După benchetuială, distracţiile continuară şi, când se lăsă întunericul, la lumina opaiţelor, mateloţii se prinseră în dansuri pastorale. Unul dintre ei, bine ameţit, ceru căpitanului să urce pe punte câteva negrese. Cererea nu avea în sine nimic extraordinar, căci femeile negre erau separate de bărbaţii de aceeaşi culoare, şi domnul Dufourneau, între alţii, nu se sfia să arate faţă de cele mai bine făcute un interes perseverent, în văzul tuturor. Domnul Fulminet refuză sec, pe considerentul că ziua regelui nu putea fi un pretext pentru desfrâu.

Amatorii de frumuseţi africane se consolară de acest refuz bând şi mai mult ponche. Era un fel de limonadă, făcută din doze variabile de lămâie, zahăr, mirodenii şi rachiu îndoit cu aqua simplex{25}. În împrejurarea de faţă nu se făcuse economie de rachiu. Astfel, mulţi dintre oamenii noştri, şi aşa destul de ameţiţi, începură curând să se clatine şi să li se împleticească limba de băutură. Nimeni nu s-a mirat deci văzând cum o santinelă de pază la unul din tambuchi, şi care băuse la cot cu ceilalţi, căzu deodată pe spate, cu copitele în sus. Noaptea era atât de senină încât mai toate opaiţele fuseseră lăsate să se stingă, fără a se aprinde altele. Rămăseseră doar câteva căpătâie de fitil, ce sfârâiau înainte de a se mistui. Vocea domnului Fulminet, care de câtva timp se retrăsese în camera lui, răsună dinspre dunetă.

— Destul, prieteni! Treceţi la hamacurile voastre. Mai e şi mâine o zi.

Abia rostise ordinul şi a doua santinelă se prăbuşi în faţa tambuchiului unde şedea de pază. Răsunară urlete furioase. Trântind chepengurile la o parte, negrii, înarmaţi cu drugii de fier din care izbutiseră să scape, năvăliră din toate părţile şi îi loviră în cap pe toţi membrii echipajului care le ţineau piept. Puseră mâna pe puştile santinelelor, care fuseseră primele lor victime, apoi pe baionetele celor pe care îi doborau. Trezindu-se din beţie, mateloţii noştri fac faţă cum pot. Unii dintre ei, fără nici o armă, nu găsesc altceva mai bun decât să se caţere pe parâmele catargelor. Situaţia pare disperată, căci dacă domnii Fulminet şi Dufourneau, unul lângă altul pe puntea dunetei, trag neîntrerupt focuri de pistol, nu pot în schimb să se slujească de tunuri, deoarece ghiulelele i-ar lovi deopotrivă şi pe albi, şi pe negri, încăieraţi cum sunt pe punte.

Eu şi Sosthène, rezemaţi cu spinarea de bastingaj, unul la babord, celălalt la tribord, loveam cât puteam mai bine cu sabia şi cred că am trimis pe lumea cealaltă vreo trei sau patru captivi. Domnul Pigache, credincios vocaţiei sale şi în ciuda „negrofiliei” pe care o manifestă, pusese mâna pe o pârghie de manevrat tunurile şi învârtea în jurul său această armă improvizată destul de redutabilă.

Oricât de înverşunată era rezistenţa noastră, ne pândea primejdia să fim copleşiţi numeric. Şase dintre oamenii noştri muriseră şi vedeam cum negrii se caţără pe puntea din spate unde căpitanul şi domnul Dufourneau le spărgeau capetele metodic. Atunci mi-a venit o inspiraţie. Era limpede că, neputând folosi mortierele, cu greu i-am fi putut dovedi pe năvălitori. Pătruns de acest gând, încep să strig:

— Eliberaţi puntea! Eliberaţi puntea!

— Eliberaţi puntea! Vom trage în ei, tună la rândul său prin portavoce domnul Fulminet.

Echipajul înţelese. Continuând să se apere ca nişte diavoli împieliţaţi, mateloţii, unii după alţii, încercau să-şi croiască drum printre agresori, fie pentru a se apropia de bord, fie pentru a se retrage pe puntea din spate. Doi tunari izbutiră destul de iute să ajungă la domnul Fulminet şi încărcară mortierele. Astfel, atunci când captivii, care se şi socoteau stăpâni pe corabie, au rămas singuri în mijlocul punţii superioare, o salvă aproape simultană a celor patru guri de foc a făcut tot atâtea găuri în grămada de negri. Cam în acelaşi timp, şeful echipajului izbuti să se strecoare în magazia de arme şi câţiva oameni care îl urmaseră, înarmaţi cu puşti şi suliţe scurte, dădeau dovadă că nu-şi pierduseră mâna.

O a doua salvă de mortiere izbuti să semene panică în rândurile negrilor. Mulţi dintre ei se aruncară în mare. Alţii, înspăimântaţi, temându-se de represalii, intrară la locul lor sub punte. În clipa aceasta domnul Pigache este victima unei lovituri nemeritate a soartei. Un negru, după ce se strecurase în cambuză{26}, revine pe punte cu două sticle din cea mai bună rachie şi le aruncă în capul secundului, care se prăbuşeşte, amestecându-şi sângele cu tafia din Insule.

Acesta avea să fie ultimul act al răzmeriţei. Doborâţi unul după altul de salvele bine trase, răsculaţii rămaşi în viaţă, care n-au putut încă să se refugieze sub punte, se aruncă în genunchi. Azvârlind drugii de fier, frigările şi cuţitele, cer îndurare. Sub ameninţarea pistoalelor, sunt din nou puşi în lanţuri, marea înghite douăzeci şi cinci de cadavre, iar pe batanţii tambuchilor, închişi cu grijă, se pun câte două lacăte.

Era aproape miezul nopţii când ordinea a fost pe deplin restabilită la bord. De dimineaţă, am făcut bilanţul pierderilor echipajului. Opt mateloţi muriseră în timpul acţiunii. Nouă erau mai mult sau mai puţin grav răniţi. Viaţa domnului Pigache – ai cărui ochi, din fericire, scăpaseră teferi, deşi chipul său, brăzdat de crestături, era o rană vie – după cum spunea domnul Taillebois, nu era în pericol.

Chirurgul nostru, om destul de cumpătat de obicei, bând în chip excepţional peste puterile sale, se retrăsese devreme şi căzuse pe dată într-un somn de plumb. Abia cea de-a doua salvă a mortierelor l-a deşteptat din toropeală. Cât a mai căscat, cât s-a mai întins, cât s-a mai frecat la ochi – încăierarea s-a şi isprăvit. Nu-i mai rămânea decât să se apuce de lucru.

Primul său pacient a fost tocmai domnul Pigache! Cu capul oblojit în feşi, ca o mumie, secundul primi cam acru observaţia după care, fiind rănit de cioburile de sticlă, leacul şi în acelaşi timp răul i-ar fi fost aduse prin stropirea concomitentă cu rachiu.

— Află, domnule Taillebois, îşi dădu el cu părerea, că nectarul acesta nu e bun pentru uz extern, ci intern.

Chirurgul admise acest punct de vedere, cu rezervele pe care ştiinţa senină are datoria să le îngăduie ignoranţei frivole. Cei nouă mateloţi răniţi aveau nevoie de îngrijirile sale. Cinci se stinseră în zilele următoare de infecţie cangrenoasă.

Revolta cerea însă o pedeapsă menită să inspire o frică salutară celor care ar mai fi fost îndemnaţi s-o repete. Era necesar să se dea un exemplu.

Domnul Fulminet nu era de felul lui un om crud. Interesele Companiei îi dictau comportarea, considerent pentru care menirea lui era să debarce la mal un număr cât mai mare de captivi. Nu făcea parte din acei neguţători de negri pentru care rebelii, fără deosebire, trebuie să fie stâlciţi în bătaie cu drugi de fier. Se mulţumea să-i lege pe punte, de mâini şi de picioare, şi-apoi, culcaţi pe burtă, să-i biciuiască pe trupul gol. Pentru ca pedeapsa să fie şi mai aspru simţită, şi fizic şi moral, pe de o parte regiunea mai cărnoasă a trupului lor era în prealabil crestată cu cuţitul, pe de altă parte, un matelot voinic, după ce începea treaba, era înlocuit de negri aleşi dintre cei mai vânjoşi şi care biciuiau din răsputeri victimele întinse pe jos, în dorinţa de a se pune în evidenţă. Atunci când căpitanul socotea că gârbaciul îi umpluse îndeajuns de sânge pe cei pedepsiţi, rănile acestora erau frecate cu un amestec de praf de puşcă, lămâie şi saramură de ardei iute, totul pisat împreună cu un leac miraculos, meşteşugit de domnul Taillebois, care avea drept efect să prevină cangrenă. Îmi amintesc că aplicarea acestei pomezi îi făcea să urle cu mai multă convingere decât loviturile de bici.

Acesta a fost tratamentul la care au fost supuşi cei şase negri, bănuiţi a fi capii revoltei, cărora, după aceea, li s-a tăiat poftă s-o mai ia de la capăt.

Era să uit, din modestie, să menţionez aici omagiul pe care mi l-a adus domnul Fulminet, după ce pedepsiţii au fost duşi deoparte de tovarăşii lor de lanţuri.

— Domnule, îmi spuse el, dumitale ţi-a venit cel dintâi ideea de a se elibera puntea, şi lucrul acesta a fost salvarea noastră. Nu numai că ai devenit un bun marinar, dar ai căpătat şi ochi de şef. Mergi tot aşa, şi vei ajunge departe.

Ieşit din gura lui, elogiul avea greutate şi îmi dădu de gândit. Ce voia să spună şi unde dracu puteam ajunge, eu care nu pornisem pe mare decât din constrângere?

Părăsisem insula Principe de peste două luni şi scorbutul ne mai răpise încă şase negri, când ţărmul insulelor Santo Dominguo şi Marie-Galante apăru învăluit în zori neguroase. Câteva zile mai târziu ajunsesem în dreptul insulei Santo Dominguo şi schimbăm semnale amicale cu l’Intrépide, vas din Saint-Malo, care făcea negoţ cu negri şi se întorcea la portul său de înregistrare. Timpul, ameninţat de vijelie, ne-a silit să dăm târcoale o zi întreagă până să ne apropiem de capul Francez, ţintă a călătoriei noastre, şi când la Pétulante se prezentă dinaintea pasei, tocmai se lăsa noaptea. În ciuda unei salve de tun, pilotul nu dădea nici un semn de viaţă şi am fost nevoiţi să ne îndreptăm spre larg. În sfârşit, a doua zi dimineaţă, potolindu-se briza mării, am izbutit să ne apropiem de coastă. După ce am mai descărcat gurile de foc din câteva saborduri îl văzurăm pe pilot cum se apropie de noi într-o barcă. După puţin, aducându-i mulţumiri lui Dumnezeu, ancoram în rada portului.

 

 

Capitolul 8

 

Degeaba aveam stofă de marinar şi mă obşinuisem cu viaţa dură a navigatorului! Mă cuprinse o senzaţie stranie şi ameţitoare acum că nu mai eram nevoit să simt cum se clatină podeaua sub picioare, că nu mai trebuia să-mi feresc cu mâna făcută streaşină ochii răniţi de unduirea neistovită a valurilor, că respirăm, în locul aerului sărat care arde pielea, mireasma îmbătătoare răspândită de florile de magnolia, palisandru şi jacaranda.

Depăşisem toate piedicile, învinsesem natura şi oamenii care ne juraseră pierzania. Din cei două sute cincizeci şi şase de captivi plecaţi cu noi din insula Principe, două sute zece ajunseseră cu bine şi primeau, în „locuinţe” înconjurate de bananieri şi fistici, îngrijirile luminate ale domnului Taillebois. Colonii care aveau să-i cumpere nu vor fi traşi pe sfoară de aparenţe. Negrii erau îndopaţi şi gătiţi ca nişte orătănii. În fiecare zi erau conduşi la baie, li se rădeau capul şi barbă, trupul le era frecat cu ulei de palmier. Arătau cu atât mai bine cu cât, dimineaţa şi seara, se înviorau cu un deget de rachiu. Erau „parfumaţi”, cum se spunea.

Corăbiei noastre i se făcea o baie de întinerire în atelierele de carenaj. După ce fusese dezinfectată prin afumare, apoi spălată cu oţet, era unsă acum cu un amestec de seu şi gudron, care îi făcea coca perfect etanşă, pentru a putea continua drumul pe mare. Jumătate din echipaj, făcând cu schimbul, după ordinul domnului Pigache, săvârşea această muncă, pe când cealaltă jumătate cutreiera cârciumile în care nu lipseau vinul şi tafia şi unde un matelot cinstit, plictisit după un an petrecut pe Coasta Sclavilor, era autorizat să descopere că nu toate femeile aveau pielea neagră.

Eu, împreună cu prietenul Sesthène, mă înfruptam cu toată frenezia vârstei din bunătăţile insulare. Mai întâi am lepădat mantalele cernite şi cizmele arse de sare, pentru a ne îmbrăca mai elegant. Şi în acest domeniu, ca şi în ce priveşte navigaţia, domnul Fulminet ne slujea drept călăuză şi exemplu. Cu sabia la şold, pe cap cu tricornul de sub care năvălea o imensă perucă buclată, avea un port mândru în gherocul lui albastru ca guşa păunului, cu cravată de dantelă spumoasă peste jabou, sprijinit alene în bastonul cu măciulie de argint pe care nu-1 mai văzusem de la plecarea noastră din Nantes. Nici noi nu ne lăsam mai prejos la capitolul eleganţei, având în plus privilegiul tinereţii, graţie căreia cele mai dulci plăceri ale noastre începură odată cu vânzarea captivilor.

Târgul avu loc în „savana” unde încărcătura noastră se răcorea de o săptămână. El fusese anunţat atât prin afişe lipite pe uşile tavernelor, cât şi prin scrisori trimise personal tuturor plantatorilor bogaţi şi neguţătorilor de sclavi din regiune, deoarece domnul Fulminet ştia cu cine are de-a face.

Nu era un simplu târg. Pentru amatori, însemna ceva între ceremonie mondenă şi chermesă. Era de bon ton să vezi şi să te faci văzut, fără să mai vorbim de faptul că a cumpăra mai mulţi sclavi, în văzul şi auzul tuturor, era comentat măgulitor de asistenţă.

Îmi amintesc de caleştile cu blazoane, conduse de vizitii negri îmbrăcaţi în livrea, foarte conştienţi de rolul lor, alături de care şedeau pe capră copii negri care, îndată ce se oprea trăsura, săreau să deschidă portierele şi le ajutau să coboare pe soţiile stăpânilor lor. Aceste doamne din nobilime, cu mişcări languroase, îmbrăcate în rochii uşoare, înflorate, îşi fereau pielea de culoarea chihlimbarului sub umbrele de mătase, pe când soţii lor, purtând pe cap pălării de pai de Panama cu boruri largi, mergeau călare, împungând caii cu cizmele lor încreţite, ca ale husarilor, pe care sclipeau pinteni de argint aurit.

Burghezii, care se trăgeau din linie dreaptă din negustori de vite îmbogăţiţi, dacă nu practicaseră chiar ei înşişi această meserie, etalau un fast mai vulgar. Aveau degetele pline de inele şi lanţuri groase de aur se răsfăţau pe burţile lor umflate de oameni lacomi. Fiicele lor, uimitoare păsări colibri născute din aceşti obezi papagali de bâlci, ne interesau ceva mai mult. Pielea subţire, talia suplă, şoldurile unduitoare nu însemnau cele mai mici farmece ale lor. Nu am cunoscut femei care să ştie mai bine decât aceste tulburătoare creole jocul pleoapelor bătând peste ochi de catifea întunecată, rostogolirea unui râs din gâtlej care semăna cu uguitul porumbeilor, ridicarea, ca din nebăgare de seamă, a unui colţ de fustă care, în valuri de dantele, lăsa să se întrezărească delicate glezne. Mergând aproape totdeauna două câte două, ţinându-se de umăr şi şuşotind, se prefăceau că nu văd pe nimeni şi îţi aruncau pe sub sprâncene câte o privire fugară, totodată chemare şi făgăduială.

Aşa erau între toate Eponine şi Valèrie Cazenave de Saint-Lary, fiicele unui bogat plantator din Limbé, cărora le-am fost prezentaţi, Sosthène şi cu mine, de către admirabilul domn Fulminet.

Urmăream deci vânzarea la licitaţie, dusă de căpitanul nostru, sprijinit de maestrul Taillebois şi de un strigător cu simbrie. Din cei două sute zece captivi ai noştri, doar o sută nouăzeci erau scoşi la vânzare, deoarece guvernatorul şi ofiţerii săi ne luaseră douăzeci dintre ei, cu titlul de „cutumă”. Negri şi negrişori, negrese şi negruţe, şedeau cu toţii acolo, expuşi ca vitele la iarmaroc, goi, tăcuţi, cu gura căscată sau cu ochii holbaţi, resemnaţi faţă de un viitor asemănător cu trecutul, din clipa în care, încetând să mai fie nişte fiinţe, deveniseră lucruri.

Pentru coloni, obişnuiţi cu această paradă inumană, spectacolul era ceva firesc. Nu acelaşi lucru însă se întâmpla şi cu mine. Strigătorul, plătit pentru a lăuda marfa, anunţa cu voce de motan călcat pe coadă preţul fiecărei bucăţi, care era zece mii de livre de zahăr, pentru un „mascul mare”, şi şase mii pentru o „femelă mare”. Avea rolul să scoată în evidenţă, la unii înfăţişarea cinstită şi hotărâtă, calitatea muşchilor care însemna o garanţie pentru aptitudinea faţă de muncile agricole, la celelalte dinţii strălucitori, pieptul tare, şoldurile mănoase în stare să aducă pe lume o droaie de copii.

Cumpărătorii posibili nu se lăsau convinşi cu uşurinţă. Contraziceau spusele strigătorului, se certau pe o pretinsă pată în ochi sau pe un neg prost plasat, îl luau deoparte pe chirurg. Voiau să se încredinţeze singuri, încercând şi pipăind aceste trupuri de vânzare împotriva oricărui bun-simţ, că masculul sau femela merita din plin cantitatea de zahăr. Parcă mai aud încă vocea groasă a unui colon cu obraji dolofani şi roşii care, după ce ciupise şi gâdilase fără ruşine o superbă negresă îngrozită de asemenea comportare, declară în cele din urmă, în mijlocul hohotelor de râs, că, la drept vorbind, n-avea nici o dovadă dacă această fată este stearpă sau nu.

Augustin Cazenave de Saint-Lary, fiu al unui negustor de vite, de felul lui din Béarn şi care, după ce se îmbogăţise, adăugase numelui său plebeu denumirea satului natal, părea mai puţin grosolan. Avea mii de acri de pământ bun, de pe care nu numai că recolta bumbac şi cafea, dar pe care mai ales creştea din belşug trestia de zahăr, prelucrată tot de el singur în rafinăriile şi fabricile sale. Sclavii lui se numărau cu sutele. Numai acasă la el treburile gospodăreşti erau făcute de douăzeci de negri şi negrese.

De cum a început vânzarea, îndată l-am şi remarcat pe acest bărbat înalt şi uscăţiv, cu pielea arsă de soare, ochii albaştri ca oţelul şi nasul ascuţit. Domnul Fulminet îi strânsese mâna cordial. În timpul licitatei nu deschise gura şi nici nu verifică de tactu{27}, ca ceilalţi plantatori, calitatea bucăţilor scoase la vânzare. Când vreuna îi convenea, se mulţumea să ridice degetul arătător în semn că dă mai mult şi, în cele din urmă, o lua. Cumpără astfel cinci băieţi şi cinci fetiţe pe douăsprezece mii de livre.

Mai puţin sensibil decât mine la ceea ce era revoltător pentru mintea omenească în acest târg de carne în suferinţă, Sosthène îşi concentrase toată atenţia asupra frumoaselor creole gătite în haine de sărbătoare şi, mai cu seamă, asupra celor tinere. Două domnişoare în rochii de muselină roz-pal, sub umbrelele de aceeaşi culoare, şi care semănau ca două picături de apă, îl predispuseră dintru început la un torent de lirism.

— Hotărât nu, îmi spuse el, nu mi-aş fi închipuit să pot vedea într-o bună zi asemenea minuni. Te rog, uită-te mai bine la ele şi începe de la ce au mai nobil, capul: părul lucios, ca pana corbului, cu buclişoare după moda englezească, ochii albaştri, năsucul la fel de obraznic ca şi gură, bărbia tocmai atât cât trebuie de rotundă ca să nu fie ascuţită şi care dovedeşte tinereţe capricioasă, în plin avânt. Dar pieliţa obrajilor! Nici leşia anemică a crinului, nici dulceaţa de miere a trandafirului, ci robusteţea plină de sevă a fructului copt la soarele acestei insule de basm, între sapotier şi caisă. Dar restul! ah! restul, frate Félix: fermecătoarea curbă a umerilor, dulcea rotunjire a corsajului şi mijlocul tras prin inel. Ah! blestemate să fie croitoresele astea care, lungind rochiile peste măsură, ne împiedică să privim şi alte splendori!

— Ai înnebunit, Sosthène? îi spun, dându-i un cot în coaste. Dar păru că nici nu simte lovitura.

— Dacă n-am făcut-o încă, îmi răspunse, s-ar putea s-o fac. Poate chiar am şi înnebunit, pentru că văd dublu. Ciupeşte-mă, Lafortune.

L-am ciupit rău, răsucindu-i o bucată din pielea braţului. De data asta, scoase un ţipăt.

— Ai! ... Totuşi sunt două. Deci nu visez.

— Prietene, asta se cheamă că-s gemene.

Se scarpină în cap.

— Nu mai spune! Natura face deci minuni în insulele Americii, căci rareori ţi-e dat să vezi capodopere umblând perechi-perechi. Dacă ai ochi destul de buni, vei observa că, pe deasupra, mai au şi o „muscă” pe tâmpla stânga, o „muscă” numită, dacă nu mă înşel, à la Conty?

— Muscă sau aluniţă?

L-am întrebat cu o voce atât de sugrumată, încât, în ciuda exaltării, Sosthène mă privi neliniştit.

— Nu te simţi bine? Până la urmă te-au zăpăcit mai rău decât pe mine. Doar n-ai căpiat?

— Fii liniştit. Mă lasă rece ca piatra.

— Nu s-ar zice.

La drept vorbind, în mintea mea chipurile celor două graţioase creole se preschimbaseră în chipurile celor două surori, Emmeline şi Catherine de Valbert du Coudray. Line şi Trine! Zburasem înapoi, acasă; dansam cu ele, pe rând, gavotă şi menuet; mi se părea c-o deosebesc pe Line de Trine printr-un benghi viclean; eram tras pe sfoară de tinerele cochete; mama lor, perfida contesă Stéphanie, mă ruga să le fac o vizită a doua zi. Din pricina lor am fost nevoit să-mi părăsesc patria, mă aflam acum la capătul pământului şi cele două frumoase, asemănătoare cu celelalte, lăudate de naivul meu tovarăş, îmi apăreau ca faţa dublă şi ameninţătoare a fatalităţii.

— Cred, am spus trezindu-mă din visare, că nişte domnişoare atât de puţin deosebite una de alta riscă să ridice probleme pretendenţilor şi, în asemenea caz, cel mai cuminte lucru este să stai la o parte.

— Nu cumva te temi de ele? se miră el râzând.

— Ba da.

Îmi dădu un pumn în spinare.

— Atunci te-ai prins, amice, sau cum s-ar spune te-ai înamorat lulea. Viaţa e frumoasă. Una pentru tine, una pentru mine. Cum să fim geloşi, când sunt leite?

După ce vânzarea se termină, domnul Fulminet ne făcu semn să ne apropiem.

— Domnii mei, ne spuse el, prietenul meu, Augustin Cazenave de Saint-Lary, m-a rugat să vă prezint. Mâine seară dă un mare bal la plantaţia lui din Acul, la patru leghe de aici, pentru a sărbători cei optsprezece ani ai fiicelor lui, şi ar fi fericit să vă vadă acolo. L-am asigurat că sunteţi băieţi simpatici şi buni dansatori.

Fiicele sale, Eponine şi Valérie, erau tocmai minunile despre care Sosthène îmi tot împuiase urechile de un ceas încoace. Ne făcură reverenţe după cuviinţă, la care adăugară ochiade ucigătoare, pe când prietenul meu, secându-i brusc limbuţia, se bâlbâi, roşi până în vârful urechilor, îşi scoase tricornul de emoţie şi se împletici când făcu la rândul său o plecăciune.

Sosthène părea ceva mai fluşturatec a doua zi, pe drumul spre Acul, pe care călăream cizmă lingă cizmă, cocoţaţi pe nişte gloabe deşelate, luate cu chirie la un preţ usturător. Spunea că nu închisese ochii toată noaptea, tot socotind şi iar socotind în capul său înfierbântat farmecele divine ale celor două surori, Eponine şi Valérie. Caraghiosul minţea din vârful buzelor, fiindcă locuia în hanul La Marinarul Vesel într-o odaie învecinată cu a mea, şi ceasuri întregi îi auzisem sforăiturile prin zidul subţire care ne despărţea. De altfel somnul mi-ar fi pierit şi fără asemenea muzică, deoarece suceam şi răsuceam în minte împrejurările aventurii mele cu Line şi Trine, sublime şi odioase meştere ale nenorocirilor mele. Aducându-mi în faţa ochilor nişte făpturi atât de ciudat croite după asemănarea lor, cerul nu-mi trimitea oare un solemn avertisment să mă feresc de ispită?

Sosthène nu se gândea decât cum să cadă în ea mai repede şi ţesea visuri aurite.

— Félix, ia gândeşte-te o clipă. Ar trebui să fii orb, cum mi-e teamă că eşti, şi nătâng, cum nu ţi-aş dori să fii, pentru a pune la îndoială că am făcut cea mai grozavă impresie asupra celor două nimfe. Ai văzut tu vreodată priviri mai atrăgătoare, mai languroase, răsuflarea mai iute dovedind tulburarea de care au fost cuprinse la vederea noastră? Crezi că, în insula asta pierdută, le e dat să vadă des flăcăi atât de bine făcuţi ca noi şi atât de plăcuţi la înfăţişare? S-au aprins, ţi-o spun eu. Mai mult, se topesc, se usucă pe picioare. Ce mai la deal, la vale, am câştigat partida. Pe care-o vrei? Pe Eponine, sau pe Valérie? N-am să mă cert pentru un prenume, singurul punct prin care se deosebesc. Am putea să le tragem la sorţi.

— Nebunule! Eşti nebun de legat!

Scos din fire, îşi împunse din neatenţie calul, care se cabră şi era cât pe ce să-l azvârle din scări.

— Prăpăd! zise el recăpătându-şi echilibrul, nici don Quijote nu şi-ar fi luat o asemenea mârţoaga. Ascultă-mă pe mine. Dacă nebunie înseamnă a dori să duci în faţa altarului o fată de optsprezece ani, frumoasă cât toate zânele laolaltă, zglobie cât toate huriile din raiul lui Allah, pe deasupra bogată să-nvineţească de invidie până şi regele tuturor Şpaniilor aşezat pe galioanele lui, în sfârşit o perlă cum nu găseşti una la o sută de mii în toate seraiurile sultanilor prezenţi, trecuţi şi viitori, atunci nu mă dau în lături să fiu nebun de legat şi declar că nu eşti bun decât să fii paznic de temniţă şi să te-nsori cu fata temnicerului.

Am izbucnit în râs.

— Te şi gândeşti la nuntă? Minunat. Trebuia s-o spui de la început. Ridic obiecţii: dar marea? dar aventura?

— Aşa le-ncurci tu pe toate, mormăi el. Întâi să ne însurăm. Al nostru-i paradisul. După aia o să vedem dacă suntem într-adevăr făcuţi pentru infern.

Ardeam să-i dezvălui amăgirea încercată cu Line şi Trine. Însemna să mă demasc, să mărturisesc pe faţă că nu mă numeam Félix Lafortune, ci Fortunat-Richard-Félix de la Prée de la Fleur. Era fiu de burghez şi poate s-ar fi supărat că-i ascunsesem până acum cine sunt. Prietenia noastră s-ar fi putut răci. M-am mulţumit să oftez:

— Ce-o fi, să fie!

Şi, de data asta cu voie, dădu pinteni calului, care necheză de durere şi porni în galop.

 

Casa „cea mare” a domnului Augustin Cazenave, care îşi zicea de Saint-Lary, era construită pe vârful unei movile, de unde se vedea marea, şi înconjurată de banani, jujubi şi lămâi. Ajungeai sus pe un drumeag îngust de pământ moale şi roşiatic, deasupra căruia desimea vegetaţiei alcătuia o boltă de verdeaţă. O pasăre colibri zburătăci pe aproape şi se ascunse în frunziş. Coruri de papagali se înfruntau cârâind în falset. Pe o ramură joasă, o maimuţică cu chip de procuror ursuz ronţăia o banană. O luă la fugă ţipând, după ce aruncă, ghiduşă, coaja fructului în capul lui Sosthène. Prietenul meu trase o înjurătură.

— Am ajuns, îi spusei. Fereşte-te să nu-ţi dai în petic.

Într-adevăr, ajunsesem. Drumul dădea într-un luminiş întins, în mijlocul căruia apărea casa plantatorului. Era o construcţie mare de lemn, văruită toată în alb, a cărei faţadă părea destul de impunătoare cu frontonul în stil antic, coloanele canelate şi cerdacul cu grilaj care o înconjura. Ziua era pe sfârşite. Toate ferestrele erau încă de pe acum luminate, apărând ca nişte dreptunghiuri limpezi şi, pe balustradă galeriei, ca şi pe marginea acoperişului, tremurau flăcărui aşezate în boluri de sticlă de toate culorile.

Nu eram primii veniţi, deoarece mai multe lectici, caleşti sau trăsurile staţionau în spaţiul presărat cu nisip care ţinea loc de curte de onoare. În mijlocul acesteia, o fântână arteziană ţâşnea într-un bazin încercuit şi el cu o ghirlandă luminoasă. Hamurile cailor clopoţeau; vizitii negri, toţi îmbrăcaţi în livrele cu nasturi auriţi, şedeau la sfat cu voce joasă şi îşi dădeau drumul în râsete puternice pe care le înăbuşeau în palme. La marginea casei, orhidee şi nalbe îşi legănau încet, în adierea brizei, petalele albe şi roşii.

Abia am descălecat şi doi negri îmbrăcaţi din cap până în picioare în alb, care făceau de strajă de-o parte şi de alta intrării, dădură fugă să ne ia caii şi să-i ducă la grajd. Un al treilea, care purta în jurul gâtului un colan de argint, la fel ca aprozii de la Camera regelui, se frânse în două dinaintea noastră. Era majordomul Agamemnon, care îşi rosti numele şi funcţiile şi ne rugă să-1 urmăm.

