Chipul secretarului lui Andrews apăru pe ecran.

  — Bună ziua, spuse el. Patronul e în conferinţă.

  — În bază sau în altă parte?

  — În sala de alături. E în teleconferinţă cu preşedintele şi jumătate din Consiliu. E grav.

  — Spuneţi-i că doresc să-i vorbesc un minut. Doar atât.

  — O să încerc.

  — Hendrick tocmai a debarcat aici. Primul adjunct al lui Carenheim. În misiune oficială. Cel puţin aşa zice. Şi nu cred că glumeşte.

  — Nu ştiu nimic. Nu întrerupeţi.

  Ecranul prezentă un ansamblu de planete care se roteau unele în jurul celorlalte pe un fundal muzical lent. După o clipă, Andrews îşi făcu apariţia.

  — Au acţionat repede. Îi spuse lui Beyle.

  — Mai mult, Hcndrick e pe cale să-i interogheze pe cei din escadrilă. Aici nu va găsi nimic. Însă orice simptom de neglijenţă e pentru el ca pâinea sfinţită.

  — Nu-mi place afacerea asta, Beyle. Pe plan politic. Miroase a lovitură plănuită. Erau prea bine pregătiţi.

  — Ce trebuie să fac?

  — Oficial, ei încă n-au aflat că defectarea Oglinzii 5 a declanşat cataclismul. Însă îi găsesc prea discreţi asupra acestui subiect. Căutaţi în mod sistematic urme de sabotaj.

  — I-am spus lui Ransome.

  — Un element bun. Sunt dezolat că povestea asta a căzut pe el. Imediat ce găsiţi ceva, anunţaţi-mă. În clipa aceea voi dezvălui povestea satelitului. Pentru moment, e sigur că preşedintele nu ştie, iar Carenheim se preface cu multă abilitate că nici el nu ştie nimic. Preşedintele încearcă să asimileze în viteză detaliile proiectului, însă progresează cu greutate. Ceea ce-i convine de minune lui Carenheim. El cunoaşte proiectul în amănunt şi aşteaptă cu delectare ca preşedintele să-i ceară părerea. Oh, însă nu ne acuză. E un şmecher.

  — Voi pleca în spaţiu, spuse Beyle. Ţin să văd cu ochii mei ce nu a mers bine.

  — Fii atent, bătrâne. Cazi de oboseală.

  — N-am vreme să fac altminteri.

  — Bun, ştergeţi-o chiar dacă Hendrick încearcă să vă reţină, nu-i spuneţi că plecaţi în spaţiu. Treceţi chiar şi peste ameninţarea că vă arestează. Mă îndoiesc ca preşedintele să-i fi dat puterea, iau totul asupra mea. În stadiul în care suntem, întreg Proiectul e pus sub semnul întrebării.

  — Nu pot să o cred.

  — Ce să crezi?

  — Că au mers până acolo încât să ne distrugă. Au murit oameni.

  — Mai puţini ca într-un război. Jocul acesta se numeşte politică. Poate că acest cataclism le-a depăşit prevederile. Poate Carenheim este tot atât de îngrijorat ca şi noi. Foarte simplu, el încearcă să-şi joace partida, să demonstreze că noi suntem nişte incapabili şi controlul proiectului trebuie să fie încredinţat direct guvernului. Îi cunoaşteţi ideile. Pe curând, Georges. Uraţi-mi noroc.

  Ecranul se stinse. În aceeaşi clipă Vernucci reveni în sală.

  — N-am vrut să vă deranjez, spuse el.

  În ochii şi vocea lui era o tristeţe indefinită.

  — A chemat Satelitul 7, spuse el.

  — Ei bine?

  — Ransome e mort. Întrerupere bruscă a comunicaţiilor. Ei cred că Oglinda era minată. Când Ransome a reuşit să pătrundă în modulul de control pentru a verifica creierul electronic, totul a explodat. N-a avut timp nici măcar să strige. N-au auzit nimic. Au văzul doar o scânteie pe ecrane şi Oglinda s-a dizlocat.

  — Cine e la curent?

  — Dumneavoastră, operatorul şi cu mine. Mesajul era codificat.

  — Nu informaţi pe nimeni altcineva. Mă ocup eu de Andrews. Nimeni nu trebuie să afle. Mai ales anchetatorul. Mă duc sus să văd ce s-a întâmplat.

  — Asta nu-i va plăcea lui Andrews, spuse încet Vernucci.

  — Aveţi dreptate. Oficial, îmi continuu călătoria pe care trebuia să o fac împreună cu Archim şi Gena Noroit. În ciuda accidentului. Proiectul continuă. Nu spuneţi lui Hendrick de plecarea mea decât dacă insistă să mă vadă. Câştigaţi timp. Ce face în clipa asta?

  — Îi interoghează pe răniţi. A cerut să asculte înregistrările mesajelor captate chiar înainte şi după declanşarea catastrofei.

  — În căutarea semnelor de panică, nu? Daţi-i-le să le asculte. Îl vor ţine ocupat. Mai puţin mesajele cifrate, bineînţeles. Le va căpăta mai târziu însă nu va mai avea importanţă. Dacă nu găsesc în spaţiu ceea ce caut, nimic nu va mai avea importanţă. Proiectul va fi pierdut.

  — Ce veţi căuta în spaţiu?

  Beyle se gândi o secundă.

  — O funie, spuse el. O funie bună şi solidă pentru a spânzura un om. Aşa se scăpa de criminali în unele ţări ale Pământului, acum mai bine de un secol.

  Şaptezeci şi două de victime plus Ransome. Beyle nu reuşea să adoarmă. Îşi propusese să doarmă pe durata călătoriei de trei ore, care îl ducea de pe suprafaţa planetei până la centura geostaţionară la sateliţii-oglindă. Era îmbuibat de calmante şi se simţea plutind, cu toate reflexele anulate, inert, flasc, însă nu reuşea să-şi reducă la tăcere vocea interioară. Prin minte îi defilau nume şi chipuri. Ransome. Şi şaptezeci şi doi de morţi. Primele victime ale Proiectului. Asasinate cu deliberare, cu răceală, în mod ştiinţific. Nimeni nu le voia răul. Nu ştiau să aibă duşmani. Proiectul era cel care trebuia să fie ucis. Bărbaţii şi femeile acelea muriseră în anonimat, aşa cum munciseră. Doar Proiectul avea un nume. Şi duşmani. De când se împotrivise comploturilor lui Jon d'Argyre nu resimţise o asemenea scârbă. Secretarul Consiliului Marţian îşi ataca adversarul frontal. Însă Carenheim nu era Jon d'Argyre. Carenheim, îmbogăţit de experienţa politică a Pământului, avea mai multă abilitate. Îşi apăra atât cariera, cât şi ideile şi nu avea egal în ţeserea unei intrigi.

  Niciodată, îşi spunea Beyle, nu se va reuşi să se stabilească o legătură între Carenheim şi accident. Chiar dacă se va reuşi să se dovedească că fusese un sabotaj. Căci spaţiul arareori păstrează urme. Îşi înghite epavele fără cale de întoarcere. Nu are memorie.

  Avusese loc un sabotaj? Nu se agăţau de ideea asta, cu toţii, doar ca să se liniştească? La originea cataclismului nu se afla, oare, vreo neglijenţă? Dându-şi seama de greşeală, Ransome nu preferase mai degrabă să se sinucidă?

  Aceasta era o altă modalitate de a te linişti, nu de a crede. Însemna să refuzi să crezi că nişte oameni ar putea avea atâta ură în inimi, încât să pregătească o crimă atât de monstruoasă. Însă îndelungata istorie a omenirii dovedea contrariul.

  Şi era atât de uşor să ajungi la un satelit-oglindă, să-i modifici programul şi să-l minezi. Nu era nici măcar necesar să-ţi închipui că asasinii avuseseră complici în interiorul Administraţiei Proiectului. O piraterie informatică era suficientă. Cu toate acestea, accidentul ucisese şi altceva în afară de oameni, iar acel ceva era încrederea.

  Andrews dorea să aibă încredere în oameni. Se ridicase cu elocvenţă împotriva anchetelor lungi şi minuţioase, pe care administraţiile precedente îşi luaseră obiceiul să le conducă. El pretindea, nu fără urmă de dreptate, că este imposibil să cunoşti pe cineva, atunci când reuneşti într-o organizaţie câteva zeci de mii, în curând milioane de oameni. Spusese că pentru un mare proiect, o mare idee, nu exista un duşman mai de temut decât neîncrederea care, mai devreme sau mai târziu, suscită o atmosferă de perpetuă anchetă.

  Iar oamenii erau siguri. Beyle era gata să o jure. Însă cineva trucase programul Oglinzii 5 şi aşezase o bombă în tabloul de bord pentru a nu lăsa urme. Beyle spera ca vinovatul să nu aparţină Administraţiei.

  Naveta gonea prin spaţiu, cu toate motoarele oprite. Beyle plutea, reţinut doar de chingile care îl legau cu blândeţe de locul său. Cu mâna dreaptă căută un buton pe care îl apăsă, şi lumina stelelor pătrunse în cabina întunecată. Pământul se afla undeva, invizibil, sub chilă. Pe ecran scânteiau constelaţii cunoscute. Licurici îndepărtaţi se târau în întuneric, sateliţi sau nave în tranzit, reflectând lumina solară.

  Se întrebă ce făceau Archim şi Gena. Poate că dormeau. Dintr-o dată pricepu neliniştea care-l devora pe Archim. Dacă un asemenea accident s-ar întâmpla pe Marte, Archim s-ar simţi pentru totdeauna un trădător faţă de planeta sa. Şi în acelaşi timp Beyle ştia că era gelos pe Archim. Din cauza certitudinilor sale. Şi din cauza Genei.

  Stelele erau atât de îndepărtate, de imobile. De ce oare, se întrebă el, lansăm proiecte al căror sfârşit nu-l vom vedea? De ce mi-am consacrat viaţa exportării pe Marte a unei atmosfere, pe care nu o voi respira niciodată? Era o întrebare pe care responsabilii Proiectului nu o exprimau niciodată cu glas tare. Aveau sufletul plin de imaginea imperiilor care vor exista, imense, ca şi cum ar fi fost nemuritori sau destinaţi unei vieţi de cel puţin o mic de ani. Sau poate că făureau asemenea proiecte tocmai pentru a-şi da iluzia nemuririi. Pentru a sfida timpul. Pentru a se ridica la înălţimea universului. Pentru a-şi conferi o putere nelimitată pe care unii o calificaseră drept nelegiuită.

  Trăim cu toţii în viitor, gândea Beyle. Cândva, oamenii se lăudau bucuroşi cu isprăvile strămoşilor morţi de generaţii, le purtau numele cu înfumurare şi uneori, din cauza acestei moşteniri, ajungeau demni de ideea pe care şi-o făceau despre ascendenţa lor. Astăzi, noi ne acoperim de gloria nepoţilor care urmează să ni se nască. Prin intermediul lor încercăm să atingem viitorul, să transformăm lumea omenească. Trăim între prezent şi viitor şi în vreme ce mâinile noastre modelează prezentul, ochii noştri interiori se epuizează sondând adâncimile imprecise ale zilei de mâine, de poimâine.

  Pe ecran, imaginea cerului nu avea adâncime.

  Nu avea relief.

  Împăcat, Beyle adormi.

  Soarele era o bilă de cupru în flăcări. În ciuda vizierei aurite care le apăra chipul, cei trei oameni, rotindu-se în spaţiu, strânşi în combinezoanele lor, clipeau de fiecare dată când privirea le cădea asupra ei. O coardă subţire îl lega pe Beyle de Archim şi de Gena. Derivau în mod imperceptibil prin spaţiu. Abandonaseră nava care îi condusese de pe orbita navetei pe aceea a satelitului 7 doar pentru plăcerea de a pluti astfel în vid, în aparenţă nemişcaţi, dar în realitate zburând cu mai mult de 25 000 km/h, şi de a vedea continentele fugind pe sub ei.

  Archim şi Gena nu avuseseră niciodată experienţa acestui contact intim cu vidul. Chiar şi Beyle care era obişnuit, resimţea această impresie de libertate şi de detaşare care colorează într-o lumină particulară privirea oamenilor care au trăit şi au lucrat în spaţiu. Pământul era frumos, îndepărtat, inaccesibil, cu vulcanii, problemele, victimele şi trădătorii lui. Se puteau gândi că l-au părăsit pentru totdeauna. Ştiau că vor ajunge din nou pe el şi că nu era decât o problemă de ore sau de zile, însă plutirea în felul acesta, în centrul provizoriu al unui univers înstelat şi formând în trei o constelaţie, îndepărta orice fel de realitate a zilei de mâine, către reîntoarcere ineluctabilă în adâncurile unui puţ gravitaţional.

  Se aflau în derivă între porturile spaţiului. Căci acesta era adevăratul nume al sateliţilor, porturi ale spaţiului. Luminile erau numeroase, iar formele variate. Roţi imense se roteau maiestuoase, altele nu erau deocamdată decât nişte ansambluri heteroclite de grinzi, rezervoare cilindrice şi antene. Întunecimea spaţiului exagera aspectul insolit al formelor, ascunzând din structurile lor tot ce nu era subliniat de strălucirea soarelui sau de balizele lor luminoase. Şi cu toate că numărul părea impresionant, judecat de pe Pământ, aici păreau ridicol de rare, de împrăştiate. Beyle auzi râsul nervos al Genei răsunând în căşti.

  — Beyle, chemă vocea lui Archim.

  — Vă ascult, răspunse Beyle.

  — Ce program aveţi?

  — Să inspectez locul accidentului. Să recuperez toate sfărâmăturile satclitului-oglindă care se pot găsi. Nu va fi simplu.

  Mai întâi zăriră oamenii ca nişte licurici sclipitori. Apoi, apropiindu-se, îi distinseră mai limpede, descifrară siluetele şi, branşându-se pe frecvenţa generală, le auziră vocile.

  Beyle îi chema. Pluteau prin spaţiu în toate direcţiile, ca nişte insecte ciudate dintr-un roi lovit de nebunie. Formau un fel de sferă în spaţiu, o sferă cu raza de kilometri, iar cu ajutorul unor mici radaruri se forţau să recupereze şi să captureze fragmentele cabinei de control a Oglinzii pe care explozia nu le proiectase încă prea departe.

  În centrul sferei, enorm, maiestuos încă, deşi cam descumpănit, rotindu-se încet, salelitul-oglindă părea să atârne de legătura lungă de mai mulţi kilometri care-l lega de aceasta. Oglinda era imensă în raport cu aceasta. Ai fi spus că era o furnică, remorcând un fluture uriaş.

  Oglinda era o imensă suprafaţă parabolică din mylar aluminizat, atât de subţire încât cel mai uşor contact direct ar fi sfâşiat-o, întinsă pe o reţea de cabluri, iar văzută de la această distanţă putea să pară perfect regulată şi şlefuită. Fusese făcută să pivoteze pe unul dintre diametre. Însă cu câteva ore mai înainte privise soarele şi îi concentrase şi îi reflectase razele într-un punct din Antarctica.

  Gena, Beyle şi Archim aveau impresia că sunt purtaţi spre un lac de metal, şi în vreme ce Oglinda ocupa o suprafaţă crescândă a firmamentului, imaginea aceasta se întărea până la a deveni înfricoşătoare.

  Cabina de control fusese plasată în spatele feţei convexe a Oglinzii, acolo unde cablurile pânzei de păianjen, care îi serveau drept armătură, convergeau, iar explozia afectase grav frumosul echilibru al construcţiei. Din cabină nu mai rămăsese aproape nimic. La prima vedere, Oglinda în sine părea să fi avut puţin de suferit. Însă cablurile forfecate se răsuciseră cu violenţă încurcându-se între ele, sfâşiind folia de mylar, iar regiunea centrală a Oglinzii lasă să se caşte o breşă vastă prin care astronauţii puteau vedea stelele strălucind. Ai fi zis că e un acoperiş, gândi Beyle, un acoperiş găurit, lăsând să treacă infinita ploaie de fotoni care cădea dinspre sorii îndepărtaţi.

  Lenta rotire a Oglinzii în jurul axei sale dădea ameţeli. Era ca şi cum ar fi început să se învârtească universul întreg. Singurele puncte imobile de pe suprafaţa ei erau reflexele de lumină ale căştilor.

  Lui Beyle îi veni în minte o altă imagine. Sfâşiindu-se, folia de mylar se răsucise la marginile breşei în volute acum nemişcate, iar haosul acesta te făcea să te gândeşti la o neliniştitoare epavă ieşită din adâncul spaţiului. Bucăţile de velatură smulse de pe greementul circular de o furtună de neînchipuit păreau să aştepte suflul unei brize de negăsit. Calmul care împresura Oglinda era acela al marilor adâncimi.

  Beyle lansă un apel.

  — Aţi găsit ceva?

  — Încă nimic.

  Vocile se năşteau în căşti, unele după altele, fără ca nimic să indice direcţia în care se găsea cel care vorbea. Este mereu o experienţă neliniştitoare aceea de a vedea noţiunile de sus şi jos, dreapta şi stânga, pierzându-şi orice semnificaţie în rotaţia universală.

  — Câteva sfărâmături capturate aici, spuse un bărbat.

  Beyle reuşi să-l localizeze. Era foarte aproape de suprafaţa Oglinzii, în umbra instalaţiei, reperabil doar prin girofarul său. Se îndreptară toţi trei către el într-un zbor lung pe care Beyle îl controla prin reactorul său dorsal, iar atunci când erau foarte aproape de suprafaţa şlefuită, gata să o atingă, zăriră fragmente de metal care se roteau încetişor unele în jurul celorlalte. Se vedeau bucăţi de sticlă, de plastic, o piesă din cupru în aparenţă intactă având în mijloc o pată brună. Era poate sânge uscat. Însă nimic care să poată da informaţii asupra originii exploziei. Cea mai mare parte a sfărâmăturilor îşi luaseră zborul spre stele.

  Se îndreptară către centrul Oglinzii. Cabina explodase ca o băşică. Violenţa exploziei fusese mărită de presiunea internă care sfâşiase pereţii subţiri de îndată ce se deschisese prima fisură. Ransome n-avusese nici cea mai mică şansă de supravieţuire. Fâşiile de metal păreau să poarte urme de materie organică, pe care Beyle nu avea inima să le examineze. Nu putea decât să-şi repete un singur lucru: Ransome nu avusese timp să-şi dea seama că moare.

  Din panoul de control nu mai rămăsese nimic. Beyle sperase pentru o clipă să găsească măcar fragmente din memoria maşinii, care ar fi permis poate să se stabilească realitatea sabotajului, şi în special, căci Beyle era convins de asta, să aducă dovada necesară în faţa unui tribunal al Pământului. Însă cutiile negre, memoria magnetică şi fragmentele din trupul lui Ransome, sub formă de praf, erau purtate în derivă într-un spaţiu nelimitat. Ordinatoarele începuseră să calculeze simulări de dispersie. Sfera căutărilor se mărea cu fiecare secundă.

  În interiorul acestei sfere şi la marginea ei oamenii continuau să scotocească metodic, animaţi de o furie rece, chiar dacă vocile lor rămâneau stăpânite. Ştiau cum şi de ce murise camaradul lor. Mai ştiau că oricare dintre ei şi-ar fi putut lăsa pielea, că ar mai putea pieri, dacă asemenea acte de piraterie s-ar produce din nou. Nu aveau nevoie de nici un fel de îndemn pentru a continua.

  În ciuda îngustimii postului de comandă al staţiei 7, căldura şi calmul care domneau aici îi calmară pe vizitatori. Siguranţa pe care o resimţiseră mai întâi contemplând spaţiul, apoi tristeţea care îi năpădise, în vreme de inspectau sfărâmăturile Oglinzii, se risipiră şi făcură loc liniştii sufleteşti. Pe un ecran se rotea silueta stilizată a Oglinzii sfărâmate, vas-fantomă al unui ocean infinit. Înlănţuit de ţărmurile Pământului prin voinţa oamenilor care o asamblaseră şi care, încă de mâine, vor începe să o reconstruiască. Pe alte ecrane defilau, sector după sector, simulările traiectoriilor sfărâmăturilor, îmbunătăţite de la un minut la altul prin descoperirile radarelor.

  Beyle adresă un scurt raport Pământului. Arătă că situaţia era de acum sub control însă nu preciza că cercetările rămăseseră zadarnice. Era inutil. Până în clipa în care putea să arate un document privitor la victorie, Andrews trebuia să facă faţă singur atacurilor duşmanilor Proiectului. Convingerea sa despre realitatea sabotajului nu ar schimba situaţia cu nimic.

  Inginerii Proiectului îi împărtăşiră concluziile lor. Era posibil şi necesar ca Oglinda să fie reparată în cel mai scurt timp şi trebuia remorcată până la portul spaţial. Beyle ar fi preferat să păstreze Oglinda în starea actuală pentru a o folosi ca probă, însă se alătură punctului lor de vedere şi puse ca Oglinda să fie holografiată din toate părţile. Apoi sosi un remorcher mare care să deplaseze epava. Proiectul continua.

  Pe ecrane datele defilau în ritmul minutelor. Simulările deveneau din ce în ce mai puţin schematice. Din timp în timp ordinatorul proiecta cu încetinitorul modelul său de explozie. Fragmentele reperate erau din ce în ce mai numeroase, iar traiectoriile lor permiteau să se stabilească sectoarele în care trebuiau continuate căutările. Beyle profită de răgaz pentru a-i expune Genei şi lui Archim, cu un entuziasm simulat, dimensiunea spaţială a Proiectului. Atâtea navete, atâţia sateliţi pe orbite joase, pe orbite geostaţionarc. Evita să facă aluzie la întinderea catastrofei. Însă glasul îi era lipsit de convingere. Era sătul, iar peste câteva ore poate că va trebui să coboare şi să predea altcuiva funcţiile, unui om al guvernului care nu va înţelege niciodată întru totul ce semnifica Proiectul, care nu luptase şi nu trăise pentru Proiect. După o clipă, Archim se alătură echipei de coordonare care lucra în boxa învecinată.

  — Trebuie să vă duceţi să vă odihniţi, îi spuse Beyle Genei. În circumstanţele acestea n-ar fi trebuit niciodată să vă aduc în spaţiu. Oricare instalaţie poate fi minată. Ar trebui să vă retrimit pe Pământ.

  — Dar nu mai e nici o navă disponibilă. Şi sunt bucuroasă să vă ţin tovărăşie. Aţi dat ordin să fie verificate toate staţiile. Dar ei începuseră să o facă fără ca să aştepte ordinul. Şi n-au găsit nimic.

  Piobabil că nu ar fi găsit nimic nici pe Oglinda 5. Staţiile astea sunt burduşite de componente şi de aparate. Ar trebui demontate până la ultimul şurub pentru a fi sigur de securitatea lor. Capcanele au putut fi montate încă din clipa construirii. Şi e suficientă o instrucţiune strecurată într-un program pentru a ordona explozia. Toate programele se află în curs de analizare, însă vor fi necesare zile întregi pentru a le trece în revistă. Şi niciodată nu va exista o certitudine.

  — Sunteţi obosit, spuse Gena masându-i umerii. Ar trebui să vă odihniţi.

  El protestă cu un mormăit. Sub degete ea îi simţea muşchii încordaţi de tensiunea nervoasă.

  — Nu vreţi să abandonaţi Proiectul nici măcar o oră, spuse ea. Dacă nu vă odihniţi, veţi fi constrâns să o faceţi.

