CHIRURGII PLANETARI

(Visul pădurilor)

 

 

 

Prefaţă „Marte: visul pădurilor a apărut iniţial în trimestrul al patrulea al anului 1960, cu titlul Chirurgii planetari1, sub semnătura lui Gilles d'Argyre, în colecţia Anticipation a Editurii Fleuve Noir. Ţinând cont de intervalele mari dintre apariţiile ce caracterizau această colecţie, acest roman a fost scris, probabil, în 1958 sau 1959, imediat după Sacrificarea stelelor.

  Versiunea publicată atunci se deosebea sensibil de manuscrisul original care număra în jur de 450 000 de cuvinte, redusă ulterior la 300 000 cuvinte, aşa cum cerea această colecţie. Trebuie să mărturisesc că anumite tăieturi din textul vechi le-am făcut cu ajutorul lui François Richard, pe atunci directorul literar al Editurii Fleuve Noir, eliminând stângăciile şi imprimând puţin nerv acestei opere. Fie-mi permis să aduc aici un omagiu acestui om sensibil şi sincer, care mi-a dezvăluit câteva adevăruri elementare despre munca de scriitor. Dar au mai existat şi alte pasaje tăiate, de care mi-a părut foarte rău. De aceea, în prezenta ediţie anumite pasaje sunt refăcute.

  Dar ea nu este nici acum conform manuscrisului original, nu e nici măcar intermediarul dintre aceste două versiuni. Am ezitat îndelung înaintea reeditării Chirurgilor planetari, datorită imperfecţiunilor sale. O rescriere temeinică a romanului a fost necesară. De aici, cele două continuări: Corăbiile solare şi Călătoria cea lungă, care nu puteau atrage atenţia publicului, deşi erau scrise într-un mod deosebit. Jacques Sadoul, care a salutat apariţia Corăbiilor solare în lucrarea sa Istoria modernă a science-fiction-ului, a sfârşit prin a-mi da dreptate. Trilogia Povestea familiei d'Argyre revede lumina tiparului acum, într-o versiune îngrijită şi revizuită. Sper ca primirea făcută de public să-l recompenseze într-un fel pe Jacques Sadoul pentru încrederea sa. Îl asigur, pe această cale, de gratitudinea mea.

  N-am căutat întotdeauna să fac din opera mea un roman nou, aşa cum era în 1968. Prea multe lucruri s-au schimbat de un sfert de secol încoace, nu numai în stilul meu, dar şi în cunoştinţele despre planeta Marte, pentru ca un astfel de demers să aibă sens. Viziunea asupra planetei Marte, aşa cum mi-o închipuiam atunci, era inspirată din operele abatelui Moreux şi ale lui Gérard de Vaucouleurs, ca şi din tablourile marelui şi regretatului Chesley Bonestell, iar nu din fotografiile trimise de sonda spaţială Viking.

  Deci, mi-am dat toată silinţa cu acest text, l-am scris cu seriozitate şi sper să aservească cât mai bine entuziasmul şi ambiţia unui foarte tânăr autor. În anumite pasaje mi-am permis să fac unele reactualizări, pentru a suscita interesul cititorului şi, de asemenea, pentru propriul meu amuzament. Dar erudiţii în ale science-fiction-ului pot să ateste existenţa microcalculatorului în prima versiune, aceasta făcând parte din arsenalul conjuraţilor Proiectului. Astăzi, l-am numi micro-ordinator.

  Pe un astfel de calculator a fost retipărit textul. Eu cred că fără un Macintosh n-aş fi avut vreodată curajul unei asemenea tentative. Trebuie să mulţumesc, pe această cale, lui François Benveniste, fostul director al Societăţii Apple, care m-a introdus în tainele calculatorului, lui Dominique Martel şi lui Ellen Herzfeld, care m-au învăţat şi îndrumat. Ţin să mulţumesc în mod special lui Jackie Paternoster, care m-a susţinut şi m-a încurajat, îi mulţumesc pentru răbdarea şi sfaturile lui, căruia această carte îi e dedicată, de altfel.

  Atunci când acest roman a fost scris, nici un om nu se aventurase în spaţiu. Luna se afla la depărtare de secole. Astăzi, pare verosimil ca fiinţe umane să pună piciorul pe Marte, înainte ca acest secol să se sfârşească. Mi se pare normal să mai dedic această carte oamenilor şi organizaţiilor din toate ţările lumii, care au făcut ca această cucerire a spaţiului cosmic să intre în actualitate, şi mai ales Administraţiei Naţionale a Spaţiului şi Aeronauticii (N. A. S. A.), care a fost creată la 1 octombrie 1958, prin grija Guvernului american, ce a inspirat, fără îndoială, Administraţia, pentru a duce la îndeplinire Proiectul.”

  Gérard Klein,

  12 octombrie 1986

  Partea I.

  MARTE.

  Când accidentul surveni, copterul tocmai survola extremitatea Mării Sirenum. Cu o clipă înainte, marile sale pale transparente loveau aerul rarefiat al lui Marte cu un foşnet mătăsos de hârtie boţită. Zbura la o altitudine de trei sute de metri, iar pilotul, atent la denivelările solului, neglijase supravegherea afişajelor fixate pe sferă. Apoi indicatoarele au luat-o razna. Totuşi, vântul era slab. Cerul liniştit oferea vederii acea culoare de un albastru întunecat care caracterizează orizontul marţian la aceste latitudini. Colinele, care mărgineau Marea Sirenum la sud, se detaşau clare pe câmpia roşie. Nici un nor de nisip nu plutea peste deşert.

  Pilotul nu reacţionă decât atunci când în căşti auzi un ţiuit. Sub parbriz clipiră câteva cadrane roşii. Aparatul pierdea înălţime. Palele lui imense, la fel de uşoare ca şi elitrele insectelor terestre, începură să vibreze. Oscila nesigur de sprijinul său, în aerul rarefiat. Reflexele lui Archim Noroit i-au salvat viaţa. Copterele sunt aparate sigure, însă aerul de pe Marte nu iartă. Este atât de rarefiat încât doar navele care dispunând de o suprafaţă portantă considerabilă şi de o viteză ridicată, se pot menţine în el. Atunci când palele mari ale unui copter încetează să se mai învârtească şi să bată aerul, asemenea aripilor unei păsări colibri, accidentul este aproape întotdeauna fatal. Iar fragilitatea lor, datorită uşurimii, lasă puţină libertate de mişcare în regim de motor.

  Noroit debreie maşina aproape instantaneu, evitând ruperea şi prăbuşirea de la trei sute de metri. Apăsând pe un buton, scindă copterul în două părţi. Cea mai grea, conţinând motorul şi echipamentul, căzu ca un bolovan. Sfera se deschise asemenea unei flori şi cele trei cochilii irizate alunecară mai încet către sol. Legat de scaun, asemenea unei marionete, pilotul rămase suspendat de palele care îşi încetaseră bătaia şi se învârteau nebuneşte. Îşi aranjă masca ce-i acoperea întregul chip, inspiră oxigen din răsputeri, se desprinse de scaun şi se legănă la capătul suspantelor care-l mai legau încă de velatură, a cărei cădere se încetinise în chip considerabil.

  Nu se putu abţine să nu privească dedesubt. Pata întunecată, la mai mult de un kilometru spre sud, era tot ce mai rămăsese din carlingă, iar punctul negru, mai apropiat, era scaunul de pilotaj cu rezerva principală de oxigen. În ceea ce-l privea, el cobora încetişor, ca o floare de păpădie, având ca singură avuţie doar butelia dublă de aer care-i era fixată pe umeri.

  Se ghemui, atinse solul fără să se lovească, datorită gravitaţiei scăzute de pe Marte, însă marile pale translucide se repliară şi se rupseră cu un trosnet de sticlă. Se desfăcu din chingi, îşi verifică masca şi buteliile, apoi aruncă o privire locului.

  Câmpia era dezolantă, orizontul pustiu, solul ocru, presărat cu pietre, era străbătut de uşoare denivelări nisipoase, sfâşiate ici-colo de colţi stâncoşi ascuţiţi de variaţiile extreme de temperatură. O pată albăstruie, către sud-vest, indica prezenţa unei colonii de licheni, refugiate într-o adâncitură în care se condensase umezeala.

  Archim râcâi solul marţian cu piciorul. Sub crusta subţire, bogată în oxid de fier, el descoperi un nisip fin şi cenuşiu în care se găseau adesea fosile vechi de mai bine de două miliarde de ani, datând din primele zile ale planetei. În alte împrejurări, s-ar fi gândit la pădurile Pământului, la verdeaţa umedă a bogatelor câmpii terestre şi la blândeţea cerului său azuriu, luminos, căci, deşi era născut pe Marte şi nu cunoscuse Pământul decât prin intermediul cărţilor şi al hologramelor, ca toţi marţienii, avea nostalgia planetei-mamă. Visa adesea la ceea ce ar deveni Marte, dacă arbori uriaşi, cu dezvoltarea favorizată de gravitaţia slabă, ar umbri câmpiile tăcute şi ar furniza aerului marţian oxigenul prezent în sol, de care oamenii aveau atâta nevoie.

  Cătunul cel mai apropiat se găsea în regiunea Ophir lângă ecuatorul marţian, la mai multe sute de kilometri către nord-est. Îi era imposibil să repare copterul şi la fel de imposibil să parcurgă această distanţă pe jos. Ajutorul nu-i putea sosi decât din partea celorlalţi. Necazul era că baliza de avarie nu funcţiona. Era una dintre ultimele informaţii pe care le citise în sferă, înainte de prăbuşire.

  Frigul era pătrunzător, însă blana sintetică a combinezonului său îl apăra bine. Noaptea, ar fi fost cu totul altceva. Casca îi acoperea capul în întregime, iar masca pe care o îndepărtase pentru câteva clipe îi îmbrăţişa faţa. Aerul nu-i dădea multe motive de îngrijorare, căci circuitul regenerator cuplat pe cele două butelii îi acorda un răgaz de câteva zile, poate chiar şi de o săptămână, dacă nu trebuia să facă eforturi prea mari. Cei mai mari duşmani ai săi erau setea, epuizarea. Şi noaptea.

  Din ceea ce rămăsese din pale şi chingi, nimic nu-i mai era folositor. Cu paşi mari se îndreptă către epava carlingii. Cizmele i se afundau puţin în crusta roşiatică. Era un noroc, căci există pe Marte regiuni în care solul nu este format decât dintr-un praf fin, adus de vânt de-a lungul mileniilor, în care te scufunzi până la jumătatea coapsei, iar adeseori în întregime.

  Ajunse, apoi trecu de fotoliul pe care-l abandonase în timpul căderii. Se cutremură contemplând metalul răsucit, pernele sfâşiate, gândindu-se la ce s-ar fi întâmplat, dacă reflexele sale n-ar fi reacţionat atât de prompt.

  Încrezător în instrumentele sale, nu-şi notase coordonatele, încă înainte de clipa accidentului, şi nu mai avea decât o vagă idee despre zona în care se găsea. Ţinând seama de viteza aparatului, nu putea estima poziţia, decât cu o aproximaţie de câteva zeci de kilometri.

  Oricum, distanţa era prea mare. Dacă nu venea cineva să-l caute, nu avea cum să scape. Nu-i era teamă de moarte, căci trecuse adesea pe lângă ea. Dar era vorba de hârtiile lăsate în Circe, capitala marţiană. Era vorba de Gena. Şi, în sfârşit, mai era şi bărbatul acela, venit de pe Pământ, pe care trebuia să-l întâlnească peste câteva zile. Şi mai era vorba, în special, despre Proiect.

  Sincer vorbind, se gândea el, în vreme ce mergea fără a înceta să scruteze orizontul, căci o dâră vaporoasă pe care tocmai o zărise nu-i plăcea, prevăzuse de multă vreme că într-o bună zi va avea un accident. Îşi luase măsurile de prevedere. Dacă cumva, cauza accidentului era într-adevăr cea pe care o bănuia, nu-şi putea înfrânge teama pentru Gena.

  Bătrânul, căruia îi încredinţase hârtiile, spunându-i că în caz că el ar dispărea, să nu le remită decât poliţiei terestre, îi spusese clar: „Renunţă. Mai întâi, e un vis nebunesc. Iar apoi, există unele puteri pe care nu e bine să le sfidezi”.

  Natural, nu avea sens să renunţe. O idee, un proiect, în care este implicat viitorul unei întregi planete, nu se abandonează. Pe Marte, îşi spusese el, un om nu este asasinat aşa cu una, cu două. Încă mai există tribunale. Nu risc nimic.

  Dar viaţa era atât de precară pe Marte, încât se afla la discreţia unui incident.

  Archim studie dâra subţire şi cenuşie de pe cerul pustiu şi albăstrui, spre sud, spre pol. Vaporii se condensau. Dâra avea contururile delicate, ca un fum de ţigară. Se deplasa în direcţia lui, cu o viteză apreciabilă. Frontul de perturbaţii putea avea o lăţime de cincizeci de kilometri şi, chiar dacă forţele Coriolis l-ar face să devieze către vest, tot nu ar scăpa.

  Un vânt de nisip îl învălui. De data aceasta, jocurile erau făcute. Pornise din start ca învins. Maşinal, îşi trecu mâna înmănuşată peste bărbia apărată de mască. Pericolul pe care îl reprezintă cicloanele de pe Marte este foarte diferit de cele pentru care se tem ci pe Pământ. Pe Marte, aerul este prea uşor, pentru ca un vânt violent, chiar de 300 km pe oră, să poată nelinişti cu adevărat un om. Iar el este încărcat cu praf, cu nisip, cu grăunţe microscopice pe care turbulenţa le menţine în suspensie în atmosferă. În rafalele sale, el poartă proiectile care sunt antrenate de viteza lui. Vântul este inofensiv, însă nisipul este ucigător. Nisipul acesta, care îi conferă norului vertical culoarea sa cenuşie sau roşiatică, este atât de fin încât blochează mecanismele delicate, pompa sistemului de reciclare a aerului, străpunge combinezoanele cele mai rezistente şi pătrunde, pe sub mască, în gură, în nări, în ochi.

  Archim începu să alerge în direcţia cabinei. Avea la dispoziţie o oră. Poate că reuşea să aranjeze rămăşiţele aparatului în aşa fel încât să-i poată oferi cât de cât un adăpost. Oricum, trebuia să ajungă până la copter şi să verifice unele lucruri. După furtună, fără îndoială că aparatul va fi acoperit şi va fi aproape imposibil să-l regăseşti.

  Şocul dizlocase complet carlinga. Partea inferioară a sferei explodase ca o coajă de ou. Carterul de plastic al motorului era sfâşiat. Din cala micuţă căzu conţinutul. Archim se aplecă asupra motorului electric care antrenase palele. Şocul îl deformase, dar nu părea să fi suferit avarii înainte de prăbuşire. Nu de aici provenisc pana.

  Examină rămăşiţele acumulatorilor şi realiză imediat cauza accidentului. Patru dintre ei fuseseră secţionaţi cu ajutorul unei lame ultrasonice. Fanta era minusculă, aproape imperceptibilă, acolo unde nu fusese lărgită de şoc.

  Încercaseră să-l omoare. Scăpase printr-o minune, dar erau puţine şanse ca miracolul să se repete. Sabotorul trebuia să cunoască planul călătoriei de explorare, pe care o pregătise Archim. În ajunul plecării, aşa cum era regula, Archim îl depusese la birourile Administraţiei. Nimeni altcineva, în afară de Gena – dar se putea, oare, îndoi de Gena?

  — Nu era la curent cu proiectele sale. Trebuia să facă cercetări în Zona Administraţiei. Integritatea Administraţiei Marţiene se bucura de o foarte bună reputaţie. Dar proiectul lui Archim era atât de ambiţios, încât îi putea împinge pe mulţi la crimă.

  Examină cu rapiditate rămăşiţele tabloului de bord. Radioul de alarmă, construit pentru a rezista la aproape orice fel de catastrofă, părea intact. Fu cuprins de un val de uşurare, aproape de euforie. În câteva ore va fi salvat. Duşmanii săi contaseră pe faptul că nu va supravieţui prăbuşirii. Nu-şi făcuseră griji cu privire la radioul de ajutor. Activă aparatul şi îl reglă pe frecvenţa satelitului auxiliar al lui Circe. Aparatul scoase o dâră subţire de fum. Fusese sabotat. O treabă îngrijit efectuată. Iar clipa atentatului fusese bine aleasă. Nici un satelit n-ar putea să-l repereze la timp prin norul de praf.

  Descurajat, Archim se aşezase pe nisip. Întoarse capul pentru a evalua distanţa la care se mai găsea norul cenuşiu şi privirea i se opri întunecată asupra unei pete de culoare, pe jumătate ascunse sub un lonjeron răsucit.

  Era o fotografie: fotografia Genei, întotdeauna prinsă de tabloul său de bord, atunci când pleca în expediţie. Ridică lonjeronul şi recupera fotografia, o hologramă de o asemănare izbitoare cu originalul. Tenul bronzat, ochii albaştri, chipul aureolat de părul blond, tuns scurt; tânăra femeie îi zâmbea.

  Ştia că acum ea era direct ameninţată. Chiar dacă nu-i mai rămânea nici măcar umbra unei speranţe, trebuia să încerce să scape din ciclon şi să revină la civilizaţie. Pentru Gena.

  Îşi inventarie resursele. Câteva butelii de aer rămaseră intacte, ceva hrană. Cortul fusese sfâşiat de câteva aşchii metalice. Iar apa îi lipsea. Rezervorul era găurit. Nu rămăsese decât echivalentul a câtorva pahare şi care se evapora rapid. Bău îndelung, mută restul într-o ploscă pe care şocul o cruţase, fără a-şi face însă iluzii asupra răgazului care îi era acordat.

  Luă fotografia Genei, o strecură într-un buzunar al combinezonului său de zbor, îşi ridică fără efort sacul pe umeri şi porni. Spera să taie traiectoria ciclonului şi să scape de viitoarea furtunii. Atmosfera era deja încărcată. Archim începu să alerge.

  Bărbatul nu era născut pe Marte. Sosise de curând de pe Pământ. Se vedea acest lucru după mersul şi după tendinţa de a face paşii prea mari, după felul neliniştit în care îşi ridica privirea şi contempla cu o îngrijorare plină de îndoieli domul translucid care acoperea oraşul Circe şi proteja capitala marţiană de pericolele din exterior. Domul avea mai mult de patruzeci de ani de existenţă şi, cu toate că fusese de numeroase ori modificat şi mărit, locuitorii din Circe îl considerau ca făcând parte din ordinea lucrurilor, la fel ca erodatele coline marţiene sau ca stelele. Însuşi termenul dom era înşelător, cel puţin din punct de vedere terestru, căci enorma bulă de aer care le permitea locuitorilor din Circe să trăiască în afara locuinţelor lor, fără a purta mască sau să circule cu faţa descoperită, aşa cum ar fi făcut pe Pământ, evoca mai curând o îngrămădire de ciuperci sau o colonie de negi.

  Pe Marte se puteau număra aproape o mie de domuri ca acela din Circe, dar acesta, al capitalei, cu cei o mie cinci sute de metri în diametru, după axa mare, era cel mai spectaculos, iar locuitorii lui erau pe bună dreptate mândri de el.

  Bărbatul, care venea dinspre astroport, era înalt, iar tenul său luminos trăda, împreună cu o mulţime de alte amănunte, o probabilă origine terestră. Pe Marte atmosfera rarefiată, în ciuda depărtării de soare, lasă să ajungă la sol mai multe ultraviolete decât pe Păinânt, iar marţienii au de obicei tenul bronzat. Ochii pământeanului, în continuă mişcare, inspectau împrejurimile cu neîncredere. Păşea pe principalul bulevard din Circe, aproape pustiu la acea oră, amuzându-i pe câţiva puşti, care-şi băteau joc de statura lui.

  Poate fusese dezamăgit de ceea ce descoperise aici, dar nu lăsă să se întrevadă acest lucru.

  Ca regulă generală, pământenii, turişti, tehnicieni sau funcţionari, nu erau câtuşi de puţin impresionaţi de Circe. După două secole de colonizare, planeta roşie nu le oferea încă oamenilor, decât un adăpost nesigur. Erau în jur de o sută de mii, luptând în mod constant împotriva lipsei de apă, de oxigen, a frigului şi a ostilităţii mediului. Însă locuitorii ei nu se plângeau. Cei mai mulţi nu cunoşteau nimic altceva şi iubeau planeta Marte. Aici erau născuţi, aici trăiau şi mureau, asemenea strămoşilor lor, iar Pămânlul, planeta aceea caldă, suprapopulată, viermuind de viaţă, îi neliniştea. Se gândeau chiar, că dacă turiştii, funcţionarii şi tehnicienii ar rămâne mai multă vreme pe Marte, probabil că s-ar răzgândi şi ar prefera viaţa marţiană, liberă şi aspră în locul atmosferei călduţe de seră, a Pământului.

  După ce şovăise, la intersecţia mai multor drumuri şi întrebase care este calea sa, pământeanul sfârşi prin a o apuca pe una din străzile care traversează cartierele septentrionale ale oraşului, cele mai noi şi mai luxoase. Se opri în faţa unui imobil, verifică numele şi împinse uşa. Ştia măcar că pe Marte, unde jaful este necunoscut, nimeni nu foloseşte cheia.

  Urcă o scară, ţinându-se de balustradă pentru a nu se clătina. Gravitaţia continua să-i joace feste. La etajul al doilea, o uşă cu o plăcuţă de cupru anunţa: „Archim Noroit. Climatician.”

  Bătu la uşă. Nu răspunse nimeni. O deschise, traversă un mic hol, ridică o perdea şi pătrunse într-un mic birou. Încăperea era pustie, dar lăsa impresia că fusese părăsită de puţină vreme şi, mai ales, fusese răscolită. Pe jos erau împrăştiate câteva hârtii, sertarele nu erau bine închise, iar uşile câtorva dulapuri erau deschise. Nemişcat, pământeanul examină îndelung încăperea. Biroul acesta era o minune a ingeniozităţii. Pe Marte, spaţiul este un lucru rar în oraşe, iar arhitecţii se întrec în a imagina proiecte pentru a cuprinde într-un spaţiu restrâns tot ceea ce este necesar vieţii. Suprapoluarea punea aproape aceeaşi problemă ca şi pe Pământ, dar arareori fusese rezolvată cu atâta îndemânare. Marte nu îşi uzurpa reputaţia de civilizaţie metodică şi îngrijită, iubind sobrietatea şi căutând să îmbine eficacitatea cu confortul.

  Convins în cele din urmă că este singur, pământeanul exploră cu rapiditate toate ascunzătorile convenabile. Nu găsi nimic din ceea ce părea să caute. Vizitatorii inopinanţi ai lui Noroit descoperiseră, poate, ceea ce căutau şi doreau să obţină, dacă nu cumva climaticianul, prevăzător, să nu fi ascuns în altă parte, ceea ce dorea să sustragă atenţiei eventualilor curioşi.

  În cele din urmă pământeanul aruncă o privire asupra cărţilor care umpleau rafturile. Cele mai multe erau lucrări tehnice, privitoare la clima marţiană sau terestră. Unul dintre volume părea deosebit de uzat. O lucrare clasică: Teoria generală a atmosferei, de Hugo von Steiner.

  Un personaj curios, acest savant von Steiner. Murise cu mai puţin de un secol în urmă, după ce fondase climatologia globală. Dezvoltase anumite teorii dintre cele mai controversate privitoare la posibilitatea de a transforma climatul unei întregi planete. Un om ciudat, într-adevăr, savant rece şi metodic, dar foarte capabil şi de idei măreţe. Nici mai mult nici mai puţin decât redresarea axei Pământului sau înzestrarea Lunii cu o atmosferă. Sau a lui Marte.

  Dotarea planetei Marte cu o atmosferă. Când Steiner îşi expusese, pentru prima oară proiectul în detaliu, când făcuse apel la pionieri ai astronauticii precum Ţiolkovski, Clarke sau Oberth, se zâmbise cu subînţeles. Omul murise cu reputaţia unui geniu pe jumătate nebun.

  Pământeanul se răsuci în cele din urmă pe călcâie şi părăsi apartamentul lui Noroit. Gânditor, coborî încet treptele.

  În clipa în care dădea să treacă pragul imobilului, fu cât pe ce să se ciocnească de un bărbat care intra. Un moment îşi roti braţele ca pe nişte mori de vânt, însă noul venit îl prinse şi-l repuse pe picioare.

  — Puţin obişnuit cu gravitaţia, nu-i aşa? Spuse acesta zeflemitor. Proaspăt sosit de pe Pământ? Şi cu o cursă rapidă?

  — Întocmai, spuse pământeanul. (Apoi, după o scurtă ezitare, continuă): Am venit să-l văd pe Noroit. Îl cunoaşteţi?

  — Toată lumea se cunoaşte pe Marte, spuse celălalt, prudent. Şi suntem vecini.

  — Ştiţi unde l-aş putea găsi? Trebuie să-l întâlnesc aici, dar am venit cu două zile mai devreme.

  — Nu e la Institutul de Climatologie. Dar sunteţi sigur că el e cel pe care trebuie să-l vedeţi? Nu-i prea plac centralii.

  Chipul marţianului se posomorâse.

  — Am venit în mod special de pe Pământ să-l întâlnesc. Poate că asta o să vă convingă?

  Îşi scoase din buzunar o hârtie scrisă de mână pe care i-o întinse vecinului lui Archim. Acesta o citi şi chipul i se lumină.

  — Dumneata eşti vărul pe care-l aştepta. Mi-a vorbit despre dumneata. Frunze verzi, nu-i aşa? Atunci duceţi-vă la Taverna lui Icar. Va fi acolo sau vi se va spune unde-l puteţi găsi. E înspre Poarta de Vest, în sectorul doisprezece. Nu vă puteţi înşela.

  — Mulţumesc, spuse pământeanul. Aţi spus: frunze verzi?

  — N-am spus absolut nimic, răspunse celălalt mijindu-şi ochii. Însă numele meu e Yann Serre. Într-o bună zi poate că o să vă pot face vreun serviciu. Până atunci, mai bine umblaţi pe vârfuri, decât pe călcâie. Vă doresc o zi fără vânt.

  — O zi fără vânt, spuse pământeanul fără convingere, schiţând un gest.

  Problemele de etichetă sunt cel mai dificil de rezolvat într-o altă lume.

  O apucă pe una din aleile circulare care mergeau paralel cu baza domului şi ajunse pe Bulevardul de Vest. Deodată, trecând de un bloc, descoperi visul marţian. O pată de verdeaţă, o pădure în miniatură, cu arbori pământeni, fagi, plopi-tremurători, mesteceni, arţari, stejari şi pini, crescând firavi în slaba gravitaţie marţiană, pe un gazon tuns. Frunzele imense, disproporţionate în comparaţie cu trunchiul, păreau să plutească în aer. Patru scocuri îşi scuipau ploaia către cer. Pământeanul clătină din cap. Ca toată lumea, ştia că marţienii ţineau la bonsai. Dar aici era vorba de altceva; de o comoară marţiană, cea mai mare pădure a planetei, şi de o emblemă, visul nemărturisit al locuitorilor lui Marte. Câţiva trecători o contemplau, cu un fel de aviditate. Nici măcar nu întoarseră capul la trecerea pământeanului.

  În apropiere de Poarta de Vest, pietonii deveniră mai numeroşi, însă imobilele erau din ce în ce mai prost întreţinute. Pe vremuri acesta fusese cartierul elegant al oraşului, iar faţadele mai aveau încă ornamente, astăzi dărăpănate. Nu-i mai adăposteau decât pe muncitorii centralelor şi portului, precum şi echipajele astronavelor aflate între două traversări. Micile dughene şi barurile abundau aici dar, spre deosebire de cartierele asemănătoare de pe Pământ, securitatea era totală, după câte i se spuseseră pământeanului.

  Descoperi fără greutate Taverna lui Icar. Locul era neobişnuit de mare şi întunecat. Vreo doisprezece bărbaţi, în uniforme variate sau purtând ţinuta minerilor de pe Marte, stăteau rezemaţi de tejghea. Alţii se înghesuiau în jurul meselor joase, circulare, în centrul cărora stătea o chelneriţă. Nimeni nu-l privi pe pământean, dar la apropierea lui conversaţiile se purtau cu voce scăzută. Se apropie de tejghea, iar bărbaţii se feriră din calea lui, fără a-i arunca măcar o privire, întorcându-i spatele în mod ostentativ. Popularitatea turiştilor veniţi de pe Pământ sau chiar a pământenilor în general nu părea să fie prea mare prin aceste locuri.

  — Ce doriţi? Întrebă barmanul chior, cu faţa brăzdată de o prelungă cicatrice cafenie, care-i cobora spre piept şi îi dispărea sub bluză.

  — Caut un bărbat pe nume Noroit. Mi s-a spus că l-aş putea găsi pe aici.

  — Cine v-a spus-o?

  — Un prieten de-al lui Noroit. Yann Serre.

  Barmanul şovăi.

  — Archim nu e aici. Să văd ce pot face. Beţi ceva?

  — Acelaşi lucru, spuse pământeanul, arătând spre paharul vecinului său.

  Chelnerul zâmbi, luă un pahar de sub tejghea şi apucă cu o mişcare rapidă o sticlă fără etichetă.