Am mers docili în urma lui. Ne-a poftit să intrăm într-o încăpere de proporţii impunătoare, plină de candelabre şi de aplice în care erau înfipte sute de lumânări, a căror lumină se reflecta la nesfârşit în oglinzile înalte cu rame aurite şi în lemnul lustruit cu grijă al bufetelor de teck şi scrinurilor de abanos marchetate cu sidef. Despicând asistenţa cu demnitate, ajunse şi se înclină respectuos în faţa unei doamne grase cu obrazul arămiu şi ochi negri arzători, apoi îi anunţă, mândru:

— Doamnă Stăpână, au sosit domnii ofiţeri,

— Mucho gusto, caballeros{28}, spuse doamna.

Şi, întorcându-se cu un zâmbet încântat spre domnul Fulminet, care şedea alături de ea, ne întinse mâna să i-o sărutăm, pe când şoptea în spatele evantaiului:

— Bonitos{29}!

Oricât de îndatoritoare era primirea ce ni se făcea, cuvintele mi se păreau cam ciudate. Căpitanul începu să ne explice, sub privirea înduioşată a doamnei, că señorita Soledad-Pilar-Concepción de Mora, cea de-a şasea fiică a unui colon din Vera Cruz, când împlinise vârsta de douăzeci de ani, îşi părăsise ţara de baştină, Mexicul, la bordul unei nave aparţinând Majestăţii Sale Catolice, pentru a se duce în Spania unde urma să se mărite cu un văr al său, judecător din Badajoz. În largul mării Caraibilor, bastimentul pe care se îmbarcase, în ciuda faptului că purta numele prezumţios de l’Invincible şi era înzestrat cu patruzeci şi opt de tunuri, se lăsase capturat de un corsar din Dieppe. Acesta, urmărit la rândul său de ghinion, rătăci drumul şi, prins de o cumplită furtună, se scufundă în largul coastei Santo Dominguo. Cum a izbutit Soledad-Pilar-Concepción, agăţată de o epavă şi azvârlita la ţărm, să fie descoperită printre mulţimea stâncilor, pe jumătate despuiată şi pe jumătate moartă, de către Augustin Cazenave, pe atunci în vârstă de douăzeci şi cinci de ani şi foarte chipeş, n-ar fi putut spune nici ea însăşi. Oricum, tânărul o duse pe naufragiată în casa tatălui său, unde a fost readusă la viaţă. Graţia înduioşătoare a unei tinereţi nefericite se îmbina la ea cu focul spaniolelor născute sub soarele mexican. Nu-l văzuse niciodată pe vărul corregidor şi nu-i păsa deloc de el. Cu toată împotrivirea bătrânului Cazenave, fostul negustor de vite, care, având un singur fiu, cedă în cele din urmă, romanţioasa Soledad se căsători cu salvatorul ei. Nici după douăzeci de ani de căsnicie nu vorbea franţuzeşte decât cu foarte mare aproximaţie.

În vreme ce domnul Fulminet ne spunea această istorioară morală, eroina ei sublinia povestirea cu suspine în stare să-ţi frângă inima şi cu exclamaţii pline de extaz: Muy bien{30}!  Dar, caramba{31}! pentru ea, sau pentru muchachas{32} veniseră oare aceşti tineri caballeros? Ce dracu puneau la cale cele două turturele?

Eponine şi Valérie, una la dreapta şi alta la stânga tatălui lor, tocmai se apropiau, mai radioase şi mai fermecătoare ca niciodată în rochiile lor galben-deschis, al căror decolteu adânc lăsa să se zărească, ceva mai mult decât cu două zile înainte, şi linia armonioasă a umerilor şi începutul arcuirii pieptului. Văzând acestea, Sosthène o fi înghiţit desigur în sec, deoarece fu cuprins de un pârdalnic acces de tuse şi se făcu roşu ca un rac scos de la fiert, ceea ce avu drept efect imediat să provoace domnişoarelor o stare de voioşie.

— Nu mai e nevoie de prezentări, spuse plantatorul. Domnilor, nu vă rămâne decât să deschideţi balul cu fetele mele. Doar dacă, adăugă el ridicând o sprânceană de parcă abia atunci îi venise în minte ideea, doar dacă nu cumva căpitanul Fulminet va uza de întâietatea datorată gradului şi va face primii paşi cu mama fetelor...

Doamna Soledad dădu din umeri şi îşi lovi uşor soţul peste obraz cu evantaiul. Orchestra începu să cânte. Era alcătuită din două viori, un violoncel şi un flaut, care făceau cât un taraf de curte de conac, deşi muzicanţii aveau nişte mutre dubioase. (Dar, pentru a-i face să ţopăie pe colonii din Santo Dominguo, ei înşişi de toate neamurile, nu era interzis să fi tăiat pungi cu galbeni, sau chiar şi gâturi, de cealaltă parte a mării, sau să fi fost hoţ de mare).

Primul dans a fost un menuet. L-am condus cu Valérie, urmată de sora ei şi de Sosthène. Cel puţin partenera mea se dădea drept Valérie, căci n-aveam cum s-o deosebesc de Eponine. Aventura mea cu Line şi Trine se reînnoda, cu deosebirea totuşi că nu aveam de ales şi că trebuia să mă feresc a-i face concurenţă lui Sosthène. Nimic mai uşor la prima vedere. Nu puteam fi geloşi unul pe altul, cum remarcase el pe bună dreptate, întrucât aceleaşi frumuseţi ni se ofereau cu generozitate.

Curând de altfel, totul se şterse pentru mine. Un fel de pânză se aşezase între lumea dimprejur şi perechea pe care o alcătuiam cu Valérie. Dădusem uitării viaţa mea trecută: dragonii lui Pomponne, Fleurus, Paris, tata, şi Line şi Trine, pieptul străpuns al contelui de Valbert, atacul piraţilor algerieni, Africa, negrii masacraţi pe la Pélulante şi marea nemărginită sub cerul de cuptor. Din tot ceea ce fusesem, din tot ceea ce dorisem, nimic nu mai însemna ceva în ochii mei. Nu voiam decât să opresc din zbor această noapte caldă, această muzică, aceste lumini ce se învârteau în jurul meu şi, mai ales, această mică mâna care fremăta în a mea, aceşti ochi care păreau că se topesc în ai mei, şi această răsuflare uşoară care se strecură printre nişte buze despre care n-aş fi ştiut să spun dacă exprimau provocare sau, făgăduinţă, şi acest parfum delicat răspândit de un trup ale cărui mlădieri prevesteau înfocare.

Eram cucerit. A fost de-ajuns un menuet şi, după menuet, o gavotă. Aş fi dansat toată noaptea. Timpul nu mai exista. Fără îndoială, îmi pierdusem capul şi cel mai bun semn al dispariţiei raţiunii este că, după aceste dansuri şi încă altele, deşi nu schimbasem nici un cuvânt cu cea pe care o strângeam în braţe, eram pătruns de simţământul că între noi se stabilise o înţelegere tainică şi profundă, pe deasupra cuvintelor, şi că această înţelegere putea să dureze toată viaţa.

Muzicanţii făcură o pauză. Stăpânul casei, urcându-se pe o mică estradă, agită un clopoţel şi ne vesti că un foc de artificii va fi tras în grădină. Oaspeţii aplaudară şi sclavii începură să aducă tăvi pline de tarte cu fructe, plăcinte cu miere, prăjituri cu migdale, pahare cu tafia, cupe cu vin de şoc şi siropuri de portocale. Atenţia mi-a fost atrasă puţin de cuvintele domnului Cazenave. Am vrut apoi să vorbesc cu Valérie. Dispăruse. În locul ei, dinaintea mea aveam chipul rotofei, cu pomeţii uşor îmbujoraţi, al domnului Taillebois, luminat de un zâmbet jovial.

— Felicitările mele băiete. Frumoasă pereche, dragă Pollux, dar şi cea alcătuită de Castor al dumitale cu surioara nu era mai prejos, sunt dator s-o recunosc. Părerea mea e să nu încurcaţi cumva persoanele, că s-ar putea să iasă tărăboi. În sănătatea dumitale!

Luă din zbor un pahar de tafia pe care îl dădu peste cap dintr-o sorbitură.

— Lăudabil! continuă el. Ah! ştiu, nu fac bine să mă las pradă acestei porniri nefericite, dar la vârsta mea, neputându-i aduce omagii lui Venus, sunt bune şi micile compensaţii din partea lui Bachus. Esenţial este nu atât să ocoleşti greşelile, cât să le recunoşti.

L-am privit fără să-1 văd.

— Drace! spuse mai departe, vorbele mele de bătrân măscărici pocăit nu-ţi ţin nici de cald, nici de rece. Mânzul vrea să scoată fum pe nări. Toate cele bune!

Se îndepărtă şi începui să-mi caut frumoasă. Zadarnic. Desigur arătam destul de plouat, căci, dând nas în nas cu Sosthène, văzui că izbucneşte în râs.

— Ce mutră ai, inimioară! Atunci, şi fata ta şi-a luat zborul?

— Doar dacă n-o fi căzut în vreo trapă.

— Ce perfidă!

Tu însă pari să te împaci destul de bine cu situaţia asta.

— Eu! Află, dacă vrei să ştii, că Eponine m-a adus în stare de larvă, de stafie, sau zombi, cum se zice pe-aici. Şi mai exact încă, abia am prins-o în braţe că m-am prefăcut în stană de piatră. Pluteam între cer şi pământ, aveam limba paralizată şi nu mi-am putut descleşta dinţii.

Suspină şi încheie:

— Cu toate acestea, e a mea.

— Lămureşte-mă.

— Cu neputinţă.

Nebunia lui semăna atât de bine cu a mea, încât n-am stăruit. Primele petarde făcură explozie. Am urmărit împreună cu el valul mulţimii care ieşea în curte, răsucind capul la dreapta şi la stânga, în speranţa că o voi descoperi pe Valérie. Noaptea spuzită de stele era înmiresmată de parfumuri nenumărate, dulcege şi totodată iuţi, care îmi sporeau descumpănirea. Degeaba încercasem să mă resemnez, să-mi repet că un bărbat cu judecată se fereşte să făptuiască de două ori aceeaşi prostie şi că cine s-a fript cu ciorbă suflă şi-n iaurt. O altă voce îmi spunea că nu se putea face nici o comparaţie între Line şi Trine, pe de o parte, şi Eponine şi Valérie, pe de alta. Primele, domnişoare de familie bună, fuseseră formate la şcoala unei destrăbălate, deprinsă cu toate capcanele şi şmecheriile cochetăriei, temuta Stéphanie, mama lor. Nemernicul conte de Valbert, tatăl lor, urzise o maşinaţie diabolică, în bună înţelegere cu soţia lui, având drept scop să-mi stoarcă o sută de mii de livre, ca răscumpărare. Dimpotrivă, Eponine şi Valerie au fost desigur crescute de mama lor de sânge spaniol în spirit religios şi în cultul onoarei, şi tatăl, de-ar fi să-l judecăm doar după purtarea lui cu prilejul vânzării de sclavi, fiu al unui negustor de vite, dar rafinat prin avere, ar merita ca oricare altul particula nobiliară abuziv adăugată numelui său. Valérie nu era „de neam”. Ei şi? Oare fiicele marilor seniori nu se căsătoreau cu bogătaşi ipso facto{33} curăţaţi de originea lor umilă? Marchizul Bénigne-Augustin-Urbain de la Préec de la Fleur, respectabilul autor al zilelor mele, spunea, ca majoritatea celor interesaţi deopotrivă cu el în „afacerile extraordinare”, că banii n-au miros. Cu siguranţă, Valérie avea o zestre frumoasă, şi banii grei şi sunători spală cu apă şi cu săpun şi o ţărancă şi un ţăran.

La asemenea lucruri mă gândeam când o jerbă de artificii pocni în văzduh, împrăştiind petalele unei imense flori galbene-aurii. Spectatorii scoaseră un murmur de admiraţie.

— Am avut dreptate, îmi strecură la ureche glasul lui Sosthène. Iată-le.

Eponine şi Valérie, ţinându-se graţios de mijloc, apăruseră într-adevăr în cadrul uşii. Motivul absenţei lor bătea oricui la ochi. Pur şi simplu, din cochetărie, îşi schimbaseră rochiile. Ţesătura uşoară, care acum le învăluia formele fermecătoare, era de o nuanţă din cel mai gingaş verde ca migdala. Această culoare le şedea la fel de bine ca şi rozul „bonbon” şi galbenul, de lămâie. Sosthène observă îndată că se îmbrăcau în culori în stare să excite papilele gustative ale unui bărbat cumsecade, căruia îi plăceau dulciurile. Mă grăbesc să spun că în cursul acelei seri au mai dispărut încă de două ori, pentru a se îmbrăca în roşu-cireşiu şi bleu ca drajeurile.

Ne apropiarăm de ele şi, înainte de a le ajunge, o întrebare tulburătoare şi totodată nelalocul ei îmi veni pe buze:

— Care este Valérie, şi care Eponine?

În brusca lumină ceţoasă a unui foc de artifcii, îl văzui pe Sosthène cum pălise.

— Care? şopti el.

— Singura noastră salvare este să ne încredem în ele, spusei. Ia-o înainte.

Porni primul, dar când ajunse în faţa lor, pe când eu mă aflam la câţiva paşi în urma lui, nici una nu păru să-i arate un interes deosebit. Viclenele stăteau una lângă alta, fără să mişte nici măcar un deget. Era cu neputinţă să le deosebeşti: păreau două monezi marcate cu aceeaşi pecete, genele lor băteau în acelaşi ritm şi pe buze aveau acelaşi zâmbet încremenit.

Să fi fost doar o copilărie din partea lor, un simplu amuzament feminin? Decât să fii dus de nas, mai bine să tai în carne vie fără să mai stai pe gânduri. Făcui deci, la întâmplare, o plecăciune adâncă celei care se afla în faţa mea.

— Sublimă Valérie, îi spun, care ai fi fără seamăn în toate, dacă sora dumitale nu s-ar bucura de aceleaşi privilegii ale naturii, ştii, am început să mă tem să nu vă răpească un hoţ de mare, şi tocmai mă întrebam dacă după asta ar mai merita să trăieşti.

Domnişoara râse dezvelindu-şi toţi dinţii.

— Trăieşte, domnule, ţi-o poruncesc, şi în ce priveşte răpirea, fii pe pace. Nu suntem chiar atât de dezarmate cât ţi se pare. Ne pricepem foarte bine să călărim în galop şi avem mereu la căpătâiul patului un pistol încărcat, de care ştim să ne slujim la fel de bine ca şi de sabie. Pentru tâlharii care îţi tulbură închipuirea mai avem în afară de asta şi o altă armă, un mijloc de apărare obişnuit în Mexic, pe care mama noastră ne-a învăţat cum să-l folosim. E de-ajuns să-ţi îngrijeşti unghiile, aşa încât să fie întotdeauna cu vârf şi ascuţite ca un brici. Dacă vreun prost crescut începe să ne îndruge verzi şi uscate, nimic mai uşor decât să-i scoatem un ochi. Dacă insistă, îl pierde şi pe-al doilea. Priveşte.

Îmi întinse mâna dreaptă, pe care o cercetai ţinând-o într-a mea. Avea cele mai frumoase degete din lume, lungi, subţiri, terminate cu unghii ascuţite că vârfurile de suliţă.

— Arată-le şi pe-ale tale, îi spuse surorii sale. Bănuita Eponine se supuse şi Sosthène, clătinând din cap, zise încetişor:

— Nu mă puteţi face să cred vreodată că nişte lucruri atât de fermecătoare ar fi în stare să săvârşească nişte acte atât de crude.

— Nu te bizui pe asta, îi răspunse ea drăgălaş. Într-o ţară cum este a noastră, în care bărbaţii, şi-aşa aprigi prin temperament, sunt atraşi mai mult decât trebuie de tafia amestecată cu praf de puşcă, cel mai bun mijloc de apărare al femeilor este să atace. De altfel, sora mea şi cu mine nu ne îndepărtăm niciodată una de alta mai mult de câţiva paşi, aşa încât să ne putem ajuta la nevoie.

— Fiţi încredinţate, spuse Sosthène cu fermitate, că mai bine mă las tăiat în bucăţele ca şi carnea pentru tocătură decât să vă văd suferind cea mai mică jignire.

— O să vedem noi, răspunse aceeaşi.

Apoi, adresându-mi-se:

— Şi dumneata, domnule Lafortune, ai aceleaşi porniri lăudabile?

— Să mor în clipa asta, dacă vă îndoiţi de ele, domnişoară.

— În cazul acesta, spuse cea în care mă lăudam c-am recunoscut-o pe Valérie, nu văd ce ne-ar împiedica să facem acum o mică plimbare.

Mă luă hotărâtă de braţ, pe când sora ei, făcând acelaşi lucru cu Sosthène, ne arătă drumul. Focul de artificii nu încetase să umple cerul cu flori nemaipomenite, care se desfăceau în mănunchiuri şi cădeau prefăcându-se în pulbere luminoasă. Trecurăm printre grupurile de oaspeţi, împărţiţi perechi-perechi. Din când în când se auzeau nişte ţipete de femei, despre care puteai crede, cum vrei, fie că admirau spectacolul, fie că dovedeau emoţia faţă de anumite libertăţi favorizate de întuneric.

Curând părăsirăm ograda presărată cu nisip şi intrarăm sub bolta copacilor, unde se simţea parfumul puternic al magnoliilor. Apropierea de trupul fetei, al cărei pas era potrivit după al meu, mă ameţi de-a binelea.

— Nu eşti prea vorbăreţ, spuse ea după câtva timp. Nădăjduiam să-mi faci curte, după moda de la Paris.

Ce înţelegea prin asta?

— Of! Valérie, oftai eu, să-ţi spun că frumuseţea dumitale îl face pe om să-i piară graiul?

— Bine, şopti ea strângându-mă de braţ. Continuă. Am prins-o de mină.

— Atunci lasă-mă să-mi recapăt inspiraţia.

I-am apropiat mâna de gura mea, dar ea şi-a retras-o iute.

— Ţi-am acordat o plimbare, şi nimic mai mult. Fii atent la unghii dac-o iei prea repede.

Am simţit pe obraz cinci mici împunsături ascuţite.

— Gândeşte-te că, dac-aş fi apăsat mai tare, acum ai fi fost desfigurat.

— N-ai înţeles, Valérie, că de la primul dans am devenit sclavul dumitale?

Râse.

— Avem destui sclavi pe-aici. Lămureşte-mă despre felul cum ai căzut în sclavie.

— M-am simţit al dumitale de la primă privire, de la primii paşi.

— Te înflăcărezi prea repede. Şi dacă nu sunt Valérie? Şi dacă nu cu mine, ci cu sora mea ai dansat adineauri? N-aş fi îndreptăţită să cred că, trecând fără deosebire de la una la alta, nu eşti decât un uşuratic înrăit?

Spunea adevărul? Să mă fi înşelat? Dar nu mai puteam da îndărăt.

— Nu, Valérie, inima mea nu s-a înşelat.

Râse iarăşi. Un strigăt scurt, semănând cu ţipătul unei rândunele, se auzi nu departe, ca o chemare. Fată tresări.

— E sora mea! Nu te mişca. Mă întorc într-o clipă. Fără a putea s-o reţin, îşi desprinse braţul de al meu şi dispăru într-un foşnet de mătase. Ajunsesem la un fel de răspântie, de unde porneau ca nişte raze mai multe poteci care, întretăindu-se, alcătuiau probabil un adevărat labirint. Pe unde o luase? Nu cumva cele două surori se înţeleseseră să se distreze pe socoteala noastră? Deasupra mea, cerul era scăldat într-o lumină lăptoasă, dar frunzişul stufos nu te lăsa să vezi decât la câţiva paşi. Singurele zgomote care ajungeau până la mine erau foşnetul frunzelor tulburate de vânt şi, în răstimpuri, şuierul artificiilor care despicau văzduhul.

Am aşteptat astfel, cu inima bătândă, câteva minute. Apoi răsunară râsete zglobii şi, aproape îndată, o voce în care mi se păru că desluşesc o undă de batjocură, spuse în spatele meu:

— Ce-i asta? îmi întorci spatele? Nu e politicos din partea dumitale.

Şi începu să-mi explice, într-un ciripit întretăiat de alte râsete, că sora ei, împiedicându-se de o rădăcină de copac, căzuse cât era de lungă şi fusese gata să-şi strice rochia cea frumoasă de n-ar fi fost braţul vânjos al lui Sosthène, care o ajutase la timp.

— Ai fi avut aceeaşi prezenţă de spirit, domnule Lafortune?

I-am sărutat mâna. De data aceasta n-a mai protestat şi, încurajat de acest prim succes, am atras-o spre mine şi am strâns-o în braţe. Ea se desprinse fără să se mai folosească de unghii.

— Nu fii atât de focos, amice. Dac-aş ceda pe loc capriciului dumitale, ce-ai crede despre mine?

— Că îmi faci favoarea de a nu mă dispreţui.

— Mare nebun mai eşti.

Datorită nu ştiu cărei tremurări din glasul ei, am crezut că rezistenţa îi slăbise şi am reînnoit încercarea. M-a respins iarăşi.

— Dacă ai mâna prea indiscretă, domnule sublocotenent, a mea va deveni iute şi, în plus, sora mea e la câţiva paşi în urmă. Douăzeci de unghii înfipte în obrazul dumitale ar putea să-ţi compromită cariera de curtezan.

Eponine – era oare Eponine? – apăru într-adevăr cu Sosthène. Se apropie de sora ei, o prinse de mâini şi, cu trupul dat pe spate, începură să se învârtă, din ce în ce mai repede, ţipând uşurel de plăcere.

Se opriră din joacă, gâfâind. Cum am mai fi putut s-o deosebim pe Eponine de Valérie când, învârtindu-se, se amestecaseră mai mult ca oricând? În cele din urmă ne-am dat seama că erau ferm hotărâte să nu ne îngăduie acest lucru, deoarece una din ele strigă cu glas înspăimântat, în care se putea bănui şi un dram de afectare:

— Domnilor ofiţeri, ne-aţi făcut să ne pierdem capul. Focul de artificii s-a terminat şi toată lumea va intra în casă. Nu ne putem înapoia cu voi. Aţi avea de înfruntat nu mai puţin de şase neplăceri. Pe curând, şi mai ales nu vă grăbiţi. Veţi găsi uşor drumul. Marinarii ştiu să se conducă după stele.

Încă o cascadă de râsete şi, ţinându-se de mână, dispărură în întuneric.

Am rupt tăcerea grea care se lăsase deodată.

— Dragul meu, sunt nişte fete cam ciudate.

— Adorabile! spuse Sosthene. M-am hotărât. Înainte ca la Pétulante să ridice ancora spre a se înapoia în Franţa, îmi prezint cererea în căsătorie şi mă însor.

— Cu care?

Colegul meu se scarpină în cap.

— Să examinăm problema. Din punct de vedere fizic, nu există nici o deosebire între una şi cealaltă. Fără discuţie, în ce priveşte caracterul, temperamentul, care au importanţa lor, mi se pare că una din ele este mai îngăduitoare decât cealaltă, mai puţin ursuză. Să fie oare Eponine, sau Valérie? Să zicem că Eponine mi-ar fi făcut jocul. Primise mai înainte s-o sărut pe gât fără prea multe fasoane. Vrând să profit de avantaj, am strâns-o în braţe. Atunci a scos ţipătul acela – un ţipăt ciudat, pe legea mea, de parcă voia să imite o pasăre – care a făcut-o pe sora ei să alerge la ea.

— Deci nu se împiedicase de-o rădăcină?

— Asta a pretins după aceea, când s-a prefăcut că i se înmoaie picioarele. Bine! Apare presupusa Valérie şi peste puţin, chiar pe locul acesta, încep să se învârtă. Pe urmă, prima sau a doua a rămas cu mine? În orice caz, a fost cu neputinţă să reiau discuţia de unde o lăsasem, îndată am şi fost ameninţat cu unghiile pe obraz.

— Fără umbră de îndoială. Ele se învârtesc şi noi suntem titirezi... în concluzie?

— Însurătoarea mai mult că ori când. Urmăreşte-mi raţionamentul. O cer pe Eponine tatălui plantator. Este limpede că se vor hotărî între ele care să fie soţia mea şi, în orice caz, eu nu voi pricepe nimic. Dar ce importanţă are pavilionul? Voi fi ales, înţelegi? Ăsta-i lucrul cel mai important.

Era un raţionament cam şubred. Începeam să mă simt foarte nedumerit.

 

 

Capitolul 9

 

Trebuia să ne întoarcem la „casa mare”. De la răspântia unde domnişoarele ne lăsaseră pradă gândurilor, patru sau cinci poteci duceau în tot atâtea direcţii. Pe care să mergem? Cumpăneam între două. Am ales-o, bineînţeles, pe cea rea. Crângul în care am rătăcit peste o jumătate de oră devenea din ce în ce mai des. Până la urmă ne-am întors de unde pornisem pentru a regăsi răspântia şi, luând-o pe poteca cea bună, în câteva minute am ajuns la casa cu toate ferestrele aprinse în întunericul nopţii.

Balul tocmai se oprise pentru o scurtă pauză şi intrarea noastră n-a trecut neobservată. În jurul celor două surori, îmbrăcate de data asta în rochiile roşii, roia un grup de admiratori din colonie. Toţi păreau să aibă cam aceeaşi vârstă ca şi noi şi se arătau foarte curtenitori. Mi-a venit ideea să-i număr. Erau şase: exact cifra încurcăturilor cu care fusesem ameninţaţi.

— Credeam că ofiţerii din marina comercială sunt mult mai atraşi de dans, exclamă una din cele două frumoase, la vederea noastră. V-aţi aventurat cumva spre satul unde trăiesc sclavii noştri negri? Tot făcând negoţ cu „lemn de abanos” nu mai sunteţi poate atraşi decât de frumuseţea neagră. Phui! Grăbiţi-vă să-l liniştiţi pe căpitanul vostru, care era cât pe ce să vă şteargă de pe rolul echipajului ca dezertori.

Toţi cei din partea locului făcură haz. La câţiva paşi de noi se afla domnul Fulminet care, auzind gălăgia, ne făcu un semn prietenos. Orchestra începu să cânte un rigaudon.

— Am căpăta iertare, domnişoarelor, dacă v-am cere acest dans?

— Vai de mine! răspunse Valérie – sau Eponine? – Să readuci mieii rătăciţi pe calea cea bună este o faptă pioasă.

Prinzându-ne fiecare fată de mijloc, am început dansul cu pas sigur şi curând am remarcat priviri ostile aţintite asupra noastră.

— Ce vi s-a întâmplat? mă întrebă partenera mea. Cred că ghicesc, dar aţi fost prea delicaţi, nu trebuia să aşteptaţi atâta până să veniţi după noi.

— Am să fiu sincer, Valérie. Delicateţea se datorează în bună măsură unei determinări imperfecte a punctelor cardinale.

Ea pufni în râs, apoi, străduindu-se să pară serioasă, spuse, înfigându-şi privirile într-ale mele:

— După ce-ai recunoscut că sunt Valérie?

— Nu-mi pune la îndoială sinceritatea: după bătăile inimii mele.

— Iată nişte bătăi tare isteţe, domnule Lafortune. Îşi înfipse uşor unghiile în podul palmei mele şi continuă mai în şoaptă:

— Dacă ai unele intenţii în ce mă priveşte, trebuie să-mi spui care.

Întrebarea mă lua pe nepregătite, dar mă aflam sub farmecele fetei şi nu puteam da înapoi.

— Toate, am zis plin de avânt, începând cu cele mai oneste.

— E bine spus, răspunse ea domol, dar mama m-a învăţat să mă feresc întotdeauna de oamenii care ştiu să vorbească frumos.

Rigaudon-ul nu este un dans prea propice efuziunilor sentimentele şi, dacă mi se întâmpla doar foarte rar să pierd simţul ridicolului, apropierea de această făptură încântătoare mă scotea din minţi.

— O, Valérie, i-am spus cu glas gâtuit, cum să te conving cât de alese sunt intenţiile mele?

Iarăşi i-am simţit unghiile şi, privind dinadins în altă parte, şopti:

— Tare-aş vrea să te cred, domnule ofiţer, dar până la noi ordine vă trebui să-ţi supraveghezi nu numai gesturile şi cuvintele, dar şi drumurile pe care le faci. Oamenilor de pe aici le sare ţandăra repede, sunt geloşi ca nişte tigri şi cred că au drepturi chiar şi asupra lucrurilor ce nu intră în posesiunea lor, când le doresc. Mâine după-amiază mă voi duce la Capul Francez împreună cu sora mea. Vom trece călare prin faţa hanului unde locuiţi. Şi dumneata, şi prietenul dumitale fiţi cu băgare de seamă şi gata să veniţi după noi la promontoriul Înşelătoarei. Şi-acum, nici un cuvânt mai mult. Prudenţă şi discreţie. Spre a nu stârni bănuieli, astă-seară nu mai dansăm împreună. Ai înţeles?

— La ordinele dumitale.

Dansul se terminase. M-am înclinat dinaintea ei. Cu buzele încremenite într-un zâmbet fascinant, îmi şopti:

— Buenas noches. Hasta mañana.{34}

Era aproape ora trei dimineaţa când m-am pomenit călărind împreună cu Sosthène pe drumul peste care pluteau miresme de balsam. Colegul meu era în al nouălea cer şi făcea tot felul de comentarii despre seară pe care o avusese. Cele două surori desigur se înţeleseseră între ele, căci presupusa Eponine îi spusese aceleaşi vorbe pe care le auzisem şi eu din gura Valériei. Ca şi mine, primise şi el sfatul de a nu mai dansa cu ea după rigaudon. Amândurora ni se dăduse întâlnire a doua zi la promontoriul Înşelătoarei.

— Aşa că iată-ne ajunşi gemeni, spuse el ridicându-se în scări.

Îmi mărturisi că remarcase şi el privirile întunecate ale admiratorilor din partea locului, în timpul cât dansasem cu cele două fete.

— Crezi că voinicii ăştia sunt chiar atât de periculoşi pe cât lăsau ele să se înţeleagă, dragul meu Félix?

— Şi crezi tu, dragul meu Sosthène, că suntem în stare să-i punem la respect?

— Ar trebui să-i întrebi pe piraţii algerieni pe care i-am trimis pe lumea cealaltă după acea blestemată eclipsă de lună.

— Allah să-i primească în paradisul lui! Şi începu să cânte cât îl ţinea gura.