  El se întoarse pe jumătate, însă privirea lui o evită pe cea a tinerei femei.

  — Nu vă înţeleg, spuse ea. Acum apăraţi Proiectul cu mai multă vehemenţă decât a făcut-o vreodată Archim. În definitiv, ce vă pasă de soarta lui Marte? Înţeleg ca Archim să turbeze de furie atunci când e neputincios în faţa evenimentelor. Însă dumneata? Pământul va trece peste asta, oricum, şi ce poate însemna pentru dumneata transformarea lui Marte într-un viitor îndepărtat?

  El suspină, îi întâlni în cele din urmă privirea şi vocea i se îmblânzi.

  — Înţelepciunea feminină. Însă Archim şi cu mine nu privim lucrurile la fel. El vrea ca într-o bună zi pe Marte să se poată respira în libertate. Eu urmăresc un alt vis, un vis nebunesc, dacă vreţi. Să transform universul. Acesta este orgoliul care ne stăpâneşte pe noi, un orgoliu disperat, al oamenilor de pe Pământ, Andrews şi Carenheim, chiar şi eu. Societatea noastră e la capătul puterilor. Unificarea ei poate fi fatală. Conflictele îi ţin loc de scopuri. Ceea ce ne rămâne este viitorul, spaţiul, nevoia de a reface lumea.

  Mâine Marte, iar poimâine… Nu ştiu.

  Mâna sa dreaptă o atinse uşor pe cea a Genei.

  — Proiectul acesta, spuse el, e pentru mine mai întâi şi mai întâi o operă de artă. Cea mai mare creaţie a acestor timpuri. Mai mare decât piramidele sau decât Suezul ori canalul Panama. De aceea vreau să-l duc la bun sfârşit. Universul este ostil omului. Detest universul. Însă aparţin unui fel de oameni care încearcă să-l reconstruiască. Nu e prea multă logică în asta. Un impuls. Aşa ca sexualitatea, ca iubirea.

  Ea îi mângâie obrazul.

  — Un gen de oameni redutabili. În fond, îi semănaţi tatălui meu. Vreţi să conduceţi lumea ca şi când v-ar aparţine, să o menţineţi sau să o transformaţi, este acelaşi lucru. Însă sunteţi atât de slab înlăuntrul dumneavoastră. Şi toată această slăbiciune, chiar frică, este cea care vă împinge de la spate, care vă face să acţionaţi. Sunteţi un om singur, nu-i aşa, Georges Beyle?

  — Da, spuse el cu o voce aproape imperceptibilă.

  — Am simţit-o de când v-am văzut prima dată pe Marte şi când aţi plecat să-l căutaţi pe Archim. Nimic nu părea că ar fi putut să vă reţină. Păreaţi teribil de dur. Dar nu eraţi. Aruncaţi o sfidare în plus adversităţii. N-aţi încetat niciodată să o faceţi. Chiar şi acum, sfidaţi Pământul întreg, pe Carenheim, pe toţi ceilalţi şi în special pe dumneata.

  Urmă o tăcere îndelungată.

  — Nu-mi uşuraţi soarta, spuse el. Însă aveţi dreptate. Semănăm, eu şi Carenheim. Şi din cauza aceasta nu poate exista prea multă tandreţe între noi. Nici milă.

  — Altceva aveţi în comun, spuse ca. Amândoi sunteţi singuri. Doriţi puterea, deoarece sunteţi solitari. Însă imperiul pe care-l jinduieşte Carenheim se sprijină pe oameni, în vreme ce acela care vă revine se sprijină pe lucruri. Dumneata cauţi să construieşti acolo unde el caută să comande. Dumneata nu poţi distruge şi nu poţi vedea distrugându-se fără a fi nefericit.

  El îşi lăsă mâinile să plutească deasupra claviaturii, în imponderabilitate, ca nişte obiecte inutile. Tăcea, simţindu-se la capătul puterilor.

  — Sunteţi un om deosebit, continuă Gena.

  Iar el nu reuşi niciodată să hotărască dacă într-adevăr auzise cuvintele pe care i le adresă după aceea sau se cufundase deja într-un vis: „V-aş fi putut iubi dacă nu l-aş fi întâlnit pe Archim mai înainte. Nu cred că avem un prieten mai bun decât dumneavoastră. Şi vreau să ştiţi că vă suntem prieteni. Orice s-ar întâmpla, pe Marte va exista întotdeauna un loc pentru dumneavoastră.”

  El clipi din pleoape.

  Ea mai rosti o frază, un lucru ciudat, cu voce foarte slabă:

  — Îmi amintiţi de tata. Nici el n-ar fi cedat vreodată.

  Când îl treziră ca să-l prevină că Andrews dorea să-i vorbească, o căută în zadar din priviri pe Gena. Fără îndoială că i se alăturase lui Archim. Dar nu mai avea importanţă. Acum era împăcat cu sine. Ce era mai rău putea să vină.

  — Am obţinut un fel de amânare, spuse Andrews, deodată. Preşedintele şovăie. Îi este teamă că-i conferă prea multă putere lui Carenheim încredinţându-i proiectul, iar pe de altă parte nu vede cui i-ar putea încredinţa o funcţie de o asemenea importanţă. Dar se gândeşte că, dacă cedează acum presiunii lui Carenheim, fără îndoială că la viitoarele alegeri va trebui să-şi facă valiza. Iar serviciile sale trebuie să-l fi informat asupra zvonurilor care încep să circule printre noi cu privire la un sabotaj. Îi e teamă că-şi vâră mâna într-un viespar. Aşa că acum caută să câştige timp, la fel ca şi noi. Cota de popularitate a Proiectului nu a scăzut, iar mediile de informare ezită încă asupra taberei pe care o vor alege şi sprijini.

  — Îmi închipui că toate astea nu-i sunt pe plac lui Carenheim, spuse Beyle. Mai ales dacă bănuielile noastre sunt întemeiate.

  — Sigur că nu. Însă îşi ascunde atuurile cu grijă. Georges, trebuie să găsiţi ceva, orice ar fi. Eu sunt pe cale să exploatez datele privitoare la navele care au putut trece pe lângă Oglindă. Însă sunt câteva zeci, cele care nu aparţin Proiectului şi care au trecut suficient de aproape pentru a trimite un om într-o misiune specială. Dacă scăpăm va trebui să definim zona interzisă şi poate chiar minată. Nu-mi place, dar am fost prea încrezători.

  — Credeţi că ar trebui să mă întorc pe Pământ?

  — Nu, spuse Andrews. Nu e urgent. Însă în eventualitatea în care prezenţa dumitale nu mai este necesară la locul accidentului, vă sugerez să vă mutaţi în Portul-spaţial. S-ar putea să primiţi o misiune oficială.

  — Hendrick?

  Chipul lui Andrews se lumină de un zâmbet palid.

  — Nu vă place. Nici mie. Nu, nu cred că pentru moment Carenheim să se despartă de el. Raportul lui privitor la catastrofa din Antarctica a făcut prea multă senzaţie. Carenheim preferă să-l exploateze la maximum. Cunoaşteţi aerul lui Hendrick care pare să nu se amestece nicăieri, precizia lui maniacă, răceala care poate trece drept obiectivitate. Este marele om al momentului. Camerele TV se rotesc în jurul lui ca muştele.

  Beyle se strâmbă.

  — Însă asta nu va dura, reluă Andrews. Până acum am suportat, ca să nu declanşăm o polemică. De mâine însă, lansăm o campanie de presă în favoarea Proiectului. Statistici demografice, problema şomajului şi toate celelalte. Punem în balanţă imensitatea realizărilor comparativ cu riscurile extrem de scăzute. Nici un cuvânt despre sabotaj, pentru moment. Psihosociologii noştri consideră că nu trebuie să riscăm să vedem bomba sabotajului întorcându-ni-se împotrivă. Desigur, dacă găsiţi ceva… Pe curând.

  Ecranul se stinse şi se reaprinse aproape imediat. Un bărbat în combinezon spaţial apăru foarte agitat, îşi mişcă buzele vreme de câteva secunde înainte de a-şi da seama că uitase să schimbe frecvenţa.

  — Priviţi, sfârşi el prin a articula, fără a-şi mai da osteneala de a se prezenta.

  Ţinea în mână o piesă de metal pe jumătate topită, răsucită, strălucitoare, o picătură dintr-un aliaj scânteietor.

  — Am găsit-o la câteva mii de kilometri de Oglindă. Datorită simulărilor şi norocului. La distanţa aceea se afla la limita de rezoluţie a radarelor. Un detector automat a insistat să mergem să vedem despre ce-i vorba.

  — Ce este? Întrebă Beyle, cuprins şi el de tulburarea bărbatului.

  — Un detonator. Un fragment dintr-un detonator de un tip cu totul deosebit. Ordinatoarelor le-au trebuit şapte minute ca să-l identifice. Este un detonator de un tip cum se fabrică doar pe Marte.

  Vocea bărbatului devenise de gheaţă. Ea părea să spună, fără cuvinte: „Iată ticăloşii pentru care muncim”.

  — Fără concluzii pripite, spuse Beyle. Aduceţi bucata aici. Sunteţi sigur că provine de la Oglindă?

  — Atât cât se poate. Simulatoarele au reconstituit traiectoria obiectului. Cu o aproximaţie de douăzeci de centimetri. Viteza îi era relativ scăzută, ceea ce înseamnă că trebuie să se fi izbit cu multă putere de pereţii cabinei. A fost grav deformat, însă originea îi poate fi stabilită fără posibilităţi de contestare.

  — Ştiţi ce înseamnă asta? Întrebă Beyle.

  — Ransome a fost asasinat.

  — Exact. Gura cusută, până la noi ordine. Veniţi repede.

  — Vom ajunge în mai puţin de o oră.

  Ciudat, îşi spuse Beyle. În cele din urmă norocul îi ajuta. Oboseala nu mai avea importanţă. Vor găsi şi alte dovezi. Va reuşi să strângă un dosar zdrobitor împotriva sabotorilor. Era o chestiune de timp.

  Însă de ce un detonator marţian? De ce nu un detonator din plastic, care s-ar fi topit în explozie şi a cărui urmă nu ar fi putut găsită niciodată? De ce oare această semnătură mult prea evidentă, în cazul găsirii obiectului? Iar destinaţia lui nu era să fie găsit. Un complot în cadrul complotului.

  Carenheim. Niciodată nu va putea ajunge la el, iar această certitudine îi tulbura uşurarea pe care o încerca. Ea îl va împiedica să doarmă vreme de nopţi întregi, în toate nopţile în care va visa Antarctica şi moartea lui Ransome în vreme ce pătrundea în staţie, declanşând cu inocenţă un contact şi, prin acest simplu gest, punând capăt vieţii sale de pionierat. De obicei, moartea unui om al spaţiului trecea neobservată pe Pământ. Prea erau mulţi oameni pe Pământ, iar salariile ridicate ale celor din spaţiu păreau să justifice toate riscurile.

  Accidentul acesta nu va trece neobservat. Pe Pământ, toată lumea trebuia să ştie acum că un incident survenit la Oglinda 5 a provocat catastrofa din Antarctica. Toată lumea va afla că Oglinda 5 explodase puţin mai târziu. Oricine putea face legătura. Beyle vedea deja titlurile ziarelor electronice şi auzea vocile excitate ale prezentatorilor. În vreme ce se adresau spectatorilor lor invizibili.

  Dar Carenheim? Niciodată nu-l va doborî. Detonatorul era de origine marţiană. Puterea lui Carenheim se întindea mai mult decât într-o singură lume, iar Beyle era convins în prezent că el era păianjenul care ratase doar cu puţin ca să-l prindă pe Archim în pânza lui. Dar cum să o dovedeşti? Un detonator marţian părea să deturneze bănuielile dinspre el. Cum să urci pe filieră? Ca supremă abilitate, Carenheim avusese grijă să pună între el şi omul care acţionase în numele lui un număr enorm de intermediari, şi de asemenea, în mod special spaţiul care separă două planete.

  Se poate condamna un om pe baza unor presupuneri? Se întreba Beyle. Era Carenheim cu adevărat vinovat? Răspunsul nu lăsa loc nici unei îndoieli. Nevinovat fiind, cum ar fi putut Carenheim să prevadă cu o asemenea precizie seria de evenimente care au urmat, conform părerii lui, datorită neglijenţei serviciilor Proiectului sau întâmplării şi cum ar fi putut acţiona cu o asemenea promptitudine?

  Obiectul sosi câteva zeci de minute mai târziu. Archim îl cântări din priviri fără ca să spună ceva. Apoi vorbi, cu greutate. Da, obiectul era de origine marţiană. Lucrul acesta îl făcea să sufere în mod vizibil. Cu toate că nu se simţea răspunzător, îi venea greu să-şi vadă planeta implicată într-o afacere care sfâşia Pământul.

  Beyle trimise un om de încredere pe Pământ cu misiunea de a-i remite lui Andrews, personal, o cutie sigilată care conţinea detonatorul şi primele rapoarte ale experţilor. Puţini cunoşteau ştirea şi făcu în aşa fel încât să nu se răspândească. Vroia să-i dea lui Andrews avantajul surprizei şi să-i permită să arunce acest atu în clipa pe care o considera el potrivită.

  Pentru mai multă singuranţă, îl chemă pe Andrews şi îi spuse că nu a găsit nimic şi că pleca spre Portul-spaţial. Ordonă continuarea căutărilor şi expedie spre Pământ o altă misiune, însărcinată cu ducerea la laboratoare a celei mai mari părţi a sfărâmăturilor.

  Apoi, însoţit de Archim şi de Gena, luă o navetă în direcţia Portului-spaţial.

  Portul spaţial era cea mai mare aglomerare, care fusese construită vreodată. Multă vreme servise drept staţie de legătură pentru navele care conectau Pământul de Marte sau de Venus şi cu expediţiile de explorare, care se îndreptau spre planetele exterioare. Proiectul îi conferise însă o nouă dimensiune. De aici vor pleca marile cargouri încărcate cu oxigen. În atelierele de aici erau construite structurile lor. În aceste locuri se va mări încet sfera de oxigen lichid.

  Portul-spaţial nu semăna cu nici un oraş de pe Pământ. Unii ziarişti, făcând referiri la Vestul american al secolului al XIX-lea, vorbiseră despre el ca despre un oraş frontieră. Într-o oarecare măsură, aveau dreptate. Portul-spaţial se situa la limita dintre două lumi, aceea a navetelor şi a sateliţilor care aparţineau încă sferei terestre, şi aceea a spaţiului liber pe care îl brăzdau marile nave interplanetare.

  Dar din alt punct de vedere, greşeau. În oraşul acesta din metal şi plastic nu era loc pentru romantism sau, dacă exista, doar pentru acela al ştiinţei.

  Cu toate acestea, la o primă abordare, portul putea lăsa o impresie de haos. Construcţii de toate formele şi din toate epocile se etajau în toate direcţiile prin spaţiu. Adesea erau legate prin cabluri sau poduri, care pe Pământ ar fi părut de o fragilitate de necrezut, însă care erau suficiente pentru echilibrarea efectelor micro-gravitaţiei.

  În regiunea centrală a portului, un tor imens se rotea încetişor în jurul axei sale. Adăpostea serviciile tehnice şi ştiinţifice. De jur-împrejur, şi legate doar la polii săi, se distribuiau într-un labirint inextricabil o mulţime de diverşi sateliţi, adeseori simple coci de nave dezafectate sau rezervoare reamenajate care slujeau drept antrepozite, laboratoare sau locuinţe pentru piloţi şi tehnicieni. La marginea oraşului se găseau staţiunile turistice şi spitalele, precum şi docurile la care acostau navele în curs de descărcare sau reparare.

  O dată cu Proiectul se născuse un întreg cartier nou al acestei pânze de păianjen ţesute în spaţiu şi agăţate în vid. Aici instalaţiile erau moderne şi omogene. Blocurile spaţiale fuseseră dispuse în mod funcţional, iar tuburi lungi le legau pe cele între care existau relaţii frecvente. Vechiul Port-spaţial crescuse cam la întâmplare în funcţie de împrejurările cuceririi spaţiale, iar anticele sale cartiere semănau cu un muzeu al astronauticii, în vreme ce noul Port-spaţial era primul exemplu de oraş construit şi proiectat în mod deliberat pentru spaţiu.

  Când se va încheia prima fază a proiectului, cea a construcţiei, sectorul acesta din Portul-spaţial, va adăposti mai mult de zece mii de oameni. Apăreau noi generaţii care considerau viaţa în spaţiu ca pe ceva normal, iar existenţa pe suprafaţa planetelor, ca pe ceva cu totul intolerabil. Mai târziu se vor naşte copii care nu vor avea altă ambiţie decât să se întindă şi mai mult spre stele. În aceasta, însă doar în aceasta, ziariştii aveau dreptate să califice Portul-spaţial drept un oraş-frontieră.

  Beyle nu-şi conduse oaspeţii imediat către cartierul general al Proiectului. Dorea să le prezinte planeta frigului. Naveta se îndepărtă de oraş, străbătu câţiva kilometri şi deceleră încetişor.

  Încordaţi, Archim şi Gena priveau ecranul cu nelinişte. Iar planeta frigului se mărea treptat. La început nu fu decât un punct alb, apoi o bilă sclipitoare, înconjurată de vapori şi perfect sferică, asemenea unui bulgăre de zăpadă suspendat în spaţiu, apoi apăru o sferă atât de mare, încât părea destinată să umple întregul cer.

  Sfera avea deja mai multe sute de metri în diametru. Imense reflectoare aluminizate o apărau de soare. Ele se roteau în jurul sferei cu o mişcare lentă şi precisă care le interpunea întotdeauna între ea şi razele soarelui. Sfera era o singură picătură de oxigen lichid.

  — N-am fi putut găsi nicăieri un rezervor mai bun decât spaţiul, spuse Beyle. Temperatura acestei sfere este foarte apropiată de zero absolut. Cum căldura nu poate ajunge la ea prin conducţie, deoarece vidul este un izolant perfect, nu înregistrăm decât un procentaj de pierdere mult inferior celui pe care l-am putea obţine pe Pământ, în cele mai bune condiţii. Cu toate acestea am socotit necesar să eliminăm aportul de calorii provenind de la Soare, Pământ şi Lună. Reflectoarele acestea retrimit în spaţiu cvasitotalitatea energiei radiante pe care o primesc.

  — Mă aşteptam să găsesc un fel de rezervor imens, spuse Gena. Sunt puţin înfricoşată. Nu mă pot împiedica să-mi imaginez că bulgărele acesta va exploda brusc în spaţiu.

  — Nu e nici un pericol, răspune Beyle. Spaţiul însuşi este cel mai bun rezervor pe care l-am putea găsi. Forţele de microgravitaţie şi tensiunea superficială asigură coeziunea sferei. Efectele de maree sunt măsurabile, însă lipsite de gravitate. Problema cea mai delicată a fost de a împiedica sfera să dobândească o mişcare de rotaţie în jurul axei ei, suficient de pronunţată, pentru a da naştere unei forţe centrifuge care să rişte să o deformeze şi apoi să o dizloce. Aceasta cere o sincronizare foarte atentă a alimentatorilor. Însă în mod practic, un planetoid de genul acesta ar putea rămâne aproape intact timp de milioane de ani, cu condiţia să nu i se furnizeze căldură sau energie cinetică. Aşa că trebuie să izolăm navele ce se apropie de ea ca să radieze cât mai puţină căldură. Aceasta de aici vine în linie dreaptă dinspre primele instalaţii din Mediterana.

  O albină enormă, gândea Gena, o albină neagră. Umflată cu un suc pe care l-a prelevat din mare, nu, pe care o maşină la fel de complexă ca şi o floare, l-a prelevat pentru ea din mare, şi care vine aici pentru a-l vărsa în acest cuib monstruos, în rezervorul acesta cosmic care va da viaţă unei întregi planete. Iar alte albine uriaşe vor veni la rândul lor să se adape din acest izvor, şi vor face apoi lunga călătorie între Pământ şi Marte.

  — Natural, continuă Beyle după ce-i lăsă să se sature de această privelişte, planetoidul pe care-l aveţi în faţă este în plină creştere. Nu-şi va atinge dimensiunea maximă decât peste câţiva ani. Va număra atunci mai mulţi kilometri în diametru, iar navele venite de pe Pământ îl vor alimenta în mod constant, în vreme ce altele vor duce o picătură din acest ocean al spaţiului către Marte.

  Da, gândea Gena, este un ocean, un ocean de oxigen lichid, sferic pentru că aşa o cer legile gravitaţiei universale şi plutind în spaţiu, un ocean plutind într-un ocean, o planetă de frig, iradiind poate frig, un soare de iarnă.

  Ea dădu din cap. Acestea nu erau noţiuni ştiinţifice.

  — A trebuit să luptăm cu un obstacol, spunea Beyle: încălzirea internă. Principala sursă de încălzire este gravitaţia. Cu cât sfera noastră creşte, cu atât creşte presiunea internă, iar ea poate atinge în centrul sferei valori absolut impresionante. Temperatura creşte o dată cu presiunea, aşa încât riscăm să ne găsim în faţa unor mişcări de convecţie afectând însăşi masa sferei, contribuind la ridicarea temperaturii ei şi la proiectarea în spaţiu, sub formă gazoasă, a unei cantităţi crescute de oxigen. În apropiere de centru, presiunea este suficientă să ridice temperatura cu câteva zecimi de grad. Însă din fericire acest factor nu ar deveni semnificativ, decât dacă sfera ar atinge un diametru de câteva zeci de kilometri.

  — De ce nu aţi putea construi mai multe asemenea mici sfere pentru a evita o astfel de problemă? Întrebă Archim.

  — Pentru că ne este foarte greu să controlăm mişcările unei sfere de genul acesta. Desigur că nu o putem lega de un motor. Aşa că am preferat să nu ne asumăm decât un singur risc. Am stabilit un miez iniţial, compus din roci lunare, pe o orbită cât s-a putut de stabilă şi suntem foarte atenţi la fiecare operaţiune de încărcare sau de descărcrc, pentru a nu modifica acest echilibru. Câmpul gravitaţional poate varia foarte uşor, de exemplu în funcţie de activitatea solară, fără ca să putem dispune de mijloacele de corecţie pe care le folosim pentru Portul-spaţial. Putem devia puţin traiectoria sferei servindu-ne de procesele magnetice derivând din fizica hidrogenului aflat la temperaturi foarte joase, însă doar între limite înguste. Ne mai putem folosi şi de diferenţa de viteze dintre sferă şi încărcăturile pe care i le injectăm, însă şi aici domeniul este îngust. Aşa că, decât să ne asumăm riscul de a vedea mai multe sfere răspândindu-se prin spaţiul circumterestru, am preferat să nu edificăm decât una, pe care instalaţiile noastre din Portul-spaţial să o poată urmări, dacă ar fi necesar, până de cealaltă parte a Pământului. În definitiv, oraşul este liber să se deplaseze.

  — A trebuit însă să calculaţi un volum optimal al acestei sfere, remarcă Archim.

  — Pentru asta am folosit un simulator analogic. El ne-a permis să aflăm până la ce punct putem mări sfera şi cu ce viteză o putem face, aşa încât să reducem la minimum încălzirea şi mişcările interne. Am delimitat o pantă de echilibru, conform căreia temperatura internă a sferei, măsurată în centru, rămâne sensibil constantă, însă aceasta ne-a silit să prevedem cu o rigurozitate matematică orarul navelor noastre, nu numai pentru lunile care urmează, ci şi pe ani de zile, atât pentru cele care vin dinspre Pământ, cât şi pentru cele care pleacă spre Marte. Cum navele care fac naveta între suprafaţa terestră şi sferă au în mod evident o mişcare de rotaţie cu mult mai mare decât cele care asigură traficul între sferă şi Marte, a trebuit să rezolvăm o nouă problemă. Am fost împinşi deci să proiectăm convoaie uriaşe, de un tip absolut original.