  — Spuneţi-vă părerea.

  Pământeanul îşi duse încet paharul la nas, îl mirosi, apoi îl goli dintr-o sorbitură. Îşi trecu mâna peste buze şi suflă.

  — Vă place? Întrebă minerul din stânga lui.

  — Nu, răspunse pământeanul.

  — Nu mă miră. Puţine lucruri sunt mai rele aici. Am văzut pământeni care, aşa ca dumneata, au gustat, apoi s-au prăbuşit grămadă. Băutura asta se face din lemn. Pe aici e un lucru rar.

  Barmanul se întoarse. Clipi din unicul său ochi.

  — Nimeni nu ştie unde e Archim, însă e cineva care vrea să vă vadă.

  — Bătrânul Larsen, mârâi minerul. Frunze verzi.

  — Larsen în persoană, spuse barmanul. Frunze verzi.

  — Atunci, du-te băiete, conchise minerul cu o uşoară lovitură pe umărul pământeanului. Nu se întâmplă prea des ca bătrânul Larsen să accepte să primească un necunoscut.

  — Pe aici, spuse chelnerul.

  Pământeanul îşi croi drum printre oameni şi mese. Era ca şi cum ar fi lăsat în urma lui o dâră de linişte. Vru să se întoarcă la auzul unui hohot de râs feminin, dar chiorul îl luă de braţ şi îl trase într-un coridor strâmt, după ce ridică o perdea.

  — Drept înainte, spuse el ferindu-se, ca să-i facă loc.

  Orbit brusc, pământeanul pătrunse într-o cămăruţă intens luminată. Un bătrân cu faţa ridată era singur în faţa unei mese mari, cu o sticlă şi un pahar în faţă. Era ceva ciudat în felul lui de a şedea. Pământeanul observă că bătrânul îşi pierduse un picior, de la coapsă şi că avea o proteză rudimentară.

  — Larsen? Întrebă el.

  — Eu, spuse bătrânul.

  Vocea îi era ciudat de blândă. Îşi trecu mâna dreaptă prin barba deasă şi roşcată, iar cu privirea-i albastră îl studie îndelung şi cu răceală pe bărbatul venit de pe Pământ.

  — Georges Beyle, spuse acesta în cele din urmă.

  — Posibil, răspunse Larsen. Vreţi să-l vedeţi pe Archim?

  — Într-adevăr, spuse pământeanul.

  — E plecat. De două zile.

  — Trebuie să-l întâlnesc urgent.

  — E o călătorie de explorare, spuse Larsen. Se duce şi vine. Un tip discret. Are motivele lui.

  — Cred că e ameninţat. Şi de asta trebuie să-l văd fără întârziere.

  — Desigur, spuse Larsen. Poate că sunteţi vreunul din prietenii lui.

  — Ascultaţi-mă cu atenţie, spuse pământeanul. Aveţi vreo idee cam cât costă cu o cursă rapidă, cu acceleraţie constantă, cu un avans de două zile, pe traiectoria Pământ-Marte?

  — Câtuşi de puţin. Marte îmi ajunge.

  — N-are importanţă. N-aveţi încredere în mine?

  — Veniţi de departe, răspunse Larsen.

  Beyle scoase scrisoarea din buzunar. Bătrânul o citi cu atenţie.

  — E scrisă de mâna lui. Dar nu-i sunteţi văr.

  — Nici al regelui Angliei. Suntem în siguranţă aici?

  — Foarte.

  Pământeanul desfăcu închizătoarea magnetică a bluzonului său cenuşiu şi îşi strecură mâna într-un mic buzunar interior. De acolo scoase un dreptunghi de metal albastru pe care i-l întinse lui Larsen. Bătrânul îl examină, îşi goli paharul, apoi i-l înapoie.

  — Deci dumneata eşti, spuse el.

  — Eu sunt.

  — Sunteţi copoi, acolo pe Pământ?

  — Mai mult sau mai puţin. Aici nu.

  — Archim mi-a vorbit de dumneata, spuse Larsen. Nu trebuia să ajungeţi decât peste două zile.

  — Nava a sosit repede. V-am spus-o.

  — Posibil, spuse bătrânul. Frunze verzi. Pământul se va amesteca şi aici.

  — Poate. Archim a mai vorbit şi altcuiva despre sosirea mea?

  — Doar mie, cred. Poate şi Genei. N-are secrete faţă de ea.

  — Cine-i Gena?

  — Gena d'Argyre. Cea mai frumoasă fată de pe Marte. Archim e un tip norocos.

  — E de încredere?

  — Are mai multă încredere în ea decât în mine. E o savantă, ca şi el. Eu nu sunt decât fierar. Un făuritor de securi. Ceea ce lipseşte e lemnul.

  — O savantă?

  — Geolog. Au lucrat împreună. Au aceleaşi idei. Nu v-a vorbit niciodată despre ea?

  Pământeanul roşi.

  — Mi-a vorbit de principalul său asistent, un geolog, într-adevăr. Nu mi-a spus niciodată că era o femeie. Numele ăsta, d'Argyre, îmi spune ceva.

  — Un nume istoric. Pe Marte. Fiica secretarului Marelui Consiliu. Nepoata unui fondator. Strănepoata unui pionier. Chiar nimic nu se ştie pe Pământ?

  — Se cunosc destule.

  Bătrânul se ridică.

  — Haideţi, spuse el. Dacă sunteţi cel pe care-l aştepta Archim, am un document pentru dumneavoastră.

  Părăsiră încăperea printr-o uşă scundă şi urcară o mică scară în spirală. Proteza bătrânului lovea treptele de metal cu un zgomot regulat. Pătrunseră într-o cămăruţă care lăsa în acelaşi timp şi impresia de goliciune şi de înghesuială. În plafon, o dală transparentă permitea să se întrezărească suprafaţa albăstruie a domului.

  — Aici locuiesc, spuse Larsen cu simplitate, închideţi trapa.

  Beyle se supuse. Larsen dădu în lături câteva cărţi, fragmente de rocă ce încurcau accesul într-o nişă, o bucată de ţesătură care acoperea peretele şi descoperi o gaură săpată în perete. Braţul drept îi dispăru în umbră şi reapăru ţinând o cutie şi o scrisoare sigilată. Îi întinse scrisoarea pământeanului, dar păstră cutia sub braţ.

  — Archim mi-a dat asta cerându-mi să dau scrisoarea unui pământean care se va prezenta poimâine, şi să nu-i remit cutia decât dacă i se va întâmpla ceva… Definitiv. Presupun că dumneata eşti pământeanul.

  Beyle se lăsă să cadă pe un taburet şi citi cu rapiditate scrisoarea lui Noroit.

  „Dragă prietene, spunea în scrisoare, am însărcinat un om de încredere să vă remită această scrisoare, căci pe durata călătoriei dumitale pot surveni multe evenimente. Aş minţi dacă aş afirma că mă simt în perfectă siguranţă. Împotriva Proiectului se ridică cu energie diverse forţe şi nu subestimez mijloacele pe care le vor pune în mişcare pentru a împiedica reuşita planului nostru.

  Apartamentul mi-a fost percheziţionat în nenumărate rânduri. Ceea ce este un lucru aproape fără precedent pe Marte. N-am socotit că ar fi de vreun folos să depun plângere. În tot cazul vizitatorii mei n-au găsit nimic, căci esenţialul dosarelor şi al concluziilor mele le-am remis bătrânului meu prieten, Larsen. Documentele acestea se găsesc într-o cutie metalică cu autoprotecţie, pe care nu v-o va da decât în cazul în care voi fi găsit mort sau în acela în care dispariţia mea ar fi anunţată în mod oficial.

  În eventualitatea unui asemenea caz, va trebui să luaţi contact cu Gena d'Argyre, pentru continuarea Proiectului nostru. Vă cer stăruitor să vegheaţi asupra ei. Cu toate că mi-a fost un ajutor preţios până în ziua aceasta, am făcut totul ca să o ţin departe de o afacere care riscă să devină periculoasă.

  Precauţiunile acestea trebuie să vi se pară insuficiente sau puerile, dar pe Marte, noi nu avem practica comploturilor.

  Ştiu că, atunci când m-aţi căutat, nu se putea să nu auziţi vorbindu-se de Larsen, şi să nu daţi peste el. Adeseori cam flecăreşte, însă puteţi avea încredere deplină în el. Dacă este nevoie, el vă va prezenta prietenilor noştri din Partidul Proiectului.

  Vă mulţumesc din nou pentru sprijinul pe care mi l-aţi acordat, Archim Noroit.”

  — A zis că flecăresc, nu-i aşa? Întrebă Larsen cu vocea lui blândă.

  Beyle rămase o clipă tăcut.

  — Unde se ascunde Archim? Întrebă el în cele din urmă.

  — Sincer vorbind, habar n-am, spuse Larsen. A plecat în expediţie, şi întotdeauna este extrem de discret.

  — Poate că e în pericol, spuse Beyle. Nu există nici o cale de a afla?

  — Toate expediţiile în regiunile nebalizate ale lui Marte trebuie declarate Administraţiei. Cu insigna dumitale de copoi, ar trebui să poţi obţine acces la declaraţia lui Archim.

  — Pe Marte nu am autoritate.

  Vocea lui Beyle era dură.

  — Înţeleg, spuse bătrânul pleoştit.

  Se gândi un minut, scărpinându-şi bărbia.

  — Mai e Gena. Archim îi spune întotdeauna unde se duce. În ea are mai multă încredere decât în mine, v-am spus.

  — Să mergem să o vedem. Haideţi cu mine.

  — Nu mă mişc prea uşor. Ea locuieşte în cealaltă parte a oraşului. Nu am putea, oare, să o chemăm?

  — Nu cu destulă discreţie. Nu se poate găsi vreun mijloc de transport? Un taxi?

  — Vă credeţi pe Pământ? Patronul are un cărucior electric vechi. Mi-l va împrumuta.

  Bătrânul puse cutia la locul ei.

  — Credeţi că ascunzătoarea nu e bună, nu-i aşa? Murmură el printre dinţi. Dar vă înşelaţi. Veniţi să vedeţi. Uitaţi-vă la asta.

  Pământeanul se aplecă asupra găurii şi întrezări o masă albăstruie care se mişca imperceptibil. Avu o tresărire.

  — Un „çanq”, şuieră el printre dinţi.

  — Ai nimerit-o. Fie că s-a auzit pe Pământ despre „çanq”, fie că ai fost bine instruit, e totuna. Un marţian autentic. Un mic animal fermecător. Dar mie nu-mi va face nimic. Îmi cunoaşte mirosul. E ceva mai bun decât orice încuietoare. Strecuraţi-vă mâna în gaură, şi veţi fi un om mort.

  — Credeam că animalele astea sunt foarte rare.

  — Mai mult decât rare, domnule. Puţini se pot lăuda că au văzut un „çanq” viu. Şi nimeni, că ar fi domesticit vreunul, în afară de mine.

  — Complimente, spuse Beyle. O mică întrebare. Ce înseamnă „frunze verzi”?

  — Dumneata ce crezi? E denumirea unui vechi cântec. Nu ştiţi?

  Traversară deci Circe, capitala marţiană, într-un vechi cărucior electric pe care, de bine de rău, Larsen îl pilota folosindu-se de cele două mâini şi de piciorul valid. Poate că au stabilit şi un record de viteză, dar nici un oficial nu-l omologă. Cu toate acestea nu le trebui mai puţin de zece minute pentru a parcurge cei o mie două sute metri care-i despărţeau de locuinţa Genei d'Argyre. Profitând de o oprire într-o intersecţie, Beyle reuşi să-şi întrebe vecinul:

  — Când trebuia să se întoarcă Archim?

  — În dimineaţa asta, la prima oră. I se întâmpla adesea să întârzie. Expediţiile astea sunt pline de neprevăzut.

  Beyle ridică din umeri.

  — Mai repede. Mi-e teamă, de altceva, nu de un incident de parcurs.

  În conformitate cu criteriile marţiene, casa d'Argyre era neobişnuit de mare. La intrare se afla o tindă cu fronton, insolită în acest cadru, care îi dădea aspectul unei case patriciene texane din secolul XX. Uşa se deschise singură, şi o voce sintetică îi întrebă pe cine doreau să vadă şi îi rugă să aştepte, după ce îşi spuseseră numele. Apoi aceeaşi voce îi invită să intre într-un salon, iar Larsen îl conduse pe Beyle printr-un labirint de coridoare. Era evident că el cunoştea locurile.

  Când o zări pe Gena, Beyle încremeni. În picioare, în lumina unor raze de soare, ea îi aştepta, îmbrăcată într-un colant de culoarea nisipului. Era foarte frumoasă, mai frumoasă decât se aşteptase pământeanul, în ciuda complimentului lui Larsen. Avea osatura fină a fiicelor lui Marte şi când se îndreptă către ei, îi remarcă mersul uşor şi dansant, pe care îl permite o gravitaţie slabă. Ochii albaştri, imenşi, dovedeau o inteligenţă calmă. Bucle scurte îi aureolau fruntea cu o flacără blondă. Avea degete foarte lungi şi în aparenţă fragile.

  — Sunt bucuroasă că vă revăd aici, Larsen, spuse ea.

  Se întoarse către pământean.

  — Un prieten de-al lui Archim? Sunt încântată să vă cunosc.

  Se apropie mai tare de el, aşa de aproape încât, surprins, el crezu că îl va săruta, şi murmură, chiar lângă obrazul lui:

  — Nu spuneţi nimic, aici.

  Apoi continuă imediat, cu o voce normală:

  — Veniţi de pe Pământ. Întotdeauna am visat să-l vizitez. E o lume atât de bogată. Dar călătoria este mereu penibilă pentru noi, marţienii. Gravitaţia e atât de puternică în lumea voastră.

  Îi cuprinse încheietura mâinii între degete şi îl trase după ea. Beyle se supuse. În urma lor, şchiopăta Larsen. Merseră pe alte coridoare şi ajunseră într-un mic birou care, judecând după instrumente şi cadrane, trebuia să servească şi drept laborator. O fereastră se deschidea spre oraş. Beyle remarcă faptul că locuinţa se sprijinea pe baza domului şi că trebuia să dispună de o ieşire particulară în deşert, lucru foarte rar, după câte i se spuseseră. Dar familia d'Argyre era una dintre cele mai vechi de pe planetă şi întotdeauna ştiuse să-şi asigure anumite privilegii.

  — Aici putem discuta la adăpost de urechile mecanice, spuse Gena.

  Pământeanul intră direct în subiect.

  — Archim trebuie găsit cât mai repede posibil. Mi-e teamă să nu fie în pericol.

  Tânăra femeie se uită întrebătoare la Larsen. Acesta dădu din cap.

  — Din câte ştiu eu, e-n regulă. Cred că putem avea încredere în el.

  Gena aşteptă o clipă, apoi i se adresă lui Beyle.

  — Păreţi bine informat.

  Îl cântărea din priviri, fără ezitare dar şi fără grabă. El îi surprinse răceala din priviri şi se pomeni că o regretă. Ea părea că nu se încrede în judecata lui Larsen, pe care-l privea din nou. Acesta se legănă un moment, apoi spuse:

  — Un copoi de pe Pământ. Cu insignă albastră.

  Trăsăturile Genei se relaxară.

  — Atunci probabil că sunteţi cel pe care-l aştepta Archim. Am auzit spunându-se că aceste insigne nu ar rămâne în posesia proprietarului lor.

  El se înclină uşor.

  — Păreţi la fel de bine informată.

  Ea deschise un seif vechi, formând un număr, şi scoase o hartă.

  — Iată planul de călătorie al lui Archim. Ca procedeu, e puţin cam arhaic, dar nu mai avem încredere în ordinatoare. A plecat spre Marea Sirenum ca să studieze variaţiile higrometrice locale. Consideră locul acesta bine adaptat în vederea instalării unei staţii…

  Tăcu şi, pentru prima oară, păru că şovăie.

  — N-are importanţă, spuse Beyle. Îi cunoşteam proiectele şi am venit să văd la faţa locului în ce stadiu se află. Ceea ce contează este unde se află în clipa asta.

  — Cam pe aici, spuse ea.

  Trăsăturile i se înăspriră din nou. Începea să-i fie frică.

  — Nu vorbeşte niciodată şi nimănui despre itinerarul său. E mult prea uşor să poţi scăpa de cineva într-un deşert marţian.

  — Să-l chemăm.

  — Pe distanţe mari este imposibil, doar dacă nu ne cheamă chiar el. Marte e o planetă săracă, domnule Heyle. Nu avem reţelele dumneavoastră perfecţionate de comunicaţie. Dacă s-ar putea chema toate vehiculele împrăştiate pe suprafaţă, staţiile ar fi inundate de mesaje. Prioritate au apelurile oficiale, cele ale exploratorilor sau ale piloţilor şi cele ale securităţii. Fără autorizaţie specială nu putem da de el.

  — Şi atunci?

  — Nu o vom căpăta. În ultima vreme nu e prea popular în cercurile ofciale. Şi dacă totul merge bine, nu va ajuta la altceva decât ca să ne liniştească. Dacă e ceva în neregulă, ne va chema el.

  — Şi dacă nu poate?

  — Trebuie să mergem acolo, spuse ea dintr-o dată, iar el pricepu că era cuprinsă de nelinişte.

  — Cum îl vom găsi? Întrebă pământeanul.

  — Există detectoare eficace pe o rază de cincizeci de kilometri, explică Larsen, care pot localiza suficient de bine un obiect de genul unui copter pe câmpiile marţiene. Şi ar ajunge câteva ore pentru a-l găsi.

  — Să plecăm, spuse Beyle. Aveţi un aparat? Ştiţi să pilotaţi?

  — Vă pot procura un aparat, dar nu-l pot pilota. Am ameţeli şi…

  Larsen îi veni în ajutor.

  — Gena a avut un accident de copter acum câţiva ani. Mama ei a murit. De atunci nu mai pilotează.

  — Şi dumneata? Întrebă pământeanul.

  Bătrânul îi arătă proteza cu o mişcare a capului.

  — Cu asta e imposibil. Nu-mi place să părăsesc oraşul. Sunt prea bătrân ca să mă mai aventurez pe câmpiile lui Marte.

  Beyle îl prinse de umeri şi-l scutură.

  — Trebuie să mergem, spuse el. Pe Pământ am pilotat numeroase elicoptere. E aşa mare diferenţă?

  — Foarte mare, spuse Gena. Aici aparatele sunt mai uşoare şi mai fragile din cauza densităţii scăzute a aerului. Şi mult mai instabile. E nevoie de luni de zile pentru a forma un bun pilot.

  — Luni de zile şi patru membre, mormăi Larsen. Am fost unul dintre cei mai buni piloţi care au existat în această parte a sistemului solar.

  — Arătaţi-mi aparatul, spuse pământeanul, întorcându-se către Gena.

  Fără o vorbă, ea îl conduse până într-o sală lipsită de ferestre, care adăpostea mai multe coptere şi tractoare.

  — Acesta, spuse ea. E cel mai bun. În perfectă stare. Era al meu.

  — Urcaţi-vă, îi spuse Beyle lui Larsen.

  — Nu pot pilota, gemu bătrânul.

  — Îmi veţi arăta mie. Iată şi harta. Veţi fi navigatorul.

  — Părăsirea oraşului, fără anunţarea Administraţiei, este interzisă.

  — Şi atunci la ce foloseşte poarta aceea? Întrebă Beyle arătând spre peretele din fund.

  Bătrânul clătină din cap.

  — Aţi câştigat. Însă veţi avea pe conştiinţă moartea a doi oameni curajoşi.

  — Prefer să-l salvez pe al treilea.

  Tânăra femeie reveni cu trei măşti şi trei butelii. Îl ajută pe Beyle să-şi prindă chingile şi să-şi fixeze masca. El îşi puse casca şi începu să inspire oxigenul. Văzu că ea îl imită.

  — E foarte curajos din partea dumitale, dar v-o interzic. Cineva trebuie să rămână aici.

  — Nu sunt decât trei locuri, spuse Larsen mormăind. Dacă va trebui să-l aducem pe Archim, vom fi obligaţi să vă lăsăm acolo.

  Ea încercă să zâmbească.

  — Aveţi dreptate.

  — Ştiţi unde se găsesc însemnările lui Archim?

  Ea încuviinţă.

  — Cutia. La Larsen.

  — Veţi putea merge să le luaţi şi… (Ezită). Mai e şi „çanqul”.

  Larsen începu să râdă.

  — O cunoaşte. Îi adoră mirosul.

  Gena apăsă un levier. Beyle îşi simţi pielea feţei umflându-i-se uşor. Presiunea scădea. Inspiră oxigenul cu mai multă energie. Se lăsă în scaun şi închise sfera. Larsen cuplă motorul.

  Poarta păru că se scufundă în sol. Beyle clipi în lumina bruscă a deşertului marţian. Zguduindu-se, aparatul alunecă către ieşire, sub conducerea lui şovăitoare. De cum ajunse afară, trase uşor de manşă, iar copterul se înălţă.

  — Uşurel, spuse Larsen, fără mişcări bruşte, altfel sfărâmaţi aparatul. Direcţia: sud. Luaţi-o puţin spre vest.

  Cu fruntea transpirată, cu mâinile umede în mănuşi, Beyle descoperea planeta Marte.

  — În ritmul în care mergem, ne vor trebui douăsprezece ore ca să ajungem în centrul Mării Sirenum, mormăi Larsen.

  Beyle luă ceva altitudine şi acceleră, supraveghind cu nelinişte linia roşie pe care indicatorul nu trebuia să o depăşească cu nici un preţ, chiar cu riscul de a face rotorul să explodeze.

  — Nu se pune problema să urmăm drumul direct, adăugă Larsen. Archim şi-a precizat aici itinerarul de întoarcere. Nu trebuie să ne scape.

  Beyle făcu un efort pentru a scăpa de fascinaţia liniei roşii şi de a-şi concentra atenţia asupra peisajului. Fu frapat de monotonia lui. Auzise de ea, studiase hologramele şi filmele, dar nimic nu dădea o idee exactă despre dezolarea aceasta fără limite. Se întrebă cum de puteau iubi oamenii această planetă, cum puteau trăi fără să fie striviţi de nostalgia Pământului, a munţilor, a oceanelor, a pădurilor, a câmpiilor, a peisajelor sale de o infinită varietate.

  Aici, pe o întindere de mii de kilometri, nu se găsea nimic care să atragă privirea. O câmpie pustie, unde doar culoarea se schimba, câteodată, într-un camaieu de pulbere şi rugină, presărată de bolovani şi doar ici-colo vălurită de colţi stâncoşi şi uzaţi, desenând sinuozităţi nesigure pe sute de kilometri. În alte regiuni ale lui Marte existau urme ale unui sistem hidrografic şi chiar şi canioane, însă aici peisajul era mai dezolant chiar, decât cel lunar.

  Beyle îşi aminti de cursul lui Bergier, la Universitatea Odessa din Lagrange 5: „Pe vremuri, Marte era o lume cu un relief probabil la fel de zbuciumat ca şi cel al Pământului. Unii geologi, chiar înaintea erei spaţiale, estimau că gravitaţia mai slabă predispunea planeta roşie la formarea unor munţi mai înalţi decât cei tereştri. Nu greşeau.

  Unul dintre munţii cei mai înalţi ai sistemului solar se găseşte pe Marte. Însă pantele lui sunt line. De la principalele mişcări tectonice s-au scurs miliarde de ani. O vreme, apa a sculptat peisajul marţian, apoi a încetat să mai existe în stare liberă, în cantitate semnificativă. Vântul este cel care, cu răbdare, a modelat, în ciuda extremei lui slăbiciuni, înfăţişarea lui Marte. A ros piscurile, a îndulcit colinele, a umplut văile cu praf. A deplasat chiar şi pietre, profitând de alternanţa îngheţ-dezgheţ, săpând forme stranii care duc cu gândul la urmele unor viermi uriaşi. Marte este locul potrivit pentru a medita asupra imaginii eternităţii, aceea a îngerului care atinge cu aripa, o dată la o mie de ani, un munte, şi care, pentru a-l roda, are nevoie de un timp care nu este nici măcar acela al începutului eternităţii. Pentru a descoperi un peisaj radical diferit, însă la fel de dezolant, impregnat cu gheaţă carbonică şi cu polei, trebuie urcat foarte departe către nord sau trebuie coborât către sud.

  Cu toate acestea, apa nu a dispărut cu totul, nici nu şi-a spus ultimul cuvânt. Ea susură prin solul marţian, extrem de rară, în raport cu cantităţile enorme care pot fi găsite pe Pământ, şi mai contribuie încă la formarea reliefului. În general, ea curge pe sub carapacea de rocă feroasă, iar cursul ei nu poate fi dezvăluit decât observând cu atenţie unele afundări ale suprafeţei, care trădează prezenţa unui izvor invizibil.”

  O alarmă îl smulse pe Beyle din visare. Larsen mormăi. Rotorul şuiera. Indicatorul încăleca linia roşie. Beyle reduse turaţia în grabă şi aparatul marcă un moment de dezechilibru, pe care reuşi să-l controleze. Copterul mai avu câteva mişcări dezordonate, apoi îşi reluă cursul normal. Beyle îşi şterse fruntea.

  După o clipă, Larsen lăsă să-i scape:

  — Nu-i rău, pentru un începător. Pe Pământ eraţi mai prudent.

  — Mă feream.

  — Dacă ar fi mai mult aer, ar fi cu mult mai uşor de pilotat, spuse Larsen cu o voce încurajatoare. Întotdeauna am visat la momentul în care Marte va avea o atmosferă.

  — Sper că o vom vedea.

  — O atmosferă şi apă, iarbă, arbori, altceva decât lichenii ăştia, şi animale adevărate. Dar aşa ceva pare imposibil. Să înzestrezi o planetă cu atmosferă. Să îmbraci o planetă. Nu pot să cred.

  — Planul lui Archim e relativ simplu, spuse Beyle. Pământul are un surplus de oxigen. Problema este de a aduce câteva milioane de tone pe Marte. Desigur, un asemenea proiect nu se poate realiza într-o zi şi nici într-un deceniu. Dar dacă e dus până la capăt, va fi cea mai mare realizare omenească. Omul ar începe cu adevărat să-şi remodeleze universul.

  — Archim crede în acest proiect, murmură Larsen.

  Vorbea în maniera marţiană, aproape fără să-şi deschidă gura, sub mască, iar Beyle îi auzea în căşti vocea, ciudat de blândă, deformată.

  — Archim crede în el, repetă bătrânul. Ba chiar spune că va veni o zi, în care oamenii vor jongla cu planetele, le vor apropia sau le vor îndepărta de soare, pentru a le face locuibile. Zice că e o problemă de energie.

  — Aşa e. Este şi o problemă politică.

  — Nu ştiu. Uneori îmi spun că trebuie să existe un motiv pentru care Marte nu are aer. Unii zic că ar fi avut, cu mult înainte de sosirea oamenilor aici, şi că ar fi dispărut. Dar cine poate şti ce s-a întâmplat pe Marte, măcar acum o mie de ani.

  Beyle zâmbi.

  — Sunt miliarde de ani de când cea mai mare parte a atmosferei lui Marte s-a pierdut în spaţiu. Cum gravitaţia marţiană este mai slabă decât cea a Pământului, gazele au o tendinţă mai mare de a scăpa. O parte a oxigenului a fost fixată de carbon, iar o altă parte a oxidat zăcămintele de fier. Un aspect al planului prevede eliberarea acestui oxigen, dar cea mai mare parte ar trebui să sosească de pe Pământ şi, eventual, dinspre comete şi asteroizi.

  — Însă atmosfera asta nu se va pierde din nou?

  — Ba da, dar vor trebui zeci de milioane de ani pentru ca pierderea să devină apreciabilă. Până atunci…

  — Vorbiţi întocmai ca şi Archim, însă…

  O clipă rămase tăcut. Peisajul era înfiorător de monoton.

  — E frumos, nu-i aşa? Spuse Larsen. Şi toate astea vor trebui să dispară.

  Zburară ore întregi. Detectorul clipi de câteva ori şi Larsen îl lămuri pe pământean. Zburau în apropierea staţiunilor ştiinţifice. Li se întâmpla să zărească coptere sau tractoare. Dar niciodată nu era vorba de Archim Noroit şi nici nu fusese întâlnit de vreun pilot.

  — Păcat că nu se poate folosi radioul, spuse Beyle.

  — Sigur, răspunse bătrânul. Înţelegeţi însă că pe Marte radioul este ceva vital. Aproape toate lungimile de undă sunt aglomerate. Comunicarea la mare distanţă nu se poate face decât prin relee de sateliţi. În atmosfera terestră aveţi ceva care reflectă undele şi nu le permite să facă înconjurul planetei. Pe Marte nu există aşa ceva. Am fost obligaţi să ne raţionalizăm comunicaţiile. Dacă vom avea o atmosferă, lucrurile se vor schimba?

  — Poate că da, răspunse Beyle.

  Se gândea: oare de ce nu au mai mulţi sateliţi? Cu siguranţă că erau aduşi de pe Pământ, erau costisitori, însă explicaţia nu putea fi doar strict economică. Exista cineva care considera Marte ca pe o proprietate personală, şi veghea ca lucrurile să se schimbe cât mai puţin posibil.

