele omului se afla o fată într-o robă cenuşiu-argintie, şi Graham, cu toată starea lui de confuzie, o găsi frumoasă. Ochii ei negri, arzând de uimire şi curiozitate, îl priveau fix, iar buzele întredeschise îi tremurau. Prin uşa pe jumătate deschisă se vedea sala ticsită de lume, şi se auzea un tumult uriaş şi inegal, bătăi din picioare, aplauze şi strigăte care se stingeau, începeau din nou şi creşteau într-un bubuit de tunet, continuînd astfel, intermitent, tot timpul cât Graham rămase în mica încăpere. El privi către omul în negru şi înţelese că acesta îi dădea o explicaţie sumară.

  Cîteva clipe privi buimăcit în jur, apoi se ridică brusc în picioare şi îl apucă de braţ pe cel care îi vorbea.

  – Spune-mi! strigă el. Cine sunt eu? Cine sunt eu?

  Ceilalţi se apropiară ca să-i audă mai bine cuvintele.

  – Cine sunt eu?

  Ochii lui cercetau pe rând feţele oamenilor din jur.

  – Nu i-au spus nimic! strigă fata.

  – Spuneţi-mi, spuneţi-mi! strigă Graham.

  – Sunteţi Stăpânul Pământului. Sunteţi posesorul a jumătate din lume.

  Graham crezu că n-a auzit bine. Era greu de crezut. Se făcu că nu înţelege, că nu aude. Îşi ridică din nou glasul.

  – M-am trezit acum trei zile... Şi de trei zile sunt prizonier. Bănuiesc că oamenii acestui oraş se luptă între ei. Oare suntem în Londra?

  – Da, zise tânărul.

  – Dar cei întruniţi în sala cea mare, unde se află statuia albă a lui Atlas? Ce legătură este între mine şi această luptă? Probabil că există o legătură. Dar care, nu ştiu. Au vrut să mă adoarmă? Mi se pare că, în timp ce dormeam, lumea a înnebunit. Şi eu am înnebunit. Cine sunt Consilierii de sub umbra statuii lui Atlas? De ce au încercat să mă adoarmă?

  – Ca să vă ţină în nesimţire, răspunse omul în galben. Ca să vă împiedice să interveniţi.

  – Dar de ce?

  – Pentru că dumneavoastră sunteţi Atlas, Sire, zise omul în galben. Pământul se sprijină pe umerii voştri. Ei îl conduc în numele dumneavoastră.

  Zgomotele din sală lăsaseră loc unei tăceri întrerupte doar de un glas monoton. Apoi, deodată, acoperind ultimele cuvinte, se ridică un zgomot asurzitor, un clocot, un tunet, aclamaţii, glasuri răguşite şi ascuţite care se ciocneau şi se întretăiau, şi în tot acest timp cei aflaţi în mica încăpere nu reuşiră să se audă unul pe altul.

  Graham şedea în picioare şi se silea zadarnic să înţeleagă ceea ce auzise.

  – Consiliul... repeta el, absent, apoi se agăţă de un nume care îl izbise. Cine este Ostrog?

  – Este organizatorul… organizatorul revoltei. Conducătorul nostru... În numele dumneavoastră.

  – În numele meu? Şi cine eşti dumneata? El de ce nu este aici?

  – El... ne-a delegat pe noi. Eu sunt fratele lui... Fratele lui vitreg, Lincoln. El vrea să vă arătaţi acestor oameni şi apoi să veniţi la el. De aceea ne-a trimis. El se află la Birourile Motoarelor de Vânt, pe care le conduce. Poporul s-a pus în mişcare.

  – În numele dumneavoastră, strigă tânărul, ei au guvernat, au nimicit, au tiranizat! Dar iată că până la urmă...

  – În numele meu! În numele meu! Eu sunt Stăpânul?

  Profitând de o scădere a tumultului ce venea din sală, tânărul reuşi să se facă auzit. Vocifera, indignat, cu un glas ascuţit şi pătrunzător ce ţîşnea de sub nasul roşu, coroiat şi mustaţa stufoasă...

  – Nimeni nu se aştepta, să vă treziţi! Nimeni nu se aştepta, să vă treziţi! Sînt vicleni. Tirani blestemaţi! Dar au fost luaţi prin surprindere. Nu ştiau dacă e mai bine să vă adoarmă, să vă hipnotizeze, sau să vă ucidă!

  Din nou zgomotul din sală acoperi totul.

  – Ostrog este la Birourile Motoarelor de Vânt gata să.... Au şi început să se audă sunete de luptă.

  Omul care îi spusese că se numeşte Lincoln se aprapie de el.

  – Ostrog are planurile lui. Încredeţi-vă în el. Organizaţiile moastre sunt gata. Vom pune mâna pe platformele de zbor... Poate că operaţia aceasta s-a şi încheiat. Apoi...

  – Aici, în sală! strigă omul în galben, este numai un contingent. Avem cinci miriade de oameni instruiţi...

  – Avem arme, strigă Lincoln. Avem un plan de acţiune. Un conducător. Poliţia lor a părăsit străzile şi este masată în... Continuarea frazei nu se mai auzi. Acum e momentul! Consiliul se clătină... Nu se pot baza nici măcar pe oamenii lor…

  – Ascultaţi cum vă cheamă poporul!

  Mintea lui Graham era ca o noapte cu lună şi cu nori grăbiţi, cînd întunecată şi fără speranţă, cînd luminoasă şi palidă. Era Stăpânul Pământului, dar era şi omul ud până la piele de zăpada topită. Printre impresiile lui fugitive domina imaginea unui conflict: de o parte se afla Consiliul Alb, puternic, disciplinat, puţin numeros, Consiliul Alb din mâna căruia tocmai scăpase, de cealaltă parte, mulţimi nenumărate, mase uriaşe, în mijlocul cărora indivizii se pierdeau, care îi strigau numele şi îl salutau ca pe un Stăpân. Consiliul îl ţinuse închis, îi dorise moartea. Miile de oameni, care strigau dincolo de mica uşă, îl salvaseră. Dar de ce trebuia să se întîmple aşa, asta nu putea să înţeleagă.

  Uşa se deschise, glasul lui Lincoln fu acoperit şi se pierdu, iar un grup de oameni intră o dată cu tumultul. Noii veniţi se îndreptară, gesticulând, spre el şi spre Lincoln. Glasurile de afară explicau ceea ce buzele acestor oameni rosteau, fără să se audă.

  – Arătaţi-ne pe Cel-care-doarme! Arătaţi-ne pe Cel-care-doarme! era refrenul vacarmului din sală. Alte glasuri strigau: Ordine! Linişte!

  Graham aruncă o privire prin uşa deschisă şi văzu, un tablou alungit al sălii de alături: o zbatere continuă, haotică, strigăte, bărbaţi şi femei laolaltă, haine de culoare albastru-deschis, mâini întinse. Mulţi dintre ei erau în picioare, un om în zdrenţe de culoare cafeniu-închis, cu o faţă prelungă, şedea în picioare pe scaun, fluturând o pânză neagră. Apoi Graham întîlni uimirea şi speranţa din ochii fetei. Ce aşteptau aceşti oameni de la el? Neclar, îşi dădea seama că tumultul din sală căpătase alt ritm, devenise mai agitat, mai grăbit, şi chiar ritmul gândurilor lui devenise altul. La început nu-şi dădu seama de influenţa pe care o resimţea. Dar panica de care era gata să fie cuprins trecu. Încercă să pună câteva întrebări, să afle ce anume aşteptau de la el.

  Lincoln îi strigă ceva la ureche, dar, asurzit de vacarm, Graham nu înţelese nimic. Toţi ceilalţi, în afară de fată, gesticulau, arătând către sală. Atunci înţelese ce se întîmpla. Toţi oamenii aflaţi în sală cântau. Dar nu era numai un cor, glasurile erau dublate şi susţinute de un torent de muzică instrumentală, asemănătoare registrelor de orgă, o împletire de sunete, plină de trompete, plină de parada steagurilor, plină de marşurile şi solemnitatea unui început de luptă. Iar picioarele oamenilor băteau, măsura... Trap, trap.

  Cineva îl conduse către uşă. Se supuse, mecanic. Forţa cântecului punea stăpânire pe el, îl mişca, îl îmbărbăta. Sala se deschidea înaintea lui, un tablou de culori care se mişcau în ritmul muzicii.

  – Făceţi-le semn cu mâna, zise Lincoln. Făceţi-le semn cu mâna.

  – Şi haina, zise o voce, trebuie să îmbrace haina asta.

  Simţi în jurul gâtului nişte mâini, oprindu-l chiar în prag, şi cineva îi puse pe umeri o manta neagră, cu falduri uşoare. Îşi scoase braţele prin mâneci şi îl urmă pe Lincoln. Fata îmbrăcată în cenuşiu era alături de el, cu faţa îmbujorată, gata să-l însoţească. Pentru o clipă ea deveni pentru el, îmbujorată şi tremurând de entuziasm, o întrupare a cântecului. Intră din nou în loja din sală. Valurile crescînde ale cântecului se întrerupseră brusc la apariţia lui şi izbucniră într-o furtună de strigăte. Condus de mâna lui Lincoln, el străbătu în diagonală centrul scenei, cu faţa către mulţime.

  Sala era un spaţiu vast şi complicat, cu galerii, balcoane, trepte mari aşezate în amfiteatru şi arcade uriaşe. Departe, sus de tot, se vedea o deschizătură, ca gura unei trecători imense, plină de o omenirea fremătătoare. Mulţimea se agita în mase compacte. Din acest tumult se detaşau ici şi colo figuri izolate, îi atrăgeau o clipă atenţia şi se pierdeau din nou, indefinite. Aproape de platformă, se legăna o femeie frumoasă şi blondă, cu părul adunat în jurul feţei, care, purtată de trei bărbaţi, agita un baston verde. Aproape de acest grup, un bătrân cu faţa răvăşită, îmbrăcat în pânză albastră, îşi menţinea locul cu mari eforturi, şi, ceva mai departe, se ridica un cap lipsit de păr, urlând cu gura larg deschisă, ca o mare cavitate fără dinţi. Un glas strigă enigmaticul cuvânt „Ostrog”. Toate impresiile lui Graham erau vagi, în afară de emoţia puternică a cântecului cadenţat. Mulţimea bătea din picioare, marcînd ritmul, trap, trap, trap, trap. Bastoanele verzi se agitau, străluceau, se înclinau. Apoi, cei din apropiere, din faţa scenei, porniră în marş prin fata lui, îndreptându-se către o mare boltă şi strigând „La Consiliu!” Trap, trap, trap, trap. Graham ridică braţul, şi mugetul se făcu de două ori mai puternic. Îşi aminti că trebuie să strige „Înainte!” Rosti cuvinte eroice, pe care nu reuşea să le audă nimeni. Făcu din nou semn cu mâna şi arătă spre boltă, strigând „Înainte!” Acum, oamenii nu mai băteau ritmul, ci mergeau în marş: Trap, trap, trap, trap. În această oştire erau oameni cu barbă, oameni bătrâni, tineri, femei cu braţele goale şi cu robele fluturând, fete. Bărbaţii şi femeile acestei noi epoci! Haine bogate şi zdrenţe cenuşii fluturau laolaltă în vîrtejul mişcărilor, pe fondul dominat de culoarea albastră. Un steag negru, ameninţător, înainta spre dreapta. Graham văzu un negru îmbrăcat în haine albastre, o femeie cu faţa zbârcită, îmbrăcată în galben, apoi trecu prin faţa lui un grup teatral de oameni înalţi în albastru, cu faţa albă, cu părul blond. Apărură şi doi chinezi. Un tânăr înalt cu faţa palidă, cu părul negru şi ochi strălucitori, îmbrăcat în alb din cap până în picioare, se caţără pe platformă, strigându-şi devotamentul şi apoi sări din nou în mulţime şi se îndepărtă, privind înapoi. Capetele, umerii, mâinile care ţineau arme, totul se legăna în cadenţa marşului.

  Din această învălmăşală apăreau diferite figuri, ochi care se încrucişau pe ai lui şi apoi se îndepărtau şi dispăreau. Oamenii gesticulau spre el, strigau cuvinte pe care el nu le putea auzi. Feţele erau, cele mai multe, îmbujorate, dar mai întâlnea destule de o paloare cadaverică. Boala tot mai domnea, deci, şi multe din mâinile care se întindeau spre el erau slabe şi descărnate. Bărbaţii şi femeile acestei epoci noi! O adunare stranie şi de necrezut! În timp ce largul şuvoi trecea prin faţa lui către dreapta, alte mulţimi veneau din înălţimile îndepărtate ale sălii, împinse înainte într-o scurgere neîncetată de oameni; trap, trap, trap, trap. Unisonul cântecului era îmbogăţit şi complicat de ecourile puternice ale arcadelor şi culoarelor. În rânduri se amestecau bărbaţi şi femei. Trap, trap, trap, trap. Parcă pornise întreaga lume în marş. Trap, trap, trap, trap; creierul lui Graham vibra şi el în acest ritm. Hainele fluturau, oamenii se scurgeau în rânduri din ce în ce mai compacte.

