YVES GANDON

 

CĂPITANUL LAFORTUNE

 

 

 

 

Capitolul 1

 

Am primit botezul focului la Fleurus, în ziua de 1 iulie 1690. Armata regelui era sub conducerea mareşalului duce de Luxembourg{1}. Acest mare căpitan, de statură mijlocie şi cu un chip mai degrabă respingător, avea două lucruri care băteau la ochi, deopotrivă de ascuţite, o cocoaşă enormă în spinare şi o minte ageră, de unde îi venea geniul militar. Domnul de Waldeck{2}, adversarul său în fruntea trupelor Imperiului, cu osul pieptului mai umflat şi şira spinării mai ţeapănă, ar fi putut câştiga poate reputaţia de bun general dacă nu s-ar fi înfruntat în chip statornic cu oameni mai buni decât el.

Eram un coconaşde şaptesprezece ani şi ardeam de dorinţa să cuceresc gloria împreună cu dragonii marchizului de Pomponne{3}în rândurile cărora intrasem la imboldul fratelui meu Cyriaque, stegarul escadronului.

Iluziile mele despre plăcerile războiului au durat până în ajunul bătăliei. Era plăcut să dai iama prin bogatele câmpii din Hainaut, unde fetele blonde şi trandafirii nu aveau faţă de noi decât zâmbete şi unde, pentru a ni se deschide pofta, înghiontirăm câteva trupe de cercetare ale cavaleriei hanovriene şi spaniole. Învăţasem să mânuiesc sabia. Eram destul de îndemânatic şi nu-mi pot aminti fără să mă cutremur de ochii holbaţi ai acelui lungan deşelat şi negricios, primul căruia i-am înfipt vârful săbiei în beregată.

Lupta a început la ora opt dimineaţa, pe o vreme nespus de frumoasă. Puzderie de păsărele aninate în copaci ciripeau de-ţi împuiau urechile. Când am auzit trâmbiţa de încălecat şi tobele de adunare, m-am simţit în al nouălea cer. La prima şarjă, domnul de Gournay, care comanda cavaleria, fu ucis la zece paşi lângă mine. Ghiulelele artileriei duşmane făceau găuri mari în rândurile dragonilor. Caii se poticneau, cădeau peste cap ; cavalerii se prăbuşeau la pământ în zăngănit de fiare. Am fost nevoiţi să ne repliem înainte de a-i putea ataca pe aceia care ne pricinuiau atâtea pierderi.

În timpul acestei nefericite cavalcade, simţisem o durere ascuţită în braţul stâng. Coborând de pe cal, am văzut că mâneca era pătată de sânge. Mi se obloji rana, care nu era prea gravă.

Pe când aripa stângă a trupelor sale, din care făceam şi noi parte, pierdea astfel lupta, domnul de Luxembourg străpunse centrul şi aripa stângă ale domnului de Waldeck. Mă urcai din nou în şa şi dădui furios din pinteni ca să-mi înfig sabia în cei puşi pe fugă. Deodată, în plin galop, calul meu, atins în boţ de un glonţ, se prăbuşeşte. Izbit de-un copac, îmi pierd cunoştinţa.

Când mi-am revenit în fire, aveam braţul drept rupt, piciorul drept aşişderea, şi păsărelele nu mai cântau. Tropotul cailor se îndepărtase. Nefiind în stare să mă mişc, am rămas cam vreun ceas sub acel copac, care era un plop. În sfârşit oamenii îşi dădură seama că nu eram chiar mort de tot. Am fost dus sub acoperişul unei case de ţară, unde un chirurg mă luă în grijă. Bravul om îi tot dădea într-una să-mi taie piciorul. M-am împotrivit şi am cerut să fie chemat fratele meu. Dar o ghiulea îl scurtase de cap şi i-l azvârlise într-o baltă atât de adâncă încât n-a mai putut fi găsit. Această stranie urgie avu drept efect salvarea piciorului meu, discipolul lui Hipocrate socotind că era destul pentru familia mea să fi pierdut un cap.

Îl iubeam cu duioşie pe fratele meu Cyriaque, cu patru ani mai mare decât mine, şi pe care natura îl înzestrase cu toate darurile. Sfârşitul lui timpuriu mă lovi ca o bâtă în ceafă. Cu toate acestea, nu ajunsesem la capătul necazurilor şi, în vreme ce armata regelui aduna noi lauri, eu eram nevoit să mă tângui pe culcuşul meu sărăcăcios din paie de orz.

În această stare de plâns am avut totuşi o clipă de îmbărbătare. În ziua care urmă aceleia când fusesem atât de crunt lovit, mareşalul de Luxembourg a venit la căpătâiul meu să-mi spună câteva vorbe bune. Acest erou, care băga spaima în duşmanii săi, se lăuda că era temut şi de doamne, deşi primea din partea lor mai multe răni decât le pricinuia el. După ce mă felicită pentru bravură şi lăudă purtarea vitejească a bietului Cyriaque, îmi spuse că la vârsta mea vigoarea sângelui vindeca repede toate rănile, că nu după multă vreme mă voi pune din nou pe picioare şi ca, neputând intra în slujba regelui înainte de a mă întrema cu totul, n-aveam decât să intru în slujba femeilor frumoase, promiţătoare de plăceri care nu depindeau decât de mine să fie mai puţin periculoase.

— E-he! te invidiez, tinere, şi aş vrea să fac ceva care să-ţi poarte noroc... Pipăie-mi cocoaşa.

O tăcere se aşternu printre ofiţerii din suita sa. De când se ştiau, nu se găsise nimeni, în nici o împrejurare, care să îndrăznească a face aluzie la beteşugul său, de teamă să nu-i stârnească mânia. În clipa aceea eram cu atât mai fâstâcit cu cât mareşalul şedea cu spatele întors la mine şi râdea.

— Ei, ce mai aştepţi? Pipăie-mă, prietene.

Mi-am îndreptat braţul stâng şi l-am atins. Sub tunică strâmta, croită înadins, ghebul ascuţit era tare ca piatra. Mareşalul râse iarăşi.

— De-acum încolo, Fortunat, dacă norocul nu-ţi întovărăşeşte faptele, e numai pentru că nu vei fi ştiut să-l apuci de păr. Marte şi Venus sunt făcuţi să se înţeleagă.

N-aş fi crezut niciodată ca un om atât de mare să aibă o fire atât de şugubeaţă. Eram prea puţin înaintat învârsta şi deci nu învăţasem că amorul şi aventurile pot tulbura până şi minţile cele mai zdravene.

Armata victorioasă îşi aşeză tabăra pentru cinci zile ca să-şi îngroape morţii, timp în care prizonierii şi răniţii au fost trimişi la Dinant şi la Philippeville. Chirurgul fu de părere că nu eram în stare să fac parte din convoi. Aşa că rămăsei pe loc încă trei săptămâni, împreună cu alţi schilozi ca mine, să număr zilele şi să blestem tot ce ţinea de Imperiu.

În sfârşit, cortegiul nostru de şontorogi, flancaţi de o escortă formată din şase dragoni, ei înşişi mai mult sau mai puţin burduşiţi de pansamente, porni la drum. Cum o brodi oare bătrânul ofiţer, un veteran de la Turckheim, care primise misiunea să ne aducă în Franţa? La două leghe de Namur, am fost încercuiţi de o trupă de călăreţi şvabi, care desigur iubeau tovărăşia oamenilor, căci, plictisiţi să se tot războiască, se întorceau acasă şi voiră să ne ia cu ei. Astfel petrecui toamna şi iarna la Schwäbisch-Gmünd, orăşel posomorât la poalele unor munţi sălbatici. Când veni primăvara, braţele şi picioarele mi se lipiseră la loc, şi cunoşteam destul de bine limba aspră din partea locului pentru a şti să întreb pe unde s-apuc drumul. Lipsindu-i pe paznici de tovărăşia mea, ajunsei în Palatinat, care era ocupat de garnizoanele regelui. Acolo mă aştepta un spectacol îngrozitor. Cu cincisprezece ani mai înainte, două oraşe şi douăzeci şi cinci de sate din acest înfloritor ţinut fuseseră rase de pe faţa pământului din ordinul marelui nostru monarh. Înaintea ultimei campanii, armata ducelui de Boufflers dăduse din nou foc pretutindeni. Castelul din Heidelberg nu mai era decât un morman de ziduri înnegrite. Din burgurile pe care le străbăteam nu mai rămăsese decât cenuşă şi nenorociţii care nu se hotărâseră la timp să-şi părăsească pământul natal îşi adăposteau zdrenţele în colibe făcute din trunchiuri de copaci lipite grosolan unele de altele. Rarele case rămase în picioare erau locuite de bădărani în uniformă care îşi scuturau pipele printre ruine..

Ajunsei la Paris scârbit de o glorie câştigată cu preţul atâtor nenorociri. Împlinisem optsprezece ani. După ce varsă şiroaie de lacrimi pentru sfârşitul tragic al primului său născut, tatăl meu se opri scurt, îşi şterse fluxul lacrimal cu batista lui mare pentru prizat tutun, apoi, încruntându-şi sprânceană, îmi pipăi braţele şi picioarele,mă puse să înaintez şi să merg de-a îndărătelea.

— Domnul fie lăudat! îşi exprima în sfârşit părerea. Nu şchioapeţi şi deci nimic nu te împiedică să porţi numele nostru cu cinste. Optsprezece ani este o vârstă mult prea fragedă ca să-ţi cumpăr regimentul Dauphin-Cavalerie, despre care am auzit c-ar fi de vânzare, dar sunt gata să-ţi ofer o slujbă de port-stindard.

Îi mulţumii pentru bună sa intenţie şi îi răspunsei că dorinţa de a nu vedea cum i se stinge neamul era prea adânc înrădăcinată în mine ca să reiau calea armelor înainte de a-l înzestra cu moştenitori. Auzind aceasta, începu din nou să smiorcăie şi mă strânse la pieptul său, fără să-i treacă o clipă prin minte că grija de a-i adăuga noi ramuri la arborele său genealogic era un simplu pretext spre a-mi feri preţiosul trup să fie expus în chip nesăbuit la biciul glonţului şi la şuierul ghiulelei.

Tatăl meu, Bénigne-Auguste-Urbain, marchiz de la Prée de la Fleur, se trăgea dintr-o veche familie din Sancerre, care număra nu mai puţin de două şiruri de câte opt strămoşi nobili. Căsătorit cu o fată bogată, Marie de Posanges, fiica primului preşedinte al Camerei de Conturi din Bourgogne, o părăsise a doua zi după nuntă ca să-şi încerce ascuţişul spadei în Franche-Comté, apoi în Ţările-de-Jos, sub comanda prinţului de Çondé, în fruntea unui regiment de cavalerie uşoară. La Senneffe, greutatea calului ucis sub el îi rupsese în trei locuri piciorul stâng, care rămase mult scurtat; : de unde îi venise şi spaima când auzise că fusesem victima unei nenorociri asemănătoare, deoarece şchiopătatul îl silise să părăsească armata. Un an după naşterea mea, mama muri de friguri. Văduvul nu mai vru să se însoare, aşa că fratele meu şi cu mine am fost crescuţi de dădace pe cât de tinere, pe atât de drăgălaşe şi care se schimbau adesea, fără ca neprihana noastră să bănuiască motivul.

L-am văzut, mereu pe tata mişcându-se cu o demnitate majestuoasă, ajutat de un baston lung cu măciulie de fildeş, împodobita cu un dragon de panglici stacojii. Se ţinea bine, avea un obraz proaspăt, încadrat de o bogată perucă buclată, ochii scăpărători, cravata de dantelă de o albeaţă nemaipomenită, şi nu pot uita acel minunat tricorn, galonat cu aur şi tivit cu pene de struţ,care-l făcea atât de plăcut la vedere.

— Aşadar, Fortunat, – îmi spuse el după ce mă îmbrăţişă, în ziua când mă întorsesem din Germania – te gândeşti la căsnicie. E un lucru lăudabil, care mă bucură foarte. Vom începe de îndată să căutăm o domnişoară demnă de tine.

Protestai. După părerea mea, treaba nu cerea un zor prea mare, mai întâi aveam nevoie să iau puţin aer de curte, deoarece situaţia mea de militar în campanie, pe deasupra lipsit luni de zile de folosinţa unui braţ şi a unui picior, mă ţinuse departe de plăcerile vârstei. Pe scurt, înainte de a-mi pune juvăţul de gât, înţelegeam să-mi fac de cap.

— Nu-i destul, dragă tată, să mă însor la douăzeci de ani? Îţi cer să-mi faci hatârul şi să-mi dai acest răgaz. Oare-i mult doi anişori?

Prinse să râdă.

— Ţi-l acord, fiule. Nu mi-ar sta bine să mă împotrivesc, tocmai eu, care de felul meu n-am fost uşă de biserică. E bine ca tinereţea să zboare din floare în floare până învaţă să se ferească de făpturile frumoase. Maică-ta era un model de virtute. Măcar de-ar fi plămădite toate din acelaşi aluat!

Şi astfel, cu binecuvântarea sa, am început să duc viaţa plăcută a unui gentilom de neam bun, nu mai puţin priceput la jocul de cărţi şi la jocul cu mingea, cât la reverenţe curtenitoare şi isprăvi galante. Tatăl meu, în ce-l priveşte, deşi abia atinsese vârsta de cincizeci de ani, se rânduise de câtăva vreme, încredinţând grija casei unei intendente, înaintată în vârstă şi foarte mustăcioasă, o rudă îndepărtată răspunzând la numele de Apollonie de Beloeil, dintr-o festă a soartei, căci jur pe Jupiter că nu se înrudea cu cel mai frumos dintre zei şi că era zbanghie de ochiul drept.

Deşi alesese calea de a se ţine departe de ispitele care ne vin, din imboldurile amoroase, gândindu-se că i se apropie sfârşitul, dar poate şi din neputinţele firii, totuşi marchizul Bénigne-Auguste nu dispreţuia deloc binefacerile acestei lumi, şi o dovedea în chip ciudat prin interesul faţă de treburile băneşti. În tinereţe îl pasionase matematica, pe care o considera regina ştiinţelor, şi din care nu păstrase, împreună cu un cult pentru ilustrul Pierre de Fermat{4} decât gustul mai puţin nobil de a număra şi a înmulţi sacii cu bani. Mama îi adusese ca zestre cincizeci de mii de livre rentă, pe care le fructificase mai ales făcându-se părtaş cu traficanţii de „afaceri extraordinare" care făceau negoţ cu slujbe. Asociat, pe de altă parte, la Compania pentru Guineea, care practica negoţul cu negri pe coastele Africii, părea că n-are altă grijă decât acea de a-şi spori averea. Fără să ducă o viaţă ruinătoare de mare senior, înţelegea totuşi să-şi ştirbească din când în când averea dând, în anumite ocazii, mese de câte cincizeci de tacâmuri, cu acompaniament de muzici şi, placându-i brelanul şi birlicul, se ducea bucuros prin tripouri când nu bătea cărţile la domiciliu.

Aş fi nerecunoscător să spun că aveam să mă plâng de el, deoarece, în fiecare săptămână, îmi dădea o pungă destul de durdulie, atrăgându-mi doar atenţia să nu-i risipesc banii în treburi uşuratice. La care îl întrebai într-o bună zi, pe nepusă masă, dacă el crede că viaţa şade sub alt semn decât al uşurinţei. Mă privi cu asprime şi, încetând să mă tutuiască, aşa cum făcea de câte ori voia să fie solemn, îmi spuse :

— Aţi căzut în doaga filozofiei, Fortunat? Iată un lucru care nu este deloc potrivit cu vârsta şi rangul domniei-voastre. Feriţi-vă să uitaţi că nici ludovicul francez, nici florinul olandez, nici dublonul spaniol nu se găsesc pe toate drumurile.

Într-adevăr, nu m-am ferit să fiu uşuratic în acea vreme când nume ca Steinkerque şi Neerwinden îşi adăugau petalele la cununa de lauri a mareşalului de Luxembourg şi când căderea oraşului Namur în mâinile Majestăţii Sale inspira domnului Despréaux{5}cele mai muşcătoare versuri născute de Muza sa pedestră.