  În ciuda simulărilor, era dificil de prevăzut ce se va întâmpla pe Marte în ziua în care atmosfera va deveni respirabilă. Poate că din sol se vor ivi forme stranii de vegetaţie, adormite de sute de milioane de ani. Poate că Proiectul va fi un eşec complet. Dar trebuia încercat, căci răspundea unei necesităţi, unei duble necesităţi.

  Erau mai întâi oamenii de pe Marte, cei ca Archim, care visau să facă din planeta lor o lume verde, o lume locuibilă, o lume în care să se poată trăi în aer liber, fără mască.

  Şi erau oamenii de pe Pământ, care vedeau în Marte posibilitatea de a deversa o parte din populaţia terestră. Pământul, uzat, ros de poluare, cu cei zece miliarde de locuitori ai săi, era suprapopulat, dincolo de orice speranţă. După câteva decenii, dacă Proiectul reuşea, după ce vor fi deversate pe Marte câteva milioane de tone de oxigen, oamenii vor fi trimişi cu sutele de milioane. Iar această a doua operaţie va transforma, fără îndoială, şi mai mult aspectul lui Marte. Dar acesta era preţul care trebuia plătit, un preţ de care, fără îndoială, marţienii nu erau întru totul conştienţi.

  Pe Pământ, oamenii care lansaseră şi susţinuseră Proiectul îl numeau între ei „al doilea coş”. Nu-ţi pui toate ouăle într-un singur coş. Iar după Marte va exista un al treilea coş. Şi un altul…

  Beyle încercă să-şi imagineze întinderile acestea populate, cultivate, punctate de oraşe gigantice pe lângă care Circe, cu cele câteva mii de locuitori ai săi, ar fi ca un sat. Punctul de vedere al marţienilor şi al aliaţilor lor de pe Pământ nu prea coincidea, se gândea Beyle cu tristeţe. Vor exista unele ciocniri, dacă nu şi lucruri mai grave. Chiar oameni ca Archim nu ar privi fără regrete sau remuşcări milioanele de pământeni debarcaţi într-o bună zi pe solul lor.

  Dar era inevitabil. Marte nu putea prospera fără ajutorul Pământului. Iar Pămrhtul avea o nevoie vitală de enormul spaţiu neexploatat al lui Marte, de-al optulea continent, după cel de-al şaselea, al Lunii, şi al şaptelea, risipit, format din arhipelagul oraşelor spaţiale.

  — Marea Sirenum, spuse Larsen cu o voce cleioasă.

  Adormise uşurel şi tocmai se trezise în clipa în care la orizont apărea linia curbă a mării marţiene, o mare de praf.

  — Şi acolo, la ora două? Întrebă Beyle, arătând cu degetul spre un punct al orizontului.

  — Ochii mei nu mai sunt ce-au fost. Se apropie şi înserarea. Ce vedeţi?

  — Un fel de coloană de fum, foarte subţire. Credeţi că e vorba despre un semnal? Un fumigen?

  — Ar fi mai bine, spuse Larsen. Însă m-ar mira. E cu siguranţă un ciclon. Numai să nu-l fi întâlnit Archim.

  — Mi se pare că slăbeşte în intensitate sau se îndepărtează. Coloana pare să se risipească.

  Luă înălţime şi, în curând, aparatul domină o regiune întinsă, puţin brăzdată de vânt. Spre est, putea întrezări deja contraforturile lui Atlantis, când detectoarele ţiuiră. Larsen recalibra radarul.

  — Acolo, spuse el, aplecat asupra ecranului. Un obiect, pe sol. Probabil un copter. Cinci sau şase kilometri spre nord, o pată mai mică. S-ar putea să fie un om.

  Beyle se îndreptă către cea mai mică dintre pete, cea mai apropiată. De la această înălţime suprafaţa mării, netedă ca o sticlă roşie, părea sfâşiată de o brazdă largă.

  — Ciclonul, explică Larsen. În trecerea lui a arat câmpia iar pe margini a netezit-o, a astupat adânciturile şi a aplatizat micile dune. Dar relieful va apărea din nou, în curând.

  — Priviţi, strigă Beyle. Un om se clatină. E epuizat.

  Coborî spre siluetă. Răsună un semnal de alarmă. Redresă puţin aparatul. Larsen, cu fruntea rezemată de sferă, ţinea ochii larg deschişi.

  — El e, spuse cu o voce schimbată. Aveaţi dreptate să vă grăbiţi.

  Beyle coborî aparatul fără menajamente, deschise sfera şi începu să alerge. Larsen şchiopăta în urma lui, blestemându-şi proteza care se afunda în nisip.

  Ca o statuie de nisip, naufragiatul rămăsese nemişcat. Făcu un efort ca să se întoarcă către Beyle. Când acesta îi atinse umărul, deschise gura să spună ceva şi, fără un cuvânt, se prăbuşi.

  Beyle culcă bărbatul pe bancheta din spate a aparatului şi presuriză sfera. Desfăcu casca cu grijă, ridică masca sub care se strecurase un nisip foarte fin şi şterse încetişor chipul agitat de tremurături, care părea acoperit cu o peliculă de praf. În cele din urmă îl recunoscu pe Archim Noroit, pe care până atunci nu-l văzuse decât în holograme.

  Căutând apa, deschise cala aparatului, apucă o ploscă, introduse pipeta între buzele crăpate şi începu să apese cauciucul. Larsen îl opri.

  — Prea periculos, spuse. E prea deshidratat. În aerul de pe Marte sunt suficiente câteva ore. Iar el umblă de vreo douăzeci, judecând după cum arată. Cred că a încercat să scape de ciclon, dar a fost prins.

  — În centru?

  — Atunci n-ar fi scăpat.

  — Ciclonul să fie oare cel care i-a doborât aparatul?

  — Cu siguranţă că nu. L-ar fi zărit de departe. A avut un accident, o pană.

  Beyle îl privi drept în ochi.

  — O pană… Sau altceva.

  Larsen spălă faţa lui Archim. Apoi îi sfâşie o mânecă a combinezonului şi instală un stativ de perfuzie.

  — Ser fiziologic. Îl va ajuta să reziste. Inima e slăbită, dar bate. Plămânii, ei sunt problema. Ţineţi aici, daţi-i oxigen.

  Beyle se înspăimântă de slăbiciunea braţului dezgolit. În câteva ore ţesuturile pierduseră o cantitate considerabilă de apă. Pricepu de ce îi îndepărtase plosca Larsen. Făcându-l pe Noroit să înghită dintr-o dată o prea mare cantitate de apă, fără a reuşi ca totodată să-l hidrateze suficient de repede, risca să-l înece.

  — Febră uscată, spuse Larsen arătând spre Archim. Pierderea apei acţionează asupra centrilor regulatori ai temperaturii, însă în curând corpul nu mai dispune de suficientă apă ca transpiraţia să se formeze în continuare. Motorul se îneacă. Nu cunoaşteţi aşa ceva pe Păsnânt, nu-i aşa? Chiar şi în deşerturile voastre atmosfera e întotdeauna mai umedă.

  Beyle dădu din cap fără să răspundă. Devenise conştient de pericolul constant care-i înconjura. Şi starea aceasta de fapte va dispărea dacă norii importaţi de pe Pământ vor acoperi cerul marţian.

  — Aş dori să examinez epava, spuse Beyle. El va rezista, oare?

  — Ar fi mai bine să o facem repede, spuse Larsen. Însă, dacă nu mergem acum, nu vom mai găsi niciodată nimic. Nisipul va acoperi totul.

  Îl strânseră pe Noroit, încă inconştient, în chingi, îi aranjară o mască nouă pe faţă şi decolară. Câteva minute mai târziu, survolară epava copterului.

  — Palele sunt ceva mai încolo, spuse Larsen. Un reflex bun. Le-a desprins exact la timp.

  De abia coborî aparatul şi el ţopăi deja până la rămăşiţele acoperite pe trei sferturi de nisip. Puse mâna pe acumulatorul pe care Noroit îl aşezase pe locul pilotului.

  — Sabotaj, spuse el, subliniind cu unghia, pentru Beyle, fanta subţire. O dovadă frumoasă.

  Apoi se îndreptară spre Circe.

  Se lăsase noaptea. Din când în când, Larsen îl supraveghea pe Archim injectându-i puţină apă în gură sau spălându-i faţa.

  — Îi va tebui mult ca să se restabilească? Întrebă Beyle.

  — Poate că nu. L-am găsit la vreme. Însă plămânii lui au primit o lovitură. Va trebui să-i spălăm. Cu siguranţă că sunt plini de praf.

  În spatele lor, Archim tuşi şi se mişcă. O clipă se luptă cu chingile.

  — Mulţumesc că aţi venit, spuse el cu o voce şuierătoare, fără timbru. Aţi găsit invitaţia?

  — Îi poţi mulţumi pământeanului, spuse Larsen. Fără el, erai terminat.

  — Georges Beyle, presupun? Şopti Noroit.

  — Chiar el. Bucuros că v-am găsit şi v-am cunoscut.

  Archim îşi lăsă din nou capul pe banchetă.

  — De data asta mi-au făcut-o.

  — Larsen a găsit dovada unui sabotaj.

  — Băiat bun, Larsen. Eram în plin ciclon, dar mă aşteptam să-l văd venind. Pe jos, căci nu mai pilotează. Daţi-mi puţină apă.

  Bău îndelung.

  — Am bronhiile cam încărcate, însă trebuie să vă vorbesc înainte de a ajunge în Circe.

  — Avem tot timpul, spuse Beyle fără a scăpa indicatoarele din priviri. Vă aduc sprijinul Pământului. Guvernul e gata să vă susţină şi să finanţeze operaţiunea. Sunt un fel de ambasador plenipotenţiar. Evident, mai rămân de aranjat anumite amănunte.

  Noroit avu un gest de neputinţă.

  — Nu va fi aşa de simplu. Ne va trebui acordul Marelui Consiliu Marţian. Contrar a ceea ce, fără îndoială, că vă imaginaţi, opoziţia va fi violentă. Împreună cu câţiva prieteni am înfiinţat un mic partid care a făcut propagandă în favoarea Proiectului. Însă oamenii n-au deloc încredere în noi. Nu cred că atmosfera marţiană poate fi schimbată. Se gândesc că este doar o cale ocolită pe care o foloseşte Pământul pentru a-i aservi.

  — Nu iubesc Pământul.

  — În mod tradiţional, nu. Întotdeauna am auzit spunându-se că viaţa pe Pământ e uşoară şi îl învinuiesc pentru sărăcia lor. Sunt geloşi şi pe indepenenţa lor. Nu-şi dau seama ce anume le va putea aduce Proiectul.

  Beyle suspină. Nu-i putea condamna prea uşor pe cei ce se opuneau Proiectului.

  — V-am studiat memoriul cu foarte multă atenţie, spuse el. O muncă remarcabilă.

  — Mulţumesc. Când eram copil, visam un cer albastru smălţuit cu alb, ploaia căzând pe Marte şi iarba crescând sub cerul liber, astfel încât să nu mai existe iarba rahitică a peluzelor din oraş. Aşa am devenit climatician. Am lucrat la stabilizarea microclimatului mai multor oraşe de pe Marte.

  Tuşi.

  — Daţi-mi oxigen. Mulţumesc. Într-o bună zi mi-am spus că s-ar putea face la fel pentru o întreagă planetă, având suficientă energie, oameni şi timp. Ştiţi că lucrul acesta a fost sugerat încă de scriitorii secolului XX. Am crezut că proiectul meu îi va mobiliza pe marţieni. Mă aşteptam să fiu considerat nebun, dar nu să se încerce asasinarea mea.

  — Cine conduce această opoziţie?

  — Cel mai mare duşman al nostru este Adininistraţia Marţiană.

  — Asta coincide cu ceea ce ştiu eu, spuse Beyle.

  Pe Marte, rolul Administraţiei centrale e imens. Dacă puterea ar fi atât de descentralizată ca pe Pământ, nimeni nu ar putea supravieţui. Producerea aerului, comunicaţiile, repartiţia apei, întreţinerea domurilor, serviciul de securitate, toate condiţiile de supravieţuire de pe Marte ţin de competenţa ei încă de la începutul colonizării. Însă cea mai mare parte a acestor servicii sunt controlate de vechile familii, din motive istorice. Ele nu găsesc în asta prea multe avantaje economice, ci mijlocul de a-şi consolida puterea. În mod tradiţional, ele compun Marele Consiliu. Atunci când am început să-mi expun proiectul, au părut interesate. Ba chiar mi-au furnizat mijloace destul de considerabile. Apoi şi-au schimbat părerea. Au devenit conştiente de faptul că şi-ar pierde întreaga putere, întreg prestigiul, dacă proiectul ar reuşi. Atunci, fără entuziasm, după ce am reflectat îndelung, am făcut apel la Pământ. Am cântărit riscurile. Însă, în starea sa actuală, nu cred ca Marte să poată cunoaşte vreodată o mare civilizaţie. Chiar şi Pământul bate pasul pe loc. Până în ziua în care am intrat în contact cu grupul dumitale, am ezitat multă vreme. Mă bucur că aţi venit.

  — Astronava avea un avans de două zile, spuse Beyle cu blândeţe. Fără acest noroc sau… Să-i spunem, precauţie, nu ştiu dacă v-aş mai fi întâlnit vreodată.

  — În ultima vreme, Administraţia mi-a cerut să încetez orice contact cu Pământul, să-mi abandonez cercetările. Apoi a devenit ameninţătoare. Numeroşi membri ai partidului nostru au întâmpinat asemenea greutăţi, încât au trebuit să ne părăsească. I-am lăsat lui Larsen hârtiile mele. Am fost chiar prevenit că împotriva mea se pregătea ceva.

  — Cine v-a prevenit?

  Archim inspiră adânc.

  — Gena.

  Beyle simţi născându-se o bănuială.

  — Dar pe ea cine a anunţat-o? Sabotarea unui copter este o crimă. O crimă confederală. Aveţi vreo idee cu privire la autorul ei?

  — Da, răspunse Archim cu o voce aproape imperceptibilă.

  — Pământul mi-a delegat toate împuternicirile pentru a întreprinde o anchetă pe Marte, spuse Beyle. După cum ştiţi, conform Constituţiei, Marte nu e chiar un teritoriu independent, ci doar autonom. Iar autorităţile terestre au dreptul să intervină într-o afacere criminală, fără ca Administraţia Marţiană să le poată împiedica.

  — Sarcina nu o să vă fie chiar uşoară. Iar aici sunteţi singur.

  — Mă îndoiesc, spuse Beyle. Dar mă bazez pe acţiune. Pământul s-a hotărât. E gata de orice pentru a obţine realizarea proiectului.

  — Înseamnă că sunt şi ei disperaţi?

  Beyle ignoră întreruperea.

  — Orice voi face, mă vor sprijini. Va trebui să depuneţi o plângere la rezidentul Pământului.

  — Imposibil, spuse Archim.

  — De ce? Sunteţi martorul principal şi spuneţi că ştiţi cine a plănuit acest atentat.

  — Pot să vă spun cine este. De altfel, toată planeta îl ştie. Dar nu voi face nimic.

  Luminile din Circe scânteiau în depărtare. Apoi, la orizont apăru curba domului, asemenea unei imense planete, uşor luminoasă, ridicându-se pe cer.

  — Ei bine? Întrebă Beyle nerăbdător.

  — Şeful opoziţiei, spuse Archim cu o voce încă şi nai înfundată, este secretarul general al Marelui Consiliu Marţian.

  Larsen tuşi.

  — Ah, spuse Beyle, adunându-şi amintirile.

  Politica marţiană îi era oarecum străină. Îi descoperea contradicţii şi dedesubturi complicate. Lăsă copterul să coboare şi căută poarta hangarului, însemnată cu blazonul patrician.

  — Dar e vorba de Jon d'Argyre, spuse el brusc.

  — Jon d'Argyre, spuse Larsen. Tatăl Genei.

  Beyle îşi miji ochii în lumina violentă care scălda hangarul. Gară aparatul cu stângăcie şi o zări pe Gena care, fără mască, alerga spre ei. Poarta exterioară se închisese automat, iar presiunea redevenise normală.

  Toţi trei, împreună, îl scoaseră fără dificultate pe Archim, inconştient, din aparat şi îl instalară pe un cărucior.

  — Va trebui să-l ducem la spital, spuse Beyle.

  — Ar fi mai bine să-l vindecăm aici, spuse Larsen. Spitalul e sinonim cu Administraţia.

  Gena îi privi, dar rămase tăcută.

  — Am tot ce trebuie pentru a-l trata aici, spuse ea în cele din urmă. Fără îndoială că este mai bine să nu se ştie în oraş ce i s-a întâmplat. Adversarii noştri ar putea profita.

  Beyle fu pe punctul de a spune că mai curând vor fi dezamăgiţi, dar se abţinu. Era mai bine, într-adevăr, ca accidentul lui Archim să rămână secret cât mai mult timp posibil.

  Când ajunseră în laboratorul Genei, Beyle îl culcă pe climatician pe canapea. Gena părea neliniştită, însă gesturile îi erau iuţi şi precise.

  — Sunt geolog, explică ea, însă la fel ca majoritatea oamenilor de ştiinţă de pe Marte, am studiat medicina. Îl voi anestezia, iar apoi îi voi curăţa plămânii. Avem aici tot materialul necesar. Tatăl meu dispune de un laborator extrem de complet. Dirijează producerea oxigenului pe Marte.

  În felul acesta, gândi Beyle, Archim va fi salvat în mod involuntar chiar de cel care a dat ordinul de a-l ucide.

  Desfăcu combinezonul climaticianului şi îl dezbrăcă cu greutate. Gena aplică un aparat pe toracele lui Noroit şi un jet microscopic de lichid pătrunse sub piele. După câteva clipe Archim se agită şi deschise ochii. Gena îi turnă puţină apă în gură.

  — Gena, spuse el.

  Beyle observă mâinile tinerei tremurând.

  — Trebuie… Convocat biroul partidului, în seara asta, spuse Archim cu vocea lui spartă şi şuierătoare. Sau chiar o plenară. Răul se poate întâmpla dintr-o clipă în alta. Aparatul mi-a fost sabotat.

  Gena lăsă jos paharul pe care-l ţinea în mână. Se aşeză şi întoarse capul. După o clipă, Beyle care o privea, observă că plângea. Ea îşi şterse ochii şi îl privi îndelung.

  — Ştiţi, nu-i aşa? Întrebă ea. Nu judecaţi în pripă. Şi dumneata eşti epuizat. Trebuie să vă odihniţi. Nu sunteţi obişnuit cu Marte şi aţi ajuns la capătul puterilor. Fără dumneata…

  Îşi frecă obrajii, se repezi la el şi îl îmbrăţişă, înainte ca el să fi avut timpul să facă un gest.

  — Vi-l datorez pe Archim, repetă Gena.

  Beyle se clătină. Stimulentele pe care le înghiţise îşi încetaseră efectul. Îşi ridică încet mâinile, care îi tremurau. Apoi se întoarse către Archim. Climaticianul încercă să zâmbească însă muşchii epuizaţi ai chipului său şi trăsăturile crispate îi dădeau un aer lugubru.

  — Larsen, spuse el, răspândeşte vestea! Întâlnirea va avea loc la ora 6. Până atunci voi fi pe picioare. Sau aproape, în tot cazul.

  — Câteva ore în plus…, începu Beyle.

  — N-avem timp, şopti Noroit. Întâlnirea va avea loc chiar aici, ca de obicei.

  Larsen împinse uşa şi dispăru fără o vorbă. Auziră zgomotul regulat al protezei sale care lovea podeaua, apoi chiar şi acesta se estopmă şi nu se mai auzi decât sunetul neregulat al respiraţiei dificile a lui Archim.

  Beyle se aşeză pe marginea unei mese metalice şi privi oraşul prin fereastra imensă. Străzile erau slab luminate. Putea fi cam ora trei dimineaţa. Întâlnirea va avea loc în zori. Pricepu de ce Archim evitase să o ţină chiar în acea noapte. Nu starea lui fizică constituia motivul. Însă pe străzile capitalei pustii, câţiva oameni s-ar fi făcut repede remarcaţi. Se întrebă dacă, aşa ca pe Pământ, camere TV supravegheau neîncetat bulevardele şi pieţele. Gena dispăru pentru o clipă şi reapăru împingând un cărucior pe care era dispusă o baterie de instrumente nichelate. Îi făcu o injecţie lui Noroit, care adormi imediat. Apoi, încetişor, introduse o sondă în traheea climalicianului.

  — Vă pot fi de folos? Întrebă pământeanul.

  — Aţi face mai bine să vă odihniţi. Intraţi acolo şi culcaţi-vă.

  Se supuse. Încăperea era mică şi intimă. Camera Genei. La dreapta, o uşă de sticlă dădea într-o baie importată de pe Pământ, un lux rar pe Marte, unde apa era mai de preţ decât metalul. Jon d'Argyre nu-i refuza nimic fiicei sale.

  Nimic sau aproape nimic.

  Se aşeză pe marginea patului. Nu-i era somn. Se lăsă totuşi să alunece pe spate şi avu impresia că alunecă într-un ocean de praf, apoi că plonjează în spaţiu. În clipa următoare dormea. Visa că zbura deasupra câmpiilor marţiene şi că se prăbuşea la nesfârşit.

  Dormi până după ora cinci. Oboseala nu-l părăsise, însă se sculă, se întinse, îşi aruncă o privire în laboratorul Genei. Era gol, însă pe masă găsi o bucată de hârtie şi citi: „Archim se odihneşte. Faceţi o baie. Şi fiţi pregătit pentru orice.”

  Baia conţinea şi o bucătărie automată. Pe butoane, compuse simbolurile unui dejun substanţial. Baia fierbinte îi făcu bine. Mintea i se mai limpezi şi se forţă să-şi ordoneze amintirile. Marte îşi lăsase deja amprenta şi asupra lui, îşi spuse el privindu-se în oglindă şi trecându-şi o mână peste obrajii năpădiţi de câteva fire de păr. Părea mai bătrân, mai slab, mai dur.

  Îşi aranja hainele boţite şi îşi trecu peria prin părul negru. Ar trebui să mă schimb, se gândi el. Prea ies în evidenţă ca pământean. Cu toate că aici e probabil ca toată lumea să se cunoască. Mă aşteptam la câteva greutăţi, dar nu de ordinul acesta. Să înzestrezi o lume cu o atmosferă nu e simplu, chiar pentru un mare inginer ca Archim. Dar să-i convingi pe oameni de necesitatea de a o face şi să renunţe la propriile lor interese, asta riscă să fie şi mai dificil. Şi pentru asta am venit de pe Pământ.

  Ridică din umeri. Era obişnuit cu problemele. Nu devii, la treizeci şi şapte de ani, director adjunct al Securităţii Ştiinţifice a Pământului, dacă nu eşti capabil să rezolvi diverse probleme.

  Însă nu-i plăcea deloc ceea ce va fi obligat să facă.

  Încă se mai gândea, când cineva ciocăni la uşă. Se duse să deschidă. Gena îi zâmbi şi îl întrebă dacă era gata. Părea obosită, însă fericită. Beyle deduse din asta că Archim era în afară de pericol.

  — Haideţi, spuse Gena. Întâlnirea trebuie să înceapă. Avem nevoie de prezenţa dumneavoastră.

  O luară printr-un labirint de coridoare şi ajunseră la un ascensor care îi duse în adâncimile imobilului. Partea aceasta a edificiului părea mult mai veche decât restul şi Beyle îşi spuse că, fără îndoială, era anterioară construirii domului, datând dintr-o epocă în care primii colonizatori de pe Marte se afundaseră în sol pentru a găsi un adăpost împotriva frigului şi a nisipului. Judecând după starea ascensorului şi a pereţilor, această parte ar trebui practic abandonată. Partidul Proiectului îşi găsise aici un adăpost ideal. Se putea oare imagina un azil mai bun pentru adunările discrete ale partidului decât locuinţa celui mai înverşunat opozant al proiectului, însuşi Jon d'Argyre?

  Aceasta ar putea fi culmea îndemânării sau culmea naivităţii. Beyle începea să-şi pună întrebări privitoare la subtilitatea politică a lui Archim şi a prietenilor săi. Îşi spuse că în domeniul acesta nu puteau avea experienţa celor de pe Pământ.

  O luară pe alte coridoare, din ce în ce mai vetuste. Sălile adiacente trebuiau să folosească drept antrepozite. Zgomote surde şi regulate proveneau de la nişte maşini mari care, adânc îngropate în sol, distribuiau în tot oraşul energia, aerul şi apa.

  În cele din urmă pătrunseră într-o vastă criptă cu bolta grosolan construită. Calitatea pereţilor contrasta cu numărul şi calitatea instrumentelor care erau desfăşurate aici şi care îl uimiră pe Beyle. Detectoare, înregistratoare, micro-calculatoare. Nişte ecrane păreau să permită supravegherea culoarelor învecinate, iar pământeanul se întrebă dacă nu cumva sediul Partidului Proiectului nu era mai bine apărat decât părea. Gena şi Archim au dat dovadă de multă ingeniozitate construind această bază secretă, fără însă să atragă atenţia.

  Unsprezece bărbaţi şi cinci femei erau instalaţi în jurul unei mese lungi, dreptunghiulare care ocupa centrul sălii.

  Pământeanul îl recunoscu imediat pe Arcluin şi un alt chip familiar, acela al lui Yann Serre care îl îndrumase spre Larsen şi care îi dăduse ocazia să-l salveze pe Noroit. Tânărul îi adresă un zâmbet şi un semn amical din cap. Puţin mai încolo de masă, din adâncul unui fotoliu de metal, Larsen supraveghea ecranele, mângâindu-şi barba cu un aer gânditor.

  Archim părea încordat, obosit, dar ochii îi străluceau de energie. Chipul îi era deja mai puţin slab ca în ajun. Tratamentul energic al Genei dăduse roade. Îi făcu semn lui Georges Beyle şi îi indică un loc liber în stânga lui. Toate privirile asistenţei se aţintiră asupra pământeanului.

  — Trebuie să vi-l prezint pe Georges Beyle, de pe Pământ, spuse Archim în mijlocul unei linişti ce dovedea atenţia celorlalţi. Ne cunoaşte proiectele şi mi-a fost de mare ajutor. În clipa în care situaţia devine critică pentru Proiect şi pentru noi, prezenţa lui poate fi determinantă.

  Un bărbat cu faţa rotundă şi cu priviri pătrunzătoare ridică mâna. În ochii lui, Beyle citi o urmă de fanatism.

  — De ce consideraţi situaţia critică? Personal, apreciez această adunare extraordinară drept o greşeală care contravine planului şi îl pune în pericol.

  — Am fost victima unui sabotaj, spuse sec Archim, şi-a fost cât pe ce să fiu lichidat. Adversarii noştri au trecut la acţiune, şi asta într-un moment dinainte stabilit.

  O anumită rumoare se auzi în sală. Vroiau să vorbească cu toţii, în acelaşi timp.

  — În mod evident, adversarii noştri sunt avertizaţi cu privire la câteva fapte noi, continuă Archim, atunci când reveni calmul. Practic, cauza lor e pierdută. Au intrat în panică.

  — Există vreo legătură între sosirea pământeanului Beyle şi aceste noi evenimente? Întrebă o femeie.

  Era uscăţivă şi dinamică, iar în vocea ei, Beyle desluşi o nuanţă de neîncredere şi poate chiar de dispreţ. Modul în care îi spuse „pământeanul”, nu mărturisea o excesivă tandreţe faţă de planeta-mamă.

  — Da, spuse Archim fără să şovăie. Administraţia marţiană ştia că prietenul nostru era pe drum şi că vizita lui avea o mare semnificaţie. Are agenţi bine plasaţi până şi pe Pământ. Dar nu ştia precis cine anume va fi trimis, cum arăta şi nici care îi era misiunea. Fără îndoială că nu a îndrăznit să atace direct un trimis pământean oficial şi să atragă astfel fulgerele de mânie ale guvernului terestru care, teoretic, are încă autoritate asupra ei. Era mai comod să mă facă să dispar înainte de debarcarea lui Beyle. Nava care l-a adus a ajuns cu două zile mai devreme, iar el a insistat să intre imediat în legătură cu mine. Fapt care m-a salvat.

  — Şi în ce domeniu ne poate fi de un atât de mare folos domnul Beyle, în afara serviciului pe care vi l-a făcut şi pentru care-i suntem extrem de recunoscători? Întrebă bărbatul cu faţa rotundă. E un văr îndepărtat al dumitale, nu-i aşa?

  — Georges Beyle, spuse Archim, este directorul adjunct al Securităţii Ştiinţifice a Pământului. Prin aceasta, el a avut responsabilitatea operaţională a soluţionării principalelor probleme climatologice ale Pământului, de la distrugerea stratului de ozon până la creşterea temperaturii, datorită efectului de seră. Presupun că probleme ca ale noastre rezolvă în fiecare dimineaţă, spălându-se pe dinţi.

  Se lăsă o tăcere profundă. Privirile se îndreptară din nou către pământean, care rămase impasibil.

  — Aş vrea să vă pun o întrebare, directore Beyle, spuse bărbatul cu faţa rotundă. Cunoaşteţi bine situaţia de pe Marte?

  Pământeanul zâmbi.