  Trap, trap, trap, trap; Lincoln îi făcu un semn şi Graham se întoarse către arcadă, păşind fără să-şi dea seama în ritmul marşului, mergând aproape mecanic, împins de melodie şi de chemările ei. Mulţimea, fluturarea mâinilor, cântecul, totul se mişca în aceeaşi direcţie, şuvoiul de oameni se îngrămădea din ce în ce mai jos, până cînd feţele întoarse spre el ajunseră sub nivelul picioarelor lui. Îşi dădu seama că i se făcea loc, că era înconjurat de o suită, de paznici şi conducători, iar la dreapta lui se afla Lincoln. Escorta creştea, acoperindu-i din ce în ce mai mult vederea spre mulţimile de oameni din stânga. În faţa lui mergeau oamenii de gardă, îmbrăcaţi în negru, în rânduri de câte trei. Păşiră de-a lungul unui parapet cu grilaj şi trecură pe deasupra arcadei, în timp ce, dedesubt, torentul omenesc se scurgea mereu, strigând către el. Nu ştia încotro se îndreaptă; nici nu voia să ştie. Aruncă o privire înapoi, spre imensitatea sălii clocotind de entuziasm. Trap, trap, trap, trap.

   

  CAPITOLUL X. BĂTĂLIE ÎN ÎNTUNERIC

 

  Sala rămăsese în urmă. Erau pe-o galerie lungă, trecînd pe deasupra uneia dintre marile străzi cu platforme mişcătoare, care traversau oraşul. În faţa şi în spatele lui păşeau oamenii din gardă. Întinderea concavă a platformelor mişcătoare de sub ei devenise o masă compactă de oameni care mărşăluiau, spre stânga, strigând, făcînd semne cu mâinile şi cu armele, încadraţi într-o perspectivă imensă, aclamând în timp ce se apropiau, aclamând în timp ce treceau, aclamând în timp ce se îndepărtau, până cînd globurile de lumină electrică care străluceau în depărtare păreau că se confundă cu furnicarul de capete. Trap, trap, trap,trap.

  Cântecul ajungea până la Graham ca un muget răguşit şi zgomotos, care nu mai era susţinut de muzică, iar tropotul picioarelor mergând în marş, trap, trap, trap, trap, se amesteca în zgomotul asurzitor al năvalei nedisciplinate, revărsându-se cu paşi neregulaţi de-a lungul drumurilor superioare.

  Deodată, Graham sesiză un contrast. Clădirile de pe cealaltă parte a străzii păreau părăsite, cablurile şi podurile care se încrucişau de-a curmezişul spaţiului erau goale şi întunecate. Graham se gândi că şi acolo ar fi trebuit să fie o puzderie de oameni.

  Simţi un fior ciudat, ca o tresărire fulgerătoare, şi se opri. Oamenii de gardă care mergeau înaintea lui îşi continuară drumul; cei din spatele lui se opriră. Privi şi el în direcţia în care priveau oamenii. Tresărirea fusese provocată de un joc al luminilor.

  La început crezu că era doar o deficienţă a iluminatului, un fenomen izolat, fără vreo legătură cu ceea ce se petrecea jos. Fiecare dintre uriaşele globuri de lumină albă şi orbitoare părea că se stinge, se comprimă, se contractă ca o inimă; urma o dilatare trecătoare, şi din nou o contracţie, ca o strângere înnăbuşitoare, întuneric, lumină, întuneric, într-o alternare rapidă.

  Graham realiză imediat că neobişnuita comportare a luminilor interesa îndeaproape pe oamenii de jos. Aspectul caselor şi al străzilor, aspectul maselor compacte se schimbă, deveni un amalgam de lumini vii şi umbre săltăreţe. Erau o mulţime de umbre care se însufleţeau brusc într-o activitate agresivă, păreau că se reped, că se lărgesc, că se măresc, crescînd cu iuţeală constantă - pentru a sări deodată înapoi şi a se întoarce reîntărite. Cântecul şi tropăitul încetaseră. Marşul mulţimii se oprise, se produceau pretutindeni îmbulzeli, oamenii se împrăştiau în toate părţile, strigând: „Luminile!” Toate glasurile strigau un singur cuvânt. „Luminile!” strigau glasurile, „Luminile!” Privi în jos. În acest dans macabru al luminilor, spaţiul străzii căpătase deodată aspectul unei lupte monstruoase. Uriaşele globuri albe se colorară în alb-purpuriu şi purpuriu-roşcat, începură să clipească, să clipească din ce în ce mai repede, apoi pâlpâiră între lumină şi stingere, încetară de a mai clipi şi deveniră simple pete de un roşu palid într-o vastă obscuritate. În zece secunde toate luminile erau stinse, nu mai rămăsese decât o beznă care mugea, o monstruozitate neagră care înghiţise dintr-o dată toate miriadele de oameni în haine sclipitoare.

  În jurul lui se mişcau fiinţe invizibile, se simţi apucat de braţe. Ceva îl izbi cu putere în fluierul piciorului. Un glas îi strigă în ureche:

  – Nu-i nimic, totul e în ordine.

  Graham îşi scutură paralizia care-l cuprinsese în primele clipe de uimire. Fruntea i se izbi de fruntea lui Lincoln şi scoase un strigăt.

  – Ce înseamnă întunericul acesta?

  – Consiliul a întrerupt curentul în tot oraşul. Trebuie să aşteptăm... Să stăm pe loc. Mulţimea va merge mai departe. Ei vor...

  Dar glasul lui fu acoperit de alte glasuri care strigau: „Salvaţi-l pe Cel-care-doarme. Aveţi grijă de Cel-care-doarme”. Un om din gardă se ciocni de Graham şi îl lovi la mână, fără să vrea, cu arma. Un tumult sălbatic izbucni, învăluindu-l, devenind, parcă, în fiecare clipă mai puternic, mai dens, mai furios. Se auzeau în jur frânturi de fraze care se îndepărtau cînd el încerca să le prindă înţelesul. Răsunau ordine contradictorii, cărora le răspundeau alte glasuri. Auzi deodată, chiar lângă el, o serie de ţipete pătrunzătoare.

  Un glas îi strigă în ureche: „Poliţia în uniforme roşii”, şi se îndepărtă imediat, fără să-i răspundă la întrebări.

  Apoi se auzi apropiindu-se un sunet, un fel de pârâitură, şi în acelaşi timp nişte fulgere slabe dansară de-a lungul drumurilor exterioare. În lumina de-o clipă, Graham văzu capetele şi trupurile unor oameni înarmaţi cu arme la fel cu ale celor din gardă. Spaţiul era plin de zgomot, de pocnituri, de fulgere scurte de lumină şi, brusc, întunericul se dădu în lături, că o perdea.

  O lumină puternică îl orbi, apoi rămase buimăcit văzând masele clocotitoare de oameni care se luptau. Strigăte, aclamaţii se ridicau de pretutindeni. Privi în sus să vadă de unde venea lumina. Un om era atârnat foarte sus, de capătul superior al unui cablu, ţinând de o frânghie steaua orbitoare care gonise întunericul. Omul purta o uniformă roşie.

  Graham îşi îndreptă din nou privirea spre platformele mişcătoare. Îi atrase atenţia o linie roşie. Era o masă compactă de oameni îmbrăcaţi în roşu, îngrămădiţi pe platforma superioară, cea mai îndepărtată, întorşi cu spatele spre zidurile înalte ale clădirii şi înconjuraţi de o mulţime de adversari. Se dădea o luptă. Armele fulgerau, se ridicau şi cădeau, şiruri de capete dispăreau de pe linia de bătaie, şi alte capete le înlocuiau, scurtele fulgere mici care ţâşneau din armele verzi deveneau - cât timp dura lumina - mici jeturi de fum cenuşiu.

  Deodată, lumina strălucitoare se stinse şi străzile se acoperiră din nou cu un întuneric de cerneală, ca un mister tumultuos.

  Simţi că se izbise de ceva. Era împins de-a lungul galeriei. Cineva striga... Poate către el. Era prea tulburat pentru a mai auzi. Fu împins spre perete, şi un grup de oameni trecu în grabă pe lângă el. I se păru că oamenii din gardă se luptau între ei.

  Apoi apăru din nou omul atârnat de cablu, ţinând lumina strălucitoare, şi întreaga scenă fu scăldată în lumină albă. Grupul de oameni îmbrăcaţi în roşu parcă se mai mărise şi se mai apropiase; cei mai apropiaţi erau la jumătatea drumului spre spaţiul central. Ridicînd privirea, Graham văzu că oamenii în roşu apăruseră şi în galeriile întunecate ale clădirii din faţă, şi îşi îndreptau armele, pe deasupra poliţiştilor aflaţi jos, către mulţimile înfierbântate de oameni de pe platformele din mijloc. Începu să desluşească sensul evenimentelor. Marşul poporului nimerise chiar de la început într-o cursă. După ce fuseseră buimăciţi de stingerea luminilor, oamenii erau acum atacaţi de poliţia în uniforme roşii. Apoi, îşi dădu seama că rămăsese singur, că Lincoln şi oamenii din gardă continuau să meargă de-a lungul galeriei, în direcţia în care merseseră înainte de a se lăsa întunericul. Îi văzu făcîndu-i semne disperate cu mâna şi alergând înapoi, către el. Un strigăt puternic se ridică dinspre platformele mişcătoare. Întreaga faţadă a clădirii întunecate din faţă era înţesată cu oameni îmbrăcaţi în roşu. Ei arătau cu degetul către Graham şi strigau.

  – Cel-care-doarme! Salvaţi-l pe Cel-care-doarme! strigau mii de guri.

  Auzi o izbitură deasupra capului, în zid. Privi în sus şi văzu o pată de metal argintiu, în formă de stea. Lincoln ajunsese lângă el. Se simţi apucat de braţ. Apoi, poc, poc; îşi greşiseră încă de două ori ţinta.

  Nu înţelese din primul moment ce se întîmpla. În timp ce privea, strada şi tot ce era în jur dispărură. Se stinsese şi cea de a doua stea luminoasă.

  Lincoln îl apucase pe Graham de braţ şi îl trăgea de-a lungul galeriei.

  – Hai, înainte de a se aprinde din nou lumina! strigă el.

  Graba lui era contagioasă. Instinctul de conservare învinse în fiinţa lui Graham paralizia produsă de uluiala lui fără de margini. Deveni, pentru un timp, o creatură oarbă, stăpânită de frică în faţa morţii. Alergă, poticnindu-se din cauza întunericului, izbindu-se de oamenii lui de gardă care alergau o dată cu el. Singura lui dorinţă era să fugă, să scape de această galerie periculoasă unde şedea în văzul tuturor. Se aprinse încă o stea luminoasă şi, o dată cu ea, se ridică un strigăt puternic în jurul platformelor. Un tumult îi răspunse de pe platforme. Oamenii în uniforme roşii aproape atinseseră, jos, culoarul central. Feţele lor nenumărate se întoarseră spre el şi izbucniră strigăte. Faţada albă de pe cealaltă parte a străzii era înţesată de uniforme roşii. Şi toate aceste evenimente ieşite din comun erau în legătură cu el, întoarse în direcţia lui ca pe un pivot. Oamenii în uniforme roşii făceau parte din garda Consiliului şi încercau să-l captureze din nou.

  Spre norocul lui, erau primele gloanţe trase, după o sută şi cinci zeci de ani, cu intenţia de a ucide. El auzi gloanţele şuierându-i pe deasupra capului, simţi un strop de metal topit înţepându-i urechea şi, fără să privească, îşi dădu seama că întreaga faţadă, a clădirii din faţă era înţesată de poliţiştii în uniforme roşii, care, fără să se mai ascundă, strigau şi trăgeau asupra lui.

  Unul dintre oamenii gărzii căzu chiar în faţa lui şi Graham, neputând să se oprească, sări peste trupul care se zvârcolea.