Câteva zile după ce se anunţase la Paris victoria de la Steinkerque, într-o sâmbătă din luna august 1692, mi s-a întâmplat un lucru care avea să tulbure adânc viaţa mea frivolă şi de care m-aş fi lipsit mai curând decât de pâine. În felul cum îşi orânduise viaţa, tatăl meu marchizul, care lăsa să i se spună când la Prée, când la Fleur, îşi deschidea casa mai ales nobililor de teapa lui, vreau să spun acelora cu care se vâră în afacerile extraordinare, sub privirea plină de îngăduinţă a controlorului general al Finanţelor, Louis Phelypeaux, conte de Pontchartrain. Acest înalt personaj, de altfel cam scund, era văzut adesea în casa noastră, unde uimea pe toată lumea prin graţia manierelor şi strălucirea conversaţiei.

Deci, în acea seară după Steinkerque, tata dădu un mare ospăţ urmat de bal, unde vreo treizeci de oaspeţi, bărbaţi şi femei, alcătuiau o adunare strălucitoare sub policandrele şi sfeşnicele în care ardeau zeci de lumânări. Dar poate ar fi mai bine să povestesc mai întâi pe scurt ceea ce mi s-a întâmplat de la întoarcerea mea din Germania. Am spus mai înainte că cea mai mare parte din timp mi-am petrecut-o în distracţii, în afară de jocuri şi vânătoare, la ce altceva m-aş fi putut gândi decât să-mi dau ochii peste cap, să cochetez, să suspin, să spun verzi şi uscate în scopuri destul de clare şi fără să-mi angajez vreodată inima? Aşa am şi făcut, ca un cocoşel sigur de succese, crezând nu numai că toate plăcerile îmi erau la îndemână, dar că ele mi se cuveneau din porunca unor puteri supreme. Regula mea de proastă purtare, o mărturisesc spre ruşinea mea, era că nu trebuie să fi cuviincios cu doamnele decât atunci când nu poţi fi necuviincios. Aşa-i tinereţea.

Să mă întorc la seara de care am pomenit. Contele de Pontchartrain trebuia să vină şi el. Tata ştia din experienţă că o masă bună îi dispune de obicei pe oameni să plece cu îngăduinţă urechea la afacerile de bani, şi tocmai avea una pe care voia s-o supună controlorului general. Bineînţeles, era vorba de o „afacere extraordinară" şi, la drept vorbind, de crearea unei noi slujbe, pentru care şi vorbise cu vestitul perceptor Poisson de Bourvalais. Cum de s-a putut oare să nu se gândească nimeni, până în ziua aceea, la instituirea unui post public conferind celor care voiau să-l cumpere pe bani grei şi sunători, titlul şi funcţia de inspector al cârciumarilor, hangiilor şi misiţilor de case mobilate? Nu era oare o lipsă care trebuia înlăturată, tocmai acum când vistieria regală avea nevoie de atâţia bani pentru nevoile războiului? Bourvalais fiind gata să aprobe decretul, tata, ca om care „îşi dădea avizul", primea nu numai un comision substanţial, dar şi un beneficiu proporţional cu participarea sa la afacere.

Cu o zi mai înainte îmi vorbise în treacăt despre ideea pe care o socotea cea mai ingenioasă din lume. Era pentru prima dată când îmi încredinţa o asemenea taină. Într-adevăr, nu mă credea destul de copt la minte pentru afacerile serioase şi aştepta din partea mea să fac mai ales pe băiatul drăguţ şi spiritual şi, într-un fel sau altul, să-mi pun în valoare calităţile pentru a-i întregi meritele.

— Fă-te plăcut, Fortunat, îmi spuse el într-o bună zi, fă-te plăcut şi multe ţi se vor ierta.

(Tocmai fusesem bătut marţ la jocul de cărţi şi mârâise când i se adusese nota de plată.)

— Ca să iubesc mult? răspunsei pe un ton uşuratec.

— Ca să fii iubit mult, fiule.

La urma urmelor, pentru el nu eram decât o piesă pe tabla lui de şah.

Să trec la fapte. Recepţia care, în principiu, era dată pentru sărbătorirea victoriei de la Steinkerque, începu la ora opt seara. Caleşti grele huruind pe lespezile curţii aduseseră dinaintea palatului nostru oameni însemnaţi, printre care contele şi contesa de Beauvallon, baronul şi baroneasa de Puycastaing, spilcuitul marchiz de la Morlière, de trei ori văduv şi în căutarea unei a patra victime doldora de bani, vicontele şi vicontesa de Basseville, don Diego de Zuniga y Tovar, hidalgo de viţă veche, Stéphanie de Valbert du Coudray şi fiicele sale gemene, Emmeline şi Catherine, escortate de domnul conte, soţul şi tatăl lor, deosebit de urât, omidă în jurul căreia zburau aceşti trei fluturaşi. Trec peste plevuşcă, dar trebuie să spun totuşi că majoritatea comesenilor noştri se bucurau de reputaţia unor speculanţi şi traficanţi de vază.

Toată ziua, o căldură apăsătoare sufocase oraşul şi mai întârzia încă pe străzi din care se ridicau miasme nesuferite. Din fericire, mirosurile aduse de invitatele noastre în decolteurile lor erau mai binevoitoare, moda timpului impunând săpunul veneţian şi cremele de faţă cu vanilie.

S-a chefuit straşnic până la ora unsprezece înainte de miezul nopţii. N-aş putea să înşir tot ce s-a mâncat şi s-a băut, doar că ospăţul a fost îndestulat cu şase feluri de bucate. Tata, pus pe şotii, ticluise năzdrăvănia de a servi un clapon întreg de Maine fiecărei doamne şi o găinuşă de Bresse fiecărui conviv aparţinând sexului tare. Şedeam între domnişoarele de Valbert du Coudray, şi îmi amintesc că una din ele m-a întrebat cu un aer nevinovat, şi bătând iute din pleoape, după ce se putea deosebi un clapon fript de o găinuşă care fusese supusă aceluiaşi tratament. Nu m-am lăsat mai prejos şi am răspuns fără să stau prea mult pe gânduri : claponul având carnea mai tare şi găinuşa mai delicată, şeful nostru bucătar se gândise că, mâncând-o, doamnele vor căpăta mai multă vigoare, şi domnii vor mai lăsa ceva din asprimea lor. Domnişoarele pufniră în acelaşi timp într-un râs ştrengăresc, şi cea care mă întrebase mă felicită pentru iscusinţa imaginaţiei mele. Ridicai atunci paharul subţire cu picior, în care spumega un vin voios pe Champagne ce scotea singur dopul, şi continuai că acest vin din via Saint-Pierre, pregătit cu grijă de călugării benedictini din Pierry, lingă Epernay, şi care pe atunci se lua la întrecere cu nectarul de Hautvillers, îmbina forţa şi suavitatea, în aşa fel încât putea fi consumat deopotrivă de cele două sexe.

— După câte văd, domnule, spuse cu gravitate cealaltă soră geamănă, nu te numeri printre acei zănatici pe care îi poţi lua pe neaşteptate.

Din nou, amândouă izbucniră în râs. La prima vedere, cum făceau mereu cu schimbul, erau două persoane de temut şi, în ciuda anilor, imaginea lor încântătoare mi-a rămas proaspătă în minte. După toată înfăţişarea lor erau leite. Aveau acelaşi chip, acelaşi fel de a-şi ţine semeţ capul, acelaşi glas, acelaşi port ; şi, pentru a fi şi mai greu de deosebit, aceeaşi îmbrăcăminte. A face portretul uneia însemna a desena portretul celeilalte.

— Emmeline şi Catherine, două nume care vă vin de minune, care sunt ca parfumul pentru flori, am început sale spun plecându-mă într-o reverenţă foarte bine studiată.

Şi nu ştiu care mi-a răspuns cu un râs şiret :

— Nu vă mai osteniţi degeaba. Ni se spune simplu Line şi Trine.

— Îmi îngăduiţi şi mie acelaşi lucru?

— Mai mult chiar, domnule, nu vom suferi să faceţi altfel, cu condiţia ca totuşi, chemându-ne pe nume, să nu greşiţi căreia din noi vă adresaţi.

Aici era încurcătura. Cum s-o deosebeşti pe Line , de Trine? Mai râdeau încă, şi râsul lor uguitor avea exact aceeaşi notă. Gât dură ospăţul, m-am uitat mereu, pe rând, de la dreapta la stânga, la aceste două mici prigorii ciripitoare, şi nedumerirea mea creştea neîncetat. Aveau acelaşi păr de culoarea grâului copt, pieptănat în bucle suprapuse după moda ducesei de Fontanges{6} aceeaşi pieliţă străvezie a obrazului, asemenea crinului şi trandafirului, aceiaşi ochi, uşor migdalaţi, de un albastru ce dă în violet, şi dinţi fără cusur, albi ca miezul migdalei, mici şi înşiruiţi desăvârşit, buzele ademenitoare, urechile micuţe, nasul uşor cârn, prevestind o impertinenţă la pândă. Plăcute forme le unduiau asemenea corsajul albastru ca zorile şi fustele lor erau împodobite cu aceleaşi broderii de argint. Care era Line? Care era Trine? Căreia să-i arăt ardoarea când, privind-o pe una, o vedeam pe cealaltă?

Prins în joc, cucerit, tulburat, m-am hotărât să limpezesc misterul. Le-am întrebat prin ce festă a soartei nu avusesem încă fericirea să le întâlnesc, deşi, după întoarcerea mea din Germania, părinţii lor ne făcuseră de mai multe ori onoarea de a veni în vizită. Line sau Trine mă încunoştiinţa că, împlinind optsprezece ani, tocmai ieşiseră de la călugăriţe şi, chiar în ziua aceea, îşi făceau intrarea în lume. Le-am mărturisit că eram în al nouălea cer deoarece casei noastre îi fusese hărăzită o asemenea cinste. Ele se porniră pe acelaşi râs din gâtlej, care îmi provocă o ciudată senzaţie de gol în coşul pieptului, şi Line sau Trine declară că eram mult prea politicos pentru a fi sincer, meritul lor fiind o nimica toată pe lângă acela pe care îl cucerisem vărsându-mi vitejeşte sângele în slujba regelui.

Acest schimb de politeţuri era de bun augur şi se prelungi şi după masă, când invitaţii se risipiră prin saloane şi galerii. Pe loc, lumea se împărţi în două clanuri, unul alcătuit din jucători hotărâţi să-şi piardă şi ultima lăscaie la cărţi, celălalt preferând tentaţiilor de la masă verde, vorbele şoptite prin colţuri, după înfruntarea la dans, după strângerile grăitoare de mină şi după privirile pline de înţeles.

În ce mă priveşte, parc-aş fi fost măgarul lui Buridan, descumpănit între ciutură şi mertic. Vorbeam cu Line? Îi surâdeam Trinei? Erau nedesluşit amestecate în sucirile, răsucirile, salturile şi piruetele pe care le făceam dansând gigă şi sarabandă, gavotă şi menuet. Crezând că i-am surprins o privire duioasă, întrebai aleasă de moment, tocmai când făcea un pas mărunt.

— Fiică a lui Marte sau a lui Venus, eşti Line.

— Ai pierdut! Mi se spune Trine.

— De data asta nu mă mai tragi pe sfoară. Dansezi cu atâta siguranţă, încât se vede că te tragi din Terpsihora, Trine,

— Eu sunt Line.

Îmi pierdeam minţile. Nu mai ştiam pe ce lume mă aflu. Zadarnic căutam, acel semn între semne care să mă scoată dintr-o situaţie pe cât de crudă, pe atât de absurdă. După miezul nopţii, întâmplarea îmi veni în ajutor. Ţopăiam, ridicând piciorul, apoi învârtindu-mă pe loc, şi vedeam foarte aproape de al meu, îmbujorat de o însufleţire drăgăstoasă şi încremenit într-o dulce zeflemea, un obraz pe care se împleteau toate farmecele.

— Cine sunt eu, domnule la Fleur?

— Trine.

— Minunat! Ostaş viteaz, ai descoperit în sfârşit nodul problemei?

Nu descoperisem nimic, dar siguranţa de sine este totdeauna răsplătită. Aşa că spusei la întâmplare ;

— Se vede destul de uşor.

— Da, răspunse frumoasă. Aşezat cum e sub urechea stângă, al meu se lasă văzut destul de lesne, dar e nevoie de ochi buni pentru a-l descoperi pe cel al Linei, la încheietura lobului urechii drepte.

Trăgeam cu ochiul, fără să las să se vadă, la urechea stângă a celei cu care dansam şi desluşii acel corpus delicti : era o foarte mică aluniţă.

— Acum n-ai să te mai înşeli, adăugă Trine schiţând un zâmbet ceresc.

Vrând să mă încredinţez, puţin după aceea, mă înclinai dinaintea exactei imagini a celei pe care tocmai o lăsasem. Urechea dreaptă a domnişoarei ascundea într-adevăr o aluniţă aproape de nevăzut.

— Dacă vei tăgădui că eşti Line, îi şoptii, atunci nici eu nu sunt fiul tatălui meu.

— Vrei deci să-l mâhneşti de moarte pe admirabilul gentilom care se lăuda până acum că ar fi părintele dumitale, răspunse ea ridicând graţios sprânceană, căci iată-te bastard şi-mi pare tare rău pentru dumneata. Eu sunt Trine.

Am protestat.

— Ei lasă! ar trebui să ai urechea dreaptă la fel de mare ca a unui elefant pentru a-ţi ascunde negul, negul acesta micuţ care îţi spune numele. Simt cum mi se taie picioarele numai la gândul că mi-aş putea lipi buzele de el.

— Ce tot îndrugi acolo, domnule desfrânat? Sora mea are negul la dreapta.

M-am simţit că o curcă plouată. Băteam pasul pe loc. Care din ele minţea? Să cred oare că cele două feţe erau înţelese că şmecherii de bâlci să-şi bată joc, să-i tragă pe sfoară şi să-i năucească pe purtătorii de pantaloni? Nu mă învoiam să mă dau bătut.

— Bagă-ţi bine în cap, domnişoară de Valbert du Coudray, îi spusei, că, Line, ori Trine, în ce mă priveşte vei bate orice rivală de pe lume, pentru totdeauna unită şi nedesluşită de dublura dumitale, în ciuda unei fărâmiţe de bob de cafea care se tot plimbă de colo-colo. Vai mie! două perfecţiuni egale nu pot fi decât trase la sorţi.

Fata se revoltă.

— Vrei prin asta să dai a înţelege, domnule, că vom fi puse la loterie?

Dacă s-ar putea face aşa ceva, mi-aş vinde şi hainele de pe mine ca să cumpăr toate biletele.

Făcu o strâmbătură care lăsa să se întrevadă o oarecare mulţumire.

— Eşti cumva turc?

Râse şi, întorcându-şi capul, văzu imensa perucă a lui Diego de Zuniga y Tovar înclinându-se în faţa ei, în timp ce viorile atacau primele măsuri ale unui menuet. Se îndepărtează de mine lângă frumosul hidalgo, cu obrazul întunecat de maur şi ochi scânteietori sub nişte sprâncene stufoase şi tuciurii. Totuşi, norocul mă ajută. Pe o banchetă alăturată stă, agitându-şi evantaiul, o făptură încântătoare într-o rochie de vară foarte decoltată, cu râuri de panglici de culoarea frunzelor uscate. Prin strălucirea obrazului, a ochilor albaştri-violet, dar ceva mai amplă în şolduri şi în piept, seamănă în chip ciudat, într-o maturitate triumfătoare, cu cele două graţii cu care mi-am încrucişat spadă. Este mama lor, al cărei surâs încremenit pe buze mă atrage cum face oglinda cu ciocârlia. Trecerea vremii împlineşte frumuseţea femeii. Pierzând frăgezimea bobocului, ea capătă suculenţa fructului. Aşa şi cu Stéphanie de Valbert du Coudray, căreia îi ofer braţul să deschidă menuetul cu mine. Ea primeşte cu cea mai mare bunăvoinţă. Răspândeşte un parfum discret. Dansează cu o nobilă siguranţă care îi subliniază farmecul majestuos, din faldurile rochiei ieşind vârful câte unui picior delicat, încălţat cu un pantof de mătase stacojie cu ape aurii, pe care străluceşte o cataramă de email. Zâmbetul ei neclintit lasă să se întrevadă scăpărarea dinţilor albi. După ce menuetul se isprăveşte, suspină:

— Mă simt puţin cam obosită, domnule de la Fleur. Vrei să-mi dovedeşti prietenia dumitale făcând puţină conversaţie?