  — Am studiat-o cât am putut de bine.

  — Şi ce speraţi să faceţi?

  — Să aplic instrucţiunile guvernului meu.

  — Şi care sunt?

  Înainte de a răspunde, pământeanul trecu în revistă chipurile care îl înconjurau. Ştia că reprezintă ultima şi cea mai mare speranţă pe care o avuseseră vreodată pentru o cauză pe care o apăraseră atâta vreme. Se temea că îi va dezamăgi.

  — Guvernul Pământului, spuse el încet, a considerat că de câtva timp, pe Marte domneşte o agitaţie care aduce prejudicii intereselor locuitorilor pământeni şi marţieni. Ştiţi cât preţ pune guvernul meu pe calmul politic de pe Marte. Ca să fiu sincer, vă voi spune că acest preţ nu este lipsit de legătură cu bogăţiile minerale de pe Marte şi cu poziţia strategică a planetei în vederea exploatării asteroizilor. O oprire a exploatării minelor marţiene ar constitui un inconvenient serios pentru Pământ. Guvernului meu nu i-a scăpat faptul că originea acestei agitaţii trebuie căutată în proiectul care urmăreşte dotarea planetei Marte cu o atmosferă, proiect conceput în părţile lui esenţiale de Archim Noroit. Acest proiect a primit aprobarea de principiu din partea guvernului meu, care m-a însărcinat cu o misiune de anchetă.

  Făcu o pauză şi trecu din nou în revistă chipurile din jurul lui. Ei nu-şi dădeau bine seama unde vroia să ajungă. Limbajul oficial, destul de pompos, pe care îl folosea în mod intenţionat, îi deruta şi îi neliniştea.

  — Însă misiunea mea nu este doar una de anchetă, continuă el. Dispun de toate puterile necesare pentru a pune capăt tulburărilor care agită Marte şi, dacă e cazul, pentru a impune sancţiunile necesare împotriva orişicui.

  Evită privirea Genei şi continuă să vorbească cu privirile plecate.

  — Simpatia vie a guvernului pământean privitoare la proiectele voastre nu mă autorizează însă de a lua măsuri atât de energice pe cât aţi dori dumneavoastră. Pământul va face totul pentru ca proiectul să fie acceptat de Administraţie şi, fără îndoială, într-o bună zi va reuşi. Totuşi Pământul nu doreşte să intervină în mod direct. Cu toate că din punct de vedere constituţional i-ar fi uşor să constrângă Consiliul Marţian să accepte o asemenea politică în numele interesului superior al speciei umane, raţiuni diplomatice evidente conduc spre preferarea unei negocieri cu autorităţile marţiene. Ar fi dezastruos pentru unitatea umanităţii ca, într-un conflict pur marţian, să pară că Pământul se amestecă şi impune o soluţie conformă cu propriile interese. Comunitatea lunară urmăreşte cu cea mai mare atenţie ceea ce se întâmplă aici, la fel ca şi mărunta colonie venusiană şi oraşele spaţiale. Acestea fiind spuse, transformarea condiţiilor de viaţă de pe Marte rămâne în prim-planul preocupărilor Pământului. Nu ignoraţi suprapopularea care caracterizează planeta umană. Guvernul meu vede în proiectul vostru un mijloc de a uşura sarcinile Pământului şi o experienţă care mâine va permite transformarea altor lumi. Dar primul meu obiectiv trebuie să fie restabilirea armoniei pe Marte şi apoi, dacă e posibil, aderarea la proiect a autorităţilor şi a populaţiilor interesate.

  Imediat le citi dezamăgirea de pe chipuri şi se forţă să rămână impasibil. Le ruinase speranţele şi nu-i plăcea această idee. Însă Pământul avea nevoie urgentă de produse marţiene şi dorea să menţină pacea în domeniile din sistemul solar. Un conflict cu Marele Consiliu ar însemna întreruperea exporturilor planetei roşii şi probabile tulburări pe Venus, în oraşele orbitale şi în coloniile exterioare. Desigur că Pământul putea folosi metode de răspuns, iar conflictul s-ar întoarce atunci în avantajul său. Însă chiar pe Terra ar putea exista repercusiuni catastrofale şi era mai convenabil să fie rezolvat în mod paşnic. Nu trebuia nici să se lase impresia că Pământul îşi impune soluţia autorităţilor marţiene. Precedentul acesta risca să fie suportat cu greutate de toate micile colonii umane care roiseră în sistemul solar. Luna era reputată pentru turbulenţa ei, şi nu fără motiv.

  — Ceea ce înseamnă, printre altele, că Pământul ne lasă baltă, spuse Serre, că vrea să ne limiteze acţiunile cât mai mult posibil, până când lucrurile se aranjează de la sine, într-un an sau zece, şi că poate relua proiectul pe cont propriu, fără ca să-şi facă mari probleme cu noi, marţienii.

  — Guvernul meu va acorda întotdeauna o mare importanţă sugestiilor voastre, spuse Beyle şi va face în aşa fel încât să aveţi cele mai mari responsabilităţi pe parcursul realizării proiectului pe care se grăbeşte tot atât ca şi voi să…

  — Vă daţi seama că ne-am ars? Spune bărbatul cu faţa rotundă. Dacă Pământul nu ne susţine, suntem terminaţi. Partidul Proiectului a fost întotdeauna minoritar aici, însă acum situaţia lui este periclitată. Ne-am angajat până la limita extremă a posibilităţilor noastre, sperând că Pământul ne va veni în ajutor. Însă dacă nu face nimic, pentru noi ar fi mai bine să luăm un bilet pentru oricare altă lume. Dacă suntem lăsaţi să plecăm.

  Desigur că Pământul va transforma Marte într-o bună zi şi că vom fi consideraţi drept nişte glorioşi precursori. Însă noi vom fi morţi sau ruinaţi. Dacă n-aveaţi altceva mai bun să ne oferiţi decât nişte vagi promisiuni, n-ar fi fost nevoie să veniţi.

  Gena, cu chipul roşu de mânie, se ridică.

  — N-aveţi dreptul să vorbiţi astfel, spuse ea. Beyle l-a salvat pe Archim.

  — Bun, lăsă să-i scape. Dar mă îndoiesc că va putea să-l salveze a doua oară de comploturile…

  Tăcu brusc.

  — Ascultaţi, spuse Beyle. Sufleteşte, sunt de acord. Însă nu pot acţiona altfel. Recondiţionarea planetei Marte se va face. Poate că nu imediat. Cunosc, şi vă înţeleg situaţia. Nu are nimic plăcut. Pământul o să vă asigure protecţia şi, dacă va fi nevoie, instalarea într-o altă lume. Însă guvernul meu este obligat să vadă lucrurile aşa cum sunt.

  Pe chipurile lor, cu excepţia celui al Genei, care părea tulburată, decepţia făcu loc mâniei.

  — Pricep ce vreţi să spuneţi, îi aruncă Serre sarcastic. Ce valorează pentru voi o mână de marţieni prăfuiţi? Dumneata reprezinţi mai mult de zece miliarde de oameni. Altora le puteţi predica sacrificiul şi abnegaţia, tăcerea şi resemnarea. Ordinea înainte de toate. Puteţi spune că esenţialul este ca Pământul să reuşească. Atâta doar că nu ştiţi ce înseamnă să trăieşti pe Marte. Nu ştiţi cum e să fii tratat drept nebun sau, mai rău, drept trădător, vândut celor de pe Pământ. Veniţi dintr-o lume în care aerul şi apa nu costă nimic, sunt risipite. N-aţi văzut pe nimeni, niciodată, murind de sete sau asfixiat, sau cu plămânii blocaţi de nisip. Nu vă întrebaţi de ce ne lipsesc sateliţii de comunicaţii, centralele energetice. Nu v-aţi petrecut copilăria într-un spaţiu închis, limitat, strâmt, sub un glob care poate crăpa dintr-o clipă în alta.

  — Taci, spuse Archim. Nici tu nu cunoşti Pământul. Nu ştii că milioane, poate miliarde de oameni trăiesc în imobile uriaşe fără speranţă de a ieşi din ele sau în bule submarine. Toată omenirea e pe cale să crape din prea multă prudenţă.

  Îşi plimbă privirea hotărâtă peste întregul grup.

  — Nu aveam iluzii, continuă el. Ştiam că nu putem opune nimic inerţiei Pământului. Nici logica, nici sentimentele. Nu suntem în stare nici măcar aici să organizăm o campanie de agitaţie de natură să dea de gândit Administraţiei marţiene şi Guvernului pământean. Noi nu avem agenţi pe Pământ. Însă ne rămâne o soluţie. Să punem Pământul în faţa faptului împlinit. Să-l constrângem să acţioneze şi să ne scoată din încurcătură. M-am gândit la aceasta pe parcursul celor câteva ore care s-au scurs şi am pregătit un mic interludiu care, sper, va fi reuşit.

  Îşi privi ceasul.

  — În câteva minute vom fi arestaţi.

  Ceilalţi se agitară.

  — Soluţia e disperată, spuse Archim şi nu dispuneam de suficient timp pentru a vă consulta. Regret că a trebuit să dispun de viaţa voastră. Însă sunt sigur că Pământul va acţiona. Nu-şi poate lăsa unul dintre principalii agenţi surprins într-un mic grup de complotişti.

  Beyle reflectă. Putea fi vorba de o farsă. În caz similar, ar fi într-adevăr constrâns să acţioneze. Planul lui Archim, aşa cum îl vedea conturându-se, îi părea atât de incredibil de îndrăzneţ, încât nu-l putea dezavua în întregime. Subestimase subtilitatea politică a marţianului. Iar pasivitatea, din partea lui Archim l-ar fi dezamăgit.

  Răsună un gong. Se ridicară cu toţii. Lovituri surde zguduiră uşa de metal. Se precipitară în dezordine către fundul sălii, spre o uşă străveche.

  — Inutil, spuse Archim, şi aceea este păzită.

  Începură să vorbească cu toţii în acelaşi timp. Uşa cedă. Bărbaţi în uniformă, cu inhibatoare şi arzătoare, invadară sala. Cel mult o duzină de oameni. O clipă, Beyle se temu ca nu cumva membrii Partidului Proiectului să înceapă o luptă disperată.

  Apoi, un bărbat în vârstă, cu figura lungă şi slabă, cu păr alb, îmbrăcat îngrijit, pătrunse în sală împingând cu piciorul batantul forţat al uşii. Semicercul de oameni în uniformă se deshise în faţa lui. Beyle îl recunoscu pe Jon d'Argyre.

  Încadrat de poliţiştii Administraţiei, acesta înaintă spre masă.

  — Aşa deci, spuse el, apelul acela anonim era întemeiat. Ce oaspeţi, în propria-mi locuinţă! Presupun că ai un oarecare amestec aici, Gena.

  În vocea lui nu era nici o urmă de umor.

  — E multă vreme de când doream să vă arestez, Archim Noroit, spuse el. Îmi furnizaţi o ocazie minunată. Complot împotriva Administraţiei. Trădare. Cârdăşie cu o facţiune terestră.

  Se întoarse spre Beyle, pe care-l privi îndelung.

  — Nu am onoarea să vă cunosc. Mă întreb ce fel de joc faceţi. Dar nu vreau să aflu acum. Luaţi-i.

  Gărzile înaintară. Gena se întoarse brusc şi începu să alerge. Gărzile şovăiră. Înainte ca Jon d'Argyre să fi avut vreme să dea vreun ordin, lumina se stinse.

  O rumoare domni vreme de câteva secunde.

  Beyle auzi ţăcănitul armelor şi se aruncă pe burtă, ca să scape de raza ucigaşă a arzătoarelor. Auzi un strigat înăbuşit, pe care i-l atribui lui Larsen. Cineva îl luă de braţ şi-l ridică în picioare.

  — Haide-ţi, îi şopti Gena, foarte aproape de ureche.

  El se supuse, se lăsă condus, se ciocni de mai multe trupuri. În cealaltă parte a sălii, în rândurile poliţiştilor, se aprinse o lanternă puternică. Orbit, avu timp exact cât să-i zărească pe toţi, încremeniţi, ţintuiţi în umbră de fasciculul luminos. Gena îl împinse într-o deschizătură care tocmai se căsca în zid, alături de un microcalculator şi se repezi în urma lui. Uşa secretă se închise fără zgomot în urma lor.

  — Iute, spuse Gena.

  — Mulţumesc, spuse el. Dacă eram prins, misiunea mea eşua în totalitate.

  Înaintau printr-o conductă lungă, dreaptă care trecea pe sub oraş şi, dintr-o dată, ajunseră într-o cavernă imensă cu pereţi atât de neregulaţi, încât la început Beyle crezu că e naturală. Apoi îşi aminti despre ceea ce ştia privitor la geologia marţiană. Hipogeul acesta fusese săpat de oameni pentru adăpostirea maşinilor automate care alimentau Circe cu apă şi aer. Oxigenul era extras din enormele zăcăminte de oxid de fier pe care era aşezat oraşul. Apa era pompată de la foarte mare adâncime, din rezervele fosile.

  Beyle nu era surprins să vadă că o trecere lega locuinţa familiei d'Argyre de sala şi maşinile acesteia. Averea familiei, în prima epocă a colonizării, se ridicase pe antrepriza lor de extragere a oxigenului. Apoi intraseră în Administraţie, atunci când industriile aerului şi ale apei fuseseră naţionalizate. Fără îndoială că de aici se trăgea opoziţia lui Jon d'Argyre faţă de proiect.

  Gena îi făcu semn să-şi astupe urechile şi îl conduse în labirintul acesta mecanic pe care îl luminau câteva opaiţe rare. Nu întâlniră pe nimeni. Întreţinerea maşinilor era automatizată şi nu trebuiau a fi vizitate decât la intervale mari. Pământeanul se întrebă dacă Jon d'Argyre va avea ideea de a pune să fie urmăriţi în uzina aceasta colosală sau se vor putea ascunde ore întregi. Iar apoi?

  Ajunseră într-un sector mai puţin gălăgios al uzinei, ocoliră un pinten stâncos şi zgomotul deveni mai suportabil.

  — Aici nu mai riscăm mare lucru, spuse Gena. Cel puţin pentru moment.

  Împinse o uşă ruginită şi pătrunseră într-o cabină mică amenajată confortabil şi iluminată normal. O sală de odihnă pentru supraveghetori, se gândi Beyle. Ostenit, se aşeză pe un taburet metalic în vreme ce Gena se caţără pe marginea unei cuşete înguste.

  — Nu eram de acord cu Archim, spuse ea imediat. Mi se părea că nu e cinstit faţă de dumneata. Dar nu te puteam preveni. Are încredere în mine. Vroiam doar să scăpaţi de Poliţia Administraţiei.

  — Am fost păcălit ca un începător, spuse Beyle cu un zâmbet forţat pe buze.

  — Ce veţi face?

  — Nu mă întrebaţi. Presupun că dacă ies de aici, voi fi imediat închis.

  — Mă puteţi aştepta aici. Vă voi aduce mâncare şi haine. Odată schimbat, puteţi risca să ieşiţi pe străzile din Circe. Cu prudenţă, desigur.

  — Vă mulţumesc pentru solicitudine, spuse Beyle sec, dar asta nu-mi ajută la prea mult.

  — Aţi putea merge la rezidentul pământean.

  — Pe poarta principală? Iar afacerea asta e strict marţiană.

  Ea suspină.

  — Trebuie să faceţi ceva pentru Archim. Să-l eliberaţi. Într-un anumit fel, el are încredere în dumneata.

  — Ce i se va întâmpla?

  — Îl vor judeca împreună cu ceilalţi. Pe asta mizează şi el. Va cere o audiere publică. Vor fi forţaţi să i-o acorde. Va profita pentru a-şi expune proiectul sistemului solar în întregime şi speră ca Pământul să intervină.

  Beyle scutură din cap.

  — Nu pot înfrunta Administraţia Marţiană. S-a vârât în încurcătură.

  — Din cauza dumitale, spuse ea.

  — A mea?

  — Vorbiţi despre răbdare, de timpul necesar, de conciliere. Însă nu aţi trăit aici. Archim ştie cum e. Pe Marte nimic nu se clinteşte. Iar partida era, oricum, pierdută. Au încercat să-l ucidă. A preferat să rişte. Dacă l-aţi fi încurajat…

  — Nu sunt decât un executant. Nu pot face nimic.

  — Aveţi puteri depline.

  — Pentru a ameninţa cu ele, nu pentru a le folosi.

  — Atunci ameninţaţi.

  El îşi plecă capul.

  — Nu văd decât o soluţie. Vă previn însă că nu o să vă placă. Tatăl dumitale…

  — Tatăl meu greşeşte, spuse ca repede, însă nu vreţi să-l…

  — Nu, spuse el. Nu se pune problema. Noi nu folosim astfel de metode.

  Gena păli.

  — Iertaţi-mă, spuse el. Vreau doar să-l pun în faţa anumitor fapte. Iau aceasta asupra mea. Îmi risc viitorul, să ştiţi.

  — Ce pot face eu?

  — Ceea ce mi-aţi propus. Haine şi mâncare. Încercaţi să aflaţi ce se petrece sus. Va mai trebui să reuşiţi să mă ascundeţi timp de câteva zile.

  Ea zâmbi, se ridică, trecu pragul.

  — Nu va fi uşor, spuse înainte de a pleca. Dar bizuiţi-vă pe mine.

  Străzile erau pline de un tumult neobişnuit. Beyle se strecura printre grupuri, forţându-se să aibă o înfăţişare cât mai marţiană. Gena îi adusese un costum de miner marţian, venit să-şi petreacă câteva zile în oraş, ceea ce îi permitea să-şi păstreze masca atârnată pe piept şi, eventual, să-şi acopere faţa. Ea îl răsese în cap, după moda minerilor. Spera că mersul nu îl va da de gol. Nici nu îndrăznea să deschidă gura de teamă că accentul să nu-i dezvăluie originea.

  Situaţia era pur şi simplu ridicolă, îşi spunea el străbătând străzile din Circe către uşa care dădea în drumul spre astroport. La trei zile de la sosirea lui pe Marte, era căutat de poliţie şi nu îşi putea da în vileag identitatea fără riscul de a-şi zdrobi cariera definitiv. Şi, fără îndoială, de a ruina pentru multă vreme Proiectul.

  Iar acum, în Circe domnea agitaţia. Procesul lui Archim începea peste două ore. Administraţia Marţiană împărtăşise şi ea grija lui Archim de a termina cât mai repede. De fapt, şi unii şi ceilalţi se temeau în mod evident de o intervenţie a Pământului, destinată să rezolve problema cu discreţie. În vreme ce ei vroiau să o regleze în chip definitiv, dându-i o amploare cât mai mare.

  Procesul trebuia să fie judecat în faţa Marelui Consiliu Marţian, reunit în pripă. Era o procedură neobişnuită dar legală, la care Consiliul făcuse apel, dată fiind gravitatea acuzaţiei. Jon d'Argyre dorea să obţină o condamnare definitivă şi fără apel a marelui Proiect.

  Beyle nu se îndoia de faptul că el avea sub control cel puţin o treime din Marele Consiliu. O altă treime se opunea proiectelor lui Archim din tradiţionalism. Ultima treime va ezita poate să-l condamne pe climatician, din simpatie pentru ideile lui sau chiar de teama influenţei crescânde a lui Jon d'Argyre.

  Procesul va fi public şi o bună parte a populaţiei se îndrepta către Palatul Consiliului pentru a profita de spectacol. Mulţi marţieni veniseră chiar din alte oraşe sau din deşert. Printre ei, Beyle se simţea într-o siguranţă relativă. Experimentase ineficacitatea Poliţiei Administraţiei. Pe lângă o dezbatere publică, Archim ceruse şi obţinuse ca procesul să fie televizat nu numai pe Marte, ci să fie transmis şi pe Pământ, integral. Era puţin probabil ca publicul terestru să se intereseze de o afacere atât de provincială, care nu va mobiliza decât câteva cercuri politice rare. Însă acuzatul insistase. Stânjenită, Administraţia invocase termenul prea scurt pentru a putea stabili legăturile, însă Archim bazându-se pe Constituţie, ceruse o publicitate imediată şi nelimitată, ceea ce însemna că orice adult, de pe Marte sau de pe Pământ, trebuia să poată lua cunoştinţă de dezbateri chiar în clipa când aveau loc, cu rezerva intervalului de transmitere, prin simpla branşare a receptorului pe canalele rezervate politicii.

  Cererea, la fel ca şi restul afacerii, era neobişnuită. Articolul respectiv nu fusese invocat decât de două ori în decursul istoriei marţiene. Însă Administraţia nu putea refuza climaticianului această garanţie sub ameninţarea de a vedea în scurtă vreme verdictul procesului revocat de Curtea Supremă a Pământului.

  Rezidentul pământean consultat se arătase foarte ferm asupra acestui punct, căci Gena îi transmisese un mesaj lipsit de orice echivoc din partea lui Beyle.

  Pe străzi oamenii discutau, desigur, despre afacere. Ascultându-i, în vreme ce evita să ia parte la conversaţii, Beyle fu surprins să descopere cât de multe simpatii se îndreptau către Noroit. Nu reuşise să-şi recruteze mulţi aderenţi pentru partid, însă proiectele-i erau cu mult mai puţin nepopulare decât spusese el că se teme. În rest, locuitorii lui Marte păreau să se teamă de puterea în creştere a lui Jon d'Argyre. Şi dacă nu credeau câtuşi de puţin în teoriile lui Archim, li se părea respingător ca un om să fie judecat şi aruncat în închisoare pentru că a apărat un vis, pe cât de nebunesc pe atât de exaltant. Nu dădeau mult credit actului de acuzare care-l califica pe Archim drept trădător. Într-un oraş ca Circe unde toată lumea se cunoştea, într-o măsură mai mare sau mai mică, Archim se bucura de o popularitate reală care se manifesta acum în plină zi.

  Spiritele se încingeau şi poliţiştii patrulau fără încetare prin oraş sub pretextul împiedicării tulburărilor. Beyle bănuia că mai curând îl căutau pe el. Din fericire pentru el aveau puţină experienţă în această nouă sarcină. Iar faptul că nu-l cunoştea aproape nimeni era în favoarea lui. Jon d'Argyre nu avusese îndrăzneala de a-i face publice semnalmentele, de teama unei reacţii a Pământului.

  Dar atunci când ajunse în apropierea porţii astroportului şi se îndreptă, pierdut în mulţime, către locuinţa rezidentului pământean, înţelese că nu va găsi adăpost. Edificiul, teritoriu interzis forţelor marţiene, era înconjurat cu discreţie, însă eficient. Jon d'Argyre nu îşi asuma riscuri.

  Lui Beyle nu-i mai rămânea decât o singură soluţie. Se îndreptă către Palatul Consiliului. Acolo, cu siguranţă că nu era aşteptat. Pierdut în mulţime, va fi în siguranţă.

  Iar acolo putea pune mai bine în aplicare cea de-a doua parte a planului său privitor la ultima speranţă.

  Cu o oră înainte de începerea procesului, piaţa din faţa Palatului Consiliului era întunecată de lume. Beyle îşi făcu loc cu coatele până ajunse în capul scărilor. Zărind cordonul de poliţişti care îndiguia mulţimea, bătu în retragere. Palatul era un exemplu discutabil al pompoasei arhitecturi tehnologice, pe care Pământul o exportase cu entuziasm în celelalte lumi, în vremea celor dintâi epoci ale cuceririi. Probabil că fusese primul edificiu construit după ridicarea domului.

  După deschiderea uşilor, oamenii au dat năvală. Însă, numai deţinătorii unui permis special au putut pătrunde în sala de şedinţe. Ceilalţi se înghesuiau într-un hol vast unde fuseseră instalate ecrane mari. Administraţia ţinea ca această condamnare să se facă după toate regulile şi cu un maximum de strălucire. În sfârşit, cu câteva minute înainte de începerea audierii, ecranele se însufleţiră. Camera TV fusese plasată în mijlocul sălii, iar pământeanul putea distinge clar profilul acuzatului, în spatele celor douăzeci de membri ai Consiliului, figuri întunecate, dispuse simetric. Puţin mai în faţă se ridica o estradă pe care stătea preşedintele.

  La stânga, era un birou modest, ce perta o inscripţie: „Secretarul Marelui Consiliu”. Dar spre deosebire de colegii săi, Jon d'Argyre putea lipsi, fără ca preşedintele să dea semne de nelinişte.

  O rumoare domnea în sală, care nu se linişti decât atunci când o sonerie răsună strident anunţând începerea audierii. Beyle se întreba la ce se gândeau colegii săi de pe Pământ, care fuseseră smulşi de la ocupaţiile lor sau chiar din pat, la anunţarea evenimentelor şi care, sigur îl făceau cu ou şi cu oţet.

  Din rândurile Marelui Consiliu Marţian se ridică un bărbat care citi acuzaţia cu o voce egală. Colegii îl ascultau fără prea mult interes. Cei mai mulţi purtau numele vechi de pe Marte şi controlau cea mai mare parte a bogăţiei marţiene, pe care o administrau, fără a o poseda cu adevărat.

  Cu toate acestea, unii aveau o origine mai modestă. Ceilalaţi, patricienii marţieni, îi admiseseră în rândurile lor pe motivul bunelor şi loialelor lor servicii. Istoria se repeta fără a plictisi pe cineva. Erau câinii care urlau împreună cu lupii, în speranţa de a primi o parte din pradă. Totuşi, printre aceştia Archim îşi putea găsi câţiva adepţi.

  Actul de acuzare conţinea puţine elemente noi. Arunca toate responsabilităţile asupra lui Archim şi îi scutea într-un fel pe „complicii” săi, arestaţi în acelaşi timp. Manevra era iscusită. Acuzaţia putea pedala pe şovinismul marţian şi încerca să sugereze că numai Noroit fusese cel care favorizase hegemonia pământeană, însă nu putea risca să extindă această vină asupra tuturor tovarăşilor săi. Erau prea mulţi prieteni în rândurile asistenţei, pentru ca această insinuare să rămână credibilă. Beyle remarcă cu uşurare că nu se făcea nici o referire la Gena sau la el.

  Actul făcea un scurt rezumat al proiectelor lui Archim şi insista asupra faptului că aceste „fantezii demente nu puteau servi decât la a masca un vast plan de subversiune destinat să asigure hegemonia anumitor interese terestre pe Marte şi de a lua de la proprietarii lor legitimi, marţienii, bogăţiile minerale, pentru a-i face pe pământeni să profite de ele.”

  Acuzaţia era gravă şi nu avea cum să amelioreze relaţiile Marelui Consiliu cu Guvernul Pământean. Însă era iscusită, în măsura în care relua o temă frecvent evocată de autonomiştii marţieni şi care avea profunde rezonanţe în rândurile populaţiei.

  După ce acuzatorul tăcu, urmă o clipă de linişte, apoi începu audierea martorilor. Mai întâi, oamenii fără importanţă. Veniră să povestească cum fuseseră contactaţi de Partidul Proiectului, cum mirosiseră trădarea şi transmiseseră imediat părerile Administraţiei. Istorisirile lor conţineau nereguli şi contradicţii pe care nici Archim, nici apărătorul lui nu le atacară. Beyle înţelese dorinţa climaticianului de a pleda pentru fond, şi nu pentru formă. Vroia să profite de ocazie pentru a-şi exprima ideile şi dispreţuia lansarea într-o luptă de procedură.

  Preşedintele Marelui Consiliu avu plăcerea de a-i confrunta pe unii dintre martori. Jon d'Argyre ţinea să dea sistemului solar impresia că procesul se desfăşura conform uzanţelor, între oameni bine crescuţi şi că nu era vorba de cărţi măsluite. Îşi ascunsese deci câteva stângăcii.

  Apoi aprodul îl anunţă pe secretarul lui Jon d'Argyre.

  Un tânăr cu tenul palid spuse că el depunea mărturie în locul secretarului Marelui Consiliu, pe care funcţiile îl împiedicau să apară la bară. Cererea era neobişnuită, dar date fiind circumstanţele, poate că tribunalul o va accepta.

  Marele Consiliu o acceptă.

  — Domnul d'Argyre, începu secretarul, care îşi consulta adesea însemnările, a primit chiar în ziua arestării acuzatului, către ora cinci dimineaţa, un apel anonim, care-l avertiza că o adunare a răzvrătiţilor va avea loc în subteranele oraşului, chiar sub locuinţa sa. Fără îndoială că va asista şi un agent de pe Pământ. Domnul Jon d'Argyre se sfătui imediat cu unii dintre colegii săi privitor la noua situaţie care fusese creată prin activităţile clandestine ale Partidului Proiectului. După examinarea planului locurilor, s-a luat hotărârea ca participanţii să fie arestaţi. Conducându-i chiar el pe valoroşii membri ai Poliţiei Marţiene, domnul d'Argyre, plecând de la propria-i locuinţă, reuşi să ajungă în sectorul din subterane unde răzvrătiţii îşi instalaseră baza secretă. Secretul cu care se înconjuraseră era suficient pentru a dovedi caracterul antisocial al demersului lor, după cum perfecţionarea echipamentului lor mărturisea îndelungata pregătire a complotului.

  Un membru al Consiliului îl întrerupse pe martor.

  — Pot să vă pun o întrebare?

  — Desigur, spuse tânărul.

  — Ce s-a întâmplat cu agentul pământean?