 

De dimineaţă, domnul Fulminet îmi ceru să-l însoţesc în vizită pe care avea s-o facă unui plantator care cumpărase zece sclavi pe nişte baloturi de băcan şi de indigo. Plantaţia se afla la două leghe depărtare de Capul Francez şi şedeam ca pe ghimpi când, pe la ora prânzului, căpitanul discuta pe îndelete despre numărul butoaielor de umplut. Plantatorul contesta clauzele prevăzute cu ocazia vânzării. Vedeam că domnul Fulminet era gata să se supere. Furios cum eram, îmi scosei pe jumătate sabia din teacă şi o vârâi la loc fără un cuvânt. Omul se crezu ameninţat? În orice caz, capitulă pe dată şi ne pofti chiar să luăm masa cu el. Tremuram de teamă că nu cumva căpitanul să primească, deoarece riscam să nu mă mai pot duce la întâlnirea cu Valérie. Din fericire spuse că nu putea să întârzie, căci trebuia să fie cât mai grabnic pe puntea vasului său pentru a supraveghea lucrările de carenarea corăbiei. Plantatorul, care se făcuse numai miere şi zahăr, stărui să acceptăm cel puţin o gustare care să ne ţină la drum.

— Bine, spune domnul Fulminet.

Discuţia avusese loc într-o magazie lungă, făcută din scânduri, unde – în compartimente separate prin pereţi tot de scânduri – erau depozitate, împreună cu plantele colorante, vanilie şi tutun, într-un ciudat amestec de mirosuri. Tocmai ieşeam din magazie pentru a ne îndrepta spre casa stăpânului, la vreo sută de paşi depărtare, când nişte urlete ne ţintuiră locului dinaintea unei colibe de vălătuci, acoperită cu frunze de palmier.

— Ce se întâmpla? întrebă căpitanul.

Plantatorul ridică din umeri.

— Palatul justiţiei. Vreţi să vedeţi?

Dădu la o parte perdeaua de liane care ţinea loc de uşă şi văzurăm un negru în genunchi, cu mâinile legate la spate. Avea jumătate din obraz năclăit de sânge. În faţa lui, un mulatru înalt ştergea un cuţit mare pe o cârpă.

— Vi-l prezint pe Martin, vătaful meu devotat, spuse plantatorul. Vede tot, ştie să se facă respectat şi ţine să taie el însuşi urechile răufăcătorilor. Lucru pe care tocmai l-a isprăvit cu omul ăsta care a furat un sac de bumbac. Costul: o ureche. În caz de recidivă, o pierde şi pe-a doua.

— Nu socotiţi că pedeapsa este mult prea mare faţă de greşeală? observă Fulminet.

Omul păru mirat de asemenea remarcă.

— Socot că păcătuim mai mult prin îngăduinţă decât prin severitate cu animalele astea. Gândiţi-vă că olandezii taie nasul său le scot dinţii doar pentru că sug o trestie de zahăr din recoltă. Iar englezii folosesc o altă mutilare, de care se tem cel mai mult nătărăii ăştia care nu visează decât să se joace de-a vită cu două spinări. Pe vremea când trăia tatăl meu, hoţilor li se tăia mâna dreaptă; dar asta însemna să-ţi ştirbeşti capitalul.

Ceva mai departe am întâlnit şase negri cu spinările încovoiate sub saci grei de cafea. Îi supraveghea tot un mulatru. Îşi salută stăpânul şi, desigur pentru a-şi dovedi zelul, pocni din biciul care se încolăci în jurul gleznelor sclavului, din imediata lui apropiere. Nenorocitul se prăbuşi. O nouă lovitură de bici, însoţită de o ploaie de înjurături, îl puse pe picioare, gemând din rărunchi. A treia lovitură îl făcu să-şi reia drumul.

Spectacolele de acest fel nu erau menite să-mi stârnească pofta de mâncare. Abia m-am atins de pateul de vânat din care gazda noastră a ţinut morţiş să gustăm şi care răspândea o miroznă tămâioasa de pasăre sălbatică. Abia după un pahar de tafia mi-a revenit şi mie inima la loc.

Pe drumul de întoarcere, nu m-am putut opri să nu-i împărtăşesc domnului Fulminet indignarea mea faţă de pedeapsa aplicată nefericitului hoţ de bumbac. Dădu din cap.

— Eşti tânăr, dragă Lafortune. Credeam totuşi că cele văzute în Africa ţi-au stăvilit valurile de sensibilitate. Plantatorul pe care l-ai văzut adineauri nu este mai rău decât altul. N-aş fi deloc mirat să fie un tată de familie model. Negrul ştie că, dacă fură, va suferi o grea pedeapsă corporală. Deşi ştie, îşi ia riscul, dar dacă pedeapsa ar fi mai uşoară, ar lua-o de la capăt în fiecare zi. Acestea fiind spuse, înţeleg că cei mai mândri dintre ei, uneori foşti şefi de trib, căzuţi în sclavie din greşeală sau pe neaşteptate, evadează şi fug în munţii şi pădurile insulei, unde alcătuiesc adevărate bande de desperados{35}. Cel mai bun lucru este să nu-i întâlneşti în cale dacă nu vrei să suferi cele mai crunte maltratări, printre care şi aceea de a fi pus la frigare. Li se spune scăpaţi. Cei mai fioroşi, alături de locuitorii de pe Coasta Dinţilor, aparţin triburilor mandingo. Domnul Cazenave tocmai îmi povestea ieri că, nu demult, l-au răpit pe fiul unui plantator, un copil de doisprezece ani, pe care l-au mâncat liniştiţi până la ultima bucăţică. E-adevărat că dacă se lasă prinşi sunt traşi pe roată de vii. Homo homini lupus{36},- din păcate!

Explicaţia aceasta nu mă mulţumea. Aveam un răspuns gata pregătit.

— Domnule căpitan, nu cumva negoţul cu negri se află la originea tuturor acestor grozăvii?

— Poate, tânărul meu prieten, deşi aceşti mandingo şi alţi mâncători de oameni n-au făcut decât să transporte la Santo Dominguo şi în alte părţi obiceiurile din blândele lor ţări! Oricum, negoţul cu negri furnizează coloniei muncitorii de care are nevoie pentru a fi rodnic exploatată. Menirea noastră este să-i creştinăm, să-i civilizăm pe aceşti muncitori, destul de leneşi din fire.

— Cu ajutorul biciului?

— Gârbaciul, domnule moralist, n-a ucis vreodată pe cineva din marină unde se recomandă să fie folosit şi, dac-ai putut constata că mateloţii de pe la Pétulanie n-au fost niciodată supuşi unor asemenea lovituri, aceasta se datorează faptului că, poate, căpitanul lor este un nebun bătrân care, la vârsta dumitale, se indignă, cu tot atât de puţin discernământ sau, dacă-ţi place mai mult, cu tot atâta generozitate ca şi dumneata.

Îşi îmboldi calul, care începuse să meargă mai încet, şi continuă:

— Ce-ar fi să discutăm despre un subiect mai plăcut? Seara trecută mi s-a părut că domnişoarele Cazenave au făcut asupra dumitale, ca şi asupra colegului dumitale, năzdrăvanul Sosthène, o impresie dintre cele mai puternice.

Nu m-am putut opri să nu mă roşesc ca un prost.

— Oh! nu te necăji. Admiraţia voastră ar fi putut cădea asupra unor obiecte mai puţin demne decât acestea. Dă-mi voie să-ţi atrag doar atenţia să nu intri cu uşurinţă într-o aventură pe care o văd fără ieşire. Familia Cazenave este una dintre cele mai cu vază în Santo Domingo. Tatăl este foarte atent; mama, de sânge spaniol, este în stare să scoată ochii unor curtezani prea îndrăzneţi. Trebuie să mai adaug că peste două săptămâni vom ridica ancora. Crede-mă deci, sfatul meu este să nu treceţi mai departe, ci să vă opriţi la oftaturi. Mulţumiţi-vă să le faceţi o curte discretă, păstraţi distanţele. Suspinele lasă amintiri plăcute. Pasiunile duse până la capăt, când nu se termină cu o legătură legitimă, nu lasă adesea în urma lor decât amărăciune şi ură.

Domnul Fulminet nu înceta să mă uimească. Acest marinar cutezător, totdeauna stăpân pe sine, pe care îl văzusem comandând manevrele pe nava sa cu siguranţa unui bătrân lup de mare, riscându-şi viaţa în lupta cu corsarii din Alger, dovedindu-l pe îngrozitorul rege Lolo, pedepsindu-l pe Sosthène pentru escapada lui în pădure fără a-l umili, înăbuşind revolta sclavilor fără a-i spânzura pe instigatori, în sfârşit acest om cu judecată era şi un om de inimă. Îndeplinind cât putea mai bine sarcinile impuse de o meserie pe care şi-o alesese, dar ale cărei servituţi şi nedreptăţi le cunoştea, nu era deloc orb la cutezanţele nesocotite ale pasiunii care nu se vrea constrânsă. Chiar în această clipă se străduia să mă împiedice a face un lucru de ale cărui consecinţe se temea. Puteai avea încredere în el. M-am hotărât să-mi deschid inima. Totuşi, pentru a nu-l alarma, i-am vorbit pe un ton firesc.

— Domnule căpitan, dar dacă Sosthène şi cu mine am nutri cele mai bune intenţii de pe pământ? Gemenele sunt de o frumuseţe în stare să justifice orice nebunie, chiar şi-aceea de a le lua de neveste. Domnul Fulminet începu să râdă.

— Fără îndoială, prietene, fără îndoială. Sunt de acord cu dumneata că arzătoarea frumuseţe creolă lasă adesea în urmă frumuseţea rece din Europa. Are un nu ştiu ce, o graţie mlădioasă, ceva galeş, mă rog, nu ştiu ce promisiuni de voluptate – despre care mă voi feri să spun că sunt ţinute întotdeauna – care au sucit capul multor marinari debarcaţi în Insule. Dacă vrei, să lăsăm la o parte cazul prietenului dumitale, căruia de altfel îi voi face aceleaşi rezerve asupra fondului, şi să ne ocupăm de-al dumitale. Ai uitat oare, domnule sublocotenent, că adevăratul dumitale nume – buna mea ţinere de minte a reţinut chiar şi toate prenumele – este Fortunat-Richard-Félix de la Prée de la Fleur? Ai uitat că tatăl dumitale este marchiz şi mă tem că n-ar privi cu ochi buni o mezalianţă între fiul său şi o domnişoară de Saint-Lary de a cărui particulă nobiliară nu se poate lăsa înhăţat decât un nătărău?

— Îi voi răspunde că dragostea are raţiunile ei.

— Nu sunt sigur că va fi de acord cu ele. Să trecem peste asta. Domnule Lafortune, eşti înscris pe rolul echipajului meu. În această calitate, ai obligaţia să te întorci la Nantes cu corabia pe care am cinstea s-o comand, îmi vei îngădui să adaug că am ştiut să-ţi apreciez meritele şi că am nevoie de dumneata.

— Mulţumesc, domnule, i-am spus eu. Iertaţi-mă că insist asupra unui lucru, absolut din pură curiozitate. Să presupunem că, trecând peste toate obiecţiile, cer mâna uneia din domnişoarele Cazenave, o obţin şi îmi pun juvăţul de gât. În acest caz, n-aş putea s-o iau cu mine pe la Pétulante, pe soţia mea legitimă?

Căpitanul clătină din cap.

— N-ai decât să-ţi laşi imaginaţia să zburde. Peste cincisprezece zile ne vom afla în largul mării. La vârsta dumitale e mai bine să nu-ţi făureşti prea multe himere. Până la urmă sunt în stare să te înghită de viu.

Apoi, schimbând tonul:

— Să ne întoarcem la lucrurile serioase. Mâine corabia noastră va fi gata. Domnul Pigache, care a rămas la bord de la sosire pentru a supraveghea operaţiile de curăţire şi vopsire, are şi el dreptul să se destindă. Începând de poimâine vei dormi deci la bord, împreună cu sublocotenentul Goujet, ceea ce bineînţeles nu vă va împiedica să coborâţi pe uscat în timpul zilei, cu condiţia ca unul din voi doi să rămână de serviciu.

— La ordinele domniei-voastre, domnule.

Neavând aceeaşi direcţie, ne-am despărţit la o încrucişare de drumuri. Abia dispăru căpitanul în spatele unui boschet de manghieri, că şi dădui pinteni calului care o porni în galop.

Era tocmai ora două când am sărit din şa în faţa hanului La Marinarul vesel. După tremurul unei perdele mi-am dat seama că Sosthène şedea de pândă la fereastra din camera lui. M-am dus degrabă la el şi i-am povestit discuţia pe care o avusesem cu domnul Fulminet, ferindu-mă să-i repet reflecţiile căpitanului cu privire la originea mea nobilă. Ridică din umeri.

• Ştii, şeful, cam exagerează. Să trecem peste serviciul de noapte la bord, deşi mă întreb dacă nu cumva se ascunde aici vreun şiretlic pentru a ne împiedica orice întâlnire nocturnă. Dar, în ce priveşte faptul de a te pune în gardă asupra unei căsătorii cu o creolă, aici, da, protestez. Ipocritul ăsta a omis să te informeze că acum vreo zece ani s-a însurat şi el cu o creolă, chiar aşa, fata unui plantator din Martinica, pe care a adus-o la Nantes, şi îi face câte un copil de fiecare dată când se întoarce din Insule, de teamă să nu-1 părăsească în lipsă. Acest părinte al Virtuţii are cinci plozi. Cu grija lor pe cap, îţi dai seama că doamna Fulminet nu mai are timp să se gîndcască la proştii. O cunosc. Părinţii mei sunt în vizită cu ea. E o femeie frumoasă, deşi cam prea durdulie pentru gustul meu, şi care probabil are şi câteva picături de sânge negru în vine. Mai ales are nişte ochi, să scoale un om din morţi. De bună seamă nu-i ca Valérie, nici ca Eponine.
• Urmă un schimb de cuvinte din ce în ce mai înflăcărate despre aceste zeiţe. De la prima femeie până astăzi, nu s-au văzut frumuseţi mai desăvârşite pe scoarţa pământului. Seamănă trăsătură cu trăsătură, fiindcă desăvârşirea lor odată atinsă nu mai putea fi depăşită. Nec plus ultra! {37} Întrebare: vor accepta să părăsească insula, după nuntă? Sosthène jură pe capul tatălui său că, din dragoste pentru Eponine, este în stare să se facă plantator. Nu mi-e greu să-mi dau seama că, de îndată ce mă voi întoarce la Paris, Stéphanie de Valbert va avea grijă să fiu întemniţat la Bastilia. S-a zis cu mine. Mă fac şi eu plantator. Meseria e brăţară de aur, mai ales când socrul se numeşte Augustin Cazenave de Saint-Lary. Bogăţie şi dragoste! Viaţa e frumoasă. Plutim în sfere eterice unde domneşte o fericire veşnică.

Sosthène, deşi o luase razna, continua să scruteze strada. Deodată se uită la ceas, o ceapă mare de argint emailat, şi se schimbă la faţă.

— E ora patru. Ce-ar fi să nu mai vină?

— Nu le mai vedea pe toate în negru.

— Ia gândeşte-te. Sunt bogate, foarte bogate, sunt curtate, adulate de lumea cea mai de vază, din punct de vedere bănesc. E-adevărat că averea tatălui meu nu este cu nimic mai prejos decât a negustorilor ăştia de zahăr. Ar fi trebuit să i-o spun de la început Eponinei, pentru a-i dovedi că nu sunt un coate-goale care aleargă după zestre. Domnişoarele acestea cărora toţi le cântă osanale, nu văd în ofiţerii în trecere pe-aici decât prilejul unei distracţii fără urmări. De pildă, le dau întâlnire şi ele nu vin.

Devine alb la faţă. Îl bat prieteneşte pe umăr.

— N-ai înţeles nimic.

— Am înţeles că suntem nişte nătărăi.

— Ba deloc. Poate am brodat prea mult în jurul interpretărilor. Ascultă aici. Despre fetele astea din Insule s-a dus vestea că au sângele clocotitor. Poate că ale noastre nu sunt atât de mironosiţe cât au vrut să pară la început. Poate nu aşteaptă din partea noastră să le luăm de neveste, ci doar să aibă o aventură, o aventură cu nişte marionete, cum trebuie să ne vadă ele şi care îşi iau tălpăşiţa după ce fac două-trei piruete. Nevăzut, necunoscut!

— Şi povestea cu unghiile?

— Semn de temperament, dar şi praf aruncat în ochi. O fată de optsprezece ani, oricât ar fi de înfocată, n-o să-ţi cadă în braţe chiar în clipa când vrei tu. Încă din prima seară au făcut ce-au făcut şi-au rămas singure cu noi, ba ne-au şi dat întâlnire pe astăzi, atrăgându-ne atenţia să fim discreţi. Te sfătuiesc să nu te plângi.

— Până atunci, nici urmă de Eponine în zare.

— Lasă-mă să-ţi explic. Cred c-am dibuit dedesubtul. Să revedem evenimentele în ordine. Ieri seară au dispărut în mai multe rânduri.

-— Ca să-şi schimbe rochiile.

— În pădure? Mare naiv mai eşti. Toată seara n-au făcut decât să se schimbe între ele, trecând de la tine la mine. Nici unul din noi nu era în stare să ştie cu care din ele are de-a face. Nu uita că între surori gemene partida trebuie să fie totdeauna egală. Ei bine, închipuie-ţi că n-au fost în stare să aleagă între Félix Lafortune şi Sosthène Goujet. Atunci se hotărăsc să ne acorde graţiile fără deosebire şi unuia şi altuia, ceea ce, evident, exclude căsătoria, dar nu şi plăcerea.

Sosthène rămase cu gura căscată.

— Da ştiu că-ţi merge mintea! spuse el. Lucruri dintr-astea nu le vezi la Nantes.

Şi, făcând o mutră deznădăjduită:

— Dar dacă am dat peste nişte cochete de la care nu vom obţine nimic-nimic?

— În cazul ăsta înseamnă c-am oftat zadarnic, dar suspinele lasă amintiri plăcute, mi-a spus domnul Fulminet.

Sosthène, descumpănit, cu faţa alungită, părăsise postul de pândi, când un nechezat se auzi în stradă. Alerg la fereastră şi ridic repede perdeaua. Le văd pe Eponine şi pe Valérie Cazenave, ţinându-şi capul sumeţit în sus, călare pe nişte sprintene iepe roaibe. Bineînţeles nu se opriră şi priveau drept înaintea ochilor. Iar pricina nechezatului vestitor nu era greu de bănuit. Probabil una din călăreţe îşi rănise la bot iapa, care se cabră înainte dea porni iarăşi într-un trap rapid.

Îl opresc pe Sosthène, care voia să se aplece peste fereastră, amintindu-i că ni se recomandase să fim discreţi. Domnişoarele ne doreau binele, după cum se vedea. Trebuia să nu le compromitem şi să pornim după un oarecare timp, ajungându-le din urmă la locul întâlnirii. Bietul Sosthène! Nu mai ştia pe ce lume se află. Scăpărând scântei din ochi şi cu fruntea încreţită, era însăşi imaginea buimăcelii.

 

Din culmea entuziasmului, colegul meu căzuse într-o dispoziţie sumbră, care îl ţinu tot drumul de la Capul Francez până la promontoriul Înşelătoarei. Începu prin a-mi spune că însuşi numele locului de întâlnire te făcea să te gândeşti că Eponine şi Valérie îşi băteau joc de noi. Mai bine informat decât el despre topografia insulei, l-am încunoştinţat că acel vârf se numea astfel pentru că era înconjurat de recife, ale căror colţuri nu ieşeau din mare decât pe timp de furtună. Nu părea convins, starea lui mă neliniştea şi l-am întrebat dacă nu cumva are febră, îmi răspunse în batjocură.

— Am avut febră. Tu m-ai scăpat de ea, dar mă întreb dacă eşti un medic demn de încredere. În orice caz nu peste mult timp vom şti care este adevărul şi mă întreb de ce acum când am ieşit din oraş n-o luăm la galop?

Îşi împunse mârţoaga, care o porni în pas greoi, fără să depăşească mersul unui măgăruş.

— Nu-i nimic de făcut cu gloaba asta, murmură el, după ce l-am ajuns din urmă, fără să-mi grăbesc calul.

— Mai bine admiră priveliştea din jur, l-am sfătuit. O să-ţi potolească nervii.

— Nu sunt un prieten al naturii, îmi răspunse el, acru. Nu făcea bine, deoarece ţinutul pe care îl străbăteam, în ciuda vegetaţiei exuberanţe, nu avea caracterul apăsător al pământului african. Sub cerul străveziu, de aceeaşi culoare ca şi ochii celor două surori, Eponine şi Valérie, am mers mai întâi de-a lungul unor plantaţii de trestie de zahăr. Trestiile erau lungi şi, la adierea brizei, se loveau între ele, ca nişte săbii. Tufele de bambus pârâiau ca şi catargele unei corăbii. Apoi defilară copăcei de cacao cu fructe purpurii, tamarini care răspândeau o aromă puternică, smochini din nordul Africii cu frunzele ca nişte rachete pline de ţepi duşmănoşi. În sfârşit, după o movilă, apăru marea, la fel de albastră ca şi cerul şi, după lunga centură de stânci acoperite de spumă valurilor, promontoriul Înşelătoarei. La capătul lui, cele două iepe erau legate de un copac cu trunchiul răsucit de vântul mării. Alături străluceau două pete de culori vii – rochiile Eponinei şi Valériei, portocalii că penele cocoşului de munte.

— Iată-le, îmi spuse Sosthène, cu glas frânt.

Am fost nevoiţi să descălecăm, din pricina sfărâmăturilor de stânci de care s-ar fi putut poticni caii noştri jigăriţi. Ţinându-i de hăţ ne apropiarăm de cele două fete, care izbucniră în râs.

— Unde-aţi găsit animalele astea de jug, domnilor ofiţeri? spuse una din ele.

Apoi continuă cu o strâmbătură deloc măgulitoare în ce ne privea:

— E adevărat că nu sunteţi dragoni, ci doar marinari, şi deci n-aveţi misiunea să tăiaţi cu săbiile infanteria engleză.

Cum de-am putut scăpa momentul şi n-am protestat spunând că slujisem în regimentul de dragoni al marchizului de Pomponne, că la Fleurus, sub comanda mareşalului de Luxembourg, am fost rănit la mână şi la picior, şi am fost chiar invitat de marele om să-i pun mâna pe cocoaşă? Sosthène însă ştia, din gura domnului Fulminet, că mă bătusem în armata regelui şi nimic mai mult, şi nu voiam să mă cunoască sub alt nume decât Lafortune.

De altfel dragul Sosthène părea să-şi fi regăsit, dintr-o dată ardoarea, şi replică pe nerăsuflate că arma marinarului fiind şi sabia de abordaj, el nu era cel de pe urmă care s-o ia în mână şi să zboare capetele dintr-o singură lovitură.

Domnişoarele scoaseră un strigăt de admiraţie. Sosthène le stârnise poftă şi acum voiau să ştie totul, ne cereau să le facem o cronică amănunţită a faptelor noastre de vitejie. A fost rugat să se aşeze între ele. Eponine s-o fi făcut? Nu-mi rămânea decât să mă aşez şi eu alături de cealaltă.

Sosthène nu putea să piardă o asemenea ocazie de a-şi pune meritele în evidenţă. Începu prin a spune povestea cu piratul algerian pe care îl dăduse peste cap apucându-l de glezne pentru a-i înfige apoi vârful săbiei în piept. Această faptă de arme iscă râsete şi aplauze. Recunosc, prietenul meu a avut onestitatea să arate că, în acelaşi timp, eu doborâsem un păgân cu un foc de pistol. Acest act suscită însă mai puţin entuziasm, cu atât mai mult cu cât, istorisind următoarea mea explicaţie pe calea sabiei cu necredinciosul la timp ucis de domnul Pigache, povestitorul a lăsat să se vadă că, de fapt, avusesem nevoie de acesta din urmă pentru a scăpa de atacatorul meu.

Cele două surori nu mai aveau ochi decât pentru Sosthène. Sosise deci timpul să trec la acţiune. La urma urmelor, n-aş putea vorbi despre campania din Flandra, fără să-mi scot masca? Cea alături de care şedeam se hotărî în sfârşit să se întoarcă spre mine.

— Acum e rândul dumitale, domnule Lafortune.

— Cu mare plăcere, am spus eu, modest. Îngăduiţi-mi mai întâi să răspund la împunsătura de adineauri privind dragonii faţă de care mi se pare că aveţi mai multă consideraţie decât faţă de marinari.

Ele protestară într-un singur glas.

— Am fost dragon, spusei eu mai departe.

— Oh! exclamară ele.

— Dragon al lui Pomponne.

— Ah!

Ţineam să nu-mi cheltuiesc repede efectele şi am făcut o pauză.

— Dar povesteşte-ne odată!

— Să nu ne ascunzi nimic!

Vorbeau în acelaşi timp, arzând de nerăbdare. Am dat drumul vorbelor, care au răsunat ca un oracol:

— Am luptat la Fleurus.

Acum eu eram acela care le reţinea întreaga atenţie. Sosthène, el însuşi uluit de cele auzite, mă privea, cu sprâncenele ridicate. Sigur de auditoriul meu, pe un ton neutru, aproape rece şi care contrasta cu ardoarea colegului, am început să povestesc prima noastră şarjă sub focul artileriei inamice, ale cărei ghiulele culcau la pământ şiruri întregi de dragoni, şi de unde am scăpat doar cu o mică zgârietură la braţul drept.

Eponine şi Valérie gâfâiau. Am pomenit cum s-a desfăşurat a doua şarjă, cea a victoriei, unde nu ne mai rămăsese decât să hăcuim duşmanul care o luase la fugă. Am lăsat să se vadă că mi-am făcut datoria până în clipa când calul meu a fost ucis sub mine şi m-am pomenit trântit la pământ, cu braţul şi piciorul rupte în mai multe locuri.

— Vai de mine! făcu vecina mea, cu glas tremurat. Şi citi duşmani ai tăiat cu sabia?

— Câţiva. Doi, trei, patru, mai ştiu şi eu? După bătălie şi după ce ai fost cusut la loc, ca mine, e mai bine să uiţi. Singurul pe care îl ţin minte este un lungan spaniol, căruia i-am înfipt sabia în beregată tocmai când şi-o ridicase pe-a sa deasupra capului strigând: Hombre{38}!

— Să nu povesteşti vreodată asta mamei, îmi şopti ea la ureche, ca şi cum señora Soledad ar fi putut s-o audă.

— Şi de ce ai părăsit armata?

— Pentru că mai întâi a trebuit să-mi cârpesc braţul şi piciorul, fată frumoasă. Şi-apoi, voiam să văd lumea. Bănuiam că, la foarte mare depărtare de Franţa, peste mări şi oceane, voi descoperi cele mai răpitoare făpturi care au fost vreodată create pentru fericirea bărbaţilor.

Cea despre care credeam că este Valérie îmi dărui un zâmbet plin de făgăduinţe. Atunci m-am crezut îndreptăţit să-i iau mâna, să i-o string într-a mea, şi ea nu şi-o trase îndărăt.

Acest mărunt gest de intimitare nu-i scăpă lui Sosthène, care înţelese necesitatea de a relua cârma în mâinile sale şi se năpusti spre Africa. Pentru că fetele se arătau lacome după poveşti de groază, ei bine, regele Lolo şi ceata lui furnizau bogate provizii. Începu deci să plouă cu lovituri de bita aducătoare de moarte, să zboare capetele sub sabia oacheşului tiran, pe care nu uitase, mai înainte, să-l picteze în culori în stare să-ţi ridice părul măciucă. Nu lăsă la o parte, deşi nu fusese martor, nici chinurile la care au fost supuse cele cinci negrese unse cu miere şi devorate de ţânţari, nici sacrificiul ritual adus zeului strâmtorii, înaintea plecării războinicilor la vânătoarea de sclavi.

Nu prea ţinea seama de cronologie, dar ştiuse să-şi conducă barca în chip abil, pentru că ajunse astfel la partea care credea că va fi hotărâtoare, aceea privind fuga lui nebună în pădure, pe urmele regelui Lolo.

Preambulul său, admirabil ca stil şi compoziţie, a fost întrerupt de mici strigăte scoase deopotrivă de Eponine şi de Valérie. Am avut toate motivele să mă supăr când aceasta din urmă, în culmea emoţiei, îşi ascunse obrazul în mâini deoarece pierdeam astfel mâna pe care o strângeam cu înfocare.

Până în acest moment, spusele lui fuseseră grosso modo conforme cu adevărul istoric, după cele ce-mi mărturisise. Din clipa în care se aduse singur în scenă – ca un erou antic în pădurea fără margini, unde rădăcinile ieşite la suprafaţă ale unor uriaşi arbori de capoc seamănă în chip straniu cu şerpii care mişună printre ele, unde plantele, la fel de carnivore ca şi furnicile, digeră fără deosebire un fluture sau o pasăre-muscă – îşi dădu frâu liber imaginaţiei. Astfel gorila decapitată deveni o familie întreagă din această speţă, executată doar din câteva lovituri de sabie. Inofensivul cinocefal, care îl căutase de pureci în timpul somnului, suferi acelaşi tratament, capul lui tăiat fără milă rămânând agăţat între două ramuri ale unui copac, de unde sângele picurase multă vreme peste florile stacojii.

Surorile Cazenave erau captivate. Pieptul le tresărea sub bătăile repezi ale inimii. Mătasea rochiilor portocalii foşnea, mototolită de unghii. Sosthène înţelese că, pentru a-şi desăvârşi izbânda, trebuia să mai lase sabia să vorbească. Cei doi luptători ai regelui Lolo, trimişi în urmărirea lui fuseseră, după cum îmi povestise la întoarcere, ucişi cu focurile de pistol. Dar armele de foc nu prea erau, după cum se vede, pe gustul acestor domnişoare. Unde-i opreliştea? Pistolul va fi îndepărtat. Suliţele aruncate de sălbatici şuieră pe lângă urechile lui. Fără teamă, îşi aşteaptă adversarii furioşi. Ceva mai mult, le iese înainte. De două ori la rând sabia îşi îndeplineşte misiunea, capetele se rostogolesc pe pământ, unde pe dată sunt năpădite de insectele înfometate.

Uf! Sosthène se cheltuise într-atât, încât trebui să-şi şteargă fruntea năduşită. Dar îşi atinsese ţelul. Eponine şi Valérie scoteau suspine adânci şi nu ştiu care din ele rosti această frază neaşteptată:

— Ce viaţă frumoasă duceţi voi!

Sentinţa aceasta ne punea la egalitate şi mă liniştea – deşi aveam sentimentul că, datorită reticenţelor mele, jucasem mai corect decât Sosthène cu felul său de a apăsa pe coardă sensibilă. Ce-are a face? Rezultatul era obţinut, şi colegul meu, cu o îndrăzneală de care nu l-aş fi crezut în stare, se grăbea să exploateze situaţia. O luă în braţe pe vecina sa din stânga şi – miracol! – ea nu se răzvrăti împotriva acestei libertăţi. Chipurile lor se apropiară unul de altul şi iată-le topindu-se într-un lung sărut.