Îmi place această invitaţie care creează o uşoară intimitate. Ne aşezăm unul lângă altul.

— Oh! spune ea, suspinând iarăşi, îţi mulţumesc pentru bunele maniere, dar să nu te crezi cumva obligat să-mi juri pe mântuirea sufletului dumitale că ţi-a făcut aceeaşi plăcere să dansezi cu mine, ca şi cu fiicele mele. V-am văzut împreună adineauri şi era mai mare dragul să vă privească cineva. Ce vârstă ai?

— Douăzeci de ani, doamnă.

— Ele au optsprezece. Tinereţea trebuie să tragă la tinereţe.

Protestez că pare mai degrabă sora lor decât mama. Ea gângureşte în spatele evantaiului. Mă cred obligat să întăresc spunând că o fată nefiind decât făgăduiala femeii, un bărbat de gust poate prefera opera terminată, schiţei. Ea îşi închide evantaiul şi mă bate cu el peste degete.

— Lasă, tinere domn, nu te mai cheltui în cuvinte. Vorbeşte-mi mai bine despre fetele mele.

Dar pleoapele i se zbat, ascunzând cu greu o vie sclipire a ochilor. La dracu dacă ochii aceştia au renunţat la ceva! 

Îi fac pe voie. O întreb despre fetele ei şi mai ales despre aşezarea aluniţelor.

— Fetele astea nu se cuminţesc deloc. Află, frumosul meu domn, că aceste pretinse fantezii ale naturii nu sunt decât nişte „muşte", simple benghiuri făcute din mătase, dintr-acelea care se pun în dosul urechilor şi care se numesc...

— Obraznice?

— Alea se pun pe nas.

— Pătimaşe?

— Alea se pun la coada ochiului.

— Bune de sărutat?

— În colţul gurii! Potoleşte-te, tinere domn.

— Mă dau bătut.

— Bine faci. Cele din dosul urechii n-au încă nici un nume. Line şi Trine au ambiţia să creeze o nouă modă. Au hotărât să le numească mincinoase.

— Un nume bine ales. Dar, fără aceste aluniţe providenţiale, cum poţi deosebi pe Line de Trine?

— Asta mă tot întreb şi eu de când le-am născut. Nu se deosebesc decât prin fire.

— Lămuriţi-mă şi pe mine.

— Trine este mai romantică, mai înclinată spre sentimentalism, poate ceva mai tandră. Line este mai spontană, mai înţepătoare. Şi încă trebuie să ţii seama de dispoziţia în care se află în acel moment.

— Îţi vine să-ţi iei lumea-n cap,

— Ai răbdare! Trine are mai multă minte, când n-o ia razna. Line mai multă fantezie, când nu declară dintr-o dată că vrea să se călugărească. Dintre oratorii vestiţi, Line îl preferă pe domnul de Meaux{7} pentru vocea lui plăcută, Trine pe părintele Bourdaloue{8} întrucât, predicând cu ochii închişi, ea pretinde că le vorbeşte îngerilor.

— Ah! doamnă, văd eu bine că pentru a dezlega enigma ar trebui să fiu mahomedan.

Ia o atitudine înţepată, gata să se supere.

— Ce înţelegi prin asta, domnule de la Fleur?

— Ei! unui discipol al profetului nu i-ar fi oare îngăduit să se căsătorească cu amândouă?

Contesa îşi sumeţi bărbia.

— Ce ruşine! ce obraz are să-mi spună una ca asta! Uite ce-i, eşti un băiat rău.

Îi surprind totuşi o undă de maliţie în ochi, în vreme ce spune mai departe :

— Deşi astăzi le-ai văzut pe fetele mele pentru prima dată, ai şi început să vorbeşti despre ele ca un păgân.

Cred că-mi este îngăduit să păstrez tonul şăgalnic.

— Este o calomnie, doamnă, sau atunci n-am izbutit să mă fac înţeles. Intenţiile mele sunt curate.

— Dacă nu cumva spui minciuni din vârful buzelor, va trebui totuşi să alegi.

— Cum să fac asta, doamne sfinte, dacă nimeni nu poate deosebi pe Line de Trine?

— Bietul de el! În ce viespar a intrat! Eu însă îţi vreau binele, Fortunat, şi ţi-o voi dovedi, însă cu condiţia de a-i intra pe sub piele contelui, tatăl lor. Este un om groaznic, îţi atrag atenţia, care nu-i poate suferi pe ademenitori, şi la nevoie mânuieşte sabia cu iscusinţă. În afară de asta, află că prenumele lui este Athanase, din grecescul athanatos, adică nemuritor. De fiecare dată când are vreo pricină şi când îşi salută adversarul cu arma, nu scapă prilejul să spună, cu o mare tristeţe în glas,: „Pe cât este de adevărat că mă numesc Athanase, n-ai nici o putere asupra mea, prietene, şi-mi pare rău că va trebui să te trimit pe tărâmul lui Pluton". Aşa i-a împins pe lumea cealaltă pe toţi cei care au avut nesăbuinţa de a-l provoca. După cum vezi, poţi începe să tremuri, drăgălaşule, dacă n-ai cugetul curat.

— Uitaţi, doamnă, că mă numesc Fortunat, ceea ce ar putea să mă facă la fel de invulnerabil ca şi soţul dumneavoastră,

— Lasă semeţia. Ţi-am mai spus că îmi placi. Este de ajuns să nu-i displaci lui. Uite-l , tocmai se apropie de noi.

Am mai pomenit despre contele Athanase de Valbert du Coudray că era urât. Cuvântul este prea palid. Avea părul şi sprâncenele ca de cerneală, era slab ca o libarcă, galben ca o gutuie, mă depăşea cu un cap şi ceva şi, adus uşor de spate, şi-l mişca pe-al său înainte la fiecare pas, aşa cum fac picioroangele.

Se opreşte în faţa noastră şi îşi drege glasul tuşind gros. Mă înclin smerit.

— Îl cunoşti desigur, dragul meu, pe moştenitorul casei, tânărul de la Prée de la Fleur, care s-a luptat vitejeşte în Flandra? gângureşte contesa.

— Cum să nu-l cunosc? tună contele cu un glas cavernos. Doar nu venim aici pentru prima dată. La Prée şi cu mine am făcut multe treburi bune împreună şi dacă n-am avut încă prilejui să constat că fiul este croit din aceeaşi stofă ca şi tatăl, văd însă că nu-şi pierde timpul degeaba lângă tine să-şi pună în lumină meritele.

Tonul este neplăcut, caută să fie aşa, şi personajul îmi inspiră de la prima vedere o antipatie pronunţată. Contesa începe din nou să-şi vânture evantaiul.

— Şi izbuteşte, dragul meu conte, izbuteşte de minune, răspunde ea nepăsătoare. Judecând după mărturisirile făcute, sunt gata să cred că va vătăma multe inimi care nu vor şti să se apere.

Ea râde şi contele se întunecă.

— Aţi şi ajuns la mărturisiri? spune el cu şi mai mare arţag. Iată un voinic care ştie să înainteze repede.

Lucrurile par să fi. Început prost şi socot că este timpul să intru în arenă.

— Domnule, îi spun, tinereţea îşi îngăduie să aibă stângacii şi nu mă pot lăuda că, la vârsta mea, am ajuns să am mintea coaptă pe care n-o capeţi decât cu trecerea anilor. Totuşi, atâta timp cât am vorbit cu doamnă, nu cred să fi depăşit limitele celei mai stricte bune-cuviinţe.

— Sper pentru dumneata, îmi răspunde el pe un ton aproape ameninţător. Deci despre ce vorbeaţi?

Greu e să-i intri în voie! Nu-i nimic. Să-i dau înainte linguşindu-l cu un aer nevinovat.

— Ei bine, domnule, cu tot respectul pe care vi-l port, vorbeam despre nemaipomenita asemănare dintre fiicele dumneavoastră gemene, care mi-au acordat favoarea câtorva paşi de dans, şi o întrebam pe doamnă, mama lor, dacă îi este cu putinţă până şi domniei-sale să le deosebească una de alta. A aduce pe lume o frumuseţe desăvârşită este un mare privilegiu. Dar a crea două în acelaşi timp, a oferi unei lumi, în care frumosul este mult mai puţin răspândit decât urâtul, două modele pline de o graţie mai frumoasă decât însăşi frumuseţea, cum a spus nemuritorul nostru fabulist, nu este oare o faptă cu mult mai rară şi mai preţioasă decât să tragi valetul de cupă? Şi, într-adevăr, mă gândeam că a fost nevoie de îmbinarea a două naturi nu mai puţin excepţionale pentru a se dobândi acest rezultat fără pereche.

Linguşeala câştiga totdeauna. Sprâncenele întunecate ale contelui încep să freamăte şi câteva creţuri prind să i se sape pe frunte. Mă întreb dacă n-o să explodeze, dar aproape îndată chipul i se destinde.

— Vorbeşti cinstit, domnule, declară el. Desigur, fetele mele, Emmeline şi Catherine sunt demne de un prinţ şi, fără îndoială, asta va fi soarta care le aşteaptă. Dacă împreuni viţa de vie cu un ulm tânăr, nu uneşti însă trandafirul cu ciulinul.

Cu toate că această profesiune de credinţă îmi pare destul de comică ieşind din gura unei făpturi cu un fizic atât de dizgraţios, aprob din cap şi am impresia că surprind în acelaşi timp în ochii lui o flăcăruie fugară, în care se citeşte trufie amestecată cu viclenie.

— Fereşte-te să uiţi asta, tinere.

Şi adresându-se soţiei lui, spuse :

— Plecăm peste un sfert de ceas, draga mea. Până atunci nu te sfii să-i faci puţină morală acestui băiat, căci s-ar putea să aibă nevoie.

Un surâs nedesluşit se întinde pe buzele contesei. Sunt mult mai cărnoase decât cele ale fetelor ei. După plecarea cocostârcului aud că mi se şopteşte la ureche :

— Să faci morală unui băiat de douăzeci de ani! Ce idee! mai degrabă mi-ar plăcea să-ţi spun fără ocol că demnul meu soţ şi stăpân a fost la vremea lui un vestit ştrengar, care nici acum nu se sfieşte să alerge după fuste.

Vorbeşte şi mai încet.

— Mâine pleacă, singur, să-şi vadă moşiile. Drum bun şi călătorie sprâncenată! Nu te lăsa dus de aerele pe care şi le dă. Neamul vostru e la fel de bun ca şi al nostru şi, după câte se spune, tatăl dumitale este destul de înstărit.

Ridic din umeri de moştenitor care habar n-are de asemenea treburi.

— Aşa-i, continuă ea. Ei bine, află că pe contele de Valbert du Coudray nu-l interesează decât un singur lucru pe lume : banul. Deci nu te poate socoti o partidă de dispreţuit. Fiicele sale fac parte din capitalul lui, asta-i tot... Nu spui o vorbă... Am greşit în privinţa intenţiilor pe care le ai?

Line şi Trine! Cu un ceas mai înainte nici prin cap nu-mi trecea să mă însor. Ideea bruscă de a strânge în braţe una din făpturile acelea încântătoare îmi aprinse creierii.

— Doamnă...

Tulburarea mea nu-i scapă şi profită de ea. Îmi spune într-un suspin :

— Ah! tinereţe! în sfârşit, te înţeleg. Desigur că voi fi foarte mâhnită să mă despart de aceste două stele, de luminile vieţii mele, dar o mamă trebuie să se gândească la fericirea copiilor ei, nu la a sa proprie. Îţi vreau binele, Fortunat, ţi-o repet, şi ţi-o voi dovedi pe loc. Oricât de binevoitoare aş fi faţă de dumneata, va trebui să alegi, să te pronunţi între Line şi Trine, şi pentru asta trebuie mai înainte să le cunoşti, sau mai degrabă să le recunoşti. Soţul meu va lipsi de acasă vreo zece zile. Vino să mă vezi poimâine, pe înserat. Este ora când fetele mele cânta împreună cu mine. Eu la clavecin şi ele din vocea lor minunată. Te poftesc să vii astfel în fiecare zi, la aceeaşi oră, până când se întoarce sălbaticul meu. Dacă, după o săptămână întreagă de arii sentimentale, nu vei fi în stare să alegi, înseamnă că situaţia dumitale este fără ieşire. Primeşti?

Viaţa mea va fi prea scurtă pentru a vă aduce toate binecuvântările pe care le meritaţi, doamnă,

— Nu mă mai peria şi prezintă-te poimâine la întâlnire. Până atunci, tăcere şi discreţie. Ai să nimereşti cu siguranţă. A treia casă după terenul de „jeu de paume"{9}

din insulă. Adio!

Îşi însoţeşte scurtul salut din cap cu un zâmbet încântător şi dispare. Ce femeie admirabilă şi încă din toate punctele de vedere! ... Ce te-a apucat, Fortunat? Dar cu Line şi Trine cum rămâne? Ţi-ai pierdut capul? Tocmai cu mama lor, neruşinatule!

Nici prin minte nu-mi trecea că această discuţie în scopuri aparent morale avea să fie începutul vieţii mele pline de peripeţii.

 

 

Capitolul 2

 

Apollonie de Beloeil clătină din cap şi scoase un râset care semăna cu un nechezat.

— Fortunat, ţi-ai înnodat cravata anapoda. Parc-ai fi un ţigan. Ai de gând să te plimbi prin oraş costumat în halul ăsta?

Aruncai o privire în oglinda mare, aşezată deasupra căminului, apoi, lipindu-mi un deget de buze, îi trimisei verişoarei o sărutare.

— Află, nobilă doamnă, că mi-am înnodat cravata à la Steinkerque, ceea ce înseamnă că este cum nu se poate mai la modă. N-ai văzut alaltăieri, la serată dată de onorabilul meu tată? Toţi invitaţii aveau cravata legată aiurea, cu un capăt atârnând mai sus şi altul mai jos, şi toate femeile frumoase îi aplaudau.

Apollonie ridică din umeri.

— Şi-atunci, fiindcă mareşalul de Luxembourg a dormit un ceas mai mult decât Wilhelm ăla de Orania, dracu' să-l ia, şi abia a avut vreme să-şi azvârle cravata în jurul gâtului, – toată casa regală urmându-i exemplul – înainte de a-l scărmăna pe blestematul de olandez, înseamnă că de acum înainte lumea bună să se ia la întrecere cu hamalii?

— Dragă verişoară, moda nu se discută, fiindcă se bizuie pe capriciu. Chiar dacă nu rezistă decât o singură dimineaţă, pentru un bărbat de neam, important este s-o urmeze în dimineaţa aceea.

— Şi în ziua când mareşalul de Luxembourg nu va avea timp să-şi tragă nădragii, ce-o să facă domnul cu cravată à la Steinkerque, bărbatul de neam mare?

— Îşi va lungi cămaşa, îi răspunsei, străduindu-mă să nu pufnesc în râs.

Apollonie de Beloeil, vară de-a doua cu răposata mea mamă, era o femeie vajnică, bună de gură şi mereu cu o vorbă de haz pe buze. Slabă şi vioaie ca o nevăstuică, având acelaşi bot ascuţit, se învârtea toată ziua prin casă, în clinchetul lanţului de chei, şi muştruluia slujnicele cu autoritatea unui sergent major. Se măritase la douăzeci de ani cu un căpitan din regimentul Royal-Champagne, dar, trei luni mai târziu, o ghiulea îi răpise eroul, în 1667, dinaintea oraşului Lille. Mi-a povestit împrejurările acestui trist eveniment când a preluat sarcina de intendenţă, ca să-i cunosc şi eu taina.