  — A fost arestat, spuse secretarul calm. Însă naţionalitatea îl împiedică să apară aici. Va trebui să răspundă de faptele sale în faţa tribunalelor de pe Pământ.

  În sufletul lui Beyle amuzamentul se împletea cu mânia. Era pur şi simplu un bluf. Dar începea să-şi dea seama de măsura luată de Jon d'Argyre. Să admită în mod oficial că pământeanul fugise, constituia pentru el o mărturisire a neputinţei. Afirmând că era arestat, constrângea Guvernul Pământului să rămână pentru moment în afara afacerii şi să-l dezavueze pe Beyle în mod oficial. Desigur că un asemenea bluf nu-l va ţine prea mult. Însă Jon d'Argyre nici nu o cerea. Iar pe de altă parte, în felul acesta putea să treacă mai uşor sub tăcere rolul fiicei sale, rol pe care, pe de altă parte, Archim cu siguranţă nu avea să-l dezvăluie.

  După câteva întrebări pur formale, preşedintele îi mulţumi secretarului. În loc să-şi reia locul din sală, acesta se aşeză lângă masa rezervată în mod oficial lui Jon d'Argyre, al cărui scaun rămânea mereu gol. Nimeni nu obiectă.

  Poliţiştii, care conduseseră brigada de intervenţie, compărură la rândul lor. Depoziţia lor fu lipsită de personalitate. Apoi veni rândul celorlalţi oameni de ştiinţă, să spună ceea ce gândeau de bine despre teoriile lui Archim, pe care îl tratară, printre alte răutăţi, drept inconştient sau arivist. Unii fură vehemenţi, alţii ironici. Câţiva îşi arătară invidia şi dispreţul.

  Archim nu se folosea niciodată de posibilitatea de a interoga martorii. Devenea din ce în ce mai evident că nici măcar nu va încerca să se apere.

  După o scurtă pauză începu defilarea martorilor apărării. Directorul Institutului de Climatologie Marţiană ţinu să spună lucruri bune despre fostul său elev.

  — Noroit, spuse el, este unul dintre cei mai buni climaticieni de pe Marte, poate unul dintre cei mai buni din sistemul solar. Lucrările sale privitoare la microclimatele polare sunt de autoritate. Recentele sale cercetări asupra trecutului climatic al planetei noastre reprezintă opera ştiinţifică cea mai ambiţioasă de care a răspuns vreodată institutul meu. A dovedit că Marte şi-a piedut atmosfera, nu atât din cauza slabei gravitaţii, cât în urma unei serii regulate de cataclisme astronomice, ale căror urme pot fi regăsite în întreg sistemul solar. În alţi termeni, coliziunile repetate cu asteroizi şi comete sunt cele care au despuiat planeta Marte de atmosferă şi de o mare cantitate de apă.

  În sală era agitaţie.

  — Există vreun motiv de a crede că aceste catastrofe s-ar putea repeta? Întrebă preşedintele.

  — Nu înainte de cel puţin douăzeci şi cinci de milioane de ani, dacă periodicitatea constatată, care este de ordinul a treizeci de milioane de ani, se va menţine.

  — Se poate deduce că planul lui Noroit vizând să transforme atmosfera planetei noastre are vreun sens?

  — Nu sunt calificat pentru a răspunde, nestudiind cu atenţie această problemă, care mă depăşeşte.

  Preşedintele insistă.

  — Dar care vă este convingerea intimă?

  — Mijloacele tehnice necesare aproape că depăşesc închipuirea. Însă proiectul în sine nu e absurd. Presupunând că ar putea fi dus la bun sfârşit, Marte ar dispune de o atmosferă stabilă, pentru cel puţin douăzeci de milioane de ani.

  Sala începu să urle, iar preşedintele trebui să ameninţe cu o expulzare generală, pentru a reinstaura calmul.

  — Credeţi că Noroit singur ar fi putut să pună la punct un asemenea proiect?

  — Cu siguranţă că nu. Însă el nu pretinde că ar fi stabilit altceva decât un program de studii, foarte detaliat, desigur.

  — Credeţi că Marte ar putea, eventual, să realizeze singură acest program, dincolo de studiile preliminare?

  — Nu, răspunse simplu profesorul.

  — Un ajutor al Pământului ar fi deci foarte important?

  — Determinant, aş putea spune.

  Sala se agită din nou.

  — În ce proporţie credeţi că ar fi necesar ajutorul Pământului?

  Profesoral şovăi, vizibil stingherit.

  — Problema nu aparţine de resortul meu. Aş spune că un asemenea plan nu este la scara economiei marţiene. Pământul ar trebui să şi-l asume în întregime.

  — Deci, Pământul ar controla în întregime execuţia şi consecinţele.

  — N-am spus aşa ceva. Ar putea fi tentat să o facă.

  — Vă mulţumesc. Doreşte vreun membru al Consiliului să pună martorului vreo întrebare suplimentară?

  Se ridică secretarul lui Jon d'Argyre.

  — Domnul d'Argyre ar fi dorit să-i pună o întrebare martorului.

  Preşedintele ezită o clipă.

  — Puneţi-o, spuse el în cele din urmă.

  — Domnul d'Argyre ar fi dorit să ştie ce plată ar putea cere Pământului în schimbul unei favori atât de… Cosmice?

  Savantul rămase tăcut.

  — Ei? Întrebă secretarul.

  — Pe Marte nu există nimic care să justifice un asemenea sacrificiu financiar, şopti profesorul. Exceptând…

  — Exceptând?

  — Exceptând poate spaţiul. Pământul e suprapopulat, toată lumea o ştie.

  Sala mugi de mânie.

  — Însă nimic nu se va putea face înainte de trecerea câtorva generaţii, adăugă repede profesorul.

  — Aţi subliniat în mai multe rânduri că Noroit era un om ambiţios. După dumneavoastră, până unde ar putea merge ambiţia lui?

  — N-am vrut să vorbesc decât despre ambiţia lui ştiinţifică.

  Sala murmură.

  — Sunteţi sigur? Să acceptăm cuvântul în acest sens. Consideraţi că ar fi fost în stare de orice, pentru a conduce o experienţă? Şi, pentru a reuşi, să se supună unei puteri străine?

  Savantul se înroşi.

  — Mulţi oameni de ştiinţă şi-ar vinde sufletul pentru a-şi verifica ideile, spuse el. Însă, nu cred că Archim este capabil să facă ceva ce conştiinţa l-ar opri.

  — Vă mulţumesc, spuse sec secretarul.

  Preşedintele chemă martorul următor, care era Larsen. Ca arestat, el apăru între doi gardieni. Însă preşedintele anunţă că împotriva lui erau acuzaţii atât de minore încât fusese autorizat, la cerere, să depună mărturie în favoarea apărării. În trecere arătă că ceilalţi membri arestaţi ai Partidului Proiectului vor face obiectul unui proces separat.

  — Archim este omul cel mai cinstit de pe Marte, începu Larsen.

  — Consiliul vă mulţumeşte pentru aprecieri, spuse preşedintele cu o undă de dispreţ în glas.

  — Poate că da, continuă Larsen fără să se tulbure, însă am de spus ceva foarte important. (Privea în jur ca şi cum căuta un sprijin în sală, însă pământeanul observă că evita să-şi încrucişeze privirea cu cea a lui Archim.) Iată despre ce-i vorba. Archim a fost victima unui sabotaj. Eu însumi l-am salvat. Accidentul sau mai bine zis atentatul a avut loc în Marea…

  Archim se ridică dintr-o săritură.

  — Cer ca cele două probleme să fie departajate, domnule preşedinte. N-au nici o legătură între ele.

  — Dimpotrivă, tună Larsen. Îl cunosc bine pe vinovat. Este…

  Archim îi acoperi vocea.

  — Rog ca martorul să fie dus de aici, domnule preşedinte. Vârsta lui scuză multe lucruri, iar depoziţia lui n-ar putea decât să încurce situaţia. E vorba despre o afacere pentru care voi depune mărturie mai târziu.

  În sală se făcu auzită o voce.

  — Deci pilotezi din nou, Larsen?

  Şoapte se auziră ca un ecou.

  — Linişte, spuse preşedintele. (Îşi părăsi fotoliul şi discută câteva clipe cu doi dintre colegii săi. Apoi, întorcându-se la loc, spuse cu voce arogantă): Consiliul consideră că pentru moment nu trebuie să cunoască ceasta afacere care n-a fost menţionată în anchetă. Cu toate acestea îşi rezervă dreptul de a o examina mai târziu. Incidentul este clasat.

  Atenţia lui Beyle se concentră asupra secretarului. Rămăsese impasibil. Sigur că Jon d'Argyre mizase pe faptul că Archim va încerca să o ţină pe Gena cât mai departe de incident. Vizibil uşurat, Archim se reaşeză.

  — Cu toate acestea, reluă preşedintele. Consiliul ar dori să-l asculte pe martor, precizând un amănunt. El a spus că l-a salvat pe acuzat. Era singur în momentul acela?

  — Da, spuse Larsen nesigur, după ezitare.

  — Martorul poate indica şi locul acestui accident?

  — Un punct situat la nord-est de Marea Sirenium. Accidentul s-a produs în ziua care a precedat evenimentele, însă nu era un accident normal. Era…

  — Să rămânem la fapte. Martorul a mers în Marea Sirenium folosind un copter?

  — Da, spuse Larsen.

  — Atunci martorul poate să explice Consiliului cum a reuşit să piloteze un copter în ciuda infirmităţii sale?

  — M-a însoţit cineva, sfârşi Larsen prin a mărturisi.

  — Cine?

  — Un prieten de-al lui Archim.

  Larsen devenea purpuriu.

  — Nu ne jucăm de-a ghicitorile, spuse preşedintele. Nu e vorba, mai curând, de agentul pământean?

  — Ba da, recunoscu Larsen pleoştit.

  Pentru a restabili ordinea, preşedintele trebui să ameninţe din nou cu evacuarea sălii.

  — Îi mulţumesc martorului, spuse în cele din urmă preşedintele. Vom trece acum la inventarierea dovezilor şi a dosarelor descoperite în urma percheziţiei.

  Documentele fură proiectate pe un ecran. Erau privitoare la lucrările lui Archim sau la relaţiile pe care le întreţinuse cu colegii săi pământeni. Beyle spera că acest schimb de scrisori cu Securitatea ştiinţifică de pe Pământ, nu fusese descoperit. Aveau încredere, unul în celălalt. Apoi, îşi spunea că savantul climatician, conştient de situaţia lui precară, distrusese pe parcurs această corespondenţă.

  Jon d'Argyre încă nu îşi făcuse apariţia. Beyle socoti că era vremea să acţioneze. Pentru Achim situaţia nu putea decât să se agraveze. Publicul era asmuţit în mod evident împotriva lui.

  Îşi croi drum prin mulţime şi îl abordă pe aprod, pe un coridor din apropierea ieşirii.

  — Doresc să-i vorbesc secretarului general, Jon d'Argyre, suse el cu simplitate.

  Aprodul îl măsură din priviri încremenit, apoi îl împinse cu mâna.

  Pământeanul insistă:

  — Vreau să-l văd. Am să-i fac o comunicare importantă.

  — Mai târziu, spuse aprodul. Domnul d'Argyre este ocupat.

  Aprodul îl privea pe Beyle fără să-l recunoască.

  — Vin de pe Pământ, spuse Beyle. Trebuie să-l văd fără întârziere. Arătaţi-mi drumul.

  Aprodul îşi trecu mâna peste colier.

  — N-aveţi mutra unui pământean.

  — S-ar putea, spuse Beyle. Dar priviţi-mă bine. În ultimele ore poate mi-aţi văzut fizionomia agreabilă de multe ori. Atunci, înseamnă că nu urmăriţi niciodată ştirile. Puteţi să mă anunţaţi. Sunt Georges Beyle.

  Aprodul făcu ochii mari.

  — Dar, sunteţi căutat!

  Începu să se emoţioneze.

  — Credeţi? Întrebă Beyle. Tocmai au spus că sunt la închisoare. E inutil să alertaţi poliţia. Nu vreau decât să vă urmez. Anunţaţi-l imediat pe Jon d'Argyre.

  — Pe aici, spuse aprodul în cele din urmă.

  Traversară holul fără a atrage prea mult atenţia. Aprodul deschise o uşă de sticlă mată, după ce pronunţase câteva cuvinte într-un microfon.

  Îl conduse pe Beyle într-o cămăruţă şi ieşi, închizând cu grijă uşa în urma lui. Câteva minute mai târziu uşa se deschise din nou şi trei bărbaţi în uniformă, înarmaţi, pătrunseră înăuntru.

  — Urmaţi-mă, spuse superiorul. Domnul secretar general acceptă să vă primească.

  — Vă aşteptam, spuse Jon d'Argyre, în picioare, în faţa biroului său. Aveţi nevoie de mine, nu-i aşa? Sunt dispus să fiu fair-play. Părăsiţi Marte, cu discreţie.

  Beyle zâmbi. Privirea îi fu atrasă de o sferă de sticlă care părea umplută cu un nor albastru şi care trona în mijlocul luxosului birou din lemn terestru. Culoarea aceasta albastră îi amintea ceva. Un fior îi trecu pe şira spinării. Îşi întoarse privirea. Pereţii biroului erau lambrisaţi, iar unica fereastră, opacizată.

  — Sunteţi atât de sigur că aţi câştigat?

  — Împotriva dumitale, nu. Împotriva dumitale nu pot face nimic. Eşti pământean. Însă mă îndoiesc că la întoarcere vă vor aştepta cu flori. Şi că Pământul mai îndrăzneşte să apere proiectul nebunului ăsta de Noroit. Pe el am pus mâna.

  — Îl urâţi?

  — Nu urăsc pe nimeni. Credeţi că atunci când ocupi un post ca al meu poţi urî? Pot doar să îndepărtez ceea ce cred că este nefast pentru viitorul planetei Marte.

  — Sau pentru al dumitale, spuse Beyle.

  — E o diferenţă chiar aşa de mare?

  D'Argyre îşi mută privirea undeva deasupra capului pământeanului. Deasupra uşii se afla suspendat un ecran, care transmitea desfăşurarea dezbaterilor.

  — N-avem prea mult timp de pierdut, spuse Beyle. Vin să vă rog să vă revizuiţi poziţia faţă de planul lui Noroit. Pământul ţine la realizarea lui. Are şi mijloacele necesare constrângerii planetei Marte. Însă nu doreşte prăbuşirea dumitale.

  Jon d'Argyre îşi încrucişă braţele şi făcu un gest de profundă plictiseală.

  — Iată nişte cuvinte foarte puţin diplomatice. Dar, cu toate astea, aceste probleme îmi scapă. Marele Consiliu este singurul judecător. Puteţi constata că nici măcar n-am vrut să influenţez hotărârea, deşi cuvântul meu are greutate.

  — Dumneavoastră controlaţi Consiliul, spuse Beyle.

  Jon d'Argyre zâmbi.

  — Şi dacă ar fi aşa? Ascultaţi. Noroit ne-a încurcat ani de zile. Pe Pământ nu este necunoscută agitaţia care a domnit aici în jurul acestui proiect demenţial. Venirea dumitale mi-a dat ocazia să scap de el în chip definitiv. Fiţi binecuvântat.

  — A fost cât pe ce să reuşiţi singur.

  — Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi.

  — N-are importanţă. Proiectul acesta este realizabil. Şi tocmai pentru că o ştiţi, vă opuneţi cu atâta energie. Băgaţi de seamă.

  D'Argyre îl privi cu curiozitate.

  — Nu abandonaţi cu uşurinţă. Fie. Nu e o idee în vânt. Însă pentru Marte este un proiect periculos.

  — Este cel mai mare proiect de dezvoltare, care a fost conceput vreodată pe Marte.

  — Văzut de pe Pământ, poate că da. Însă aici, nici un om cu bun simţ nu doreşte să-şi vadă planeta astfel transformată. Marte este un ansamblu echilibrat. O asemenea experienţă comportă riscuri pe care nimeni nu le-ar accepta.

  — Vor fi luate toate măsurile de prevedere. Studiile preliminare au arătat că…

  — Să nu-mi spuneţi mie ce este bine pentru Marte. Nu vorbeam doar despre riscurile tehnice. Există şi riscuri politice.

  Jon d'Argyre se ridică în picioare, venind în faţa lui Beyle.

  — Ştiu prea bine, ce vreţi voi, pământenii, spuse el. Vreţi să înzestraţi Marte cu o atmosferă pentru a vă trimite aici surplusul populaţiei. Consideraţi Marte un fel de supapă. Însă noi nu tânjim să transformăm Marte într-un nou Pământ. Vrem să trăim în continuare liberi, pe câmpii întinse.

  — Nişte deşerturi. Mări uscate şi ucigătoare.

  — N-are importanţă. Ne aparţin şi vom şti să le apărăm. Puteţi să spuneţi acest lucru pe Pământ, domnule ambasador plenipotenţiar. Vrem să rămânem ceea ce suntem. Cât timp îi va trebui Pământului pentru a ne cotropi? Pentru a ne polua lumea, aşa cum aţi făcut cu a voastră? Zece ani? Douăzeci de ani? Iar societatea aceasta în care am crescut, care ne-a făcut, va dispărea. Strămoşii mei au fugit de pe Pământ, domnule Beyle. Ba chiar au renunţat la numele lor şi l-au luat pe acela al unei regiuni marţiene, tocmai pentru a arăta că drumul lor era fără întoarcere. Ei au creat această lume. Nu căutaţi altundeva pământuri noi. În ceea ce mă priveşte, eu îmi voi apăra planeta şi poporul care mi-a încredinţat destinele. Utopia dumitale nu mă interesează.

  — Nobil discurs, spuse Beyle sec. Dar nu vi se pare mai curând că apăraţi propriile dumneavoastră interese, propria putere? Credeţi că pe Pământ nu se ştie că familia d'Afgyre a controlat încă de la început, datorită averii ei, uzinele de oxigen şi puţurile de pe Marte? Dacă Pământul dotează Marte cu o atmosferă, nu mai reprezentaţi nimic. Nu mai posedaţi nimic. Iar colegii dumitale din Marele Consiliu nu se gândesc, oare, şi ei la privilegiile lor? La industriile vitale pentru Marte, pe care le girează şi care, dintr-o dată, ar deveni inutile: energia şi hrana? Ce s-ar alege de staţiunile hidroponice, dacă solul lui Marte ar putea fi cultivat? Oh, desigur, nu este ceva imediat. Dar dumneata vezi departe, în viitor. Vechile familii de pe Marte au obiceiul să prevadă, şi să împiedice schimbările. Mai bine primul într-o lume săracă, decât al doilea într-una fertilă. Vedeţi dincolo de dumneavoastră. Şi cu toate acestea nu aveţi decât o fiică.

  Jon d'Argyre păli, dar nu spuse nimic.

  — Ar trebui să vă gândiţi la ea, continuă pământeanul. Ar fi trebuit să vă gândiţi la ea atunci când l-aţi arestat pe Noroit, fără un motiv solid pentru a-l da pe mâna unei opinii publice pe care aţi manipulat-o. Şi atunci când aţi încercat să-l asasinaţi. Credeţi că ea nu ştie?

  — Tăceţi, răcni Jon d'Argyre. Nu ştiu despre ce vorbiţi.

  — Oare? Pământului nu-i plac evenimentele care se desfăşoară pe Marte. Pământului nu-i place ca pe Marte să se ucidă. Pământului nu-i plac sabotajele. Pământul poate ordona o anchetă pe Marte.

  — Şi cine o va conduce?

  — Eu am împuternicirile necesare.

  — Din punct de vedere tehnic, vă aflaţi în stare de arest.

  — Nu cred, spuse Beyle. Pământului nu i-ar plăcea una ca asta. Va crede că m-aţi inculpat, deoarece v-a fost frică. Dacă mă veţi face să dispar, va trimite pe altcineva. Iar eu ştiu cine a dat ordinul de sabotare a aparatului lui Archim Noroit. Şi nu voi avea odihnă până când nu vă voi târî în faţa unui tribunal adevărat. Doar dacă nu vă schimbaţi atitudinea.

  — N-aveţi dovezi.

  — Voi găsi, spuse Beyle, brusc înfuriat de înfumurarea adversarului său. Chiar mai multe decât vor trebui. Pământul are dreptul de a arunca o privire asupra justiţiei de pe Marte, să nu uitaţi, şi mă voi folosi de el.

  — Deveniţi dezagreabil, spuse Jon d'Argyre.

  — Se poate, răspuse Beyle. V-am oferit o scăpare. Dar luaţi aminte. Chiar dacă scăpaţi de justiţie, veţi fi ruinat, zdrobit. Există lucruri mai grave decât pierderea monopolului aerului pe Marte. Gândiţi-vă la Gena.

  — Ieşiţi afară, spuse Jon d'Argyre.

  — Oh, nu, nu acum. Şi nici altă dată.

  Dintr-un buzunar interior îşi scoase medalia albastră.

  — Presupun că aveţi cunoştinţă de acest obiect.

  Jon d'Agyre luă medalia şi o studie. Lăsă să-i scape un suspin adânc.

  — Pot chema gărzile să vă aresteze, spuse Beyle.

  Jon d'Argyre lăsă medalia pe birou şi se lăsă să cadă în fotoliu.

  — Unul dintre strămoşii mei a avut una asemănătoare. Deci Consorţiul s-a hotărât. Trebuie să fie disperaţi. Au trimis un Purtător. Aveţi într-adevăr puteri depline.

  — Prea multă vreme v-aţi îndoit, spuse Beyle. Speram să aranjez altfel problema aceasta, însă va trebui să suspend procesul. Al dumitale va începe peste câteva zile. Intervalul necesar pentru a aduna martori.

  — Aşteptaţi, spuse Jon d'Argyre. (Chipul îi era descurajat. O buclă căruntă îi cădea pe frunte. Privea medalia hipnotizat.) Aţi câştigat. Ce trebuie să fac?

  Tonul îi devenise aproape umil.

  — Noroit trebuie achitat, spuse Beyle. Consiliul va da un aviz favorabil Proiectului.

  — Nu, spuse Jon d'Argyre, nu, e imposibil.

  — În schimb, dumneata nu vei fi anchetat. Natural, va trebui să vă abandonaţi funcţiile. Vor avea loc noi alegeri. Noroit va renunţa să depună plângere.

  — Nu există altă ieşire? Întrebă Jon d'Argyre.

  — Nu, spuse Beyle. Aţi comis mai mult decât o eroare, o greşeală, cu atentatul acela. Şi o a doua eroare arestându-l pe Noroit, atunci când aţi aflat că prima tentativă de a-l elimina eşuase. Fără ajutorul dumitale ne-ar fi trebuit ani pentru a obţine acest rezultat. În prezent, Marele Consiliu Marţian va trebui să voteze Proiectul.

  — Marte va muri. Din vina mea. Cel puţin fiica mea nu va şti nimic, nu-i aşa?

  — Mi-e teamă să nu fie puţin prea târziu.

  Jon d'Argyre plecă capul şi lăsă să-i scape un mormăit. Beyle ştiu că învinsese, că fusese întoarsă o pagină de istorie marţiană, că domnia patricienilor şi a marilor familii trecuse, fără speranţă de întoarcere, şi de asemenea, că se făcuse un pas pe lungul drum care va conduce la transformarea planetei. Interminabila goliciune a planetei roşii urma să ia sfârşit, după zeci de milioane de ani.

  Mâine, adică peste un secol, Marte urma să devină planeta verde, o planetă acoperită cu arbori, cu iarbă şi cu oameni. Visul pădurilor va deveni realitate. Frunze verzi. Iar Jon d'Argyre va avea dreptate în mai multe privinţe. Străvechea planetă Marte era condamnată, domurile vor dispărea, pionierii vor ceda locul cultivatorilor, industriilor. O cultură se va şterge. Dar nu era, oare, necesar? Lucrurile nu trebuie să se schimbe, fără încetare? Nu era o nebunie să crezi, aşa cum o făcuse Jon d'Argyre, şi cei asemenea lui, că puteau fi fixate, eternizate în clipa în care le erau favorabile? O clipă, Georges Beyle simţi o îndoială.

  Îşi recupera medalia, pe care o puse în buzunar. Se îndreptă către uşă. Îl opri vocea lui Jon d'Argyre.

  — Cine eşti dumneata, în realitate? Care vă e numele? Care vă sunt funcţiile?

  — Adevăratul meu nume are puţină însemnătate, spuse Beyle. Puţini îl cunosc. Sunt director adjunct al Securităţii Ştiinţifice a Pământului.

  — În câteva clipe voi coborî în sala de şedinţe.

  — Bine, spuse Beyle. Voi fi şi eu acolo.

  Deschise uşa, trecu prin faţa aprodului fără ca să-l privească şi făcu în sens invers drumul pe care venise, fără ca nimeni să-l interpeleze. Reîntors în holul mare, se îndreptă către intrarea sălii Consiliului şi îşi arătă insigna ofiţerului care o păzea. Omul şovăi o fracţiune de secundă şi-l lăsă repede să intre. Fu întâmpinat de priviri uimite, iar el presupuse că trebuia să le atribuie ţinutei sale de miner. Îl căută din priviri pe Archim, însă climaticianul nu-l zări. Părea concentrat asupra pregătirii discursului său. Pentru asistenţă, sfârşitul procesului nu mai prezenta nici o îndoială, Archim va fi condamnat la deportarea pe Deimos, iar Marele Consiliu va acorda un vot de neîncredere Proiectului, oricât de elocvent se va arăta climaticianul.

  Toate capetele se întoarseră către Jon d'Argyre atunci când intră pe o uşă laterală şi se aşeză la masa lui fără să facă vreun gest sau să scoată un sunet. Schimbă câteva cuvinte pe un ton scăzut cu secretarul său, care avu o reacţie de surpriză, iar atunci când preşedintele se întoarse întrebător către el, secretarul se ridică şi anunţă:

  — Domnul Jon d'Argyre, secretar general al Marelui Consiliu Marţian, pe baza unor date noi, a hotărât să retragă plângerea împotriva acuzatului. Totuşi, el doreşte ca acestuia din urmă să i se dea cuvântul.

  O clipă preşedintele rămase fără glas. Apoi îi făcu un semn lui Noroit, cu un gest care trăda surpriza şi neputinţa. Climaticianul se ridică şi începu să vorbească, într-o tăcere aproape absolută.

  — Nu mai trebuie deci să mă apăr, spuse Archim. Totuşi, voi vorbi, căci eu, unul, eram mai puţin acuzat, decât proiectul la a cărui stabilire am contribuit şi a cărui paternitate mi-a fost acordată în mod abuziv. S-a căutat acum, cât şi cu puţin timp în urmă, să se prezinte această afacere ca pe un proces de trădare. În realitate este vorba de o problemă de opinie, de un diferend politic. Este vorba de viitorul lui Marte.

  Toată lumea din această sală şi de pe întreaga noastră planetă ştie care este proiectul pe care l-am apărat. Este vorba de înzestrarea lui Marte cu o atmosferă asemănătoare celei terestre. Este vorba de transformarea lui Marte.

  Desigur, pe Marte nu a rămas suficient oxigen şi apă pentru a reconstitui o atmosferă comparabilă aceleia pe care a cunoscut-o această planetă acum câteva sute de milioane de ani. Aici este vorba să se implanteze o atmosferă comparabilă cu aceea care există pe Pământ, la o altitudine de circa patru mii de metri. Chiar şi pentru aşa ceva resursele lui Marte nu ar fi suficiente. Dar în sistemul solar există cel puţin o planetă, pe care aerul şi apa există din belşug, într-o cantitate atât de mare, încât puncţia operată pentru a face Marte locuibilă abia va fi observată. Pământul este gata să facă acest sacrificiu. Mai mult, astăzi este gata să finanţeze acest proiect colosal, să expedieze spre Marte milioane de cargouri.

  Un asemenea proiect nu se va realiza într-o zi. Vor fi necesari ani de zile, zeci de ani. Dar într-o bună zi cerul lui Marte va fi de un albastru mai limpede, iar noi vom putea respira liber, din adâncul pieptului, iar copiii noştri vor vorbi despre colinele verzi ale lui Marte.

  Da, Marte se va schimba. De ce oare ar trebui ca planeta noastră să rămână dezolantă pentru vecie? De ce am şovăi să o transformăm atunci când avem mijloacele? Trebuie să acceptăm responsabilităţile timpului nostru. Cei care au construit domurile şi care şi-au abandonat adăposturile îngropate în solul planetei, nu ne-au arătat oare drumul? Oare nu aventura lor este cea pe care trebuie să o continuăm, făcând ospitaliere nu numai regiunile rare şi limitate ale câmpiilor lui Marte, ci întreaga întindere a lumii noastre?

  Trebuie avute în vedere ecourile extreme ale hotărârii, pe care o va lua Marele Consiliu. Trebuie să-şi cântărească votul! Căci nu va judeca un om, ci un proiect care priveşte viitorul întregii specii umane.