  Nu ne putem permite nici o eroare, nici un eşec. Navele trebuie să fie gata să plece la ora prevăzută. Am determinat orarele navelor care încă nu sunt construite, ale căror coci şi motoare n-au fost proiectate şi ale căror denumiri nu sunt astăzi decât simple numere de cod.

  — Ca un mare ceasornic, spuse Gena. Însă nu vom vedea niciodată sfârşitul acestei zile ale cărei ore sunt numărate. Alţii da, dar noi nu. Cincizeci de ani e mult. E prea mult. Dumneata vorbeşti cu o asemenea siguranţă, încât s-ar crede că aveţi secole în faţă.

  — Eu nu, însă omenirea da, spuse Beyle. Dar lucrurile se pot schimba. Cum va fi lumea peste zece ani, cum va fi tehnica? Am extins planul acesta de-a lungul a cincizeci de ani, bazându-ne doar pe mijloacele de care suntem siguri. Însă ceea ce astăzi ni se pare colosal, poate că mâine nu va fi decât o joacă. Poate că pe Marte va exista aer cu mult înainte de trecerea acestor ani, atât de îndepărtaţi şi atât de numeroşi.

  Gena îl privi cu curiozitate.

  — Ascundeţi ceva, spuse ea.

  — Poate. O să vă spun dacă… Dacă mi se dă posibilitatea.

  Zâmbetul lui uşor se stinse. Nu putea uita ce se întâmpla pe Pământ.

  — Vedeţi, spuse el după o clipă de gândire, anii nu au importanţă cu adevărat, nici chiar obstacolele şi accidentele. Ceea ce contează într-adevăr este mersul într-o anume direcţie, mai întâi pentru scopul pe care ţi l-ai fixat şi apoi pentru faptul în sine. Nu mi-e teamă nici de ani, nici de obstacole. Mai curând mi-e frică de mine însumi; că nu sunt la înălţimea datoriei. Însă intrarea în Ţara Făgăduinţei nu mă interesează. Suntem cu toţii un fel de Moise. Nu are importanţă dacă ajungi, căci nu există niciodată un capăt al călătoriei. Ceea ce contează este să mergi.

  — Sunteţi un mărşăluitor îndârjit, Georges, spuse Gena. Veţi sfârşi prin a-i lăsa pe toţi ceilalţi în urmă.

  Beyle suspină.

  — Acesta e poate lucrul de care mă tem cel mai mult, spuse el.

  Preşedintele se aplecă înainte, îşi puse palmele pe masă, fixându-l pe Andrews cu ochii săi enormi, uşor bulbucaţi, înroşiţi de oboseală şi nesomn. Vocea nu-i mai era decât o şoaptă. Acesta îi era obiceiul, să vorbească aşa de încet, chiar şi atunci când mânia fierbea în el. Andrews o ştia. La fel şi Carenheim, care fuma liniştit, instalat confortabil în fotoliul său, puţin în spatele preşedintelui.

  Lui Andrews i-ar fi plăcut să poată da dovadă de tot atâta siguranţă. Însă se simţea în postură de acuzat. Celebrul salon octogonal cu pereţi lambrisaţi cu lemn preţios, i se părea că a devenit o închisoare. Trebuia să facă un efort conştient pentru a evita să se lase hipnotizat de becurile clipitoare ale aparatului de intercomunicaţii care trona în centrul mesei ca un vas de sărbătoare.

  — Ţin să vă vorbesc cu sinceritate, Andrews, spunea preşedintele. Şi aceasta deoarece vă stimez. Am chiar admiraţie pentru dumneata. Aţi fi putut face o carieră strălucită în politică sau în afaceri, dacă aţi fi dorit-o. Însă aţi preferat ştiinţa. Adesea mi-am spus că aţi avut dreptate. Acum însă nu mai ştiu.

  Se pregăteşte să mă lege, îşi spuse Andrews. Încă mai şovăie. Ar vrea să găsească un mijloc de a face altfel. Însă nu vede cum. Succesorul meu este deja aici.

  Se forţa să-şi păstreze imobilitatea trăsăturilor. Din vreme în vreme îl scutura câte un tic nervos. Aproape că nu se mai gândea decât la aceasta. Să-şi împiedice trăsăturile să i se deformeze. Evita să-l privească pe Carenheim. Evita să-l privească chiar şi pe preşedinte. El mai adesea contempla suprafaţa şlefuită a mesei de conferinţe. În mod special privea o mică lampă roşie fixată pe intercom. Aştepta să se aprindă de două ori.

  Aştepta totuşi de două ore.

  Vocea preşedintelui îi devenise insuportabilă. În alte vremuri avusese chiar stimă pentiu el, ba chiar şi o anumită prietenie. Lucraseră împreună multă vreme. Însă nu mai reuşea să-l înţeleagă. El, Andrews, încerca să limiteze întinderea dezastrului. Însă grijile preşedintelui erau de cu totul alt ordin.

  — Vă înţeleg perfect, spunea preşedintele. Şi ştiu foarte bine că nu aveţi nici o responsabilitate în acest incident. Sunt sigur că vă afectează mai mult ca pe oricine altcineva. Dar, înţelegeţi-mă. Oamenii îşi spun că ceea ce s-a petrecut ieri în Antarctica se poate întâmpla din nou, mâine, într-un oraş. O opinie publică, căreia îi este frică, nu poate fi adusă la raţiune.

  — E vorba de alegeri, anul viitor, spuse Andrews cu amărăciune.

  — Nu e nevoie să v-o spun, zise preşedintele. Dacă nu întreprind nimic, nu voi fi reales. Aveţi vreo idee despre ce-ar însemna asta pentru Proiect? Dacă nu reacţionez, adversarii mei vor întreprinde o campanie împotriva Proiectului. Prima lor hotărâre oficială, dacă vor fi aleşi, va fi să-l suprime. Ştiţi că nu doresc aşa ceva. Am susţinut Proiectul acesta în trecut, şi chiar împotriva părerii unora dintre consilierii mei. Însă nu pot lăsa opinia publică cu impresia că m-am dezinteresat de ceea ce s-a întâmplat.

  — Aveţi demisia mea, spus Andrews. Dacă asta doriţi, trebuie să fiţi mulţumit. Dar dacă o vreţi şi pe cea a lui Beyle, va trebui să vă duceţi să i-o cereţi singur.

  Preşedintele nici măcar nu clipi. Reluă discuţia cu vocea lui răbdătoare, încăpăţânată:

  — Andrews, v-am spus de douăzeci de ori că o să vă refuz demisia. Şi nici pe cea a lui Beyle nu o vreau. Ştiu foarte bine că nu este vina voastră. Un program de o asemenea amploare comportă în mod necesar greşeli şi o anumită doză de fatalitate. Iar publicul o va înţelege. Pentru moment, el cere să fie liniştit. Crede că au fost comise neglijenţe şi doreşte să fie sigur că guvernul va împiedica repetarea unor asemenea greşeli. Vă cer doar să acceptaţi planul lui Carenheim.

  — Nu, spuse Andrews simplu.

  Fixa micuţa lampă roşie.

  Nu se va aprinde deci niciodată. Ce făceau oare în spaţiu? Oare vor găsi vreodată ceva? Fusese într-adevăr un accident sau rezultatul unei neglijenţe de necrezut? Nu va putea trage de timp la nesfârşit. Vedea apropiindu-se clipa în care preşedintele îi va accepta demisia. Şi era aproape gata să i-o dea, să plece. Din cauza lehamitei, din dorinţa de a se duce la culcare.

  — Nu refuz din ambiţie. Nu mi-e frică că mi se limitează puterea. Nu mă gândesc doar la Proiect. Mă gândesc şi la viitor. Administraţia este făcută să dureze câteva zeci de ani. Poate mai mult. Nu poate fi supusă presiunilor politice ale momentului. Să nu credeţi că am vreo reţinere faţă de politică. Însă Proiectul reprezintă o altă dimensiune. Politica este bazată pe voinţa oamenilor care trăiesc astăzi. Proiectul nu are sens decât în raport cu cei care se vor naşte mâine. Nu cred că am dreptul să sacrific ziua de mâine pentru cea de astăzi. Voi o puteţi face însă nu mă puteţi sili şi pe mine. O veţi face fără mine.

  — Vă înţelegem întreaga amploare a vederilor, spuse preşedintele. Dar cei care supravieţuiesc nu sacrifică nici prezentul pentru viitor, nici viitorul pentru trecut.

  Picături de transpiraţie îi periau fruntea şi îşi trecuse mâna prin păr de atâtea ori, încât îşi deranja splendida şi celebra lui coafură.

  — Trebuie să faceţi câteva concesii. A avut loc un accident. Au murit oameni. Adunarea Mondială v-a încredinţat acest proiect. În faţa ei rămâneţi răspunzător.

  — Judecaţi-mă, spuse Andrews.

  I se păruse că pâlpâise lumina roşie. Se frecă la ochi.

  — Nu faceţi pe eroul, Andrews, spunea acum Carenheim. Între noi nu e nevoie de sentimentalisme, încercaţi să cooperaţi.

  Lumina roşie clipise de două ori. Andrews aproape că ameţi. Tuşi ca să-şi dreagă vocea. Deci au găsit ceva în spaţiu… Aveau o dovadă.

  — Situaţia mai poate evolua încă, spuse el cu vioiciune. Şi dacă nu a fost un accident? Dacă a fost un sabotaj?

  De data aceasta preşedintele tresări.

  — Fiţi atent ce vorbiţi, Andrews. Nu voi mai tolera nici un subterfugiu.

  Cu un zâmbet de animal carnivor, Andrews se întoarse intenţionat spre Carenheim.

  — Nu spun decât ceea ce ştiu cu exactitate, afirmă el cu o voce dintr-o dată încrezătoare.

  Pe fundalul întunecat al spaţiului, carcasa cargoului în curs de construire scânteia slab şi era constituită dintr-o înşiruire de sfere legate între ele prin cabluri, care se conectau toate la celula motrice. Ai fi zis că era un enorm ciorchine de strugure sau un ansamblu de baloane necesare antrenării unei nacele în păturile înalte ale atmosferei.

  Fiecare dintre sfere putea fi desfăcută cu uşurinţă. Puteau fi remorcate astfel separat în apropierea planetoidului de oxigen lichid şi umplute cu preţiosul produs.

  Cargoul era destinat călătoriei către Marte şi transportării oxigenului produs pe Pământ.

  Camera TV pivotă brusc, iar Gena şi Archim se aplecară spre ecranul care arăta acum una din sferele aflate în construcţie. Oamenii care lucrau la ea îi confereau scara de mărime. Nişte furnici căţărate pe un pepene. Sfera avea o rază de câteva zeci de metri. Pereţii ei extrem de subţiri erau sudaţi pe o osatură în aparenţă fragilă.

  — Am căutat, spuse Beyle, să reducem la minimum masa acestor rezervoare. Contează mai puţin fragilitatea lor, deoarece nu sunt supuse decât unor acceleraţii scăzute, sub limita unei zecimi de G. Pereţii sunt poroşi, aşa încât să evite orice creştere de presiune şi să permită evacuarea oxigenului eliberat. Cu toate astea veţi observa că la exterior sunt şlefuite astfel încât să reflecte cea mai mare parte a energiei radiante primite de cargou. Sunt şlefuite şi la interior ca să se evite naşterea oricărui germen de microturbulenţă.

  — Şi în cât timp vor face călătoria? Întrebă Archim.

  — Asta depinde de modelele şi de poziţia celor două planete, niciodată mai puţin de câteva luni şi uneori aproape doi ani. Echipajele se vor schimba. În rest, celulele motrice vor funcţiona în mod automat, iar echipele de întreţinere vor fi extrem de reduse. Modelul acesta va număra vreo treizeci de sfere. Nu e decât un prototip. În viitor vom construi unele şi mai mari pe măsură ce tehnologia cablurilor va avansa. Doar dacă…

  — Ai spus prea multe, prietene, spuse Archim. Doar dacă nu găsiţi ceva mai bun.

  — Doar dacă nu cumva unul din laboratoarele noastre nu găseşte soluţia unei probleme pe care a atacat-o deja de multă vreme. Dacă reuşeşte, marile cargouri vor fi tot atât de demodate ca şi navele cu pânze de pe mările Pământului. Toată munca aceasta ar fi fost în zadar.

  — Atunci de ce să o mai faci? Întrebă Gena. De ce nu aşteptaţi răspunsul laboratorului dumneavoastră?

  — Da, oare de ce? Repetă Beyle. Timpul, desigur. Am fi putut aştepta. Însă în câţi ani va veni răspunsul? În zece? În douăzeci? Într-o mie? Poate că niciodată. Poate că nu există răspuns. Întrebarea dumitale şi-au pus-o şi alţii. Am hotărât că nu putem aştepta. A trebuit să ne păstrăm lucrările secrete. Pe Pământ, unul precum Carenheim, de exemplu, ar fi găsit în ele un pretext de a tărăgăna lucrurile. Ne-ar fi reproşat risipa, dacă ar fi ştiut că aceste cargouri le construim în acelaşi timp în care ne continuăm studiile destinate să le facă nefolositoare…

  — Un proiect în Proiect, spuse Archim. Şi despre ce proiect este vorba, al cărui secret este atât de bine păzit, încât n-am auzit niciodată vorbindu-se despre el în cursul lungilor mei ani de cercetări?

  Beyle nu răspunse. Atenţia i se concentra asupra ecranului. Fulgere scurte iluminau noaptea, atunci când vreunul dintre muncitori suda o placă.

  — Nu aveţi încredere în noi? Insistă Archim.

  — Transmiterea materiei prin spaţiu, spuse Beyle, cu o voce surdă. Nimic altceva. Un vis străvechi. Să transporţi materia fără a folosi rachete, motoare costisitoare şi stânjenitoare, cu un randament derizoriu, fără să tragi după tine rezervoare grele şi complexe. Să stabileşti între două puncte, între două lumi, un drum prin spaţiu, iată obiectul căutărilor noastre.

  — Transmiterea instantanee, spuse Archim. Credeam că imposibilitatea ei a fost dovedită.

  — Oh, nu-i vorba despre aşa ceva, cu toate că transmiterea trebuie să se facă, la scara noastră, practic instantaneu. Nu sunt fizician, însă ceea ce căutăm noi este să ajungem să stăpânim anumite proprietăţi ale spaţiului în scopul de a proiecta materia dintr-un punct în altul, fără ca această materie să treacă şi prin toate punctele intermediare.

  — Dar fizic este imposibil, spuse Archim.

  Beyle se ridică şi ciocăni ecranul.

  — Am făcut-o deja.

  Archim deschise gura, însă rămase tăcut. Gena îşi înclină capul.

  — Am făcut-o, însă nu la o scară suficientă, înţelegeţi-mă bine.

  Dacă reuşim să rezolvăm problema. Proiectul va fi realizat nu în cincizeci de ani, ci în cinci sau zece ani. Existau două căi posibile. O gaură neagră în rotaţie defineşte un fel de inel sau de tor prin care este posibilă proiectarea unui obiect în afara spaţiului. Însă nu ştim unde se duce şi nu avem nici un mijloc de a-l recupera. O altă cale decurge din experienţa lui Aspect, un fizician de la finele secolului XX. El a verificat că în anumite împrejurări două particule simetrice îşi pot schimba în mod instantaneu unele caracteristici, oricare ar fi distanţa care le separă. Una dintre interpretările acestei experienţe clasice este că particulele nu-şi schimbă caracteristicile, ci că ele îşi schimbă poziţiile în spaţiu. În alţi termeni, că ele se propagă fără un răgaz măsurabil prin spaţiu sau mai curând că ocolesc spaţiul. Deci există un drum. O portiţă.

  Ignorând ameninţarea care le pândea, cargourile pivotau liniştite în jurul axei lor.

  — Proiectul fiind ceea ce este, trebuie să conducem cercetările pe două planuri. Pe acela al tehnologiei verificate, am construit cargourile. Chiar şi în asta am fost nişte pionieri, căci niciodată nu s-au proiectat nişte cargouri de tipul şi mărimea asta. Dar trebuie să ne angajăm şi pe terenul cercetării fundamentale. A trebuit să o luăm înainte. Dacă reuşim, Administraţia va avea monopolul celui mai perfecţionat mijloc de transport imaginat vreodată. Care ar fi reacţia lui Carenheim, dacă ar şti?

  Archim, rămase tăcut.

  — Ei bine, spuse Beyle. Ştiu că ştie. Mi-a spus-o chiar el cu puţin înainte de sosirea voastră, cu puţin înainte de accident. Sigur că o ştia de câtăva vreme şi a priceput că, dacă reuşim, nimic nu va mai putea opri Administraţia.

  — Piesele încep să se aranjeze, spuse Archim. Trebuie să-şi asigure controlul asupra Proiectului. Asupra a două aspecte ale lui.

  — Întocmai, spuse Beyle. A acţionat aşa de brutal deoarece crede că suntem pe punctul de a rezolva problema. Dar suntem încă departe.

  Ochii Genei străluceau de încredere.

  — Veţi reuşi, spuse ea.

  — Dacă vom avea vreme. Dacă vreo misiune a Guvernului ne va descoperi laboratoarele şi ne va face publice rezultatele, vom fi acuzaţi că am deturnat o parte din fondurile destinate Proiectului, că am comis un abuz de încredere.

  — Cercetările acestea folosesc Proiectului.

  — Unii vor gândi altfel. Vor considera că am încercat doar să cucerim cât mai multă putere.

  — Ar greşi.

  — Sunteţi sigură? Noi încercăm să cucerim cât mai multă putere. Avem proiecte pentru un secol, pentru un mileniu. Ele ne vor conduce dincolo de Marte, dincolo de sistemul solar. Pentru omenire nu este de dorit să rămână prizoniera unui singur soare. Noi vrem întreg universul. Într-un anume sens, Carenheim are dreptate. Suntem îmbătaţi de putere.

  — Şi el este, spuse Gena.

  — În alt mod. Orgoliul său nu-i sperie pe pământeni. Sunt obişnuiţi cu aşa ceva. Vreme de milenii au văzut succedându-se pe tronurile Pământului ambiţioşi de felul lui. Noi reprezentăm altceva. Necunoscutul viitorului. Producem teamă, deoarece schiţăm contururile unor imperii care urmează să fie înălţate.

  Vocea lui Beyle trăda o tristeţe teribilă.

  — De ce această amărăciune? Întrebă Gena.

  — Nu sunt trist, spuse Beyle. Doar sătul. Nu sunt sigur că am dreptate. Pământul s-a aflat deja pe punctul de a pieri de prea multe schimbări, din cauza unui progres prea rapid. Însă o să vă arăt laboratoarele noastre. Oricum, jocurile sunt făcute.

  Preşedintele goli până la ultima picătură paharul de apă pe care o secretară i-l aşezase în faţă.

  — Dovada dumitale mi se pare greu de contestat, îi spuse el lui Andrews. În cabina Oglinzii 5 a explodat o bombă şi nu se poate închipui că cel care a pus-o acolo ar fi nefericitul tehnician, pentru a-şi face dreptate după o eventuală greşeală din partea lui. Însă ceea ce înţeleg mai puţin, sunt mobilurile teroriştilor.

  — Ancheta le va scoate fără îndoială la lumină, spuse Andrews. Însă cer ca ea să se axeze încă de pe acum asupra sabotării reflectorului 5 şi nu asupra organizării Proiectului. O ambiguitate prea îndelung menţinută asupra obiectului anchetei ar risca să dăuneze bunului renume al Administraţiei Proiectului.

  — De acord, spuse preşedintele. Voi da ordin ca acestei hotărâri să i se facă cea mai mare publicitate.

  Părea uşurat. O nouă nelinişte o înlocuia în sufletul său pe cea veche, dar cel puţin nu va fi nevoit să-l atace pe Andrews şi era un lucru pe care-l aprecia. Îşi examină unghiile cu atenţie apoi îi zâmbi lui Andrews.

  — În cele din urmă, toată lumea scapă cu bine, spuse el cu o voce mai puternică ca de obicei, în afară de victime, bineînţeles.

  Instigatorii acestui complot au eşuat.

  — O clipă, domnule preşedinte, spuse deodată Carenheim cu o voce îngheţată, lăsându-şi jos ţigara. Alarma aceasta a fost serioasă. Securitatea va trebui întărită. Dispun aici de câteva documente privitoare la o opoziţie marţiană faţă de Proiect. Obiectul este de origine marţiană, nu-i aşa…?

  Deschise un dosar şi alese cu minuţiozitate mai multe file.

  — Aici, este vorba de Jon d'Argyre, fost Secretar general al Consiliului Marţian, opozant declarat al Proiectului, care s-a sinucis în urma unei misiuni speciale a lui Georges Beyle. Legătura dintre gestul său şi misiunea lui Beyle nu a fost stabilită niciodată în mod precis.

  Sări câteva rânduri.

  — Fiica lui Jon d'Argyre se mărită cu principalul promotor al Proiectului de pe Marte, Archim Noroit, a cărui amantă este de multă vreme.

  — Toată lumea ştie de asta, i-o aruncă Andrews agasat.

  — Sigur, sigur, spuse Carenheim. Şi următoarele. În ultimele luni pe Marte pare să se manifeste o opoziţie cu caracter religios. Conducătorii ei se folosesc de numele lui Jon d'Argyre şi declară că refuză transformarea lumii lor. Par puţin cam fanatici. Ar trebui căutat în această direcţie.

  — Fără îndoială, spuse preşedintele. Îşi privi ceasul. Vom vedea mai târziu.

  — Mi se pare, spuse Carenheim, că ar fi mai convenabil să luăm o hotărâre, fără să mai aşteptăm. Mai ales că suntem toţi trei aici.

  — Ce sugeraţi?

  Andrews se încordă. Carenheim păstrase cel puţin un atu.

  Andrews se temea că-l va auzi pomenind de poarta în spaţiu. Însă nici Carenheim nu putea avea chef să vadă o comisie de anchetă trecând Portul-spaţial printr-un filtru fin.

  — Propun să oprim ancheta publică pe Pământ şi în spaţiu şi să o continuăm pe Marte. Acolo avem o şansă de a găsi vinovaţii.

  Aproape fără ca să vrea Andrews schiţă un zâmbet de admiraţie. Carenheim transformase afacerea într-un meci nul. Evident încerca să-i îndepărteze pe anchetatori de Pământ şi de Portul-spaţial de teamă ca cineva să nu reuşească să parcurgă o filieră care ar putea să-l stingherească. Însă Andrews, nici chiar el nu ţinea ca trimişii preşedintelui să scotocească pe acolo unde ar putea descoperi Proiectul porţii în spaţiu. Iar Carenheim o ştia. Şi unul şi celălalt erau duşmani şi solidari.

  — Fie, spuse Andrews cu regret. Fiindcă afacerea asta interesează Proiectul în cel mai înalt grad şi deoarece propria-i apărare a fost străpunsă, chiar infiltrată, cer ca membrii propriului nostru serviciu de securitate să se alăture anchetatorilor guvernamentali.

  — De acord, spuse preşedintele. Vă mulţumesc, domnilor. Noapte bună.