Nu puteam rămâne mai prejos, este de la sine înţeles, îndată o prinsei în braţe pe cea căreia îi strânsesem mai înainte mâna fără să se supere. Nici ea nu se apără mai mult. O, fericire! O, beţie fără seamăn!

— Ah! Valérie, suspinai.

— Eu sunt Eponine, spuse ea cu un zâmbet ceresc, dar ce importanţă are asta?

Puţin îmi păsa! Într-adevăr, ce importantă putea să aibă?

Cât timp ramaserăm astfel la promontoriul Înşelătoarei, primind mărturiile celui mai tandru interes pe care îl inspiram frumoaselor creole? Un ceas, poate. Valérie, câştigata acum de Sosthène, se ridică prima, sora ei urmând-o pe loc.

— Ne aşteaptă un drum lung, spuse ea cu mâhnire în glas.

Apoi, cu o lucire năstruşnică în priviri:

— Mâine, la aceeaşi oră, ne vom întâlni la promontoriul Limonadei.

Ne explicară drumul pe unde puteam ajunge la locul acestei noi întâlniri şi săriră iute în şa.

— Nu porniţi de-aici decât peste o jumătate de oră. Iar dacă socotiţi că ne veţi putea ajunge din urmă cu dârloagele voastre, nu vă temeţi, nici chiar un dragon n-ar izbuti.

Râseră deopotrivă şi iepele lor începură să urce movila la pas.

Când dispărură din privirile noastre, îl întrebai pe Sosthène cum mai stătea cu proiectele de viitor. Îmi răspunse aproape arţăgos:

— Vezi-ţi de treburile tale!

Nu înţelegeam deloc această bruscă posomorală. Se supărase oare fiindcă Eponine a lui se prefăcuse în Valérie? N-am insistat şi, cum timpul de graţie acordat de drăguţele noastre se scursese, pe când încălecam, mă bătu prieteneşte pe umăr.

— A noastră-i lumea, Félix!

Şi, până când sosirăm la han, cântă tot timpul aproape fără întrerupere.

 

A doua zi ne-am dus la promontoriul Limonadei, căruia i se spunea astfel deoarece, ca să ajungi la el, trebuia să treci prin mai multe plantaţii de lămâi. Eponine şi Valérie, de bună seamă dintr-o lăudabilă dorinţă de a fi în armonie cu decorul, erau îmbrăcate în aceleaşi rochii decoltate, de un galben ca lămâia, pe care le văzusem cu două zile în urmă, la bal. Erau cu atât mai mult pe placul nostru, cu cât lăsau să li se vadă pielea de chihlimbar cu mai mare generozitate decât rochiile lor portocalii. Întâi m-am gândit că amănuntul nu putea să le fi scăpat. Vedeam o oarecare premeditare în avantajul nostru. A trebuit să-mi schimb repede gândul.

În ziua aceea soarele arunca suliţe de foc. Fetele se aşezară în iarbă fragedă, la umbra unui tamarin. Tot timpul drumului, Sosthène îşi îmboldise calul din genunchi şi din pinteni cu asemenea furie încât m-am văzut nevoit să-1 îndemn la moderaţie.

— Călăule, la ce ţi-ar sluji să crape gloaba asta nefericită şi, pe deasupra, şi-a mea, fiindcă sunt silit să te urmez?

Nu voia să plece urechea la nimic şi, după o cavalcadă nebună, am ajuns lac de apă.

Ca şi în ajun, de îndată ce ne văzură, Eponine şi Valérie au început să râdă, clar numai de Sosthène. Într-adevăr, la câţiva paşi de ele, acesta se înclină ceremonios, cu tricornul în mină, făcând o adevărată reverenţă de curte şi, scoţându-şi sabia, îşi aşeză pălăria în vârful ei spre a o agăţa de o ramură. După care salută din nou cu arma. Atunci se auzi un glas suav.

— Nu ne temem de sabia dumitale, domnule. Avem şi noi cu ce ne apăra.

Şi învârti în aer o trestie cu măciulie de argint, prelungită cu o cravaşa de piele.

— Piele de leu de mare, dacă nu vă supăraţi, cea mai tare care există. Vrei să încerci?

— Dacă asta vă face plăcere.

Blândă copilă nu aşteptă să i se spună a doua oară. Se ridică dintr-o dată şi, cu toată puterea, lovi braţul care mai ţinea încă sabia.

Sosthène făcu o strâmbătură de durere, dar, arborând un zâmbet prietenos, spuse liniştit:

— Şi oamenii mai vorbesc despre moliciunea creolă! Această primire straşnică nu-l făcu să uite emoţiile dulci pe care le încercase la promontoriul Înşelătoarei. Şi, astfel, vru să-şi îmbrăţişeze amazoana. Dar ea se desprinse din braţele lui, se dădu un pas înapoi şi spuse:

— Să nu facem geloşi!

La rândul lui, braţul stâng îşi primi partea şuierîndă şi contondentă.

De data asta, colegul meu avea de ce să fie puţin descumpănit. Găsi totuşi cuvântul potrivit, şi căzu în genunchi.

— Mă predau, spuse el.

— Te iert, îi răspunse fata, pe chipul căreia se putea citi plăcerea. Poţi să te ridici.

Până atunci mă ţinusem la o parte, fiind redus la rolul de figurant. Am înţeles însă că venise momentul să redresez situaţia. Cu o zi înainte, câştigasem partida prin prestigiul curajului fizic şi al aventurii. Trezisem admiraţia care se îndreaptă în chip firesc către actele de bravură sau de curaj. Acum trebuia să schimbăm metoda şi să recurgem la cuvinte vesele care provoacă râsul şi bună dispoziţie. Totdeauna femeile au mai degrabă slăbiciune faţă de cei care le amuză, chiar dacă nu-i stimează, decât faţă de cei pe care îi stimează şi care le plictisesc. Şi Sosthène părea că înţelesese acest lucru, după pozna cu tricornul care, din nefericire, se întorsese în dăuna să.

Era necesar să-i vin în ajutor. Ceea ce am făcut, declarând pe un ton glumeţ că orice s-ar întâmpla, chiar dacă ne-ar snopi din bătaie, vom rămâne în veci îndatoraţi lor. Cea care asistase, fără măcar să clipească, la demonstraţia surorii sale, spuse atunci:

— Vrei s-o imit pe Valérie?

Deci, era Eponine! Presimţeam eu. Mi se dăduse confirmarea.

— La Paris, i-am spus, femeile se mulţumesc să lovească cu evantaiul.

— În cazul acesta, te-am iertat. Se ridică dintr-o mişcare.

— S-o lăsăm pe sora mea să-şi termine cearta cu prietenul dumitale, vrei? şi să facem câţiva paşi împreună. Ai să-mi vorbeşti despre Paris.

I-am oferit un braţ şi ea mi 1-a luat. Eram copleşit.

— Cu ce să începem? Cu rochiile?

— Cu rochiile.

Mergeam pe malul mării şi, în toată viaţa mea plină de evenimente, n-am cunoscut poate clipe mai încântătoare. Vremea se îmblânzise. O briză uşoară ne mângâia obrajii. Marea, albastră şi nesfârşită, era calmă şi dantele fine de spumă se topeau la picioarele noastre.

În cei doi ani de viaţă frivolă, după întoarcerea mea din Germania, nu trecusem nepăsător pe lângă toaletele frumoaselor făpturi care se arătaseră bune cu mine. E bine să faci complimente femeilor pentru exteriorul lor, spre a obţine cheia lucrurilor pe care le ascund.

— Am să-ţi spun mai întâi, dragă Eponine, că femeile din Paris ar putea lua câteva lecţii de la cele din Insule.

— Ce fel de lecţii?

— De culoare. Ştiţi jocul culorilor şi nu neglijaţi nici una. E-adevărat că şi soarele vă îndeamnă la asta. La Paris, unde soarele-rege este mai statornic decât cel de pe cer, culoarea se schimbă cu fiecare anotimp, modă o impune şi le interzice pe celelalte. Dacă în iunie îmbraci aceeaşi culoare ca şi în aprilie, toată lumea te va arăta cu degetul.

— Ce modă rea, care te împiedică să fii verde dimineaţa, bleu la prânz şi roz seara.

— Asta pentru că moda, la Paris, se bucură de o putere absolută, draga mea. Gândeşte-te, în fiecare lună, două păpuşi de mărime naturală, îmbrăcate de croitoresele reginei, sunt trimise la Londra, chiar şi pe timp de război. Li se spune Pandora-cea-Mare, celei care poartă toaleta de la curte, şi Pandora-cea-Mică, celei care poartă rochia de oraş.

— Vorbeşte-mi despre Pandora-cea-Mare.

Aici m-am cam încurcat puţin, trecând de la fusta garnisită cu volane şi de la corsajul împodobit cu brandeburguri, la mânecile numite Amadis, încheiate cu mulţi nasturi spre cot, prelungite cu pliseuri şi cu volănaşe de dantelă; de la funduliţele jupoanelor, care nu prea mai erau la modă, la rochiile decoltate de iarnă, cu palatină de blană şi manşon.

— Noi nu avem iarnă, aici, spuse cu melancolie Eponine.

— Prefacerile prin care trece mantoul nu te interesează deci decât de formă, continuai cu autoritate. Când am plecat din Paris, mantoul era o haină foarte amplă, în majoritatea cazurilor făcută din satin gros sau din catifea dublată cu satin. Ai muri de căldură sub el. Cum să-1 regreţi când vezi umeri descoperiţi, că ai dumitale? N-ar fi o crimă să-i acoperi?

— Taci.

Era încântată. Cunoaşterea, aproximativă, pe care o aveam despre costumul femeiesc o uluia de bună seamă. Braţul ei, uneori, se strângea uşor de braţul meu. După ce trecurăm de o ridicătură de teren, mi-am dat seama că Sosthène şi Valérie nu se mai vedeau şi deci puteam profita de situaţie. Spre surprinderea mea, Eponine se arătă mai puţin îngăduitoare decât cu o zi înainte. Încercând să-mi apropii buzele de un umăr mai îmbătător decât toate parfumurile Arabiei, mă împinse, nu fără să freamăte.

— Fii cuminte. Sora mea nu-i aici.

Ce însemnau oare aceste cuvinte stranii? Pe când mie mi se părea că lipsa surorii ne-ar fi putut îngădui o mai mare intimitate, de ce se întâmpla invers? Spre a limpezi această enigmă ar fi trebuit, fără îndoială, să consult, prin mijlocirea unui astrolog, constelaţia Gemenilor.

Fără să mă dau bătut, am întrebat-o dacă i se întâmpla să poarte un laisse tout faire{39}.

— E ceva neruşinat? mă întrebă ea cu mânie.

Şi am simţit cinci unghii ascuţite înfigându-se în încheietura mâinii.

— La ce te duce gândul? am continuat cu acelaşi ton. Este un mic, un foarte mic şorţuleţ care vine până deasupra genunchilor şi completează rochiile decoltate de vară. Anul trecut se purta mai ales cel bleu cu floricele roşii.

— Dumnezeule! strigă ca. Am văzut unul la nevasta guvernatorului, îl pusese la slujba de Sfîntul-Ludovic şi-am râs toate de ea ca nişte nebune. Laisse tout faire! Trebuie să ştii că nobilă doamnă este foarte urâtă şi că nimeni nu vrea să-i facă nimic, lucru care o jigneşte de moarte.

Acest val de voioşie mă îndemnă s-o sărut iarăşi pe umăr, şi ea nu protestă decât foarte uşor.

Cunoştinţele mele în zorzonele începeau să fie pe sfârşite când Eponine îmi spuse, încruntându-şi sprânceană:

— Dacă te arăţi atât de bine informat despre podoabele doamnelor, înseamnă că nu prea eşti uşă de biserică, domnule Lafortune.

— Înseamnă doar, i-am răspuns, că am fost primit în societate.

Îşi desprinse braţul de sub al meu.

— Mi se pare că îmi ascunzi ceva. Nu cumva eşti gentilom?

— Tatăl meu este un om de finanţe. Financiarii sunt primiţi pretutindeni.

Chibzui o clipă, apoi continuă:

— De ce te-ai făcut marinar?

— Ţi-am spus ieri. Am fost grav rănit pe câmpul de luptă şi voiam să văd lumea.

— Azi la Santo Dominguo, mâine în altă parte. Eşti ca pasărea pe rămurea.

Suspină.

— Nu prinzi rădăcini nicăieri. Acum, să ne întoarcem. Sora mea o fi neliniştită.

Grăbi pasul şi curând îi zărirăm pe Sosthène şi pe Valérie care veneau în întâmpinarea noastră.

— Ne întrebam dacă n-aţi fost răpiţi de vreo şalupă, spuse Valérie. Ştii, domnule Lafortune, că un corsar francez a adus ieri în port o navă englezească cu treizeci de tunuri, pe care a prins-o în apropiere de Jamaica? Se pare că o corabie mare sub pavilion englez bântuie prin împrejurimi, în scopul de a redobândi captura şi de a scufunda vasul corsar, pe deasupra.

Mă izbi faptul că Sosthène părea în al nouălea cer.

— I-am spus prietenului dumitale, continuă Valérie, adresându-se mie, că nu ne putem vedea nici mâine, nici poimâine, ci abia peste trei zile. El o să-ţi spună locul şi ora. Suntem în întârziere. Adios!

Eponine îşi apăsă pe buze un deget pe care apoi îl îndreptă spre mine. Apoi amândouă începură să alerge spre roaibele lor.

 

 

Capitolul 10

 

În următoarele două zile, Sosthène, care şedea acum la bord împreună cu mine, nu voi să coboare pe uscat. Din moment ce n-o putea întâlni pe Valérie, Santo Dominguo nu mai prezenta nici o atracţie pentru el. După instrucţiunile domnului Fulminet, serviciul de zi trebuia asigurat de către unul din noi, pe rând. De îndată ce am pus piciorul pe punte i-am atras atenţia prietenului meu că din pricina acestei obligaţii întâlnirile noastre cu domnişoarele Cazenave deveneau problematice.

— Oricum nu poate fi vorba să lipsim de la următoarea, care de altfel se va petrece noaptea, îmi răspunse el.

Şi, pe loc îl rugă pe domnul Pigache să ne înlocuiască pentru câteva ore în seara aceea, explicându-i că e în joc cinstea şi viaţa lui.

— Drace! răspunse locotenentul râzând, foloseşti cuvinte mari. Haideţi, băieţi, lucrurile trebuie bine făcute. La vârsta voastră aveţi dreptul să nu vă culcaţi o dată cu găinile. Fetele de pe-aici au o fire vulcanică şi într-adevăr aţi fi dezonoraţi dacă nu le-aţi onora până în zori. Nici nu vă aştept mai înainte, voinicilor.

Abia după ce i-am mulţumit secundului, Sosthène mi-a dezvăluit că întâlnirea noastră era fixată pentru ora zece seara, la răspântia din apropierea „casei celei mari" de unde, în seara balului, după ce fusesem lăsaţi acolo de Eponine şi Valérie, am pornit-o şi ne-am rătăcit în crâng. Spre a ne feri de asemenea necazuri Valérie avea să agaţe de ramuri, din loc în loc, nişte bucăţi de pânză albă.

— Ia te uită! i-am spus, după cât se vede ai înaintat bine.

— Dar tu?

Felul abrupt în care îmi fusese pusă întrebarea nu m-a făcut să-mi pierd cumpătul. I-am mărturisit că Eponine era, ca şi sora ei, cea mai graţioasă făptură de pe pământ, dar, chibzuind mai bine, nu-i pretindeam să-mi acorde decât favoruri în care nu intra în joc viitorul.

— Aii! făcu el cu un aer absent.

Nu mi se părea prea dispus la confidenţe mai amănunţite şi atunci am stăruit.

— Cât de departe ai ajuns, Sosthène? Suntem sau nu prieteni?

Acest dialog avea drept scenă coverta şi, la doi paşi lângă noi, un matelot îşi fuma pipa.

— Vino cu mine, îmi spuse.

Şi mă duse în odaia noastră comună, unde îmi povesti pe un ton pătimaş discuţia pe care o avusese în ajun cu Valérie. Era fără leac, era mort de îndrăgostit. Nu mai încerca să lupte împotriva unui simţământ atât de puternic şi se hotărâse să împingă lucrurile până la capătul lor logic, căsătoria.

Văzându-mă gata să răspund, mă rugă să nu-l întrerup şi continuă. Fără îndoială, frumuseţea celor două surori îl uluise pe dată şi fusese atât de nebun încât îmi declarase că, semănând leit una cu alta, era gata să se însoare cu oricare din ele. Eroare! În ajun avusese revelaţia, la promontoriul Limonadei, când Valérie îl lovise de două ori cu cravaşa împletită din pielea unui monstru marin.

— Îţi place să fii bătut...

Nu mi-am putut stăvili vorbele, dar lui nu-i ardea de glumă. Îmi aruncă o privire chiorâşă şi continuă ca şi cum nu m-ar fi auzit. După ce Eponine şi cu mine ne-am îndepărtat, Valérie se aşezase iarăşi, potrivindu-şi cu grijă rochia în jurul ei, ca o corolă, rochia ei galbenă ca lămâia. Astfel, aşezându-se la rândul lui, nu putea decât să se ţină la o oarecare distanţă, care nu îngăduia nici o posibilitate de atingere între ei, şi rămase mut, tulburat, un timp destul de lung, fără să ştie din ce capăt să reia firul conversaţiei. Tăcerea a fost ruptă de Valérie. Spera să nu-l fi supărat şi nu trebuia să i-o ia în nume de rău că avusese mâna cam grea. Când i se întâmpla să aducă astfel la ordine vreo slugă de culoare („sclavii ăştia sunt aşa de nepăsători, aşa de leneşi, dumneata nici nu poţi să-ţi dai seama! ”) trebuia s-o facă cu oarecare forţă, pentru a fi luată în serios. Urmase un râs cât se poate de firesc şi vocea i se îndulci când îi declară pretendentului ei că povestirile din ajun o mişcaseră atât de mult, încât le visase şi noaptea.

Atunci îşi recapătă stăpânirea de sine, şi îi spuse că se simţea prea fericit dacă îi făcuse loc în gândurile ei, în vreme ce ea îi umplea toate gândurile lui. Îl privea în ochi, cu o expresie de aşteptare şi curiozitate, de parcă ar fi vrut să citească în el, aşa că îi dezvălui intenţiile.

— I-am spus cât de bogată este familia mea şi că sunt unicul fiu la părinţi, i-am jurat că, dac-ar primi să fie soţia mea, mă voi supune tuturor dorinţelor ei, fie că va vrea să trăiască la Santo Dominguo, sau în Franţa. La sfârşit am întrebat-o dacă îmi dă voie să-i vorbesc tatălui ei.

— Şi ţi-a dat voie? Oftă.

— Da şi nu... Mi-a luat o mină în mâinile ei, m-a strâns uşor, apoi m-a întrebat ce sentiment nutreşti tu faţă de sora ei.

— Şi ce i-ai răspuns?

— Că nu puteam să mă pronunţ asupra acestui lucru, şi ea a spus: „Păcat! ” Mi-am reînnoit cererea. Părea nehotărâtă, şi totodată încântată. În cele din urmă mi-a mărturisit că ea şi sora ei erau, dacă nu logodite oficial, cei puţin făgăduite încă din copilărie fiilor unor plantatori prieteni cu părinţii lor. Se temea că nu cumva ruperea unei înţelegeri atât de vechi să nu creeze o situaţie cu atât mai delicată cu cât familiile aveau interese comune. M-am împotrivit spunând că în inimile nobile dragostea are întâietate faţă de josnicele motive materiale şi că singura problemă care mă frământa este pe cine îl preferă ea, pe mine, sau pe prietenul din copilărie. A şovăit o clipă.

Am simţit cum îi tremură mâna într-a mea, şi mi s-a aruncat în braţe.

— Trebuie să te felicit?

— Nu te grăbi. Cât a durat îmbrăţişarea mi s-a părut că învinsesem toate greutăţile şi eram cel mai fericit om din lume. Dar am fost nevoit să revin pe pământ. Valérie mi-a spus că înainte de toate trebuia să vorbească singură cu tatăl ei. Îmi va pleda cauza, cauza noastră, invocând drepturile dragostei împărtăşite. La viitoarea noastră întâlnire voi şti ce-mi rămâne de făcut.

— Ceea ce mă intrigă pe mine, i-am spus lui Sosthène care rămăsese cu privirile pierdute, este acel „păcat! ” în legătură cu sentimentele mele faţă de sora ei.

— Nimic mai limpede. Dacă ai fi vrut şi tu să te însori cu Eponine, ar fi putut pleda amândouă, Valérie s-ar fi simţit ajutată, susţinută. Nu uita că ele fac totdeauna front comun.

— Crede-mă că regret.

După această discuţie cu inimă deschisă, prietenul meu m-a prevenit că simte o mare nevoie de singurătate şi nu va părăsi corabia decât în ziua când i se va hotărî soarta. N-am aşteptat să-mi spună de două ori şi mi-am pus în gând să petrec cele două zile pe care le aveam la îndemâna explorând resursele Capului Francez. Să fim înţeleşi. Dacă intenţiile mele nu mergeau până într-acolo încât să vreau a-mi lega viaţa de cea a Eponinei, nu însemna că tânjeam mai puţin după suspinele lăudate de domnul Fulminet şi care, chiar dacă excludeau dăruirea, nu erau totuşi mai puţin dulci. Nu voiam să stric perspectiva lor fericită prin deşănţate purtări grosolane, la care te îndemna fără să vrei moliciunea climei.

În ce-l priveşte, domnul Dufourneau nu îşi făcea asemenea scrupule. Îmi aminteam categorica sa profesiune de credinţă făcută în insulele Bananas, despre Venus cea neagră. Acum nu avea alte încurcături decât că nu ştia pe cine să aleagă mai degrabă. Or, în prima din aceste două zile în care Sosthène îmi lăsă deplină libertate de mişcare, domnul Dufourneau se întoarse la bord pentru a face noi provizii de ciocolată, şi am luat şalupa împreună cu el. În timp ce vâslaşii trăgeau la lopeţi, îmi mărturisi că lăcomia negreselor întrecea orice imaginaţie şi se temea că nu va fi în măsură să le satisfacă pofta nesăţioasă până în ziua când vom ridica ancora.

— Am adus cu mine douăzeci de livre, ca de obicei, îmi spuse. Aşa cum stau lucrurile, la viitoarea cursă va trebui să iau dublu. Cu toate acestea, dacă o jumătate de livră ţi-ar fi de folos, cu mutrişoara dumitale cred că nu vei avea de întâmpinat nici o dificultate.

Am refuzat această ofertă generoasă. Continuă, făcând cu ochiul:

— Mi s-a spus că ai fi insensibil la farmecele lemnului de abanos. E o chestiune de gust şi cred că îţi vei schimba gândurile. Ia seama că există ceva încă şi mai bun: mulatrele. Aspasia, Laiş, cele mai mari curtezane din antichitate ar păli în faţa însuşirilor acestor diavoliţe. Dar ciocolată nu le e de ajuns. Brăţări, coliere, cercei şi aur, dacă nu te superi, fără să mai vorbim de nervul războiului, mă rog, pretenţiile lor nu cunosc nici o limită. Mai sunt şi fetele acelea pe care domnul de Colbert le-a scos din Ilopilal General{40}

 pentru a popula Insulele şi care nu-s deloc modele de virtute. Nici de frumuseţe, din nefericire. Dumneata ţinteşti mai sus, ştiu, dar ai să-i îngădui unuia mai bătrân să te pună în gardă. V-aţi putut da seama că n-am fost invitat la Cazenave. Cine-i el? Băiatul unui măcelar care acum îşi pune guler tare! Se pare că nu sunt demn să fiu primit în casa acestui înalt personaj din pricina proastelor mele relaţii. Nevastă-sa, o matroană mironosiţă, se teme fără îndoială să nu-i răpesc fiicele. Sunt nişte minuni ale naturii, de acord, dar şi nişte draci de copii, şi de temut cu aerele lor de falsă cuminţenie. N-au decât optsprezece ani, dar până acum patru fârţângăi s-au bătut în duel pentru ochii lor frumoşi. Rezultatul: un mort şi un schilod. Ia-o mai domol, Lafortune; înaintează cu prudenţa unui indian.

Ajunsesem la cheu. Cu pălării de pai trase pe ochi, câţiva negri, întinşi cât erau de lungi, dormeau ca nişte preafericiţi, descoperindu-şi cu nevinovăţie buricul. Îmbrăcate în stămburi uşoare, nişte negrese sporovăiau. În jurul părului lor creţ îşi înfăşuraseră mai multe batiste colorate, care semănau cu bonetele lansate la modă de ducesa de Fontanges, adaptate pe alt continent. Toate erau în picioarele goale.

Una dintre ele se apropie de domnul Dufourneau, unduindu-şi şoldurile şi spunându-i în grai stricat:

— Dom căptan alb, tu pretin drăguţ, tu guşti plăceri, io ronţi-ronţi şocolat.

Locotenentul o bătu pe obraz.

— Altă dată, Araminta. Acum am treabă. Ea se bosumflă şi el trecu mai departe.

— E o fată bună, îmi spuse, dar ar trebui să ştie că plăcerea constă în varietate. Araminta, da, aşa e numele ei. Stăpânii lor le pun tot felul de nume încântătoare. Pentru bărbaţi, antichitatea greacă sau romană constituie o sursă bogată. Pariş, Menelaos, Ahile, Neoptolem, toată Iliada e luată la rând. Femeilor li se dau mai ales numele eroinelor din piese de teatru sau din romane. Marii noştri autori ar rămâne uimiţi să vadă cum arată văcsuite preţioasele şi prinţesele lor.

Locotenentul Dufourneau, atât de rece şi măsurat la bord, era acum destins şi prietenos. Îl simţeai în elementul său, reintrat în posesiunea demnităţii lui de bărbat, datorită acestor făpturi piuitoare care îl asasinau cu zâmbete provocatoare fără să le pese de obrazul lui ingrat.

Mă duse la hanul unde stătea, a cărui firmă La bunul colon, se legăna scârţâind deasupra uşii şi reprezenta un alb care întindea unui negru, aşezat în genunchi dinaintea lui, o ramură de măslin. O orchestră, alcătuită din două tobe în care se bătea cu mâna, o bariza, adică o vioară cu patru coarde ciupite de executant ca o mandolină, şi un fel de şasiu de lemn cu clopoţei, numit magoyo – făcea un zgomot infernal. Ameţiţi de tafia, vreo zece mateloţi dansau ca nişte apucaţi chica, strângând talia unor negrese ale căror avantaje posterioare se legănau ca valurile pe vreme de furtună. Un mulatru bine legat, buzat, cu ochi boboşaţi şi urechi clăpăuge, spăla nişte pahare într-o copaie. La vederea noastră începu să râdă cu gura până la urechi.

— Domnu' ofiţer îmi aduce un client?

— Nu, Ovidiu, îi răspunse domnul Dufourneau. Sublocotenentul Lafortune este un băiat destul de drăguţ, aşa încât n-are nevoie de serviciile tale. Dă-ne doar de băut din cea mai bună drojdie pe care o ai. Înţeles? Alături, desigur.

Alături, însemna în tripoli, căci deşi jocul era interzis în insulă, aflai de la colegul meu că la Capul Francez, existau vreo zece case de joc clandestine. Autorităţile închideau ochii, atâta vreme cât nu se isca vreun scandal, încăierare sau gălăgie care să tulbure liniştea nopţii.

După ce am străbătut un lung coridor întunecos, am pătruns în templul hazardului. În jurul câtorva mese acoperite cu postav verde plin de pete de grăsime, nişte plantatori cu pălării mari, câţiva oameni cu vază, sau care se pretindeau aşa, purtând tricornuri, marinari în trecere şi alţi vlăjgani cu mutre dubioase jucau faraon, biribi, şeptic sau dă-decarul. Scuzi din Franţa, dubloni din Spania, guinee din Anglia, gurde (monedă din partea locului) se adunau în mormane repede pierdute şi făceau acel plăcut zgomot de lichid care contribuie şi el la beţia jucătorului. Momentele de tăcere bruscă erau urmate de o ploaie de înjurături. Cei care pierdeau îşi înecau ghinionul în pahare de rachiu pline ochi, servite de două tinere negrese abundent decoltate.

Ovidiu îşi lăsase copaia şi venise să ne toarne de băut cu mâna lui. După ce umplu paharele se aplecă la urechea domnului Dufourneau şi îi vorbi destul de mult timp.

— Bine, Ovidiu, spuse locotenentul. Fă cum te pricepi mai bine.

Mulatrul ieşi. În vreme ce-i vorbea superiorului meu ierarhic, îl văzusem pe acesta schimbându-se la faţă.

— Ei, drăcie! ei, fir-ar să fie! şoptea el, bătând darabana cu degetele pe masă la care ne aşezasem, ceva mai departe de jucători.

În sfârşit se hotărî să-mi spună şi mie ceea ce aflase.

— Am să-ţi vorbesc foarte încet, Lafortune. Deschide-ţi bine urechile. E vorba de o poveste gravă. Noaptea trecută, unul din cei mai buni mateloţi ai noştri, gabierul Lamarche, a ucis un plantator care îl curăţase de toţi banii, şi pe care l-a acuzat că trişase. L-a pândit la ieşirea din această speluncă şi l-a făcut chiseliţă în port. Probabil era beat. Oricum, a fost ucis un om şi guvernatorul din Santo Dominguo nu glumeşte cu criminalii. Dacă-l prind, va fi spânzurat. Ţine seama că victima se bucură de cea mai proastă reputaţie: un adevărat client al galerelor, pe jumătate escroc, pe jumătate pirat, care, pentru nişte fleacuri de greşeli şi-a omorât în bătaie mai mulţi sclavi, un nemernic care a dat de furcă tuturor vecinilor, dar care a ieşit totdeauna basma curată pentru că a ştiut cum să-i ungă pe slujbaşii administraţiei. Acest gen de canalie îl găseşti cu duiumul în Insule, unde drojdia societăţii află un teren ideal pentru a-şi face de cap în linişte. Deci, iată cine era mortul. E aproape sigur că a trişat, deci şi-a primit plata, fără să mai vorbim de cea pe care avea s-o ia pe lumea cealaltă. Bine! Dar ce facem cu gabierul nostru? Îl lăsăm să fie spânzurat? Nu, şi-aici intervine Ovidiu. Nici el nu e un sfânt. E un fost sclav, făcut vătaf. Stăpânul lui i-a făgăduit să-l elibereze prin testament. Stăpânul moare. Funcţiile pe care le-a avut Ovidiu i-au îngăduit să strângă de-o parte ceva bani cu care şi-a deschis hanul ăsta. El a avut ideea să-i pună o asemenea firmă şi se pare că „bunul colon” pictat pe ea aduce întrucâtva cu fostul lui stăpân. Oricum, e un semn mişcător de recunoştinţă. Ovidiu este un şmecher. Nu numai că a adăugat curând la cârciuma ceea ce vezi aici, dar mai face şi alte lucruri, printre care ascunderea unor lucruri furate nu-i cel mai neînsemnat şi...