— Vrei să mă crezi sau nu, verişorule, dar, când am primit vestea nenorocirii mele, de emoţie am început să privesc chiorâş.

— Îl iubeai mult pe căpitan.

— Viaţa noastră conjugală a fost scurtă. A plecat cu regimentul la cincisprezece zile după căsătorie, dar mă iubea la nebunie şi mi-a dat cele mai duioase dovezi. O! e-adevărat că ochiul meu drept începuse s-o ia puţin razna, dar Matthieu – cum îl chema – zicea că tocmai asta i-a plăcut mai întâi la mine, fiindcă îmi dădea o înfăţişare ieşită din comun. Din nefericire, după moartea lui meteahna s-a înrăutăţit, şi-apoi a început să-mi crească perii ăştia nesuferiţi sub nas, pentru a-mi întregi portretul. Îţi spun toate astea, vere, să nu te sperii de mustaţa şi de ochii mei zbanghii.

O lacrimă i se prelinse pe obraz. Atunci am îmbrăţişat-o din toată inima. I-am spus că e cea mai scumpă verişoară din lume şi ea a râs printre lacrimi. De atunci încolo am încheiat un pact de amiciţie şi îmi lua deschis apărarea când tata mă dojenea pentru vreo prostie a tinereţii.

— Bénigne, prietene, nu eşti deloc blajin cu un biet orfan, lipsit de dragostea de mamă. Ai obrazul să juri că la vârsta lui nu erai mai rău decât el?

Marchizul amuţea.

— Bine, continuă Apollonie, dar dacă nutreşti dorinţa vinovată de a seduce o frumoasă cu o cravată bună, păi atunci, dacă izbuteşti, cum arăţi ca un fante jigărit, înseamnă că nu poate fi vorba decât cel mult de-o chioară.

— Deci nu va fi vorba de-o frumoasă, ci află, doamnă, că ţelul meu este mult mai anevoios. Nu-i vorba de-o frumoasă, ci de două.

— Dumnezeule! ... Vrei să treci drept un monstru desfrânat şi pervers! ... Ei bine, nu te cred. Te lauzi, Fortunat, te lauzi...

O luă la fugă, zguduită de râs. Clinchetul cheilor se pierdu în spatele uşii. Ah, ce femeie bună şi îndatoritoare era Apollonie de Beloeil!

— Între timp, clipa fatală sosise. Aşa cum pusesem la cale, urma să-i fac o vizită mamei superbelor fete. Cu o zi în urmă l-am întrebat pe tata ce părere avea despre familia Valbert du Coudray şi spusele sale nu aveau darul să mă liniştească în privinţa celor ce gândeam să fac. După părerea lui, contele Athanase aparţinea acelei categorii de indivizi care nu se dau în lături de la nimic. Se trăgea dintr-o familie nobilă din Picardia şi, atât cât se ştia, averea lui era destul de mare, dar felul în care o păstra şi o rotunjea dădea naştere la critici sau, cel puţin, la bănuieli. Pe contesă, toată lumea o socotea complicea lui şi deci o vira în aceeaşi cofă. Se vorbea mai ales de o poveste cu un contracciu general de biruri care, la o vânătoare, ar fi fost surprins de soţ îmbrăţişând-o pe furiş pe frumoasa Stephanie. Ar fi putut să fie doar o întâmplare nefericită, dacă domnul conte n-ar fi sosit la timp, însoţit de un om al legii care aşternuse amănuntele pricinii într-un proces-verbal. Nimeni nu ştia în ce fel fusese înăbuşită povestea, dar, şase luni mai târziu, soţul ultragiat cumpărase un somptuos palat în insula Notre-Dame, cu o sumă pe care nimeni n-ar fi crezut că o poate avea la îndemână.

L-am întrebat pe tata de ce, ştiind cine era, nu se temea să primească în casă o pereche cu reputaţie atât de dubioasă.

— Ei, fiule, mi-a răspuns el după ce luă din tabachere puţin tutun spaniol de prizat, dacă oamenii nu şi-ar deschide uşile decât sufletelor bune şi nepătate, saloanele ar rămânea goale. Şi-apoi, acest de Valbert o fi poate o canalie învechită în rele, dar n-a fost prins niciodată eu mâna în sac. Adulmecă de departe afacerile bănoase şi este ascultat de toţi traficanţii. Am avut câteva câştiguri grase datorită lui.

— Şi despre fetele lui, dragă tată, ce crezi? 

Făcu cu ochiul.

— Ah! ah! Fortunat. Inima ţi-a fost străpunsă de la prima încrucişare a spadelor? ... Hai, nu te mai încrunta. Te înţeleg. Domnişoarele au o graţie, un farmec, un foc... Dar nu ştiu mai mult decât ştii tu în legătură cu ele. Alaltăieri le-am văzut pentru prima dată şi nu ştiu despre ele altceva decât ce mi-a spus tatăl lor pe când îl felicitam pentru îndoita mândreţe! Abia au ieşit din pension şi nu umblă niciodată una fără altă. Asta-i va încurca mult pe viitorii curtezani. Te-ai hotărî oare să-ţi încerci norocul? Dacă-i aşa, te pun în gardă. Nu-i nimic mai periculos decât jivinele astea.

— Cred că glumeşti.

— Deloc, şi ca să-ţi fac plăcere, îţi voi spune că domnişoarele despre care vorbim sunt deocamdată în afară de orice bănuială. Chiar dacă, indiferent de situaţia ei în lume, femeia este, ca toţi urmaşii primilor oamenii, alcătuită dintr-un trup şi dintr-un suflet, apoi tocmai trupul, adică partea materială, animală a firii ei, predomină. De ce? Fiindcă are darul de a captivă, de a-l reţine pe bărbat prin atracţii, exterioare. Nu vei putea iubi o femeie pentru sufletul ei bun, pe care nu-l vei cunoaşte niciodată, ci pentru trupul ei frumos, care ştie să-ţi deştepte simţurile. Este o prostie să spui că ochii sunt oglinda sufletului. Nu există ceva mai mincinos pe lume decât ochii femeilor.

— Tată, te-ai uitat bine la ochii Linei şi ai Trinei?

— Ai şi ajuns să le spui pe numele mici? Da, fiule, am remarcat ochii acestor domnişoare. Sunt foarte frumoşi, de altfel că şi aceia ai mamei lor. Vreau să-ţi mai spun doar că pe cât ochii femeii sunt mai frumoşi, pe atât trebuie să nu le dai crezare, căci toropesc judecata bărbatului. Nu eşti simţitor decât la strălucirea lor, la amăgitoarea lor blândeţe, la o sfârşeală picurată cu meşteşug, şi uiţi că, în spatele acestei îmbietoare aparenţe, stă la pândă o făptură ce cunoaşte toate vicleniile, gata la orice cruzime şi care se scaldă în minciună ca peştele în apă.

— Este cu putinţă, tată, să crezi că Line şi Trine ar fi în stare de asemenea răutăţi?

— Nu cred nimic. Mă tem doar pentru tine şi-aş vrea să te feresc de vreun pas greşit. Mama ta – fie-i ţărâna uşoară! – era o femeie sfântă şi demnă. Rămâne de văzut dacă domnişoarele de Valbert du Coudray vor da dovadă de virtute. Sunt frumoase, dar frumuseţea prea sigură de ea este de obicei un prost sfătuitor... De fapt, nici nu mi-ai spus de ce îmi ceri părerea despre aceste fermecătoare făpturi şi, dac-ai fost înhăţat, care din ele te-a prins în undiţă?

— Nici eu nu ştiu. Sunt aidoma, la fel, identice din cap până-n picioare şi toate sinonimele care exprimă asemănarea n-ar fi de ajuns spre a spune cât de mult seamănă una cu alta.

— Hmm! Dar, fiule, ştii bine că bigamia este interzisă prin lege şi bănuiesc că te vei mulţumi să te însori, doar cu una din ele.

— Mi-ai da binecuvântarea, tată?

— Ţi-am spus ce cred despre părinţi. Contele de Valbert du Coudray este poate un ticălos, dar pe de altă parte poate doar un om dibăci poate fi un escroc de meserie, dar şi doar instrumentul unei netrebnice care-l învârte pe degete. Stau deci la îndoială, dar, presupunând că este în joc fericirea ta, o împotrivire netă din partea mea mi s-ar părea nelalocul ei. În plus, să nu uităm că, în afară de consimţământul meu, va trebui să-l capeţi şi pe acela al tatălui alesei.

— Dacă îl am pe-al tău, tată, pot îndrăzni să sper orice.

— Hmm! ţi-ai cam dat drumul la vale... Păstrează-ţi sângele rece, Fortunat, dacă nu vrei să te laşi tras pe sfoară şi nu uita că cea mai proastă femeie va fi totdeauna în stare să ducă de nas pe cel mai viclean dintre bărbaţi.

Seara împânzea Parisul, o seară caldă şi apăsătoare, ameninţată de furtună. Palatul de Valbert era aşezat pe cheiul Bourbon. Hotărâsem să mă duc pe jos, fără să fiu însoţit de un lampagiu. Era doar ora şapte, dar cârciumile şi ospătăriile îşi revărsau luminile galbene pe străzi, unde o mulţime de oameni ieşiseră la aer în faţa caselor.

Dinaintea bisericii Saint-Louis-des-Jesuites, un vizitiu, rezemat de caleaşca şi ţinând biciul în mină, stătea de vorbă cu un purtător de litieră, al cărui tovarăş bea dintr-o sticlă.

Am prins din zbor aceste vorbe :

— Poţi să spui ce vrei, Boniface. Astăzi regatul este condus de papa cel negru, împreună cu părintele La Chaise{10} şi cu văduva cocoşatului.

— Ia-o mai uşurel, Nicodeme, spuse omul cu sticla. Uită-te la dreapta.

Un preot ieşea din biserică şi cobora treptele din faţa ei. Vizitiul îşi scoase cu respect tricornul.

— Domnul să te aibă în pază, fiule!

Saint-Louis era parohia noastră şi, după cuviinţă, în fiecare duminică îl însoţeam pe tata la biserică. Aici, cu cinci ani în urmă, îl auzisem pe părintele Bourdaloue rostind discursul funebru pentru prinţul de Conde, la o lună după al domnului de Meaux care făcuse să răsune bolţile catedralei Notre-Dame. Tatăl meu îl prefera pe modestul iezuit, solemnului episcop, fiind de aceeaşi părere cu Trine. Ciudat lucru, religia îmi aducea în minte dulcea făptură a fetei! „Parcă vorbeşte îngerilor”, spunea ea, dac-ar fi s-o cred pe maică-sa. S-ar părea că Trine era mai înclinată spre poezie decât sora ei, Line. Oare pe ea o voi alege?

Am vrut să ies în strada Nonnains d’Hyères, luând-o pe strada Prêtres-Saint-Paul. Cerul se întuneca din ce în ce mai tare. Auzii un zgomot sacadat de paşi grei venind din strada Figuier. Era o patrulă de arcaşi de strajă. Abia am avut vreme să mă pitesc sub bolta unei porţi. Nu li se îngăduia nobililor să poarte sabie, noaptea, decât dacă erau însoţiţi de un lampagiu, pentru ca poliţaii să-i poată recunoaşte.

După ce zbirii trecură mai departe, pornesc iarăşi la drum ca să ies în cheiul Celestins. Noaptea întunecase acum albastrul cerului, pe care sclipeau câteva stele, şi, cu toate că luna nu se vedea, parcă aruncase peste el o pulbere fină, argintie. La dreapta, spre piaţa Grève, zăresc umbrele a vreo zece oameni, de unde venea şi larma unei încăierări, urmată curând de zăngănitul săbiilor. Furtuna care şedea la pândă încingea minţile oamenilor. Grăbesc pasul să trec podul Marie între casele care-i mărgineau primele trei arcade. Ferestrele erau slab luminate.

De mai multe ori mi se întâmplase să bat mingea pe terenul din insula Notre-Dame. „A treia casă după terenul de joc”, îmi spusese doamna Stephanie. Ajung în faţa palatului mândru, cu ferestre înalte, apărate de gratii şi cu o poartă mare, deasupra căreia mi se păru că zăresc un mascaron, înfăţişând un cap sculptat de faun. Nu aveam de ce să mai stau pe gânduri. Totuşi, fără voia mea, îmi aminteam de reţinerile tatii. Şi dacă, într-adevăr, contele şi contesa de Valbert erau nişte aventurieri, nişte oameni dubioşi, el un ticălos, şi ea o nemernică? Dar ce interes ar avea şi unul şi altul, unul sau celălalt, să-l atragă în cursă, să-şi bată joc, în sfârşit să-l vâre într-un pocinog pe un băiat de douăzeci de ani, de pe urma căruia puteau mai mult să spere decât să se teamă? În spatele meu fluviul curgea fără o dungă, fără un clipocit. Ridic ciocanul porţii şi zgomotul loviturii lui mi se păru că răsună în toată insula.

Aştept o lungă clipă până ce se trage zăvorul. Un felinar se ridică până la înălţimea capului meu. În spatele felinarului, o privire neîncrezătoare scapără deasupra unui nas ascuţit lipit de un obraz pământiu.

— Sunteţi domnul de la Prée? spuse omul cu jumătate de gură.

Da, eu sunt.

— Dacă vreţi să aveţi bunăvoinţa de a mă urma... Intru. Poarta se închide cu toată greutatea. Mergând în spatele omului, străbat o curte pardosită cu lespezi, în fundul căruia, la dreapta, urc trei trepte, apoi, după ce las în urmă o uşă cu geamuri, mă pomenesc în pragul unei scări în formă de potcoavă, mărginită de un parmalâc cu baluştri.

— La primul cât, domnule. Trageţi de mânerul clopoţelului.

Omul dispăru în umbră. Ciudată primire. Încep să urc scara. Cu toată străduinţa mea de a face cât mai puţin zgomot, paşii scârţâie pe piatră. Nu sunt călăuzit decât de lumina slabă a unui singur felinar zidit în perete între parter şi primul palier.

Ajuns aici, mă opresc şi încerc să mă conving că n-are nici un rost să fiu emoţionat, deşi inima îmi bate tare. Venisem să fac curte unor delicioase domnişoare, cu îngăduinţa şi în prezenţa mamei lor şi în scopurile cele mai cinstite. Vor cânta pentru a-mi face plăcere şi nu aveam nici un motiv să-l socot pe tatăl lor drept un ticălos, îmi recapăt sângele rece. Trag de mânerul clopoţelului, care de fapt era un cordon, gros, şi o sonerie târâie în fundul casei. Zarurile sunt aruncate.

Uşa se deschide, O slujnică tânără, cu fustă scurtă, se îndoaie într-o plecăciune adâncă. Ridicându-se, îşi dezvăluie obrajii ca nişte mere domneşti, un nas micuţ, şi cârn şi o gură obraznică.

— Domnul conte este aşteptat.

Văd că îmi cunoaşte titlul, după cum portarul îmi ştia numele. Vizita mea nu este deloc tăinuită şi mă cam mir, deoarece contesa pretinsese că face lucrurile pe sub ascuns din cauza absenţei soţului. Probabil are o deplină încredere în discreţia slugilor ei. Ce-are a face? Ce-mi tot pun întrebări prosteşti?

În anticamera unde am fost poftit, un imens candelabru de lemn aurit, atârnat de tavan, luminează panourile zugrăvite în alb şi decorate cu motive florale şi rozete. Slujnica deschide o altă uşă şi dispare. Lungită pe un divan, între două gheridoane pe care se află sfeşnice cu mai multe braţe, o zăresc pe contesa de Valbert du Condray, într-o amplă rochie de casă trandafirie. La doi paşi de ea, un taburet îmbrăcat în damasc verde. Într-un colţ al încăperii, un clavecin.