  Andrews se ridică cu greutate. Trecuseră atâtea ore încât i se părea că era mulat în fotoliu. Carenheim îl lăsă pe preşedinte să se îndepărteze, iar atunci când se află destul de departe ca să nu-i mai audă, îi şopti lui Andrews:

  — Ştiam că nu v-ar plăcea să-i vedeţi pe cei de la Preşedinţie în Portul-spaţial. Mi-aş fi făcut reproşuri dacă v-aş fi lăsat în încurcătură.

  — Vă sunt foarte recunoscător, spuse Andrews, cu toate că nu-mi dau seama exact la ce faceţi aluzie.

  — Suntem cu toţii foarte obosiţi, recunoscu Carenheim zâmbind. Iar cercetările dumneavoastră, faimoasele dumneavoastră cercetări, progresează, oare, în mod satisfăcător?

  Andrews se înclină uşor, se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă fără un cuvânt.

  În laborator gravitaţia era nulă. Era fascinant să observi în interiorul unui recipient sferic de sticlă o mică bilă de polistiren, derivând spre mâna care se apropia de eprubetă. Dincolo de pereţi, un mecanism complex deplasa masa, în aşa fel încât să compenseze influenţa greutăţii cercetărilor şi a vizitatorilor. Gena, Arhim şi Beyle se lăsară conduşi spre un inginer care îi întâmpină. El strânse mâna lui Beyle cu căldură. Evenimentele nu păreau să-i fi afectat buna dispoziţie.

  — Veniţi să ne vedeţi mica scamatorie, spuse el. Priviţi cu atenţie, căci nu vom avea timp să vedem mare lucru.

  Cu ajutorul unor verniere aranja cu precizie un jeton de metal în centrul unui tetraedru, definit de patru ace de metal mat. Arătă apoi spre un aparat identic ce se găsea în celălalt focar al sălii elipsoidale.

  Examinară jetonul cu atenţie. El plutea în spaţiu, perfect imobil. Gena îşi ţinu respiraţia. Tehnicianul examină un tablou de comandă, manevră câteva reostate şi apăsă un buton. Brusc, piesa dispăru. Se afla în interiorul celuilalt tetraedru. Nici plecarea, nici sosirea nu-i fusese însoţită de vreun zgomot. Observatorilor le era imposibil să spună dacă plecarea şi sosirea fuseseră sau nu simultane. Archim i-o spuse operatorului.

  — Este o întrebare la care n-am putut răspunde în totalitate, spuse acesta. Simplul fapt de a trimite un obiect material ar fi deja o ispravă în sine. Însă vă pot asigura că jetonul acesta s-a deplasat, dacă vrem, mai repede decât ar fi făcut-o un foton. Ceea ce s-a schimbat este sistemul de referinţă, nu obiectul. Aparatul acesta derivă din principiul lui Pauli şi din exploatarea ingenioasă a câtorva lacune a marii teorii unificate. După cum ştiţi, tot ce nu este interzis, este cel mai adesea permis. A trebuit să abandonăm chiar şi conceptul de coardă pentru a-l înlocui cu cel de migraţie a spaţiului. S-ar putea spune că în anumite condiţii o porţiune a spaţiului poate fi înlocuită fără tranziţie cu o alta, împreună cu tot ce conţine. Paradoxul este că acum putem transfera astfel un obiect material, însă nu şi informaţia. Pentru ca transferul să fie posibil, trebuie ca zona de sosire să ştie, cu o precizie de 10-36 centimetri, ce anume va primi. Nu numai din punct de vedere atomic metalul acestui jeton este pur, dar şi temperatura sa a fost scăzută spre zero absolut, aşa încât incertitudinea cuantică să fie redusă cât mai mult posibil. Teoretic noi putem grava un semn pe jetonul acesta, însă pentru ca transferul să fie posibil, ar trebui ca receptorul, prin alte mijloace, să cunoască cu exactitate aceasta.

  — Iar timpul? Întrebă Gena.

  — Timpul devine un torsor orientabil, spuse tehnicianul. Imaginaţi-vă că universul ar fi compus din zaruri suprapuse în toate direcţiile, inclusiv în cea a timpului. Dacă o zdruncinătură agită grămada aceasta de zaruri, există o probabilitate ca două dintre repere să-şi schimbe locurile. Dacă schimbul de coordonate este perfect sau practic perfect, vom avea impresia că am asistat la o translaţie instantanee. Este ceea ce se petrece în natură la o scară mult mai mare.

  — Dar atunci înseamnă că aţi reuşit! Puteţi trimite aer pe Marte. Sau distanţa este cumva un obstacol?

  Inginerul îl privi zâmbind ca şi cum s-ar fi spus o glumă.

  — Nu, distanţa nu este un obstacol. Aş putea trimite piesa aceasta până în Nebuloasa Andromeda, dacă ar exista acolo un receptor. Dar nu putem trimite nimic mai important decât piesa asta. Şi nu putem repeta experienţa prea des. Batem pasul pe loc de câteva săptămâni.

  — Nimic nou? Întrebă Beyle.

  — Din nefericire, nu. Ne lipseşte un izolant virtual perfect care să aibă o anumită masă şi rezistenţă mecanică. Atunci când aplicăm energiile necesare, toţi izolatorii noştri se prăjesc.

  Tehnicianul o conduse pe Gena până la unul dintre aparate.

  — Vedeţi acele acestea subţiri care par făcute dintr-un metal mat. În realitate ele sunt constituite dintr-o înşiruire de discuri conductoare şi de discuri izolatoare extrem de subţiri. Dacă reuşim să mărim diametrul acestor ace fără a le face să devină foarte fragile, am putea să expediem orice cantitate de materie către un receptor identic. Însă nu dispunem de un izolator destul de bun, iată drama. Oh, ne dăm bătuţi. Edison a cunoscut şi el asemenea dificultăţi. Poate că vom găsi. Când însă? Nimeni nu o ştie.

  — Norocul, spuse Gena.

  — Pe el mizăm atunci când suntem disperaţi.

  Unul dintre asistenţi se propulsă către Beyle şi îi şopti câteva cuvinte la ureche. Beyle se îndreptă spre intercom şi cuplă un ecran. Vocea lui Andrews răsună în încăpere în vreme ce chipul lui epuizat, dar radios, apărea pe ecran.

  — Afacerea e încheiată, Beyle, spuse el. Dovada dumitale a răsturnat situaţia la ţanc.

  — Şi Carenheim? Întrebă Beyle.

  — De data aceasta este meci nul. A îndreptat cercetările spre Marte. Chiar el a sugerat că vinovaţii trebuie să fie marţieni şi că şi-au lăsat cartea de vizită.

  — N-am nici cea mai mică îndoială că el este adevăratul vinovat.

  — Cel care trage sforile din culise. Probabil. Este în stare. În sfârşit, pentru o vreme suntem liniştiţi. Nu va veni nimeni să vadă ce faceţi în laboratorul ăla afurisit.

  — În sfârşit o veste bună, spuse Beyle.

  — Ransome va fi decorat. Şi alţi câţiva.

  Urmă o clipă de tăcere.

  — Carenheim a cerut ca pentru moment sabotajul să fie ţinut secret, spuse Andrews în cele din urmă. A remarcat că ar fi puţin oportun ca un eveniment de ordinul acesta să învenineze relaţiile dintre Pământ şi Marte, încercate deja în urma activităţilor dumitale.

  — Ce gunoi, spuse Beyle. Am să-l jupoi. V-o jur.

  Vocea îi răsuna furioasă în laborator. Dintr-o dată îşi dădu seama că Archim şi Gena, uimiţi, îl priveau fix.

  — Fie, conchise Andrews. Dar trimiteţi-mi şi mie o bucată din pielea lui.

  Ecranul se stinse. Beyle, absent, lasă degetele să i se rătăcească pe butoane. Imaginile dansară. Dintr-o dată zăriră pe ecran, într-o scurtă licărire, o sferă de metal irizată de razele soarelui care, goală încă, se îndrepta spre suratele ei, spre ciorchinele îmbibat cu un vin uşor şi sclipitor, nectar de pe Pământ: oxigenul lichid.

  Partea a III-a.

  MARTE.

  Anii trecuseră peste Marte, de aproape două ori mai încet decât pe Pământ, însă nu făceau altceva decât să aducă şi mai multe transformări.

  Chipul lui Marte se schimba o dată cu anotimpurile.

  Există mai întâi momentul în care au debarcat oamenii de pe Pământ, numeroşi, care şi-au construit oraşele, uzinele, domurile şi locuinţele, purtând steaua albastră a Proiectului. Afuriseau gravitaţia scăzută, lipsa de aer şi obligaţia de a purta o mască, însă ştiau că acestea nu vor dura, iar în priviri li se putea citi încrederea. Negri, galbeni, bruni sau rozalii, ei îşi chemaseră nevestele şi copiii şi aduseseră pe Marte obiceiurile de pe Pământ, spectacolele, cărţile, cântecele şi moda terestră.

  Însă, înainte de toate, aduceau pe Marte aerul Pământului. Şi pe durata acestor şase ani de pe Pământ, aproape trei pe Marte, marile nave-ciorchine conduseseră oxigenul lichid extras din mările Pământului până în vecinătatea planetei roşii. La început, lichidul argintiu fu transportat până la suprafaţa planetei cu navetele. Apoi se mulţumiră să-l deverseze în vid după o uşoară deceleraţie, iar el cădea, oblic, către sol şi încălzindu-se, se vaporiza şi se amesteca sub forma unui perpetuu curcubeu cu ceţurile uscate ale planetei.

  Se părea că munca aceasta nu trebuia să aibă vreodată un sfârşit. Oamenii de pe Marte îşi înălţau privirile către cerul plin de semne prevestitoare şi clătinau din cap. Însă cei de pe Pământ nu-şi pierdeau încrederea. Şi, în conformitate cu voinţa lor, se petrecură nişte adevărate minuni care-i umplură pe marţieni de uimire şi adesea de teamă.

  Urmă cea de-a doua iarnă, mai puţin aspră, care fusese observată de la începerea colonizării, datorită marilor reflectoare pe care pământenii le instalaseră pentru a transforma într-un gaz vivifiant lichidul ucigător de îngheţat pe care-l transportau navele lor ciorchine.

  Urma culoarea cerului, care se modifica de la un anotimp la altul, în special la răsăritul şi apusul soarelui. Din albastrul marin, cerul trecu la albastru intens. Zorii şi înserarea se îmblânziră la fel ca şi umbrele zilei. Iar acesta nu era decât începutul.

  Copterele zburară mai uşor şi mai sus în atmosfera marţiană, decât o făcuseră vreodată. Urmară furtunile de o excepţională putere, ale celei de a doua primăveri, care ar fi costat multe vieţi, dacă tehnicienii veniţi de pe Pământ nu şi-ar fi înmulţit avertismentele şi nu ar fi zburat în ajutorul imprudenţilor.

  Urmară barometrele, care fură instalate cu mare ceremonie în toate oraşele de pe Marte, legate în direct cu exteriorul domurilor şi care făceau dovada creşterii încete, inexorabile a presiunii, cu fiecare zi, lună sau an. Până într-acolo încât în zorii celui de al treilea an, unii voiră să iasă afară fără mască şi se pomeniră pe jos, cu plămânii sfâşiaţi de un jăratic arzător, cu chipul învineţit, cu ochii plini de lacrimi şi în inimă cu acele teribile spasme care rezultă dintr-o presiune atmosferică încă inferioară celei existente pe cele mai înalte piscuri ale Pământului. Ei fură cei dintâi care simţiră fără să moară, trecându-l printre buze, noul aer de pe Marte, care gustară pentru o scurtă clipă mirosul aerului marţian, ca îngheţat încă de lunga lui şedere în spaţiu.

  Urmară marile avioane argintate care semănară în tăcere o substanţă invizibilă peste deşerturile lui Marte înainte ca vântul tânăr şi nou, puternic, şuierător, urlător, fluierător şi făţarnic, proaspăt importat de pe Pământ, să fi avut vreme să ridice praful şi să reacopere oraşele, oamenii şi maşinile cu noi dune. Oamenii Pământului înlănţuiră deşerturile marţiene, întinseră din vârful muntelui Olimp până în inima câmpiei d'Argyre o imensă plasă moleculară destinată să prindă în capcană nisipul care le acoperea şi să fixeze grăunţele care urmau să fie semănate într-o bună zi.

  Urmă primul nor din istoria lui Marte, după sute de milioane de ani, un nor încărcat de apă şi nu cu nisip, un nor adevărat, aşa cum se văd pe Pământ, un nor suflat pe cer de o navă care venea dinspre unul din polii Pământului.

  Urmă prima ploaie de pe Marte, în vremea celei de-a treia veri. O ploaie fină şi uşoară ca o ceaţă, care nici măcar nu cădea pe verticală, pe care o ducea cea mai slabă boare, care încă nu uda.

  Însă ploaia aceasta căzu asupra deşerturilor de pe Marte pe care oamenii le întemniţaseră sub impalpabila lor plasă de molecule polimerizate şi, într-o singură noapte, lichenii se dezvoltară. Într-o zi ei poniră la asaltul continentelor întregi. Într-o săptămână ei schimbară culoarea planetei văzute din spaţiu.

  Săptămână următoare, lichenii se uscară. Băuseră o singură dată, cu aviditate, toată apa pe care le-o acordaseră oamenii. Însă putrezind, uscându-se, cu excepţia locurilor în care vieţuiseră întotdeauna, ei formară primul humus de pe Marte.

  În tot cazul primul din istoria omenească a lui Marte.

  Iar pe acest humus, într-o bună zi, oamenii Pământului făcură să crească plantele importate de pe Pământ. Presiunea era încă inferioară celei care domneşte pe vârful Himalaia, iar temperatura şi umiditatea nu erau prea favorabile. Însă agronomii ştiau să modifice caracterele genetice ale plantelor şi chiar şi pe Pământ erau vegetale care supraveiţuiseră unor condiţii cu mult mai dificile.

  După ierburi, sosiră insectele. Oamenii Pământului aclimatizau pe Marte plante şi animale, cu o grijă infinită. Îşi aduceau aminte de o mare insulă unde cândva fusese introdusă o specie care se înmulţise cu atâta repeziciune încât sfârşise prin a deveni în mod indirect un pericol pentru oameni. Trebuise să fie instalată o alta care, la rândul ei, începuse să se înmulţească până pe punctul de a reprezenta o nouă ameninţare, şi aşa mai departe.

  Şi astfel, în vreme ce cerul marţian devenea albastru, colinele începeau să înverzească. Gazul carbonic era relativ abundent în aerul marţian, iar plantele venite de pe Pământ erau lacome de carbon. În câteva decenii ele vor contribui la însănătoşirea aerului planetei. În acelaşi timp, ele îndeplineau un lucru pe care strămoşii lor nu fuseseră niciodată în stare să-l facă pe Pământ. Căutau în sol oxigenul fixat sub formă de oxizi şi îl eliberau prin stomatele lor.

  Şi încetişor, planeta roşie devenea verde. Din lipsă de oceane, ea nu va fi niciodată o planetă albastră, aşa ca Pământul, însă va fi planeta verde, cea a visului pădurilor. Iar oamenii de pe Pământ ca şi cei de pe Marte începeau să privească domurile cu nerăbdare, la fel ca şi măştile, şi să se întrebe când vor putea să le abandoneze şi să se plimbe în libertate, cu chipurile descoperite, în lungul izvoarelor susurânde.

  Însă nu toţi oamenii de pe Marte.

  Căci unii examinau cerul şi se înspăimântau sau erau iritaţi de a-l vedea în fiecare anotimp tot mai limpede. Unii mormăiau imprecaţii la adresa ierburilor pe care le adusese cea de-a treia vară. Alţii blestemau insectele, şi ploaia, şi plasele invizibile care acopereau dunele.

  Aceştia urau viitorul lui Marte. Dar în special îi urau pe pământeni…

  În sala mare care servise altădată drept hangar pentru tractoare, mâncătoare-de-nisip şi coptere, aproape toate persoanele prezente erau în vârstă. Dar nu toate. Tinereţea extremă a unora era evidentă, chiar sub masca ce le acoperea chipurile pe jumătate. Erau vreo treizeci, formând un semicerc atent şi respectuos în faţa unui fel de amvon pe care îl ocupa un bătrân cu chipul slăbit, cu sprâncene zburlite, cu aerul unui profet. De multă vreme hangarul nu mai era etanş şi din această cauză ei îşi păstraseră măştile căci, cunoscându-se cu toţii, nu-şi ascundeau identitatea. Temându-se de o ureche îndepărtată, dar indiscretă, ei nu-şi branşaseră comunicatorii, însă se legaseră unii de alţii cu cabluri.

  În felul acesta formau un fel de pânză de păianjen, o reţea.

  Îl ascultau pe bătrân vorbind cu o voce înceată şi solemnă, adesea întreruptă de tăceri sau înălţată de izbucniri:

  — Am cunoscut Marte, fraţilor, spunea el, de când mi s-au deschis ochii în această lume. Sunt mai mult de şaizeci de ani de când tatăl meu m-a dus într-o bună zi pe coline, pe cea mai înaltă dintre cele care înconjoară Circe, spunându-mi: „Fiule, aceasta e Marte. Nu este o lume nici plăcută şi niciuna în care se trăieşte uşor, însă Domnul a făcut-o aşa cum a vrut şi ea îţi aparţine. Domnul ţi-a dat-o ţie şi celorlaţi oameni pe care i-a trimis pe Marte şi nimeni, în afară de El, nu va putea să ţi-o ia. Aici vei munci, vei suferi şi vei fi fericit, iar dacă Domnul te va pune la încercare pe solul lui Marte, roagă-te şi gândeşte-te în sinea ta că El ştie ce face, şi veghează în tăcere. Jură-mi însă că nu vei părăsi Marte niciodată. Căci Pământul este o lume a nedreptăţii, pe care strămoşii tăi au părăsit-o fără gând de întoarcere. Mercur este un infern, Venus o gheenă, iar spaţiul exterior, interzis pe vecie. Marte este lumea Domnului şi a credincioşilor săi”.

  Iar eu am jurat, v-am spus-o. N-aveam mai mult de cinci ani şi nu ştiam câtuşi de puţin cum e Pământul, dar am jurat. Pe vremea aceea, mai mult decât în zilele noastre, oameni slabi, oameni descurajaţi, plecau înapoi pe Pământ. Nu mai doreau nimic de la lumea asta, cu toate că aici fuseseră născuţi şi că Domnul le-o dăruise. Se săturaseră de măşti, de tractoare şi domuri. Fugeau către putredele oraşe ale Pământului, să respire aerul pestilenţial al Terrei, cu chipurile descoperite, însă mâna Domnului care le dăruise o lume pe care o refuzaseră, nu-i mai ocrotea. Iar unii dintre ei sunt morţi, iar alţii s-au reîntors, mărturisindu-şi crima. Vă relatez lucrurile acestea aşa cum le-am văzut. Mint oare. Tom? Mint oare, Wolfgang? Mint oare, Pierre?

  — Spui adevărul, afirmară cei trei bărbaţi dând din cap cu fervoare.

  Bătrânul îşi ridică braţele într-un gest de implorare.

  — Cei care s-au întors mi-au spus lucrurile acestea. Mi-au zis că simţiseră greutatea păcatului apăsându-le umerii. Mi-au spus că au simţit aerul Pământului şi duhoarea lui, apăsându-le plămânii. Şi că apa Pământului le pălmuia obrajii. Iar eu i-am întrebat: „Aţi încercat blestemul Domnului?”

  Întreaga asistenţă reluă cu o singură voce:

  — Aţi încercat blestemul Domnului?

  — Iar ei răspunseră: „Da. I-am simţit măsura”.

  — Iar ei i-au simţit măsura, psalmodie asistenţa.

  Bătrânul se aplecă înainte şi îşi întinse braţele către auditoriu:

  — Atunci eu le-am zis: „Sunteţi iertaţi, deoarece v-aţi întors. Fiţi în pace cu voi înşivă şi cu Domnul”.

  — Aşa le-ai spus.

  Cu o atenţie pioasă, toţi cei prezenţi devorau din priviri până şi cea mai mică atitudine a bătrânului. Trăsăturile lor purtau semnele vieţii grele şi adesea solitare pe care o duseseră ca mineri, prospectori, controlori de maşini.

  — Au plecat împăcaţi, conchise bătrânul.

  Se legăna încet înainte şi înapoi, ca pe punctul de a-şi pierde echilibrul, tăcut acum, privindu-i pe rând pe membrii auditoriului său, ca şi cum ar fi vrut să le smulgă un secret. Brusc, întinse un deget către cel mai tânăr.

  — Iar tu, spune-mi ce s-a întâmplat după aceea!

  — Oamenii de pe Pământ şi-au întors privirile spre Marte, recită adolescentul cu o voce şovăielnică. Iar sufletele lor corupte au ştiut că adevărul şi dreptatea domneau pe Marte şi că legea Domnului era respectată aici. Iar minţile lor infectate de rău au fost cuprinse de ură. Şi au dorit să atace lucrarea Domnului şi să distrugă puritatea lui Marte ca să le ia profeţilor Domnului planeta, pe care El le-o dăruise. În cerul lui Marte au aruncat aerul pestilenţial al Pământului. Şi au semănat plantele nelegiuite, transformate de demon, pe câmpiile lui Marte. Şi au făcut să intre în oraşele noastre nedreptatea şi păcatul şi râzând au zis că Marte va deveni aidoma Pământului. Toate acestea sunt adevărate, deoarece mi-au fost spuse de Jacques Eolianul; ale lui sunt aceste cuvinte. Domnul care a făcut lumea asta şi care a dăruit-o celor drepţi, vorbeşte prin gura lui.

  — Acum, spuse bătrânul, satisfăcut.

  Îşi întoarse privirile către tavan, iar mâinile lui aşezate pe o balustradă de metal începură să tremure uşor, de oboseală sau de mânie.

  — Au vrut să schimbe înfăţişarea acestei lumi, psalmodie el.

  — Pe care a clădit-o Domnul, răspunse adunarea.

  — Mâinile lor nelegiuite s-au rătăcit asupra acestei lumi.

  — Însă noi vom spăla această întinare.

  — Au vrut să distrugă lucrarea Domnului.

  — Însă Domnul şi-a înălţat mâna.

  Bătrânul se dădu un pas înapoi. Pieptul i se umflă. Ochii i se rostogoliră în orbite, înspăimântători.

  — Eu, Jacques Eolianul, v-o zic vouă. Nedreptatea asta nu va avea loc. Eu sunt acea mână.

  — Nu va avea loc, răspunse adunarea, docilă. El e acea mână.

  Aceeaşi flacără ardea în toate privirile. Cu toţii credeau cu putere în cuvintele pe care le pronunţau. Cu toate acestea, imperceptibil situat în afara grupului, un om părea mai puţin convins. Poate pentru că era un neofit sau pentru că Domnul îi trimisese o proteză rudimentară pentru a-şi înlocui piciorul drept.

  — Ştiu că nu va avea loc deoarece Domnul mi s-a arătat, spuse predicatorul. (Repetase povestea asta de mai bine de o sută de ori şi încetul cu încetul ea îşi găsise ritmul, însă auditoriul părea să o audă pentru întâia oară.) I-am văzut Lumina pe ecranul tractorului meu şi I-am auzit vocea.

  — Iar Lumina Lui era chiar cea a soarelui, reluă asistenţa în cor. Iar Vocea Lui era chiar vocea vântului. Şi ţi-a trimis o viziune.