Domnul Dufourneau se întrerupse, plimbându-şi privirile de-a lungul sălii unde zăngănitul banilor continua să se împletească cu înjurăturile şi pumnii izbiţi în mese. Îmi vorbi şi mai încet:

— Ai auzit vorbindu-se de negrii scăpaţi?

— Da, sunt cei care au fugit din robie şi trăiesc ascunşi prin munţi sau alte locuri ferite.

— Ei bine, Ovidiu are de-a face cu ei, închipuie-ţi. Face schimb de mărfuri, le dă de veste când află că se pregăteşte o expediţie pentru a-i prinde. În oarecare măsură este omul lor de încredere. Da, te vei întreba cum de-a putut comite imprudenţa de a mă pune la curent cu treburile lui ilicite. O, din pură întâmplare, când am trecut penultima dată pe-aici cu ocazia vânzării de negri şi în condiţii asemănătoare cu cele de azi. Un matelot de-al nostru, desigur luat de băutură, omorâse un vătaf alb pe care îl prinsese biciuind o negresă plină de vino-ncoace. Trebuie să-ţi spun că faţa îi făcea ochi dulci marinarului şi vătaful era gelos pe el. Ucigaşul se refugiase la Ovidiu, care mă înştiinţează. De felul meu sunt indulgent cu crimele săvârşite din patimă amoroasă. Dumneata ai sta cu braţele încrucişate dacă o femeie cu care te iubeşti ar fi biciuită în faţa dumitale? îl întreb pe Ovidiu dacă ştie vreo cale de salvare pentru omul nostru, făcându-l să scape de tribunal. Îmi răspunde că poate să-l treacă la scăpaţi care, dacă-s înştiinţaţi de un om sigur, îl vor primi bucuroşi pe un alb care a omorât un alt alb din pricina unei femei negre. Aşa am şi făcut. Ce s-a ales de matelotul meu la scăpaţi? Este o altă poveste, dar iată că aventura se repetă, şi Ovidiu vine să mă prevină că e dispus să facă şi pentru al doilea ce a făcut pentru primul. După cum ţi-ai dat seama, l-am încurajat să meargă mai departe.

Ridică din umeri, îşi bău rachiul dintr-o înghiţitură şi îmi propuse să-mi încerc norocul la biribi. Ne-am aşezat la o masă. Într-o jumătate de ceas, el a pierdut douăzeci de pistoli, eu am câştigat patruzeci şi ne-am hotărât să ne oprim aici. Voiam să-i înapoiez suma pierdută. Îmi spuse că ar însemna să-l jignesc.

— Nu stărui, dragă băiete. Am să te duc la Ulise unde îmi vei da de băut.

Ulise era patronul unei cârciumi şi mai ordinare decât Bunul colon. Ne-am dus apoi la Rozalia, fostă pensionară la Hôpital Général, unde veneau cele de teapa ei care încercară zadarnic să ne stârnească.

— Nu dau nici măcar o negresă pentru zece prăpădite dintr-astea îmi spuse locotenentul care, uitându-se la ceas, observă că venise tocmai ora unei anume Cleomena şi mă lăsă baltă.

Capul începea să mi se învârtă, din pricina rachiului. M-am înapoiat pe corabie, unde l-am găsit pe Sosthène sprijinit cu coatele de copastie, privind fix înaintea ochilor. Am socotit de bună-cuviinţă să-i respect dispoziţia taciturnă.

A doua zi, renunţând să mai cutreier amăgitoarele locuri zise de plăcere, am făcut o lungă plimbare călare în împrejurimile oraşului. Degeaba mă străduiam să admir natura luxuriantă, îmi lipsea o tovărăşie, şi am descoperit nu fără strângere de inimă că îmi lipsea tocmai Eponine. Aş fi fost foarte mirat dacă vreo pithie de la tropice mi-ar fi prezis atunci că în această insulă încântătoare aveam să gust ultimele clipe de fericire.

Veni şi cea de-a treia zi, mult aşteptată de Sosthène. Prietenul meu se plimba neîncetat pe punte, de la trinchet la artimon şi, spre sfârşitul după-amiezii, îl văzui nu fără uimire urcându-se în mărul gabierului mare, unde rămase timp destul, de îndelungat.

— Ce dracu' ai căutat acolo sus? l-am întrebat când a coborât din vârful prăjinii.

— Voiam să văd dacă se zăreşte golful Acul, îmi spuse el, cu chipul iluminat de o speranţă plină de voioşie. Nu l-am văzut însă decât pe domnul Pigache care vine spre noi cu şalupa. Deci vom putea pleca.

Bunul domn Pigache era într-o admirabilă dispoziţie, din puternicul motiv că omul care îl aproviziona de obicei îi adusese o balercă plină cu neîntrecutul rachiu curat din trestie de zahăr, păstrat pentru uzul său personal, pe care o mângâia ca pe o fiinţă adorată. Preţiosul obiect a trebuit să fie urcat la bord cu mii de precauţii, care ne-au făcut să întârziem şi Sosthène tropăia de nerăbdare.

În sfârşit iată-ne călărind. Soarele stacojiu se scufundă într-o mare indigo şi o noapte înmiresmată de esenţe preţioase ne învăluia. Caii noştri înaintau cam încet, dar nu-i zoream, întrucât ne calculasem bine timpul. Lui Sosthène nu i se auzea gura. În ruptul capului nu i-aş fi tulburat gândurile. Ce răspuns avea să-i dea Valérie? îmi simţeam inima strânsă ca într-o gheară de nelinişte, dar refuzăm să văd în acesta o prevestire rea. Dacă răspunsul era negativ, cum va trece prietenul meu prin această încercare, în starea de exaltare în care se afla?

Luna plină se şi ridicase în înaltul cerului când am sosit la poalele movilei pe care trebuia s-o urcăm pentru a ajunge la „casa cea mare”. Pe la jumătatea urcuşului, sub frunzişul des, ne luarăm caii de căpăstru spre a-i feri să necheze, ceea ce ar fi dat de ştire celor din casă. Razele lunii, strecurându-se printre frunze, făceau pe pământul roşcat mici pete de argint.

În afara serilor când dădeau petreceri, Augustin şi Soledad Cazenave se culcau oare odată cu găinile? Era abia ora nouă şi jumătate, şi nici o lumină nu licărea la ferestrele casei lor. Înconjurarăm luminişul în inima căruia se află locuinţa, având grijă să nu scârţâie prea tare nisipul sub tălpile noastre. La începutul drumeagului pe care mersesem cu Eponine şi Valérie în seara balului, Sosthène descoperi fără greutate o fâşie de voal alb, care părea smuls dintr-un văl de mireasă. Văzu în el o aluzie delicată a feţei, dar şi o prevestire bună.

Am numărat şase asemenea puncte de reper ingenioase, potrivit aşezate până la locul de întâlnire, unde ne-am pus pe aşteptat. Sosthène se tot învârtea în jurul răspântiei, ca un leu în cuşcă. Am pomenit oare mai înainte de orologiul încastrat în mijlocul frontonului casei? În ciuda depărtării, am auzit desluşit zece bătăi răsunând în tăcerea desăvârşită a nopţii. Sosthène se opri din mersul lui de fiară nerăbdătoare.

— Au întârziat spuse el.

Nu trecu un minut şi frumoasele noastre apărură într-un foşnet de mătăsuri. Atât cât ne puteam da seama la lumina palidă a lunii, purtau nişte rochii de un gri-deschis, peste care îşi puseseră o pelerină neagră cu capişon plisat. Îndată Valérie se aruncă în braţele lui Sosthène, pe când Eponine se limită să-mi întindă o mână pe care am acoperit-o de sărutări şi pe care şi-o retrase iute.

— Trebuie să ştii, domnule, spuse ea cu o voce ascuţită, că nu mă aflu aici decât pentru a-mi însoţi sora şi nu pentru a adăuga o nouă victimă listei dumitale de cuceriri. Din nefericire, eşti un om uşuratic, ceea ce nu ştirbeşte cu nimic meritele dumitale, sunt de acord, dar o fată cuminte nu trebuie să se încreadă în ele. Prietenul dumitale are o inimă mai simţitoare. Ştie mai bine decât dumneata să răspundă bătăilor ei. Nu se dă îndărăt în faţa unor mari hotărâri, pentru a obţine sufragiul celei pe care o iubeşte, şi Valérie îi aduce o veste care... Dar, mai bine ascultă ce vorbesc, fiindcă te va interesa, şi pe dumneata. Se auzi vocea lui Sosthène, care tremura uşor.

— Valérie, am deci dreptul să sper? Fata suspină.

— Soarta dumitale va depinde de bărbăţia de care vei da dovadă, scumpe prietene.

O prinse în braţe, o ridică în sus şi începu să se învârtă cu ea, ca un adevărat nebun ce era.

— În cazul ăsta, vei fi nevasta mea.

— Mai întâi dă-mi drumul, răspunse ea destul de sec, şi lasă-mă să-ţi explic. Nu-i un lucru chiar atât de simplu.

0 lăsă pe pământ şi ea începu explicaţia. Cu două zile în urmă a încercat să-l înduplece pe tatăl ei, omul cel mai sincer din lume, cel mai îngăduitor, cel mai hotărât să le facă fericite pe fiicele lui, cărora nu le refuzase nimic. Nu-i ascunse cele două întâlniri cu Sosthène, simţământul născut grabnic între ei, dorinţa lor comună de a-şi uni vieţile. În sfârşit vorbise şi despre averea armatorului din Nantes, ceea ce dovedea că pretendentul ei nu era un coate-goale care alerga după zestre, lucrul putind fi lesne confirmat de căpitanul Fulminet.

Făcu o pauză.

— Valérie, spuse Sosthène, mă faci să fierb de nerăbdare. Ce a răspuns tatăl dumitale?

Ea clătină din cap, îi puse o mână pe umăr şi îl privi în ochi.

— Te-am prevenit. Amândouă avem încă din copilărie nişte novios{41}

, cum zice mama, şi pot chiar să-ţi spun cum îi cheamă. Unul este Gilles Dugain şi celălalt Zacharie Pioux. Tata m-a ascultat cu mare blândeţe şi nu mi-a făcut nici o mustrare. A spus doar că, dacă aş fi fost liberă de orice promisiune, ar fi ţinut bucuros seama de cererea dumitale. Din nefericire, şi-a dat cuvântul şi socoate să nu şi-l poate lua înapoi.

— Deci totul e pierdut? strigă Sosthène. Şi pretinzi că tatăl vostru n-are altă grijă decât fericirea fiicelor lui? Ascultă-mă. Închiriez o corabie, te răpesc, şi ne căsătorim în Guadelupa, ajungem în Franţa şi dracu' să mă ia dacă bunul Cazenave, auzind aici pe insulă că faţa lui este cea mai fericită femeie, n-o să ne trimită bine-cuvântarea.

Valérie îl mângâie uşor pe obraz şi spuse mai departe:

— Ai o imaginaţie bogată, Sosthène, dar te duce cam prea departe. Nu protestă! De altfel este şi ceea ce îmi place la dumneata. Să presupunem însă că sunt de acord cu planul dumitale. Un corsar englez, olandez, sau, mai rău încă, un pirat, se ia după coaja dumitale de nucă şi te înhaţă. Te pune în lanţuri, şi cere familiei să te răscumpere. Dar ce se întâmpla cu biata Valérie? Nici nu îndrăznesc să mă gândesc. Nu, nu-i o cale prin care să mă legi de dumneata. Slavă Domnului! există şi alta mai eficace.

Sosthène îi prinse mâinile într-ale lui.

— Care?

— Credeam că ai înţeles, continuă ea cu acelaşi ton egal. Cel mai bun mijloc de a trece peste o piedică este de a o înlătura. Îl cunosc pe tata. Este inutil să te împotriveşti oricăreia dintre hotărârile lui, odată ce-a luat-o. Este un om bun, dar încăpăţânat ca un catâr. Or, m-a lăsat să înţeleg limpede că n-are nimic împotriva dumitale, singură piedică în ochii lui fiind Zacharie.

— Zacharie?

— Da, Zacharie Pioux este acel novio al meu despre care ţi-am vorbit, al surorii mele fiind Gilles Dugain. Niciodată nu l-am iubit pe Zacharie, care nu este pentru mine decât un camarad. N-aş putea face cu el decât o căsătorie de convenienţă. M-am dus deci să-i spun ce se petrece în inima mea şi să-i cer să renunţe la mine.

— Valérie, spuse Sosthène sărutându-i pe rând mâinile, eşti cea mai minunată făptură din câte există pe pământ şi toată viaţa mea nu va fi de ajuns să ţi-o repet într-una. Numai dumneata puteai găsi o soluţie pe cât de radicală, pe atât de curajoasă. Cum a primit lucrurile acel novio?

— Rău. Zacharie are mintea înfierbântată. Tatăl lui s-a ocupat multă vreme de jaful pe mare, din care şi-a făcut averea, şi fiul i-a moştenit firea crudă. Pe scurt, Zacharie vrea să te omoare.

— N-are decât să vină! spuse Sosthène ridicând din umeri.

— Tocmai că şi vine, continuă Valérie. Mi-a declarat că unul din voi – vreau să spun dumneata sau el – este de prisos, că se simte ofensat şi că neînţelegerea dintre voi nu poate fi curmată decât cu ajutorul armelor.

— Unde şi când, dacă nu te superi?

— Acum şi aici. Aşteaptă la capătul drumeagului să-i fac semn în cazul când îţi menţii părerea că mă vrei de nevastă.

— Mi-o menţin, spuse Sostene scoţându-şi sabia.

Un râs zeflemitor şi totodată sardonic însoţi această declaraţie şi, pe loc, gândul îmi zbură la duelul cu contele de Valbert, la consecinţele lui dezastruoase pentru mine, din pricina celor două surori, Line şi Trine. Situaţia prezentă avea asemănări tulburătoare cu cealaltă şi neliniştea pe care o simţeam mă îndemnă să intervin.

— Sosthène, îi spun, acum nu judeci la rece şi o chestiune ca asta nu se rezolvă în pripă. Dacă înţeleg bine, această aventură trebuie să se termine cu moarte de om.

— Şi cum ai vrea, dom'le să se termine? îmi răspunse el luându-mă de sus în glumă.

— De la început las la o parte ipoteza unei soluţii în defavoarea ta, i-am spus eu, ceea ce m-ar obliga să te răzbun. Dar, dacă îţi trimiţi rivalul pe lumea cealaltă, cam care crezi tu că va fi urmarea? Vei fi urmărit, arestat, condamnat – şi mi s-a spus că guvernatorul insulei, spre a ţine în frâu o populaţie prea neastâmpărata, ar fi fără milă în cazurile de moarte violentă.

— Nu domnule, spuse sec Valérie. Voi depune mărturie că prietenul dumitale era în legitimă apărare, că a fost provocat, atacat, şi îndrăznesc să cred că mărturia dumitale o va sprijini pe-a mea.

Eponine, care până acum nu deschisese gura, nu vru să se lase mai prejos şi se amestecă şi ea în vorbă, cu tonul cel mai firesc.

— Înţeleg, domnule Lafortune, spuse ea, că simţi o oarecare strângere de inimă văzându-te scos în afara unei lupte devenită inevitabilă din pricina duioaselor simţăminte pe care sora mea a avut fericirea să i le inspire prietenului dumitale. Dar îngăduie-mi să observ că nu depindea decât de dumneata să fii parte activă, dacă pot zice aşa, în acest conflict însă dorinţa ce arde să se vadă împlinită printr-o legătură legitimă nu se naşte la comandă. De altfel, fii liniştit. Vei intra în joc: Gilles, acel novio al meu despre care ai aflat şi care nu este mai potolit decât Zacharie, va asista la duel. A fost cam indispus de avansurile pe care mi le-ai făcut în seara balului. Ştie că am fost împreună la Înşelătoare şi la Limonadă, şi vrea şi el să-ţi ceară socoteală cu mai multă furie decât Zacharie, deoarece înclină că creadă că intenţiile dumitale faţă de mine erau mai puţin curate.

Mi se urcă sângele la cap.

— De minune! spusei, iată, dragul meu Sosthène, nişte copile primejdioase. Acum pot să-ţi împărtăşesc ce mi-a mărturisit domnul Dufourneau, care cunoaşte foarte bine această drăgălaşă lume exotică. Nevinovatele noastre mai au până acum pe conştiinţă un mort; şi un schilod, care au păţit-o bătându-se pentru ochii lor frumoşi. După cum se vede, ne-au hărăzit şi nouă aceeaşi soartă. Socot că ai înţeles şi deci o vei lăsa pe Valérie a ta în braţele irascibilului negustor de vite, îi vei face o plecăciune adâncă şi vei porni împreună cu mine în căutarea unei frumoase mai blânde.

Sosthène nu avu timp să-i răspundă, căci o voce se auzi în spatele fetelor.

— Domnilor sublocotenenţi, suntem la ordinele dumneavoastră.

Doi voinici laţi în umeri şi care erau amândoi cu un cap mai înalţi decât mine, apărură din drumeagul la colţul căruia atârna de o ramură voalul neprihănit.

-— Ne faceţi să aşteptăm prea mult, frumoaselor, spuse un glas mai aspru, care era al celui de-al doilea novio. Ne-am gândit că domnii ăştia ar putea fi grăbiţi.

Două râsete răutăcioase subliniară această provocare făţişă. N-am uitat nici azi cele două chipuri viclene, pe care, în lumina prăfuită a lunii pline, se putea citi ură şi sălbăticie. Fiecare din adversarii noştri avea în mână o sabie de căsăpit, cu tăişul lat şi scurt. Am înţeles pe dată că vom avea de-a face cu adversari de temut.

Începutul a fost mai fulgerător decât mi-am putut închipui. Abia avusesem vreme să-mi scot sabia din teacă şi cel mai voinic din cei doi insulari se şi năpusti asupra mea. În clipa aceea m-am felicitat pentru exerciţiile cu sabia de abordaj pe care le făcusem împreună cu Sosthène pe puntea corăbiei noastre. Cunoşteam toate şiretlicurile. După ce îmi dădu orbeşte o cumplită lovitură, pe care am parat-o cu sabia, omul începu să se învârtă cu iuţeală în cel mai bun stil al regelui Lolo, şi ar fi fost în stare să-mi zboare capul la câţiva paşi, dacă n-aş fi avut prezenţa de spirit de a mă arunca înainte. Am simţit deasupra capului şuierul oţelului tăind aerul, dar adversarul meu mă atacase cu asemenea violenţă încât îşi pierduse echilibrul. N-am avut decât să-mi întind sabia, în care se înfipse ca un pui în frigare.

Se prăbuşi fără un geamăt. A trebuit să-mi proptesc piciorul în el spre a-mi putea scoate sabia şi a sări în ajutorul lui Sosthène. Dar era prea târziu. Auzisem un horcăit urmat de un gâlgâit îngrozitor. Vai! colegul meu zăcea la pământ. Nu ştiuse, ca mine, să evite atacul ucigaşului şi sângele îi ţâşnea în valuri din beregata tăiată. Şi iată că ucigaşul lui se năpusteşte asupra mea, cu sabia întinsă, gura strâmbată într-un rânjet sălbatic şi strigând:

— Dacă tu crezi, marinar nenorocit, că-mi voi lăsa pielea în sabia ta, cum s-a întâmplat cu Gilles, te înşeli amarnic. Mai bine fă-ţi rugăciunea. Nimeni nu se poate lăuda până acum că l-a zgâriat măcar pe Zacharie Pioux, şi îţi făgăduiesc că nu vei fi primul.

N-aveam ce să-i răspund acestui descreierat. Toată atenţia mea, înzecită de voinţa fermă de a-mi răzbuna prietenul, era concentrată asupra celor mai mici gesturi ale lui, spre a-i strica jocul şi a-mi plasa lovitura. Bădăranul era pe cât de iute, pe atât de voinic. Astfel încât la atacul său brutal era gata să-mi scape sabia din mină, încă de la începutul luptei.

Noaptea era apăsătoare. Pe chipul schimonosit a batjocură am văzut picuri de sudoare. Cea mai bună tactică era să-l sâcâi, pentru a-l obosi. Am început să sar la dreapta şi la stânga, să mă dau îndărăt, să mă învârt în jurul răspântiei, limitându-mă să fac pe grozavul, îndemnându-mi astfel adversarul să nu mă creadă în stare să iau iniţiativa. Făcusem o socoteală bună, întrucât, puţin câte puţin, înaintând mereu spre mine, Zacharie Pioux căpăta încredere în sine şi, convins că mă lichidează, mă umplea de înjurături care sfârşiră prin a-i clătina stăpânirea de sine.

Câte minute a durat acest dans al morţii? N-aş putea spune, căci pierdusem noţiunea timpului. Sudoarea picura din ce în ce mai mult de pe fruntea omului, îi curgea pe obraji, i se prelingea în bărbie. De două ori rămase descoperit şi aş fi putut prinde prilejul de a-l scoate din luptă. Dar gâtlejul însângerat al lui Sosthène îmi poruncea să mă port la fel cu acest mizerabil. În sfârşit, săvârşi greşeala pe care o aşteptam. Vru să repete, în felul său, lovitură care i-a adus o tristă faimă baronului de Jarnac, în duelul cu domnul de La Chitaigneraie. L-am provocat ţinând dinadins garda sus. Se aplecă spre a-mi da o lovitură cumplită şi care, dacă n-aş fi prevăzut-o, mi-ar fi despicat fără greş tendoanele genunchiului drept. Nu mă nimeri, fiindcă am sărit repede în lături, şi sabia mea îi străpunse gâtul, ieşind prin ceafă.

Îşi primise răsplata şi îi venise şi lui rândul să horcăie. Am alergat la Sosthène, am îngenuncheat lângă el. Nu murise, dar asta nu însemna că mai avea mult de trăit. Aproape tot sângele i se scursese prin cumplita rană, o spumă roşiatică îi acoperea buzele şi faţa lui palidă ca ceară vestea apropierea sfârşitului. I-am pus o mână pe fruntea care începuse să se răcească. Se străduia zadarnic să rostească ceva, dar ochii i se dădură peste cap mai înainte ca vreun sunet să-i iasă din gură. Nu-mi mai rămânea decât să-i închid pleoapele şi, îndeplinind această pioasă îndatorire, un hohot de plâns mi se opri în gât.

O tăcere înspăimântătoare se aşternu în urma înjurăturilor şi zgomotului de arme încrucişate. Cele două vinovate de această dramă erau la doi paşi de mine, strânse una într-alta, ca nişte vrăbii înfrigurate, şi mă priveau, cu ochii holbaţi de spaimă. Mă cuprinse o furie oarbă.

— Bravo, domnişoarelor, le-am spus cu voce de gheaţă, cred că sunteţi mândre de opera dumneavoastră. Iată trei oameni morţi, victime ale crudei voastre frivolităţi. Ce mai aşteptaţi? De ce nu începeţi să dansaţi şi să vă învârtiţi, cum aveţi obiceiul, în jurul cadavrelor astea, ca nişte făpturi fără inimă şi fără minte ce sunteţi? Dar mai bine nu, pieriţi grabnic din ochii mei, că altfel nu mai răspund de mine.

Nu lăsasem din mână sabia plină de sânge. Amândouă scoaseră parcă acelaşi ţipăt şi o luară la fugă.

 

 

Capitolul 11

 

Am rămas singur dinaintea celor trei morţi şi, pe când în faţa a doi adversari hotărâţi deopotrivă să mă ucidă, n-am avut nici măcar o clipă de slăbiciune, acum însă clănţăneam din dinţi. Cel care ar fi trebuit să fie victimă devenise, apărându-se din răsputeri, călău. Cine însă ar fi putut crede acest lucru, când toate aparenţele mă învinuiau? Curând surorile Cazenave aveau să dea alarma, să asmuţească întreaga plantaţie împotriva mea. Urmărit, hăituit ca o fiară sălbatică, prins, aruncat în temniţă, voi fi târât în faţa tribunalului, voi avea să dau seama pentru două omoruri, şi deznodământul era lesne de prevăzut. Mai multe leghe mă despărţeau de la Pélulante, şi chiar dacă izbuteam să ajung pe corabie, domnul Fulminet, în ciuda prieteniei pe care o avea faţă de mine, va fi obligat să mă predea.

Deodată m-a fulgerat gândul că fusesem foarte imprudent lăsându-le să fugă pe cele două mizerabile cochete, ale căror capricii perverse erau pricina nenorocirii mele. N-ar fi fost mai bine să le fi astupat gura cu hainele de pe ele, să le fi legat fedeleş, să le fi răstignit de un copac ţinându-le sub ameninţarea săbiei, pentru a fi câştigat timp să fug? Ah! bine ne-au mai îmbrobodit fetele astea, pe Sosthène şi pe mine! Prietenul meu cel mai drag zăcea acum pe pământul rece, într-o baltă de sânge. Singura mea cale de salvare era să mă îndepărtez cât mai mult de plantaţia lui Cazenave şi să mă ascund într-un loc sigur. Dar ce adăpost puteam găsi pe insula asta, unde nu eram decât un străin în trecere?

O faţă lată, buzată şi hlizită îmi apăru deodată în minte, cea a mulatrului Ovidiu, patronul cârciumii La bunul colon. Nu urma doar să ascundă la scăpaţi un ucigaş ca mine, pe gabierul Lamarche, acelaşi care a ucis frumuşel trei pagini dintr-un singur foc de flintă, între Lisabona şi insulele Desertas?

Am pornit-o glonţ pe drumeagul unde se mistuiseră cele două surori. Trebuia să le prind din urmă pe aceste împieliţate şi, printr-un mijloc oarecare, să le împiedic a face rău, exact atâta timp cât aveam nevoie să dispar. Fugeam ca un nebun şi frunzele mă loveau peste faţă, crengile mă biciuiau.

N-am alergat prea departe. Abia făcusem jumătate din drum şi am fost silit să mă opresc. Eponine şi Valérie erau în faţa mea, una din cele două surori aplecată asupra celeilalte care, stând pe pământ, gemea şi îşi freca un picior. Cea care stă în picioare se ridică, se întoarse spre mine şi se trase înapoi, cu amândouă mâinile ridicate înainte, într-un gest de apărare.

— Nu te atinge de mine, spuse ea. Din cauza dumitale Valérie şi-a răsucit glezna. Nu mai poate să meargă. Dacă ai fi un bărbat politicos ai duce-o până acasă.

— Ca să mă denunţi pentru vina de a fi ucis două brute care voiau să mă omoare?

Mai aveam încă multe de învăţat despre aceste făpturi drăgălaşe. Eponine, Eponine a mea, ale cărei sărutări mi se păruseră atât de dulci, continuă cu glas aspru:

— Morţii nu mai suferă. Dar Valérie suferă din vina dumitale şi are nevoie grabnic de îngrijiri. Dacă o duci până acasă, nu numai că îţi făgăduiesc să nu deschid gura despre cele întâmplate în noaptea asta, dar abia mâine voi trimite o sclavă de-a noastră la răspântie, pasă-mi-te să caute o batistă de dantelă la care ţin şi pe care voi zice c-am pierdut-o plimbându-mă pe acolo. Toată lumea va socoti că ea a descoperit rodul faptelor dumitale. În ce ne priveşte, n-am auzit nimic, nu ştim nimic.

Tonul lipsit de orice emoţie cu care fuseseră rostite aceste cuvinte mă lăsă fără grai. Moartea celor trei bărbaţi, de care era direct răspunzătoare, avea pentru sensibila Eponine mai puţină însemnătate decât glezna sclintită a surorii sale. Dar n-aveam de ales. Era mai bine să-mi iau riscul, luându-mi în acelaşi timp măsuri de siguranţă.

— Jură-mi, îi spun, pe mama dumitale că te vei ţine de cuvânt.

Ridică din umeri.

— Unde ţi-e capul? Nu înţelegi că este în interesul nostru să nu fim amestecate în povestea asta? Nu ne-a văzut nimeni ieşind din casă, nu ne va vedea nici intrând. Vom spune că Valérie şi-a scrintit piciorul făcând un pas greşit în odaia ei.

— Jură!

— Dacă ţii atât de mult, jur.

— Pe capul mamei dumitale.

— Pe capul mamei mele.

— Şi sora dumitale trebuie să jure.

— Jur, murmură Valérie, gemând într-una.

O ridicai în braţe şi ea mi le trecu îndată pe-ale sale în jurul gâtului. Ciudată poveste! Dacă, un ceas mai înainte, aş fi ţinut astfel strâns la piept şi oarecum în puterile mele această încântătoare creolă, m-aş fi socotit cel mai norocos dintre muritori. Dar acum, când simţeam pe ceafă mâinile ei reci, când parfumul ei suav şi totodată pătrunzător îmi umplea nările, nu încercam faţă de ea decât dispreţ şi scârba. Tot mai gemea uşor. Mergeam cu paşi mari, dorind să scap cât mai repede de asemenea povară, şi Eponine se ţinea după mine.

În sfârşit „casa cea mare” apăru albă toată în lumina lunii. Am lăsat-o pe Valérie în faţa uşii şi ea se sprijini de sora ei ca să poată merge şchiopătând.

— Mulţumesc, domnule, spuse rece Eponine. Crede-mă că regret cele întâmplate.

Acesta a fost singurul discurs funebru pentru Sosthène şi cei doi novios.

Ce să-i răspund acestei inconştiente? Nimic. I-am întors spatele, ca să cobor în goană panta movilei. Calul meu şi-al lui Sosthène şedeau liniştiţi, aşa cum îi lăsasem. L-am dezlegat pe-al meu, apoi, gândindu-mă mai bine, i-am dat drumul şi tovarăşului lui. Putea să se ducă unde dorea.

Ajuns la capătul costişei pe care, din prudenţă, o coborâsem la pas, am dat pinteni calului. Este nevoie să mai spun ce gânduri mă frământau? Nu se scursese nici măcar un ceas de când străbătusem acelaşi drum în sens invers, împreună cu Sosthène care tăcea, dar care avea inima plină de speranţă. În acest scurt răstimp, soarta mea îşi schimbase faţa. Cu peste un an în urmă şi în împrejurări tragic analoge, mă aflam expus aceloraşi primejdii, dar de data asta nu mă mai puteam bizui pe sprijinul unui tată. Ce făcea el oare în clipa asta, dragul marchiz despre care n-aveam nici o veste de când îl părăsisem? Se gândea oare la fiul lui şi la neamul său care era ameninţat să rămână fără urmaşi din pricina unei absenţe atât de prelungite, ce lasă frâu liber celor mai sumbre presupuneri? Ce făcea oare verişoara Apollonie care, în orice ocazie, luă atât de vajnic partea drăguţului ei văr? Mi-am stăvilit o lacrimă. Nu era momentul nici să visez, nici să mă înduioşez, ci să lupt pentru viaţă.