  În clipa următoare pătrunse teafăr în obscuritatea unui coridor şi în acelaşi timp cineva care venea, se pare, dintr-o parte se izbi cu putere de el. Coborî o scară, într-un întuneric absolut. Se rostogoli, apoi fu lovit, din nou şi se izbi cu mâinile de un perete. Se trezi strivit de greutatea unor trupuri care se luptau, răsucit şi împins spre dreapta. O presiune enormă îl ţintuia locului. Nu mai putea să respire şi simţea că i se sfărâmă coastele. Urmă un moment de uşurare, şi întreaga masă de oameni care se mişca laolaltă îl împinse înapoi, către marele teatru de unde venise. Erau clipe cînd picioarele nici nu-i mai atingeau pământul. Apoi se poticnea şi era împins. Se auzeau strigăte de „Iată-i că vin!” şi, chiar lângă el, un ţipăt înnăbuşit. Piciorul i se izbi de ceva moale şi răsună un geamăt răguşit. Cineva strigă „Cel-care-doarme!”, dar el era prea năucit ca să poată vorbi. Se auzeau detunăturile armelor verzi. Un timp, voinţa îl părăsi, nu mai era decât un atom în mijlocul panicii, orb, fără să mai poată gândi, acţionând mecanic. Împinse, îmbrânci în dreapta şi în stânga, se răsuci în mijlocul înghesuielii, apoi piciorul i se împiedică de o treaptă şi se trezi urcînd. Şi, deodată, feţele din jurul lui ieşiră din întuneric, vizibile, de o paloare cadaverică, uimite, îngrozite, asudate, într-o lumină lividă. Foarte aproape de el, nici la jumătate de metru, văzu figura unui tânăr. Un simplu incident trecător, care nu-l emoţiona de loc, dar îi reveni mai târziu, în vise. Tînărul, ridicat în picioare pentru o clipă, în mijlocul mulţimii, fusese împuşcat şi era mort.

  Probabil că omul de pe cablu aprinsese cea de-a patra stea albă.

  Lumina ei pătrundea prin ferestrele şi arcadele uriaşe şi îi arătă lui Graham că el nu mai era decât un atom, în această masă densă de siluete negre şi mişcătoare, împinse înapoi, spre partea inferioară a marelui teatru. Acum, tabloul era livid şi întretăiat ici şi colo de umbre negre. Chiar lângă el, oamenii în uniforme roşii îşi croiau drum prin masa de oameni. N-ar fi putut să spună dacă îl văzuseră. Îl căută cu privirea pe Lincoln şi pe oamenii din garda lui. Îl văzu pe Lincoln lângă scena teatrului, înconjurat de o mulţime de răsculaţi cu insigne negre, ridicat pe sus şi căutându-l cu ochii în toate părţile. Graham constată că el se afla de cealaltă parte a mulţimii şi că în spatele lui, despărţite de o barieră, se aflau băncile în amfiteatru, goale. Îi veni o idee şi încercă să-şi croiască drum spre barieră. Când ajunse lângă ea, lumina se stinse.

  Îşi desfăcu imediat mantia neagră care nu numai că-i împiedica mişcările, dar şi atrăgea atenţia asupra lui, şi o lăsă să alunece în jos de pe umeri. Auzi cum cineva se împiedică în faldurile ei. În clipa următoare, Graham escaladă bariera şi sări în beznă. Apoi, pipăindu-şi drumul, ajunse la capătul inferior al unui coridor care urca în pantă. În întunericul de aici, împuşcăturile nu se mai auzeau, iar vacarmul alergăturii şi glasurilor se mai domolise. Ajungând la o treaptă neaşteptată, Graham se poticni şi căzu. În aceeaşi clipă, prin întunericul din jur se zăriră din nou pete şi insule de lumină vie, mugetul se ridică mai puternic şi strălucirea altei stele albe pătrunse prin ferestrele imense ale teatrului.

  Se rostogoli peste câteva scaune, auzi strigăte şi pocnituri de armă, făcu un efort să se ridice şi fu trântit din nou; în jurul lui se afla un grup de oameni cu insigne negre trăgând spre poliţiştii în uniforme roşii, sărind printre scaune şi ghemuindu-se ca să-şi încarce din nou armele. Înstinctiv, Graham se ghemui şi el printre scaune, pentru a se ascunde de gloanţele rătăcite, care atingeau pernele pneumatice şi tăiau bucăţi strălucitoare din garniturile de metal. Tot instinctiv, el reţinu direcţia coridoarelor, cea mai bună cale pe care putea să scape, de îndată ce vălul întunericului va cădea din nou.

  Un tânăr îmbrăcat în haine de un albastru şters se apropie, sărind peste scaune.

  – Hei! strigă el, zburând cu picioarele la câţiva centimetri de obrazul lui Graham.

  Tânărul îl privi, fără să dea vreun semn că-l recunoaşte, se întoarse, pentru a trage din nou, trase şi, strigând: „Jos Consiliul!”, era gata să tragă încă o dată. Atunci, lui Graham i se păru că jumătate din gâtul omului dispăruse. Ceva umed căzu pe obrazul lui Graham. Arma verde se opri, ridicată pe jumătate. O clipă, omul rămase liniştit, cu faţa golită brusc de expresie, apoi începu să se încline înainte. Genunchii se îndoiră. Omul căzu o dată cu întunericul. La zgomotul căzăturii, Graham se ridică şi alergă din răsputeri, până cînd se împiedică de o treaptă de pe coridor. Se ridică în picioare şi reîncepu să alerge de-a lungul coridorului.

  Când străluci cea de a şasea stea, el se afla lângă deschiderea unui pasaj. Pe lumină, începu să alerge mai repede, intră în pasaj şi coti în clipa cînd se făcu din nou întuneric complet. O izbitură îl împinse într-o parte, se rostogoli, apoi se ridică din nou în picioare. Se pomeni în mijlocul unor oameni nevăzuţi, care fugeau în aceeaşi direcţie. Singurul lui gând, ca şi al celorlalţi, era să scape din această învălmăşeală. Împinse, lovi, se clătină, alergă, fu strivit, îşi pierdu echilibrul şi se ridică din nou.

  Alergă, timp de câteva minute, prin întuneric, de-a lungul unui coridor întortocheat, străbătu un spaţiu larg şi deschis, coborî o pantă lungă, şi în cele din urmă ajunse la un şir de trepte, care porneau de pe un loc neted. O mulţime de oameni strigau:

  – Iată-i că vin! Vine poliţia. Trag în noi. Fugiţi de aici! Poliţia va trage! Să ne adăpostim pe strada a şaptea. Porniţi spre strada a şaptea!

  În mulţime erau femei, copii şi bărbaţi. Oamenii strigau într-una, în fel şi chip. Mulţimea se îndreptă către o boltă, trecu printr-un fel de deschidere îngustă şi ieşi într-un spaţiu mai larg, uşor luminat. Siluetele negre din jurul său se răspândiră, alergând în sus către ceea ce părea să fie, în lumina slabă, un şir gigantic de trepte. Graham îi urmă. Oamenii se împrăştiară în dreapta şi în stânga... şi el îşi dădu seama că nu se mai afla în mijlocul mulţimii. Se opri lângă treapta cea mai înaltă. În faţa lui, la acelaşi nivel, erau nişte bănci şi un mic chioşc. Se duse până la chioşc şi se opri în umbra de sub streaşină ei, gâfâind şi privind de jur împrejur.

  Totul era confuz şi cenuşiu, dar el observă că marile trepte nu erau decât platformele „străzilor”, acum nemişcate. Platformele erau înclinate în ambele părţi şi, dincolo de ele, se înălţau clădirile, ca nişte umbre uriaşe cu firme şi reclame abia desluşite: sus, printre traverse şi cabluri, se zărea o fâşie palidă, întreruptă, a cerului. Un grup de oameni trecu în goană. După strigătele şi glasurile lor păreau că aleargă spre locul luptei. Alţii, mai puţin zgomotoşi, se strecurau timizi prin umbră.

  De departe, din josul străzii, se auzea zgomotul unei lupte. Dar Graham ştia că nu aceasta era strada din faţa teatrului. Din lupta de acolo nu se mai auzea şi nu se mai zărea nimic. Şi... - ce idee ciudată! - toţi oamenii aceştia luptau pentru el!

  Cîteva clipe, el trăi senzaţia unui om care, oprindu-se din lectura unei cărţi captivante, se îndoieşte deodată de tot ceea ce admisese până atunci fără rezerve. În acele clipe, el nu mai avea gândul la amănunte; îl copleşise efectul general. Era destul de ciudat că, în timp ce fuga din închisoarea Consiliului, mulţimea uriaşă din sală şi atacul poliţiei în uniforme roşii asupra puzderiei de oameni îi erau limpezi în minte, trebuia, în schimb, să facă un efort pentru a-şi aminti de trezirea din somnul cataleptic şi de timpul meditaţiilor din camerele tăcute. La început, memoria lui sărea peste aceste perioade şi îl ducea înapoi, la cascada din Pentargen, care tremura în bătaia vântului, şi la splendorile sumbre ale coastei însorite din Cornwall. Contrastul dădea tuturor amintirilor un aspect de irealitate. Apoi golul se umplu şi Graham începu să înţeleagă.

  Situaţia în care se afla nu mai era o enigmă, cum fusese în camerele tăcute. Cel puţin acum avea un contur ciudat şi gol al evenimentelor. El era, într-un fel, posesorul a jumătate din lume, şi puternice partide politice luptau să-l aibă de partea lor. Pe de o parte era Consiliul Alb, cu poliţia în uniforme roşii, hotărât, după cum se părea, să-i uzurpe proprietatea şi poate chiar să-l ucidă; pe de altă parte - răscoala care îl eliberase, având ca şef nevăzut pe Ostrog. Şi tot acest oraş gigantic era zguduit de lupta dintre acele partide. Cît de anapoda se dezvoltase lumea!

  – Nu înţeleg, strigă el. Nu înţeleg!

  El reuşise să scape din lupta dintre aceste două partide, să-şi câştige această libertate întunecată.

  Ce se va mai întîmpla de acum înainte? Ce se întâmpla în clipa de faţă? Îşi închipui pe oamenii îmbrăcaţi în roşu căutând să-l captureze, gonind din faţa lor pe răsculaţii cu insigne negre.

  Norocul îi dăduse, în orice caz, răgazul să mai respire. Putea să se ascundă nestingherit de cei care treceau pe lângă el, putea să urmărească mersul evenimentelor. Privirea lui îmbrăţişa imensitatea complexă şi întunecată a clădirilor slab luminate, şi prin minte îi trecu gândul, ca o descoperire surprinzătoare, că soarele se ridica deasupra oraşului şi că lumea era din nou strălucitoare, sub vechea şi binecunoscuta lumină a zilei. După puţin timp, respiră ceva mai liniştit. Hainele i se uscaseră de umezeala cu care le pătrunsese zăpada.

  Rătăci câteva mile pe aceste străzi crepusculare, nevorbind nimănui, neînsoţit de nimeni - o siluetă întunecată printre alte siluete întunecate - om al trecutului, atât de invidiat, posesor fără voie a jumătate de lume. Oriunde întâlnea lumini, mulţimi de oameni sau vreo agitaţie mai puternică, şedea mai întâi la pândă, de teamă să nu fie recunoscut, şi făcea cale întoarsă, sau urca şi cobora scările din mijloc, încercînd să ajungă la vreun sistem transversal de străzi, situate fie deasupra, fie dedesubt. Deşi nu mai întîlni nici o încăierare, întregul oraş era dominat de spiritul luptei. La un moment dat se văzu nevoit să alerge, pentru a evita o mulţime de oameni care năvăleau de-a lungul străzii. Toţi cei din jur păreau că se alătură lor. Erau mai ales bărbaţi şi purtau nişte obiecte care păreau să fie arme. Probabil că lupta se concentrase mai ales în cartierul pe care Graham tocmai îl părăsise. Un vuiet îndepărtat al conflictului îi ajungea necontenit la urechi. Prudenţa şi curiozitatea se luptară în el câtva timp. Dar prudenţa învinse şi el continuă să rătăcească departe de locul luptei - atât cât îşi putea da seama. Merse nestingherit, nebănuit de nimeni, prin întuneric. Nu se mai auzea nici măcar vreun ecou îndepărtat al bătăliei; pe lângă el treceau din ce în ce mai puţini oameni, şi, în cele din urmă, imensele străzi deveniră pustii. Faţadele clădirilor erau urâte şi aspre; se părea că ajunsese într-un cartier de magazii părăsite. Singurătatea puse stăpânire pe el - paşii i se încetiniră.