  — El mi-a zis: „Ridică-te, Jacques, căci nu vei lăsa să se producă nedreptatea asta. Nu vei lăsa să fie atins chipul pe care i l-am modelat lui Marte. Te vei duce şi le vei spune oamenilor de pe Marte: „Răbdarea mea este pe sfârşite. E timpul ca toate acestea să ia sfârşit. Oamenii de pe Marte se vor ridica în masă şi vor pleca în cruciadă. Iar cei care te vor asculta, îşi vor împărţi această lume, iar ceilalţi îmi vor cunoaşte greutatea mâniei. Rezervoarele lor vor curge, nisipul îi va acoperi, numele le vor fi uitate”.

  — Noi te-am ascultat.

  Bătrânul inspiră adânc. Nările îi palpitară.

  — Voi m-aţi ascultat, voi şi alţii dintre fraţii voştri din lumea voastră, şi cu slabele noastre puteri vom duce cruciada. Domnul a zis: „Distrugeţi-i pe necredincioşi. Iar puterea Domnului va reveni ceea ce a fost în timpurile de început şi se va întinde chiar şi pe Pământ”.

  — Vom alunga nedreptatea şi corupţia de pe Pământ, strigă adunarea.

  — Oamenii de pe Pământ au întrezărit deja drumul adevărului. Însă Domnul a interzis ca numele lor să fie rostite.

  — Numele lor nu sunt pronunţate, reluă adunarea.

  Neostenit, dialogul dintre bătrân şi auditoriul său continua, iar aceste cuvinte fuseseră repetate de sute sau de mii de ori, până când ajunseseră să se rodeze într-atât în gurile vorbitorilor. În sfârşit tăcerea se reinstaură, iar bătrânul o lăsă să se instaleze în fiecare. Apoi continuă cu o voce normală:

  — Tu, Jean şi tu, Jerry, vă veţi duce, iar Domnul o să vă asiste. Duceţi-vă şi acţionaţi fără remuşcări.

  Cei doi îşi înclinară capetele.

  — Totul e pregătit, spuse cel mai vârstnic dintre ei.

  Chipul îi exprima un calm deosebit.

  — Atunci, spuse Jacques Eolianul, întoarceţi-vă cu toţii de unde aţi venit şi aşteptaţi poruncile Domnului.

  Oamenii rămaseră o clipă nemişcaţi şi tăcuţi, apoi decuplară firele care îi legau unii de alţii şi se împrăştiară în grupuri mici. Jacques Eolianul coborî din amvonul lui improvizat şi se îndreptă către fundul sălii fără a se amesteca printre credincioşii lui. Unul dintre ei i se alătură şi, cu multă atenţie, îl prinse de braţ.

  — Cineva ar dori să-ţi vorbească, frate, spuse credinciosul.

  Bătrânul îl scrută cu o oarecare uimire.

  — Unul nou, continuă celălalt. A depus jurământul.

  Neofitul stătea chiar în spatele lui. Bătrânul îl cercetă.

  — Ai descoperit calea, spuse el, în cele din urmă.

  — Voi încerca să mă supun ordinelor Domnului, spuse noul venit cu umilinţă.

  Jacques Eolianul îşi îndreptă ţinuta.

  — E bine, spuse. Nu vei lăsa ca lumea asta să fie transformată.

  — Nu, răspunse infirmul cu o voce surdă.

  — Spune-mi care ţi-e numele, fiule.

  — Larsen, spuse infirmul.

  Beyle străbătea biroul lui Archim ca o fiară în cuşcă.

  — Secta asta, mormăia el. Nu sunt decât trei săptămâni de când sunt pe Marte şi nu aud vorbindu-se decât de ea. Nici un cuvânt despre înaintarea lucrărilor. Nimic privitor la problemele tehnice. Doar despre secta asta. Credeam că aveţi mai mult simţ practic, Archim.

  Archim nu se clinti. Gena răspunse pentru el. Împlinise douăzeci şi şase de ani. Tânăra pe care o întâlnise Beyle în urmă cu câţiva ani, în împrejurări dramatice, devenise o femeie splendidă, însă hotărârea plină de pasiune care i se putea citi în ochi nu slăbise. Ea ştia că sunetul vocii ei avea puterea de a calma furiile bruşte şi reci care deveniseră obişnuite la Beyle. O ştia şi se folosea de asta.

  — Georges, dumneata nu trăieşti pe Marte. Sunt unele lucruri pe care nu le puteţi înţelege. Planeta asta a împins întotdeauna anumite spirite către fanatism. Ca şi deserturile Pământului, după câte-mi închipui.

  Beyle se opri brusc.

  — Ştiu, nu sunt născut pe Marte. Sunt un străin. Sunt mai bine de şase ani de când n-am mai venit aici. Dar asta e poate mai bine. Poate că de asta nu sunt obsedat de isprăvile acestei secte.

  — Ea reprezintă un pericol real, Georges.

  — Să fim serioşi. Ce poate opune ea Proiectului? Un luminat care pretinde că a auzit în deşert chiar vocea lui Dumnezeu, şi care şi-a luat numele poetic de Jacqucs Eolianul. Câteva mii de fanatici ignoranţi…

  — Tocmai asta mă nelinişteşte, Georges, spuse în cele din urmă Archim. Fanatismul. Nu ştiu unde se vor opri. Pentru moment se mulţumesc să asmută opinia publică împotriva noastră.

  — Fără prea mare succes, mi se pare. Se lovesc de reprezentanţii Bisericii Catolice Revenite, de diferitele curente protestante, de religia iudaică, fără a mai socoti membrii diverselor organizaţii care predică agnosticismul militant. Pe Marte Islamul este necunoscut, iar cei câţiva budişti zâmbesc şi tac.

  — Nu mi-e teamă de acţiunea lor pe motivul că au mai mulţi simpatizanţi decât li se recunosc pe faţă. Însă mi-e teamă să nu se treacă la acţiune directă. De pe Pământ ei primesc un ajutor material.

  Beyle ridică din umeri.

  — Ştiu. Carenheim a făcut ceea ce trebuia. N-a renunţat. Însă niciodată n-am reuşit să găsesc vreo dovadă. În scopul acesta am înfiinţat o organizaţie specială. Din când în când, unii din agenţii mei dispar. Sunt oameni curajoşi şi abili însă filiera, dacă există, le rămâne impenetrabilă. Aici se petrec lucrurile importante şi se poate descoperi vreo urmă. De ce n-aţi început prin a-l aresta pe acest pretins profet? Capetele de acuzare nu v-ar lipsi. Atentat la siguranţa internă a statului, incitare la crimă şi sabotaj, opoziţie directă faţă de forţele de ordine. Sau n-aţi îndrăznit?

  — Am socotit că, dacă îl băgăm în puşcărie, oamenii vor face din el un martir, iar lucrurile se vor agrava. Sociologii noştri au făcut o anchetă îndelungată şi sunt neliniştiţi.

  — Nu mai suntem în Evul Mediu. Oamenii nu se vor lăsa conduşi de un paranoic dublat de un isteric. În zilele noastre ştim să tratăm bolile acestea.

  — Vreţi să studiaţi lista angajaţilor din cadrul Protestului, pe care-i bănuim că s-au lăsat influenţaţi de Eolian? Oameni de pe Pământ, cu toţii. Şi luându-ne după dosarele lor sunt numai minţi ştiinţifice.

  — E inutil. Vă cred.

  — Iar pe Pământ, nu acordaţi aceeaşi importanţă avizului sociologilor voştri? Aţi fi acţionat ca şi noi, dacă aţi fi trăit aici nişte ani de zile.

  — Nu sunt sigur.

  Beyle se lăsă să cadă într-un fotoliu, luă un dosar de pe masă şi îl deschise. Anii trecuseră şi peste el. Îşi pierduse calmul de altădată, iar nervozitatea îi apăruse în urma prea multelor nopţi albe, a hotărârilor luate în grabă, a eforturilor succesive. Devenise unul din oamenii cei mai importanţi de pe Pământ, din întreg sistemul solar. Vedea ridicându-se peste universul omenesc noua eră pe care o visase atâta vreme. Însă era şi unul dintre cei mai singuratici oameni din lume. Avea bănuiala aceasta ori de câte ori o privea pe Gena.

  — Ceea ce nu pricep eu prea bine, spuse ea, este de ce acordă Carenheim credit acestei secte. Doar nu speră să dea Proiectul peste cap prin intermediul ei.

  — Fără îndoială că nu, spuse Beyle cu o voce brusc îmblânzită. De altfel, el nu luptă împotriva Proiectului. Mai curând se pregăteşte să se folosească de el. Ceea ce doreşte este să oblige Guvernul Pământului să intervină pe Marte. Are tot timpul, însă pregăteşte cu minuţiozitate o rebeliune, un accident, ceva care să constrângă Pământul să trimită forţe pe Marte în vederea restabilirii ordinii. Atunci se va termina cu independenţa lui Marte, pe care responsabilii Proiectului s-au forţat să o menţină. Şi în felul acesta, indirect, Carenheim va avea în mână însăşi desfăşurarea Proiectului. Va controla această planetă. Va trimite pe Marte oamenii care îi convin şi va extinde astfel, după cum şi îi este intenţia, mărturisită, imperiul Pământului, adică, mai devreme sau mai târziu, imperiul său.

  — Este machiavelic, spuse Gena.

  — În sensul strict al termenului. E suficient de abil că să se servească de ambiţia unora şi de credulitatea altora.

  — Eu sunt convinsă de sinceritatea unuia ca Jacques Eolianul.

  — Şi eu, spuse Beyle. Însă undeva în filiera care leagă secta de Carenheim există oameni mult mai puţin sinceri.

  — Carenheim a înţeles că o asemenea credinţă i-ar putea folosi, spuse Archim. Există o limită pentru ceea ce le puteţi cere oamenilor pentru bani, dar nu există atunci când le promiţi mântuirea eternă.

  — Omul acesta e un demon.

  — Nu, Gena. Dispune şi el de sfatul sociologilor şi împinge oamenii ca pe nişte pioni pe eşichierul său. Nu îşi face mari griji pentru soarta lor nu pentru că e neomenos, ci pentru că eşichierul e prea vast.

  — Adesea s-ar crede că aveţi afecţiune pentru el, Georges.

  Beyle clătină din cap.

  — Poate. Aş fi putut fi asemenea lui.

  — Nu sunteţi.

  — Chestiune de împrejurări.

  Archim îl privi îndelung. Ştia că Beyle spunea adevărul. Îl văzuse schimbându-se, strâmbându-se, spatele curbându-i-se uşor. Auzise vocea, devenită dură, din ce în ce mai poruncitoare. Într-o bună zi, gândi el, Georges Beyle îşi va pierde orice scrupul, iar atunci va trebui oprit prin orice mijloc, dacă mai este vreme. E o poveste veche, cea a efectului puterii. Îi corupe pe unii, îşi spuse el, dar sunt alţii pe care în interior îi pietrifică. Iar aceştia sunt poate cei mai redutabili.

  — Nu aici rezidă întrebarea, spuse el. Ci de a şti ce poate face Carenheim prin intermediul Credincioşilor Planetei Roşii.

  — Nu mare lucru, după părerea mea.

  — Mi-ar plăcea să vă împărtăşesc siguranţa. Am primit rapoarte alarmante. Tocmai răsfoiţi unul.

  — Rapoarte, rapoarte. (Vocea lui Beyle îşi regăsise un ton neliniştitor.) N-aveţi decât cuvântul acesta în gură. Ştiu eu cât valorează rapoartele astea. Am citit câteva mii, am făcut sute. Rapoartele dumitale sunt atât de vagi…

  — Nu şi ultimul. Vine de la cineva în care am deplină încredere. Un adevărat marţian în care şi Eolianul trebuie să aibă încredere.

  — Cine?

  — Larsen. Vi-l amintiţi?

  Chipul lui Beyle se lumină de un zâmbet.

  — Foarte bine. Prima fiinţă cu adevărat omenească pe care am întâlnit-o pe Marte, acum aproape şapte ani, adică trei ani şi jumătate de aici. Eram suprins că încă nu l-am revăzut. Avea multă afecţiune pentru dumneata, Archim.

  — Nu ne mai vedem aproape deloc. Sarcina pe care şi-a asumat-o face imposibil orice contact. A reuşit să se infiltreze în rândurile sectei.

  — Un om curajos. Dar nu mai există nimeni altcineva? E bătrân şi infirm.

  — Nu, spuse Archim. Nu există nimeni în care să am destulă încredere. Agenţii pământeni pe care mi-i trimiteţi n-ar fi putut niciodată să ajungă la Eolian. El, Larsen, cunoaşte toată lumea de pe Marte. Şi toată lumea are încredere în el. Nimeni n-a fost surprins cu adevărat atunci când a luat legătura cu membrii sectei. În bună parte ea e formată din oameni vârstnici care, ca şi el, au cunoscut planeta în vremurile dificile ale colonizării. Ei nu se resemnează să o vadă schimbându-se. Nu sunt prea sigur că el aprobă în sinea lui Proiectul. Nu-i place sarcina asta pe care o îndeplineşte pentru mine. Însă chiar el s-a oferit. Tot timpul mi-e frică să nu i se întâmple ceva.

  — E un bărbat de ispravă, spuse Beyle. Şi ce spune?

  — Se teme de un atentat. Ştie încă puţine lucruri, însă a văzut oameni plecând în misiuni secrete. Îi e teamă ca nu cumva Carenheim să profite de prezenţa dumneavoastră aici pentru a declanşa ceva, o răscoală, un sabotaj.

  — Ştiu, spuse sec Beyle. Fără îndoială că mă sfătuiţi să plec. Însă instalaţiile Proiectului sunt bine păzite. Nu mă tem de nimic. Poate că toate nu sunt la urma urmelor decât bâiguielile unui bătrân prea îngrijorat de sănătatea noastră.

  — Georges, spuse Gena pe un ton de reproş.

  — Vă rog să mă scuzaţi. Însă îmi voi continua călătoria. Am venit să vizitez personal bazele marţiene ale Proiectului şi nu voi întârzia nici măcar un minut de teama unui fals profet.

  — Cu dumneata, Georges, drama este că sunteţi prea sigur de dumneavoastră, spuse Gena. Nu cunosc decât un singur lucru care să vă poată face să vă pierdeţi trufia pentru o clipă.

  Se duse spre el, se aplecă şi îl sărută pe obraz.

  Călătoria de inspecţie se desfăşură conform planului, însoţit de Archim şi de Gena. Beyle, director general al Proiectului, vizită bazele marţiene, cele care îşi înălţau antenele către spaţiu şi dirijau deversările de oxigen lichid şi de apă, cele care furnizau energia nucleară de fuziune centrelor industriale recent construite, cele care produceau plase moleculare, destinate să reţină nisipurile marţiene şi centrele de cercetări biologice care se forţau să creeze specii vegetale noi, mai bine adaptate condiţiilor care vor domni pe Marte decât cele de pe Pământ, precum şi taberele de unde plecau expediţiile însărcinate cu supravegherea şi reglarea variaţiilor meteorologice.

  Totul se desfăşura fără încurcături. Jacques Eolianul făcea să se vorbească puţin despre el. Avioanele uşoare de vânătoare de curând importate de pe Pământ, care escortau copterul oficial, dădeau impresia unor jucării splendide.

  Când se întoarseră, Circe le rezervă o primire triumfală. Pe colinele învecinate începeau să încolţească primele flori.

  Pe neaşteptate Beyle hotărî să viziteze o uzină aflată în construcţie, situată în Oronies, în apropierea ecuatorului. În jurul ei urma să se ivească un nou oraş destinat adăpostirii a numeroşi emigranţi pământeni. Un raport stârnise curiozitatea lui Beyle. Era o instalaţie pilot al cărui montaj fusese asigurat aproape în întregime de roboţi. Tehnica putea fi aplicată şi pe alte lumi, cu mult mai ostile.

  Archim era reţinut de răspunderile sale, însă Gena încuviinţă cu entuziasm atunci când Beyle îi ceru să-i însoţească. Pentru ea, era o ocazie de a observa pe teren noile condiţii meteorologice din apropierea ecuatorului marţian. Îşi luară zborul în noapte, cu puţin înainte de ivirea zorilor, cu un mic aparat, nefiind însoţiţi decât de pilot şi de un paznic. Beyle, detestând ceremonia vizite lor oficiale, renunţase la escortă.

  Survolară câmpii, altădată deşertice, care făcuseră obiectul diverselor experienţe. O vegetaţie de culoare mov, care se ondula liniştită în bătaia vântului rece al dimineţii, le acoperea în mare parte. Săriră două linii sinuoase de coline asemănătoare unor ziduri groase pe care armate de năvălitori şi lucrarea nemiloasă a timpului le-ar fi străpuns.

  Apoi zăriră înălţându-se la orizont discurile antenelor uzinei şi un pilon de semnalizare, fin ca un ac, în jurul căruia se grupau cele trei structuri emisferice gonflabile care adăposteau maşinile. Staţia părea pustie, în mod normal, în ea lucrau doar doi oameni, iar unul sau doi li se alăturau ocazional, pentru reparaţii. Însă se putea observa o anumită agitaţie. Buldozerele nivelau solul, dând în lături blocurile de piatră mai masive. Elementele de structură erau târâte şi încredinţate unor macarale oblice care îşi luaseră sarcina de a le aşeza la locul lor. După criteriile marţiene, locul era de o frumuseţe grandioasă. Un câmp de bolovani zgâriat, spre nord, de lungi colţi stâncoşi, un cer întunecat care îi evoca lui Beyle pe acela al marilor altitudini pământene. Spre sud, câmpia era traversată de un fel de canion pe care un torent îl săpase cu multe milioane de ani în urmă, însă pe care vântul încărcat cu nisip nu încetase să-l şlefuiască, ba chiar să-l şi adâncească, afundându-se în el.

  Copterul se aşeză pe esplanada delimitată de cele trei emisfere. Cei patru pasageri ai săi îşi aranjară măştile şi săriră pe sol. Cei doi tehnicieni ai uzinei le veniră în întâmpinare, făcându-le semne de salut cu mâna. Nu semănau câluşi de puţin cu nişte pământeni. Aveau mai curând aerul unor mineri sau prospectori marţieni. O undă de neîncredere cuprinse mintea lui Georges Beyle, pe care şi-o reprimă însă imediat.

  — Bine aţi venit, spuse unul dintre cei doi bărbaţi, probabil cel care deţinea aici autoritatea, cu toate că ţinutele lor nu aveau nimic care să permită să-i deosebeşti.

  Beyle îşi răscoli mintea în căutarea numelui său. Uitase, chiar înainte de plecare, să consulte fişa uzinei şi se simţea oarecum vinovat.

  — Bună ziua, spuse el fără ca să se compromită.

  Gena stătea lângă el în vreme ce paznicul rămânea puţin mai departe. Pilotul rămânea lângă aparatul lui.

  — Nu-i prea grea viaţa de aici? Întrebă Beyle.

  — Nu în mod deosebit, răspunse omul. (Cu un gest circular desemnă macaralele şi celelalte automate.) Treaba se face singură. Iar sectorul este mai curând calm. Meteorologii au reuşit să deturneze vântul acela afurisit.

  — Vântul e cel care a săpat canionul ăsta? Întrebă Gena.

  Ca geolog, problema o interesa. Tehnicianul, vorbăreţ şi în mod evident sedus de Gena, se grăbi să continue.

  — Oh, da, doamnă. Un vânt îngrozitor care bătea. Dumnezeu ştie, de când. Îmi amintesc bine. Altădată era o regiune care trebuia evitată. Însă în zilele noastre până şi vântul s-a îmblânzit.

  Nu e pământean, îşi spuse Beyle. Dacă e aici doar de două luni, de la începerea lucrărilor, nu-şi poate aminti de vântul care a fost deturnat de aici cu mai bine de un an în urmă. Sunt sigur. Ieri am citit rapoartele privitoare la instalaţiile acestea.

  Valul de neîncredere reveni. Trebui să facă un efort pentru a-l respinge. Omul auzise poveştile predecesorilor săi şi le reluă în folosul său.

  — Mă duc să examinez canionul acesta ceva mai de aproape, spuse Gena.

  Este o greşeală să ne separăm, gândi Beyle. Îi strigă:

  — Nu vă îndepărtaţi prea mult.

  Simţea impulsul să i se alăture, însă prezenţa celor doi tehnicieni şi a paznicului îl împiedică. O văzu dispărând după una din emisfere.

  — Intraţi, spuse tehnicianul care îl salutase. Veţi putea vedea singur până unde am ajuns.

  Beyle îşi mută atenţia asupra celuilalt, care până atunci rămăsese tăcut. Era prea înalt pentru a fi pământean. Şi fără îndoială că acesta era motivul pentru care până atunci rămăsese tăcut. L-ar fi trădat accentul, în vreme ce celălalt avea un accent asemănător. Înţelese originea bruştei sale neîncrederi. Inconştientul său remarcase aceste detalii şi le interpretase înainte ca el să le ia în considerare.

  Se opri şi făcu un semn discret paznicului care-l urma, fără să se întoarcă să vadă dacă l-a înţeles. În ochii tehnicianului care-i stătea în cale citi că gestul său nu trecuse neobservat. Omul rosti un singur cuvânt, pe care Beyle nu-l înţelese, adresat tovarăşului său care îşi afundă mâna în buzunarul combinezonului şi manipula un obiect.

  Beyle pricepu numaidecât natura obiectului. O telecomandă destinată declanşării unei arme sau a unei explozii. Începu să alerge urlând un ordin către paznic. Acesta, fără să şovăie o secundă, scoase arma şi trase. Lovit în picioare de cleştele luminos, unul dintre tehnicieni se prăbuşi. Paznicul începu să alerge către canion urmat de pilot. Pe toţi trei îi stăpânea acelaşi gând.

  Apoi se întâmplă. Solul tremură, păru să se deschidă şi să scuipe gheizere de praf. Cele trei emisfere explodară în acelaşi timp. Marele pilon se înclină mai întâi uşor, apoi căzând, se îndoi şi se prăbuşi cu două sau trei tresăriri.

  Beyle avea impresia că trăieşte scena cu încetinitorul, ca şi cum viteza percepţiilor sale s-ar fi accelerat de o sută de ori. Îl văzu pe pilot proiectat în aer de suflul exploziei, apoi o jumătate de macara prăbuşindu-se peste paznic. Pentru scurtă vreme trosniră flăcările, alimentate de rezervoarele de oxigen care tocmai explodaseră, apoi i se păru că era ajuns din urmă şi acoperit de un vârtej de praf şi nisip. Se izbi de sol, sfărâmături căzură peste el şi, cu un fel de uşurare, se scufundă în noapte.

  Cel mai insuportabil era punctul acela de foc din piept şi vidul din cap. Şi durerea ascuţită din urechi. Înghiţi în sec. Încercă în zadar să se ridice. Cu o limpezime neaşteptată pricepu originea suferinţei sale. Explozia îi smulsese masca şi murea în atmosfera insuficientă a lui Marte. Tot ceea ce-i obţinuseră eforturile sale fusese un scurt răgaz. Apoi uită din nou. Făcu un efort, înţelese din nou şi iarăşi uită. Îşi întoarse puţin capul. Îi era frig. Un vârtej de praf ireal se zărea pe un fundal de cerneală. Era singur.

  — Gena, strigă el.