  Pământul este suprapopulat. Însă şi Marte este, cu toate că nu suntem mai mulţi de o sută de mii, într-atât de delicate sunt condiţiile în care trăim aici. Ne trebuie, atât nouă, marţienilor, cât şi locuitorilor Pământului, noi teritorii. Desigur, va trebui plătit un preţ. Va trebui să împărţim. Dar acesta nu este numai preţul supravieţuirii noastre, ci până la urmă, chiar acel al întregii specii umane. Pământul suprapopulat, poluat, stagnează. Marte vegetează. Sunt mai mult de cincizeci de ani de când a fost construit ultimul oraş spaţial. Credeţi că societatea noastră va rezista îndelungatei şi profundei decadenţe a civilizaţiei, ale cărei semne apar în întreg sistemul solar? Cu orice preţ trebuie să descoperim căile unei noi dezvoltări. Ceea ce facem noi aici, va sluji ca model pentru ceea ce se va întreprinde mai târziu pe alte lumi. Într-o bună zi omenirea va reconstrui după plac planetele aşa cum acţionează astăzi, în limite mai strâmte, asupra climatelor. Va transforma în grădini lumi ostile şi străine. Sau va pieri.

  Dificultăţile sunt imense. Consecinţele imprevizibile. Ele, rezultatele, pun imaginaţia la încercare. Clima marţiană se va îmblânzi, plantele terestre vor creşte în libertate pe solul nostru. O parte din gheţurile polare se vor topi, creând fluvii şi lacuri. Vieţile noastre şi ale descendenţilor noştri vor fi total transformate. Marele Consiliu, care vă reprezintă, vă va spune dacă este preferabil să continuaţi să purtaţi măşti sau să umblaţi cu capul descoperit sub norii încărcaţi cu apă şi nu cu praf.

  Se poate, desigur, ca unii să-şi piardă din putere, din avere sau din glorie. Însă dorind să apere un trecut de pe acum depăşit, nu ar câştiga decât blestemul istoriei.

  Am puţine iluzii, astăzi, cu privire la sentinţa acestui proces. Dar, cu toate acestea, profitând de ocazia neaşteptată care mi-a fost oferită, am ţinut ca popoarele întregului sistem solar să ştie ce este posibil. Lor le revine adevărata horărâre.

  În răstimpul ultimelor fraze ale discursului lui Noroit, tăcerea făcuse loc rumorii. Jon d'Argyre, cu capul plecat, îşi privea ţintă mâinile. Beyle notă nehotărârea care părea să domnească în Marele Consiliu. În grupe de câte doi sau trei, depăşiţi de evoluţia situaţiei, responsabilii de pe Marte se chestionau reciproc.

  O foaie de hârtie circula de la unul la celălalt. Beyle îl văzuse pe secretarul lui Jon d'Argyre ducând-o preşedintelui. I se păru că citeşte oboseala pe chipurile membrilor Consiliului. Trăsăturile erau trase, gurile amare. Oamenii aceştia încercau să facă faţă, însă notiţa scurtă şi energică a lui Jon d'Argyre îi luase prin surprindere.

  Niciunul dintre ei nu avea de ales. Beyle o ştia. Era un lucru neobişnuit ca puterea stăpânului secret al lui Marte să servească la realizarea planului pe care aceasta îl combătuse. Războiul de pe Marte nu va avea loc. Sau, mai curând, el durase două ore. Cel mai mare proces din istoria marţiană şi unul dintre cele mai importante, poate, din istoria omenirii, se apropia de sfârşit.

  Membrii Consiliului votară pe terminalele lor. Rezultatele se înscriau unul câte unul în faţa celor mai prestigioase nume ale planetei, toate împrumutate din vechea nomenclatură a geografici maţiene, conform obiceiului primilor pionieri. Beyle văzu că Jon d'Argyre fixa cu atenţie panoul luminos.

  În sală se auziră strigăte înăbuşite de uimire, însă nici un protest. Votul îi era în întregime favorabil lui Noroit.

  Preşedintele se ridică şi anunţă cu o voce tremurătoare că Marele Consiliu Marţian socotise că nu trebuia să reţină acuzaţiile împotriva lui Archim Noroit, climatician. Dimpotrivă, în unanimitate considera cercetările lui Noroit drept necesare şi remarcabile, dorind continuarea lor în colaborare cu Pământul, într-o atmosferă de cooperare cordială şi îşi rezerva grija de a examina pe mai departe, amănunţit, modalităţile de realizare a proiectului.

  Procesul era închis. Cineva îl aclamă pe Noroit şi în curând îl urmă toată sala. Beyle se duse direct către Archim pe care reuşi să-l scoată din mulţime şi apoi îl trase de-a lungul coridoarelor. Înainte de a ieşi, aruncă o privire spre masa secretarului Marelui Consiliu şi văzu că Jon d'Argyre dispăruse.

  Larsen li se alătură şi îl trase pe Archim de mânecă.

  — Ne aşteaptă Gena.

  O găsiră într-un birou apropiat. Archim o îmbrăţişă. Beyle observă că ea ezita între zâmbet şi lacrimi.

  — Am câştigat, spuse Archim. Îmi mai purtaţi încă pică, Georges?

  — Nu, răspunse Beyle după o tăcere de o secundă. Acum nu. Dar aţi scăpat ca prin urechile acului.

  — Presupun că aveţi un oarecare amestec, în aceasta.

  — Nu voi avea niciodată destule cuvinte ca să vă mulţumesc.

  Beyle făcu un pas înapoi.

  — Mă întreb dacă veţi avea multă vreme dorinţa de a o face, spuse el mohorât.

  — Haideţi, spuse Archim, să bem pentru aerul Pământului, să bem pentru aerul lui Marte. Proiectul va intra în cea de-a doua fază, cea bună.

  — Şi care va fi cea de-a treia? Îl întrebă Gena îmbrăţişându-l.

  — Să respirăm aerul lui Marte, spuse Archim râzând. Să alergăm pe câmpiile lui Marte respirând un aer cu totul nou. Nimic altceva decât să respirăm şi să alergăm prin ploaie şi să privim norii transformându-se în apă, şi nu în nisip.

  — În curând va trebui să plecaţi pe Pământ, spuse Beyle.

  Se simţea scârbit, golit, acum când alarma trecuse. Se apropie de fereastră şi contemplă agitaţia care făcea de nerecunoscut străzile din Circe. Aceeaşi mulţime, care acum o oră l-ar fi linşat pe Noroit, era alături de el. Fără îndoială că se lăudau cu toţii că încă din primele ore fuseseră partizanii Proiectului. Ca de obicei, hotărârea destinului lor se făcuse fără ei.

  — Iată că acum devin democrat, gândi Georges Beyle, unul din cei şapte tirani secreţi ai sistemului solar.

  Aruncă o privire ironică asupra ţinutei sale de miner. Trebuia să o ducă pe Pământ, ca amintire.

  — Voi fi bucuroasă să descopăr Pământul. Spuse Gena.

  — Să nu vă faceţi prea multe iluzii despre planeta noastră mamă.

  O privi în faţă, iar ea zâmbi.

  — Sunteţi trist? Întrebă ea.

  — Nu, răspunse el brusc. Pe curând.

  Se pregătea să părăsească încăperea ce urma să se umple de prietenii lui Archim şi de ziarişti, când Larsen îl apucă de braţ.

  — Jon d'Argyre, spuse bătrânul. S-a încuiat în biroul lui.

  Beyle îşi lăsă privirile să rătăcească în lungul pereţilor. Un aprod se apropie şi îl salută.

  — Vă rog să urcaţi, domnule.

  — Aţi ajuns la secretarul general?

  — Dacă se poate spune aşa ceva, domnule. E mort.

  — Cum?

  — Avea un „çanq”, domnule, într-o sferă de sticlă. A spart-o şi…

  Pătrunseră în marele birou lambrisat. Prin fereastra mare, acum transparentă, dincolo de dom se puteau ghici deşerturile şi munţii marţieni. Imobil, aşezat în fotoliul său, mai elegant ca oricând, Jon d'Argyre cu profilul său semeţ, părea sculptat într-un bloc de ceară: părea să-i aştepte. În realitate însă le scăpase.

  Mâna lui dreaptă era aşezată pe biroul de lemn presărat cu bucăţi de sticlă. Degetele-i păreau să mângâie încă straniul „çanq”. Animalul marţian iradia o lumină albăstruie. După secole sau poate milenii de aşteptare răbdătoare de-abia tulburată de distrugerea pe ascuns a câtorva licheni, unul dintre ultimii marţieni adevăraţi reuşise să se hrănească cu o viaţă.

  — Arde chestia asta, spuse pământeanul.

  Un gardian deschise focul împotriva fiinţei. „Çanqul” se lichefie, apoi se vaporiză. Din lemnul mesei se ridică un rotocol de fum.

  Jon d'Argyre părea la fel de dur ca şi piatra. Preferase oare să moară, decât să asiste la triumful celui care-i răpea fiica? Beyle se întrebă dacă motivul urii lui Jon d'Argyre faţă de Archim Noroit nu rezida în aceasta mai mult decât în consecinţele politice ale Proiectului. Nimic, niciodată nu este simplu, îşi spuse el gândindu-se la Gena.

  Partea a II-a.

  PĂMÂNTUL.

  Cu palmele pe birou, Beyle îşi contempla vizitatorii fără prea multă amabilitate. Pentru a zecea oară trebuia să expună liniile generale ale Proiectului. Ura munca aceasta de relaţii cu publicul care-i lua mult timp şi care-l împiedica să se consacre atât cât ar fi dorit administrării planului. De cele mai multe ori era treaba specialiştilor şi a ghizilor. Dar, foarte des debarcau persoane importante, uneori pe neaşteptate şi trebuia să intervină personal, să uzeze de diplomaţie, ba chiar să-şi apere îndelung planul.

  Sistemul delicat de puteri care conduceau Pământul nu excludea negocierile. Iar mulţi oameni, în special cei de care avea nevoie, nu erau încă întru totul convinşi de necesitatea planului lui Archim Noroit. Aveau tendinţa să considere sumele imense cheltuite deja ca extrase direct din buzunarele lor şi puneau în balanţă suprafeţele pustii ale planetei roşii. Nu puteau sau nu vroiau să înţeleagă întreaga semnificaţie istorică a acestei sarcini: remodelarea unei planete.

  Beyle încercă să zâmbească. Trebuia să o facă. Îl avea în faţă pe consilierul personal cel mai influent al preşedintelui Pământului, iar în culise se şoptea că bărbatul acesta cu ochi negri şi pătrunzători, cu purtări amabile era unul dintre opozanţii secreţi cei mai hotărâţi ai proiectului. În plus, îl considera pe Beyle un rival.

  Adoptarea finală a proiectului fusese ocazia unei lupte pe care Beyle şi serviciile tehnice ale Administraţiei sfârşiseră prin a o câştiga. Adunarea Mondială a Statelor şi a Transnaţionalelor se pronunţase în mod oficial. În principiu planul era adoptat şi nimeni nu-i mai putea împiedica realizarea. Însă multe obstacole se puteau ridica încă în calea promotorilor săi înainte ca aerul să devină respirabil pe Marte.

  — Planul, spunea Beyle, trebuie să se realizeze în cincizeci de ani. Fără îndoială că nu-i vom vedea sfârşitul. Administraţia Planului, ale cărei servicii terestre am onoarea de a le conduce, după cum ştiţi, se va schimba de câteva ori înainte ca sarcinile să fie îndeplinite. Astfel, a trebuit ca organizarea să se facă în aşa fel încât să i se asigure toată supleţea şi perenitatea dorită.

  Bărbatul aşezat în faţa lui nu-l slăbea din priviri. Cu toate că numele său era puţin cunoscut marelui public, Rolf Carenheim trecea drept una dintre cele mai importante personaje ale sistemului solar. Îl fixa pe Beyle cu un zâmbet care nu avea nimic liniştitor. Lumina zilei filtrată prin fereastra polarizată, făcea să-i strălucească uşor stofa vestei portocalii. În spatele lui, aşezaţi în semicerc, cu ochii pe jumătate închişi, îi ascultau pe propriii consilieri.

  Aş vrea să fiu revocat, dacă buzunarele lor nu sunt ticsite cu detectoare şi înregistratoare, se gândea Beyle. Poate şi cu arme.

  Nu încetase să vorbească. Insista asupra necesităţii de a lucra în strânsă colaborare cu marţienii şi de a li se acorda un anumit număr de responsabilităţi. Enumera pe scurt fazele următoare ale creşterii atribuţiilor Administraţiei. Aceasta era problema care neliniştea cel mai mult echipa lui Carenheim, o ştia, locul acesta important şi ascendent pe care Administraţia Proiectului îl va ocupa în afacerile Pământului. Peste un deceniu, Administraţia urma să devină cea mai grandioasă întreprindere a planetei, care să dirijeze cele mai mari şantiere deschise vreodată în istorie. Cu mult înainte ca perioada de cincizeci de ani să se scurgă, puterea Administraţiei nu va cunoaşte limite.

  Acesta era lucrul care-l neliniştea pe Carenheim. Spre deosebire de cei care gândeau că, odată rolul ei încheiat. Administraţia Proiectului va fi desfiinţată, Carenheim estima că atunci lucrul acesta ar fi imposibil şi că, dimpotrivă, ea va constitui puterea politică majoră a întregului sistem solar. Era o epocă pe care probabil că nu o va apuca, la fel ca şi Beyle, însă Carenheim era capabil să se intereseze atât de viitorul îndepărtat, cât şi de detaliile prezentului. Iar Beyle nu-l putea învinui.

  Carenheim se opunea Proiectului, pentru că vedea în el ameninţarea pierderii puterii Pământului şi a guvernului său. Prin eforturi neîncetate el contribuise la stabilirea echilibrului, încă instabil, care prevala între vechile state şi Feudele transnaţionale. Unitatea planetei era asigurată în mod durabil, însă problemele care fuseseră rezolvate pe Pământ urmau să se regăsească şi în spaţiu ca urmare a eforturilor Administraţiei de a dezvolta alte lumi.

  Beyle înţelegea această îngrijorare. Însă, în vreme ce Carenheim credea în diplomaţie şi în forţă, Beyle credea în ştiinţă. El considera că Administraţia va găsi în ea însăşi suficient geniu pentru a rezolva în viitor eventuale conflicte. Spre deosebire de Carenheim, se îndoia de eterna supremaţie a Pământului. Şi unul şi celălalt se gândeau la marile imperii interplanetare, adică interstelare, care vor apărea cândva. Însă în vreme ce Carenheim vedea aceste construcţii conduse de către Pământ, Beyle dorea să asigure pe întinsul spaţiului mai multă diversitate şi libertate.

  — Un mic procent din oxigenul necesar va fi găsit chiar pe Marte, spunea Beyle. Acolo există importante cantităţi de oxizi metalici, a căror exploatare alimentează deja cu aer respirabil oraşele şi pionierii. Instalaţiile care vor permite descompunerea oxidului de fier vor fi dezvoltate pe Marte. Suntem pe cale să pregătim pe Pământ şi pe Lună uzine întregi care vor pleca în următoarele luni.

  Tăcu o clipă şi se întoarse către fereastră. La baza marelui edificiu de beton şi oţel care fusese înălţat spre cer în câteva săptămâni, se întindeau peluze presărate de tufişuri. Însă dincolo de această grădină, una dintre cele mai mari ale unui Pământ suprapopulat, se înmulţeau semnele unei intense activităţi industriale. În depărtare se puteau ghici Alpii. Districtul acesta fusese ales pentru a adăposti Administraţia, deoarece era apropiat de Mediterana, care urma să servească drept cadru celor mai ambiţioase realizări ale Proiectului.

  În colţul drept al ferestrei, între două şiruri de arbori Beyle putea întrezări platforma dezgolită a astroportului.

  — Însă aşa cum ştiţi, continuă Beyle, Marte nu va putea furniza decât mai puţin de un procent din oxigenul necesar. Cantitatea cea mai importantă va veni de pe Pământ. Ca să vă dau un ordin de mărime, voi spune că va fi necesar să transportăm pe Marte echivalentul unei sfere de oxigen lichid cu o rază de câţiva kilometri.

  Nimeni nu clipi. Cunoşteau cu toţii cifrele pe de rost, deşi nu fuseseră încă date publicităţii. Carenheim schiţă un gest nepăsător. Îşi scoase o ţigară din buzunarul vestei, îi tăie vârful cu grijă, cu un briceag de argint, şi-o strecură liniştit între buze şi o aprinse. Beyle începea să se enerveze.

  Trebuie să mă controlez, se gândi el. Ei îmi înregistrează fiecare cuvânt. Într-o bună zi vor scoate totul la iveală, tot ceea ce am spus şi, în aparenţă cel puţin, o vor face cu toată nevinovăţia.

  Acesta era preţul politic. Pământul rămânea un butoi de pulbere în ciuda echilibrului ierarhic al puterilor. Lui Beyle i se întâmpla să regrete că acceptase rolul acesta public. Însă momentele de descurajare nu durau niciodată prea mult. Conştiinţa de a participa la o sarcină istorică îl răsplătea pentru aceste dificultăţi.

  — Natural, nu intenţionăm să trimitem doar aer pe Marte. Va trebui totodată să dotăm Marte cu o cantitate considerabilă de apă fără de care aerul ar fi aproape irespirabil, atât ar fi de uscat. Nu putem modifica cu adevărat climatul, decât dacă reuşim să creăm nori care vor servi drept ecran între sol şi spaţiul cosmic şi vor permite să se evite pierderile nocturne de căldură. În clipa asta climaticienii lucrează asupra acestei probleme, însă ea nu se va pune concret decât peste douăzeci de ani.

  Ceea ce vroia el să le împărtăşească era inedita dimensiune istorică a proiectului. Poate că prin aceasta ar putea învinge ostilitatea declarată a lui Carenheim.

  Unul dintre consilierii lui Carenheim ridică mâna. Beyle îl încurajă făcându-i semn cu bărbia.

  — Nu vă temeţi că această puncţie în oxigen, şi în aer ar deranja echilibrul climatic al Pământului?

  Carenheim se ferise să pună chiar el întrebarea. Intervenea rar. Când vreunul din adjuncţii săi deschidea gura, el adopta o atitudine mâhnită ca şi cum ar fi fost surprins să audă proferându-se o asemenea prostie. Însă aceasta nu înşela pe nimeni şi cu atât mai puţin pe Beyle. Carenheim vroia ca întrebarea să-i mai fie pusă o dată. Ştia la perfecţie răspunsul la acest subiect, însă dorea să înregistreze răspunsul lui Beyle şi, dacă exista cea mai mică eroare sau ezitare în răspunsul pe care urma să-l dea Beyle, se va folosi de ea într-o bună zi.

  Pe Pământ, întrebarea făcuse obiectul unor campanii de presă orchestrate cu grijă. Brusc, pământenii deveniseră avari cu atmosfera şi apa lor pe care, până atunci, le risipiseră fără să le pese.

  — Climaticieni, geologi şi meteorologi au răspuns negativ, spuse Beyle cu blândeţe. Într-adevăr, dacă la scară individuală cantităţile implicate sunt colosale, la scara unei planete ele nu reprezintă decât mase relativ scăzute.

  Aşa după cum urma să vă expun în clipa în care am fost întrerupt, o parte importantă din acest oxigen va fi prelevată din oceanele Pământului, prin electroliză. Ansamblul operaţiunilor de electroliză urmează o schemă destul de complicată pe care cu siguranţă că aţi studiat-o în raportul recent publicat şi pe care ar fi plictisitor să o repetăm aici. Apa dulce pe care o vom expedia pe Marte va fi prelevată tot din oceane. Este adevărat că nivelul mărilor va scădea. Cu cel mult câţiva metri. La încheierea operaţiunilor, traseul ţărmurilor în timpul mareelor nu va fi prea deosebit de cel de acum, la reflux. Pe termen lung o parte din deficit va fi recuperat din gheţarii polari. Climatul regiunilor septentrionale şi australe se va îmblânzi simţitor.

  Cel care pusese întrebarea părea să asculte cu atenţie. Însă Carenheim, cu o înfăţişare nepăsătoare, era foarte atent. Beyle îşi aranjă cravata de un albastru ca oţelul.

  — Această transformare a ţărmurilor ar fi pus fără îndoială grave probleme acum câteva decenii când esenţialul traficului intercontinental se făcea pe mare şi când porturile submarine erau inexistente. Unele oraşe vor cunoaşte însă grave vicisitudini. Pe de altă parte. Veneţia va fi definitiv salvată de eroziunea apei. Serviciile mele lucrează la aceste probleme în strânsă legătură cu Secretariatul de Stat al Economiei Mondiale.

  Carenheim dădu din cap aprobator. Contribuise la stabilirea acestor legături, considerându-le unul dintre cele mai bune mijloace de control pe care guvernul le putea avea. De aceea le şi menţionase Beyle.

  — De fapt, continuă Beyle, această scădere măsurată a nivelului mării, va avea alte efecte benefice. Vom recupera suprafeţe importante care vor putea fi consacrate unor culturi naturale sau hidroponice şi vor putea servi unor noi zone de populare. În felul acesta sperăm să descongestionăm anumite regiuni suprapopulate precum Europa şi Australia. Sărurile rezultate prin electroliză vor permite producerea a numeroase metale rare şi vor ajuta la dezvoltarea culturilor hidroponice. Sperăm ca astfel să reuşim să creştem cu 12,7 la sută pe an producţia de hrană în ultimul deceniu. Vă amintesc că proiectele prevăd o stabilizare a populaţiei în acelaşi interval de timp.

  Primul adjunct al lui Carenheim, un bărbat cu o înfăţişare ştearsă, osos, chel şi care stătea în partea stângă, deschise gura să spună ceva. Avea reputaţia de a fi un excelent statistician.

  — Ne puteţi face câteva precizări cu privire la soarta Mediteranei?

  — Tocmai asta vroiam.

  Beyle îşi turnă un pahar cu apă şi îl bău încet. Apăsă un buton de pe zid. Pe fereastra polarizată apăru o hartă colorată a Mediteranei, mascând peisajul. Era însemnată cu mai multe stele albe şi contururi punctate care nu erau cele ale coastelor obişnuite.

  — Mediterana este cea care, într-adevăr, va suporta cea mai mare parte a eforturilor noastre.

  Carenheim se instală mai comod în fotoliu şi îşi dădu capul puţin pe spate pentru a examina harta mai bine.

  — Ne trebuie, spuse Beyle, o mare închisă, aşa încât să putem controla fenomenele care nu vor lipsi să se producă atunci când va scădea nivelul apei. Dar ne mai trebuie şi o mare care să fie în contact direct cu masa oceanică. Încă de la început, din acest punct de vedere, Mediterana şi Baltica ne-au apărut ca privilegiate. Şi pornind de la aceste două mări, vom produce oxigenul necesar.

  Cu toate acestea, Mcditerana ne interesează în mod deosebit în măsura în care este vorba despre o mare foarte sărată, ceea ce ne uşurează operaţiunile de electroliză şi ne permite să recuperăm suprafeţe considerabile, în special în Adriatica, unde vom putea instala o parte a populaţiei europene.

  Beyle desemnă două puncte de pe hartă.

  — Un gigantic baraj este în curs de construcţie aici, la nivelul Strâmtorii Gibraltar. Pe de o parte, el ne va permite să controlăm afluxul de ape oceanice, iar pe de altă parte să producem cantităţi apreciabile de energie care vor alimenta centrele de electroliză repartizate pe tot ţărmul mării. Unele sunt plutitoare, altele sunt submarine. Activitatea lor nu va fi deci deranjată de scăderea nivelului mării.

  Într-o a doua fază, planul nostru prevede construirea unui al doilea baraj la nivelul Messinei, între Sicilia şi Italia, apoi un al treilea între Tunis şi Sicilia. Aceste două noi baraje vor permite o nouă scădere a nivelului Mediteranei orientale.

  Noul traseu al ţărmurilor apare pe hartă punctat. El corespunde unei scăderi a nivelului mării cu mult mai important decât cel care va afecta oceanele în totalitatea lor.

  Canalul de Suez va fi şi el închis. De pe la sfârşitul secolului XX, importanţa lui economică a devenit, aproape nulă. Dacă se va simţi nevoia, un sistem de ecluze va aduce navele venite dinspre Oceanul Indian la noul nivel al Mediteranei, cu două sute de metri mai scăzut decât cel actual.

  — Două sute de metri! Şuieră cineva printre dinţi.

  — Întocmai, spuse Beyle. Iar singurul lucru pe care l-aş regreta în vechea Mediterană, ar fi Bora şi fauna sa, dacă n-ar fi dispărut în întregime în secolul XXI, când a devenit, după zeci de ani de agonie, o a doua Mare Moartă. Aş mai adăuga că aceste proiecte sunt departe de a fi în întregime originale. Un inginer din secolul XX, pe nume Sorgel, concepuse un proiect similar, însă doar cu scopul de a recupera energie şi pământuri şi lăsând soarelui sarcina de a goli cu încetul Mediterana. Din motive economice proiectul nu a fost viabil la vremea lui. Din alte motive, astăzi a devenit necesar.

  Insistă asupra cuvântului „necesar”. Echipa lui Carenheim părea oarecum decumpănită de convingerea lui. Însă nu-şi făcea iluzii. Se mulţumeau să-l incite să vorbească, sperând că va spune ceva mai mult decât ar dori.

  — Cred că vă interesaţi şi de Antarctica, spuse statisticianul chel.

  Beyle îşi dădu seama că nu nutrea simpatie pentru individul acesta. Prea trecea sistematic de la un subiect la altul de îndată ce o obiecţie părea înlăturată. Oamenii nu se lasă niciodată convinşi, îşi spuse Beyle, li se întâmplă doar să se lase învinşi. Până atunci, sub masca raţionalităţii, ei discută la nesfârşit, însă doar pentru a-şi păstra poziţiile. Specia noastră nu este raţională, decât în mod superficial, doar dacă nu cumva raţiunea nu este altceva decât produsul a nenumărate înfrângeri.

  — Într-adevăr, spuse el, reaşezându-se la birou. Am considerat că dacă am preleva aceste mase de apă doar din oceane, tulburările climatice şi ecologice care ar rezulta, ar fi prea importante pentru a le putea controla în mod satisfăcător. Aşa că am hotărât să extragem apa dulce din cele mai mari rezerve care există pe globul acesta, cele două calote glaciare, şi în special Antarctica.

  Frumuseţea soluţiei pe care am adoptat-o constă în simplitatea ei. Am fi putut folosi în mod direct apa îngheţată din Groenlanda sau din Antarctica. Însă o electroliză convenabilă nu-i se poate face decât apei sărate. Aşa că vom topi treptat gheţurile polilor care se amestecă cu apa oceanelor şi care sfârşesc prin a ne sosi în Mediterana. Această topire a gheţurilor polare va avea ca efect, pe de altă parte, o modificare pe termen lung a ansamblului climatului planetei, în sensul încălzirii ei.

  — Sunteţi într-adevăr sigur de controlul asupra ansamblului operaţiunilor? Întrebă cu o voce răguşită von Ander, ataşatul de presă al lui Carenheim.

  El se străduia să acrediteze în rândurile publicului ideea că nenumărate cataclisme îi ameninţau pe locuitorii Pământului, care îndrăzniseră să retuşeze chipul planetei lor.

  — Sunt absolut sigur, spuse Beyle, lăsând să se întrezărească o iritare mocnită. Putem controla cantitatea de gheaţă topită cu o aproximaţie de până la o tonă. Folosim sateliţi-oglindă de dimensiuni mari care se rotesc în jurul Pământului pe orbite geostaţionare şi care reflectă căldura şi lumina pe suprafeţe precis delimitate.

  N-a fost uşor să atingem puncte situate în apropierea polilor, plecând de la aceste staţii care se rotesc în planul ecuatorului, dar am reuşit.

  — Staţiile acestea spaţiale sunt pilotate automat, adăugă von Ander. Dar dacă vreuna din ele v-ar scăpa de sub control?

  — Cu totul imposibil, ripostă Beyle cu o voce seacă.

  — Iau notă de aceasta, spuse un altul.

  Beyle îşi consultă ceasul în mod ostentativ. Dorea să scurteze şedinţa căci aştepta sosirea lui Archim şi a Genei a căror astronavă, venită de pe Marte, trebuia să aterizeze peste cel mult câteva ore pe astroport. Se întrebă ce metodă politicoasă ar putea inventa pentru a scăpa de Carenheim şi de oamenii lui fără a-l ofensa pe atotputernicul consilier al preşedintelui. Însă Carenheim se aplecă spre el şi, cu o voce blândă şi amabilă, detaşată, aproape prietenoasă, începu să vorbească. Atunci când lua chiar el cuvântul, era bine să fii atent.

  — La drept vorbind, dragul meu Beyle, începu Carenheim. Acest interesant expozeu nu mi-a spus mare lucru. Am studiat, într-adevăr, proiectul acesta cu atenţie. Şi dacă nu sunt întru totul de acord cu dumneata asupra riscurilor pe care le comportă execuţia lui, vă cred în măsură să vi le asumaţi. Până la capăt, dacă va trebui.

  Cu toate acestea, aş vrea să vă cer câteva precizări într-un domeniu puţin diferit de cel despre care a fost vorba până acum. Cantităţile acestea enorme de oxigen, pe care instalaţiile descrise de dumneavoastră le vor produce sau le produc deja, nu le puteţi depozita pe Pământ, nu-i aşa? Trebuie să le expediaţi rând pe rând în spaţiu.

  Beyle dădu aprobator din cap.