  Oboseala creştea. Din cînd în cînd se oprea din drum, aşezându-se pe unul dintre numeroasele scaune instalate pe platformele superioare. Dar o frământare febrilă, conştiinţa rolului central pe care îl juca în această luptă nu-l lăsa să se oprească mult timp într-un loc. Oare bătălia se dădea numai pentru el?

  Apoi, pe cînd străbătea o întindere pustie, se produse deodată un cutremur de pământ - însoţit de vuiete şi tunete - un curent puternic de aer rece trecu prin oraş, cu zgomot de geamuri sparte, de ziduri care se prăbuşeau - o serie de zguduiri colosale. O avalanşă de sticlă şi fierărie căzu de pe acoperişurile îndepărtate în galeria de mijloc, la nu puţin de o sută de metri de el, iar din depărtare se auziră strigăte şi tropote de paşi. Graham, sub impulsul unei agitaţii fără rost, porni şi el să alerge de colo-colo.

  Un om se apropie, în goană, de el. Abia atunci Graham îşi recapătă stăpânirea de sine.

  – Ce-au aruncat în aer? întrebă omul gâfâind. A fost o explozie. Şi, înainte ca Graham să poată vorbi, porni mai departe în fugă.

  Imensele clădiri se ridicau întunecate, învăluite într-un crepuscul stăruitor, cu toate că fâşia de cer de deasupra strălucea acum în lumina zilei. Graham  fu izbit de mai multe aspecte ciudate, din care, pe moment, nu înţelegea nimic; reuşi să descifreze unele dintre inscripţiile cu caractere fonetice. Dar avea vreun rost să descifrezi, după un efort considerabil al ochilor şi al minţii, acele inscripţii misterioase care sunau cam aşa: „Aici este Eadhamite” sau „Biroul Muncii - Sectorul Mic”? Şi - ceea ce era curios - probabil că unele sau chiar toate aceste clădiri ca nişte stânci erau ale lui!

  Bizareria experienţei pe care o trăia îi apăru clar în faţă. De fapt, el făcuse un salt în timp, cum şi-l imaginaseră de multe ori romancierii. Şi, odată acest salt realizat, el se aşteptase, mintea lui se aşteptase să asiste la un spectacol. Dar nu era un spectacol, ci o mare şi nelămurită primejdie, plină de umbre ostile şi văluri de întuneric. Undeva, prin acest labirint al beznei, îl aştepta moartea. Oare va fi, în cele din urmă, omorât înainte de a vedea această lume nouă? Poate că, la primul colţ întunecos, îl pândea moartea. Îl cuprinse o dorinţă vie de a vedea, o dorinţă aprinsă de a cunoaşte.

  Începu să se teamă de colţurile străzilor. Credea că nu poate fi în siguranţă decât ascunzându-se. Dar unde putea să se ascundă, pentru a nu fi văzut cînd se vor aprinde din nou luminile? În cele din urmă, se aşeză pe o bancă dintr-un loc retras, pe una din străzile superioare, închipuindu-şi că era singur.

  Îşi frecă ochii obosiţi cu degetele. Ce-ar fi dacă, atunci cînd va privi din nou, jgheabul întunecat al acestor străzi paralele şi clădirile de o înălţime insuportabilă n-ar mai exista? Dacă ar descoperi că toate întîmplările din aceste câteva zile, trezirea, mulţimile care strigau, întunericul şi lupta nu erau decât o fantasmagorie, un alt mod, mai viu, de a visa? Desigur, nu era decât un vis! Totul era atât de inconsecvent, atât de lipsit, de raţiune! De ce se luptau oamenii pentru el? De ce l-ar privi această lume raţională ca pe un Stăpânitor, ca pe un Stăpân?

  Aşa gândea el, stând cu ochii închişi; apoi privi din nou, aproape sperând, în ciuda auzului, să revadă vreun aspect familiar al vieţii din secolul al nouăsprezecelea, şi să vadă, poate, în faţa lui, micul golf din Boscastle, ţărmul stâncos din Pentargen, sau camera lui de culcare. Dar faptele nu ţin seamă de speranţele omeneşti. Un grup de oameni cu un drapel negru străbătu umbrele din apropiere, îndreptându-se spre locul bătăliei, şi dincolo de ei se ridicau, zidurile ameţitoare ale faţadelor, vaste şi întunecate, cu inscripţiile lor neînţelese, care abia se zăreau.

  – Nu este un vis zise el, nu este nici un vis, şi îşi cufundă faţa în palme.

   

  CAPITOLUL XI. BĂTRÎNUL CARE ŞTIA TOTUL

 

   

  Tresări, auzind pe cineva tuşind lângă el.

  Se întoarse repede şi, cercetând cu privirea, văzu o făptură, scundă, cocoşată, aşezată la vreo doi metri mai departe, în umbra gardului despărţitor:

  – Ai vreo noutate? întrebă glasul ascuţit şi gâfâit al unui om foarte bătrân.

  Graham, ezită.

  – Nici una, zise el.

  – Stau aici până cînd se aprind iar luminile, râse bătrânul. Bestiile albastre, umblă, peste tot... peste tot.

  Graham răspunse cu un mormăit nearticulat încercă să-l vadă pe bătrân, dar întunericul îi ascundea faţa. Dorea din răsputeri să-i răspundă, să vorbească, dar nu ştia cum să înceapă.

  – Blestemat să fie! zise bătrânul deodată. Blestemat! Să fiu scos din odaia mea, printre atâtea primejdii!

  – E greu, începu, Graham. E greu, pentru dumneata.

  – Întuneric. Sunt un bătrân pierdut, în întuneric. Toată lumea a înnebunit. Război şi lupte. Poliţia e înfrântă şi numai pungaşi, pretutindeni De ce nu aduc nişte negri să ne apere?.... Nu, nu mai calc eu prin coridoare întunecoase! Am căzut peste un om mort. Te simţi mai bine în tovărăşia cuiva - zise bătrânul, privindu-l cu sinceritate - dacă nimereşti o tăvărăşie bună. Apoi se ridică şi se apropie de Graham.

  Probabil că rezultatul examinării era satisfacător. Bătrânul se aşeză, bucuros că nu mai rămâne singur.

  – Eh! zise el, trăim vremuri teribile! Război, lupte, şi morţi care zac acolo, bărbaţi, bărbaţi viguroşi care pier în întuneric. Fiii mei! Am trei fii. Dumnezeu ştie unde sunt în noaptea asta.

  Glasul se opri. Apoi repetă, cu glas tremurător:

  – Dumnezeu ştie unde sunt în noaptea asta.

  Graham căuta o întrebare care să nu-i trădeze ignoranţa. Dar vocea bătrânului întrerupse tăcerea.

  – Ostrog va învinge, zise el. Va învinge. Şi nimeni nu poate spune ce va deveni lumea sub conducerea lui. Fiii mei lucrează toţi trei la motoarele de vânt. Una din nurorile mele a fost amanta lui, câtva timp. Amanta lui! Noi nu suntem oameni de rând. Şi totuşi, ei m-au zvârlit să rătăcesc în seara asta la voia întîmplării... Eu ştiam ce se punea la cale. Ştiam înaintea multora. Dar e prea întuneric! Şi să cad deodată peste un cadavru, în întuneric!

  I se putea auzi respiraţia şuierătoare.

  – Ostrog... zise Graham.

  – Cel mai mare conducător pe care l-a văzut lumea vreodată, zise glasul bătrânului.

  Graham căuta cum să înceapă discuţia.

  – Consiliul are puţini prieteni în popor, se hazardă el.

  – Puţini. Şi fără valoare. Ei şi-au trăit traiul. Eh! Ar fi trebuit să-i păstreze pe cei mai isteţi. Dar au ţinut de două ori alegeri. Şi Ostrog... Acum a izbucnit, şi nimic nu-l mai poate opri, nimic nu-l mai poate opri. Ei l-au respins de două ori pe Ostrog... Ostrog Conducătorul. Am auzit cât de furios a fost atunci... A fost teribil. Cerul să-i apere! Căci pe Pământ nimic nu-i mai poate apăra. El a ridicat împotriva lor Companiile de Muncă. Nimeni altul n-ar fi îndrăznit. Toate hainele albastre,sunt înarmate şi au pornit! El va merge până la capăt. Până la capăt.

  Rămase câteva clipe tăcut.

  – Acest om, Cel-care-doarme... începu el.

  – Da, zise Graham. Ei bine?

  Vocea bătrânului se transformă într-o şoaptă confidenţială, iar faţa slabă şi întunecată se apropie de Graham.

  – Adevăratul Cel-care-doarme...

  – Da... zise Graham.

  – A murit cu mulţi ani în urmă.

  – Cum? zise Graham brusc.

  – Acum mulţi ani. A murit. Acum mulţi ani.

  – Nu mai spune! zise Graham.

  – Ba da. Chiar aşa. A murit. Acesta, cel care s-a trezit, l-a înlocuit, în timpul nopţii, pe cel adevărat. Nu-i decât o biată creatură, pe care au adormit-o. Dar nu pot să spun tot ce ştiu. Nu trebuie să spun tot ce ştiu.

  O bucată de timp el mormăi lucruri de neînţeles. Dar era greu ca să-şi păstreze secretul numai pentru el.

  – Nu-i cunosc pe cei care l-au adormit... Asta s-a întîmplat înainte de vremea mea... Dar cunosc pe omul care i-a injectat nişte substanţe înviorătoare şi l-a trezit din somn. Era o şansă din zece. Să-l trezească şi să-l ucidă. Să-l trezească sau să-l ucidă. Aşa procedează Ostrog.

  Graham era atât de uimit de aceste afirmaţii, încât a trebuit să-l întrerupă, să-l facă pe bătrân să repete cuvintele, să-l întrebe din nou, pe ocolite, înainte de a fi sigur de sensul şi nebunia celor auzite. Trezirea lui nu fusese deci naturală! Era doar nălucirea unei minţi senile, sau exista şi un sâmbure de adevăr? Răscolind prin ungherele întunecoase ale memoriei, el dădu deodată peste o idee care ar fi putut să aibă într-adevăr un efect stimulator. Poate că întîlnise o împrejurare favorabilă, poate că, în sfârşit, reuşea să afle ceva despre această epocă nouă. Bătrânul gâfâi câteva clipe şi scuipă, apoi glasul tremurător continuă să-şi depene amintirile:

  – Prima dată ei l-au îndepărtat. Eu am urmărit totul...

  – L-au îndepărtat? Pe cine? zise Graham. Pe Cel-care-doarme?

  – Pe Cel-care-doarme? Nu. Pe Ostrog. El a fost teribil... Teribil! Apoi i-a promis, i s-a promis cu siguranţă pentru data viitoare. Cât de nesocotiţi au fost... Să nu le mai fie teamă de el. Acum, tot oraşul este în puterea lui, iar cei de seama noastră suntem doar praful pe care îl calcă în picioare. Praful pe care îl calcă în picioare. Până cînd s-a apucat el de treabă ... muncitorii îşi tăiau gâtul unul altuia, ucideau vreun chinez sau vreun agent al Poliţiei Muncii, şi ne lăsau pe noi ceilalţi în pace. Cadavre! Furturi! Întuneric! Asta nu s-a mai întîmplat de un gross de ani.. Ah!... Când cei mari se iau la ceartă e rău de cei mici! E rău.

  – Ai pus... că nu a fost... ce?... de un gross de ani?

  – Eh! zise bătrânul, apoi mormăi ceva despre oamenii oare nu se exprimă clar, şi-l făcu pe Graham să repete de trei ori întrebarea.

  – Lupte, şi masacre, şi arme în mâini, şi nebuni care trăncănesc despre libertate şi tot îelul de treburi ca astea, zise bătrânul. De cînd sunt, asta nu s-a mai întîmplat. Parcă ar fi în vremurile de demult... desigur... cînd s-a răsculat poporul din Paris... acum trei groşi de ani. Asta am vrut să spun că nu s-a mai întîmplat. Dar aşa e mersul lumii. Trebuie să se întoarcă înapoi. Ştiu. Ştiu. În toţi aceşti cinci ani, Ostrog a lucrat, şi au fost tulburări, şi foamete, şi ameninţări, şi multă vorbărie, şi arme. Haine de pânză albastră şi proteste. Nimeni nu mai era în siguranţă. Totul se încurca şi se năruia. Şi iată unde am ajuns! Revoltă, lupte, şi Consiliul îşi vede sfârşitul apropiindu-se.

  – Eşti destul de bine informat asupra evenimentelor, zise Graham.

  – Ştiu ce trebuie să aud. Nu mă mulţumesc numai cu ceea ce spun maşinile care trăncănesc.