  Auzi un horcăit. Era propriul lui strigăt. Nu era singur. În dreapta, la limita câmpului său de percepţie, era cineva. Imobil, cu trupul răsucit. Paznicul sau pilotul. Nu, pe paznic căzuse o macara. Paznicul era…

  Respiră mai bine. Punctul de jar de sub coaste se stinse. Praful deveni real, şi dispăru în vreme ce fundalul de cerneală se lumină. Nişte mâini îi atingeau chipul. Mâinile acestea erau ireale.

  Mâinile îi fixară masca pe figură. Cineva încerca să-i vorbească. Vocea era îndepărtată ca şi cum pe undeva ar fi existat un contact defect. Striga şi chema, dar nivelul vocii nu se schimba. Era foarte slab, de abia perceptibil, însă rămânea de neînţeles. Era surd.

  Oxigen. Inspiră profund. Cerneala de culoare deschisă deveni de un roşu intens. Totul era roşu. Undeva se auzi un păcănit, în adâncul telefonului imaginar, şi brusc vocea deveni enormă, zdrobitoare. Îşi regla un absent buton interior şi vocea reveni la normal. Nu o auzea decât cu o ureche. Stânga.

  — Georges, chema vocea Genei.

  Redeschise ochii. Încercă să-şi umezească buzele însă gura îi era uscată, plină de nisip. Cu groază, descoperi că nu mai putea vorbi. Ceva îl împiedica să-şi umple plămânii. Poate gravitaţia. Se întrebă dacă pe Marte gravitaţia era superioară sau inferioară celei de pe Pământ. Ştiuse răspunsul, însă îl uitase. Mâinile îi cuprinseră capul, foarte încet şi îl ridicară. Respira ceva mai bine, însă în minte îi răsună un avertisment, însoţit de groază. Nu trebuie să mişti. Să nu mişti. Nişte ochi îl priveau. Cunoştea chipul acesta. Îi căuta numele.

  — Gena, spuse el în cele din urmă. Nu trebuie…

  — Oh, Georges, spuse ea.

  Ştia cine era dar cu toate acestea o recunoştea cu greutate. Încerca să înţeleagă ce spunea.

  — Sunt morţi, Georges, sunt morţi. Ce se va întâmpla cu noi?

  El încercă din nou să se ridice. Forţele îi reveneau, însă ea îl împiedică.

  — Nu mişcaţi. Sunteţi rănit. Eu n-am nimic, nu, n-am nimic.

  Un fel de halou electric părea să înfăşoare chipul Genei. Avu impresia că îi percepe frica. Îşi mişcă buzele fără ca să spună ceva. Ea pricepu, căci îi ridică masca şi îi vărsă apă în gură. Îi strecură o pipetă între buze şi puse masca la loc. El închise ochii şi un lung răstimp rămase tăcut. Capul începu să i se învârtă, apoi se stabiliza. Se simţi mult mai bine şi îşi trecu limba peste buze.

  — Radioul, spuse el. Alertaţi…

  O văzu dând din cap.

  — Nu mai există radio. Pilonul e distrus. La fel şi antenele. Din copter n-a mai rămas nimic.

  Curios, asta aproape că-l făcu să râdă.

  — Atunci va trebui să mergem pe jos.

  — Georges, spuse ea, nu vă e bine, aveţi febră.

  Îşi dădu seama că nu-şi mai simţea trupul. Mai jos de ceafă nu mai simţea nimic. Realitatea deveni vaporoasă.

  — Da, spuse el, cred că am febră.

  Febra explica şi simplifica totul.

  — Vom rămâne aici, spuse el cu calm.

  — Nu, spuse ea. Vor veni să ne caute.

  — Nu vor veni, spse el. Mă urăsc prea mult.

  Era evident. Doar febra te poate face să descoperi asemenea adevăruri.

  — Ei, spuse ea, nimeni nu vă urăşte.

  — Şi încă cum.

  Ea îi mângâie fruntea. Îi şterse sângele care-i curgea din urechea dreaptă formând mari bule care plesneau fără zgomot. Apoi puse la loc obturatorul care ţinea loc de mască. El încerca să-şi exploreze trupul, să-şi facă o ideea despre întinderea rănilor. Dar nu simţea aproape nimic. Poate că în apa pe care i-o dăduse să o bea ea îi pusese un calmant. Dificultatea aceasta respiratorie putea veni de la un plămân perforat, se putea datora mai multor coaste rupte, însă în piept nu simţea nici o durere. Jarul se stinsese cu totul. Plămânii îi erau plini de cenuşă. Nici braţele, nici picioarele nu-l mai ascultau. Membrele îi erau poate rupte şi anesteziate într-un mod ciudat, doar dacă nu cumva coloana vertebrală… Dacă ar fi putut măcar să-şi ridice capul şi să-şi privească poziţia corpului. Însă nu putea vedea decât ochii şi chipul Genei. Resimţea o vină îngrozitoare.

  — Ba da, spuse el. Mă urăsc deoarece v-am ucis tatăl.

  Ea se înroşi cu violenţă. El se simţi alunecând. Înainte de a leşina dorea să-i spună un singur lucru. Jon d'Argyre murise din cauza lui şi în toţi aceşti ani purtase aceasta în suflet, ştiind că ea ştia, dar nu vorbiseră niciodată despre aşa ceva, însă nu mai era timp de a eluda întrebările şi nici nimic altceva, ea se putea răzbuna, putea să-l omoare, să-l lase acolo şi să plece prin deşert către Circe, să i se alăture lui Archim, va ajunge cu uşurinţă deoarece avea picioare bune şi nu era rănită. Nu erau decât două mii cinci sute de kilometri. Se pot străbate într-o zi sau în zece sau într-un an, nu mai ştia. Însă ea îl putea părăsi, căci îi omorâse tatăl. De asta, cel puţin, era sigur.

  — Nu, spuse ea, el s-a… Sinucis. Se înşelase şi nu a vrut să-şi recunoască greşeala.

  — L-am obligat să o facă, spuse el.

  Se simţea zdrobit de remuşcări probabil fiindcă avea să moară. O văzu pe Gena ridicându-şi capul, ieşi din câmpul său vizual şi auzi slab un strigăt sau o chemare. Apoi zgomotul unor paşi. O umbră trecu peste el, şi nu era cea a Genei. Un bărbat.

  Deci sosiseră deja. Speră că Gena le spunea să-l ucidă. Dorea să se lase în voia soartei. Să se şteargă din prezent. Să se odihnească.

  Sunetul unei respiraţii gâfâitoare. Scârţâitul de cizme pe nisip, chiar lângă el.

  Bărbatul întrebă cu o cruzime inconştientă.

  — E mort?

  — Oh, nu, spuse Gena. Nu strigaţi aşa de tare. Vă aude. Cine sunteţi?

  — Jorm Poultry. Montator şef, spuse el cu o voce înăbuşită de mască. Ieri, înainte de ivirea zorilor am fost atacaţi de doi bărbaţi care ne-au lovit, ne-au legat şi ne-au încuiat într-o rezervă. Din fericire, presurizată. Ne-au luat uniformele. Ne-au lăsat doar măştile. Asta nu le-a purtat noroc. La ora asta sunt morţi. I-am văzut când am venit. Nu erau prea frumoşi la vedere.

  Gena suspină.

  — Şi cum v-aţi eliberat?

  — Am reuşti să scăpăm de legături. Însă eram încuiaţi. Explozia ne-a eliberat. Pe mine, cel puţin. Colegul meu e mort. Cred că am avut noroc.

  Se cutremură, se întoarse, apoi scuipă pe sol, la câţiva paşi de capul lui Beyle.

  — Şi acum, doamnă, ce se va întâmpla cu noi? Cine eşti dumneata? Dar el? I-am mai văzut figura pe undeva.

  — E Georges Beyle, spuse ea foarte încet. Iar eu sunt Gena Noroit. E rănit. Nu ştiu ce vom face.

  — Să aşteptăm, spuse bărbatul. Nu cred că a rămas vreun aparat de radio în stare de funcţionare. Aer avem. Nu mult, însă suficient. Peste câteva ore vor sosi. Cel târziu mâine dimineaţă când îşi vor da seama că nu mai răspundem.

  — Fără îndoială, spse ea. Însă pentru el timpul e preţios.

  — Desigur, spuse el fără emoţie.

  — N-are importanţă, spuse Beyle slab, n-are nici o importanţă.

  — Ce n-are importanţa? Întrebă Poultry.

  — Delirează.

  — Ah, spuse Poultry.

  Şovăitor, se îndepărtă câţiva paşi. Evita să privească în direcţia rămăşiţelor pilotului.

  — Acolo, în hangar, este un copter uşor de care ne folosim pentru a face releveuri. Poate că explozia nu l-a distrus. Hangarul este încă în picioare. La bord are un radio. Am uitat de el. Poate că funcţionează încă.

  — Duceţi-vă să vedeţi, spuse ea. Repede.

  El se supuse fără să crâcnească. Beyle îi auzi paşii scârţâind pe nisip. Îi răsunau în creier.

  — Ascultaţi-mă, spuse Beyle.

  — Vă ascult, spuse Gena, îngenuncheată lângă el.

  — Nu vroiam să o spun în faţa lui, însă trebuie să mă părăsiţi… Două locuri în aceste…

  — Niciodată, spuse Gena. Tăceţi. N-ar fi trebuit să evocaţi trecutul. Nu sunteţi răspunzător de moartea tatălui meu. Şi veţi trăi.

  Simţi cum îl cuprinde o iritare surdă. Febra? De ce îl contrazicea? De ce refuza să creadă că Jon d'Argyre era mort ca victimă a ambiţiei lui Georges Beyle? Brusc, adevărul i se înfăţişă: ea era cea care delira. Ea era cea întinsă pe nisip, iar el era îngenuncheat lângă ea. Apoi se văzu, de sus, ca şi cum ar fi plutit în aer. De ce era întins pe sol şi incapabil să mişte un deget? De ce erau lucrurile atât de îngrozitor de complicate?

  Ea refuza să creadă că Georges Beyle era răspunzător de moartea lui Jon d'Argyre. Dar cine era Georges Beyle? Şi dacă era mort, asta nu mai avea importanţă. Frunze verzi, gândi el. Frunze verzi.

  — Mai ales să nu vă mişcaţi, spuse ea. Bărbatul acela a plecat să caute un aparat şi o să vă ducă în Circe, unde în câteva zile veţi fi vindecat.

  — Da, spuse el ca să o liniştească.

  Ceva i se bloca în piept şi îl împiedica să respire, îşi ghici neliniştea. Se forţă să respire.

  — Vă iubesc, spuse el.

  Ea era aplecată peste el, aproape să-l atingă, însă fără să o facă.

  — Ştiu, spuse ea.

  — Am fost singur, continuă el.

  — Ştiu, spuse ea din nou.

  — Dacă aş fi fost cu dumneata n-aş fi fost atât de singur.

  Îşi umplu plămânii. Acum lucrurile erau mai limpezi.

  — Am fost ceea ce am fost, deoarece am fost singur.

  Mai erau o mulţime de alte lucruri de spus. Nu era nici locul şi nici clipa potrivită. Niciodată n-am fost gelos pe Archim, gândi el. Ar putea ea să înţeleagă aşa ceva? Câte cuvinte mai pot oare pronunţa, cu aerul, cu saliva care-mi rămâne?

  — Oxigen, spuse el. Vă rog. Nimeni, mereu nimeni.

  Simţi că ea regla debitul buteliilor. I se păru că fusese aprinsă o floare. Ea îl sărută uşor pe frunte.

  — Nu sunteţi singur, spuse ea.

  Bărbatul se întoarse.

  — Aparatul este intact, doamnă.

  Gena respiră mai liberă.

  — Aţi chemat Circe?

  — Radioul a fost demontat, spuse el, E de negăsit. Nu este decât un aparat uşor destinat unor zboruri locale. Pentru legăturile pe distanţă scurtă ne foloseam de telefoanele de buzunar. Le-au distrus pe toate.

  — Atunci, plecaţi cu el, spuse ea. Duceţi-l în Circe cât mai repede posibil.

  — Nu ştiu să pilotez, doamnă, spuse Poultry. Camaradul meu era pilotul. Eu n-am pus niciodată mâna pe aparatele astea. Vin de pe Pământ.

  Gena plecă capul.

  — Dar dumneavoastră, doamnă, nu ştiţi să pilotaţi?

  Ea îl privea pe Beyle. Îşi amintea de accident, de greşeala pe care o săvârşise, lăsându-se prinsă de un vânt violent, de palele care se repliaseră cu un zgomot sec şi definitiv, de prăbuşirea şuierătoare şi atât de îndelungată, de şocul final şi de trupul care era dus şi care şezuse lângă ea, care acum striga, supravieţuind printr-un miracol, cu mai bine de o sută de fracturi: „E vina mea, e vina mea”. Însă nu era întru totul adevărat, cel puţin aşa îi spuseseră şi îi repetaseră psihiatrii fără să reuşească să o convingă.

  — Era mama mea, spuse ea cu o voce de neauzit pentru Georges Beyle.

  El închise ochii. Ea văzu că tehnicianul rămăsese acolo, tăcut, cu braţele atârnând, aşteptând un răspuns.

  — Da, spuse ea, cândva am ştiut să pilotez. Sunt zece ani de când n-am mai făcut-o.

  Mâinile începură să-i tremure, nu un tremur uşor ca al frunzelor de pe Pământ agitate de briză, ci cu o mişcare sacadată, violentă, de nestăpânit.

  Am ucis cândva, gândea ea, deoarece pilotam, iar dacă acum refuz, voi ucide din nou.

  — Nu suntem vinovaţi niciodată, spuse ea cu o voce foarte înceată, adresându-i-se lui Beyle.

  Dar, cu ochii închişi, el nu părea să o mai audă. Doar micul zgomot al clapetei măştii mai indica faptul că încă mai trăia.

  Tehnicianul aştepta în continuare.

  — Scoateţi vă rog aparatul din hangar, domnule Poultry, spuse ea.

  Îşi puse mâinile pe coapse ca să le împiedice să tremure. Îşi amintea ce-i spuseseră psihologii şi, mai târziu, Archim. „Un eşec nu se mai produce încă o dată. Fatalitatea eşecului rezidă doar în minte. Evenimentele nu sunt de două ori identice.”

  Îşi amintea gesturile. Ar fi putut pilota cu ochii închişi. Însă de ani de zile, de aproape zece, nu mai atinsese comenzile unui aparat zburător. Cu toate acestea, amintirea rămăsese în ea intactă.

  Dar dacă se producea din nou un vânt violent…

  Auzea vocile, calme şi precise, hipnotice. „Nu există fatalitate. Nu există decât o teamă profundă, animalică, împotriva căreia nici inteligenţa, nici voinţa nu pot face nimic. Pentru a scăpa de ea, de a îmbunătăţi starea de lucruri, nu există altă cale decât cea a acţiunii.” Era atât de uşor să pilotezi.

  Îl privi din nou pe Beyle şi îl atinse repede cu buzele pe frunte. Dacă aşa îl omor sau îl las să moară aici, care este diferenţa? Nu mi-e teamă pentru mine, însă Archim…

  Începu să plângă şi în acelaşi timp se ridică şi văzu că bărbatul trăsese aparatul pe o fâşie de teren pe care exploziile o lăsaseră intactă. Un mare crater al cărui fund nu-l zărea, ocupa locul unuia dintre domuri chiar lângă esplanada centrală. Mâinile nu-i mai tremurau. Îşi rearanjă masca. Tehnicianul plecase să caute o brancardă pe care, cu precauţiuni infinite, îl făcură pe Beyle să alunece. În ea va fi fixat ca în beton. Ea spera că nu-i agravaseră leziunile interne de care părea să sufere. Respira cu greutate. Îi mai crescu puţin debitul de oxigen.

  Fixară brancardă în spatele ecranelor. Pe durata zborului îi va fi imposibil să se ocupe de el. Spera că va rezista.

  Porni motoarele. Cu o voce neutră îi spuse tehnicianului că la sosirea în Circe îi va trimite ajutor. El nu păru convins decât pe jumătate. Nu credea că se poate străbate o asemenea distanţă cu un aparat atât de uşor. Dar, în faţa hotărârii Genei, nu spuse nimic. Ea ştia că era posibil. Ea ştia că va ajunge.

  Aparatul nu era nici măcar prevăzut cu o sferă. Ea închise ochii, ascultând zgomotul mătăsos al palelor, sunet de respiraţie neîntreruptă. Atmosfera lui Marte se schimbase. Şi asta se putea auzi.

  Redeschise ochii şi decola încetişor. Luă înălţime şi lungul urlet care nu încetase să se dezlănţuie în ea, încetă brusc.

  Cinci ore mai târziu, după o călătorie lipsită de probleme, ajunseră în Circe.

  Aparatele grele ale forţelor de securitate asolizară cu zgomot în jurul şi printre ruinele staţiei. Bărbaţi în ţinută de luptă, cu armament greu, săriră pe sol şi se desfăşurară cu precizia unor maşinării sub privirea neliniştită a unicului tehnician supravieţuitor. Archim debarcă la rândul lui şi inspectă cu minuţiozitate împrejurimile.

  Teroriştii îşi făcuseră bine treaba. Uzina trebuia să fie reconstruită în întregime. Întârzierea adusă Proiectului va rămâne minimă. Dar ceea ce-l neliniştea era obiectivul vizat şi condiţiile atentatului. Dacă aşa cum se părea, fanaticii căutaseră să-l ucidă pe Georges Beyle, precizia şi eficacitatea acţiunii lor indicau că Administraţia era infiltrată în profunzime. Până la cele mai înalte niveluri. Iar ceea ce era încă şi mai neliniştitor, era că cei doi terorişti nu căutaseră câtuşi de puţin să scape. Îşi sacrificaseră viaţa fără cea mai mică ezitare.

  Archim scrută peisajul de dincolo de ruinele clădirilor. În ochii săi de om născut pe Marte, era unul dintre cele mai uimitoare peisaje ale planetei: canionul, solul pietros al regului, vestigiile de colţi stâncoşi care aduceau cu crestele marilor dinozauri, imenşi şerpi de nisip, care făceau dovada existenţei trecute a munţilor gigantici, aproape contemporani cu formarea planetei, foarte departe spre sud, umbra roşcată a dunelor, rezumau întreaga istorie marţiană începând din haoticele timpuri ale creaţiei până la dezolarea recentă, trecând prin scurtul răgaz în care apa curgea în libertate pe Marte şi în care viaţa înflorise înainte de a se reduce la o forma cristalină, din care „çanqul” rămânea unul dintre rarele exemple. Din toate aceste motive fusese ales locul acesta pentru a construi uzina şi, mai târziu, un oraş. Era un loc inspirat. Şi poate că asta şi voiseră fanaticii să arate.

  Aruncă o privire în direcţia unui mare crater pe care-l săpase una din recentele explozii. Nici o încărcătură n-ar fi putut să fie atât de puternică încât să producă asemenea pagube. Dedesubt trebuia să existe o cavitate, săpată probabil cândva de ape. Era surprinzător că geologii nu o detectaseră înainte de începerea lucrărilor. Misterul acesta trebuia lămurit.

  Tehnicianul, aşezat pe un bloc de beton, îl privi cu indiferenţă în vreme ce se apropia. Noaptea era aproape şi el se temuse că o va petrece singur printre ruine, fără apărare. Ştia cât de glacială putea fi ea pe Marte, chiar şi aşa de aproape de ecuator.

  În cele din urmă se ridică atunci când Archim fu foarte aproape de el. Gărzile continuau să patruleze metodic printre ruine. Desfăşurarea aceasta bruscă de forţe avea ceva absurd. Vinovaţii erau morţi sau departe.

  — Cum îi merge? Întrebă Poultry deodată.

  — Beyle? E viu. Medicii nu se pronunţă. Leziuni spinale.

  Poultry dădu din cap.

  — A reuşit deci să ajungă în Circe. O adevărată performanţă.

  — Da, recunoscu Archim stânjenit.

  Detaşarea, răceala aparentă a pământenilor, indiferenţa lor faţă de moarte îl surprindeau întotdeauna. Vine de pe o planetă cu mai mult de zece miliarde de oameni, îşi spuse el. Unul în plus sau în minus… E o planetă bolnavă. Şi această boală este cea la a cărei introducere pe Marte am contribuit şi eu.

  — Cum s-a întâmplat? Întrebă el.

  — Mi-e sete, spuse Poultry.

  — Desigur.

  Devin asemenea unui pământean, gândi Archim. Nici măcar nu m-am interesat de soarta lui.

  Făcu un semn şi în câteva secunde doi medici veniră în grabă lângă tehnician şi îl conduseră către un transportor. Acolo, după o scurtă examinare, bărbatul îşi scoase masca şi bău. Privindu-l, Archim crezu că înţelege motivul straniei sale detaşări. Ochii îi străluceau. Era scuturat de un tremur spasmodic. Frica, izolarea şi setea îi subminaseră rezistenţa. Un medic îi făcu o injecţie. Bărbatul se întinse pe o cuşetă şi închise ochii. Archim crezu că va adormi. Cu aprobarea tăcută a medicului îl zgâlţâi uşor.

  — Veţi dormi mai târziu. Acum vreau un raport.

  — Erau doi, spuse bărbatul cu o voce răguşită fără ca să deschidă ochii. Veneau din deşert şi ne-au spus că se rătăciseră. Prospectori. Ne-au cerut apă şi permisiunea de a se odihni. Le-am dat tot ce ne cercau. Nu e prima dată când din deşert apar prospectori.

  Tăcu preţ de o clipă.

  — Şi după aceea?

  — Am ieşit din încăpere, iar ei au profitat pentru a-l imobiliza şi lega pe adjunctul meu. Când m-am întors, au îndreptat o armă spre mine. Nu glumeau. N-am opus rezistenţă. N-aveam nici măcar umbra unei şanse de scăpare. Ne-au luat uniformele şi ne-au închis într-una din rezerve, după ce ne-au legat. Ne-au spus că vor arunca baza în aer, însă că ne vor lăsa o şansă de scăpare. Au adăugat că eram nişte păcătoşi, însă că mai aveam timp să ne căim. Din fericire, rezerva era presurizată. Când adjunctul meu s-a trezit, am reuşit să scăpăm din legături. Însă eram încuiaţi. Am aşteptat ore întregi. Apoi au urmat exploziile. Zidurile s-au prăbuşit. Adjunctul meu a fost ucis. Eu am reuşit să ies dintre dărâmături. Am dat peste…

  — Restul îl cunosc, spuse Archim. Acum odihniţi-vă.

  Bărbatul deschise ochii.

  — Aşteptaţi, spuse el, mai este ceva. Aţi vizitat ruinele?

  — Încă nu, spuse Archim.

  — Eu am făcut-o în tot acest răstimp. Unul dintre cratere este enorm, foarte adânc.

  — Şi?

  — A dat la iveală ceva. Un fel de puţ. Nu ştiu ce e. Nu m-am putut apropia. E de necrezut. Înainte de a construi, am făcut sondaje. Aş fi jurat că subsolul stâncos era masiv.

  — Odihniţi-vă, spuse Noroit. Mă voi duce să văd.

  Craterul era foarte adânc. La gură nu avea decât vreo douăzeci de metri, însă pereţii îi erau anormal de abrupţi, ca şi cum s-ar fi prăbuşit o cavitate subterană. Violenţa exploziei nu era suficientă pentru a-i explica înfăţişarea, chiar dacă explozia primară fusese continuată de aceea a rezervelor de explozii şi carburanţi stocate în grote şi cisterne. Norocul tehnicianului fusese aproape nebunesc. La fel şi cel al lui Beyle, gândi Archim. Însă Beyle mai era încă în comă.