Am ajuns să văd primele case din Capul Francez. Mi-am lăsat din nou calul la pas. În spatele meu aud un zgomot de galop. Vor şi pune mâna pe mine? Nu era decât calul lui Sosthène, care desigur nu se împăca cu singurătatea şi, ajuns în dreptul nostru, îşi potrivi mersul după al calului meu.

Hanul La Marinarul vesel era la fel de întunecat ca şi celelalte case ale oraşului pustiu unde, din loc în loc, un felinar lumina slab câte un colţ de stradă. Nici vorbă să scol din somn sclavul de la grajd. După ce am legat caii de un belciug fixat în perete, m-am îndreptat în grabă spre hanul Bunului colon. O geană de lumină se strecura pe sub uşă. Mi-am lipit urechea de un canat. Ultimii clienţi desigur plecaseră, deoarece nu auzeam nici un zgomot. Am bătut de două ori. Lumina se stinse. Am mai bătut o dată şi uşa se întredeschise scârţâind. Am recunoscut glasul lui Ovidiu.

— Tu eşti, Polidor?

— Nu, prietene, îi răspund, sublocotenentul Lafortune, pe care l-ai văzut alaltăieri cu domnul Dufourneau. Am să-ţi vorbesc.

— Intraţi, domnule ofiţer.

Închise uşa pe întuneric, apoi aprinse un fitil vârât într-o sticlă şi îi văzui dinţii albi strălucind pe faţa cârna.

— La porunca dumneavoastră.

— Ovidiu, am ucis doi oameni albi: pe Gilles Dugain şi pe Zacharie Pioux. Înainte de asta, ultimul l-a ucis pe-un prieten de-al meu şi amândoi voiau să-mi facă şi mie de petrecanie.

Faţa i se lăţi într-un râs hohotitor.

— Bine aţi făcut, domnule ofiţer. Au rămas doi ticăloşi mai puţin. Nici un om din oraş nu-i înghiţea. Erau nişte oameni răi, care-i biciuiau pe negrii lor până-i omorau în bătaie. Atunci, vreţi şi dumneavoastră să vă duceţi la scăpaţi?

— Ai priceput, Ovidiu. Mai am vreme?

— Tocmai îl aştept pe Polidor. Este şeful unei bande din savana Gropii, un om care nu se lasă tras pe sfoară. I-am trimis vorbă pentru matelotul dumneavoastră. O să plecaţi împreună cu ei. La scăpaţi trebuie doar să staţi deoparte, fiindcă-s foarte iuţi la mânie, pot zice chiar un pic sălbatici. Ce să-i faci? Viaţa în savană nu-i uşoară. Cel mai bine pentru dumneavoastră ar fi să nu prindeţi rădăcini pe-acolo şi s-o ştergeţi cât mai curând la spanioli sau la englezi: în Cuba, în Jamaica, în Porto-Rico, unde doriţi.

I-am strecurat în mână câţiva bani de aur.

— Domnul ofiţer e prea bun.

— Viaţa mea n-are preţ, şi tu mi-o salvezi. Ai ceva de scris?

— Când eram argat ţineam socotelile plantaţiei.

— Adu-mi aici tot ce-mi trebuie. Îţi voi încredinţa o scrisoare pe care i-o vei da mâine locotenentului Dufourneau.

— Domnul locotenent este în odaia lui. Vreţi să-l scol? Poate nici nu doarme, căci nu e singur şi nu şi-o pierde timpul degeaba.

Râse din nou, îmi aduse călimara şi până şi începui scrisoarea. Era scurtă. După ce povesteam cele întâmplate, îl rugăm pe domnul Dufourneau să-mi ţină partea în faţa căpitanului Fulminet, pe care declarăm că eram îndurerat să-l părăsesc, singura mea grijă fiind să-l scutesc, ca şi pe mine de altfel, de orice încurcătură cu guvernul insulei.

În timp ce scriam, Ovidiu sta în picioare lângă mine, cu braţele atârnânde. Am împăturit hârtia pe care o strecură iute între cămaşă şi piele.

— Acum, spuse el, cu îngăduinţa domnului ofiţer, am să-l caut pe matroz. Polidor trebuie să vină îndată.

Se întoarse cu normandul meu, care rămase cu gura căscată când mă văzu.

— Aoleu! domnule Lafortune, aţi venit să mă înhăţaţi?

— Fii pe pace, Lamarche. Am intrat amândoi în aceeaşi încurcătură, şi tu şi eu. Mă aflu aici doar spre a te însoţi la scăpaţi.

— Nu e cu putinţă!

— Ăsta-i adevărul curat, gabier. Vei afla totul mai târziu.

Ovidiu umplu trei pahare cu tafia şi închină în sănătatea mea. Tocmai sorbeam încet lichidul aspru când cineva bătu rar, de trei ori, la uşă. Era negrul Polidor care, văzându-mă, fu cât pe ce s-o ia la fugă. Ovidiu îl ţinu spunându-i ceva într-o limbă păsărească, un amestec de cuvinte scâlciate franţuzeşti, spaniole şi fărâme de dialecte africane, cu care nu mă obişnuisem încă.

Trebuie să spun că la prima vedere Polidor n-avea nimic comun cu blânzii negri inofensivi, cu care te poţi întâlni fără teamă într-o margine de pădure. Făcea parte din neamul acelor sângeroşi mandingo, care nu s-au putut lepăda de urâtul obicei de a-şi mânca semenii. Pot fi recunoscuţi după dinţii pe care şi-i pilesc cu grijă pentru a-i face mai ascuţiţi. Polidor era un găligan vânjos, înalt, şi îmbrăcat doar cu o cămaşă şi un pantalon zdrenţăros. Avea un cuţit agăţat de curea, într-o teacă de piele. Pe măsură ce Ovidiu îi tot explica, cheltuindu-se în gesturi, vedeam cum i se desfac buzele într-o strâmbătură îngrozitoare, lăsând să i se vadă dinţii. În sfârşit, începu să ţopăie pe loc, îşi înclină de câteva ori în faţa mea capul creţ şi îmi spuse:

— Io pretin bun la dom oficer.

După care dialogul dintre el şi Ovidiu continuă, şi acesta din urmă mă înştiinţa că Polidor era în al nouălea cer de bucurie că-i poate ajuta pe doi oameni albi, care, ucigând alţi oameni albi, ţineau desigur, ca şi el, să-şi mărească numărul trofeelor.

Fără să discut acest punct de vedere personal, l-am bătut prieteneşte pe umăr pe căpcăun şi i-am întins sticla începută de tafia pe care o goli dintr-o sorbitură, de-am crezut c-o să-i iasă ochii din cap, apoi scoase un oftat mare.

Între timp, observaţia lui despre viitoarele fapte de care mă credea în stare îşi făcea drum în mintea mea. Lumea scăpaţilor, fraţii lui, nu era un loc tihnit. Desigur nu mă puteam gândi cu sânge rece la perspectiva de a rămâne mai mult de câteva zile în savană, în mijlocul sălbaticilor care trăiau din jafuri, dădeau foc plantaţiilor şi săvârşeau cu plăcere atrocităţi în care intra şi antropofagia. Şi iată că mă revedeam la promontoriul Limonadei şi o auzeam pe Valérie vorbindu-mi despre acel corsar francez care capturase şi adusese în port o navă engleză cu treizeci de tunuri. Imaginaţia mea broda pe acest dat plin de făgăduinţe. Ştiam ce se petrecea într-un asemenea caz. Dragul domn Pigache îmi împuiase urechile cu astfel de poveşti. Căpitanul corsar nu lăsa decât un detaşament din echipajul său la bordul vasului capturat, în vreme ce-i negocia vânzarea. De ce n-aş încerca, împreună cu Polidor şi scăpaţii săi, să capturez la rândul meu corabia engleză? Datorită lecţiilor domnului Fulminet, ajunsesem să fiu un navigator destul de bun pentru a lua comanda unei fregate. Lamarche, matelot excelent, putea să-i înveţe pe negri manevrele. Le voi cere acestora din urmă să-i cruţe pe mateloţii francezi rămaşi pe corabie. Vor trebui doar să-i împiedice a se împotrivi acţiunii noastre, pentru a-mi îngădui apoi să-i înrolez pe cei care se învoiau să mă urmeze. Nu vedeam nici o piedică să mă port la fel şi cu prizonierii englezi, adică aşa cum făceau căpitanii hoţi de mare, care nu le cereau marinarilor decât să ştie manevrele, fără să le pese de ţara unde văzuseră lumina zilei. Astfel, echipajul meu alb va fi egal în număr cu echipajul meu negru şi, la nevoie, va şti să pună scăpaţii cu botul pe labe dacă vor deveni prea turbulenţi.

Toate aceste gânduri care se buluceau în mintea mea iscară deodată un altul, legat de domnul Pigache şi de amintirea discuţiei pe care o avusesem cu el pe puntea corăbiei, puţin după ce părăsisem meleagurile regelui Lolo. Îmi vorbise despre „negrofilia” sa şi despre republica Libertalia, unde negrii trăiau pe picior de egalitate cu albii şi unde echipajele corăbiilor erau bicolore. L-am întrebat atunci dacă, după părerea lui, negoţul cu negri n-ar trebui desfiinţat, şi el mi-a răspuns, cu un accent plin de convingere, care mă tulburase: „Sper şi eu”. Aceste nobile cuvinte treceau cu mult peste capul unui proaspăt sublocotenent, chiar dacă în mintea lui fusese înaintat la gradul de comandant al unei nave cu treizeci de tunuri. Ele puteau purcede de la suverani, regi şi prinţi, care aveau în grijă cârmuirea unor imperii. Dar nu puteam fi în oarecare măsură precursorul, cel care, dând imbold marii mişcări de eliberare a negrilor, va fi ridicat de oamenii viitorului la rangul celor care aduc cinste speciei umane prin revolta lor împotriva asupririi? Luasem parte la vânzarea captivilor noştri. Afişele vorbeau despre ea că este făcută în numele Regelui, al Legii şi al Dreptăţii. Ei bine, să zicem numai în numele Dreptăţii – care ar trebui s-o ia înainte Regelui şi Legii, îndemnându-l pe unul s-o abroge pe cealaltă – de ce nu m-aş ridica împotriva negoţului cu negri şi împotriva vânătorilor de negri? După ce aş deveni stăpânul primei corăbii care împarte dreptatea, voi captura prin abordaj instrumentele unui trafic ruşinos, îi voi elibera pe sclavi şi-i voi readuce pe pământul african. După modelul republicii Libertalia, aceştia vor constitui în Africa o republică liberă. Va fi instaurată o nouă Atena la umbra cocotierilor.

Eram încă la vârsta când baţi câmpii şi treceam uşor peste piedicile pe care o lume în slujba nedreptăţii nu se va da la o parte să le ridice împotriva mea. Dar libertatea şi chiar viaţa mea erau legate de izbândă acestei îndrăzneţe încercări. Nu mai puteam da îndărăt.

Mai rămânea să-i conving pe ciudaţii auxiliari pe care soarta mi-i dăruise. I-am înfăţişat pe dată planul lui Ovidiu, făcând să reiasă de la început că, fiind un prieten al negrilor, am visat întotdeauna la emanciparea lor. Primul pas de făcut era capturarea navei. Polidor va fi mai întâi credinciosul meu locotenent, apoi va comandă el însuşi un alt vas, pe care îl vom captura mai pe urmă. Aceste două succese le vor pregăti pe celelalte. Într-un viitor apropiat, vedeam o întreagă escadră, o întreagă flotă, ale cărei echipaje, formate din negri, vor impune, prin vitejia lor, mândrelor naţiuni ale Europei, abolirea sclaviei.

Negrii au o imaginaţie bogată şi trebuia să mă strădui să le-o înflăcărez. Polidor mă ascultase cu gura căscată, cu ochii lui mari învârtindu-i-se în orbite şi, judecând după atitudinea lui, fără să înţeleagă prea bine decât jumătate din ceea ce spuneam. Mă bizuiam pe Ovidiu pentru a-l lămuri. Mulatrul nu mi-a înşelat aşteptările. Cât timp am vorbit, l-am văzut de mai multe ori cum se bătea peste şolduri, cu chipul iluminat de o încântare crescândă, apoi cum prinse să sară pe loc ca o maimuţă grasă.

— Ce zici, Ovidiu? l-am întrebat, îmi luă mâinile şi mi le sărută cu foc.

— Ah! domnule ofiţer, strigă el, veţi fi salvatorul negrilor. O să vă punem pe altare.

— Nu cer atât de mult. Aşa cum ţi-am spus, nu vreau decât să slujesc dreptatea şi îi poţi spune lui Polidor că, dacă primeşte propunerea mea, într-o bună zi va deveni rege în Africa.

— Rege! repetă Ovidiu extaziat.

Am înţeles că în ce-l priveşte câştigasem partida. Îi revenea s-o câştige şi el, la rândul lui, cu Polidor, ceea ce şi începu îndată. Vorbea cu o repeziciune ameţitoare, da din mâini şi îşi întrerupea din când în când torentul de cuvinte cu hohote de râs.

În timpul acesta îl cercetam pe scăpat. La început ascultase într-un fel de uluire, cu chipul încremenit, lipsit de orice expresie. Apoi se însufleţi încetul cu încetul, o lucire îi licări în ochi, buzele groase începură să tremure şi fu zguduit şi el de râs. În sfârşit, rosti câteva cuvinte de neînţeles şi Ovidiu se întoarse spre mine cu o privire satisfăcută.

— Primeşte, spuse el.

Agitaţia lui Polidor mă făcuse să înţeleg mai înainte de a mi se spune. Arătându-şi mai departe dinţii piliţi, într-un rictus feroce, căpcăunul mă privea ţintă, ca şi cum ar fi fost gata să mă mănânce şi alesese cu ce parte a trupului meu să-şi înceapă ospăţul. Totuşi se mulţumi să mă convingă de devotamentul său faţă de cauza mea în termeni ciudaţi:

— Io rege! Io rege! ha! ha! Io pretin dom oficer. Io rege mare tăiat mult căpăţân.

Deci se şi vedea investit cu puteri regale, ceea ce în mintea lui însemna că se va bucura de privilegiul fundamental de a putea cosi capete cu nemiluita. Mă întrebam dacă o profesiune de credinţă atât de categorică nu l-ar fi descurajat până şi pe bunul domn Pigache, oricât de simţitor ar fi fost la nedreptatea de care suferea rasă neagră. Dar, la rândul lui, imitându-l pe Ovidiu, scăpatul îmi săruta mâinile, ţopăia de bucurie şi râdea cu gura până la urechi. Era cucerit.

— Acum, spuse patronul Bunului colon, cred că n-ar trebui să mai zăboviţi. De aici până la Groapă aveţi de făcut şapte leghe.

— Încă o vorbă, Ovidiu, am spus eu, pe când „regele” proaspăt uns îşi continua dansul barbar. Trebuie să acţionăm repede şi să nu lăsăm nimic la voia întâmplării, dacă vrem să câştigăm. Până ne ducem în savană, până îi punem pe oameni la curent, până ne întoarcem – ar trece trei zile. Înainte de a ajunge la abordaj, trebuie să ştim câţi mateloţi ocupă corabia engleză. Te duci şi te interesezi.

— Da, domnule ofiţer. Nava se numeşte Victorious. Caraghios nume pentru o captură! Am văzut-o în port cu corsarul care o aducea, unul din Saint-Malo, dar nobil, cu numele du Fresne sau du Chesne.

— Bine! Fii atent, vom trece la acţiune noaptea, să zicem la ora unu. E momentul cel mai prielnic, când ofiţerul de cart abia se mai poate lupta cu somnul. De câţi oameni dispune Polidor?

— De vreo cincizeci.

— Vei aduna, fără să dai de bănuit, bărcile necesare pentru a transporta toţi aceşti oameni la bordul Victoriosului. Lopeţile trebuie învelite în cârpe, ca să nu se audă nici un zgomot când lovesc apa. Bărcile vor fi legate într-un loc cât mai propice, pe care îl vei alege tu, aşa încât să nu fie descoperite înainte de a le folosi. Noi vom sosi la ora unu noaptea în faţa hanului tău. Vei sta în dosul uşii să pândeşti când venim şi ne vei conduce în port.

— La ordinele dumneavoastră, domnule ofiţer. Vă dau un sfat. Ar fi bine să luaţi nişte cai şi să vă duceţi călare la savana Gropii. Polidor vine totdeauna pe jos, ţine la oboseală, dar şapte leghe, oricum, e drum lung.

— Am lăsat doi cai în faţă la Marinarul vesel. Vom trece să-i luăm, unul pentru Lamarche şi cu mine, altul pentru Polidor.

— Care o să-l poarte pe diavol în şa, spuse Ovidiu în glumă, că doar se-nţeleg de minune.

Ce mai noapte a fost şi-atunci, din ce în ce mai înăbuşitoare şi umedă, prevestind furtună! Era întuneric beznă. Ca un negru arhanghel al iadului, Polidor ne deschidea drumul, care abia se zărea în umbra deasă. În spatele meu, matelotul, care se vede nu încălecase niciodată în viaţa lui pe un cal, mă ţinea cu amândouă braţele de mijloc, regretând probabil coşul gabiei. Din când în când îmi şoptea câte ceva la ureche:

— Şefule, credeţi c-o scoatem la capăt?

— Gabier, mai bine roagă-te.

— Între noi fie zis, tuciuriul ăsta vă inspiră încredere? N-are dinţi de om cumsecade.

— Dar cum vrei să-i aibă? Doar mănâncă oameni!

— Încântat de-aşa tovărăşie.

— N-avem de ales. Ceilalţi din banda lui sunt poate şi mai răi. Bagă-ţi bine în minte, nu trebuie să arăţi că ţi-e teamă de ei, ci dimpotrivă, să le vârî lor frica-n oase.

— Înţeles. Luasem cu mine sabia de abordaj în ziua când l-am pocnit pe trişorul ăla. O mai am şi-acum şi ştiu să mă slujesc de ea.

— Nu totdeauna cu bună-ştiinţă, din nefericire pentru tine.

— Puneţi-vă în locul meu. L-am văzut pe nemernic cum scotea o carte din manşetă. Un as de pică. Mi-a râs dintr-o dată toţi pităcii. Am văzut roşu dinaintea ochilor. Şi-apoi tafia asta a lor te face să-ţi pierzi minţile.

— Mai bine-i trânteai o mamă de bătaie să te ţină minte toată viaţa şi-ţi luai banii înapoi. Dar să lăsăm asta. Când vom ajunge la scăpaţi să nu te dezlipeşti nici un pas de mine. Nu cred că Polidor are de gând să ne pună la frigare, dar paza bună trece primejdia rea. În doi ne putem apăra mai bine.

Drumul nu era decât o potecă desfundată, plină de hârtoape. Caii se poticneau şi am fost nevoiţi să-i lăsăm la pas. După ce am mers mai multe ceasuri pe drum de şes, în marea tăcere a nopţii, îmi amintesc că am ajuns la un râu, de firul căruia ne-am ţinut câtăva vreme înainte de a-l trece printr-un văd. Apa ne ajungea până la genunchi. Abia ieşisem la mal şi, când s-o apucăm printre aracii înalţi ai unei plantaţii de cafea, pe care am simţit-o după miros, se porni o furtună straşnică. Aproape fără întrerupere norii erau zguduiţi de bubuituri furioase. În acelaşi timp începu să plouă cu găleata şi, în câteva clipe, eram uzi până la piele.

La primul tunet, Polidor îşi opri calul. Ştiam că negrilor le era îngrozitor de frică de trăsnete, şi al nostru nu călca regulă. Am descălecat şi l-am văzut clănţănind din dinţi şi ghemuit sub burta calului pe care şiroia apa. M-am străduit zadarnic să-l fac să înţeleagă că nu-i deloc apărat şi era mai bine să ne continuăm drumul până vom găsi un adăpost sigur. Căpcăunul cu statură de uriaş devenise mic, ca Degeţel din poveste, mort de frică. La lumina unui mănunchi de fulgere i-am zărit faţa pământie şi ochii înspăimântaţi.

Nu se învoi să-şi părăsească adăpostul precar decât după ce vacarmul celest încetă şi în văzduhul răcorit nu se mai auzea decât darabana unei ploi de durată. Puţin după aceea terenul deveni şi mai accidentat, în faţa noastră se arcuiau spinări de dealuri şi, când începu să se crape de ziuă, intrarăm într-o trecătoare cu pereţi înalţi. Nu mai puteam înainta decât pe jos, ţinându-ne caii de căpăstru, din pricina vegetaţiei stufoase, alcătuită în mare parte din ienuperi şi opunţia. Deodată, doi diavoli mari şi negri, cu trupuri costelive acoperite de zdrenţe, ţâşniră în faţa noastră, unul înarmat cu o muschetă veche, altul cu un cuţit de casap. Păreau că vor să se năpustească asupra noastră cu gândurile cele mai duşmănoase, dar Polidor ridică braţele strigând:

— Ei albi bun, pretin la scăpaţi.

Cei doi se opriră locului, cu chipul brusc încremenit, apoi, ca împinşi de un resort, începură să se bâţâie de bucurie, ridicându-şi în sus armele şi scoţând sunete nearticulate.

Foarte aproape de noi, pe jumătate ascunsă de o îngrămădeală de arbuşti, se deschidea o grotă naturală care era vizuina bandei. Un foc de lemne, deasupra căruia fumega un ceaun, ardea în faţa intrării. Ploaia se oprise. Cerul spălat de furtuna nocturnă era albastru că floarea de ghinţură. Ieşind din peşteră unul după altul, negrii îşi sărbătoreau şeful. Ovidiu nu mă minţise. Curând în jurul nostru se adunară vreo cincizeci, şi Polidor începu să le vorbească pe limba lui. Ascultau cu smerenie. Expresia nedumerită cu care i-a înzestrat natura se prefăcu într-o aţiţare apropiată de frenezie. Rânjeau, se răsuceau, îşi dădeau cu cotul şi îmi aruncau pe furiş nişte priviri despre care mă puteam întreba dacă nu traduceau o poftă abia reţinută de antropofagi înfometaţi.

Alături de mine, Lamarche părea că adoptase această interpretare şi îşi ţinea mâna pe mânerul săbiei, gata să-şi vândă scump pielea. Dar Polidor îmi puse pe umăr o mână prietenească şi rosti cu ton solemn:

— Ei pretini, io rege!

La care toţi scăpaţii strigară:

— Trăiască rege!

Apoi doi dintre ei îl ridicară pe umeri pe viitorul suveran, alţi doi îmi făcură şi mie aceeaşi cinste şi, câteva minute în şir, n-au fost decât bătăi din palme, cântece sălbatice şi ţipete, pe când purtătorii noştri se învârteau alergând în jurul focului.

Am petrecut două zile la scăpaţi care m-au înconjurat cu toate atenţiile cuvenite unui oaspete de seamă. N-am avut să mă plâng decât de pişcăturile ţintarilor care bâzâiau în roiuri pe mlaştinile învecinate. În dimineaţa primei zile, o echipă de vânători aduse un porc mistreţ. După ce îl tăiară în două pentru a-i scoate măruntaiele, l-au pus la fript aşa cum fac vânătorii, adică străpuns de o frigare, sprijinită pe două crăcane mici. Animalul cântărea vreo două sute de livre. Mi s-a servit, într-o tigvă, o halcă uriaşă stropită cu o zeamă piperată, care este un sos făcut dintr-un amestec de grăsime, ardei iute şi zeamă de lămâie. M-a ars cerul gurii până seara.

A doua zi a fost închinată pregătirilor necesare expediţiei. Armamentul bandei era heteroclit. Vreo doisprezece oameni se făleau cu nişte muschete antice şi nişte flinte portative, mai mult sau mai puţin utilizabile, din cauza lipsei de muniţii. Alţii îşi ascuţeau cu răbdare pe pietre cuţitele lor de casapi, sau pur şi simplu nişte satire. Cei mai puţin favorizaţi nu dispuneau decât de nişte reteveie dintr-un lemn tare ca fierul. I-am spus lui Polidor că aceştia din urmă vor fi cei mai indicaţi să-i reducă la tăcere pe ocupanţii corăbiei Victorious, pentru că puteau să le dea la cap fără să-i omoare. Păru mirat de asemenea clemenţă şi cu greu l-am făcut să admită obligaţia de a cruţa viaţa mateloţilor cu experienţă, care vor asigura manevra corăbiei şi îi vor învăţa pe scăpaţi meseria de marinar.

Înainte de a porni la drum, în după-amiaza celei de-a două zile, am ţinut un consiliu de război, la care luară parte cei doi locotenenţi ai lui Polidor. Unul se numea Canga şi celălalt Yaya. Canga, a cărui piele neagră bătea spre galben, era mai înalt chiar decât şeful său, şi pe faţa lui turtită, brăzdată de la tâmple până la gât de lungi cicatrice paralele, se putea citi cruzime. Faţa lui Yaya, neagră ca tuciul şi brăzdată de tăieturi oblice, vestea mai degrabă viclenie. Primul era de fel din Capul Mesurade, meleag vestit al antropofagiei, pe când cel de-al doilea se trăgea din rasa mâncătorilor de câini, aranda.

Lamarche, care, urmându-mi sfatul, şedea tot timpul lângă mine, asista şi el la colocviu, clar restul bandei primise poruncă să se ţină la o parte. Avea să treacă printr-o oarecare emoţie. Polidor începuse într-adevăr să explice cum se va desfăşura atacul corăbiei Victorious. Canga şi Yaya, împinşi de temperament spre soluţii radicale, nu puteau vedea decât un masacru al întregului echipaj. Era o grea sarcină pentru Polidor să-i facă să înţeleagă, aşa cum şi el însuşi înţelesese destul de greu, că nişte albi pot scăpa de la moarte fie şi din motive mai convingătoare. Or, negrii din Santo Dominguo n-au pierdut obiceiul african de a-şi întări spusele cu ceea ce lingviştii numesc cuvinte imitative. Aşa făcea şi Polidor, care la un foc de puşcă adăuga neapărat un bum, la o lovitură de bâtă un bim, la un pocnet de bici un harş-harş, fără să mai vorbim de buf care însoţeşte o cădere, nici de bâldâbâc nedespărţit de o alunecare.

Această cascadă de onomatopee, punctate de o gesticulaţie delirantă, îl înfricoşa pe gabier. Cum nu înţelegea nici o boabă din jargonul creol, îşi vârî în cap că bum şi bim însemnau tot atâtea ameninţări faţă de preţioasa lui existenţă.

— N-am să mă dau bătut, şefule, îmi strecură el la ureche.

Şi îşi scoase sabia din teacă.

Polidor, care îşi terminase discursul, îl privi uluit. Fără îndoială, povestea ar fi luat o întorsătură rea dacă nu i-aş fi poruncit gabierului să-şi vâre arma la loc, adăugind pentru urechile scăpaţilor:

— El bun matelot, şi el ştie face bim bim.

Cei trei negri pufniră în râs, în timp ce gabierul meu, ruşinat, îşi vâra sabia în teacă, cu obrajii în flăcări.

La puţină vreme după aceea, coloana se punea în mişcare, în capul ei Polidor călărea ţanţoş împreună cu mine, iar Canga şi Yaya încheiau marşul.

Calculasem bine timpul de care aveam nevoie să ajungem la Capul Francez. Noaptea senină, peste care plutea o imensă lună roşie, ne înlesnea acţiunea. Am ajuns în faţa Bunului colon aproape la douăsprezece şi jumătate noaptea. Aşa cum ne înţelesesem, Ovidiu şedea la pândă. Mă informă îndată că detaşamentul de la bordul Victoriosului nu era alcătuit decât din doisprezece mateloţi.

— N-o să vă dea prea mult de furcă, domnule ofiţer, cu atât mai mult cu cât nava este ancorată la o bună distanţă de corsar. Aţi venit tocmai la ţanc. Mâine era să fie predată unui grup de plantatori, care au cumpărat-o pentru negoţul lor şi printre care am aflat că se numără şi bunul dumneavoastră prieten, domnul Cazenave.

Această veste mă făcu să-mi sară inima din piept. Iată cum puteam să-mi iau revanşa.

L-am bătut pe umăr pe Polidor.

— Nainte, pretine!

Nu trebuia doar să mă obişnuiesc a le vorbi scăpaţilor pe limba lor?

 

 

Capitolul 12

 

Am ticluit lucrurile de minune. Ovidiu a făcut o treabă bună. Şase bărci erau pitite sub rădăcinile cocârjate ale paletuvierilor de pe malul unui golf mic din apropierea portului. În ele s-au urcat fără zgomot cei cincizeci şi doi de scăpaţi, Lamarche şi cu mine. Într-adevăr era un spectacol ciudat. La lumina pudrată a lunii, negrii se împingeau şi se îngrămădeau nouă câte nouă în bărcile înguste, fără să scoată un cuvânt! Unul dintre ei, făcând un pas greşit, căzu în apă, de unde ieşi îndată, şi bâta lui Canga îi readuse cu străşnicie la ordine pe cei care râdeau.

Ovidiu nu uitase să înfăşoare lopeţile în cârpe, aşa cum îi cerusem. Intrau în apă liniştită ca într-o baie de ulei. Singurul lucru care îmi dădea de gândit erau bărcile prea încărcate, date pe mâna unor vâslaşi lipsiţi de experienţă, care puteau să le răstoarne în orice clipă.

Luasem comanda flotilei, aşezându-mă în barcă din faţă împreună cu Polidor, Lamarche, care nu voia să se despartă de mine, şi şapte dintre cei mai buni scăpaţi. Canga şi Yaya comandau următoarele două bărci. Trei, printre care a noastră, urmau să atace Victoriosul la babord, şi altele trei, cu cei doi locotenenţi, la tribord.

Nu voiam să mă gândesc cât de îndrăzneaţă era această operaţiune, nici, mai ales, la urmările ei, în cazul unui succes pe care refuzam să-l pun sub semnul îndoielii. Procedăm cu sânge rece, concentrat cu totul în jurul celor ce aveau să se întâmple. Pentru prima dată săvârşeam ceva ca şef. Eram pe deplin conştient de răspunderea care apăsa pe umerii mei. Trebuia să acţionăm repede şi fără zgomot. Victoriosul se zărea acum limpede, ambosat în două ancore, departe de bătaia tunurilor corsarului, care era o caravelă din Dunkerque, uşor de recunoscut după greement{42} şi după cum se ţinea pe apă, deşi căpitanul său era din Saint-Malo, după spusele lui Ovidiu. Ceva mai departe vedeam arborada{43} fină a corăbiei noastre, la Pélulante, care în curând avea să-şi întindă pânzele spre Nantes – vai, fără mine! Gândul mi se întoarse la domnul Dufourneau. Oare Ovidiu îi înmânase mesajul meu? Mulatrul nu-mi spusese nici o vorbă. E drept că şi eu uitasem să-l întreb despre lucrul acesta care îmi şedea pe inimă. Cum va socoti purtarea mea căpitanul Fulminet? Dar acum zarurile erau aruncate. Fie ce-o fi!