  – Desigur că nu, zise Graham, întrebându-se ce ar putea să însemne „maşinile care trăncănesc”. Şi eşti sigur că acest Ostrog... eşti sigur că Ostrog a organizat răscoala şi a pus la cale trezirea Celui-care-doarme? Numai ca să se afirme... pentru că nu a fost ales în Consiliu?

  – Cred că toată lumea ştie asta, zise bătrânul. În afară de imbecili. El vrea să fie Stăpân. Fie în Consiliu, fie altfel. Chiar şi cei care nu ştiu nimic, asta tot o ştiu. Şi iată-ne acum ca morţi zăcînd în întuneric! Dar bine, unde ai fost dumneata, că nu ai auzit despre cearta dintre Ostrog şi Verney-ii? Şi în legătură cu ce crezi că sunt tulburările? Cu Cel-care-doarme? Eh? Crezi că Cel-care-doarme este chiar cel adevărat? Şi că s-a trezit singur ... eh?

  – Eu sunt un om simplu, mai bătrân decât par, şi cam uituc, zise Graham. Multe întîmplări ... mai ales în ultimii ani... Ca să-ţi spun drept, dacă aş fi eu Cel-care-doarme, n-aş fi ştiut mai puţin.

  – Eh! zise celălalt. Bătrân, dumneata? Nu pari prea bătrân! Dar nu oricine îşi păstrează memoria la bătrâneţe, ca mine … e adevărat. Dar faptele astea, atât de bine cunoscute! Şi dumneata doar nu eşti atât de bătrân ca mine... nici nu te apropii de vârsta mea. Ei bine! Poate că n-ar trebui să-i judec pe alţii după mine. Eu sunt tânăr.... pentru un om atât de bătrân. Poate că dumneata eşti bătrân, pentru un om atât de tânăr...

  – Chiar aşa, zise Graham. Povestea mea este ciudată. Ştiu foarte puţine. Cât despre istorie! Pur şi simplu nu cunosc istoria. Cel-care-doarme şi Iulius Cezar sunt totuna pentru mine. Mă interesează să te aud vorbind aceste lucruri.

  – Ştiu câte ceva, zise bătrânul. Ştiu câte ceva... Dar... ascultă!

  Cei doi oameni tăcură, ascultând. Se auzi o răbufnire grea, o zguduire care făcu să tremure banca pe care şedeau. Trecătorii se opriră, strigând ceva unii către alţii. Bătrânul era dornic să pună întrebări; opri un om care treceape aproape. Graham, împins de exemplul bătrânului, se ridică şi acostă un alt trecător. Nimeni nu ştia ce se întîmplase. Se întoarse la bancă şi îl găsi pe bătrân mormăind, cu glas scăzut, întrebări nedesluşite. Cîteva clipe nu-şi vorbiră nimic.

  Prezenţa acestei încleştări gigantice, atât de apropiată şi totuşi atât de îndepărtată, copleşea imaginaţia lui Graham. Avea oare dreptate acest bătrân, ceea ce spuneau oamenii era adevărat, răsculaţii urmau să cucerească victoria? Sau se înşelau cu toţii, şi oamenii în uniforme roşii măturau totul din calea lor? În fiece clipă, puhoiul luptei putea să se reverse în acest cartier liniştit al oraşului, cuprinzându-l din nou şi pe el. Acum, în acest răgaz, trebuia să afle cât mai mult. Se întoarse către bătrân, gata să-i pună o întrebare, apoi renunţă s-o mai rostească. Dar gestul lui îi trezi din nou bătrânului pofta de vorbă.

  – Eh! Cum se mai potrivesc lucrurile! zise bătrânul. În acest om, Cel-care-doarme, şi-au pus nădejdile toţi nebunii! Eu îi ştiu toată povestea... Întotdeauna mi-au plăcut astfel de poveşti. Când eram copil... sunt atât de bătrân azi... obişnuiam să mai citesc cărţi tipărite. Nici nu-ţi vine să crezi. Probabil că dumneata n-ai văzut nici una... acum mucegăiesc şi se prăfuiesc... Compania Sanitară le arde, ca să facă din ele sodă pentru spălat. Dar erau bune şi ele, cu toate că erau murdare. Învăţai multe din ele. Noile Maşini Vorbitoare... dumitale nu ţi se par noi, nu?... sunt lesne de ascultat, lesne de uitat. Dar eu am urmărit toată povestea Celui-care-doarme încă de la început.

  – N-ai să mă crezi, zise Graham încet, dar sunt atât de ignorant... am fost atât de preocupat de treburile mele, situaţia mea a fost atât de neobişnuită... încât nu ştiu nimic din povestea Celui-care-doarme. Cine era?

  – Eh! zise bătrânul. Eu ştiu. Eu ştiu. Era un biet om de rând, care - sărmanul - a dat de o femeie cam nebunatică. Şi a căzut în catalepsie. Mai există vechituri de alea, de culoarea brună... fotografii cu nitrat de argint... care îl arată aşa cum şedea culcat, acum un gross şi jumătate de ani... un gross şi jumătate de ani!

  – A dat de o femeie cam nebunatică, sărmanul, zise Graham încet, ca pentru el însuşi, şi apoi cu glas tare, da... ei bine! continuă.

  – Trebuie să ştii că avea un văr, numit Warming, un om singuratic, fără copii, care a făcut o mare avere din nişte afaceri cu drumurile... primele drumuri în Eadhamită. Dar desigur că ai auzit? Nu? Cum aşa? El a cumpărat toate drepturile de brevetare şi a înfiinţat o mare societate. Pe atunci existau nenumărate întreprinderi separate şi societăţi de afaceri. Nenumărate! Drumurile lui au dus la desfiinţarea căilor ferate... vechiturile alea... în două duzini de ani. Warming a cumpărat toate drumurile şi le-a eadhamitat. Şi, pentru că n-a vrut să-şi fărâmiţeze averea şi să o lase împărţită în acţiuni, a lăsat totul Celui-care-doarme, şi a instituit un Consiliu de administraţie, ales şi instruit de el. El ştia că niciodată Cel-care-doarme nu se va mai trezi, că va continua să doarmă, să doarmă până va muri. El ştia asta foarte bine! Şi apoi, din senin! un om din Statele Unite, care îşi pierduse doi fii într-un accident pe mare, a mai adăugat la această, avere o mare donaţie. Administratorii s-au trezit chiar de la început cu o avere în valoare de o duzină de miriade de lioni.

  – Cum se numea?

  – Graham...

  – Nu... vreau să spun... americanul...

  – Isbister.

  – Isbister! strigă Graham. Bine, dar nici n-am auzit de numele acesta.

  – Bineînţeles că nu, zise bătrânul. Bineînţeles. Oamenii nu prea învaţă multe în şcolile de azi. Dar eu îi cunosc toată povestea. Era un american bogat, originar din Anglia, şi i-a lăsat Celui-care-doarme o moştenire chiar mai mare decât a lui Warming. Cum a realizat-o? Asta nu ştiu. Ceva în legătură cu pictarea prin procedee mecanice. Fapt este că a adunat această avere şi i-a lăsat-o Celui-care-doarme şi astfel a luat fiinţă Consiliul. La început n-a fost decât un Consiliu de administraţie.

  – Şi cum a crescut această avere?

  – Eh!... dar dumneata nu ştii chiar nimic! Ban la ban trage... şi doisprezece creieri sunt mai buni decât unul singur. Ei au manevrat cu dibăcie. Cu banii au influenţat viaţa politică şi au continuat să-i înmulţească prin operaţiuni bancare şi tarifare. S-au înmulţit... s-au înmulţit. Şi mulţi ani cei doisprezece administratori au ţinut în secret creşterea averii Celui-care-doarme, ascunzând-o sub diferite nume şi titluri de societăţi şi tot felul de operaţiuni similare. Consiliul a cumpărat titluri, ipoteci, acţiuni, partide politice, ziare. Dacă vei asculta vechile povestiri, vei vedea cum Consiliul a crescut tot mereu. Până în cele din urmă s-a ajuns la bilioane şi bilioane de lioni... totul fiind averea Celui-care-doarme. Şi totul provenea dintr-un capriciu... din testamentul acelui Warming, şi din accidentul fiilor lui Isbister. Oamenii sunt ciudaţi, continuă bătrânul. Faptul cel mai ciudat pentru mine este cum de a reuşit să lucreze Consiliul strâns unit atât de multă vreme. Doisprezece oameni. La început erau împărţiţi în câteva grupuri. Apoi s-au învăluit în mister. Pe vremea cînd eu eram tânăr, a vorbi despre Consiliu era ca şi cum un om ignorant ar fi vorbit despre Dumnezeu. Nu ne trecea prin minte ideea că ei ar putea să facă vreun rău. Nu ştiam nimic despre femeile lor şi despre viaţa care o duceau. Sau poate că acum am devenit eu mai înţelept... Oamenii sunt ciudaţi... Mă uit la dumneata, tânăr şi neştiutor, iar eu... un bătrân de şaptedozi de ani, aş fi putut foarte bine să uit... şi îţi explic totul, concis şi limpede. Şaptedozi - continuă el - şaptedozi, şi încă aud şi văd... aud mai bine decât văd. Şi gândesc şi sunt la curent cu tot ceea ce se întîmplă. Şaptedozi! Viaţa e ciudată. Aveam douădozi de ani cînd s-a născut Ostrog. Îmi amintesc de el cu mult înainte de a-şi fi croit drum până în fruntea Controlului. Motoarelor de Vânt. Am văzut multe schimbări. Eh! Am purtat şi haine albastre. Şi, până la urmă, am ajuns să văd aceste ciocniri, întunericul, şi tumultul, şi cadavrele îngrămădite pe străzi. Şi toate sunt opera lui! Toate sunt opera lui!

  Glasul i se stinse în mormăituri neclare, adresate lui Ostrog.

  Graham rămase pe gânduri.

  – Să vedem, zise el, dacă am înţeles bine.

  Întinse o mână şi începu să numere pe degete.

  – Cel-care-doarme era adormit...

  – A fost schimbat, zise bătrânul.

  – Se poate. Şi în acest timp averea Celui-care-doarme a crescut, în mâinile celor doisprezece administratori, până cînd a înghiţit aproape toată marea proprietate din lume. Cei doisprezece administratori au devenit, de fapt, în virtutea acestei proprietăţi, stăpânii lumii. Întrucât ei sunt puterea care plăteşte... după cum vechiul Parlament Englez era...

  – Eh! zise bătrânul. Asta e adevărat... e o comparaţie bună. Nu eşti chiar atât de...

  – Şi acum, acest Ostrog.... a revoluţionat deodată întreaga lume, trezindu-l pe Cel-care-doarme ... despre care nimeni, în afară de oamenii de rând, superstiţioşi, nu credea că se va mai trezi vreodată... l-a trezit pe Cel-care-doarme, ca să-şi revendice averea de la Consiliu, după atâţia ani.

  Bătrânul sublinie această declaraţie cu un acces de tuse.

  – E ciudat, zise el, să întâlneşti un om care află pentru prima dată aceste lucruri în seara aceasta.

  – Da, zise Graham, e ciudat.

  – Ai fost în vreun Oraş al Plăcerii? zise bătrânul. Toată viaţa mi-am dorit... Chiar şi acum - râse, apoi continuă - mi-ar place să mă distrez puţin. Măcar să văd. Mormăi o frază pe care Graham n-o înţelese.

  – Când s-a trezit... Cel-care-doarme? întrebă deodată Graham.

  – Acum trei zile.

  – Şi unde este acum?

  – E cu Ostrog. A scăpat de la Consiliu acum vreo patru ceasuri. Dar bine, stimate domn, unde ai fost în timpul ăsta? El era în sala din piaţă... unde s-au dat luptele. Întreg oraşul vorbea despre asta. Toate Maşinile Vorbitoare. S-a strigat pe toate străzile. Chiar şi nebunii care mai sunt de partea Consiliului au recunoscut-o. Toţi se îngrămădeau să-l vadă... toţi puneau mâna pe arme. Ai fost beat sau dormeai? Zău aşa! Dar probabil că glumeşti! Te prefaci, desigur! Tocmai pentru a opri strigătele Maşinilor Vorbitoare şi a împiedica pe oameni să se adune, tocmai din cauza asta ei au oprit curentul electric şi ne-au lăsat în întunericul ăsta blestemat. Vrei să-mi spui că...?

  – Am auzit că a reuşit să scape Cel-care-doarme, zise Graham. Dar.... să revenim o clipă. Eşti sigur că acum este cu Ostrog?

  – Ostrog nu-l va lăsa să-i scape, zise bătrânul.

  – Şi Cel-care-doarme, eşti sigur că nu este cel adevărat? N-am auzit niciodată...