  Doisprezece soldaţi înconjurau craterul. Noroit se întoarse către un inginer.

  — Ce-i pata aceea din fundul craterului?

  — S-ar zice că e o deschizătură, un puţ. Mai este şi o suprafaţă strălucitoare. Parcă ar fi din metal. Priviţi chiar dumneavoastră.

  Îi dădu binoclul lui Archim.

  — Vom coborî. Găsiţi nişte corzi.

  — Poate fi periculos, spuse inginerul.

  — Vă este frică? Întrebă Archim.

  Inginerul tăcu. Un soldat plecă alergând spre transportoare. Archim se gândea. Se petrecuse atât de repede. În câteva minute, sub imperiul unei furii reci, luase anumite hotărâri înainte de a pleca din Circe. La ora aceasta, Jacques Eolianul trebuie să fie închis. De data aceasta depăşise limitele.

  Însă arestarea aceasta nu avea cu adevărat importanţă. Ceea ce conta, era ceea ce se va petrece pe Pământ când va fi făcută publică ştirea despre atentat. Cele mai grave temeri ale lui Beyle puteau deveni realitate. Marte invadată, îşi spuse Archim. O stare de asediu.

  Soldaţii fixară un troliu şi un scripete. Inginerul se legă şi începu să coboare. Archim făcu la fel. Doi soldaţi îl imitară.

  Alunecau fără efort pe pereţii aproape netezi ai craterului, ca nişte insecte pământene aspirate într-o pâlnie. Atinseră fundul, la aproape treizeci de metri mai jos. Fundul sau mai curând marginea unei găuri de un diametru mic pe care explozia o forase într-un material care părea de o mare duritate.

  Archim şi inginerul se priviră. Puţin deasupra lor, soldaţii le asigurau priza, bătând pitoane în rocă.

  — E artificial, spuse inginerul cu o voce schimbată.

  Archim se aplecă peste marginea găurii. Avu impresia că o undă de aer călduţ îi mângâia fruntea, deasupra măştii. Jos, întunericul era total.

  — O lampă, ceru Noroit.

  Un soldat filă una la capătul unei funii. Noroit orientă fasciculul lanternei deasupra puţului. Se părea că explozia săpase o cavitate în peretele unui tub cu un diametru de mai mulţi metri. Fasciculul permitea să se distingă simboluri geometrice, gravate pe suprafaţa interioară a tubului.

  — Un oraş, spuse Noroit. Iar noi am construit deasupra lui fără să observăm ceva. Ce vârstă are? La câte milioane de ani ajunge? Cu ce semănau constructorii lui?

  — Să coborâm, spuse inginerul care părea să-şi fi uitat temerile. Aţi remarcat diferenţa de presiune care subzistă de ore întregi, după explozie între atmosfera internă şi cea din exterior? Volumul subteran trebuie să fie gigantic. Gazul acesta va trebui analizat. Credeţi că dedesubt mai sunt încă maşini care să menţină automat condiţiile ce nu mai exisă la suprafaţă? Sau poate…?

  — Fiinţe…, termină Archim.

  — Se poate imagina şi că instalaţiile astea au rămas perfect etanşe şi că în tot acest timp au menţinut o temperatură şi o presiune superioară celor din exterior, spuse inginerul.

  — Ar trebui ca pereţii aceştia să constituie un izolator aproape perfect. Atât de perfect încât erau indetectabili.

  Noroit plimba fără încetare fasciculul lanternei asupra peretelui tubului. În materia vitroasă se etalau ramificaţii infinite. Ceea ce luase mai întâi drept semne geometrice se arătau de o simbolistică cu mult mai complexă. Sau datorită întâmplării. Îşi aminti de un text din literatura clasică a Pământului în care un om descoperea în nişte peşteri enorme semne care puteau fi o scriere sau, mai simplu, rezultatul eroziunii.

  Unul dintre soldaţi derulă o scară de frânghie şi le întinse alte lanterne. Inginerul se pregăti să coboare. Archim îl reţinu.

  — Gazul acesta poate fi toxic.

  — Avem măştile, spuse inginerul. Frica este oare contagioasă?

  Archim se simţea cuprins de aceeaşi emoţie. În întreaga istorie nu exista nici un precedent al unei asemenea descoperiri. Inginerul dispăru în puţ, cu lanterna aprinsă, legată de centură. Îl urmă un soldat. Archim coborî la rândul lui.

  Stăteau toţi trei pe suprafaţa curbă a unui tub uriaş. Din două părţi, cât de departe se putea vedea, tubul se prelungea. Sfărâmături căzute din boltă reţinură atenţia inginerului. Se aplecă să ridice una din ele. Îşi scoase mănuşile şi o pipăi îndelung, apoi dădu din cap.

  — Cele două feţe prezintă o diferenţă de temperatură. Uşoară, însă perceptibilă. Corpul acesta este într-adevăr un izolator. Unul aproape perfect. Desigur, vor trebui făcute măsurători…

  — Un izolator, repetă Archim fără să dea impresia că acordă importanţă acestei decoperiri.

  Cu paşi atenţi înaintă pe suprafaţa netedă, aproape alunecoasă. Soldatul, cu mâna strânsă pe crosa armei aproape fără să-şi dea seama că o face, îl urmă. Umbrele lor deformate dansau pe pereţii curbi în voia balansării lanternelor. Înaintară câteva zeci de metri şi simţiră cum tăcerea li se instalează în căşti. Nu mai auzeau nici respiraţia, nici micile exclamaţii uimite ale inginerului. Pereţii tubului absorbeau undele milimetrice ale comunicatoarelor.

  Descoperiră un oraş. Sau mai curând un labirint subteran, pe care-l formau prin încrucişarea lor, tuburi asemănătoare aceluia prin care intraseră. Archim, soldatul şi inginerul -care li se alăturaseră nu reuşeau, împotriva oricărei prudenţe, să-şi limiteze explorările. Descoperiră săli, toate circulare şi adesea sferice. Iar pretutindeni pe pereţi se înşirau motivele acelea abstracte, liniile acelea înlănţuite, asemenea unei scrieri a cărei cheie nu o aveau.

  În oraşul mort era cald. Nici o boare, nici un zgomot nu veni să trădeze vreo prezenţă străină. Mai mult, când se întoarseră către intrare, percepură mai clar uşorul curent de aer întreţinut de breşa deschisă în coaja care proteja oraşul. Şi chiar acolo, ceva necunoscut împiedica această scurgere să se transforme în uragan. Oraşul îşi păstrase mijloacele de apărare.

  Inginerul îşi umplu buzunarele cu fragmente ale pereţilor şi fură ridicaţi sus.

  Cât durase expediţia lor, gărzile curăţaseră staţia.

  — Nu trebuie să ştie de existenţa acestui oraş subteran, îi spuse Archim comandantului detaşamentului. Veţi dispune un cordon de trupe în jurul craterului. Accesul în staţie precum şi survolarea ei vor fi interzise pentru toată lumea. Nimeni nu va putea pătrunde în incintă fără ordin semnat de mâna mea.

  — Bine, domnule, spuse comandantul fără ca să arate cea mai mică urmă de uimire. Ce vom face cu tehnicianul supravieţuitor?

  — Pentru moment ţineţi-l aici. Cu maximum de grijă. Dacă are nevoie de îngrijire medicală, trimiteţi-l la o bază militară. Secret total până la un nou ordin.

  Se întrebă câtă vreme va rămâne secretă descoperirea lui. Era conştient că dăduse peste ceva care împingea pe plan secund atentatul, arestarea Eolianului, problemele lui Carenheim ba chiar şi coma în care se afla Georges Beyle.

  Ceea ce găsise era fără îndoială mai important chiar decât Proiectul. Într-adevăr, îşi spuse el, locul acesta era bine ales. Însă nu ştia nimic încă despre ceea ce descoperise.

  Vocea venea de pe Pământ. Străbătuse spaţiul şi răsuna în mica încăpere călduţă. Amplificarea îi conferea putere, însă era o voce perfect confidenţială pe care aparate complexe, acolo pe Pământ, o digitalizaseră şi o codificaseră, transformând-o într-o fiertură sonoră aparent aleatorie. Pe Marte, aparate nu mai puţin complexe decodificau informaţia.

  Era purtată de unde, care aveau nevoie de câteva minute pentru a efectua lunga călătorie dinspre Pământ spre Marte. În ciuda puterii emiţătorului, a numărului staţiilor de legătură şi a perfecţiunii antenelor, ea era adesea acoperită de vuietul soarelui. Perioada aceasta din an nu era favorabilă comunicaţiilor dintre Pământ şi Marte.

  Vocea îi aparţinea lui Andrews.

  — Administraţia Proiectului traversează a doua mare criză din istoria ei, spunea el. Este logic ca teatrul ei de desfăşurare să fie pe Marte, deoarece prima s-a desfăşurat pe Pământ şi s-a încheiat cu un eşec al adversarilor Proiectului. De data aceasta nu este pusă în cauză existenţa Administraţiei. Este vorba de funcţia, de idealul ei. Adversarii noştri speră o revoltă pe Marte, o intervenţie armată a Guvernului Pământului care ar avea ca efect sfârşitul relativei autonomii, de care dispune Guvernul marţian şi secţiunea marţiană a Administraţiei.

  Andrews se exprima cu detaşare şi claritate, cu vocea lui foarte blândă, ca şi cum ar fi ţinut o conferinţă. Auzindu-l, nimeni nu şi-ar fi putut imagina că munca sa de o viaţă era pusă sub semnul întrebării.

  Beyle, Gena şi Archim îl ascultau. Beyle fusese plasat într-o maşină automată care-i permitea să se mişte şi să supravieţuiască, în ciuda paraliziei aproape complete a trupului. Doar ochii îi mai ascultau încă ordinele voinţei. Chipul nu-i mai era decât o mască înfricoşătoare şi palidă în care muşchii se topiseră. Medicii nu se pronunţaseră încă. Îl scoseseră din comă cu multă greutate şi dăduseră din umeri atunci când le ceruse să-l conducă lângă Archim, în sala de comunicaţii secrete. La început refuzaseră, apoi sfârşiseră prin a ceda în faţa încăpăţânării sale.

  El ştia ce trebuia făcut. Acolo, pe Pământ, vuia mânia şi începeau să se răspândească zvonurile cele mai surprinzătoare. Se spunea că era mort şi aceasta fusese îndeajuns pentru a ridica împotriva lui Marte spiritele cele mai ponderate. În alte timpuri, nu şi-ar fi acordat atâta popularitate. Şi nici chiar în epoca aceasta tulbure nu credea în ea. Se mirase să-şi vadă adversarul, pe Carenheim, făcându-i atâta publicitate şi mizând pe mânia planetară pentru a justifica o posibilă acţiune împotriva lui Marte. În politica interplanetară ochiurile reţelei erau atât de complexe şi de fin înnodate că era imposibil, exceptând cazul câtorva actori, să distingi sinceritatea de ipocrizie şi maşinaţia de efectul întâmplării.

  — Pentru comitetul director al Administraţiei, spuse Andrews, nu încape nici o îndoială că cel care a organizat pe căi indirecte acest atentat este Carenheim, în scopul de a atrge atenţia întregului Pământ asupra isprăvilor lui Jacques Eolianul pe care tot el l-a încurajat, în mod deliberat. Profetul acesta neobişnuit acţiona în urma instrucţiunilor lui Carenheim, însă în mod evident nu este conştient de planul real pe care-l deserveşte. Este foarte probabil că prezenţa lui Beyle chiar la locul atentatului i-a apărut, mai întâi lui Carenheim, ca extrem de regretabilă. La capitolul acesta secta a acţionat probabil din proprie iniţiativă. Însă a înţeles repede folosul pe care-l putea trage. Faptul că un membru esenţial al Administraţiei Proiectului a fost cât pe ce să piară, îl autorizează să ceară măsuri extreme punând cererea pentru ochii publicului în contul Administraţiei. Şi-a dat seama cu rapiditate că cel mai bun atu în favoarea planului său era popularitatea dumitale, Georges. Şi de o săptămână s-a folosit din plin de ea. În clipa asta, pe Pământ, să ştiţi că aţi devenit un adevărat erou.

  Beyle nu răspunse nimic. Cu toate acestea, putea să vorbească. Electrozi fini, implantaţi în terminaţiile nervoase ale gâtului, captau minusculii curenţi de depolarizare care-i străbăteau nervii şi pilotau un sintetizator de cuvinte. Prin intermediul unor asemenea sisteme de relee putea lucra aproape normal, cu condiţia să-şi domine slăbiciunea zdrobitoare.

  — Problema oraşului subteran descoperit în urma exploziei este una distinctă, continuă Andrews. Vă aprob fără rezerve hotărârea, Archim, de a ţine lucrul acesta secret. Totuşi, repercusiunile acestei descoperiri sunt de aşa natură, încât, eventual, ne vom putea folosi de ele. Trebuie să observăm în acelaşi timp că şi Carenheim s-ar putea folosi ca de un argument suplimentar şi să pretindă că acesta ar fi un motiv în plus de a trimite o puternică expediţie pământeană pe Marte.

  Pe de altă parte, el mizează pe alegerile care vor avea loc peste doi ani tereştri, pentru a face să fie ales preşedinte şi nu va scăpa niciodată o ocazie de a-şi etala hotărârea şi de a flata naţionalismul terestru. În sfârşit, pe aici circulă zvonuri după care diverse evenimente ar putea conduce Administraţia să se debaraseze de o mare parte a dirijării Proiectului în favoarea autorităţilor marţiene, în scopul de a se întoarce către alte domenii de activitate. Este însă adevărat că eventualul succes al Proiectului „porţii în spaţiu” ar conduce la o asemenea redistribuire a forţelor politice, ceea ce Carenheim caută să împiedice.

  — Dar ce putem face? Întrebă Gena.

  Andrews nu o băgă în seamă. Nu urma să audă întrebarea decât peste câteva minute.

  — Este adevărat, contiuă Andrews, că Administraţia Proiectului studiază în momentul acesta un anumit număr de posibilităţi. La punctul acesta cel puţin temerile lui Carenheim nu sunt lipsite de temei. Într-un anume sens Administraţia nu a fost niciodată atât de puternică. Nu se pune problema ca peste câteva decenii, când Proiectul marţian va fi completat, să dispară pur şi simplu. Dar nici nu intenţionează să exercite o putere politică şi să gireze un imperiu, prin care mai devreme sau mai târziu să se scufunde în decadenţă. Scopul ei este de a transforma universul atâta vreme cât oamenii îi vor da timp, şi să facă spaţiul cosmic locuibil. Locul puterii ei este viitorul.

  Soluţia la care am ajuns cu ajutorul sistemelor noastre experte este simplă. Ea constă în aceea că dumneata, Georges, în persoană, te vei adresa Pământului şi îi vei cere să nu intervină. Trebuie ca Jacqucs Eolianul să fie judecat pe Marte. Ar fi de dorit ca între această sectă şi agenţii lui Carenheim să fie stabilită o legătura. Şi ar mai trebui ca Proiectul „porţii în spaţiu” să dea rezultate. Ar fi singura modalitate de a pune capăt în mod definitiv acestor hărţuieli care sunt derizorii şi aproape obscene, privitoare la viitorul speciei noastre.

  Deodată, în difuzor, auziră întrebarea Genei. Ea avusese nevoie de câteva minute pentru a străbate spaţiul care separă Marte de Pământ, iar Andrews o recepţionase în cele din urmă şi ea fusese culeasă de microfonul lui şi făcuse drumul îndărăt răsunând acum, puţin deformată, ca un ecou.

  — Ce putem face?

  Răspunsul lui Andrews fu imediat.

  — Să aşteptăm, spuse el zâmbind. Să aşteptăm şi să sperăm.

  Privirea lui Georges Beyle se muta alternativ de pe chipul Genei pe acela al lui Archim. Se odihnea într-o cuşcă de sticlă. O inimă mecanică, plămâni artificiali şi un creier electronic îi menţineau trupul în viaţă. Medicii îi lăsaseră speranţa că, într-o bună zi, şi-ar putea redobândi capacitatea de a-şi folosi trupul. Însă nu indicaseră o dată.

  — Un izolator aproape perfect, spunea vocea lui sintetică, lipsită de timbru. Sunteţi sigur?

  — Experienţele efectuate în laboratoarele noastre au demonstrat-o, răspunse Archim cu o voce sugrumată. Eu însumi le-am supravegheat desfăşurarea. Este vorba de un material compus din molecule foarte complexe, cu o puternică saturare…

  — Fără explicaţii tehnice, vă rog, spuse Beyle. Le cunosc deja. Este vorba de o configuraţie spaţială foarte particulară a acestor molecule, nu-i aşa?

  — Este exact, spuse Archim. Nu se repetă niciodată. Se comportă ca un fel de amortizor infinit.

  — Eşantioane din această substanţă trebuie trimise laboratoarelor noastre de pe Pământ. Vor reuşi cu siguranţă să o sintetizeze. Proiectul „porţii în spaţiu” va putea ajunge în cele din urmă la final.

  — Poate, spuse Archim.

  — Trebuie încercat, replică Beyle.

  Vreme de o clipă nu mai reuşi să-şi controleze ochii care i se rostogoliră în orbite. Pleoapele îi clipiră uşor. Pupilele i se imobilizară din nou.

  — Iertaţi-mă, spuse el.

  Gâtul i se contractă. Din difuzor se auziră sunete neinteligibile. După o clipă, Archim şi Gena pricepură cu stupoare că râdea.

  — Cât e de ciudat, spuse el. Străvechii marţieni au venit în ajutorul marţienilor de astăzi. Fără să o ştie, fără să o fi dorit. Trecutul serveşte întotdeauna viitorului, nu-i aşa?

  — Nu erau marţieni, spuse Archim. Suntem aproape siguri. Veneau de altundeva şi probabil că s-au reîntors acolo. Ceea ce este remarcabil este că am fost interesaţi de acelaşi loc ca şi ei.

  — Ar trebui să vă lăsăm să vă odihniţi, spuse Gena.

  — Nu, spuse Beyle. Nu acum. Substanţa aceea trebuie trimisă pe Pământ. Să nu pierdem vremea.

  — O rachetă rapidă, propuse Archim.

  — Nu, spuse Beyle, iar nerăbdarea se făcea simţită în vocea lui artificială. Trebuie folosită poarta artificială.

  Rămase tăcut o clipă apoi continuă:

  — Vă amintiţi de instalaţia aceea experimentală cu care v-am făcut demonstraţia pe Pământ, acum câţiva ani. De atunci n-am progresat prea mult, însă am adus în bagajele mele unul din acele aparate. Savanţii care mă însoţeau doreau să facă experienţe. Acum trebuie acţionat… Repede.

  Gena se aplecă asupra cutiei de sticlă. Se străduia să nu plângă. Zile întregi refuzase să-l vadă pe Beyle în aparatul lui. Apoi, când el insistase, în cele din urmă venise. Rămăsese lângă el atunci când îl chemase pe Andrews ca să-i expună situaţia. Stătuse lângă el atunci când făcuse marele efort de a se adresa Pământului iar acum îl ştia mai îndepărtat de ea decât atunci când spaţiul care izolează două lumi se întindea între ei. Simţea că, mai mult de jumătate din el devenise aidoma unei maşini, şi că aceasta era cauza logicii perfecte a sugestiilor sale.

  Reuşise să întârzie intervenţia terestră cu o lună. Dar nu era decât o problemă de zile. Săptămâna viitoare, poate, mari nave pline de soldaţi vor părăsi Pământul cu direcţia Marte.

  Iar aceasta ar însemna sfârşitul vieţii marţiene pe care o cunoştea ea. Previziunile întunecate ale lui Jon d'Argyre vor fi astfel verificate. Ştia că Georges Beyle luptă împotriva acestui lucru, mai mult decât împotriva ameninţării propriei sale morţi. Lupta din fidelitate faţă de promisiunea implicită pe care i-o făcuse lui Jon d'Argyre. Dacă devenea o simplă colonie a Pământului, atunci însemna că Jon d'Argyre ar fi avut dreptate şi ar fi murit în zadar.

  Ea ştia că o nelinişte asemănătoare îl chinuia şi pe Archim. Fără îndoială însă că nu în egală măsură. Archim era marţian. Beyle era născut pe Pământ. Nu eşti credincios în întregime decât ideilor şi ţinuturilor pe care ţi le-ai ales.

  Vocea lui Beyle o smulse din meditaţie.

  — Căutaţi-l pe Hien Li, fizicianul acela care a venit cu mine. Cereţi-i să vină. Într-o oră. Trebuie să mă gândesc. Acum lăsaţi-mă.

  În vocea aceasta mecanică nu mai exista nici măcar un atom de blândeţe.

  Un minuscul fragment din substanţa găsită în oraşul subteran străbătu spaţiul dintre Marte şi Pământ. Poarta fu distrusă, dar îşi îndeplini funcţia. Pe Pământ, experienţele fură îndelungate însă decisive. Laboratoarele reuşiră să reproducă materialul în cantităţi apreciabile. Istoricii estimară în continuare că ar fi fost necesare câteva zeci de ani de cercetări pentru a ajunge la acelaşi rezultat.

  O mulţime de savanţi se năpustiră asupra oraşului subteran, de îndată ce secretul fu înlăturat, în etape succesive. Îl cartografiară în toată întinderea lui, însă nu explorară imediat tuburile care plecau din oraş şi care, poate ajungeau în altele. Descoperiră un număr limitat de artefacte, însă puţine indicii asupra vechimii sau a caracteristicilor rasei care trăise acolo o vreme. Nu exista nici o posibilitate ca ea să se fi stins în acel loc. S-ar fi putut să părăsească Marte într-o migraţie gigantică, aşa cum venise, căci era aproape sigur că nu era de origine marţiană. Îşi dăduse silinţa ca să-şi ascundă prezenţa. În ciuda mărimii lor gigantice, instalaţiile erau aproape de nedetectat din exterior. Aceasta le dădu de gândit cercetătorilor. O specie nu se ascunde fără motiv. Acestea erau întrebări pentru xenologi, arheologi şi filosofi. Întrebări esenţiale care urmau să schimbe culoarea spaţiului în ochii oamenilor.

  Însă omenirea, în totalitatea ei, îşi punea o întrebare mai imediată: ce se va întâmpla pe Marte?

  Grupul de ingineri, ataşat de acum încolo persoanei lui Beyle, adăugase lăzii în care stătea, roţi şi membre mecanice. Se putea deplasa prin apartament şi controla evoluţia situaţiei.

  Atunci când Hien Li veni să-i anunţe succesul deplin al Proiectului „porţii în spaţiu”, Beyle rămase multă vreme tăcut. Bărbatul galben, mărunt, care era unul dintre cei mai buni fizicieni ai generaţiei sale, nu întrerupse această tăcere. Chipul îi rămânea impenetrabil, însă compasiunea îi era sinceră. De multă vreme resimţea o prietenie profundă pentru Beyle. Ea tindea să se transforme în veneraţie.

  — Deci s-a petrecut, Hien? Întrebă Beyle. Între Pământ şi Marte s-a deschis o poartă. O gaură de vierme. Nimic mai mult. Însă lumi şi stele vor putea trece prin urechea acestui ac.

  Fizicianul dădu din cap.

  — Ascultă, spuse Beyle. Vreau să revăd Pământul. Ştiu că nu voi putea suporta o călătorie cu racheta, cel puţin pentru moment. Poate că nu o voi mai putea face niciodată, însă vreau să ajung din nou pe Pământ. Trimite-mă pe Pământ prin această poartă.