În afara fanalului mare de la pupa, care lucea slab, nici o lumină nu trăda un semn de viaţă pe masă întunecată şi înaltă a Victoriosului. Nu mi-am putut stăvili un tremur când barca noastră se lovi de coca lui burduhoasă. Eu am azvârlit primul ganci, Lamarche îmi urmă pildă şi scăpaţii se căţărară în urma noastră pe punte.

Nu mi-aş fi închipuit niciodată să fie atât de uşor să pui mâna pe o corabie. Numai doi oameni şedeau de veghe, sau, mai bine zis, dormeau iepureşte, unul la timonă, altul pe puntea din faţă. L-am doborât pe primul lovindu-l în ceafă cu mânerul săbiei. Canga îşi roti reteveiul pregătindu-i aceeaşi soartă celui de-al doilea. Nouă mateloţi erau cufundaţi într-un somn fără vise, în dormitorul lor. A fost de ajuns să-i dăm jos din hamacuri pentru a le spune că din temniceri se prefăcuseră în prizonieri. Nouă şi cu doi, unsprezece. Unde era al doisprezecelea? Acesta, amator de băuturi tari, avusese nefericita idee de a forţa uşa cambuzei ca să şterpelească o sticlă de tafia. Tocmai ieşea printr-un tambuchi să se urce pe punte şi să guste, pasă-mi-te în pace, sub bolta cerului înstelat, rodul găinăriei sale, când dădu nas în nas cu Yaya, care pretinse, după aceea, că luase drept armă fatala sticlă. Oricum ar fi fost, cuţitul lui de casap ţâşni ca un fulger, retezând capul nefericitului care întregea duzina de oameni, singură victimă din abordajul nostru.

Nu ne rămăseseră mai mult de patru ceasuri din noapte pentru a ieşi în larg şi a fi departe de orice primejdie. Dacă, înainte de ivirea zorilor, nu lăsam Capul Francez la câteva leghe în spatele nostru, corsarul, foarte probabil sprijinit de la Pélulante, va porni pe urmele noastre şi nu aveam prea multe şanse să scăpăm de el, cu un echipaj cum era al meu. Scăpaţii şi începuseră să se vânture de colo până colo pe navă, scoţând strigăte guturale. Dacă nu izbuteam pe loc să-i ţin în mină, partida era dinainte pierdută.

Am reuşit să-l conving pe Polidor despre necesitatea de a-i aduna pe toţi, în vreme ce eu voi face pregătirile pentru ridicarea ancorei. Dar cum să pornim? Vântul nu bătea aproape deloc şi pentru a desfăşura pânzele pe verge era nevoie de mateloţi adevăraţi. N-aveam decât o singură soluţie: cei unsprezece prizonieri trebuiau să se învoiască să lucreze sub comanda mea.

Echipajele navelor corsare, ca şi ale celor ce se ocupau de negoţul cu negri, n-au fost niciodată alcătuite din sfinţi. Nu există ca vreunul dintre aceşti navigatori să nu aibă pe conştiinţă o încăierare terminată cu uciderea unui om, sau altă încălcare a legii şi a moralei de toate zilele.

I-am cerut lui Lamarche să mă urmeze, cu sabia în mână. Polidor, Canga şi Yaya se ţineau în urma noastră, gata să înăbuşe orice încercare de răzvrătire. Am tras zăvorul de la uşa camerei unde erau închişi cei unsprezece şi am intrat înăuntru, cu pistolul în mână. Un felinar afumat, agăţat de tavan, răspândea o lumină firavă în această hrubă unde, la primă privire aruncată, am avut marea surpriză de a nu vedea pe nimeni. Ah! corsarii noştri ştiau să se împrăştie ca potârnichile şi aveau poate în căpăţânile lor tari mai multă filozofie decât toată cabala lui Aristotel! Nu se lăsau doborâţi de valurile vieţii, cunoscând nestatornicia norocului şi zicala „după ploaie, vreme bună”. Nu-i vedeam deci şi, totuşi, erau acolo.

Avusesem ideea năstruşnică de a-i trezi brusc, şi bieţii oameni nu-şi făcuseră somnul. O sănătoasă apreciere a evenimentelor îi îndemnase să-şi reia poziţia de „culcat” în hamacuri. Unii dintre ei încropiseră chiar un puternic cor de sforăituri.

Am izbucnit în râs. În spatele meu, şefii scăpaţilor îmi ţinură isonul. Nu-mi mai rămânea decât să-i readuc pe neînfricaţii adormiţi la sentimentul disciplinei.

— Drepţi! strigai eu după vechea formulă a tuturor armatelor de uscat şi de pe mare.

Am însoţit această comandă cu un foc de pistol tras în direcţia tavanului.

Bravii oameni! Într-o clipită erau în picioare, buimăciţi, frecându-se la ochi şi înjurând ca nişte apucaţi.

— Linişte! am continuat, cu pistolul îndreptat spre ei. Am început să le vorbesc astfel:

— Aţi înţeles prea bine, domnilor, că am fi putut să vă ucidem. Suntem cinci contra unu. Dacă mai răsuflaţi încă este pentru că am nevoie de voi şi sper că ne vom înţelege. Nu depinde decât de bunăvoinţa voastră să vă continuaţi serviciul la bordul acestei nave. Doar că veţi asculta de un alt comandant. În privinţa celor care au de gând să refuze, trebuie să-i previn cinstit că fără zăbavă vor fi aruncaţi rechinilor ca hrană, cu o ghiulea de picioare. Care dintre voi este mai mare în grad?

— Eu, spuse un diavol înalt, cu o claie de păr roşie ca para focului, făcând un pas înainte.

— Cum te cheamă şi ce serviciu îndeplineai la bord?

— Sunt Matineu Grosbois, boţman.

— Mai sunt cu tine şi alţi meşteri?

— Doi, domnule căpitan: Jacques Dufour, maistru cârmaci zis şi „Manilla”, fiindcă a vâslit doi ani pe galerele regelui înainte de a-şi lua tălpăşiţa.

Arătă cu degetul un bărbat cam blond, scund şi îndesat, cu mutră de vulpe şi ochi de purceluş înfundaţi în orbite.

— Şi Onesime Caille, maistru velier, zis „Rupe-Cuie”, fiindcă taie o căia în dinţi, fără sforţare.

Acesta era un haidamac brunet, pe jumătate pleşuv, cu muşchi puternici sub tricoul vărgat.

Am aflat cu bucurie că restul detaşamentului cuprindea trei gabieri, doi tunari, un timonier, un bucătar şi un călăfătuitor. I-am anunţat că solda tuturor va fi dublată şi, în afară de aceasta, vor avea dreptul să-şi ia partea lor din capturi. În concluzie, cei care preferau să hrănească peştii din golf n-aveau decât s-o spună pe loc.

— Pe legea mea, domnule, spuse Grosbois, dacă nu ne faceţi făgăduieli gogonate şi, ca urmare, n-o să fim plătiţi în monedă calpă, vă puteţi bizui pe mine şi pe băieţii mei, fără nici o grijă.

Un mârâit de aprobare se făcu auzit şi eu am continuat grabnic:

— N-o să vă căiţi, prieteni, şi, pentru a ne pecetlui înţelegerea, vă dau fiecăruia câte cinci pistoli.

— Ura! strigară cei unsprezece.

Am trecut îndată la distribuire, binecuvântându-l în cugetul meu pe excelentul domn Dufourneau care îmi înlesnise generozitatea, datorită celor patruzeci de pistoli câştigaţi la Ovidiu.

— Şi-acum, am spus după ce am isprăvit, vom ridica ancora. Dacă vântul binevoieşte să sufle în pânze, atunci înainte de ivirea zorilor vom fi destul de departe spre a nu putea fi ajunşi din urmă.

Mi-am pus o mână pe umărul lui Lamarche.

— Vă prezint un neîntrecut gabier. Îl veţi judeca văzându-l la treabă. Nici el nu ştie ce-i frica şi cu toţii împreună vom face lucruri mari. Veţi afla mai multe mâine. Acum, toată lumea la manevre!

În vreme ce oamenii apucau fie o haină, fie un centiron, Grosbois se apropie de mine să-mi spună ceva la ureche.

— O vorbă, căpitane. Puteţi să-mi spuneţi şi mie ce caută la bord negri ăştia care ne-au sărit în cârcă?

— I-am angajat să facă parte din echipaj, boţman. Anunţă-ţi oamenii că trebuie să-i înveţe meseria sub controlul tău.

Grosbois căscă ochii mari de uimire.

— Credeţi că nişte negri...

— Destul cu întrebările. Vei înţelege, când va sosi momentul.

— La ordinele dumneavoastră, căpitane, dar trebuie să vă spun că în cală avem douăzeci şi cinci de englezoi prizonieri, tot ce-a mai rămas dintr-un echipaj de nouăzeci de oameni. Cum s-ar spune, i-am scărmănat bine.

— Ne vor fi de folos. O să mă ocup de ei mâine. De bună seamă, Grosbois îşi înţelegea din ce în ce mai puţin căpitanul pe care soarta i-l impusese. M-am întors spre Polidor şi, arătându-i pe cei unsprezece cu un gest larg, i-am spus:

— Toţi mateloţi pretini, pornesc corabia. Tu, Canga şi Yaya spune la scăpaţi.

Râzând şi arătându-şi din nou dinţii, cei trei negri se supuseră. Grosbois şi începuse să dea ordine, iar oamenii se şi căţăraseră pe grijele.

Era aproape ora două noaptea când se porni briza de uscat. Am poruncit să se dezafurcheze şi vasul se urni spre nord-nord-vest, cu toate pânzele desfăşurate, în direcţia insulelor Bahamas. Când se crăpă de ziuă, Capul Francez era departe în urma noastră. Pe la ora prânzului am trecut pe lângă insula Tortue, şi un vârtej de vânt, stăvilit apoi de înseninarea cerului, ne-a făcut să ne schimbăm direcţia, luând-o spre Canalul Vintului{44}, situat între insulele Santo Dominguo şi Cuba. Am trimis după cei douăzeci şi cinci de englezi, prizonieri în cală. Din fericire, vorbeam destul de bine limba lor. La început le-am ţinut acelaşi discurs care, noaptea, primise atât de repede asentimentul francezilor. Toţi ofiţerii lor fuseseră ucişi în încăierarea cu corsarul, în afară de căpitan care era reţinut la bordul navei învingătoare.

După un scurt sfat între ei, un vlăjgan la fel de roşcovan ca şi Grosbois mi-a comunicat acordul lor. Se numea David, era maistru tunar şi mă înştiinţa că Victorious are în pântecele sale destule ghiulele şi butoaie cu praf de puşcă pentru a scufunda o întreagă escadră. Înţepat, l-am corectat că Victorious încetase să mai existe şi nava de sub comanda mea se va numi de acum înainte le Fulminant. (Numele, omagiu celui care mă învăţase abecedarul navigaţiei, îmi trecu tocmai atunci prin minte.)

— The scheme promises well{45}, răspunse flegmatic englezul.

Da, povestea începea bine. Prin alăturarea supuşilor blestematului Wilhelm de Orania aveam sub ordinele mele un echipaj de treizeci şi şapte de albi, care îmi îngăduiau să-i ţin la respect pe cei cincizeci şi doi de negri.

Mai rămânea să le dezvălui acestor franco-englezi marele meu proiect pentru eliberarea oamenilor de culoare şi misiunea pe care o avea, din propria mea voinţă, le Fulminant, primul vânător al neguţătorilor de negri. Evident, o vorbire întemeiată doar pe principii de umanitate nu era potrivită pentru aceşti oameni care trecuseră prin multe. Mateloţi pe nave cu borduri înalte, până mai alaltăieri în slujba suveranilor lor respectivi, ieri pe corăbii de comerţ, mâine poate hoţi de mare, cum să-i faci să priceapă că negrul este la fel cu albul şi că voiam să ridic naţiunile civilizate împotriva negoţului cu negri?

M-am gândit că cel mai cuminte lucru era să-i aduc încetul cu încetul pe ei înşişi la această idee. Gabierul Lamarche şi tunarul-şef David, pe care avusesem grijă să-i pun la curent, le arătară deci compatrioţilor lor că negrii de la bord, formând majoritatea şi fiind nezdruncinaţi în hotărârea lor, care este şi a mea, funcţia noastră va consta în esenţă să vânăm navele care făceau negoţ cu negri, fie că veneau din Africa încărcate cu „lemn de abanos”, fie că se întorceau în Europa pline cu mărfuri din Insule. În primul caz, îi vom elibera pe captivi, debarcându-i în locurile cele mai propice, cu precădere în Jamaica, în munţii căreia se refugiaseră numeroşi scăpaţi, în al doilea caz, vom pune mâna pe încărcătură şi valoarea acesteia, preschimbată în bani solizi, va fi echitabil împărţită între membrii echipajului.

Indiferenţa cu care au fost primite aceste explicaţii n-ar fi trebuit să mă mire. Francezi ca şi englezi, le păsa mai puţin de calitatea adversarului, decât de profitul pe care aveau să-l obţină de pe urma capturilor. Poate nici nu prea luau în serios vestea că ne vom limita atacurile la navele transportând negri. Nu era doar o himeră să pretinzi a deosebi o corabie care făcea trafic cu negri, de o navă de comerţ cu încărcătură nevinovată, dar totuşi înzestrată cu tunuri, sau chiar de un vas pirat?

Oricum, sarcina mea de căpetenie, şi de a cărei reuşită depindea tot restul, consta în a face astfel încât albii şi negrii să trăiască în bună înţelegere. În acest scop, după ce vorbisem cu Polidor, am atribuit misiunea de a-i instrui pe scăpaţi celor mai capabili dintre albi în a-i învăţa manevrele.

Aceşti oameni în afara legii care, de luni de zile, dacă nu chiar de ani întregi, trăiau în păduri că fiarele sălbatice, dovediră de îndată multă bunăvoinţă în săvârşirea unei munci noi pentru ei. Îi vedeam cum aleargă pe verge, cum se caţără pe arbori cu o voioşie contagioasă. Cambuza era bine chivernisită cu merinde: carne sărată, orez, boabe de porumb, nuci de cocos, ciorchini de banane. Raţiile erau distribuite fără zgârcenie şi puteam face o reconfortantă paralelă între foamea veşnic neastâmpărata a captivilor de pe la Pélulante şi pofta sănătoasă a negrilor noştri liberi.

Am navigat timp de o săptămână în marea Caraibilor, fără să se fi produs nici un incident. Nu voiam să cad în vreo ispită. Înainte de a mă lansa în marea aventură, era necesar să-mi ţin oamenii strâns în mină, pentru a nu trece la acţiune decât sigur de reuşită.

Prilejul s-a prezentat la două zile după ce depăşirăm capul Carcasse, vârful cel mai de vest al insulei Santo Dominguo. Lamarche, de la postul său de veghe, mi-a semnalat sub vânt o navă care arbora pavilion spaniol. După părerea gabierului meu, avea toate aparenţele unei corăbii care făcea trafic cu negri. Am hotărât pe dată să-mi încerc norocul.

În curând aveam să aflu că era vorba de nava Santo Francisco de Asis venind din La Coruna şi îndreptându-se spre Nombre de Dios. În toată cariera mea de marinar, n-am avut o întâlnire pe mare mai plină de neprevăzut.

Cercetând-o cu luneta, am constatat de îndată că nu încerca să facă nici o manevră ca să iasă din calea noastră. Aşa că ne apropiarăm repede de ea. Am pus să se tragă o salvă de tun, vârând în acelaşi timp cu murele la babord{46}

 pentru a-i tăia calea, căci venea cu vânt de pupă.

Pe măsură ce vedeam în lunetă cum se măreşte greementul ei, luam măsuri. Cu o arboradă mai puţin bogată decât le Fulminant, dar, dacă judecai după numărul sabordurilor, având aproape tot atâtea tunuri, dispunea de mijloace destule pentru a purta cu noi o luptă egală. Astfel, îndată ce am ajuns la distanţa potrivită, am comandat să se descarce tunurile. Salva i-a retezat arboretul gabierului mare şi i-a rupt arborele artimon. Aveam prilejul să-mi fac o idee înaltă despre destoinicia tunarilor mei englezi comandaţi de maşter David.

Mă aşteptam la o ripostă, şi oamenii mei se grăbeau să încarce din nou tunurile, când am avut surpriza de a-l vedea pe spaniol cum îşi coboară pavilionul. Era cu putinţă să se predea fără luptă? Din prudenţă, am dat ordin albilor şi negrilor să stea ascunşi, cu armele în mină, până în clipa abordajului, pentru a se ţine la adăpost de salvele muschetelor.

Pentru mine marea problemă era să ştiu cum aveau să se comporte scăpaţii. Avusesem grijă să le reamintesc, prin intermediul lui Polidor, că trebuiau să cruţe viaţa oricărui adversar care ridica braţele în sus. Dar, puşi în faţa unor albi ajunşi la mâna lor, vor şti să-şi înfrâneze instinctele sângeroase?

Am trecut la abordaj şi mirarea mea deveni uluire. Nu numai că nu eram primiţi cu nici un foc de armă, dar pe puntea lui Santo Francisco de Asis nu erau decât doisprezece oameni cu mutre răvăşite şi care ne priveau, cu ochii holbaţi, încremeniţi ca nişte statui, asemeni unor condamnaţi la moarte care se oferă, fără să clipească, securii călăului.

Importanţa momentului era prezentă în mintea mea. De ceea ce avea să se întâmple depindea întărirea sau slăbirea autorităţii mele asupra echipajului. Astfel am vrut să pun primul piciorul la bordul ciudatului bastiment, sperând prin aceasta să evit orice vărsare de sânge.

În ciuda iuţelii, n-am fost decât al doilea. Canga, uriaşul scăpat, mi-a luat-o înainte şi, cu o singură lovitură de măciucă, crăpă capul primului spaniol întâlnit în cale. Rău a făcut, căci un al doilea îşi scoase îndată pistolul de la brâu şi i-l descarcă în mutră. Uriaşul se prăbuşi. A fost semnalul masacrului. În câteva clipe, scăpaţii mei îi exterminară pe toţi supuşii Majestăţii Sale Catolice, cu excepţia unuia singur, pitit după arborele mare şi pe care îl apăram cu trupul meu. Dar ei se şi îngrămădeau în tambuchi căutând noi victime.

— Muchas gracias, senior{47}, spuse cel pe care îl salvasem, scoţându-şi pălăria cu boruri largi, împodobită cu o pană de papagal galbenă şi roşie. Soy el cirujano.

Oricât de slabe erau noţiunile mele de spaniolă, am înţeles că aveam de-a face cu chirurgul de la bord, un Taillebois de pe Santo Francisco de Asis, şi mi-am cerut scuze că nu-i puteam vorbi decât în franceză. Îmi răspunse curtenitor că se născuse la Gerona, dintr-un tată castillan şi o mamă catalană, şi studiase timp de trei ani la ilustra Universitate din Montpellier. Astfel că putea să vorbească fără greutate limba mea maternă. Adăugă că se numeşte Antonio Montemor de Oca.

Nişte ţipete ascuţite, care puteau fi la fel de bine semne de mânie sau gemete, ieşeau din adâncurile calei unde se înghesuiseră negrii mei, pe când albii cercetau coverta şi celelalte părţi ale navei.

— Dacă trebuie să vă fiu recunoscător pentru că mi-aţi salvat viaţa, domnule, continuă chirurgul, fiţi la fel de bun cu mine şi spuneţi-mi de ce negrii domniei-voastre au masacrat într-un chip atât de sălbatic nişte oameni care îşi arătaseră limpede intenţia lor de a nu opune nici o rezistenţă?

I-am răspuns că masacrul se produsese împotriva voinţei mele şi că eram la fel de îndurerat ca şi el.

Mi-a mulţumit încă o dată şi mi-a adus la cunoştinţă că spaniolii ucişi sub ochii mei erau, împreună cu el, tot ce mai rămăsese dintr-un echipaj de optzeci de oameni decimat de scorbut şi de febră pulridă. În privinţa captivilor pe care Santo Francisco de Asis trebuia să-i debarce în Noua-Grenadă, de la două sute, cât erau la plecarea din Africa, numărul lor scăzuse la vreo cincizeci, din pricina aceloraşi afecţiuni, la care se adăugaseră bubele rele, tenia şi boală din Siam, căreia spaniolii îi spun vomita negro. De altfel mureau încă zilnic, şi în fiecare dimineaţă alte cadavre erau aruncate în mare.

— E corabia morţii, domnule.

Şi chirurgul, scoţându-şi pălăria cu mâna stânga, se închină grav cu cea dreaptă.

Între timp, gălăgia care venea din cală creştea. Dintr-un tambuchi ieşi Polidor, cu gura strâmbată într-un rictus care îi dezveleai dinţii piliţi, ţinând sub braţ un cadavru, pe care îl aruncă la picioarele mele ca pe-un balot. Totodată mă înştiinţa pe limba lui stricată că şi alţi prizonieri îşi dăduseră sufletul şi, spre a-i răzbuna, se cuvenea, să fie spânzurat şi ultimul spaniol. Zicând acestea, îl arătă cu degetul pe nefericitul chirurg. Cu mare greutate l-am făcut să priceapă că pe navă bântuia ciuma şi numai acest senior, mare vrăjitor alb, era în stare să-l salveze, pe el şi pe fraţii lui, de o boală care nu se lipea decât de negii. După ce a înţeles, se potoli şi, smulgându-şi părul din cap, rugându-se şi implorând, se aruncă la picioarele celui a cărui moarte o ceruse.

Scăpaţii, care se urcau unul după altul, cu noi cadavre, rămâneau cu gura căscată văzându-l pe şeful lor temut în genunchi dinaintea unui om alb. Polidor se ridică şi începu să turuie nişte vorbe care iscară spaima în ochii lor.

Câteva clipe după aceea, morţii din cală erau aruncaţi peste bord şi captivii rămaşi în viaţă, goi, jigăriţi, năuciţi, cu pielea cenuşie şi scorojită, se clătinau pe punte. Chirurgul dădu din cap.

— Aţi fi bine inspirat dacă i-aţi arunca şi pe ei în apă.

M-am mulţumit doar să-i transport în cala corăbiei mele. Cala tot cală rămâne, dar cel puţin nu mai şedeau în lanţuri. Cum, pe de altă parte, merindele mai mult sau mai puţin stricate de pe Santo Francisco de Asis păreau mai degrabă menite să taie pofta de mâncare, am hotărât să le las la bord şi toată prada noastră s-a redus la două butoaie cu vin de Alicante, zece cu praf de puşcă şi vreo sută de flinte şi muschete. Nu-mi mai rămânea decât să-i urmez sfatul chirurgului, care mă îmboldea să dau foc navei blestemate.

Antonio Montemor de Oca şedea lângă mine pe duneta Fulminantului, în vreme ce toate tunurile de la babord au tras ghiulele înroşite în foc asupra corăbiei de negoţ cu negri, între timp părăsită de ocupanţi. Se lăsase noaptea şi multă vreme a ars pe mare ca o torţă gigantică, înainte de a se scufunda. Scăpaţii, încântaţi de spectacol, au râs, au ţopăit şi au bătut din palme până ce corabia s-a dus la fund.

Am petrecut o parte din noaptea următoare stând de vorbă cu senor Montemor de Oca. La scurt timp şi cu încuviinţarea sa i-am spus „sefior Antonio”. Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, înalt şi slab, cu obrazul măsliniu şi ochi de cărbune. Purta mustaţă şi barbişon după moda spaniolă şi avea cele mai civilizate purtări. Am simţit dintr-o dată că ne simpatizăm.

La început i-am explicat prin ce nenorociri cu totul independente de voinţa mea devenisem căpitan pe le Fulminant. L-am auzit de mai multe ori exclamând Hombre şi nu ştiam ce înţeles să-i dau. Doream să-l fac să-mi împărtăşească vederile, deoarece, pe de o parte, ne lipsea un chirurg la bord, şi, pe de altă parte, dacă primea să îndeplinească această funcţie, aş fi avut şi eu un om pe măsura mea cu care să stau de vorbă.

Când am isprăvit povestirea şi după un ultim Hombre, senor Antonio strâmba din nas şi îmi spuse:

— Ai pornit-o rău, domnule. În fond te-ai osândit singur la piraterie. Şi ştii la fel de bine ca şi mine că piraţii îşi sfârşesc cariera aninaţi de ştreang. Poţi accepta cu inima uşoară o soartă atât de neplăcută?

Am protestat pe loc că nu eram de aceeaşi părere şi am trecut la partea a doua din expunerea mea. Existau oare două dreptăţi pe lume, împărţite după culoarea pielii? Cu ce drept omul alb îl aducea în sclavie pe omul negru şi îl trata ca pe un animal? în sfârşit, cine putea afirma cu certitudine că Dumnezeu nu era negru?

— Of! of! gemu senor Antonio. Am mers mai departe.

— Nu sunt şi nici nu voi fi un hoţ de mare. Vreau numai să-i scot pe negri din sclavie şi nu voi ataca vreodată decât corăbii care fac negoţ cu negri.

Îl văd şi-acum pe spaniol cum s-a încruntat, m-a privit o clipă în tăcere, apoi s-a bătut peste şold.

— Dacă înţeleg eu bine, căpitane, te-ai hotărât să inversezi termenii. După ideile dumitale generoase, negrii ar avea de-acum înainte dreptul să-i captureze pe albi, chiar să-i şi măcelărească, aşa cum nu s-au sfiit să facă cei din echipajul dumitale pe Santo Francisco.

— Senor Antonio, am răspuns eu calm, îţi spun încă o dată că acel masacru a fost săvârşit împotriva ordinelor mele formale. După câte ştiu, colonii n-au făcut niciodată prea mare caz de viaţa negrilor, pe care îi socot nişte fiinţe inferioare. De ce nu crezi că cruzimea stăpânilor le poate stârni sclavilor dorinţa de a se răzbuna? Nu pierd nădejdea că îi voi face pe scăpaţi să devină mai umani, că îi voi converti, dacă pot spune aşa, la religia omeniei.

— Pe sfântul Iacob, iată o religie care duce al dracului lipsă de sfinţi, darămite de martiri. Dă-mi voie să-ţi spun că nu pari croit să fii papă.

— Cred că glumeşti, domnule doctor, şi greşeşti. N-am altă dorinţă decât să grăbesc instaurarea dreptăţii. Să nu mai existe nici tirani, nici sclavi, ci toţi oamenii din lumea asta să fie egali.

— Bueno. Credeam că am de-a face cu un hoţ de mare, şi când colo descopăr un făuritor de vise găunoase. Eşti tânăr, căpitane, şi tinereţea are darul de-a se răzvrăti împotriva ideilor primite, ca şi când înaintea ei nu s-ar fi săvârşit nici un lucru bun. Am făcut şi eu la fel, şi n-am de ce să mă laud pentru asta, nu, deloc. Încă de pe vremea când studiam la Montpellier, mă pasiona cercetarea şi puneam sub semnul întrebării toate materiile de învăţământ. Pe scurt, exercitându-mi profesia cu conştiinţă, ajunsesem mai ales la convingerea că practicarea fără discernământ a luării de sânge era fatală pentru cea mai mare parte a pacienţilor, pe care îi aducea în stare de slăbiciune. Confraţii mei întru Hipocrate mă socoteau un nebun, cu atât mai periculos, cu cât bolnavii mei se vindecau mai des decât ai lor. Într-o bună zi, ţinând sfat cu mai mulţi dintre ei despre cazul unui înalt personaj aflat pe patul de moarte, am fost singurul de părere să nu i se ia sânge. Familia îmi cânta în strună şi a doua zi bolnavul muri. Pe loc, bunii mei confraţi, coalizaţi împotriva mea, au răspândit pretutindeni că cu eram răspunzător de această moarte. Nici cel mai mare medic din lume nu are putinţa să vindece un incurabil. Asta n-a împiedicat însă ruinarea reputaţiei mele. Un singur bolnav dus la groapă a făcut să fie daţi uitării toţi cei pe care i-am vindecat. Eram pe punctul de a mă însura cu fiica unui corregidor{48}. Logodnă a fost ruptă şi nu mi-a mai rămas altceva de făcut decât să mă îmbarc ca chirurg la bordul unei nave de comerţ, Sania Cruz, care a fost scufundată de un corsar englez în largul insulei Curacao. Am scăpat cu viaţă ca prin minune şi am continuat să mă vântur pe mare cu Ave Măria, care s-a dus la fund ciocnindu-se de recife în rada lui Puerto Rico. Santo Francisco, neguţător de negri improvizat, căci spaniolii se ocupă rar cu asemenea comerţ, n-a avut o soartă mai fericită. Zece ani de navigaţie, trei corăbii pe fundul oceanului, dar iată-mă încă în viaţă.

— Şi ai perseverat în ideea de a nu lua sânge?

— Nu mi-am schimbat părerea.

— Deci nu erai un om care făurea vise deşarte, ci un precursor. Nici eu n-am altă ambiţie şi mi-ar plăcea dacă ai rămâne alături de mine. Trebuie să ştii însă că nu te voi reţine împotriva voinţei dumitale şi nici că aş avea intenţia să-ţi pretind bani pentru a-ţi răscumpăra libertatea. Sclavii pe care i-am salvat din lazaretul dumitale plutitor vor fi debarcaţi în Jamaica. Dacă doreşti, n-ai decât să debarci o dată cu ei.

— Mă voi gândi, amigo{49}.

După câteva zile de la această discuţie, sclavii eliberaţi de pe Santo Francisco de Asis erau depuşi cu şalupa pe coasta de est a insulei Jamaica. Deşi li se dăduseră cele mai bune îngrijiri, încă zece dintre ei muriseră la bordul Fulminantului şi nu mai rămăseseră decât douăzeci, toţi arătând destul de rău. Chirurgul îi însoţise pe uscat şi îi urasem mult noroc. Totuşi n-am fost mirat din cale-afară văzându-l că se întoarce împreună cu cei doi mateloţi francezi care conduseseră şalupa.

— Am izbutit oare să te conving? l-am întrebat, întâmpinându-l pe punte.

— Mi-ai stârnit interesul, mi-a răspuns el zâmbind. În plus, am înţeles, cred, că aveţi nevoie de un chirurg. Şi-apoi, îmi place aventura.