  — După lichefiere le stocaţi în spaţiu. Spaţiul fiind un excelent izolator, puteţi constitui astfel o sferă de oxigen lichid pe care vin să o alimenteze fără încetare cargouri care fac naveta între sol şi această sferă.

  Beyle dădu din nou din cap.

  — Însă oxigenul acesta trebuie să-l transportaţi pe Marte, dragul meu Beyle. Iar Marte este departe. Trebuie să construiţi nave enorme.

  Beyle interveni.

  — Problema nu este cea a distanţei, ci aceea a acceleraţiei care trebuie imprimată acestor mase enorme. Din acest punct de vedere, jumătate din drum este străbătut din momentul satelizării lor în jurul Pământului. Însă navele de care vorbiţi sunt în curs de construcţie. Ele sunt de o concepţie cu totul nouă. Capacitatea lor va fi de ordinul unui milion de tone. De fapt, se vor construi probabil cargouri încă şi mai mari înainte de încheierea proiectului.

  — Navele acestea trebuie amortizate pe toată durata proiectului, nu-i aşa? Însă, dragul meu prieten, sunteţi sigur că ele constituie cel mai bun mijloc de a transporta oxigenul pe Marte?

  — Nu-mi dau seama ce vreţi să spuneţi, răspunse Beyle. Dacă vă referiţi la costul global al operaţiei, trebuie să ştiţi că el a fost acceptat de Adunarea Mondială. În zilele noastre energia de fuziune nu costă mult. Ceea ce ne lipseşte nu sunt navele, ci oamenii competenţi.

  Carenheim îl contemplă o clipă pe Beyle.

  — Ceea ce vroiam să spun se poate rezuma printr-o întrebare, dragul meu Beyle. Este exact că în momentul acesta unele laboratoare lucrează pe satelitul de cercetare 3 la un proiect numit „poarta în spaţiu”? Şi dacă este aşa, de ce Adunarea şi Guvernul nu au fost avertizate despre aceste cercetări, măcar din punct de vedere bugetar?

  — Asupra acestui punct nu am declaraţii de făcut, spuse Beyle.

  — O regret, vă rog să o credeţi. Poate că Administraţia a considerat că nu e bine să informeze Guvernul pentru a-şi putea atribui după aceea întreaga glorie a descoperirii? Sau a socotit că un mijloc de transport, făcând inutile toate rachetele costisitoare pe care ea a hotărât să le construiască, ar putea să-i facă rău? Acestea nu sunt decât simple presupuneri, luaţi seama.

  — Nu mă interesează simplele presupuneri, spuse Beyle. Şi nu am nimic de adăugat.

  Cum reuşea Carenheim să afle atâtea lucruri? Se întrebă el. Cum îşi organizase reţelele? Şi în cine mai puteai avea încredere? Însă Carenheim nu recunoscuse că ştia doar pentru simpla plăcere de a-l nelinişti. Voia ca reacţia lui Beyle să fie înregistrată. Oricât de prudentă fusese, ea echivala cu o negare. În ziua în care Beyle va trebui să admită realitatea acestor cercetări, Carenheim ar putea dovedi că a minţit, măcar prin omisiune. În cele din urmă obţinuse ceea ce venise să caute.

  Se auzi o sonerie.

  — Sunt ocupat, spuse Beyle agasat, în interfon.

  — Bine domnule, spuse o voce artificială. Însă m-aţi cerut să vă anunţ când va sosi astronava de pe Marte. Tocmai a aterizat.

  — Mulţumesc, spuse Beyle.

  Se înclină uşor în direcţia lui Carenheim.

  — Domnilor, spuse el, trebuie să plec în întâmpinarea directorului pentru Marte al Proiectului, Archim Noroit. Este prima oară că vine pe Pământ.

  Carenheim se ridică.

  — Nu o să vă mai deranjăm, spuse el zâmbind.

  Beyle făcu paradă de curtoazie.

  — Însă dacă doriţi să continuaţi vizitarea cartierului nostru general, vă voi trimite pe unul dintre adjuncţii mei.

  — E inutil, spuse Carenheim. Poate vom reveni.

  — Atunci, pe curând.

  Salutându-l în uşa biroului, Beyle adăugă:

  — Şi nu uitaţi să-mi trimiteţi o copie a înregistrării.

  Turnul de control era pe cale să reapară din sol atunci când Beyle sări din glisorul său.

  Astroportul ăsta e mai gol decât un deşert marţian, îşi spuse el. Douăzeci de kilometri pătraţi de beton din care anumite zone sunt înconjurate de sârmă ghimpată şi panouri pentru că aterizări nereuşite sau accidente la sol le-au făcut uşor radioactive. În trei puncte, puţuri strâmte şi adânci adăposteau turnuri de control retractile care se ascundeau aici la apropierea sau la decolarea fiecărei nave, şi care semănau cu nişte trunchiuri împodobite cu o coroană de antene.

  Sub treizeci de metri de beton, bine adăpostiţi, lucrau zi şi noapte atelierele de securitate, de întreţinere, de reparaţie şi de alimentare cu carburant. Panouri gigantice puteau culisa şi descoperi abisuri de unde apărea o navă întreagă, înălţată către cer şi gata să-şi ia avânt.

  Nava sosită de pe Marte se ridica pe verticală, asemenea unei stânci, bine aşezate pe cele trei picioare fusiforme ale ei. Era una din recentele nave de cursă lungă care asigurau traficul direct de la o suprafaţă planetară la alta, fără a fi necesară delicata transbordare care intervenea până atunci pe unul din sateliţii de triere. Părea enormă, chiar şi de la această distanţă. Scara, care s-a depliat din cocă şi care le permitea pasagerilor să ajungă la ascensorul astroportului, era destul de îngustă, însă pe lângă cargourile gigantice pe care Beyle le vedea născându-se în fiecare zi pe ecranele desenatorilor şi care vor transporta apa şi oxigenul lichid pe Marte, nu era decât o coajă de nucă. Era adevărat că aceste cargouri nu vor înfrunta niciodată gravitaţia unei suprafeţe planetare.

  Beyle resimţi o uşoară teamă la ideea acestor mase. Poate că totuşi Carenheim avea dreptate. Însă respinse această idee. Faţă de obiectele naturale care umpleau cerul, cele mai îndrăzneţe creaţii omeneşti nu erau decât grăunţe de praf.

  La celălalt capăt al pistei, ascensorul tocmai apăruse din sol. Era un turn metalic, cu o înălţime de treizeci de metri, care se îndrepta cu toată viteza spre navă. Depăşi chiar şi glisorul lui Beyle, iar atunci când el sări jos, cabina triunghiulară tocmai urca de-a lungul cocii navei.

  Siluetele care coborau scara erau minuscule, dar Beyle reuşi să-i recunoască pe Archim şi pe Gena, care se agăţa de braţul lui, fără îndoială zdrobită de gravitaţie. De aproape douăzeci de luni, nu-i mai văzuse; de atunci plecase de pe Marte. Multe lucruri s-au schimbat între timp, pe planeta roşie. Cunoştea situaţia de aici, dar nu era suficient doar să consulte ecranele pentru a-şi revedea astfel prietenii. El îi aştepta la baza ascensorului, când cabina atinse solul.

  — Ce greutate îngrozitoare, spuse Gena, clătinându-se. Nu ştiu cum puteţi trăi aici.

  — Este greu pentru marţienii care vin pentru prima oară. Trebuie reeducaţi. Dar o să vă obişnuiţi. Ce-aţi zice dacă aţi fi fost născută pe Lună?

  — Ne-am făcut exerciţiile cu scrupulozitate în timpul călătoriei, spuse Archim, însă tot eşti surprins.

  — Cum merg treburile pe Marte?

  Chipul lui Archim se întunecă.

  — Mai curând bine, cred. Dar proiectul mai întâmpină încă o anumită împotrivire.

  Reteză scurt posibilele întrebări:

  — Încă nu ne-aţi felicitat, pe Gena şi pe mine.

  — Oh, a făcut-o, spuse Gena zâmbind. Aminteşte-ţi de telegrama aceea, pe care ne-a trimis-o acum trei luni.

  — Au trecut deja trei luni de când ne-am căsătorit. De fapt, ne facem călătoria de nuntă pe Pământ.

  Gena se strâmbă.

  — N-am impresia că plutesc. Mai curând cred că port o mare povară.

  Luară loc în glisorul care se îndrepta către turnul înalt al Administraţiei. Trecură de poarta mare a astroportului şi traversară un parc plantat cu arbori.

  Gena şi Archim tăceau, impresionaţi.

  — Ce planetă stranie, spuse Gena dintr-o dată. Ce culoare deosebită are cerul. Şi vântul acesta. Oare va ploua? Credeţi că toate acestea vor exista într-o bună zi pe Marte?

  — Sper, spuse grav Beyle. Altfel, la ce am fi buni?

  — Ne urmăreşte un glisor, remarcă Archim.

  — Serviciile de securitate, explică Beyle. În sferele înalte suntem consideraţi foarte preţioşi.

  — Noi suntem sferele înalte, protestă Gena.

  — Nu îndeajuns de înalte, spuse Beyle. Lucrurile nu sunt întotdeauna simple.

  — Nici aici, suspină Archim.

  Părea pierdut în contemplarea arborilor.

  — Am ales districtul acesta, explică Beyle, pentru că era relativ puţin populat, pentru că aveam nevoie de spaţiu şi pentru că era aproape de Mediterana. Aici nu avem decât servicii de cercetare şi birouri administrative. Doar câteva mii de funcţionari. Grosul muncii se face pe Mediterana, în Antarctica şi în spaţiu.

  — Ce e acolo? Întrebă Gena desemnând orizontul de la o cotitură a drumului.

  Beyle izbucni în râs.

  — Şi sunteţi geolog? Nu vă felicit. Sunt munţi, pur şi simplu sunt Alpii.

  — Nu-i credeam aşa de înalţi. Sunt zdrobitori, ireali. Eu… Eu prefer munţii de pe Marte.

  — Iar eu Pământul, spuse Beyle, colinele verzi ale Pământului.

  Urcară în biroul lui Beyle.

  — Vroiam să vă mulţumesc pentru numire, spuse Archim. Ştiu că v-o datorez.

  — Exageraţi, răspunse Beyle. Eraţi cea mai calificată persoană de pe Marte, nu-i aşa? Sau trebuia, oare, să o numesc pe Gena în locul dumitale? Am plănuit să vă aduc lângă mine pe Pământ în calitate de climatician, deoarece în domeniul acesta aici ne confruntăm cu probleme grele. Însă pe Marte veţi fi mai de preţ.

  — Nu ştiu, spuse Archim. Ştiţi, pe Marte nu există decât probleme tehnice.

  — Ca şi aici. Chiar înainte de sosirea voastră, m-a vizitat un oarecare Carenheim. Nu e în favoarea Proiectului.

  — Carenheim. I-am auzit numele pe Marte.

  — Posibil, spuse Beyle. Are mâna foarte lungă.

  Băură în linişte un pahar, în vreme ce Beyle le punea întrebări cu privire la proiectele lor.

  — În principiu, spuse Archim, trebuie să rămânem câteva luni pe Pământ. Vreau mai întâi să vă studiez instalaţiile şi să stabilesc apoi planul sosirii cargourilor pe Marte. Eliberarea în atmosfera marţiană a acestor cantităţi enorme de oxigen, va trebui să se facă gradat şi sub un control constant. Va trebui să planificăm aceasta pentru cel puţin două decenii de acum înainte.

  — Convoaiele, spuse Beyle, nu vor părăsi Pământul mai repede de cinci ani. Cel puţin trei ani, dacă reuşim să grăbim lucrurile şi dacă nu întâmpinăm dificultăţi mari.

  — Până atunci, staţiunile noastre vor fi gata. Însă tremur de fiecare dată când îmi dau seama de dimensiunile reale ale operaţiunii.

  — Da, este colosală, spuse Beyle. Însă dumneata ai dorit-o, nu-i aşa, Archim?

  Îl privi pe marţian şi observă ridurile care îi brăzdau fruntea. Nici chiar în plin proces, climaticianul nu păruse atât de încordat.

  — Şi cum merg treburile pe Marte? Întrebă din nou pământeanul.

  — O nouă opoziţie este pe cale să se nască, spuse Gena.

  — Gena! I-o tăie Archim.

  — Lasă-mă să vorbesc. Înţelegeţi-l, Georges. Archim consideră că ceea ce se petrece pe Marte e de resortul lui. Nu vrea să vă plictisească cu propriile-i greutăţi. Are mai multă experienţă în cunoaşterea elementelor, decât pe aceea a oamenilor. Şi…

  Beyle îşi dădu seama că Gena îi spusese pe nume pentru prima oară. Se întrebase adesea, dacă fiica lui Jon d'Argyre îi purta pică pentru sinuciderea tatălui ei. Între ei trei exista o umbră a cărei amintire era încă proaspătă şi pe care era mai bine să nu o evoci.

  — Şi…?

  — Problemele care se ridică astăzi pe Marte interesează şi Pământul. Mai ales că originile problemei se găsesc pe Pământ.

  — Taci, Gena.

  — Georges are dreptul să ştie. A făcut destule pentru Proiect.

  — Despre ce-i vorba? Întrebă Beyle. V-aţi învârtit destul în jurul cozii, nu?

  Archim se ridică şi se duse să se sprijine de fereastră.

  — Nu mă gândeam că va fi atât de greu, spuse el. Credeam că ce a fost mai rău a trecut şi că nu vor mai trebui depăşite decât problemele tehnice. Îmi petrec timpul citind şi ascultând rapoarte şi luând hotărâri politice.

  — La fel şi eu, spuse Beyle sec. Iar eu am mai mulţi oficiali în cârcă. Despre ce-i vorba?

  Archim se întoarse cu spatele la Beyle şi continuă cu voce scăzută, înăbuşită.

  — După proces, opoziţia faţă de proiect aproape că dispăruse de pe Marte. Dar era pe cale să renască sub o altă formă.

  — Opoziţie politică?

  — Nu tocmai. Termenul de opoziţie religioasă ar fi mai potrivit.

  Beyle mormăi neîncrezător.

  — S-a înfiinţat o sectă care proclamă că proiectul acesta este o impietate, în măsura în care modifică opera Creatorului. Ea insistă asupra pericolelor pe care le comportă o operaţie al cărei ţel este de a modifica un echilibru natural. Plus riscul de a pierde nemurirea sufletului.

  — Şi cum se manifestă?

  — Predici, bârfe, campanii de agitaţie. Însă înclin să cred că secta aceasta va fi gata să recurgă la terorism.

  — Ei bine, spuse Beyle cu simplitate, opoziţii de felul acesta au existat întotdeauna. Însă nu au reuşit să împiedice prea multă vreme drumul progresului.

  — În sine, lucrul poate părea lipsit de importanţă, interveni Gena. Este normal ca un proiect de o asemenea importanţă să suscite nelinişti şi conflicte de interese, însă oamenii aceştia sunt anormal de puternici.

  — Sunt sinceri?

  — În ceea ce priveşte majoritatea, presupun că da. Însă minoritatea care acţionează, cu siguranţă că nu. Secta asta dispune de mijloace mult prea importante.

  — Mult prea importante pentru Marte, adăugă Gena. Suntem convinşi că primesc un ajutor de pe Pământ.

  — Şi aici am avut de-a face cu mişcări de genul acesta, spuse Beyle. Însă am reuşit să le limităm influenţa, mulţumită unor mari campanii de informare. Ca regulă generală, obiecţiile, care ne sunt făcute aici, sunt mult mai raţionale. Însă cunosc oameni care n-ar ezita să uzeze de arme de felul acesta pe Marte, pentru a-şi face politica să prevaleze pe Pământ.

  Archim se răsuci pe călcâie şi veni în faţa pământeanului.

  — Carenheim? Întrebă el.

  Chipul lui Beyle se întunecă.

  — Şi dumneata te gândeşti la el? Aveţi unele indicii?

  — Nu ştiu nici măcar cum pot fi introduse pe Marte informaţii, oameni sau fonduri în mod clandestin.

  — Care sunt efectele concrete ale acestei opoziţii?

  — Variabile. Nu reuşim să recrutăm personal sau cel pe care-l avem, ne părăseşte plângându-se că este supus la presiuni, la ameninţări, că este ţinta ostilităţii generale. Nimic bine precizat. Însă mulţi oameni de valoare ne părăsesc, în ciuda salariilor ridicate. Pe Marte nu se poate trăi multă vreme în afara comunităţii.

  — Şi sunteţi constrânşi să înlocuiţi mâna de lucru care vă lipseşte pe Marte cu oameni de pe Pământ?

  — Întocmai. Dacă tendinţa se menţine, vom fi incapabili să respectăm cotele prevăzute în contract. Cea mai mare parte a personalului va fi de pe Pământ. Marte va pierde aproape tot controlul pe care am reuşit să-l obţinem asupra Proiectului. Va deveni o afacere exclusiv pământeană.

  Vocea lui Archim purta amprenta amărăciunii.

  — Îmi dau seama, spuse Beyle.

  — Dar de ce vă pasă de asta? Sunteţi pământean. Este un proiect pământean. Esenţialul, pentru voi, este ca Pământul să obţină noi teritorii.

  — Taci, Archim, spuse Gena cu o voce hotărâtă. N-ai dreptul să-i vorbeşti astfel lui Georges.

  Cu obrajii aprinşi, se întoarse spre Beyle.

  — Prefer ca lucrurile să fie limpezi, spuse ea. Archim crede că această campanie este inspirată în mod deliberat de Guvernul Pământului.

  Glasul i se frânse.

  — Cu complicitatea dumneavoastră, cel puţin tacită…

  Chipul lui Beyle împietri.

  — Aş putea să vă jur… însă n-ar folosi la nimic.

  Tăcu strângând din fălci.

  — Vă cred, spuse Gena. Şi Archim la fel.

  — Situaţia pe Pământ nu e simplă, spuse Beyle cât putu de calm. La originea unei asemenea politici s-ar putea găsi oameni de genul lui Carenheim. Dar ce interes credeţi că ar avea A. P. P. În a-şi distruge omologul marţian, slăbindu-şi propria poziţie?

  — Nu trebuie să vă justificaţi, spuse Archim. În definitiv, prefer să fiţi la curent.

  — Voi pune să se facă o anchetă, spuse Beyle fără convingere.

  Într-adevăr, prea mulţi se interesau de Proiect. Prea mulţi se forţau să-l ruineze sau să-şi asigure controlul asupra lui. Şi încă oameni foarte puternici.

  — Când plecăm? Întrebă Gena. Ard de nerăbdare să văd marea.

  Litoralul îşi derula alternanţa de oraşe, stânci şi golfuri sub glisor. Pilotul se îndreptă spre larg. Cerul era senin. Sfera din plastic albăstrui îi proteja cu greu pe călători de razele arzătoare ale soarelui.

  — O mare, spuse Gena. O mică mare a Pământului. Atâta apă nu se găseşte pe toată suprafaţa lui Marte.

  Se minuna de varietatea peisajelor survolate, de oraşele enorme, străpungând cerul cu turnurile lor gigantice, cuibărindu-se în văi sau şerpuind de-a lungul litoralului.

  — Unul singur dintre aceste oraşe, explica Beyle emoţionat de fascinaţia ei atât de sinceră, are mai mulţi locuitori decât sunt pe Marte.

  Archim rămânea tăcut şi înspăimântat. Cei doi marţieni studiaseră pe timpuri societatea terestră, erau familiarizaţi cu numărul, cu multitudinea, cu populaţia, cu locuitorii ei. Însă era cu totul altceva sa vezi întinzându-ţi-se sub priviri însuşi Pământul.

  — În aproximativ două ore ajungem la Gibraltar, anunţă pilotul.

  — Faceţi un ocol, aşa încât să survolăm staţia numărul 4, spuse Beyle.

  Pilotul încuviinţă, dând din cap.

  — Staţia numărul 4, explică Beyle este prima instalaţie submarină pe care am construit-o. Va servi ca uzină-pilot. Cu toate că va avea o capacitate cu mult mai mică decât cea a staţiilor pe care le vom construi în alte părţi în viitor, ea ne va fi foarte utilă pentru a alimenta primele nave. Dacă totul va merge bine, va începe să funcţioneze peste trei luni.

  — Dimensiunile şi duratele acestea mă înspăimântă, spuse Gena. Nu vom vedea finalizarea acestui proiect. Am pus în mişcare ceva ce ne depăşeşte.

  — Înaintăm cu lucrările cât de repede putem, remarcă Beyle. O mare parte din potenţialul industrial al Pământului a fost mobilizat. De fapt, ne lipsesc mai puţin energia şi materiile prime, decât oamenii. Trebuie mai întâi să-i formăm. Dar peste cinci ani nu va mai fi nici un singur şomer pe planetă. Este unul dintre avantajele care au înclinat balanţa în favoarea Proiectului.

  — Ştiu, spuse Archim. Am studiat cifrele. Aproape un miliard de oameni vor fi interesaţi îndeaproape de realizarea Proiectului. Prin comparaţie, piramidele Egiptului şi faraonii care mobilizau un întreg popor pentru a-şi construi un mormânt, seamănă cu un lucru de mântuială făcut de artizani.

  — Însă ce se va întâmpla cu oamenii aceştia când Proiectul se va încheia? Întrebă Gena.

  — Unii, o minoritate, vor pleca pe Marte. Însă pentru ceilalaţi vor rămâne destule sarcini uriaşe de îndeplinit. Va trebui să transformăm şi Venus, dacă este convenabil, poate şi Mercur. Şi mai există stelele. Nu suntem decât la începutul istoriei. Oamenii de abia acum încep să devină conştienţi de ceea ce pot să facă, de ceea ce trebuie să facă pentru a supravieţui ca specie.

  — Înţeleg spaima lui Carenheim, spuse Gena gânditoare.

  — Nu, spuse Beyle, Carenheim şi cei ca el nu doresc, nici măcar nu-şi imaginează cu adevărat că lumea s-ar putea schimba. Ei doresc să perpetueze prezentul, dacă nu cumva să restaureze trecutul. Socotesc că omenirea este imuabilă. Însă lumea se schimbă fără încetare. Dacă nu te schimbi tu, le schimbă ea. Dacă îi opui rezistenţă, te distruge. Eu încerc să schimb lumea pentru a colabora cu ea. Ceea ce vine din viitor nu trebuie să fie motiv de teamă. Trebuie ajutat să vină. Dacă ne-ar fi fost frică am mai fi fost, oare, aici? Nu trebuie să te cramponezi niciodată de trecut. Trebuie să organizăm lumea, să o reorganizăm în felul nostru. Sacrilegiul ar consta în a ne pierde încrederea în noi înşine.

  Tăcuţi, survolăm mult timp marea. Pentru prima oară după multe ere geologice, ţărmurile ei urmau să-şi schimbe forma, iar o parte considerabilă din această apă, pe care o brăzdaseră navele unor prime civilizaţii terestre, va ajunge pe o altă lume. Când apa se va retrage, se vor ivi oraşe moarte şi epave bântuite, temple locuite timp de milenii de caracatiţe şi moruni, locuinţe umile sau bogate pe care solul, scufundându-se, le-a înecat fără zgomot.

  Înainte chiar ca malurile Balearelor să apară la orizont, pilotul arătă cu degetul, fără o vorbă, regiunea mării.

  — Staţia 4, spuse Beyle cu simplitate.

  O coloană gigantică, scânteietoare, ţâşnea de la suprafaţă. La câţiva metri deasupra valurilor, ea purta o platformă strâmtă pe care erau aşezate două aparate ale A. P. P., recunoscute după steaua lor albastră. Cei doi marţieni se forţau să urmărească axul coloanei, care se scufunda în adâncuri. Atunci când aparatul care îi purta, pierdu din altitudine, ei ghiciră la o adâncime considerabilă forme vagi, dar imense, care se mişcau încet. Submarinele aduceau la staţia 4 materialul de care era nevoie.

  Însăşi staţia era şi mai adânc ascunsă sub mare. Aproape două sute de metri de apă o separau de aerul liber. Se odihnea pe solul stâncos. Fusese săpată parţial în platforma continentală a Balearelor, chiar la limita abisurilor.

  Din când în când vâltori enorme agitau suprafaţa. Bule nemăsurat de mari plesneau la suprafaţă, explodând în curcubee miniaturale. În măruntaiele mării se continua în tăcere o muncă de ciclopi.

  — Când staţia va fi gata, explică Beyle, la suprafaţă vor ieşi patru asemenea coloane. Ele vor avea un rol multiplu. Mai întâi să alimenteze centralele cu aer prelevat de la suprafaţă. Apoi, când staţia va fi pusă în funcţiune, ele vor conduce spre suprafaţă sub presiune mare, oxigenul şi hidrogenul, pe care-l vom degaja cu ajutorul electrolizei.

  Ele vor permite şi recuperarea unor importante cantităţi de energie, folosindu-ne de efectul Georges Claude. Temperatura de la suprafaţa mării este mult mai ridicată decât cea din adânc. Diferenţa aceasta de temperatură este convertită în energie. Dar nu este vorba decât de producerea unei energii complementare. Cea mai mare parte a energiei necesare, care este imensă, va fi furnizată de surse zeta care funcţionează plecând de la reacţii termonucleare.

  — Nu există riscul ca furtunile să doboare coloanele? Întebă Archim.

  — În principiu nu, spuse Beyle. Ele pot rezista celor mai mari asalturi ale acestei mări. Însă serviciile climaterice se vor strădui să menţină în toată această regiune condiţii meteorologice cât se poate mai favorabile. Ştiţi că în aceşti ultimi zece ani, am făcut mari progrese în controlul efectiv al vremii.

  Climalicianul dădu aprobator din cap. Era mult mai uşor să controlezi timpul pe Pământ decât pe Marte, unde condiţiile climatice relevau factori stabili şi relativ puţin numeroşi. Dar şi asta, se va schimba.

  — În rest, continuă Beyle, coloanele acestea se pot scufunda eventual în mare, lăsând furtuna să treacă. Nu ne asumăm riscuri. Nu, adevărata problemă care ni s-a pus în clipa conceperii acestei staţii, a fost aceea a vârtejurilor.

  Arătă cu degetul un punct întunecat aflat sub suprafaţa mării.

  — În locul acela şi la cincizeci de metri adâncime, peste câteva luni se vor scufunda câteva milioane de tone de apă. Zilnic. Aceste prelevări considerabile vor săpa în mare o depresiune de mai mult de trei metri care va fi alimentată de curenţi violenţi. De aici şi riscul constituirii unui vârtej şi chiar al unui microclimat, care ne-ar putea fi defavorabil.

  Cu o mişcare circulară desemnă întreg orizontul.

  — Aşa că nu am ezitat de a modifica relieful submarin şi de a repartiza aceste mutări pe o mare suprafaţă. Traficul maritim va fi interzis pe o zonă vastă înconjurând staţiunile de acest tip.

  — E aşa de mare! Spuse Gena, copleşită de imensitatea mării şi de cea a muncii pământenilor.

  — Nu, spuse Beyle cu blândeţe neînţelegând sensul exclamaţiei. Nu este decât o staţiune experimentală.

  Când ajunseră la coloanele lui Hercule, se lăsă înserarea. Văzură soarele coborând spre mare, printre masivele stâncoase. Dincolo de ele se afla oceanul. De altfel marea era condamnată. Lumina soarelui îmbrăţişa valurile puternice, trasând un drum de argint.

  Iar la orizont, în această trecătoare separând două continente, pe care distanţa o făcea să pară mai îngustă, văzură, încă neterminat, un fel de semn negru, orizontal, o siglă de uriaş barând pe jumătate drumul soarelui.

  — Barajul, anunţă Beyle cu un accent de mândrie în voce.

  Crestele erau punctate de lumini. Proiectoarele ţeseau pe cer o urzeală albă, neregulată şi mobilă, pânza dansantă a unui păianjen anormal, pe care apropierea nopţii îl făcea să se ivească pe un cer, pe care se aprindeau stelele. Ţărmurile nu mai erau decât o fâşie de beton. Oamenii erau pe cale să adauge încă un munte celor menţionaţi pe hărţile antice.

  Detaliile s-au conturat atunci când aparatul plonjă către litoralul african. Trecură de Ceuta şi Gibraltar când văzură mărindu-se la orizont turnurile înalte de un kilometru ale Tangerului, a doua veche capitală a Africii.

  Pe mare, pe pământ şi în văzduh, buldozere uriaşe, crucişătoare aeriene, cargouri tentaculare se mişcau aidoma unor insecte. Era o muncă de furnici răbdătoare şi meticuloase.

  — Aici lucrul nu încetează niciodată, spuse Beyle. În patru luni barajul va fi gata, ecluzele montate, iar turbinele vor începe să producă energie. Vom pune şi o placă comemorativă, iar peste cincizeci sau o sută de ani, de pe Marte, din întreg sistemul solar vor veni oameni să contemple placa pe care am aşezat-o la poarta Occidentului.

  — Aţi lucrat incredibil de repede, spuse Archim, impresionat de proporţiile lucrării.

  Totuşi, înţelegea mai bine problema înspăimântătoare a acestor zece miliarde de fiinţe omeneşti căutând cu disperare spaţii noi şi noi ţeluri.