  Hien Li se întoarse către Archim care asista la discuţie şi îl privi îndelung. În cele din urmă îndrăzni să înfrunte privirea înspăimântătoare a lui Beyle.

  — Mi-e teamă că una ca asta nu este posibil! Spuse el. Există nişte obstacole teoretice. Putem transmite energie sau alimente. Însă informaţii, doar puţine sau chiar deloc. Cel mult o imagine prin intermediul tahionilor cu care poarta ne permite să interferăm, şi asta este deja o realizare. Descrierea completă a unui obiect trebuie să-i fie furnizată porţii de destinaţie printr-o altă cale, cu o incertitudine de nivel aproape cuantic. Corpurile complexe sunt alterate sau degradate. Am încercat să trimitem mici animale criogenizate, ca să vedem ce se întâmplă. Toate au murit la sosire. Cele mai multe erau chiar de nerecunoscut. Mai târziu, poate… Deşi obstacolele teoretice sunt încă redutabile.

  — Înţeleg, spuse Beyle, şi ştiu. Însă vroiam să te aud spunând că ai încercat, deoarece ştiu de ce ai făcut-o. (Apoi adăugă foarte încet): Ar fi poate mai bine. Nu-i aşa, Archim?

  Archim rămase tăcut, iar Hien Li nu răspunse nimic. Ochii săi trişti cercetau spaţiul sicriului în care era întins trapul lui Georges Beyle. El însuşi lucrase cu un fel de furie la unele din sistemele cibernetice care asigurau supravieţuirea lui Beyle.

  — Deci am câştigat, spuse Beyle în cele din urmă. (Emise zgomotul acela ciudat care de acum îi ţinea loc de râs.) Ştirea este cunoscută oficial pe Pământ?

  Nu mai era la curent cu evenimentele decât în mod intermitent. Cea mai mare parte a timpului rămânea tăcut, probabil se gândea. Umplea băncile de date cu însemnări codificate. Până acum codurile se arătaseră de nepătruns.

  Archim ezitase în a da ordinul de încercare a dezlegării lor, apoi cedase, atunci când Andrews îi spusese, nu fără ipocrizie, că aceste însemnări puteau conţine mijlocul de a-l ajuta pe Beyle sau, poate, erau cunoştinţe deosebite care riscau să dispară o dată cu el. Însă nici un sistem expert nu reuşise să o facă. Nu se dorise să se reuşească. Din ce în ce mai mult, relaţiile lui Beyle cu maşinile erau tot mai inedite. El însuşi era o maşină, mai mult de jumătate. Archim îşi spunea că, fără să vrea, fabricaseră ceva înfricoşător.

  Gena, cu care Beyle discuta cu cea mai mare plăcere, lăsa să se înţeleagă – atunci când consimţea să raporteze ceva despre aceste conversaţii – că gândurile lui Beyle luaseră o turnură care nu mai avea nimic omenesc. El îşi făcea griji, spunea ea, pentru viitorul omenirii, dar cu o luciditate înspăimântătoare. Cu calm, anunţa lucruri înfricoşătoare pentru mileniile care urmau să vină. Făcea planuri în aparenţă lipsite de sens. Însă, spunea Gena, în ceea ce spunea exista ceva ca o scânteie a unui geniu eliberat. Georges Beyle se găsea de acum în afara lumii oamenilor. Pătrunsese într-un alt univers conceptual şi temporal.

  Am face poate mai bine, gândea Archim, să decuplăm aparatele şi să-l lăsăm să moară. Atâta vreme cât se mai poate. Dacă se mai poate. Am creat un monstru. Un sfinx. Un tiran potenţial.

  Însă nu se simţea în stare să o facă. Poate că era reţinut de un rest de prietenie, de milă. Sau poate că pur şi simplu îi era frică. Frică de reacţia lui Beyle. De cea a inginerilor care-l înconjurau şi-l apărau pe Beyle, şi care se comportau din ce în ce mai mult ca nişte preoţi ai lui.

  Şi frica de exterior. Strategiile stranii ale lui Beyle vor fi poate, într-o bună zi, singura scăpare împotriva acelui ceva ce-i ameninţase pe locuitorii dispăruţi ai oraşului subteran.

  Cu un efort, se smulse din gânduri.

  — Ei bine, Archim? Întrebă Beyle, care nu încetase să-l scruteze.

  — Nu, spuse Archim. Pentru moment, Andrews a preferat să păstreze secretul. Ideea lui era că dumneata eşti cel care trebuie să anunţe lucrul acesta omenirii. Consideră că asta va pune capăt oricărei împotriviri din partea guvernului. Însă poarta, porţile mai curând, au început deja să funcţioneze. Oxigenul curge în valuri dinspre Pământ către Marte.

  Andrews, gândea Archim. A înţeles ceea ce reprezintă Beyle de acum încolo. Dacă Beyle devine un zeu, el ţine să-i fie profetul, marele lui preot. Beyle îi deschide larg porţile viitorului. Ar trebui să-l ucidem acum. Însă nu o vom face. Este deja prea târziu.

  — E bine, spuse Beyle. Voi anunţa chiar eu marea descoperire. Am o idee privitoare la subiectul acesta. În ceea ce vă priveşte. Archim, aţi ezitat mult prea mult. Sunteţi oare gelos pe poziţia mea? Pot însă să vă asigur că nu veţi avea nimic de regretat.

  Făcu din nou să-i răsune râsul neobişnuit.

  — Iată care-mi sunt intenţiile, le spuse el în cele din urmă lui Hien şi lui Archim.

  Anumiţi istorici socotesc data de 11 martie 2096 (din calendarul universal) ca pe o origine a perioadei numite cam pompos a „grădinarilor universului”. Alţii, pur şi simplu din spirit de contradicţie preferă să o lege de apariţia cărţii lui Hugo von Steiner: Teză privitoare la adaptarea universului la om, din 2037. Detractorii lor susţin, râzând, că tot aşa de bine ar putea fi făcută să înceapă din secolul XX, argumentând prin nenumăratele romane science-fiction care descriau în termeni fantezişti remodelarea planetelor şi construirea unor lumi artificiale. Ei citează bucuroşi, dar nu fără ironie, pe unul dintre cele mai obscure, publicat iniţial sub titlul stângaci Chirurgii planetari şi care a cunoscut un oarecare succes în urma reeditării sub alt titlu: Marte: visul pădurilor.

  Însă, cu toate că nimeni nu se îndoieşte astăzi că 11 martie 2096 ar fi o dată istorică, puţine relatări exacte au fost totuşi făcute cu privire la evenimentele care s-au desfăşurat în acea zi. Dacă mărturiile şi documentele concordă asupra declaraţiei pe care a făcut-o Georges Beyle populaţiei celor Trei Planete, Pământ, Luna şi Marte, embrionul a ceea ce urma să devină Statele Sistemului Solar (S. S. S.) discuţiile rămâneau pasionante şi frecvente în ceea ce priveşte evenimentele secrete care au precedat imediat această declaraţie. Publicarea recentă a Arhivelor Universităţii din Circe (Marte) aruncă o lumină nouă asupra acestei chestiuni controversate şi prezintă sub un alt unghi situaţia politică a acestei epoci de tranziţie.

  Se ştia că în dimineaţa zilei de 10 martie, Rolf Carenheim, prim-consilier al preşedintelui Guvernului pământean, fu anunţat că Georges Beyle dorea să-i vorbească a doua zi. El nu manifestă nici o surpriză, însă ţinu să repete într-un comunicat că deplângea starea curajosului director administrativ al Proiectului.

  Discuţia urma să aibă loc în clădirile Proiectului situate într-o enclavă în apropiere de Grenoble, în districtul francez, unde Carenheim acceptase să vină. El ştia că Beyle nu plecase de pe Marte şi se aştepta la o teleconferinţă. Mai fusese informat că imediat după această discuţie Beyle se va adresa populaţiilor celor Trei Planete. Ignora conţinutul exact al declaraţiei lui Beyle, dar este probabil că fusese informat, din politeţe, asupra liniilor sale generale şi că acest lucru era cel care îl condusese la acceptarea unei invitaţii atât de bruşte.

  Carenheim ajunsese în Europa cu avionul orbital şi fu întâmpinat încă de la sosirea pe pista Direcţiei Centrale a Proiectului de Milton Andrews, director general al Proiectului. Însoţit de Andrews, el se îndreptă fără o altă escortă către una din sălile de conferinţe. Cei doi pătrunseră singuri înăuntru. Ceea ce se petrecu după aceea rămase în mare parte secret, până la publicarea arhivelor din Circe.

  Surpriza lui Carenheim trebuie să fi fost mare, atunci când nu recunoscu în sală niciunul dintre aparatele care foloseau de obicei la stabilirea unui duplex Pământ-Marte. Nu văzu nici cel mai neînsemnat scaun, în vreme ce lungimea schimburilor cu Marte conducea de obicei la asigurarea celor mai bune condiţii de confort pentru participanţi. Ne putem închipui că i-a aruncat o privire întrebătoare lui Andrews, însă acesta a rămas tăcut. O clipă, consilierul s-a temut de un complot sau o dorinţă deliberată de a-l umili, însă nu a lăsat să se vadă nimic. Avea reputaţia de a fi un om curajos.

  Zidul în faţa căruia stătea, trebuia să-i fi displăcut. Nu părea să fie constituit din ceva solid, ci dintr-o peliculă argintată. Când se închise uşa, pelicula aceasta se sfâşie şi, în prelungirea sălii, Carenheim descoperi o alta de care nu părea să-l separe nimic însă care, prin aranjamentul şi decorul ei nu se putea găsi decât pe Marte. Iluzia era perfectă, iar Carenheim nu crezu nici o clipă că era vorba de un ecran obişnuit sau chiar de o proiecţie holografică. Nu putea fi decât o simulare locală. Sau altceva…

  În centrul celeilalte încăperi, în sicriul său de sticlă şi metal, zăcea Georges Beyle. Era suficient de înclinat ca să-l poată privi pe Carenheim. În spatele lui Beyle stăteau Archim şi Gena Noroit. În fundul sălii, Hien Li controla nişte aparate.

  Cu toate acestea ceva îl intriga pe Carenheim. Scena părea îngheţată ca şi cum imobilitatea lui Beyle luase în stăpânire decorul care-l înconjura. Apoi Gena îşi schimbă brusc poziţia. Se deplasase cu câţiva milimetri, iar gestul i-ar fi putut trece neobservat, dacă n-ar fi fost atât de brusc. Exact în acelaşi timp braţul drept al lui Hien Li se lăsase în jos. Ai fi spus că sunt două imagini fixe, succesive, descompunând o mişcare.

  Fără îndoială că lui Carenheim îi trebui mai puţin de o zecime de secundă pentru a cântări semnificaţia acestei puneri în scenă. Făcu un pas către această imposibilă scenă de care nu părea să-l separe nimic, doar o vagă transparenţă, uneori, un fulger brusc, o reţea luminiscentă imediat ştearsă şi, în special, acea fixitate îngheţată. Andrews îl prise de braţ şi îl reţinu.

  Doar atunci Beyle îi salută pe Andrews şi Carenheim cu o voce măsurată care indica până la ce punct învăţase să-şi controleze laringele artificial. Archim şi Gena rămâneau tăcuţi şi nemişcaţi, ca nişte statui de ceară.

  — Sunt bucuros să vă revăd, spuse brusc Beyle. Sunt bucuros că vă văd cu o asemenea claritate în ciuda repulsiei pe care mi-o inspiraţi. Am făcut ceva progrese.

  Carenheim păli vizibil. Nu era efectul injuriei. Vocea lui Beyle era anormal de prezentă. Nu putuse fi purtată de unde de-a lungul a milioane de kilometri. Părea să fi străbătut doar câţiva metri. Iar Beyle se afla pe Marte.

  — Sunteţi suferind, răspunse Carenheim, îmi exprim speranţa de a vă vedea complet refăcut, şi repede, însă starea dumneavoastră nu vă dă dreptul să…

  Nu-şi termină fraza. Vocea i se stinse ca şi cum i-ar fi fost frică sau ca şi cum ar fi bănuit o trădare. Se pregăti să aştepte răspunsul vreme de câteva minute şi să primească în acest interval urmarea mesajului lui Beyle. Însă în sala aceasta timpul părea suspendat, dezarticulat. Iar reacţia imediată a lui Beyle îl surprinse.

  — Tăceţi, urlă Beyle. Ştiţi mai bine decât oricine cui datorez starea pe care o deplângeţi. Am învăţat multe lucruri, Rolf Carenheim, şi ştiu mai multe despre dumneata decât despre oricine, poate mai multe chiar decât dumneata însuţi. Şi nu le-am aflat cumpărând conştiinţe, omorând, şantajând. Le-am descoperit gândindu-mă. Pe durata unei infime părţi din zilele pe care le-am petrecut singur, nemişcat, prizonier al trupului meu sau mai curând separat de el, m-am gândit la dumneata. Ştiu cine eşti.

  — N-aveţi nici un drept, protestă Carenheim. Apoi spuse: nu sunteţi pe Marte. Sau…

  Nici măcar nu se gândea să părăsească sala. Îi ţinea piept.

  — Despre care drept vorbeşti dumneata, Carenheim? Oare în numele acestui drept a fost ucis Ransome, a murit Svornjesen şi oamenii lui, a fost cât pe ce să mor chiar eu?

  Carenheim încercă să se arate sarcastic:

  — Este o judecată? Unde e tribunalul?

  — Nu, Carenheim, nu este o judecată. Este anunţul unei înfrângeri, a înfrângerii dumitale. Şi mă aflu chiar pe Marte, după cum ştiţi. Vă întrebaţi prin ce miracol vocea mea pare să ajungă instantaneu la dumneata, fără răstimpul îndelungat furat de distanţă. Vă întrebaţi de ce par atât de aproape, de ce singurul obstacol care subzistă între noi pare a fi cutia asta de sticlă în care m-aţi închis. Sau poate că aţi pierdut obiceiul de a vă pune întrebări?

  — Poarta în spaţiu, spuse Carenheim. Aţi reuşit.

  — Da, Carenheim, am realizat poarta în spaţiu. Puteam să vă las să treceţi prin ea. În mai puţin de trei paşi, v-aş putea lăsa să părăsiţi Pământul. Însă nu o voi face pentru că asta v-ar ucide. Poarta nu este încă perfectă. Fiinţele vii nu pot trece prin ea. Moleculele complexe care le compun sunt alterate, iar aceasta ucide. Nu vreau să muriţi. Nu în felul acesta. Însăşi informaţia trece cu greutate. Cea mai mare parte din ceea ce vedeţi şi auziţi este reconstituit chiar pe Pământ prin simulare, cu ajutorul ordinatoarelor.

  Beyle tăcu. Membrele mecanice care înconjurau sicriul de metal se mişcară sacadat, încet şi cu precizie.

  — Însă aerul poate trece prin poarta din spaţiu. Şi în câteva luni, cel mult în câţiva ani, Marte va fi un alt Pământ. Nu mai este vorba de decenii. Nu ştiu dacă voi vedea acel promis Marte. Însă dumneata îl vei vedea. Poate.

  Membrele mecanice ale lui Beyle căutaseră un obiect fusiform cu un aspect neliniştitor.

  — Fără îndoială că nu mă credeţi, nu-i aşa Carenheim? Încă mai credeţi că toate acestea sunt nişte înscenări. Priviţi şi convingeţi-vă.

  Gena apăsă un buton de pe o consolă. Un vânt violent se dezlănţui în sală, pe Pământ. Aerul se precipita către cealaltă extremitate a încăperii, cea care se găsea pe Marte.

  — Chiar şi sub domuri, presiunea de aici este mult inferioară celei care domneşte pe Pământ, spuse Beyle. Studioul acesta este etanş şi am menţinut în el o presiune terestră. Gena a deschis o vană. Aerul se precipită aici. Vă place mica mea demonstraţie? Puerilă, nu-i aşa?

  Andrews şi Carenheim trebuiau să lupte pentru a evita să nu fie luaţi de vânt.

  — Vântul care suflă între lumi, spuse Beyle. Aş fi putut deschide această poartă într-un deşert marţian. Atunci aţi fi fost luaţi fără putinţă de împotrivire de o furtună adevărată. Aţi fi învăţat foarte repede ce înseamnă să trăiţi într-o lume în care aerul este rar, un produs de lux. Ceea ce tocmai aţi văzut la o scară minusculă se va reproduce vreme de luni de zile la scară planetară. Pământul nu va suferi de pe urma acestei transfuzii. Însă Marte va trăi. Marte va cunoaşte o nouă civilizaţie. Fie că vă place, fie că nu. Nu puteţi nici împiedica, nici controla ceva.

  Râsul ciudat al lui Beyle se făcu auzit, iar Andrews mărturisi mai târziu în memoriile sale postume că, în clipa aceea a resimţit o nelinişte profundă. Se îndoia de sănătatea mintală a lui Beyle. Teama lui crescu, atunci când recunoscu obiectul alungit pe care-l aţintea acum unul din membrele artificiale ale lui Beyle. Era o armă, un arzător. Şi Carenheim sigur l-a recunoscut, dar nu se clinti.

  — Nu numai gazele pot trece prin poarta din spaţiu, spuse Beyle. Şi energia brută o poate face. Mi-aţi dat aerul Pământului. Vă voi înapoia energia lui Marte.

  Fusul se ridică încet până îl ţinti pe Carenheim. Andrews, care nu fusese prevenit, păli. Archim şi Gena rămâneau impasibili.

  Un deget mecanic se juca pe crosa armei.

  — Aşa erai dumneata, Carenheim, dirijând de pe Pământ o armă destinată să distrugă Marte sau cel puţin să supună planeta ambiţiei dumitale. O armă complexă, costisitoare, precisă, compusă din mii de rotiţe, agenţi, spioni fanatici. Armei dumitale eu nu-i pot opune decât unealta aceasta, un singur arzător. Doar un singur arzător. Şi se află atât de departe de dumneata. La milioane de kilometri. Gândiţi-vă bine la asta, Warwick, fost creator de regi.

  O flacără portocalie ţâşni din arzător. Însă membrul mecanic al lui Beyle deturnase fasciculul. În spatele lui Carenheim şi deasupra capului său, peretele sfârâi şi se topi. Poarta prin spaţiu curba doar puţin drumul fulgerului.

  — Sau poate că ţi se pare că unealta asta e prea aproape de dumneata, Carenheim?

  Flacăra se stinse, iar vântul violent încetă în aceeaşi clipă să mai sufle. Andrews lăsă să-i scape un suspin, apoi se strâmbă într-un zâmbet. Strânsoarea mecanică a lui Beyle se desfăcu şi arzătorul căzu pe sol cu un zgomot puternic de metal.

  — Sunteţi liber, Carenheim, continuă Beyle. Nu mai aveţi importanţă. Puteţi pleca. Nu mă mai adresez dumitale. Ci întregului Pământ, celor Trei Planete.

  Esenţialul discursului său este bine cunoscut. În zilele noastre nu există vreun sistem cognitiv care să nu-l fi auzit măcar citat.

  — Am câteva veşti importante să vă anunţ. Prima este că Proiectul de terraformare a planetei Marte se va încheia peste câţiva ani.

  Făcu o pauză.

  — Laboratoarele noastre, continuă el, au făcut o descoperire de o importanţă fundamentală pentru viitorul civilizaţiei omeneşti. Descoperirea aceasta este poarta în spaţiu.

  Era un vis străvechi. Transmiterea materiei şi a energici prin spaţiu cu o viteză aproape infinită. Visul acesta a devenit realitate. Era marilor nave care au fost concepute şi construite pentru a transporta oxigenul şi apa de pe Pământ pe Marte este revolută. În câteva luni, în câţiva ani, proiectul acesta gigantic care trebuia să ocupe omenirea vreme de decenii va fi terminat.

  Lucrul acesta merită să fie analizat. Căci inovaţia aceasta ne deschide orizonturi nelimitate. De fiecare dată când omenirea s-a găsit în faţa unei sarcini imense, când i-a aruncat universului o sfidare aparent de nejustificat, ea a găsit mijlocul de a-şi ţine cuvântul şi de a depăşi chiar obiectivele pe care şi le-a fixat singură. Istoria ei este făcută din vise realizate. Însă o vreme, aşa cum s-a întâmplat deja, a crezut că trebuie să renunţe la viitorul ei.

  Transformarea lui Marte era ocazia unui pariu. El a fost câştigat.

  Mâine vom realiza alte probleme. Marte nu reprezintă decât o etapă, pe un drum foarte lung. Nimeni nu poate spune încotro duce. Nu există viitor. Nu există decât viitoruri. Noi ştim doar că drumul acesta trece prin stele, că vom ajunge la ele şi că într-o bună zi le vom popula. Poarta noastră va lega lumi care astăzi se situează la acele extremităţi opuse ale universului pe care le observă instrumentele noastre cele mai sensibile.

  Nimeni nu poate spune când se vor petrece toate acestea. Ritmul descoperirilor se accentuează fără încetare. Intervalurile necesare realizării unui proiect imens se reduc în fiecare zi. Frontierele imperiului uman se extind. Singurul lucru de care poate fi sigur un om, chiar vârstnic, este că înainte de moarte îşi va vedea lumea schimbându-se de mai multe ori.

  Trebuie să acceptăm schimbarea. Ignorăm aproape cu desăvârşire ce anume ne aşteaptă pe alte lumi, dincolo de stele. Nu vom avea o idee decât peste un secol sau poate mâine. Însă se poate, este aproape sigur, că acolo vom întâlni alte civilizaţii şi trebuie să ne pregătim pentru această întâlnire.

  Ştim că înainte vreme, Marte a fost scena trecerii unei alte specii, pe care trebuie să o calificăm drept raţională şi tehnicizată. Se poate ca ea să fi dispărut. Se poate să o întâlnim în cursul explorărilor noastre viitoare. Se poate să nu fie unică. Am contractat o datorie faţă de această specie, căci în oraşul pe care ni l-a lăsat, am descoperit izolatorul care ne-a permis să ne încheiem munca la poarta în spaţiu. Istoria noastră nu ne mai aparţine întru totul.

  Le spuse tot ce aştepta şi spera de la viitor, iar Gena, Archim şi Hien Li, Andrews şi Carenheim care îi percepeau vocea sintetică în direct îl ascultară, iar toţi ceilalţi care îl auzeau cu secunde, minute sau cu ore întârziere, îl ascultară şi ei. Vorbi multă vreme. Spuse cu mult mai multe decât dorise iniţial. Explică ce însemnase Proiectul pentru el, ce putea să însemne viitorul. Le împărtăşi visul lui. Uitară că era închis într-o cutie de metal şi sticlă, că o inimă artificială îi bătea în trup şi că muşchii îi erau electromecanici. Îi uitară chipul subţiat, înţepenit, palid. Deveni limbajul viitorurilor.

  În cele din urmă tăcu. Ochii i se mişcară imperceplibil, făcu cutia să pivoteze şi îi privi succesiv pe Archim şi pe Gena. Apoi spuse:

  — Este timpul să plec. Voi părăsi Marte. Mă aşteaptă spaţiul. Înainte de a-i întâlni pe Ceilalţi mai rămân încă multe de făcut.

  Pleoapele îi coborâră încet. Nu văzu lacrima de pe obrazul Genei. Pe ecranele care îi reflectau ritmurile vitale, pulsaţiile încetiniră, se stabilizară.

  Georges Beyle dormea sub protecţia maşinilor. Iar visele sau coşmarurile, care-i bântuiau somnul, nu le putea împărtăşi nimănui.

 

 

          SFÂRŞIT