— Apropie-te, prietene, îmi spune un glas frânt. Ah! am să-ţi dau nişte veşti proaste. E foarte adevărat că o nenorocire nu vine niciodată singură. Soţul meu trebuia să părăsească Parisul ieri. Nu ştiu ce l-a împiedicat, dar şi azi dimineaţă tot aici era. Tocmai când mă pregăteam să-ţi trimit un bilet spre a amâna vizita, amândouă fetele mele – da, amândouă deodată, asta-i soarta gemenelor – au fost apucate de o criză de friguri, nu ştiu de care, dar în orice caz dintre cele mai violente. Adineauri medicul le-a luat sânge, le-a dat o curăţenie şi mititelele sunt tare abătute. În zăpăceala mea am uitat să te vestesc.

— Şi contele n-a plecat?

— Acum sper că da. N-a venit la cină şi de dimineaţă mi-a spus că are de gând să pornească la drum înainte de prânz. Îl aşteaptă o mulţime de treburi, la moşii şi se arăta foarte nerăbdător să plece odată.

Întinde mâna s-o sărut. Îmi apropii buzele într-un sărut fugar, dar ea prelungeşte strângerea de mână, insistă. Un inel cu blazon, pe care îl poartă în deget, îmi intră în carnea obrazului lăsând o umbră albă pe care, ridicându-mi capul, o zăresc în oglinda de pe panoul din spatele ei. Nu-mi pot reţine un mic strigăt.

— Iartă-mă, îmi spune ea. Sper că nu te-a durut. Dar nu sta în picioare. Adu mai aproape taburetul şi şezi aici, lângă mine, ca să te văd mai bine.

Mă supun. Îmi cuprinde capul în mâini şi mă ţintuieşte cu privirea.

— Nu, spune ea, nu se va întâmpla nimic.

Dându-mi drumul, îşi opreşte mâinile pe obrajii mei, mângâindu-mă uşor.

— Ah! suspină ea, trebuie să mă ierţi că sunt atât de nervoasă. Eşti încă prea tânăr pentru a înţelege disperarea unei femei care suferă de singurătate şi de neînţelegerea celor din jur. Ah! bărbaţii ăştia, care îţi jură iubire veşnică şi care, după ce se satură, nu se mai gândesc decât să alerge după fuste! La vârsta dumitale, mai ales dacă ai un suflet nobil, încă n-ai pierdut toată prospeţimea simţămintelor. De când te-am văzut Fortunat, mi-am dat seama că ai o inimă simţitoare. Să mă fi înşelat oare?

— Doamnă...

— Trebuie să ştiu mai multe despre dumneata. Vrei să-mi dai mâna, să-ţi citesc viitorul?

Lucrurile iau o întorsătură ciudată, dar cum să mă împotrivesc? Îi dau mâna. Contesa o ia, o pipăie, o întinde, o cercetează. Făcând acestea, se apleacă, rochia i se desface şi un parfum aţâţător îmi umple nările. Pe cuvântul meu de nobil, fără să vreau descopăr că, în afară de rochie, nu mai are nimic pe ea. Şi iată că începe să-mi ghicească.

— Linia vieţii este frumoasă. Ai să trăieşti mult, Fortunat. Doar dacă... Fereşte-te de dueluri, da, da, fereşte-te de dueluri.....

Râde scurt, scrâşnit, ciudat.

— Dar linia inimii...

Glasul pare răguşit. Îmi trage mâna, o aşază pe sân şi o apasă uşor... Mi se înfierbântă creierii.

— Fortunat, ascultă-mă...

Line! Trine! Ajutor! încerc să-mi vin în fire. Vreau să-mi desprind mâna. Prea târziu! O uşă se deschide brusc şi un glas furios, în care recunosc timbrul cavernos al contelui, zguduie odaia.

— Nu te sfii, tinere. Vrei să ţin lumânarea?

Ciuma să te ia! Într-o clipă am mirosit uneltirea. Bănuielile tatălui meu erau îndreptăţite, Am căzut în cursa întinsă de frumoasa Stephanie, în înţelegere cu ticălosul ei soţ. Mă ridic dintr-o mişcare, cu mâna pe mânerul săbiei. Sinistrul conte, rânjind şi dând cu capul înainte, se apropie de mine. Stephanie, care se ridicase şi ea, încearcă să se aşeze între noi.

— Te implor, Athanase. Nu te lăsa înşelat de aparenţe. Nu există nimic, dar absolut nimic, între mine şi acest domn, în afară de un nefericit concurs de împrejurări.

O dă la o parte cu mâna.

— Doamnă, treci la locul dumitale.

Ea se dă îndărăt, îşi ascunde capul în mâini, se preface că plânge. Oh, înşelătoarele! Un naiv ar putea s-o creadă sinceră. Se prăvăleşte pe divan, făcând pe îndurerata. Contele, stă înfipt dinaintea mea, şi răsuflarea lui puternică, de gornist, mă izbeşte în obraz.

— Şi acum, domnule de la Pree de la Fleur, – de floarea mărului, se-nţelege – s-o luăm pe rând. Dau peste dumneata, în casa mea, făcându-i curte nevesti-mi, care, printr-un nefericit concurs de împrejurări, sunt de acord...

Face trei paşi spre doamna Stephanie, care continuă să scâncească. Îi desface brutal rochia, care, aşa cum văzusem puţin prea târziu, reprezintă singurul ei veşmânt. Cu un gest de virtuoasă indignare, ea şi-o închide la loc.

— ...care, printr-un nefericit concurs de împrejurări, cum spuneam, nu este mai îmbrăcată decât mama Eva înainte de păcat. Eşti de acord, domnule, că am toate motivele să-mi ies din fire şi, considerându-mă jignit, să-ţi cer socoteală. Iată despre ce, cu îngăduinţa dumitale, vom sta de vorbă. Fă bunătatea şi ia loc.

Ciudat personaj! Unde vrea să ajungă?

— Dar, domnule...

Glasul, lui devine ameninţător,

— Te-am poftit să şezi.

Împinge spre mine un fotoliu îmbrăcat în tapiserie şi mi-l arată cu mâna. Mă aşez, deci, şi el ia loc în faţa mea.

— În cazul când nu ştii, te încunoştinţez că există o justiţie, tinere domn. Providenţa, care rânduieşte bine toate lucrurile, nu îngăduie ca soţii loviţi în onoarea lor să fie călcaţi în picioare fără să se poată răzbuna. În seara asta, aveam de gând să cinez pe nepregătite cu doi dintre cei mai buni prieteni ai mei. Vin acasă cu amândoi, îi las în anticameră, intru să-i dau de veste nevesti-mi şi, ce văd? Doamnă, pentru care întreaga curte şi întreg oraşul ar fi jurat că-i o sfântă, e pe cale să-mi pună coarne. Se cuvine ca nişte martori să facă dovada nefericirii mele. Îngăduie-mi să-i chem de faţă.

Cinismul lui mă lasă mut. Se năpusteşte spre uşa anticamerei. Văd cum intră doi vlăjgani întunecaţi, cu gesturi de spadasini şi sabia la şold. Tricornurile lor despică aerul într-un salut prea plecat, în vreme ce stăpânul casei începe să urle cu o voce schimbată, dramatică :

— Domnilor, spre marea mea ruşine am surprins-o pe contesa de Valbert în plin exerciţiu de cochetărie cu domnişorul acesta. Judecaţi şi dumneavoastră.

De data asta, cu un gest brutal, descoperă doar umerii albi ai soţiei lui, care se preface că păleşte la asemenea jignire şi aruncă spre noii-sosiţi o privire pierdută.

— Domnilor, învinuirea pe care mi-o aduce soţul meu nu se întemeiază decât pe nălucirile unei minţi roase de gelozie. Jur pe conştiinţa mea că sunt neprihănită.

Contele de Valbert rânjeşte iarăşi.

— Domnii aceştia nu sunt orbi. În orice caz, doamnă, aş fi o gazdă rea lăsându-i să plece neospătaţi din pricina rătăcirii dumitale. Peste un ceas li se va servi cina. Du-te şi pregăteşte cele de trebuinţă. Te scutesc să iei parte la ce va urma.

Contesa iese, cu chipul crispat şi bărbia sus. Contele se întoarce spre mine.

— Acum am rămas între noi.

Mă ridicasem la intrarea celor doi spadasini. Îi prezintă.

— Baronul de Malapart, cavalerul de Bourdaillae. Apoi, adresându-se lor :

— Prieteni, am nişte socoteli cu domnul. Faceţi-mi plăcerea şi aşteptaţi-mă alături. Voi isprăvi, repede.

Cei doi dispar, fără să fi auzit cum le sună glasul. Nu încape nici o îndoială că sunt nişte martori cu simbrie. Iar contele crede că se va juca de-a şoarecele şi pisica.

— Tinere, spune pe ton glacial, aş avea dreptul să te ucid. Flagrant delict de adulter. Nici un om de onoare nu m-ar putea învinui.

Se plimbă în lung şi-n lat, vorbind, mai departe:

— Nu sunt un ucigaş şi dacă, peste puţin, vei fi un om mort – nu se ştie nici cine va trăi, nici cine va muri – va fi din pricină că ştiu să lovesc mai bine decât dumneata. Totuşi, ţinând seama de tinereţea dumitale şi de bunele relaţii pe care le-am avut mereu cu tatăl dumitale, al cărui unic moştenitor eşti, îţi ofer o şansă. N-ai decât s-o prinzi din zbor. Orice greşeală trebuie să-şi primească pedeapsa. Deci trebuie să fii pedepsit. În ce fel? Te Las pe dumneata să alegi. Să presupunem că îţi cruţ viaţa. Ce mi-ai da în schimb? Gândeşte-te că eşti la cheremul meu. Poate ai auzit că sunt un foarte bun mânuitor al spadei. Cei doi gentilomi pe care i-ai văzut adineauri sunt încă şi mai pricepuţi decât mine. Mă tem pentru viaţa dumitale, la gândul că te vei înfrunta nu numai cu mine, dar şi cu ei.

Era timpul să ripostez. Acum ştiam cu cine aveam de-a face. Mă aflam într-o stare de inferioritate faţă de conte, care stă în picioare, îmbrâncesc deci fotoliul cu un gest atât de violent încât se răstoarnă. În acelaşi timp, prind din nou în mâna garda săbiei.

— Trei împotriva unuia singur, domnule, şi îndrăzneşti să spui că nu eşti un ucigaş?

Ridică din umeri.

— Ai un sânge clocotitor, domnule de la Pree, eşti tânăr, dar m-ai înţeles greşit. Dacă ofensa pe care mi-ai făcut-o nu este plătită cu sângele dumitale, nu-i oare firesc să fiu plătit cu altă monedă, şi de ce nu cu bani? O! n-am să fiu prea pretenţios. Ştiu bine că meriţi mai mult, dar mă mulţumesc să-mi iscăleşti un bilet de o sută de mii de livre şi îţi dau drumul. Tatăl dumitale este bogat şi nu ştiu ce n-ar fi în stare să facă pentru a-l salva de la moarte pe unicul purtător al numelui, rămas în viaţă!

Şi-a scos deci masca. Escrocul şi-a dezvăluit adevărata faţă. Când bună doamnă Stephanie îmi citea în palmă că aş face bine să mă feresc de încăierări, ştia ce spune şi îi pregătea calea pehlivanului ei. soţ. Fortunat, dragul meu, a sosit clipa când trebuie să dovedeşti, că un dragon din regimentul lui Pomponne nu se lasă prins în laţ de primul pungaş venit, chiar dacă poartă titlul de conte.

Îmi trag cu hotărâre sabia din teacă şi spun gingaş :

— Domnule, am ales. Nu ştiu dacă blazonul dumneavoastră are o bară, dar cu regret constat că nu vă purtaţi ca un gentilom. Fireşte, în ciuda bănuielilor mele, vă stau la dispoziţie.

O decepţie amară se citeşte pe faţa lui Athanase de Valbert du Coudray. Obrazul lui, de obicei gălbejit, devine împurpurat. Scrâşneşte din dinţi şi face o ultimă încercare de a salva cele o sută de mii de livre pe care crezuse că şi pusese mâna.

— Chibzuieşte bine, tinere! N-ai nici o şansă dintr-o sută să ieşi teafăr dintr-o ispravă în care nu deţii un rol frumos.

— Îl prefer pe-al meu, decât pe-al domniei-voastre, domnule. În gardă!

În ochii lui, mai galbeni decât obrazul, ochi de behliţă sau de pisică sălbatică, izbucneşte furia animalului prins în capcană.

— Nu ne putem încăiera aici, spuse el. Să mergem până la podul Marie. Mâine voi porunci să se citească o slujbă pentru odihna sufletului dumitale.

— Fiţi încredinţat că vă voi face acelaşi serviciu, în cazul, când norocul vă va fi potrivnic, domnule.

Acest schimb de amabilităţi nu pare să fie pe gustul său.

— În curând vei regreta acest ton obraznic, cocoşelule.

Îmi arată uşa. Trec în anticameră, tot cu sabia în mână. La vederea mea, cei doi spadasini, care şedeau pe o banchetă, se ridică în picioare, ca pe arcuri. Mă aşez cu spatele la un perete şi îi fac să iasă înaintea mea. Fii atent la dreapta, fii atent la stânga, ultim vlăstar al familiei de la Pree de la Fleur! Pe scară, mă ţin la aceeaşi înălţime cu sinistrul Athanase. Poarta care dă spre chei se închide în urma noastră ca lespedea unui mormânt.

Nici o adiere nu tulbura văzduhul, din ce în ce mai apăsător, şi nici o stea nu mai sclipea pe cerul că funinginea : toate semnele unei furtuni gata să se dezlănţuie.

O tăcere deplină domnea peste insula care părea pustie. La colţul străzii Deux Ponts, contele de Valbert se opri sub un felinar care răspândea în jur o lumină slabă.

— Acum, să ne măsurăm, domnule, îmi spuse, şi roagă-te lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor.

Se aşeză în poziţie de luptă, apoi făcu nişte pase în gol. Avea o mână agilă şi se mişca iute. Poate era un scrimer mai bun decât mine şi datorită experienţei putea să mă înfrângă. Uitase însă că necunoscute sunt căile cerului. Am parat prin cvartă două bote nereglementare şi, cum îşi căuta loc să treacă la un nou atac, un fulger, însoţit de un bubuit asurzitor de tunet, sfâşie norii şi un trăsnet căzu foarte aproape de noi, în fluviu. Luat pe nepregătite, făcu un pas în lături şi pe dată îl atacai. Se prăbuşi ca o paiaţă căreia i s-au tăiat sforile, pe când ploaia începea să cadă.

În timpul acestui scurt asalt, cei doi spadasini cu simbrie, prezentaţi drept baronul de Malapart şi cavalerul de Bourdaillac, se ţinuseră cuminţi la câţiva paşi de contele de Valbert. Terminând cu acesta, mă aşteptam să-i văd cum tabără pe mine şi mă pregăteam să-mi vând scump pielea, dar iată că-mi este dat să asist la un cu totul alt spectacol. Unul din ei, apropiindu-se de trupul întins pe jos, îşi pune un genunchi la pământ ca să-l cerceteze.

— Sabia i-a intrat drept în inimă, spuse el. Requiescat în pace! Felicitările mele, domnule. Nici eu n-aş fi dat o lovitură mai bună.

Văd că-l caută pe mort prin buzunare, apoi se scoală cu o pungă în mână.

— Nu ne socotiţi nişte mardeiaşi, spuse el mai departe. Avem nobila meserie de profesori de scrimă şi contele ne făgăduise o anumită, sumă, pe care urma să ne-o dea după ce vă ucidea. Era un om prea sigur de el. Ne-a spus să nu ne amestecăm decât dacă veţi opune o rezistenţă prea mare. Acum e mort. Noi n-avem nimic cu dumneavoastră şi de altfel clientul nostru n-a socotit că e nevoie să ne spună cum vă cheamă, dar moarte pentru moarte, ce e dat e dat... Trebuie să vă mărturisesc că sunt la fel de puţin baron, pe cât este colegul meu cavaler. Mă numesc Malapart şi el Bourdaillac, fără nici o particulă nobiliară, şi amândoi suntem de fel din Poitou. Dacă veţi avea vreodată nevoie de serviciile noastre, sala unde predăm arta scrimei se află pe strada Echarpe, peste drum de piaţa Royale. Suntem bine cunoscuţi în meseria asta şi ciopârtim şi noi cât putem mai bine. Îşi încheie declaraţia cu un râs sinistru, pe când cel de-al doilea spadasin atinse cadavrul cu vârful cizmei.