  — Nu, spuse Beyle. Va trebui să înaintăm şi mai rapid. În ritmul acesta ne vor trebui douăzeci de ani ca să ne construim toate instalaţiile. Gândiţi-vă la navele pe care trebuie să le lansăm. Înainte de terminarea Proiectului vom fi capabili să deplasăm într-o singură noapte un lanţ muntos.

  Se îndreptau acum spre ţărmul european. Pentru o clipă, aparatul survolă porţiunea deja construită a barajului, apoi carcasele instalaţiilor, care vor transforma şi aici apa mărilor în oxigen. Apoi pierdu din altitudine şi plonjă spre un imobil căţărat pe un pinten stâncos. Pe culmea lui flutura un imens steag alb, purtând steaua albastră a Administraţiei.

  — E mai vast decât un imperiu, spuse Gena.

  — Nu, o corectă Beyle în vreme ce aparatul ateriza pe terasa imobilului, nu este un imperiu. Este Pământul. Sau, mai curând, este omenirea. Însă multe forţe îşi dispută această planetă ca şi cum ar fi vorba de un imperiu, în vreme ce nu este de fapt decât un nucleu.

  În vreme ce coborau în adâncurile imobilului, chipul lui Beyle păli brusc. Îşi scoase din buzunar un minuscul intercom.

  — O alarmă, spuse el. Cerusem secretariatului meu să-mi lase două zile de odihnă. Precis se întâmplă ceva grav.

  Rosti în intercom:

  — Într-o clipă ajung în biroul meu. Faceţi-mi legăura cu Baza 1.

  — Este stabilită, spuse o voce feminină. Baza 1 tocmai v-a sunat. Apel urgent. Vă credeau deja aici.

  — Aveţi vreo idee despre ce e vorba?

  — Nu ştiu, domnule. Se pare că e ceva serios.

  — Barlov e în biroul lui?

  — Nu, domnule se află încă pe şantier.

  — Cereţi-i să se întoarcă cât mai repede posibil.

  — Bine, domnule.

  Beyle se întoarse către marţieni.

  — Pun întotdeauna răul înainte, spuse el. Nu ne putem permite prea multe greşeli. Şi în ciuda tuturor măsurilor de prevedere, adesea trecem pe lângă catastrofă.

  — Cine este Barlov? Întrebă Archim. Am auzit de el.

  — Directorul tehnic al acestei staţii. Unul din cei mai buni ingineri ai planetei. Un rus. Vorbeşte şapte sau opt limbi. Un lucru folositor pe un şantier.

  Se năpustiră pe coridoare.

  — Întotdeauna mi-e teamă să nu se întâmple ceva în spaţiu, spuse Beyle. Am organizat totul cu grijă. Însă e ceva atât de vast, atât de complex, încât întodeauna ne poate scăpa câte ceva.

  Un bărbat cu chipul încordat a apărut pe ecran şi părea că aşteaptă. De îndată ce pronunţă câteva cuvinte, Beyle ştiu că nu era vorba de spaţiu.

  Era Antarctica.

  O parte a continentului explodase pur şi simplu. Era un cataclism.

  Barlov strânse mâinile lui Archim şi ale Genei mai să le frângă. Era un uriaş zbârlit şi roşcat.

  — Nu pricep, spunea el cu un accent la fel de dezordonat ca şi silueta lui. Instalaţiile din Antarctica erau perfect sigure.

  — Vă sugerez să reascultaţi înregistrarea, spuse Beyle care dădu rola aparatului înapoi fără să mai aştepte răspunsul.

  Pe ecran apăru chipul încordat.

  — Acum aproximativ două ore, în regiunea munţilor Sabini, s-au făcut auzite trosnete înfricoşătoare, urmate imediat de un cutremur de gradul opt pe scara Richter, care a distrus toate instalaţiile construite în această parte a continentului. Cutremurul îşi avea epicentrul într-un punct situat nu departe de Erebus. Nu există supravieţuitori. Puţine indicii şi fragmente furnizate de aparatele care survolau locurile catastrofei descriu o enormă fisură străbătând întreaga lungime a litoralului, pe mai bine de o mie de kilometri. De-a lungul întregii fisuri au apărut vulcani. Diferitele staţii ştiinţifice îşi pregătesc plecarea în cea mai mare grabă. Am rămas fără veşti de la o expediţie care făcea releveuri în apropierea polului magnetic.

  Vocea răguşită a lui Beyle se făcu auzită:

  — Câte victime?

  — Pe puţin o sută douăzeci de dispăruţi, înregistrarea se terminase.

  — Ar fi bine ca ştirea să fie ţinută în secret, spuse Archim. Cât mai mult posibil.

  — Vă credeţi pe Marte, se răsti Beyle cu un strigăt, în care se amestecau mânia, turbarea şi tristeţea.

  — E imposibil, spuse rusul. Seismografele din lumea întreagă au înregistrat deja cutremurul.

  Beyle încercă să stabilească o legătură.

  — Încercaţi să-mi obţineţi Antarctica 2, strigă el într-un microfon.

  — Nu răspunde nimeni, spuse o voce de femeie.

  — Daţi-mi nava cea mai apropiată, aparatele sunt încă în aer.

  — O escadrilă a plecat imediat din Australia. Vă fac legătura prin satelit.

  Copleşit, Beyle îşi lăsă braţele să-i cadă de-a lungul trupului.

  — Voi demisiona, spuse el. Demisionez.

  Barlov îi cuprinse umerii.

  — N-aveţi dreptul. Aţi luat toate măsurile de prevedere posibile. Nu e din vina dumneavoastră.

  Archim se postă în faţa lui Beyle.

  — Aveţi toată încrederea mea. Aveţi vreo idee despre ce s-a întâmplat?

  Barlov dădu din umeri.

  — Topirea gheţurilor, probabil. De mai bine de un milion de ani, gheţurile apasă pe această zonă a Pământului. Pe măsură ce dispar, greutatea scade, iar scoarţa riscă să explodeze. Noi o ştim, însă. În clipa aceasta nu întreprindem nimic important. Doar câteva experienţe cu ajutorul sateliţilor-oglindă. Şi nici măcar nu aveau loc în sectorul acesta. Stabilisem un plan extrem de precis pentru a evita orice accident, fără a mai vorbi de o catastrofă de această amploare.

  — Ce se va întâmpla?

  — Guvernul va numi o comisie de anchetă.

  Răceala din privirile rusului, îl descumpăni pe marţian.

  — Şi nu ne prea iubesc. Li se pare că ocupăm prea mult loc. Afacerea asta pică la ţanc.

  — Doar nu credeţi că…

  Rusul făcu un pas înapoi.

  — Nu cred. Asta e o tradiţie naţională. Dar orice s-ar întâmpla, ţin să ştiţi, dumneata Beyle şi dumneata, Noroit, că eu, Barlov, nu o să vă părăsesc. Nouă, în Rusia – făcu un gest vag – ne plac proiectele vaste şi planurile care modifică istoria.

  — Daţi-mi-l pe Andrews, spuse Beyle la telefon.

  De origine americană, Andrews era directorul general al Administraţiei Proiectului. În urmă cu zece ani el condusese reorganizarea bazelor terestre de pe Lună şi rezolvase cu succes numeroasele probleme dificile.

  Chipul lui apăru pe ecran. Era un bărbat de cincizeci de ani cu păr cenuşiu şi faţa netedă, uşor atinsă de cuperoză. Părea calm şi holărâl.

  — Mă bucur să vă văd, Beyle, spuse el. Presupun că sunteţi la curent.

  — Nu se mai poate stabili legătura cu polul.

  — Ştiu, am încercat. Le-au căzut antenele, în cel mai bun caz.

  — Intenţionez să plec peste o oră.

  — Bună idee. Ştiu că mă pot bizui pe dumneata, Beyle. Cine este în spatele dumitale? Mă bucur să vă văd, Noroit. Omagiile mele, doamnă. Bună ziua, Barlov. Clipa nu e potrivită pentru amabilităţi. Beyle, păstraţi legătura.

  Ecranul redeveni lăptos.

  — Oamenii guvernului îi vor cădea în cârcă, spuse Barlov. Iar pe lisla celor pe care caută să-i înbaţe, dumneata eşti următorul.

  — În tot cazul, nu mă vor găsi aici, spuse Beyle. Plec spre Antarctica. Doresc un transport orbital urgent, spuse el în microfon. Decolarea peste treizeci de minute. O navă de cursă lungă. Cea mai rapidă care este disponibilă.

  — Câţi pasageri?

  Beyle le aruncă o privire întrebătoare celor doi marţieni.

  — Vă însoţesc, spuse Archim.

  — Şi eu, spuse Gena. Sunt geolog. Poate aveţi nevoie de un expert.

  Rusul se întoarse.

  — Vin şi eu.

  — Nu, spuse Beyle. Nu trebuie să se întâmple şi aici ceva. Dumneata rămâi.

  — Bine. Spuse rusul. Dar să nu riscaţi. N-am să v-o iert. Le-ar face prea multă plăcere să vă vadă…

  Îşi întrerupse fraza aşa cum ai frânge un creion.

  Avionul se afunda în noapte, mult deasupra norilor, în afara atmosferei. Propulsoarele erau oprite şi el urma în vid o traiectorie optimizată. În cabină, în stare de imponderabilitate, încătuşaţi în scaunele lor, pasagerii rămâneau tăcuţi. Beyle parcurgea un teanc de rapoarte şi nu se întrerupea decât pentru a descifra mesajele care defilau pe un ecran aşezat în faţa lui. Geologul şi inginerul, pe care îi luase în expediţie, făceau calcule şi din când în când schimbau câteva cuvinte în şoaptă. Gena se gândea. Mişcările acestea violente ale scoarţei terestre scăpau experienţei ei. Era obişnuită cu o lume bătrână şi uzată a cărei energie internă se risipise aproape în întregime. Aceste zgâlţâieli ale Pământului i se păreau un coşmar ireal.

  Brusc, ea scoase un strigăt, arătând spre ecran. În aceeaşi clipă se făcu auzită vocea pilotului. Ecranul era luminat de incendiu. Deşi se găsea încă la mai mult de trei sute de kilometri, apărea ca un rubin aşezat într-un sipet de catifea neagră. Brazde de foc îl înconjurau ca nişte raze sinuoase.

  — Antarctica 2, spuse pilotul.

  În cabină tăcerea era şi mai apăsătoare. Vocea pilotului se auzi din nou:

  — Ne cheamă escadrila Antarcticii.

  Beyle îşi împinse dosarele la o parte. Gena puse o mână pe braţul lui Archim.

  — Alo, chemă Beyle. Aici Beyle, aici Beyle de la Administraţie. La raport, vă rog.

  Din difuzor se auziră mai întâi trosnete. Recepţia era proastă. Cutremurul şi erupţia declanşaseră o furtună magnetică.

  — Aici Brian, aici Brian… Baby Fox la raport.

  Pentru o clipă vocea fu acoperită de paraziţi.

  — Brian la raport. Mă recepţionaţi?

  — Foarte rău. Schimbaţi frecvenţa.

  — Brian la raport. Mă recepţionaţi?

  — Doi pe cinci. O să meargă.

  — Baby Fox la raport. Patrulăm de cinci ore deasupra Antarcticii. Am cules patrusprezece membri ai expediţiei care se îndrepta spre polul magnetic. Doi morţi. Doi răniţi grav, transferaţi pe staţia 3, echipată pentru îngrijiri de urgenţă. Am decolat din nou. Aici Brian. Mă recepţionaţi?

  — Trei pe cinci, spuse Beyle.

  — Vi-l dau pe doctorul Djobanski, şeful expediţiei, care doreşte să vă vorbească. E rândul dumitale, doctore.

  — Vă ascult, Djobanski. Ce s-a întâmplat?

  — Greu de spus. Totul s-a petrecut îngrozitor de repede. Eram cu baza la opt sute de kilometri sud sud-vest de munţii Sabini. Cutremurul ne-a distrus instalaţiile şi antenele în întregime. Imposibil să vă găsim. Din fericire, a venit escadrila să ne recupereze. Frigul era îngrozitor. Dispun totuşi de câteva informaţii. Antarctica 2 e complet distrusă. Svornjesen şi oamenii lui au murit. La originea probabilă a catastrofei…

  Un trosnet întrerupse discursul savantului.

  — Baby Fox, strigă Beyle, schimbaţi frecvenţa. Nu vă mai recepţionez.

  Vocea polonezului reveni, clară şi limpede. Încărcată de emoţie.

  — Privitor la originea catastrofei, repet, avem o ipoteză aproape sigură. S-a întâmplat ceva la satelitul Oglinda 5, care a reflectat lumina solară într-un punct din apropierea munţilor Sabini şi a făcut să se topească gheaţa.

  — Dar nu trebuia să intre în activitate mai repede de săptămâna viitoare. Şi doar progresiv.

  — Aşa ştiam şi eu. Trebuie să se fi întâmplat ceva în spaţiu.

  — De ce nu ne-au avertizat?

  Pilotul interveni.

  — Baza 1 la raport. Nu pricep ce s-a putut întâmpla. În aparenţă, satelitul a intrat în derivă încă de acum două zile.

  — Două zile? Spuse Beyle. Şi n-au observat nimic?

  — Staţia spaţială era în întregime automatizată. Pe o orbită stabilă. Oglinda era repliată. Accidentul era imprevizibil. Ei spun chiar că era imposibil.

  Beyle apăsă de zor pe claviatura din faţa sa.

  — Nu înţeleg, spuse Beyle. Însă cineva va plăti pentru asta. Mulţumesc, profesore. Daţi-mi-l pe Andrews.

  În cabină răsună vocea lui Andrews.

  — Inutil. Sunt deja la curent. Iar cei care riscă să plătească suntem noi, Beyle, nu-mi place povestea asta. Nu-mi place câtuşi de puţin. Şi nu din motivele pe care ţi le-ai putea închipui. Au murit oameni.

  — Este un accident îngrozitor, spuse Beyle.

  — Nu seamănă cu un accident, Beyle. Ar putea foarte bine să fie o crimă, Beyle. O crimă.

  — V-a vorbit Barlov despre bănuielile sale?

  — Ah, şi Barlov s-a gândit la una ca asta. Cunoştea bine maşinile.

  Urmă o tăcere întreruptă de câţiva paraziţi.

  — Faceţi tot ce puteţi, Beyle. Vă revine răspunderea pentru acel sector. Fiţi însă cu băgare de scamă. Reflectorul 5 nu este încă sub control. Şi încercăm să evităm distrugerea lui. Spotul luminos se plimbă prin regiune. Noroc.

  În cabină se reinstaură liniştea. Gravitaţia reapăruse. Una din secretare, blondă şi fragedă, servi cafeaua. În cabină atmosfera era călduţă şi calmă. Afară, în noaptea polară, erau şaptezeci de grade sub zero.

  — Priviţi la ora trei, spuse pilotul câteva minute mai târziu. Spot la ora trei.

  Priviră cu toţii ecranul panoramic care arăta orizontul din partea dreaptă a aparatului. O zonă eliptică, violent luminoasă, se deplasa cu o viteză foarte mare.

  — Spotul satelitului, spuse Archim. Trebuie să fie îngrozitor de cald acolo, dedesubt.

  — Peste două mii de grade Celsius, răspunse inginerul printre dinţi.

  Sateliţii reflectorizanţi erau suprafeţe întinse de mylar aluminizat destinate reflectării şi focalizării razelor solare asupra unei zone precise a suprafeţei terestre. Ei permiteau topirea gheţurilor de la pol, cu costuri minime. Nu trebuiau folosiţi decât cu precauţii extreme. Lucru fără de care ar fi putut incendia oricare pădure, oricare oraş de pe Pământ. Nefiind decât o imagine, spotul se putea deplasa mai repede decât lumina.

  — Vine spre noi, spuse pilotul. Turbulenţa…

  Viră cu brutalitate spre stânga. Secretara care servea cafeaua, dezechibrată, lăsă să-i scape tava. Beyle o prinse în momentul în care era să cadă.

  — Încearcă să-l stabilizeze, spuse pilotul.

  Spotul mătura încă la întâmplare câmpia îngheţată. Acum se îndrepta în mod clar spre mare. Apoi se mări, îşi pierdu intensitatea, deveni o imensă pală neclară.

  O reflectare, gândea Gena, nimic altceva decât o reflectare, aşa cum poţi face cu o oglindă, pe un perete. Atâta doar că oglinda de aici are o suprafaţă de câţiva kilometri pătraţi şi se găseşte acolo sus, în spaţiu, şi în vreme ce noi suntem în noaptea nesigură a polului, ea face faţă soarelui în mod etern şi retrimite torentul acesta de căldură şi de lumină, iar dacă se mişcă acolo sus doar cu o fracţiune de secundă de unghiul de acolo, pata de foc se deplasează aici cu mai mulţi kilometri. Era oare necesară construirea tuturor acestor maşinării înfricoşătoare pentru a-i da o atmosferă lui Marte, pentru a le permite oamenilor de acolo să respire în libertate?

  Atâţia morţi.

  Aş fi îndrăznit, oare, să pregătesc proiectul, gândea Archim, dacă aş fi prevăzut una ca asta? Acolo sus nişte oameni încercau să ajungă la oglindă, să o orienteze în vid, şi fără îndoială că îşi riscau vieţile pentru a opri dezastrul.

  — O veste bună, spuse Andrews în difuzor. Am reuşit să defocalizăm oglinda, iar calculatoarele analogice estimează că acest cataclism nu se va extinde. Repunerea sub control a situaţiei este o problemă de minute.

  Se auzi tuşind.

  — Şi una mai puţin bună, deşi previzibilă. Preşedintele a desemnat o comisie de anchetă. Beyle, va trebui să aflăm adevărul înaintea lor. Altfel suntem terminaţi. Aveţi putere. Poate că ei încă nu ştiu că totul s-a declanşat în spaţiu, însă în curând le-o voi spune. Faceţi tot ce puteţi.

  — Bizuiţi-vă pe mine, spuse Beyle.

  Îşi regăsise calmul. Privea pe ecran cele două lumini care despicau noaptea, cea care venea din măruntaiele Pământului şi cea care cădea din cer, amândouă la fel de distrugătoare.

  — Direcţia: Néa Thulé, îi spuse el pilotului. Către escadrila Antarcticii: continuaţi căutarea celor dispăruţi.

  Cu mulţi ani în urmă Néa Thulé cunoscuse intensa activitate a unei baze ştiinţifice şi militare a Organizaţiei Mondiale. Când tensiunea internaţională se risipise, instalaţiile militare fuseseră aproape în întregime dezafectate. De atunci, în oraşul subteran se succedaseră doar misiuni ştiinţifice. Se punea problema să fie abandonat cu totul, iar observatorii umani să fie înlocuiţi cu roboţi, când Administraţia Proiectului moştenise baza şi făcuse profunde transformări. În ciuda situării sale geografice dezavantajoase, adăpostul şi astroportul existente fuseseră dezvoltate. De acum Néa Thulé asigura coordonarea sectorului antarctic şi dădea staţiilor spaţiale indicaţiile necesare orientării sateliţilor-oglindă.

  Aparatul fu înghiţit de o trapă încă de la aterizare, iar pasagerii lui se pomeniră într-un imens hangar iluminat puternic şi bine încălzit.

  Beyle, urmat de cei doi marţieni, de geolog, de inginer şi de două secretare, se năpusti către biroul directorului bazei.

  — Am fost scuturaţi cu severitate, spuse acesta. Două navete care se aflau pe drum s-au prăbuşit şi ne va trebui mai mult de o lună de muncă să le readucem în stare de funcţionare. Din fericire, nimeni nu a fost rănit. De aici până la munţii Sabini sunt aproape două mii de kilometri.

  — Cine e responsabil acolo sus în clipa asta? Întrebă Beyle cu un început de nerăbdare.

  — În spaţiu? Trebuie să fie Ransome.

  — Chemaţi-l.

  — O clipă. Îl aveţi.

  — Alo, spuse Beyle. Aici Néa Thulé, Beyle la aparat. Prezentaţi-vă raportul, Ransome.

  — Satelitul 7 vă recepţionează cinci pe cinci. Ransome la raport.

  Beyle tuşi pentru a-şi drege glasul şi inspecta încăperea din priviri. Pereţii erau acoperiţi cu hărţi. Într-un colţ, plutea un glob pământcsc în jurul căruia se roteau mici lămpi. Fiecare dintre ele reprezenta un satelit, o bază din spaţiu. Erau vreo douăzeci.

  — Ce s-a întâmplat la dumneavoastră? Întrebă Beyle.

  — În mod practic, Oglinda 5 se află sub control, răspunse o voce tânără şi neliniştită. Dar nu pricepem ce s-a întâmplat. Am văzut munţii Sabini explodând. Ne pare rău de Svornjesen şi oamenii lui.

  Lui Ransome i se stinse vocea, apoi continuă cu încăpăţânare:

  — Am pregătit un raport pentru Andrews şi pentru dumneavoastră. Peste circa o jumătate de oră, Oglinda 5 va fi ancorată în mod convenabil. Ne vom duce să vedem ce s-a petrecut în creierul ei.

  — Aveţi vreo idee?

  — Defecţiune mecanică. Există şi o altă posibilitate pe care o voi pomeni în raport. O acţiune răuvoitoare.

  — Vreţi să spuneţi un sabotaj?

  Nesigură, îndepărtată, vocea încuviinţă.

  — Altceva am eu să vă spun, domnule, zise Ransome. Vă prezint demisia mea.

  — O accept, spuse Beyle. Pentru moment însă, rămâi la postul dumitale.

  — Intenţionez să inspectez chiar eu Oglinda 5.

  — Încercaţi să aduceţi o probă tangibilă a presupunerii dumneavoastră.

  — Voi face tot posibilul, domnule.

  Un declic.

  — E foarte tânăr directorul bazei, spuse Vernucci. Aproape un puşti.

  — Ştiu, spuse Beyle, eu însumi l-am numit.

  — Nu înţeleg cum a putut Oglinda să scape vigilenţei lor.

  — Încă n-aţi fost în spaţiu, Vernucci.

  — N-am lucrat niciodată acolo, recunoscu Vernucci.

  — Nu e simplu acolo sus. Există o mie de lucruri care trebuie supravegheate în acelaşi timp. Oglinda s-a putut îndepărta încetişor fără ca ei să-şi dea seama. A fost suficientă o scurtă întrerupere a transmisiei. În medie erau mai mult de două mii de kilometri între Satelitul 7 şi Oglinda 5. Nu se aflau pe aceeaşi orbită şi în principiu nu se încrucişau decât o dată la două ore şi câteva minute.

  — Înţeleg, spuse Vernucci.

  — Însă Oglinda 5 n-ar fi trebuit să scape de sub control. Se presupune că ordinatoarele nu cunosc greşeala.

  — Înţeleg, spuse Vernucci.

  — Proiectul este o maşină de precizie. Fiecare rotiţă este un miracol tehnic. Toate trebuie să se angreneze perfect. Nu există loc pentru greşeală sau neglijenţă.

  — Bineînţeles, spuse Vernucci.

  — Însă Ransome nu a putut comite o neglijenţă. Probabil că a spus adevărul.

  Beyle tăcu şi păru că se strânge în sine. Se întoarse către Gena şi Archim.

  — Trebuie să dormiţi, spuse el.

  Archim deschise gura ca să protesteze.

  — Ba da, insistă Beyle. Pentru moment nu ne puteţi fi de folos. Iar gravitaţia de aici, care vă apasă, vă măreşte şi mai mult oboseala. Mai târziu voi avea nevoie de voi.

  — Şi dumneavoastră? Întrebă Gena.

  Beyle făcu un gest vag.

  — Mai târziu. Voi dormi două sau trei ore atunci când Ransome îmi va spune ce a găsit. Găsiţi-le o cameră, Vernucci.

  Se instală la birou. Într-un colţ al încăperii, o secretară stătea într-un fotoliu, cu privirile pierdute, cu chipul palid.

  — Cum vă numiţi?

  — Eva, răspunse ea cu simplitate.

  — Iertaţi-mă, acum îmi amintesc. Obosită?

  — Nu, răspunse politicos.

  — Duceţi-vă să vă odihniţi. O să vă anunţ dacă voi avea nevoie de dumneavoastră. Cunoaşteţi baza?

  — Da, domnule. Am mai fost aici cu dumneavoastră.

  — Acum şase luni, nu-i aşa?

  — Întocmai.

  — Acum duceţi-vă să vă culcaţi. Am nevoie să fiu singur.

  Ea ieşi. Beyle începu să dicteze într-un microfon un scurt comunicat care a doua zi urma să fie transmis presei.

  Ora 4 TU: Apel către Satelitul 7. Ransome a reuşit să abordeze Oglinda 5. Ţinând seama de măsurile de prevedere care trebuie luate şi de dificultatea operaţiunilor în spaţiu, în mai puţin de o oră se va afla în interiorul cabinei de control.

  Ora 4: 10 TU: Sună Andrews. Peste douăzeci de minute va fi primit de Guvernul Pământului. Şaptezeci şi două de persoane sunt date dispărute. La ora aceasta sunt moarte, cu siguranţă. Cutremurul continuă, scăzând în intensitate. Ziarele telematice încep să răspândească ştirea despre cataclism, însă rămân evazive privitor la cauzele lui.

  Ora 4: 20 TU: Beyle se întinde pe o banchetă. Vernucci asigură responsabilitatea sectorului. O a doua escadrilă a înlocuit-o pe prima. În spaţiu operaţiunile continuă. De acum, mesajele sunt codificate.

  Ora 4: 30 TU: Beyle doarme. În noaptea cenuşie a polului, vulcanii aruncă încă lumini roşiatice.

  Ora 4: 35 TU: Un avion guvernamental se apropie de Néa Thulé. Cere permisiunea de a ateriza. Vernucci îl trezeşte pe Beyle.

  Pe fuselajul avionului, cele şapte stele portocalii ale Guvernului Mondial străluceau ca o constelaţie.

  — Pe cine aduce? Întrebă Beyle frecându-se la ochi.

  — Nu ştiu, spuse Vernucci. Pilotul n-a spus nimic în privinţa asta. E greu să-l întrebi.

  — N-are importanţă, spuse Beyle. Un anchetator, fără îndoială. Primul. Vor veni şi alţii. În general, arăta-ţi-le tot ceea ce vor să vadă, însă nimic în plus. Sunt instrucţiunile lui Andrews.

  — Bine.

  — Şi ale mele.

  — Bine, repetă Vernucci.

  — Nimeni de aici nu are vreo responsabilitate, indiferent ce se întâmplă, doar eu. Ţin ca lucrurile să fie cât se poate de clare.

  Avionul aterizase vertical, iar acum rula spre una din trape. Autopilotul îl bloca la semnal în mod impecabil.

  — Mă întreb de ce mai folosesc piloţi umani pe aparatele astea, spuse Vernucci.

  — Din acelaşi motiv ca şi noi, răspunse Beyle sec. Chestie de prestigiu. Şi ei ţin să folosească cât mai multă lume posibil.

  Jennings, geologul, care tocmai intrase, tuşi discret.

  — Trebuie să fie un ştab, în tot cazul. Este unul din avioanele prezidenţiale.

  — Ar fi trebuit poate să-i ieşim în întâmpinare? Remarcă Vernucci.

  — Nu, spuse Beyle. Ar crede că nu avem nimic mai bun de făcut decât să le ieşim vizitatorilor în întâmpinare. Iar în actuala stare de lucruri, nu ar greşi.

  Se forţă să-şi controleze vocea, temându-se ca ea să nu-i trădeze descurajarea şi epuizarea. Şaptezeci şi doi de morţi. Şi cinci luni de muncă anulate.

  Avionul de pe trapă se afundă în sol. Peste câteva secunde va apărea pe ecranul de control al hangarului subteran.

  — Noutăţi de la Ransome? Întrebă brusc Beyle.

  — Pentru moment, nimic. O să ne sune el.

  Pe ecran, scara sclipitoare se deplia. Din avion coborâră doi bărbaţi. Primul avea o servietă grea. Erau aproape cu spatele la camera TV şi era imposibil să le vezi chipul.

  Atunci când uşa sălii de control se deschise, Beyle îşi recunoscu vizitatorul. Era un bărbat osos, cu un aer şters, aproape pleşuv. Hendrick, primul adjunct al lui Carenheim. Îl salută pe Beyle fără să-i întindă mâna.

  — Nu speram să vă regăsesc atât de curând, spuse el fără cea mai mică urmă de umor.

  — Ne-am despărţit în circumstanţe mai favorabile, spuse Beyle. Regret că nu puteţi vizita acest sector în condiţii mai bune. Va fi dificil poate să vă conduc pe teren.

  Celălalt nu-şi pierdu calmul.

  — Vin aici în calitate de anchetator oficial.

  Îşi ridică servieta.

  — Am aici hârtiile care mă acreditează. Preşedintele a hotărât să mă trimită chiar în această noapte. Serviciile sale probabil că nu au avut timp să vă anunţe.

  — N-am nevoie de hârtiile dumitale, spuse Beyle. Când doriţi să vă începeţi treaba?

  — Imediat.

  — O să vă pun la dispoziţie biroul meu şi un apartament.

  De îndată ce adjunctul lui Carenheim ieşi, Beyle chemă Baza 1.

  — Cât e ceasul la voi?

  — Oh, cam cinci şi jumătate după-amiază.

  — O oră decentă. Faceţi-mi legătura cu Andrews, spuse el.