  – Aşa cred toţi proştii. Aşa cred ei. Ca şi cum n-ar exista o mie de treburi despre care nu se aude nimic. Îl cunosc prea bine pe Ostrog. Ţi-am spus? Sunt oarecum rudă cu Ostrog. Un fel de rudă. Prin nora mea.

  – Presupun...

  – Ei bine?

  – Presupun că nu există, pentru Cel-care-doarme, nici o şansă ca să-şi revendice drepturile. Presupun că, de îndată ce lupta se va termina, el va deveni cu siguranţă o marionetă... în mâinile lui Ostrog sau ale Consiliului.

  – În mâinile lui Ostrog... cu siguranţă. De ce n-ar fi o marionetă? Gândeşte-te la situaţia lui. Orice dorinţă, orice plăcere, totul i se poate îndeplini. De ce să-şi mai revendice drepturile?

  – Ce sunt Oraşele Plăcerii? zise Graham pe neaşteptate.

  Bătrânul îl puse să-şi repete întrebarea. Când înţelese, în cele din urmă, cuvintele lui Graham, îl înghionti puternic cu cotul.

  – Asta-i prea de tot, zise el. Îţi baţi joc de un bătrân. Bănuiam eu că ştii mai multe decât pari să ştii.

  – Poate că da, zise Graham. Dar nu! de ce aş continua să mă prefac? Nu, nu ştiu ce este un Oraş al Plăcerii.

  Bătrânul râse, pe un ton familiar.

  – Mai mult chiar, nu ştiu nici să citesc literele voastre, nu ştiu ce monedă folosiţi, nu ştiu ce ţări străine mai există. Nu ştiu unde mă aflu. Nu ştiu să număr. Nu ştiu de unde să-mi procur de mâncare, de băut, sau să-mi găsesc un adăpost.

  – Haide, haide, zise bătrânul, dacă ai un pahar cu băutură, unde îl duci, la ureche sau la ochi?

  – Aş vrea să-mi explici toate aceste lucruri.

  – Ha, ha! Ei bine, domnii îmbrăcaţi în mătase trebuie şi ei să se distreze. O mână vestejită mângâie o clipă braţul lui Graham. Mătase. Bine, bine! Dar, cu toate acestea, aş vrea să fiu eu omul care a fost substituit Celui-care-doarme. O să petreacă bine. Cu tot fastul şi cu toate plăcerile. Are o figură ciudată. Când avea oricine voie să-l vadă, am căpătat şi eu bilet şi l-am văzut. Omul cu care a fost înlocuit seamănă leit cu cel adevărat, aşa cum îl arată fotografiile. E galben la faţă. Dar o să se îngraşe. Trăim într-o lume ciudată. Gândeşte-te ce noroc pe el! Ce noroc pe el! Cred că va fi trimis la Capri. E cel mai bun loc de distracţie pentru un începător.

  Îl apucă din nou tusea. Apoi începu să mormăie cu invidie despre plăcerile şi desfătările care îi rămăseseră străine.

  – Ce noroc pe el, ce noroc pe el! Toată viaţa am stat în Londra, sperând să-mi vie şi mie rândul.

  – Dar Cel-care-doarme a murit, eşti sigur? zise deodată Graham.

  Bătrânul îl puse să-şi repete întrebarea.

  – Oamenii nu trăiesc mai mult decât zecedozi. Ar fi nefiresc, zise bătrânul. Eu nu sunt prost. Proştii pot crede asta, dar eu nu.

  Graham se supără de siguranţa cu care vorbea bătrânul...

  – Nu ştiu dacă eşti prost sau nu, zise el, dar în privinţa Celui-care-doarme te înşeli.

  – Ce?

  – Te înşeli în privinţa Celui-care-doarme. Nu ţi-am spus de la început, dar am să-ţi spun acum. Te înşeli în privinţa Celui-care-doarme.

  – De unde ştii dumneata? Credeam că nu ştii nimic... nici măcar despre Oraşele Plăcerii.

  Graham tăcu.

  – Nu ştii nimic, zise bătrânul. Cum ai putea să ştii? Foarte puţini oameni...

  – Eu sunt Cel-care-doarme.

  Fu nevoit să repete. Se lăsă o scurtă tăcere.

  – Ceea ce spui e o prostie, domnule, iartă-mă că-ţi spun. Pe vremuri ca astea s-ar putea să-ţi producă neplăceri, zise bătrânul.

  Graham, puţin cam încurcat, îşi repetă afirmaţia.

  – Spuneam că eu sunt Cel-care-doarme. Că am adormit, cu mulţi ani în urmă, într-un sat cu case de piatră, pe vremea cînd încă mai existau garduri, şi sate, şi hanuri, şi tot pământul era împărţit în loturi, în ogoare mici. N-ai auzit niciodată de vremurile acelea? Şi eu, eu cel care îţi vorbesc, sunt Cel-care-s-a-trezit acum patru zile!

  – Acum patru zile!... Cel-care-doarme! Dar ei au şi pus mâna pe Cel-care-doarme! Îl au cu ei şi nu-l vor mai lăsa să scape. E o prostie! Ai vorbit, până acum, ca un om în toată firea. Pot să-l văd ca şi cum aş fi de faţă. El este acolo, avându-l pe Lincoln drept paznic, în spatele lui: nu l-ar lăsa ei să plece de unul singur. Te poţi bizui pe ei. Eşti un om ciudat. Unul dintre cei care se ţin de glume. Acum înţeleg de ce mănânci vorbele într-un mod atât de ciudat, dar...

  Se opri brusc şi Graham îi văzu gestul.

  – Ca şi cum Ostrog ar fi în stare să-l lase pe Cel-care-doarme să circule singur! Nu, cu mine nu ţi-ai găsit omul! Eh! ca şi cum aş putea să cred una ca asta. Ce urmăreşti? Şi, în afară de asta, noi vorbeam chiar despre Cel-care-doarme.

  Graham se ridică.

  – Ascultă, zise el. Eu sunt Cel-care-doarme.

  – Eşti un om ciudat, zise bătrânul, dacă stai cu mine aici, în întuneric, şi-mi spui, într-o limbă stricată, o asemenea minciună. Dar...

  Exasperarea lui Graham se transformă într-un hohot de râs.

  – E absurd, strigă el. Absurd. Visul trebuie să ia sfârşit! Devine din ce în ce mai stupid. Iată-mă aici, în acest semiîntuneric blestemat - n-am mai auzit să existe un vis în semiîntuneric - stând ca un anacronism de două sute de ani şi încercînd să-l conving pe un bătrân nebun că sunt eu însumi, şi în acelaşi timp... Uh!

  Făcu un gest de enervare şi se îndepărtă cu paşi mari. După o clipă, bătrânul alergă în urma lui.

  – Eh! dar nu pleca! strigă bătrânul. Sunt un bătrân nebun, ştiu. Nu pleca. Nu mă lăsa în întunericul ăsta.

  Graham ezită, apoi se opri. Îşi dădu, deodată, seama de neghiobia de a-şi fi dezvăluit taina.

  – N-am vrut să te jignesc... nedând crezare celor ce mi-ai spus, zise bătrânul, apropiindu-se. Nu este nici un rău în asta. N-ai decât să-ţi spui Cel-care-doarme, dacă îţi face plăcere. Este o înşelătorie curioasă...

  Graham ezită, apoi se întoarse brusc şi-şi continuă drumul.

  Îl mai auzi câtva timp pe bătrân şchiopătând în urma lui şi strigându-l, tot mai de departe, cu glasul lui de astmatic. Dar în cele din urmă întunericul îl înghiţi şi Graham nu-l mai văzu.

   

  CAPITOLUL XII. OSTROG

 

  Graham îşi dădu acum mai bine seama de situaţia lui. Rătăci multă vreme, dar, după discuţia cu bătrânul, hotărî că până la urmă va trebui în mod inevitabil să-l întâlnească pe Ostrog. Un lucru era evident: conducătorii revoltei reuşiseră de minune să ascundă dispariţia lui. Dar se aştepta în fiece clipă să audă ştirea despre moartea sau recapturarea lui de către Consiliu.

  În clipa aceea în faţa lui se opri un om.

  – Ai auzit? întrebă el.

  – Nu! zise Graham, tresărind.

  – Aproape o dozandă, zise omul, o dozandă de oameni! şi porni, grăbit, mai departe.

  Un grup de bărbaţi şi o fată trecură prin întuneric, gesticulând şi strigând:

  – Au capitulat! S-au predat!

  – O dozandă de oameni.

  – Două dozande de oameni.

  – Ostrog, trăiască Ostrog!

  Apoi strigătele se îndepărtară, devenind nedesluşite.

  Urmară alţi oameni care strigau. Cîtva timp, atenţia îi fu atrasă de frânturile de fraze pe care le auzea. Nu era sigur dacă toţi vorbeau englezeşte. Atât cât reuşea să înţeleagă era un fel de engleză stricată, ca jargonul negrilor, un amestec de fraze stâlcite. Nu îndrăzni să oprească pe nimeni, ca să întrebe ceva. Impresia pe care i-o făceau oamenii se contrazicea cu părerile pe care şi le făcuse el despre soarta bătăliei şi confirma încrederea bătrânului în Ostrog. Abia târziu izbuti să se convingă că oamenii se bucurau de înfrângerea Consiliului, că marele Consiliu, care îl urmărise cu atâta străşnicie, se dovedise până la urmă cea mai slabă dintre cele două forţe aflate în conflict. Şi, dacă aceasta era situaţia, ce consecinţe putea să aibă pentru el? De mai multe ori ezită, pe punctul de a pune trecătorilor astfel de întrebări fundamentale. Odată, se întoarse şi merse o bună bucată de drum în urma unui om scund, grăsun, cu o înfăţişare amabilă, dar nu avu destulă încredere ca să i se adreseze.

  Cu încetul, ajunse la concluzia că ar trebui să întrebe unde sunt Birourile Motoarelor de Vânt, orice ar fi fost să fie aceste motoare de vânt. Când puse prima oară întrebarea i se răspunse să meargă mai departe, în direcţia Westminster. A doua încercare îl conduse la descoperirea unui drum mai scurt, prin care se rătăci repede. Apoi i se spuse să părăsească străzile pe care - necunoscînd alte mijloace de transport - mersese până atunci şi să apuce pe una din scările din mijloc, către o stradă întunecată. Acolo avu câteva întîlniri ciudate; mai întâi se întîlni cu o fiinţă invizibilă, care vorbea cu glas răguşit, într-un dialect curios, asemănător, la început, unei limbi străine, un şuvoi de cuvinte presărat cu frânturi englezeşti stâlcite, dialectul oamenilor de rând din vremea aceea. Apoi se apropie un alt glas, un glas de fată, cântând „Tralala, tralala”. Ea i se adresă lui Graham într-o engleză care semăna cu a omului întîlnit înainte. Declară că îşi pierduse sora, se poticni cam fără rost, după părerea lui, îl prinse în braţe şi începu să râdă. Dar câteva cuvinte de dojana o făcură să dispară.

  Zgomotele creşteau în jurul lui. Oamenii treceau pe lângă el, vorbind cu însufleţire.

  – S-au predat!

  – Consiliul! Desigur, Consiliul!

  – Aşa se vorbeşte în oraş.

  Drumul deveni mai larg. Brusc, zidul se termină. Se afla acum într-un spaţiu deschis; se vedeau oameni agitându-se în depărtare. Întrebă pe un individ, care abia se distingea din întuneric, pe ce drum să apuce.

  – Mergi drept înainte, zise un glas de femeie.

  Se îndepărtă de zidul pe lângă care mersese, şi după o clipă se poticni de o măsuţă pe care se aflau nişte obiecte de sticlă. Obişnuit acum cu întunericul, Graham descoperi o perspectivă întinsă, cu şiruri de mese de-o parte şi de alta. Porni într-acolo. Auzi, la câteva mese, clinchete de pahare şi zări oameni care mâncau. Existau, deci, oameni destul de liniştiţi ca să se aşeze la masă, sau poate destul de îndrăzneţi ca să îmbuce câte ceva în grabă, în ciuda tulburărilor sociale şi a întunerieului. Apoi zări sus, în depărtare, o lumină palidă, de formă semicirculară. Înainta în direcţia aceea, dar, cînd ajunse aproape, lumina îi fu ascunsă de un colţ întunecat. Se poticni de nişte trepte şi se pomeni într-o galerie. Auzi suspine şi dădu peste-două fetiţe înspăimântate, ghemuite lângă o balustradă. Fetiţele tăcură, auzind că se apropie zgomot de paşi. Încercă să le consoleze, dar ele rămaseră tăcute până cînd el se îndepărtă. Le auzi, din depărtare, scâncind din nou.