— Ce să facem cu omul ăsta? Să-l aruncăm în gârlă? Pe o ploaie ca asta o să fie la fel de ud.

Am protestat.

— Să nu faceţi aşa ceva. Are drept la o groapă creştinească.

— Puah! spuse Malapart. Sunteţi prea inimos, domnule. A vrut să vă omoare. Mă gândeam şi eu aşa, să vă fac un serviciu. Doar nu l-aţi ucis chiar dumneavoastră? Dacă asta vă e voia, să-l lăsăm dar unde se află. Plouă cu găleata şi n-am chef să mă ud până la piele. Acum arcaşii de strajă se adăpostesc şi ei ca toată lumea. Ce-ar fi s-o ştergem? Sluga dumneavoastră!

Se îndepărtară aproape fugind şi din nou, un fulger lumină cerul. Mă aplecai asupra mortului să-i închid ochii. Ploaia îi umpluse de lacrimi.

 

 

Capitolul 3

 

Hainele mele erau ude leoarcă şi tricornul părea o streaşină când, după ce am luat-o la fugă, ba mergând, ba alergând, cu răsuflarea tăiată şi inima gata să-mi sară din piept, am ajuns acasă. Am mai avut puterea să urc câte patru treptele scării şi să străbat la fel de iute salonul cel mare şi întunecat, după ce smulsesem o lumânare din candelabrul aşezat pe o consolă, în anticameră. Atunci am auzit cum o pendulă bătea ora zece. M-am oprit să-mi trag sufletul şi am ridicat luminarea din care picura ceară caldă ce se răcea pe dosul mâinii mele. Un chip desfigurat, cu ochii holbaţi şi pielea înroşită de ploaie, mi-a apărut în oglindă în care se răsfrângea o lumină tremurătoare. Omorâsem un om. Peste puţină vreme contesa de Valbert mă va denunţa învinuindu-mă de uciderea soţului ei. Pentru bani, Malapart şi Bourdaillac nu vor şovăi să-i întărească spusele. Cine m-ar crede dacă aş povesti că am fost nevoit să mă apăr? Ce dovezi aveam? Doar tată mă putea scoate din încurcătură.

O geană de lumină ieşea de sub uşa odăii lui. Tocmai când mă pregăteam să ciocănesc, trăgând cu urechea, mi-am dat seama – drace! doar nu visam – că tata murmura un cântec. Aşa-i, nu mă înşelam. Cu doi ani în urmă, toată lumea cântă Jalea olandezilor, pe care încă o mai puteai auzi aproape pretutindeni:

 

Of! ce chin şi ah! ce jale!

Că de pe uscat şi mare,

Ludovic ne-a alungat,

Flintele şi-a descărcat.

După lupta din Fleurus

Tot norocul ni s-a dus.

 

Am aşteptat să termine cupletul şi apoi am bătut. O voce, cu ton voios provocator, strigă:

— Intră, olandez afurisit.

Am intrat. Tata tocmai îşi scosese gherocul de mătase şi îşi desfăcea nodul cravatei de dantelă. Izbucni în râs, apoi începu să declame:

 

O, fiu! O, bucurie! Tu cinste-a vieţii mele!

Tu sprijin scump al ţării în aste ceasuri grele.

 

Îl ştia pe de rost pe bătrânul Corneille, din care, la anumite ocazii, recita tirade întregi. Trecuse fără prea mare ceremonie de la un cântecel la Horaţiu{11}

 

— Nu, continuă el, ştiu, uşuraticule, nu chiar mâine va fi ziua când îl vei scăpa pe Ludovic de blestematul Wilhelm de Orania. Trebuie să mă resemnez. Sper că, până una-alta, n-ai de gând să ajungi un erou după modelul antic. Văd că, deşi ai făcut un început strălucit, alergi mai puţin după gloria în lupte, şi mai mult după graţiile femeilor. Pun prinsoare că mai adineauri una, dacă nu două, ţi s-a supus fără condiţii.

Avea o straşnică bună dispoziţie şi curând aflai şi pricina ei.

— Destul! Fiecare vârstă cu plăcerile ei, băiete. A ta cu dragostea, a mea cu tihna la gura sobei. Astă-seară am petrecut vreo două ceasuri într-o casă de joc cam deochiată, în schimb Plutus a fost cu mine. După ce am tras de trei ori la rând un brelan de figuri, am avut cuminţenia să mă ridic de la masă cu un câştig de douăzeci de mii de livre. Cum vezi, mă pregăteam să intru în aşternut cu sufletul împăcat şi bănuiesc că nu tocmai tu mă vei împiedica să gust o binemeritată odihnă.

Începu să-şi descheie nasturii jiletcii şi eu suflai în feştilă, deoarece odaia era luminată. Clipind din ochi, mă privi mai de aproape şi văzu în ce hal arătam.

— A! ia te uită... dar de unde vii, băiete? Mototolit şi cu faţa alungită, parc-ai fi un căţeluş abia scos din apă. De ce nu te-ai adăpostit sub o streaşină până trecea potopul? Te-aş fi iertat chiar dacă intrai pentru o clipă la vreo mijlocitoare, mai degrabă decât să capeţi aprindere de plămâni. Femeile astea nu-s lipsite de omenie când le dai de înţeles că nu eşti un zgârie-brânză.

Văzându-l atât de voios, mi-am venit în fire şi i-am spus pe nerăsuflate:

— Tată, dacă nu mă ajuţi grabnic, sunt un om pierdut. Se încruntă, îşi puse mâinile pe umerii mei şi, privindu-mă drept în faţă, spuse liniştit:

— Vino-ţi în fire, Fortunat. Cel mai de seamă lucru este că te văd viu şi teafăr. În rest, orice prostie ai fi făcut, sunt aici, şi ca s-o îndrept, şi ca să te muştruluiesc. Desmeticeşte-te! Ai avut ghinion la cărţi? Dac-ai pierdut, nu înseamnă că eşti pierdut. Cât?

— Mai bine-aş fi pierdut o mie de pistoli!

— Ei, fiu risipitor, mai domol!

— N-am jucat, tată. L-am ucis în duel pe contele de Valbert du Coudray.

Nu păru prea izbit de asemenea dezvăluire, aşa cum mă temeam. Îmi şopti doar:

— Povesteşte-mi!

I-am povestit într-un suflet capcana întinsă de perfida contesă, naivitatea şi uimirea mea, ameninţările contelui, refuzul meu de a-i primi târgul, spadasinii plătiţi să-mi facă de petrecanie, duelul de pe chei, fulgerul care, ca prin minune, mi-a ajutat braţul...

— Iartă-mă, tată, îi spusei la sfârşitul istorisirii. Însemna că nu-l cunosc bine pe marchiz. Strigă aprig:

— Dar n-am pentru ce să te iert. Imprudenţa nu e o greşeală, Te-ai purtat ca un zăpăuc, dar nu din partea ta a venit provocarea, şi i-ai ţinut piept cum ar fi făcut orice om de onoare. Ticălosul de Valbert şi-a primit plata pentru mârşăvia lui. Doar până şi cerul s-a dovedit a fi de partea ta! Voi spune deci, ca bătrânul Horaţiu:

 

„Eroul te înalţă mai sus de ucigaş;

Te-a-mpins către greşeală a inimii căldură{12}...”

 

Admiţând, bineînţeles, că e vorba de crimă şi de nelegiuire, ceea ce nu-i tocmai sigur. Îşi frecă bărbia şi căzu o clipă pe gânduri.

— Vezi tu, din nefericire nu trăim la Roma pe vremea regelui Tullus şi domnii noştri judecători nu glumesc când e la mijloc uciderea unui om. În cel mai bun caz, te vor trimite la Bastilia, unde vei mucezi până la moarte. Nu ne putem aştepta la nimic bun din partea văduvei. Tigroaica îţi va pune în spinare cele mai cumplite învinuiri şi chiar mâine mă voi pomeni cu un epistat de la poliţie, venit să te înhaţe. La vremea aceea însă te vei îndrepta în goana calului spre Nantes.

— Spre Nantes, tată?

— Da, unde vei ajunge în mai puţin de şase zile, chiar dacă pentru asta vor trebui să crape şase cai sub tine, şi acolo te vei îmbarca pe La Petulante, corabie înarmată de război, cu un deplasament de 250 de tone, înzestrată cu 24 de tunuri şi un echipaj de 90 de oameni.

— Şi ce dracu’ să fac pe La Petulante?

— Aş putea să-ţi răspund, smintitule, că, datorită ei, vei vedea multe meleaguri şi, oricum, e mai bine să-ţi ţii capul teafăr pe umeri, între cer şi mare, decât să rămâi fără el pe uscat. Spre a şti despre ce e vorba, trebuie să-ţi mai spun că La Petulante este un bastiment bine echipat, care face negoţ cu lemn de abanos, sau, altfel zis, cu negrii de pe coastele Africii, urmând apoi să se îndrepte, cu toate pânzele sus, spre Santo Domingo. Ştii că am vârât nişte bani în Compania pentru Guineea. La Petulante, care face parte din flota acesteia, va ridica ancora peste şase zile. Vezi de ce trebuie neapărat să ajungi la bordul ei cât mai repede cu putinţă. Vei sta departe optsprezece luni sau doi ani. Până atunci mă voi strădui ca povestea ta să fie îngropată, cu ajutorul puternicilor zilei.

— Dar nu cunosc nimic din tainele navigaţiei.

— Vei învăţa. Îţi voi da o scrisoare pentru căpitanul Aubert Fulminet, stăpân deplin al corăbiei şi care nu-şi poartă degeaba numele, căci i s-a dus faima de „fulminant" faţă de piraţi, regişori negri, curenţi şi maree. Ştie că sprijinul pe care îl aduc Companiei cere consideraţie, ceea ce te va face sacrosanct în ochii lui. Fiule, vei fi sublocotenent pe La Petulante, având şi sarcina de scriitor, adică vei ţine jurnalul de bord sub înalta oblăduire a domnului Fulminet, care te va învăţa şi meseria de marinar.

Tata şi începuse să prevadă toate consecinţele noii stări pe care mi-o impunea în lume.

— Nu vei putea călători sub numele tău adevărat. Ai nevoie de o acoperire. Prenumele tău este Fortunat şi pleci în căutarea norocului pe mare. Să nu mergem mai departe. Te vei numi Lafortune şi te sfătuiesc să nu-ţi păstrezi decât cel de-al treilea prenume, Felix: deci, noul tău nume va fi un îndoit purtător de noroc{13}. Numai căpitanul corăbiei va cunoaşte adevărata ta identitate.

Se scărpină la tâmplă înainte de a rosti mai departe:

— Germain te va însoţi până la Nantes. Este un om de încredere. A fost gonaci la ducele de Chaulnes înainte de a intra în slujba mea. E un bun călăreţ şi mânuieşte sabia la fel de bine cum suflă din corn. Chiar acum îi voi porunci să pună şeile pe cai. Veţi porni înainte de revărsatul zorilor. Tu du-te şi strânge-ţi câteva lucruri, dar nu prea multe. Nu uita să-ţi iei pistoalele; drumurile sunt nesigure. Întoarce-te aici de îndată ce vei fi echipat.

Vorbea cu un desăvârşit sânge rece şi perspectiva de a mă vedea plecat departe de casă pentru un răstimp destul de lung părea să nu-i clatine seninătatea. Îmi aminteam câte lacrimi vărsase la moartea primului său născut şi nepăsarea de acum mă uimea.

Când, după un ceas, m-am înapoiat în odaia lui, l-am găsit în picioare, îmbrăcat în haine de ceremonie, cu bastonul în mină, pe cap purtând tricornul cu tiv de aur şi franjuri de pene de struţ, de sub care se revărsa imensa perucă cu bucle. Era foarte solemn. Întâi îmi strecură în mână o pungă doldora de bani şi mă sfătui, ca măsură de prevedere, să-i împrăştii conţinutul în cingătoare şi în cizme.

— Germain te aşteaptă în ogradă cu caii, spuse el. Chibzuind mai adânc, cred că-i mai bine pentru tine să porneşti la drum chiar acum. Cerul s-a înseninat. Veţi avea lumină pe drum. Adio, fiule, ia aminte, de cum ieşi pe porţile oraşului, nu te mai cheamă altfel decât Felix Lafortune. Ai grijă de tine. Sălbaticii, piraţii, fără să mai vorbim de barbarii de orice neam, de englezii şi olandezii aceia blestemaţi, o să-ţi dea de furcă. Mă voi ruga pentru tine, şi vara ta, Apollonie, s-a şi pus pe rugăciuni. Ţine bine minte că eşti ultimul vlăstar al familiei La Pree la Fleur.

Vocea începu să-i tremure la rostirea ultimelor cuvinte. Mi-am dat seama că, până atunci, abia izbutise să se stăpânească. Ochii i se umeziseră. Tuşi, mă îmbrăţişă, coborî în urma mea până în ogradă. Când să mă urc în şa, mă bătu pe umăr:

— Mai ales, bagă de seamă să nu te încurci cu vreo negresă. N-am nevoie de nepoţi tuciurii. Dar glasul era frânt şi râsul silit.

Dragul meu tată! Îl iubeam la fel de mult cum mă iubea şi el pe mine şi gândul îmi zbura la el pe drumul ce ducea la Nantes, spre care galopam împreună cu Germain, dând fără milă pinteni bieţilor cai. Călărind câte douăzeci de leghe pe zi, am ajuns la destinaţie în mai puţin de cinci zile. Aveam grijă să nu poposim decât după lăsarea nopţii, în hanul vreunui sat, de unde nu porneam decât odată cu răsăritul soarelui. Germain, un vlăjgan cu vreo cinci sau şase ani mai mare decât mine, era un tovarăş voios, căruia nu-i îngheţa măduva în oase. Mi-am dat cu adevărat seama de meritele sale cu prilejul singurei întâlniri neplăcute pe care-o avurăm, în apropiere de Ferte-Bernard unde, în vârful unei coaste de deal, patru tâlhari de drumul mare, înarmaţi cu flinte, ne-au pus să ne culcăm cu burta la pământ. L-am ucis pe unul cu un foc de pistol. Germain răpuse un altul, şi cei doi care mai rămăseseră, îşi luară picioarele la spinare.

Eram frânt de şale la intrarea în Nantes, oraş murdar, cu uliţe înguste, aproape toate mărginite de case dărăpănate de lemn, ridicate pe piloţi. Merserăm câtva timp pe malul unui ghiol, numit la Fosse. Sub hangarele de scânduri, bătute alandala unele lângă altele, se desluşeau nişte dubasuri pântecoase, dintr-acelea care slujesc la căratul sării sau la descărcatul corăbiilor. Pretutindeni, în duhoarea de seu amestecată cu păcură, se auzeau loviturile daltelor mânuite de călăfătuitori. În sfârşit descopăr La Petulante, lângă un braţ de mare. Hamali şi alţi salahori urcau şi coborau pasarela care o lega de ţărm, cărând lăzi, butoaie şi saci. Un ofiţer, sprijinit într-un baston fin, cu măciulie de argint, fuma dintr-o pipă de argilă, lungă şi înnegrită, supraveghindu-i cu ochi atent. Lăsând caii în paza lui Germain, mă apropiai de el şi-l întrebai dacă îl cunoaşte pe căpitanul Fulminet.

— Nu cunosc pe altul în afară de mine, domnule, îmi răspunse după ce îşi scoase pipa din gură.

Îi întinsei scrisoarea tatii. Îşi goli pipa şi o vârî într-un buzunar al gherocului. Apoi citi scrisoarea şi se uită la mine cu mare curiozitate.

— Fiţi binevenit, domnule. Nu vă pot ascunde că echipajul meu era complet. Mâine dis-de-dimineaţă ne întindem pânzele; dar mai e timp să vă trec pe rol. Abia diseară îl voi prezenta căpităniei portului. Nu prevăzusem decât un sublocotenent. Nu-i nimic. Cu cât îs mai mulţi nebuni, cu atât se râde mai zdravăn.