 

 

Capitolul 13

 

Timp de cinci ani în şir, de la insulele Bahamas şi Santo Domingo, la Trinidad, şi de la golful Mexic la golful Campeche şi la Antilele Mici, le Fulminant îşi îndeplini fără răgaz misiunea întru apărarea dreptăţii. Nu exista nici o coastă a mării Caraibilor în largul căreia corăbiile care făceau negoţ cu negri şi grăbeau livrarea „lemnului de abanos", să nu se fi temut să zărească fluturând pe arboretul artimonului pavilionul albastru cu cruce albă, pe care înlocuisem stema regală cu imaginea simbolică a unui om alb strângând mâna unui negru.

Asta nu înseamnă că începutul meseriei mele de corsar, în slujba unei cauze pe care o socoteam legitimă în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor, n-ar fi avut de întâmpinat greutăţi. Nu aveam un echipaj, ci trei, între care, pentru a-mi duce acţiunile la bun sfârşit, era absolut necesar să domnească o anumită armonie. Acest rezultat era cu atât mai greu de obţinut, cu cât oamenii mei nu vorbeau toţi aceeaşi limbă.

Oricât de nefiresc ar putea părea acest lucru, cei pe care izbutisem să-i îmblânzesc mai lesne erau englezii. Viaţa li se părea frumoasă, cu condiţia ca raţia de tafia să nu le fie prea măsurată. Pe de altă parte, îl înştiinţasem pe meşterul tunar David că folosirea gârbaciului, foarte răspândită pe navele ţării lor, va fi cu desăvârşire interzisă pe le Fulminant, unde risca să işte agitaţie printre negri.

— Spuneţi-le dumneavoastră personal băieţilor mei, mârâise printre dinţi uriaşul roşcovan.

I-am anunţat. Proclamaţia mea fu salutată cu un „ura! căpitane! ” unanim şi era cât pe ce să fiu purtat în triumf.

Cei unsprezece francezi ai mei, lăsându-l la o parte pe credinciosul Lamarche, devotat mie pe viaţă şi pe moarte, îmi dădeau ceva mai mult de furcă. Obişnuiţi cu luptele pe mare, în care, de nenumărate ori, îi avuseseră adversari pe englezi, la început au făcut mutre faţă de aceşti noi tovarăşi cu de-a silă.

Am priceput repede că ostilitatea lor surdă, la care se adăugau şi aburii tafiei, ameninţa să degenereze în încăierare. Or, drept distracţie, dar şi din nevoia de a-şi cheltui forţele pe care nu aveau cum să şi le folosească îndeajuns, când vântul se ferea prea multă vreme să ne umfle pânzele, corsarii mei aveau obiceiul să facă întreceri de lupte. La început englezii se limitară să urmărească spectacolul cu o indiferenţă mai mult sau mai puţin prefăcută. Apoi, înfierbântându-se încetul cu încetul, începură să-i încurajeze pe combatanţi şi, în sfârşit, făcură pariuri.

Mi-a venit atunci ideea să organizez eu această petrecere a timpului. Le-am propus englezilor să ia parte la întâlniri, fiecare fiind liber să lupte sau nu, şi cel care îşi va învinge toţi adversarii avea să primească din partea mea cinci pistoli. Toţi acceptară cu entuziasm. Atrăsesem doar atenţia că meşterii, adică boţmanul Gros-bois, tunarul David, cârmaciul Manilla şi maistrul velier Rupe-Cuie, nu puteau intra în competiţie, spre a nu-şi şubrezi autoritatea asupra oamenilor.

Primul câştigător a fost un galez înalt şi blond, păros ca un urs, care, după ce scoase din luptă doi francezi şi trei englezi, l-a învins în cele din urmă pe unul din Bayonne, negricios şi spătos. Un ceas şi mai bine s-au tot apucat de ceafă, s-au prăvălit la pământ, şi-au răsucit trupurile, şi-au pus piedică. La capătul atâtor peripeţii, când concurentul nenorocos a atins podeaua cu amândoi umerii fără a se putea desface din strânsoarea celuilalt, se ridică un val de aclamaţii. Am înmânat solemn învingătorului cei cinci pistoli şi, pentru a aduce un omagiu bărbăţiei celui învins, mi-am uşurat punga de încă doi pistoli. Au răsunat noi urale şi, cu începere din ziua aceea, atât francezii, cât şi englezii, precum şi scăpaţii nu mi-au spus altfel decât „căpitan Lafortune”.

Ţinuţi la o parte de joc, scăpaţii asistaseră totuşi la lupte, agăţaţi de ţapapii{50} şi scoţând strigăte frenetice de fiecare dată când, într-o întrecere, unul părea să fie mai tare. Am înţeles în clipa aceea că nu puteam fi pentru unii mumă şi pentru alţii ciumă şi, îndată după înmânarea recompenselor, i-am spus lui Polidor că, începând de-a doua zi, aceia dintre oamenii lui cărora li se face poftă puteau să se înfrunte, în aceleaşi condiţii. Vestea stârni delir printre scăpaţi şi am fost nevoit să le stăvilesc puţin avântul, primele două lupte isprăvindu-se cu un nas stâlcit şi o ureche smulsă cu dinţii.

După această dublă serie de încercări ale puterii, am anunţat întregul echipaj că o întrecere asemănătoare va avea loc după fiecare capturare a unei corăbii de negoţ cu negri, albul şi negrul care vor ieşi învingători urmând să capete o parte îndoită din pradă. Proclamaţia a fost bine primită şi, astfel, prin camaraderia legată cu ajutorul muşchilor, se statornici între cei care îl foloseau pe „yes” şi pe „oui” o fraternitate durabilă, întemeiată pe stimă reciprocă. Cu negrii a fost nevoie de mare cheltuială de vorbe pentru a-i face să renunţe la folosirea maxilarului, dar, cu toate acestea, a existat mereu – poate din nebăgare de scamă – câte o nară ruptă, câte un deget amputat, până chiar şi câte o bucată de pulpă muşcată sălbatic, desprinsă şi înghiţită cât ai clipi din ochi, de altfel fără ca victima să se simtă ceva mai rău şi fără să-i poarte pică amatorului de carne proaspătă.

După atacul lipsit de glorie asupra corăbiei Sanlo Francisco de Asis, timp de peste o lună am navigat în volte de-a lungul coastelor Noii-Granade, fără să zărim alte bastimente decât o barchentină sub pavilion francez şi o brigantină spaniolă. Nu puteau fi purtătoare de negri şi, de altfel, de fiecare dată un gren de vânt le îndepărtă din calea noastră. Echipajul începea să fie cuprins de nerăbdare şi cum, în cală, bărdacele noastre începeau să se golească, am hotărât să facem plinul de apă în insula Aruba. Această insulă era o posesiune a Provinciilor Unite şi un centru vestit al negoţului cu negri. Lăsând şalupa la apă, am debarcat cu treizeci de oameni, între care toţi francezii şi câţiva englezi, într-un golf pustiu, mărginit de cocotieri. Polidor venise şi el cu noi, însoţit de zece negri – şi bine am făcut că le-am limitat numărul, în spatele perdelei de cocotieri, am descoperit într-adevăr o plantaţie, şi prima fiinţă care a ieşit din locuinţe a fost o femeie albă. Polidor se năpusti asupra ei. Trei oameni abia am izbutit a-l împiedica să-i facă bucata.

— Tu doar negrese, i-am spus, mângâindu-i nasul cu vârful pistolului.

Făcu o plecăciune, dar ţipetele femeii dăduseră alarma. Un olandez, apărând la rândul lui înarmat cu o puşcă, ucise pe unul dintre scăpaţii noştri. Polidor îl decapită dintr-o lovitură de sabie, şi încă alţi şase coloni, care avuseseră nefericita idee de a încerca să se apere, avură aceeaşi soartă.

De ce este nevoie ca cele mai bune intenţii să fie adeseori prost înţelese? Nici prin cap nu le trecu celor câţiva sclavi, care tăiau trestii de zahăr pe un câmp învecinat, că am fi putut să le aducem libertatea. La primul foc de puşcă, îşi luară picioarele la spinare şi nici unul dintre noi nu-şi dădu osteneala să-i urmărească.

Spre a lăsa o amintire trainică a trecerii noastre pe acolo, am dat foc unor clădiri ale plantaţiei. Fiind construite din lemn, au ars cu voioşie, întru slava regelui Franţei, care, tocmai atunci, se războia cu olandezii. Operaţia fusese rodnică. Nu numai că ne umplusem toate bărdacele cu apă, dar am mai transportat la bord o mulţime de provizii: saci de porumb şi de cacao, butoaie cu zahăr brut, ciorchini de banane, peste zece porci şi toţi atâţia iezi, vreo sută de găini, fără să uităm balercile de tafia şi un butoiaş cu tutun de Maracaibo.

Nu ne mai rămânea decât să tragem murele{51} pentru a prinde bine vântul în vele. Cu siguranţă, descinderea noastră avea să fie grabnic semnalată în întreaga insulă, şi era mai prudent să ne luăm tălpăşiţa, pentru a ne feri ca, din vânători, să devenim vânat. Olandezii sunt marinari straşnici, ştiu să se bată şi e mai bine să n-ai de-a face cu ei când te ştii inferior în număr.

În seara următoare, cum un vânt potrivnic ne împingea spre coastă, matelotul de veghe ne semnală la două sau trei leghe depărtare de noi, o corabie pântecoasa, care încerca să ne ajungă din urmă. Aş fi vrut să mă îndepărtez de ea, dar degeaba am strâns vântul în buline, deoarece pierdeam mereu din distanţă. După forma ei lătăreaţă, am desluşit curând prin lunetă că era vorba de o navă olandeză cu cincizeci de tunuri. Partidă se anunţa primejdioasă şi am luat curând toate măsurile utile. Prima consta în a turna tuturor oamenilor mei câte un păhărel de tafia spre a le da curaj; apoi, de pe puntea dunetei, de unde îmi ridicai paharul în sănătatea lor, le-am strigat atrăgându-le atenţia că nu se băteau nişte tunuri între ele, ci nişte bărbaţi curajoşi şi că, pentru a ne apăra mai bine, trebuia să atacăm.

Cuvintele mele au fost primite cu un „ura! căpitane! ” şi comandai vânt de pupă spre inamic. Când am ajuns aproape în dreptul vasului, am observat că mergea cu murele la tribord şi, închipuindu-şi probabil că voi veni din acea parte, deplasase acolo mai multe tunuri. Am avut norocul să-i pot dejuca manevra sosind pe la pupa şi am tras prima bordee care l-a lovit de-a lungul şi i-a rupt funga gabierului mare. Verga şi pânza catargului căzură pe punte. Ni se răspunse cu aceeaşi politeţe, doborându-ni-se verga trinchetului şi o salvă de muschete trasă din plin îmi ucise trei scăpaţi.

Nu eram atât de nebun încât să încerc abordajul unei corăbii cu bordul mai înalt decât al meu şi al cărei echipaj era cel puţin de două ori mai numeros. M-am mulţumit deci să trag o nouă salvă, care i-a provocat alte stricăciuni în arboradă, în vreme ce o ghiulea de-a să îmi aruncă fanalul în mare.

Important pentru mine era să rezist până la lăsarea nopţii şi mă întreb încă şi acum de ce afurisitul acela de olandez n-a trecut la abordaj şi n-a încercat să-şi coboare oamenii la bordul nostru, profitând de avantajul său numeric. Fără îndoială voia să-şi cruţe echipajul şi spera să mă scufunde cu tunurile lui grele. Din fericire, mă pricepeam mai bine la manevre decât el, şi mă străduiam să-i prevăd bordeele. Deodată se lăsă noaptea, o noapte năclăioasă şi fără stele, din pricina căreia lupta se opri.

Furtuna se porni în puterea nopţii şi ne împinse spre coasta Americii. Când se făcu ziuă, olandezul dispăruse şi, sub cerul înseninat, am putut face bilanţul pierderilor noastre. Erau mai serioase decât le socotisem la început. Dacă opera vie{52} a corăbiei nu suferise, în schimb greementul era destul de avariat şi avea să dea de furcă marangozilor noştri. Celor trei scăjiaţi ucişi din primul foc de muschete li se adăugaseră alţi patru. Doi dintre tunarii englezi muriseră la post, o ghiulea cu mitralii sfărâmând sabordul în faţa căruia şedeau. Nouă morţi şi opt răniţi: nota era scumpă. Chirurgul nostru, oblojind rănile cu scamă şi alifii, punând la loc braţe şi picioare, confecţionând gutiere improvizate sub o ploaie de gemete şi înjurături, nu mai ştia unde i-e capul cu atâţia schilozi. Când noaptea se lăsă din nou, era rupt de oboseală. L-am întremat cu nişte vin de Alicante. După ce bău, îşi mângâie barbişonul, scoase un oftat şi mă întrebă dacă citisem minunatele păţanii ale iscusitului hidalgo don Quijote de la Mancha. I-am răspuns că nu le cunoşteam prea bine...

— Iată un lucru regretabil, îmi răspunse el râzând, deoarece citindu-le în întregime ţi-ar fi de mare folos. Unul dintre capitolele cărţii, în care autorul – citez din memorie – vorbeşte despre lucruri pe care o să le vadă cine îl va citi sau o să le audă cine îl va asculta citit cu glas tare, mi se pare cu deosebire nimerit în cazul dumitale. La bordul lui Sanlo Francisco îmi luam porţia zilnică do nectar din această sublimă operă, din care bunii fraţi inchizitori s-ar putea inspira mai cu sârg decât din breviarul lor. Ţin minte pe de rost pasaje întregi. Să ne întoarcem la acela care ţi se potriveşte ca o mănuşă. Don Quijote, dând să iasă din Barcelona, stă de vorbă cu credinciosul său scutier Sancho, care spune că bună ursită e o muiere beată şi cu toane şi, colac peste pupăză, mai e şi oarbă, aşa că nici nu vede ce face şi nici nu ştie pe cine doboară şi pe cine înalţă. La care stăpânul său îi răspunde că nu se află nici o bună ursită pe lume şi că toate cele petrecute aici pe pământ, bune-rele cum or fi fiind, nu pică ele la întâmplare, ci sunt hărăzite printr-o anume pronie cerească: de-aici vine şi vorba, pe care o tot auzi, cum că fiştecare e meşterul bunei lui ursite. Şi vestitul cavaler spune mai departe că tocmai prudenţa necesară i-a lipsit. Cred că prudenţa nu este nici calitatea dumitale cea mai de preţ, căpitane, şi ai de ce să te căleşti mai mult decât el, fiindcă o navă cu borduri înalte şi servită de vreo două sute de oameni dârji, ca olandezul dumitale de ieri, este mai primejdioasă decât uriaşul Briareu, prefăcut în moară de vânt.

— Senor Antonio, îi răspund eu, umplându-i iarăşi paharul, iartă-mă dacă-ţi spun că raţionamentul dumitale păcătuieşte prin lipsă de temei. Măreţele fapte ale lui Quijote al dumitale erau zidite pe himerele unui cuget bolnav, travestit în erou al absurdului de către un autor cu foarte mult spirit. În ce mă priveşte, vreau să fac în aşa fel încât lumea să le recunoască negrilor dreptul la libertate, ca şi albilor. Nu merg cu capul în nori. Mă lupt pentru carnea vie şi îndurerată a unei rase întregi, supusă împilării, şi pentru mine prudenţa ar fi acelaşi lucru cu laşitatea. Dumneata ai luptat împotriva prejudecăţii luării de sânge în medicină, pentru că ai socotit-o aducătoare de moarte. Eu vreau să lupt împotriva sângerării care provoacă moartea unei sumedenii de fiinţe năpăstuite.

— Nu te supăra, spuse blând spaniolul. Departe de mine să pun la îndoială cât de admirabile sunt intenţiile dumitale. Îţi dăruiesc chiar încrederea mea din toată inima, dar mă îndoiesc că un bărbat, oricât de viteaz şi bine intenţionat ar fi, poate pretinde să se bată cu nişte regate puternice. Pentru suveranii noştri şi pentru neguţătorii lor, care îi slujesc mai puţin decât îşi slujesc propria lor cauză, sclavia este un izvor nesecat de îmbogăţire. Cum ai vrea să renunţe la ea şi ce crezi că poţi face împotriva lor?

— Ceea ce fac râurile mici, care până la urmă devin fluvii mari. Mă mulţumesc să fiu un râu mic, pe care pluteşte o bărcuţă de hârtie, aşteptând ca fluviul cel mare să poarte o întreagă flotă de corăbii puternice... Dar acum, cel mai grabnic lucru mi se pare că este să ne reparăm corabia.

— Ei, oftă chirurgul, cazul dumitale văd că este disperat şi sunt la fel de nebun ca şi dumneata dacă n-am debarcat în Jamaica. Mă tem că nevindecabila mea curiozitate faţă de oameni şi de evenimente ciudate mă va pierde! Dar să lăsăm vorba! pic de somn. Cerul să te binecuvânteze!

Peste două zile am lăsat ancora în faţa unei insule necunoscute pe hărţile marine, numită San Benito. Era vizuina unor piraţi, dar n-aveam încotro. M-am mulţumit să cobor pe uscat un detaşament franco-englez de douăzeci de oameni aleşi pe sprânceana. În ciuda recomandărilor mele, tafia li se urcă la cap băieţilor şi o partidă de cărţi, ceva mai însufleţită, cu nişte portughezi se termină cu o încăierare care, ca prin minune, n-a lăsat în urma ei grav răniţi. Incorigibilul Lamarche a fost cauza gâlcevii, înveninate de avansurile pe care le făcea unei indience. Din fericire, încă înainte de bătaie, am putut face rost de vele, vergi şi chiar de un minunat fanai de pupă, luat de la epava unei fregate spaniole, cu care l-am înlocuit pe al nostru, aruncat în apă cu atâta nepăsare de către olandez. Marangozii se puseră pe lucru îndată şi, două zile mai târziu, puteam să ridic ancora.

Norocul marinarilor este la fel de nestatornic ca şi elementul pe care trăiesc, dar toate abordajele se aseamănă între ele. Aşa că ar fi plicticos să povestesc în amănunţime toate capturile pe care le-am făcut de-a lungul celor cinci ani, şi care au fost în număr de treizeci şi cinci de nave, aparţinând Angliei, Franţei, Olandei, Portugaliei şi Spaniei. Nici o singură dată nu m-am îndepărtat de la linia de conduită pe care mi-o trasasem la plecarea din Santo Dominguo şi care îmi impunea să nu vânez decât corăbiile care făceau negoţ cu negri. De mai multe ori, oprindu-mă să fac provizii de apă sau poposind în vreo radă când n-aveam să mă tem că voi isca focul bateriilor de coastă, mi s-a întâmplat să fiu invitat de căpitani-piraţi de a participa la expediţiile lor de jaf. Jur pe sănătatea mea că am refuzat totdeauna cu indignare propunerile acestor smintiţi.

Destul de repede am pus la punct o tactică de luptă pe care n-am mai părăsit-o. De îndată ce mi se semnala o navă, foloseam metoda practicată de toate marinele din lume, în vreme de război: după ţara la care luneta mea îmi arăta că aparţine, arboram drapelul său, mă apropiam de ea cu toată nevinovăţia, dar fără să încetez s-o observ până în clipa când eram sigur sau nu că avea captivi la bord. De îndată ce nava era identificată, oricare ar fi fost ţara din care provenea, coboram pavilionul înşelător şi îl urcam pe-al meu, cel al eliberării negrilor. Restul nu mai era decât o afacere de rutină.

În lipsa unor grave nenorociri, n-am fost scutit, bineînţeles, de surprize neplăcute. Ştiam din experienţă că echipajele navelor care făceau comerţ cu negri nu erau recrutate din mănăstiri. Pe corăbiile franceze erau chiar alcătuite în marea lor majoritate din indivizi fără căpătâi: cei înglobaţi sub numele de flămânzi, dar care puteau fi foarte bine de felul lor din Danemarca, Suedia sau Norvegia, cei care se dădeau drept portughezi, spanioli, sau italieni şi care, în realitate, văzând lumina zilei în Provenţa, slujiseră pe galerele regelui înainte de a dezerta. Existau chiar şi oameni din nordul Africii, capturaţi de pe nave de corsari din Alger sau din Şale, lesne de remarcat prin mustăţile lor în furculiţă şi capetele râse ca în palmă, ca şi după felul lor deosebit de a-şi învârti săbiile curbate, pe care le numesc iatagane. Toţi aceşti oameni ştiau să-şi vândă scump pielea şi, cu asemenea adversari, izbânzile noastre nu se soldau fără pierderi. Yaya, secundul lui Polidor, a fost ucis ca şi Canga, încă din primul an, şi după ce a trecut şi al cincilea, din cei nouăzeci de oameni citi alcătuiseră primul meu echipaj, peste cincizeci pieriră fie în luptă, fie de boală. Problema era cum să-i înlocuiesc. N-o puteam face decât alegând, dintre prizonierii eliberaţi de noi, pe cei mai dezgheţaţi şi mai voinici, care se învoiau să nu fie debarcaţi în Jamaica sau în altă parte. De ce oare supravieţuitorii echipajelor de pe navele pe care le atacam refuzau sistematic oferta pe care le-o făceam, de a sluji sub comanda mea? Poate pentru că scăpaţii mei îi speriau; dar poate şi pentru că, reputaţia mea de vânător de corăbii care vindeau negri ajungând până la ei, vedeau în mine un monstru trimis de iad. În orice caz, în a douăzeci şi doua zi din luna august a anului 1699, din echipajul corăbiei le Fulminant nu mai făceau parte decât zece englezi şi opt francezi, în afară de mine, faţă de şaptezeci de negri sub ordinele neclintitului Polidor, care se purta faţă de ei ca un adevărat tiran african, cu deosebirea doar că nu mergea până într-acolo încât să le tăie capetele.

Nu-mi dădeam seama de primejdia unei atari situaţii. După atâtea greutăţi peste care trecusem împreună, după atâtea prăzi luate de la călăii rasei lor, echipajul meu negru avea toate motivele să mă asculte cu ochii închişi, îmi ţinusem făgăduielile. Produsul capturilor era împărţit în chip egal şi, cu excepţia perioadelor seci, în general de scurtă durată, când întâlneam rar câte o corabie cu negri de vânzare, viaţa la bord era uşoară pentru toţi. Mă credeam îndreptăţit să socot că Polidor, cu al cărui limbaj stricat mă obişnuisem, nu se mai gândea să devină căpitanul unei nave pe care, de altfel, din lipsa cunoştinţelor de navigaţie, n-ar fi fost în stare s-o conducă. Fără îndoială, în hanul vicleanului Ovidiu îi dădusem pe la nas că, datorită mie, va putea deveni rege în Africa.

Dar trecuse atât de multă vreme de atunci! Cum mi-aş fi putut închipui că, în ciuda credulităţii sale de primitiv, se mai legăna încă pe asemenea vise?

Mă înşelam, din nefericire! Greşeam de la A la Z, şi în această a douăzeci şi doua zi din luna august aveam să sorb până la fund pocalul de oţet şi fiere.

Era pe la ora prânzului, un vânt bun ne împingea şi ţineam drumul spre nord-nord-est, cu toate pânzele desfăşurate. Tocmai consultasem barometrul, când, din cuibul corbului, Lamarche îmi strigă că zărea o pânză sub vânt. Am dat ordin îndată să fim pregătiţi pentru orice eventualitate. Or, cu opt zile în urmă, dinaintea insulei Antigua, atacasem o corabie engleză care făcea negoţ cu negri şi care se întorcea în Europa cu o încărcătură bogată. Aceasta cuprindea mai ales numeroase balerci cu rachiu şi îi recomandasem lui Polidor să-şi supravegheze oamenii care, în cazuri asemănătoare, se dovediseră cam înclinaţi să bea peste măsură. Nu ţinuse deloc seama de vorbele mele şi, de atunci, de dimineaţa până seara, corabia răsuna de cântecele şi zbieretele celor şaptezeci de beţivani, printre care nici el nu se lăsa mai prejos.

Nici un nor nu plutea pe cerul vioriu, soarele ardea, şi îmi amintesc că eram lac de năduşeală când, după două ceasuri de urmărire, am putut vedea bine cu luneta nava pe care o vânăm. Aproape îndată, o ciudată emoţie mă cuprinse. Într-adevăr, cu cât mă străduiam să văd mai bine greementul acestei nave, puntea din faţă, cele douăzeci şi patru de saborduri, pavilionul albastru cu cruce albă, în sfârşit felul cum se ţinea pe apă, cu atât îmi dădeam seama că nici un bastiment de pe lume, după le Fulminant, nu mi-era mai cunoscut că acesta.

Când am ajuns în apropierea lui, la mai puţin de un sfert de leghe, impresia mea deveni certitudine. Dinaintea mea se afla la Pélulante şi, cu ochiul lipit de lentilă, mi se păru că ofiţerul pe care îl zăream la postul său, îndreptându-şi şi el luneta în direcţia mea, nu era altul decât prietenul meu, maestrul meu, în sfârşit cel căruia îi datoram toată experienţa mea de marinar, dragul căpitan Fulminet.

Pe loc am şi luat o hotărâre. Nici vorbă nu putea fi să atac la Pélulante. Am comandat volta în vânt{53}, declarând că nu aveam de-a face cu nişte traficanţi de negri.

În ziua aceea însă zeii erau împotriva mea. Pe covertă, rezemat de arborele trinchet, Polidor, pe trei sferturi beat, era la postul de observaţie. Şi el dispunea de o lunetă, ba chiar avea o întreagă colecţie de asemenea instrumente, pe care le luase pe ascuns din capturile noastre, şi iată-l că dă din umeri şi îl aud cum rânjeşte, apoi cum urlă deodată cu o bucurie sălbatică:

— El vândut negri, căpitan. La Pélulante dus la mine la Santo Dominguo. Şapte ani acu. Omor toţi la ei.

Şi începu să ţopăie.

Stranie, nefericită întâlnire! Nu mă puteam înşela: orice explicaţie era de prisos, cu un turbat de teapa acestuia. Singura mea salvare era să-mi afirm autoritatea. Am declarat deci pe un ton sec:

— Te înşeli, Polidor.

Şi am dat din nou ordinul de a ne întoarce cu provă în vânt.

— Eu ochi bun, urlă atunci negrul, cu mânie. Mergem „dret”. Omor toţi la ei.

Chirurgul şedea lângă mine. Îmi spuse la ureche:

— Negrul dumitale s-a îmbătat, după cum vezi bine. Toţi albii sunt la tunuri. Nu-l întărita împotriva dumitale, sau atunci ucide-l. Altfel nu văd cum ai să scapi teafăr, şi nici eu, iar la viaţa mea am slăbiciunea să ţin mult.

Am dat din cap.

— Cred că ai dreptate, senor Antonio.

Am coborât pe puntea superioară, m-am apropiat de scăpat şi, cu pistoletul în mină, i-am spus cu glas hotărât:

— Polidor, eu sunt căpitanul, şi am fost totdeauna cinstit cu tine. Îţi repet că nu vom ataca această navă.

Ah! ce buză dispreţuitoare avea brută, ce râs rău îi dezvelea dinţii piliţi! îşi repezi pumnul, mă atinse în bărbie. M-am prăbuşit, scăpând şi arma din mină. Într-o clipă doi negri s-au năpustit asupra mea. Ca prin ceaţă am mai putut auzi:

— Căptan Lafortune trădător. Luat corabie, el spânzurat. închidem la el. Io, Polidor, căptan.

Câteva clipe după aceea eram pus în lanţuri şi azvârlit în fundul calei.

 

 

Capitolul 14

 

Din situaţia de căpitan, comandând o navă temută pe toate mările calde între vechiul şi noul continent ca vânător nemilos al corăbiilor care făceau negoţ cu negri, căzusem deodată în aceea de prizonier pe care îl aştepta ştreangul. Fusese de ajuns pumnul unui beţivan pentru ca, redus la neputinţă, înghesuit între două bărdace cu apă, vestitul căpitan Lafortune abia să fie în stare, mişcându-şi lanţurile, să vâneze guzganii care ţopăiau în jurul său scoţând mici chiţcăituri asemănătoare cu scârţâitul ferăstrăului.

Spaniolul chibzuise bine: ar fi trebuit să-l ucid pe Polidor la prima lui izbucnire. Deoarece stătusem o clipă mai mult pe gânduri, pierdusem totul.

În halul în care mă aflam, ce mai puteam spera? Refuzăm să mă dau bătut. Din cei cinci ani de aventuri neîntrerupte, de la capturarea navei Victorious la Capul Francez, învăţasem că descurajarea este semnul înfrângerii. Privind-o la rece, situaţia se prezenta foarte limpede. Polidor va încerca să ia prin abordaj la Pélulante. David, împreună cu cei nouă englezi, Grosbois cu cei şapte francezi nu s-ar fi putut împotrivi, presupunând că ar fi simţit acest imbold, celor şaptezeci de negri de două ori înfierbântaţi, şi de alcool, şi de gândul că de acum înainte erau stăpâni deplini ai corăbiei. Chiar dacă s-ar opune din răsputeri, vor fi siliţi să ia parte la acţiune. Totuşi înclinam să cred că abuzul de rachiu făcut de răzvrătiţii mei de o săptămână încoace nu constituia o pregătire ideală pentru a năvăli peste un echipaj atât de încercat cum era cel de pe la Pélulante. La acest neajuns se mai putea adăuga nu numai faptul că eu nu voi fi acolo spre a-i comanda, dar şi că Polidor nu se pricepea deloc la navigaţie, iar căpitanul Fulminet nu era un novice.

Orice avea să se întâmple, nu puteam ieşi dintr-o crudă dilemă. Admiţând că aş fi fost liber să aleg, trebuia să mă pronunţ între pierderea corăbiei le Fulminant şi a mea. Nu împlinisem încă treizeci de ani şi, cu toate că văzusem în jurul meu destule morţi violente, al căror instrument am fost nu o dată, iubeam viaţa. Doream s-o păstrez cât mai mult timp cu putinţă. O cumplită amărăciune mă cuprindea însă la gândul că cei cinci ani ai mei de luptă pentru izbânda unei idei generoase nu slujiseră la nimic, că marele meu ţel de a-i elibera pe negri prin abolirea sclaviei n-a avut drept rezultat decât împrăştierea în insulele Americii a câtorva mii de captivi care, poate, aveau să fie din nou puşi în lanţuri.

Nu se scursese mai mult de un sfert de ceas între clipa când fusesem legat în cală şi începutul luptei. Totuşi niciodată o atât de scurtă aşteptare nu mi s-a părut mai lungă. Uşile şi tambuchii fuseseră închişi, nici un zgomot desluşit nu pătrundea până la mine, în afară de foşnetul surd al apei ce se lovea de cocă, încât bubuitul tunului care zgudui dintr-o dată toate mădularele corăbiei fu o adevărată uşurare pentru mine. Ce avea să facă iscusitul căpitan Fulminet? Amintirea chipului său aspru, în ciuda soartei cu totul de neinvidiat care mă aştepta, oricum s-ar fi terminat lupta, îmi dăruia, ca o luminiţă în bezna nopţii, o încredere smintită în capriciile soartei.