  Nu după mult, nimeri la picioarele unei scări, lângă o deschidere largă. Deasupra se găsea o lumină confuză; urcă, din întuneric, într-o stradă cu platforme, mişcătoare. De-a lungul ei trecea o mulţime gălăgioasă şi dezordonată. Oamenii cântau, cei mai mulţi cu glasuri false, frânturi ale unui cântec de revoltă. Ici şi colo pâlpâiau torţe, născînd umbre tremurătoare. Întrebă din nou de drumul pe care voia să-l urmeze, şi de două ori se încurcă în acelaşi dialect de neînţeles. La a treia încercare reuşi să capete un răspuns limpede. Se afla la două mile de Birourile Motoarelor de Vânt din Westminster, dar drumul era uşor de găsit.

  Când se apropie, în cele din urmă, de locul unde erau Birourile Motoarelor de Vânt, înţelese, după mulţimile care aclamau de-a lungul străzilor, după cîntecele şi bucuria lor, şi mai ales după lumina care se reaprinsese în oraş, că răsturnarea Consiliului era probabil înfăptuită. Dar, totuşi, nu auzi nici o veste despre dispariţia Celui-care-doarme.

  Luminile se reaprinseseră, în tot oraşul, pe neaşteptate. Se simţi, deodată, orbit, toţi oamenii din jur se opriră de asemeni orbiţi, şi întreaga lume era incandescentă. Când se reaprinsese lumina, el era la marginea mulţimilor fremătătoare, care înţesau străzile de lângă Birourile Motoarelor de Vânt, şi sentimentul că era expus privirilor transformă intenţia lui vagă de a-l întîlni pe Ostrog într-o dorinţă arzătoare.

  Un timp fu îmbrâncit, împiedicat de oameni, unii răguşiţi şi obosiţi de cât îi strigaseră numele, alţii bandajaţi şi însângeraţi în lupta pentru cauza lui. Faţada Birourilor Motoarelor de Vânt era iluminată de proiecţia unui tablou mişcător, dar el nu putea să distingă nimic, deoarece, în ciuda eforturilor lui susţinute, mulţimea era prea compactă pentru a-i permite să se apropie. Din frânturile de conversaţie pe care le auzi, presupuse că se dădeau ştiri despre luptele de la Palatul Consiliului. Ignoranţa şi nehotărârea îl făceau să aibă mişcările încete şi neputincioase. La început nu-şi dădu seama cum va putea intra în clădirea dinapoia acestei faţade imense. Îşi croi cu greutate drum prin mijlocul masei de oameni, până cînd observă că scara care cobora dinspre drumul central ducea chiar în interiorul clădirii. Continuă să meargă în această direcţie, dar mulţimea era atât de înghesuită pe drumul central, încât îi trebui destul de mult timp până să ajungă la ţintă. Şi chiar atunci el găsi intrarea oprită, şi trebui mai întâi să discute cu înverşunare, timp de un ceas, în camera de gardă, până reuşi să-i trimită un bilet aceluia care voia să-l vadă mai mult decât pe oricare alt om din lume. La început, povestea lui fu luată în râs, apoi, devenind mai înţelept, declară, cînd ajunse la a doua scară, că are nişte veşti de o importanţă extraordinară pentru Ostrog. Care erau veştile - el refuză să spună. Reuşi cu greu să-şi trimită biletul. Aşteptă mult timp într-o odăiţă de la capătul de jos al ascensorului şi, în sfârşit, îşi făcu apariţia Lincoln, prevenitor, uimit, cerându-şi scuze. Se opri în cadrul uşii, examinându-l pe Graham, apoi se repezi spre el plin de efuziune.

  – Da, strigă el. Dumneata eşti! N-ai murit!

  Graham îi dădu câteva scurte explicaţii.

  – Fratele meu te aşteaptă, îi spuse Lincoln. Este singur, în Birourile Motoarelor deVânt. Ne temeam, că ai fost ucis în sala teatrului. Era nedumerit... şi treburile nu sunt încă limpezi, cu toate că oamenilor le spunem... altfel ar fi venit el la dumneata.

  Urcară cu liftul, trecură printr-un coridor îngust, traversară o sală mare, în care nu era nimeni decât doi curieri grăbiţi - şi intrară într-o încăpere relativ mică, al cărei mobilier era format doar dintr-o canapea lungă şi un disc oval mare, de un cenuşiu ceţos, schimbător, atârnat de perete cu nişte cabluri. Lincoln îl părăsi pentru câtva timp, şi Graham rămase singur, fără să înţeleagă ce sunt acele forme fumurii şi schimbătoare care treceau încet pe suprafaţa discului.

  Un vuiet care izbucni pe neaşteptate îi atrase atenţia. Erau aclamaţii, aclamaţiile frenetice ale unei mulţimi uriaşe, dar foarte îndepărtate, un tunet de exaltare. Se termină tot atât de brusc pe cât începuse, ca un sunet auzit între deschiderea şi închiderea unei uşi. În camera alăturată se auzi un zgomot de paşi grăbiţi şi un clinchet melodios, ca un lanţ trecînd peste dinţii unei roţi. Apoi se auzi glasul unei femei, foşnetul unor haine nevăzute.

  – Este Ostrog! auzi el.

  Răsună clinchetul unui clopoţel şi din nou se aşternu tăcerea.

  Apoi, afară se auziră glasuri, zgomot de paşi şi mişcare. Paşii unei singure persoane se desprinseră de celelalte zgomote, apropiindu-se, paşi hotărâţi, cu ritmul măsurat. Perdeaua se ridică încet. Apăru un om înalt, cu părul alb, îmbrăcat în haine de mătase de culoare crem, şi-l cercetă pe Graham, pe sub braţele sale ridicate.

  O clipă, omul rămase cu mâinile pe perdea, apoi îi dădu drumul să cadă şi păşi în faţa ei. Graham văzu o frunte înaltă, doi ochi de un albastru foarte deschis, afundaţi, sub sprâncene albe, un nas acvilin şi o gură hotărâtă, cu trăsături puternice. Cutele din jurul ochilor, colţurile căzute ale gurii contraziceau ţinuta semeaţă şi dovedeau, că omul era bătrân. Graham se ridică instinctiv în picioare, şi o clipă cei doi oameni rămaseră tăcuţi, privindu-se unul pe altul.

  – Dumneata eşti Ostrog? întrebă Graham.

  – Eu sunt Ostrog.

  – Conducătorul?

  – Aşa mi se spune.

  Graham tăcu stingherit.

  – Trebuie să-ţi mulţumesc mai ales dumitale, după câte înţeleg, pentru eliberarea mea, zise el apoi.

  – Mă temeam că ai fost ucis, zise Ostrog. Sau adormit din nou... pentru totdeauna. Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă ca să păstrăm secretul... secretul dispariţiei dumitale. Unde ai fost? Cum ai ajuns aici?

  Graham îi povesti în câteva cuvinte. Ostrog ascultă în tăcere. Apoi zâmbi uşor.

  – Ştii ce făceam cînd am fost anunţat că ai venit?

  – De unde să ştiu?

  – Pregăteam dublura dumitale.

  – Dublura mea?

  – Un om care să semene cât mai mult cu dumneata. Aveam de gând să-l hipnotizăm, ca să-i mai uşurăm dificultatea de a acţiona. Era neapărat necesar, întreaga revoltă se bazează pe ideea că eşti treaz, viu şi de partea noastră. Chiar acum, o mare mulţime de oameni s-a strâns în teatru, cerând să te vadă. Ei nu au încredere... Cunoşti, desigur... măcar unele aspecte ale situaţiei dumitale?

  – Foarte puţin, zise Graham.

  – Treburile stau astfel. Ostrog făcu câţiva paşi prin odaie, apoi se întoarse. Eşti proprietarul absolut, zise el, a mai mult de jumătate din lume. Cu alte cuvinte, eşti ca un rege. Puterile dumitale au anumite limite, dar eşti persoana cea mai însemnată, simbolul popular al stăpânirii. Acest Consiliu Alb, Consiliul Administratorilor, cum este numit…

  – Am auzit câte ceva...

  – Mă mir.

  – Am dat peste un bătrân vorbăreţ.

  – Înţeleg... Masele noastre - cuvântul vine de pe vremea dumitale, ştii desigur că încă mai avem mase - te privesc ca pe adevăratul nostru conducător. La fel cum foarte mulţi oameni de pe vremea dumitale considerau Coroana drept conducător. Ele sunt nemulţumite - masele de pe întreg pământul - de felul cum guvernau Administratorii. În general, este vechea nemulţumire, vechea neîmpăcare a omului de rând cu situaţia în care se află - mizeria muncii, a disciplinei şi a incapacităţii. Dar Administratorii au guvernat rău. În anumite cazuri, de exemplu în administrarea Companiilor de Muncă, ei au dat dovadă de lipsă de înţelepciune. Au creat nenumărate ocazii de nemulţumire. Noi, cei din partidul popular, începusem să ne agităm pentru reforme... cînd s-a produs trezirea dumitale. Dacă ar fi fost organizată de mai înainte, tot n-ar fi venit mai la timp. El zâmbi. Spiritul public, fără să ţină seama de anii dumitale de somn, se şi gândise să te trezească şi să apeleze la dumneata, cînd... poc!

  El schiţă, cu un gest, izbucnirea revoltei, iar Graham dădu din cap în semn că a înţeles.

  – Consiliul s-a fâstâcit... au început să se certe, întotdeauna fac aşa. N-au putut să ia o hotărâre, n-au ştiut cum să procedeze cu dumneata. Ştii cum te-au întemniţat?

  – Ştiu, ştiu. Şi acum... am izbândit?

  – Am izbândit. Am izbândit cu adevărat. Astă-noapte, în cinci ore. Am lovit, pe neaşteptate, din toate părţile. Oamenii de la Motoarele de Vânt, Compania Muncii, cu milioanele ei de oameni, au rupt toate zăgazurile. Am pus mâna pe aeropile.

  Ostrog tăcu.

  – Da, zise Graham, bănuind că aeropilele erau nişte maşini zburătoare.

  – Asta a fost, desigur, esenţial. Altfel, ei ar fi reuşit să fugă. Tot oraşul s-a ridicat, au participat aproape o treime din oameni. Toţi albaştrii, toate serviciile publice, în afară doar de câţiva aeranauţi şi cam o jumătate din poliţia în uniforme rosii. Ai fost salvat, şi oamenii lor, din poliţia drumurilor - nici jumătate din ei nu au putut fi concentraţi în Palatul Consiliului - au fost împrăştiaţi, dezarmaţi sau ucişi. Toată Londra este acum a moastră. Le-a mai rămas doar Palatul Consiliului. Jumătate din cei care le-au mai rămas din poliţia în uniforme roşii au căzut în încercarea nebunească de a te recaptura. Când te-au pierdut, şi-au pierdut şi ei capul. Au aruncat asupra teatrului toate forţele pe care le mai aveau. Le-am tăiat retragerea spre Palatul Consiliului. Noaptea trecută a fost într-adevăr o noapte a victoriei. Pretutindeni a strălucit steaua dumitale. Cu o zi în urmă... Consiliul Alb guverna tot aşa cum a guvernat de un gross de ani, de un secol şi jumătate de ani … apoi, doar cu câteva şoapte, cu câteva arme aduse pe furiş ici şi colo, deodată ... iată!

  – Eu cunosc foarte puţine lucruri, zise Graham. Cred... Nu înţeleg prea bine condiţiile în care s-au  dus luptele. Te-aş ruga să-mi explici. Unde este Consiliul? Unde se dau luptele?

  Ostrog făcu câţiva paşi, se auzi un clinchet şi, deodată, în afară de o strălucire de formă ovală, camera rămase în întuneric. O clipă, Grham fu buimăcit.

  Apoi văzu că discul de culoare cenuşie căpîtase adâncime şi culoare, luase înfăţişarea unei ferestre ovale, care dădea spre o scenă ciudată, neobişnuită.