Adăugă, făcând cu ochiul:

— Deci, numele dumitale este Lafortune. Ai mai călătorit pe mare?

— Nu, domnule căpitan, dar am slujit în armata regelui. Am fost rănit la Fleurus.

— Asta mă linişteşte, deşi scrisoarea domnului marchiz, tatăl dumitale, era o garanţie îndestulătoare. Trebuie să-ţi spun că un fluşturatec care nu cunoaşte mirosul prafului de puşcă şi dă ochii peste cap la primul bubuit de tun, nu e binevenit pe La Petulante. Îţi place rachia?

Făcui o mutră nedumerită şi el clătină din cap.

— Îţi spun dinainte că cea pe care o am nu-i un sirop pentru copii, ci un rachiu făcut din trestie de zahăr, destul de tare, fabricat în insulele Americii şi căruia sălbaticii din partea locului îi spun tafia. Trebuie să-l gustăm, ca să mai prinzi curaj. Fă-mi plăcerea şi vino după mine.

Mă urcai pe pasarelă, între hamalii cu spinarea încovoiată sub greutatea sacilor din care ieşea o aromă puternică, apoi ne suirăm pe scara punţii din spate şi căpitanul îmi deschise uşa cabinei sale, lăsându-mă să trec înainte.

Era o încăpere strâmtă, cu tavanul jos şi care primea lumina zilei doar printr-o deschizătură îngustă, pe unde n-ar fi putut trece trupul unui om. Un pat acoperit cu o blană de tigru, o masă cu astrolabul, busola şi câteva cărţi sau registre, un taburet – alcătuiau întregul mobilier. Pe un perete era prinsă în ţinte proiecţia cilindrică a lui Mercator{14}. În spatele uşii, pe un rastel, se aflau o puşcă, o pereche de pistoale, o sabie şi un corn cu praf de puşcă.

Era să trec cu vederea un cufăr mare de fier, bătut în nituri ascuţite, de unde Aubert Fulminet scoase solemn o sticlă şi două păhărele, pe care le umplu până la vârf. Un miros puternic, care-ţi muta nasul din loc, de melasă şi zahăr ars, se răspândi în încăpere.

— În sănătatea dumitale, Felix Lafortune! spuse căpitanul. Deie Domnul să nu te-mbolnăveşti de bube rele, să nu-ţi pierzi dinţii de scorbut, să nu te înghită crud rechinii şi să nu te mănânce fiert canibalii, aşa cum a păţit-o bietul cavaler de la Tourasse, care a fost fript la frigare pe Coasta Dinţilor, că bine-i mai zice aşa. Da, domnule, fript şi mâncat până la ultimul oscior, în afară de piciorul stâng, care era de lemn. Pe cel adevărat îl pierduse în călătoria dinainte, într-o luptă cu un vas corsar. Se puse pe un râs tunător şi îşi bău paharul dintr-o înghiţitură. Avui nesocotinţa să fac la fel şi era gata să mi se tăie răsuflarea. Cum se goleau păhărelele, căpitanul Fulminet le umplea cu mare iuţeală de mină. Eram nevoit să cad iarăşi în păcat. La fiecare probă, o dâră de foc îmi năpădea pieptul şi ochii îmi ieşeau din cap. Atunci o mână se prăvăli pe umărul meu.

— Sublocotenente Lafortune, să ştii că-mi placi. Există în dumneata o înduioşătoare strădanie de bunăvoinţă. Trebuie să mărturisesc, rachia asta nu e de prima mână. Mie nu-mi place decât cea curată, aşa cum iese din alambic, dar pungaşul de plantator din Santo Domingo, de la care am cumpărat ultima balercă, are obiceiul nenorocit să-i dea tărie cu oleacă de pudră de muschetă. Eh! N-avem decât să ne obişnuim. Mai întâi trebuie să înveţi să te ţii în viaţă rezistând la oboseală primei călătorii, şi totul va merge ca pe roate. Nu-ţi ascund, trebuie să fii de fier ca să faci meseria asta. După cum văd însă, natura a fost destul de generoasă cu dumneata. Atunci, de ce să te duc cu zăhărelul? Negoţul cu negri nu e un zaiafet, şi, dacă te înspăimânta răul de mare, mai bine rămâi pe uscat. Dacă, dimpotrivă, îţi place viaţa plină de primejdii, viaţa plină de surprize şi aventuri, care urmează după lungi săptămâni monotone pe mare, fără o adiere în pânze, atunci vei fi răsplătit din plin.

I-am mulţumit pentru primirea deschisă. Mi-am amintit ce-mi spusese tata despre el, şi nu mi se părea prea „fulminant”. O corabie nu se poartă la fel când stă în port şi când se află în larg. Aşa şi cu comandantul navei La Petulante. Mă uitam la umerii săi laţi, la chipul tăbăcit ca o piele veche, la ochii poruncitori, verzi ca acvamarina. Toată fiinţa lui răspândea dârzenie. Era îmbrăcat elegant, într-un gheroc cafeniu cu brandeburguri, înspumat de o cravată de dantelă.

— Fiindcă asta-i hotărârea dumitale, urmă el pe un ton satisfăcut, instalează-te la bord. Simte-te ca acasă. La Petulante nu-i la fel de mare ca palatul din Versailles, dar ai să te obişnuieşti cu ea. Vei împărţi camera cu sublocotenentul Sosthene Goujet, un soldăţel vesel. Diseară, la ora şapte, să fii cu el pe punte, unde voi veni şi eu cu secundul meu şi ceilalţi locotenenţi, să dau citire instrucţiunilor de armament şi altor eventuale dispoziţii.

Coborî pe punte şi eu pe cheu, pentru a-l căuta pe bravul Germain, care îmi urcă bagajul la bord. Era mişcat că se desparte de fiul stăpânului său.

— Domnul să vă aibă în pază! îmi spuse. Veţi vedea multe locuri frumoase şi nădăjduiesc să vă placă.

Îşi căuta cuvintele, mototolindu-şi pălăria cu amândouă mâinile. Ar fi vrut să-mi spună o vorbă de îmbărbătare, acum, la despărţire, şi iată ce găsi:

— La urma urmelor, corabia asta mătăhăloasă e făcută să umble pe mare, nici mai mult, nici mai puţin ca şi un cal uriaş de lemn. Mie-mi plac mai mult caii în carne şi oase, poate fiindcă am fost gonaci prin codri şi câmpii, dar fiecare cu gustul său.

Am râs împreună cu el şi l-am urmărit cum se îndepărta pe cheu, cu fruntea plecată, între bieţii cai sfârşiţi de goană, pe care-i ţinea de căpăstru.

A doua zi în zori desfăşurarăm velele, împinşi de o briză bună de uscat, care ne-a ajutat să lăsăm curând Paimboeuf la babord şi Saint-Nazaire la tribord. Oceanul îşi desfăşura în faţa mea nesfârşita-i pânză verde, care avea să mă ducă pe Coasta Sclavilor şi în insulele Americii. Deasupra mea velele şuierau, biciuite de vânt. Sub tălpi, doar nişte scânduri fragile mă apărau de adâncurile abisului şi de furia valurilor. Cu opt zile în urmă, tata dăduse acea petrecere unde, spre nenorocul meu, le-am cunoscut pe Line şi Trine. Am avut prilejul să le fac curte, să stau în cumpănă faţă de farmecele lor atât de asemănătoare, să discut cu prefăcuta contesă de Valbert du Coudray despre locul şi însemnătatea „muştelor”. Sinistre glume! Line şi Trine erau oare înţelese cu contesa? Nu-mi venea să cred. Îşi numiseră aluniţele: „mincinoase”. Trebuia să fi văzut în asta o prevestire?

Oricum ar fi fost, era mai înţelept din partea mea să uit o întâmplare care îmi schimbase atât de brutal cursul vieţii. Dealtfel, ce-aş fi putut face altceva decât să mă obişnuiesc cu situaţia impusă de împrejurări?

În seara din ajunul plecării, aşa cum se anunţase, la ordinul domnului Fulminet, căpitanul nostru, statul major al corăbiei ţinu sfat. Era alcătuit din domnul Justim Colinet, căpitan secund, din domnii Pigache (Zebedee) şi Dufourneau (Camille), locotenenţi, şi din sublocotenentul Goujet, despre care am pomenit mai sus. Dar mai bine să le fac portretul pe loc.

Domnul Colinet, de felul lui din Saint-Malo, lung şi uscăţiv ca un mănunchi de vreascuri, cu faţa colţuroasă şi nas ascuţit, ochi galbeni iscoditori şi pielea tăbăcită a unui bătrân lup de mare, făcuse mai multe campanii pe corăbiile regelui şi navigase pe nave de cursă lungă ca pilot cu schimbul. Avea vreo treizeci de ani. Din anul de captivitate petrecut în portul Plymouth, de unde evadase împreună cu domnul de Forbin, păstrase obiceiul de a-şi da acordul în orice problemă printr-un „Well! ” demn de cel mai flegmatic englez.

Locotenentul Pigache era o pocitanie burduhoasă, cu pielea arsă de soare şi ochi boboşaţi. La doisprezece ani se îmbarcase ca mus pe la Charrnante Gabrielle şi, în cincisprezece ani de viaţă pe mare, fusese, rând pe rând, călăfătuitor, gabier, boţman{15}, sublocotenent, de la Pegu, mai departe de Indiile Orientale, până în insulele Malvinas din Marea Sudului. Ştia la fel de bine ca oricare să ţină cârma pe furtună, ca şi pe mare calmă, chiar dacă, întrecând măsura la băutură, abia se ţinea pe picioarele lui scurte, supus tangajului şi ruliului ca o luntre cu catargul sfărâmat.

Pe cât domnul Pigache avea o fire veselă şi săritoare la nevoie, datorită incendiarei drojdii de trestie de zahăr, din care, de câte ori debarca la Capul Francez, cumpăra de la un plantator câte o balercă, pe care o păstra pentru uzul său personal, pe atât domnul Dufourneau, locotenent-secund, era un om înţepat şi arţăgos. Drept ca un par, cu privirea rece şi obrazul galben şi ciupit, se purta aspru cu oamenii din echipaj, împungându-i cu glas sec şi strident. Avea vreo douăzeci şi cinci de ani, era un admirabil corăbier, studiase la şcoala de hidrografie din Dieppe şi ştia să determine pe hartă punctul unde se afla corabia la fel de sigur că însuşi căpitanul Fulminet. Nu era prea vorbăreţ şi bea cu moderaţie. La început l-am considerat incapabil de înflăcărare pe acest fiu de notar, care întorsese spatele breslei avocăţeşti ca să pornească la voia întâmplării pe mare. Îl judecasem pripit.

Mai rămâne sublocotenentul Goujet (Sosthene), care nu era cel mai puţin arătos din echipaj. Avea douăzeci de ani şi era potrivit de statură, blond, cu ochi albaştri şi o pieliţă de fată. Părea un fluşturatec, un filfizon, un coconaş, dar oricât era el de parfumat, spilcuit, ondulat, umerii săi largi insuflau respect şi îţi zdrobea mâna când ţi-o strângea, căci avea nişte muşchi de fier. Se trăgea dintr-o familie de armatori din Nantes. Încă din fragedă copilărie i se împuiaseră urechile cu isprăvile corsarilor şi ale fraţilor de pe Coastă. Nu visa decât să-i întreacă în faimă pe cumplitul Olonnois, care cucerise Maracaibo, pe cutezătorii căpitani Laurent şi Van Horn, care luaseră cu forţa Vera-Cruz, pe neîntrecutul galez Morgan care, vreme de cinci ani la rând, a semănat groaza în Noua-Grenadă, a dărâmat turnul Santo Domingo, din Cartagena Indiilor, şi a devenit guvernator al insulei Jamaica. Nu-l credeam în stare de asemenea fapte vitejeşti, judecând după spectacolul pe care mi-l oferi în prima zi a traiului nostru împreună în hruba care ne ţinea loc de încăpere pe La Petulante.

În dimineaţa aceea, pe când se gătea în faţa unui ciob de oglindă şi se bărbierea atent, îl auzii că ţipă pentru un micuţ punct negru ce-i apăruse pe o nară:

— Ce oroare, Lafortune, îmi spuse cu o voce de bas, care contrasta cu înfăţişarea lui tinerească. De ce oare natura strică astfel armonia unui obraz plăcut?

Extrase între două unghii obiectul mâniei sale şi adăugă:

— Ah! ce noroc pe tine că nu eşti un băiat frumos! Nu puteam suferi o asemenea observaţie care-mi zgâria urechile şi îndată mi-am şi scos sabia.

— O rană care-ţi va tăia obrazul în două ne poate pune repede pe picior de egalitate, îi răspunsei senin.

Ridică din umeri şi izbucni în râs:

— Fii serios, domnule! Eşti iute la mânie şi cred că suntem făcuţi să ne înţelegem mai degrabă decât să ne scoatem maţele. Fii pentru mine Enea, şi voi fi însoţitorul tău fidel. Dar mai întâi vâră-ţi sabia în teacă. Am început şi eu să râd şi, din clipa aceea, am devenit cei mai buni prieteni de pe lume.

Să mă întorc la adunarea statului nostru major. Aşa cum fusesem înştiinţat, căpitanul citi pentru început instrucţiunile de armament. Am rămas uluit cât de anapoda erau făcute. Recomandarea stăruitoare de a ne ruga lui Dumnezeu dimineaţa şi seara venea înaintea îngrijirilor în caz de colici, şi necesitatea de a-i pune pe negri să facă gargară cu oţet sau zeamă de lămâie, la care se adăuga un strop de rachiu, ca măsură preventivă împotriva scorbutului, venea după dispoziţiunile prevăzute în cazul morţii căpitanului, apoi a secundului său, apoi a celor doi locotenenţi care aveau dreptul, în această ordine ierarhică, să ia comanda navei. După moartea celui de-al doilea locotenent, soarta corăbiei noastre trecea în mâinile lui Sosthene Goujet, apoi, dacă eventual cadavrul acestuia din urmă avea să fie aruncat peste bord, în ale mele.

Oricât mi s-ar fi părut cu neputinţă, perspectiva de a fi promovat, printr-o catastrofală serie de decese, stăpân deplin al unei corăbii cu un deplasament de 250 de tone, îmi cam tulbura mintea. Căci, dacă un asemenea caz fusese considerat de Companie, demn să fie prevăzut, evident, el era previzibil.

Totuşi Aubert Fulminet continuă recto temo{16} citirea celui de-al 16-lea articol, în termenii căruia eram obligaţi să ne conformăm celor de mai sus, şi care se termină prin această formulă edificatoare:

„Vă dorim tuturor şi fiecăruia în parte, o călătorie bună şi ne rugăm lui Dumnezeu să vă aibă, pe unii şi pe ceilalţi, în sfânta şi mărita lui pază.”

— Amin! îmi suflă la ureche colegul Goujet, păstrându-şi un chip de marmură.

După care căpitanul trecu la ordinele privind rolul fiecăruia pe durata călătoriei, domnul Dufourneau, sub controlul şefului său, având delegaţie specială din partea Companiei pentru vinderea şi trocul mărfurilor încărcate. Apoi se întoarse spre mine.

— Domnilor, spuse el, vă prezint un nou venit, sublocotenentul Felix Lafortune, care s-a bătut vitejeşte în armata regelui şi pe care dorinţa de a vedea lumea l-a împins să se îmbarce împreună cu noi. Pe rolul echipajului are postul de scrib, dar va lua parte şi la negoţ, ca adjunct al domnului Dufourneau. Pentru a-i ura bun venit, cu voia domniilor-voastre, să golim un şip în sănătatea acestui novice, faţă de care vă rog să vă purtaţi cum se cuvine.

— Well! mormăi secundul.

Păhărelele, umplute vârf, se ciocniră cu clinchet, locotenentul Pigache îşi pocni limba de cerul gurii şi locotenentul Dufourneau, ridicând un deget înmuiat în rachiu declară că, mâine, pânzele vor fi umflate de cel mai prielnic vânt.