  La prima privire nu fu în stare să înţeleagă ce însemna această scenă. Era o scenă în lumina zilei, lumina unei zile de iarnă, cenuşie şi limpede. De-a curmezişul tabloului şi la jumătatea distanţei, după cât se părea, dintre el şi punctul cel mai îndepărtat, trecea vertical un cablu puternic, de sârmă albă, împletită. Apoi observă că şirurile marilor mori de vânt pe care le vedea, intervalele largi, petele de întuneric presărate din loc în loc erau asemănătoare cu acelea printre care trecuse atunci când fugise din Palatul Consiliului. Văzu, desluşit, un şir ordonat de oameni în roşu mergând de-a curmezişul unui coridor deschis între şiruri de oameni în negru şi înţelese, înainte de a-i spune Ostrog, că privea, de sus, străzile Londrei din zilele acelea. Zăpada din timpul nopţii dispăruse. Graham bănui că discul oval era vreun înlocuitor modern al camerei obscure, dar nu primi nici o explicaţie. Observă că, deşi oamenii în roşu mergeau de la stânga spre dreapta, ei ieşeau totuşi din cadrul tabloului prin partea stângă. Pentru o clipă fu uimit, şi apoi văzu că tabloul trecea încet, ca o panoramă, pe suprafaţa discului oval.

  – Vei vedea imediat luptele, zise Ostrog, lângă el. Oamenii în roşu pe care îi vezi sunt prizonieri. Aceasta este suprafaţa acoperişurilor din Londra... Acum toate casele formează aproape o masă compactă. Străzile şi locurile publice sunt acoperite. Locurile goale şi intervalele din vremea dumitale au dispărut.

  O pată neclară acoperi tabloul pe jumătate. Părea să fie corpul unui om. Se iscă o lucire metalică, o sclipire, ceva care trecu deasupra ovalului, cum trece pleoapa unei păsări peste ochi, şi imaginea redeveni clară. Graham văzu acum oameni alergând printre roţile Motoarelor de Vânt, trăgând cu nişte arme din care ţâşneau mici dâre de fum. Ei se îngrămădeau tot mai mult în partea dreaptă, gesticulând - poate că şi strigau, dar imaginea nu transmitea nici un sunet. Oamenii şi roţile motoarelor treceau încet şi constant peste câmpul oglinzii.

  – Acum, zise Ostrog, vine Palatul Consiliului!

  Încet, o margine neagră se furişă în câmpul vizual, atrăgându-i atenţia lui Graham. În curând nu mai era o margine, ci o cavitate, un imens spaţiu negru printre mulţimea de edificii, şi din el se ridicau spirale subţiri de fum spre cerul palid de iarnă. Masa ruinată a clădirii, stâlpii, traversele puternic arcuite se ridicau lugubre din întunericul funerar. Şi peste aceste vestigii ale unui palat splendid se căţărau, săreau,se îmbulzeau nenumăraţi oameni minusculi.

  – Acesta este Palatul Consiliului, zise Ostrog. Ultima lor fortăreaţă. Au cheltuit - nebunii de ei! - muniţie, care le-ar fi ajuns să ne ţină piept o lună, numai ca să arunce în aer clădirile din jurul lor... ca să oprească atacul nostru. Ai auzit explozia? A făcut ţăndări jumătate din geamurile oraşului...

  În timp ce el vorbea, Graham văzu că, dincolo de ruine, ridicîndu-se deasupra lor până la o mare înălţime, se afla masa devastată a unei clădiri albe. Această masă rămăsese izolată prin distrugerea nemiloasă a tuturor clădirilor din jur. Găuri negre marcau coridoarele atinse de dezastru; se vedeau săli mari, cu pereţii năruiţi, şi arhitectura de interior părea sinistră în zorii acelei zile de iarnă, şi în josul zidurilor crăpate atârnau ghirlande de cabluri rupte şi drugi de metal, cu capetele răsucite. Printre ruine se mişcau mici pete roşii, apărătorii în haine roşii ai Consiliului. Din cînd în cînd, licăriri slabe iluminau umbrele pustii. La prima vedere, lui Graham i se păru că se efectua un atac asupra acestei clădiri albe şi izolate, dar apoi observă că răsculaţii nu înaintau, ci rămâneau ascunşi prin ruinele colosale care înconjurau această ultimă fortăreaţă şi trăgeau necontenit.

  Şi nu trecuseră nici zece ore de cînd şedea sub deschizătura ventilatorului, într-o mică încăpere din această clădire îndepărtată, întrebându-se ce se întîmpla în lume!

  Privind cu mai multă atenţie, în timp ce acest episod războinic trecea în linişte prin centrul oglinzii, Graham văzu că palatul alb era înconjurat din toate părţile de ruine, şi Ostrog începu să-i descrie în fraze concise cum apărătorii palatului încercaseră prin această distrugere să se izoleze de furtuna care venea. Vorbi pe un ton indiferent despre pierderea de oameni produsă de această uriaşă explozie, îi arătă un cimitir improvizat printre ruine, ambulanţe care mişunau ca furnicile de-a lungul unui şanţ ruinat, care fusese cîndva o stradă, cu platforme mişcătoare. Îi arăta, cu mai mult, interes, diferitele părţi, din Palatul Consiliului şi felul cum erau distribuiţi asediatorii. În scurt, timp, războiul civil care răscolise întreaga Londră nu mai avea nici un secret, pentru Graham. Ceea ce se întîmplase, în noaptea aceea nu era o revoltă spontană, şi nici un război între forţe, egale, era o lovitură de stat magistral organizată. Ostrog prevăzuse uimitor de bine toate amănuntele; părea că ştie, rolul fiecăreia dintre petele roşii şi negre care se târau prin acele locuri.

  El întinse un braţ, negru, imens, peste imaginea luminoasă şi arătă încăperea de unde scăpase Graham, apoi, prin, labirintul ruinelor, drumul pe care fugise. Graham recunoscu prăpastia pe care o mărginea, jgheabul şi alături Motoarele de Vânt de care se ghemuise ca să scape de maşina zburătoare. Restul drumului fusese distrus de explozii. Privi, din nou spre Palatul Consiliului, care ieşise aproape în întregime din cadru; dinspre dreapta, apărea acum o colină cu un grup de cupole şi turnuleţe vagi, nelămurite şi îndepărtate.

  – Şi Consiliul a fost într-adevăr răsturnat? zise el ...

  – Da, zise Ostrog.

  – Şi eu... Este chiar adevărat că eu...

  – Eşti Stăpânul lumii.

  – Dar steagul acela alb...

  – Acela este steagul Consiliului... Steagul dominaţiei lumii. Va cădea. Lupta este terminată. Atacul asupra teatrului a fost ultima lor încercare disperată. Au numaii vreo mie de oameni, şi, unii dintre ei vor trece, de partea noastră. Au puţine muniţii. Iar noi reînviem vechile meşteşuguri. Făurim tunuri.

  – Dar... spune-mi.... Oraşul, acesta înseamnă lumea întreagă?

  – În mod practic, asta e tot ce le-a mai rămas din imperiul lor. În restul lumii, oraşele fie că s-au revoltat o dată cu noi, fie că aşteaptă deznodământul. Trezirea dumitale i-a uluit, i-a paralizat.

  – Dar Consiliul nu are maşini zburătoare? De ce nu luptă cu ele?

  – Aveau. Dar cea mai mare parte a aeronauţilor au fost, de fapt, de partea noastră. N-au vrut, să-şi asume riscul de a lupta alături de noi, dar n-au vrut nici să acţioneze împotriva noastră. A trebuit să le dăm aeronauţilor un imbold. Aproape jumătate erau de partea noastră, şi ceilalţi ştiau acest lucru. Ei au ştiut că ai reuşit să fugi, şi au pus să te urmărească. Acum o oră, noi l-am ucis pe omul care a tras în dumneata. Şi am ocupat platformele de zbor din toate oraşele în care puteam s-o facem, şi astfel am oprit şi am capturat aeroplanele, iar cât despre micile maşini zburătoare care s-au aventurat să zboare - căci într-adevăr s-au aventurat câteva - am îndreptat asupra lor un foc susţinut, şi le-am împiedicat să se apropie de Palatul Consiliului. Dacă ar fi aterizat, n-ar mai fi putut să se ridice din nou, deoarece acolo, nu există suficient spaţiu liber ca să-şi poată lua zborul. Am distrus câteva din ele, alte câteva au coborât şi s-au predat, iar restul au plecat spre Continent să caute vreun oraş prieten, dacă vor reuşi să-l găsească înainte de a li se termina combustibilul. Cei mai mulţi dintre aeronauţi au fost foarte bucuroşi să fie luaţi prizonieri şi ţinuţi deoparte, fără să li se facă vreun rău. Să te prăbuşeşti cu o maşină zburătoare nu este o perspectivă prea atrăgătoare! Consiliul nu are nici o şansă pe această cale. Zilele lui sunt numărate.

  Râse, şi se întoarse din nou spre oglinda ovală, pentru a-i arăta lui Graham ce se înţelegea, prin platforme de zbor. Chiar şi cele patru platforme mai apropiate erau prea îndepărtate şi întunecate de ceaţa subţire a dimineţii. Dar Graham îşi putu da seama că erau nişte construcţii vaste, chiar în comparaţie cu dimensiunile construcţiilor din jur.

  În timp ce aceste forme nelămurite treceau spre stânga, apăru din nou drumul pe care trecuseră oamenii în roşu, dezarmaţi. Apoi ruinele negre, şi din nou fortăreaţa albă a Consiliului asediat. Nu mai avea aspectul unei clădiri lugubre, ci strălucea - acum, cînd umbra norilor se risipise - ca un chihlimbar, în lumina soarelui. În jurul ei, lupta oamenilor minusculi nu se oprise încă cu totul, dar apărătorii în uniforme roşii încetaseră focul.

  Şi astfel, în liniştea zorilor, omul din secolul al nouăsprezecelea privi scena finală a marei revolte, stabilirea domniei sale prin forţă. Descoperi, cu un fel de tresărire, că aceasta era lumea lui, şi nu aceea pe care o lăsase în urmă; că acesta nu era un spectacol care să ajungă la un punct culminant şi apoi să înceteze; că în această lume îşi va petrece anii de viaţă care i-au mai rămas, cu toate datoriile şi primejdiile şi responsabilităţile. Se întoarse spre Ostrog, cu noi întrebări. Acesta începu să-i răspundă şi apoi se întrerupse brusc.

  – Dar toate acestea trebuie să ţi le explic, pe larg, mai târziu. În momentul de faţă avem... anumite datorii. Poporul se îndreaptă, pe străzile mişcătoare, din toate părţile oraşului spre acest loc... pieţele şi teatrele sunt înţesate de oameni. Ai venit tocmai la timp. Ei cer să te vadă. Aici, şi în toată lumea, vor să te vadă. Paris, New York, Chicago, Denver, Capri - mii de oraşe s-au răsculat, tumultuoase, şi cer să te vadă. De mulţi ani ei cer să fii trezit, şi acum, cînd dorinţa lor s-a îndeplinit, nu le vine să creadă…

  – Dar, bineînţeles... eu nu pot să mă duc peste tot...

  Ostrog răspunse din celălalt capăt al odăii, şi imaginea de pe discul oval păli şi dispăru, în timp ce lumina se aprinse din nou.

  – Există kinetotelefotografe, zise el. În timp ce vei saluta poporul de aici - în întreaga lume miriade de miriade de oameni, îngrămădiţi şi nemişcaţi în săli întunecoase, te vor vedea şi ei. În alb şi negru, desigur, nu aşa cum eşti. Şi vei auzi strigătele lor care se vor adăuga strigătelor din sala de aici. Există un anumit procedeu optic, continuă Ostrog, folosit de unii acrobaţi şi de dansatoare. S-ar putea să ţi se pară nou. Stai într-o lumină foarte puternică şi ei nu te văd pe dumneata, ci o imagine mărită, proiectată pe un ecran - astfel încât chiar şi ultimul om din cea mai îndepărtată galerie poate, dacă vrea, să-ţi numere şi firele genelor.

  Graham se agăţă disperat de una dintre întrebările care îi frământau mintea.

  – Care este populaţia Londrei? întrebă el.

  – Douăzeci şi opt de miriade.

  – Cît înseamnă asta?

  – Peste treizeci şi trei de milioane.

  Aceste cifre depăşeau imaginaţia lui Graham.

  – Ei aşteaptă să le spui ceva, zise Ostrog. Nu ceea ce numeaţi voi o cuvântare, ci ceea ce numim noi un cuvânt - o singură frază, şase sau şapte cuvinte. Ceva precis. De exemplu: „M-am trezit şi inima mea este alături de voi”. Un asemenea cuvânt aşteaptă ei.

  – Cum ai spus? întrebă Graham.

  – „M-am trezit şi inima mea este alături de voi.” Şi te înclini - te înclini ca un rege. Dar mai întâi trebuie să-ţi aducem haine negre, căci negrul este culoarea care ţi se cuvine. Ai ceva împotrivă? După aceea, ei se vor împrăştia la casele lor.

  Graham ezita.