Aşa s-au petrecut lucrurile în dimineaţa aceea senină de sfârşit de vară, când La Petulante, cu toate pânzele sus, părăsea Lumea Veche pentru a se îndrepta spre coaste îndepărtate. Nu aveam decât douăzeci de ani: vârsta proiectelor, speranţelor, a visurilor şi iluziilor. În loc să cochetez prin saloane şi să colind tripourile sub binecuvântarea unui tată îngăduitor, pornisem într-o aventură în care aveam să dau dovadă că, deopotrivă cu tovarăşii mei căliţi, eram gata să înfrunt totul, să trec peste orice greutăţi.

Sprijinit de copastie, vedeam cum se îndepărtează în urma noastră promontoriul Saint-Gildas, apoi, îndată după aceea, cum se estompează linia albăstrie a coastelor insulei Noinnoutier. Trăgeam cu nesaţ în piept aerul sărat, o beţie necunoscută îmi umfla pieptul. Mi se părea că renasc la o nouă viaţă, la o viaţă adevărată. În spatele meu, cineva tuşi în două rânduri, vrând parcă să-şi vestească prezenţa.

— Am onoarea să vă salut, domnule. Mă întorc şi văd un bărbat gras, cu faţa îmbujorată, în haine negre şi tricorn de piele.

— Mă numesc Taillebois Joel, chirurg, născut la Paimpol, spuse el cu ton uşor solemn. Am patruzeci şi cinci de ani şi sunt decanul de vârstă al acestei curse de şoareci.

Îmi întinde o mână moale, pe care o string spunându-mi numele.

— Da, continuă el, ţinându-se de copastie, căci corabia începea să fie clătinată de o hulă puternică, mai bine să ştiţi fără zăbavă ce vă aşteaptă. La Petulante este plină de guzgani. De fiecare dată când ne-am întors din insule, am încercat s-o scap de animalele astea nesuferite, dându-le un amestec de leacuri în stare să ucidă o turmă de elefanţi. Dar zadarnic. Totdeauna scapă câţiva şi ne tot întrebăm unde se ascund cei rămaşi în viaţă. Trebuie spus că, de îndată ce vârâm sub punte încărcătura de sălbatici, bieţii negri, în lipsă de carne de om, înfulecă peste raţie carne de şobolan şi hoardele lor scad atunci în chip simţitor. Dar, vai! după ce îi debarcăm, lighioanele mustăcioase încep să mişune iarăşi. Fiţi atent să nu vă muşte, dacă ţineţi la preţiosul domniei-voastre hoit.

Un glas gros, după care îl recunoscui pe căpitanul Fulminet, îl întrerupse:

— Pun rămăşag că maimuţoiul ăsta bătrân îşi recită cupletul despre şobolani. Ar fi mai bine să-şi recunoască vina, după frumoasă ispravă pe care a săvârşit-o în ultima noastră călătorie. A pus la cale lăudabilul plan de a curăţa pe veci corabia de nedoriţii ei pensionari, cu ajutorul celei mai straşnice otrăvi pentru şoareci. Rezultatul: crescătoria noastră de guzgani a continuat să sporească şi să se înmulţească, în schimb douăzeci dintre cei mai frumoşi negri au pierit, victime ale otrăvii. Iată rodul îndeletnicirilor dumnealui. Du-te mai bine de-ţi pisează leacurile, dom'le lăudăros, şi nu ne mai împuia urechile cu aiurelile dumitale.

Chirurgul se îndepărtă mormăind, pe când căpitanul se puse pe râs, apoi adăugă:

— Ei, oricum, are meritul că ucide ceva mai puţini oameni decât media celor din breaslă lui... Acum, domnule Lafortune, ascultă la mine. Marea este frumoasă, deşi începe să se agite puţin. Nu te schimbi la faţă, ceea ce mă face să cred că ai stofă de marinar, dar n-ai timp de pierdut, trebuie să înveţi meseria. Mai întâi e nevoie să ştii să te urci pe catarge.

Îmi arătă pe loc cum să fac şi, în ziua aceea şi în următoarele zile, îmi dezvălui tainele navigaţiei cu pânze, începând cu arborada. Am învăţat să deosebesc arborele trinchet, din faţă, de arborele artimon, din spate, primul purtând – ca şi marele catarg – o velă inferioară, trinca, un gabier, un zburător şi o rândunică trinchet, al doilea, având pe arboretul artimonului o rândunică artimon, apoi un contragabier şi un zburător artimon, şi o randă. A trebuit să-mi întipăresc în minte că pe straiul catargului mare este învergată o velă triunghiulară, numită vela-straiul gabierului mare. În sfârşit, mi-am vârât în cap rolul velei pătrate, civadiera, de sub catargul bompres, ale cărei orificii, aşezate în colţurile de jos, permiteau scurgerea apei adunate.

Pe urmele stăpânului corăbiei noastre, am cercetat toate părţile acesteia, răspunzând întrebărilor pe care, după ce mă învăţase, mi le punea neîntrerupt, ex abrupto:

— Ce este duneta, domnule Lafortune?

— Este suprastructura aşezată deasupra punţii superioare şi care se întinde de la pupa la catargul artimon.

— Ce este covertă?

— Puntea superioară.

— Ce este „sfânta-barbă”{17}?

— Despărţitura rezervată maistrului tunar şi care precedă depozitul de muniţii, sau pulberăria.

Totuşi, cel mai mult m-a impresionat încăperea de sub punte, amenajată între cală şi covertă, unde aveau să fie îngrămădiţi cei trei sute de negri pe care urma să-i culegem de pe coasta Guineei. Nu măsura mai mult de cinci picioare înălţime şi, într-un spaţiu atât de redus, captivii adulţi nu puteau sta decât aşezaţi sau culcaţi. Această parte a navei fusese spălată la Nantes, cu mai multă grijă decât celelalte şi „parfumată”, cum se spunea, cu oţet. În ciuda acestor măsuri, era îmbibată cu un miros infect, de-a dreptul o miasmă de mormânt. L-am întrebat pe căpitan cum puteau nişte fiinţe omeneşti să rămână în viaţă, luni de zile, într-o asemenea hrubă.

— Ne-am resemnat să pierdem la fiecare călătorie un sfert din marfă, răspunse el. Îţi dai seama că ar fi preferabil pentru Companie să ştie că oamenii ei ajung în insule vioi şi bine dispuşi, deoarece pierderea unui singur negrişor măreşte preţul de cumpărare fixat pentru fiecare cap de negru. Dar moartea şi viaţa stau în puterea nemărginită a lui Dumnezeu. Papa Martin al V-lea a proclamat, din amvonul bazilicii Sfântul-Petru, că pământul aparţine lui Hristos şi că Vicarul său are dreptul să dispună de orice nu este sub stăpânirea creştinilor. Ca urmare, negoţul cu negri este un comerţ legitim, întrucât negrii sunt pagini.

Pentru a mă lămuri mai bine, îmi dădu o cărţulie legată în piele de viţel, care fusese pesemne cercetată de mulţi înaintea mea, deoarece nenumărate pagini erau murdărite şi aveau colţurile rupte. Titlul ei era „Făclia mării”.

— Citeşte-o, îmi spuse el. În ea vei găsi principalele rute maritime, direcţia şi forţa curenţilor. Nu-i ca Biblia, dar din ea vei învăţa esenţialul.

După opt zile, aveam capul călindar de tot vocabularul maritim, şi de noţiuni destul de încâlcite spre a duce drept la naufragiu cea mai bună corabie din lume. Îmi făcusem doi prieteni la bord: locotenentul Pigache, care găsise în mine un ascultător docil al peripeţiilor vieţii sale pe toate mările globului, şi sublocotenentul Goujet, care hulea când se potolea vântul şi mă întreba dacă, lăsând la o parte culoarea, negresele aveau aceeaşi conformaţie ca şi femeile albe. Învăţase la Nantes tot ceea ce un elev marinar trebuia să cunoască, dar niciodată nu înaintase mai mult de câteva leghe în larg, pe nişte corăbii de pescuit. Plutea deci pentru prima dată, ca şi mine, spre coasta africană şi observam cu interes cum, pe zi ce trece, se gătea şi se îngrijea tot mai puţin.

Când, după trei interminabile săptămâni de navigaţie liniştită, punctate de lungi intervale de calm plat, am zărit la orizont Capul Rocă, era la fel de ciufulit şi rufos ca orice gabier în cafas. Am făcut această observaţie cu glas tare şi cu duhul blândeţii, şi-atunci mi-a răspuns, ridicând din umeri:

— Pentru marinar, în larg, ţinuta neglijentă este o cochetărie. Aşteaptă tu puţin (începusem să ne tutuim mai demult) să ajungem la Capul Francez şi-ai să vezi cum n-o să-mi precupeţesc osteneala să le dau gata pe doamnele creole cu eleganţa mea rafinată. Domnul Fulminet avusese dreptate vorbindu-mi despre monotonia călătoriei pe mare, când vântul cade şi corabia pluteşte nemişcată, derizorie ladă de scânduri, pierdută între apă şi cer, parcă pe vecie uitată de Dumnezeu şi de oameni. Căpitanul, secundul şi locotenenţii trăgeau netulburaţi din pipele olandeze aşteptând să se ridice vântul. Eu şi cu Sosthene jucam şah, sau amestecam şi împărţeam cărţile, înjurându-ne ca nişte birjari, pentru a încerca să alungăm cumva melancolia care ne dădea târcoale. Spre a scăpa de ea, imaginaţia noastră supraexcitată de lipsa de lucru, chema furtuna, înfruntarea cu vreo corabie de piraţi sau cu o navă duşmană, în aşteptarea ciudatelor plăceri ale negoţului cu negri.

Nici una din aceste distracţii nu avea să ne lipsească.

 

 

Capitolul 4

 

Am lăsat ancora în apropierea clopotniţei mănăstirii Belem, la o leghe depărtare de oraşul Lisabona, căpitanul socotind absolut necesar să împrospătăm proviziile de lemne şi de apă. Corsarii din Africa de Nord bântuiau în jurul peninsulei. Ca să-i ocolim, prudenţa ne impunea să lungim itinerariul, îndreptându-ne spre insulele Madera şi Canare.

Încă de la plecarea noastră din Nantes, luându-mi în primire funcţia de scrib, sub controlul domnului Fulminet, care îmi dicta ce să scriu, începusem să ţin jurnalul de bord, în care, după ce, în primele rânduri scrise, implorasem milostivenia lui Dumnezeu, pomeneam fiecare nume punându-i în faţă un „domnul”, aşa cum fac şi acum. Din fericire, acest jurnal s-a păstrat şi azi îmi ajută la împrospătarea memoriei. Datorită lui sunt în măsură să notez de pildă că vameşii portughezi, neînduplecaţi în privinţa regulamentelor, ne-au impus trei zile de carantină. Domnul Fulminet, care nu-şi limita gusturile la rachiu, nu scăpă prilejul să cumpere un butoiaş cu vin de Porto pe care îl puse de îndată sub cheie, în camera lui. Îmi amintesc şi de o petrecere veselă pe malul râului Tajo, unde, în tovărăşia lui Sosthene, care îşi îmbrăcase iarăşi livreaua elegantă şi se parfumase cu esenţă de flori de lămâiţa, am mâncat nişte nemaiîntâlnite sardele fripte, stropite cu un vin alb înţepător, în care se îmbulzeau mii de băşicuţe şi pe care oamenii din partea locului îl numesc vinho verde. Şi nu le pot uita nici pe cele care mi-l turnau, Dumnezeu să mă ierte! , cum nu pot uita nici graţia trupului lor, nici ochii focoşi peste care se zbăteau gene lungi şi negre, nici pielea lor aurie, catifelată. Of, tinereţe!

Opt zile mai târziu, ridicarăm ancora odată cu ivirea zorilor şi pornirăm cu toate velele întinse spre vest-sud-vest. Abia ieşirăm din canal şi căpitanul, vrând să inspecteze artileria de la bord împreună cu domnul Colinet, mă rugă să-i însoţesc. Aşa cum îmi spusese tata, om totdeauna bine informat, La Petulante dispunea de douăzeci şi patru de tunuri, în plus de patru mortiere cu proiectile de piatră, aşezate pe puntea din spate, şi patru flinte pe suporţi în gabiile catargelor. Mă obişnuisem să mă urc pe parâme, şi domnul Fulminet îmi făcu favoarea de a mă trimite singur în recunoaştere, la cuibul corbului de pe catargul mare. Ce nespusă plăcere să strâng în mâini cânepa noduroasă şi, căţărându-mă puţin câte puţin pe tălpile agile, să domin mândru corabia şi echipajul ei! Matelotul de veghe, un normand dezgheţat, Lamarche, îmi explică felul cum se mânuieşte flinta, care, datorită suportului, putea fi răsucită în jurul ei, combătând un năvălitor la scurtă distanţă şi în toate direcţiile. Vântul destul de puternic, repezindu-se în pânze, clătina catargul mare, făcându-l să scârţâie şi să urmeze toate oscilaţiile corăbiei. Vedeam cum prova despica marea ca un plug între doi snopi de spumă. Coasta portugheză dispăruse, îmi plăcea legănatul ritmat din gabie, gustul sărat al vântului de pe buzele mele, mirosul mării răscolite în adâncuri, pe care îl simţeam mai puternic la înălţimea curăţată de duhoarea ce se ridica din cală.

De pe puntea superioară de unde îl zăream, cu nasul în vânt, bine înfipt pe picioarele-i îndepărtate, căpitanul îmi strigă să cobor. M-am supus cu părere de rău şi am continuat, în urma paşilor lui, vizitarea bateriilor. Nava avea douăzeci şi opt de saborduri, dintre care patru erau prevăzute cu tunuri false de lemn; zece la babord şi zece la tribord purtau tunurile de 12 livre{18}, iar două saborduri de vânătoare dădeau spre prova şi două spre puntea superioară. Toţi tunarii se aflau la posturile lor. Aveau pe cap berete albastre, o cingătoare de lină roşie le strângea mijlocul şi erau în picioarele goale.

— Fiţi cu ochii în patru, băieţi, le spuse căpitanul, încă de la pornirea atacului, nu uitaţi că cea mai mică întârziere a tragerilor ne poate costa viaţa.

— Well! întări secundul.

Restul zilei se scurse fără nici un incident, dar în noaptea următoare, pe când dormeam cu pumnii strânşi la gură, Sosthene, care era de cart, trimise un matelot să mă trezească. Mă dusei după el pe puntea dunetei.

— Nu m-ai fi iertat dacă nu-ţi arătam eclipsa de lună. Spectacolul este gratuit.

În mijlocul cerului vibră o pulbere luminoasă. Luna plină începea să fie ronţăită de umbră în partea dreaptă. Marea era liniştită şi, curând, vintul căzu cu desăvârşire. Nu se auzea decât clipocitul uşor al apei care se lovea de coca navei. Luna devenea din ce în ce mai mult ca un corn, luminozitatea era mai slabă. O adâncă tulburare mă năpădi şi aveam impresia că mi se tăie răsuflarea.

Chiar şi Sosthene, care nu era atât de simţitor ca să se tulbure prea repede, părea mişcat şi contemplă fenomenul în tăcere. Abia după ce discul lunar, pe de-a întregul acoperit, s-a stins şi de pe cer şi din marea în care se reflectă, şi-a regăsit şi el vioiciunea.

— De data asta, îmi spuse, a intrat la zdup. Să sperăm că va ieşi cu bine.

O pulbere roşiatică începu să mijească în jurul ei, pentru o frântură de clipă, încingând cu un nimb tremurător astrul pierit, apoi un fulger alb ţâşni din partea lui dreaptă, care se mistuise cea dintâi, şi veselul Sosthene îmi dădu un pumn în spinare de era cât pe ce să cad jos.

— Se întoarce Phebe. Mi-am terminat cartul. Te las pe tine să-i spui vorbe dulci.

Se duse clătinându-şi umerii. Am asistat la înceata înviere a lunii şi, când şi-a recăpătat deplina strălucire, m-am apropiat de timonier. Era un vlăjgan oacheş şi tăcut, care simţea probabil nevoia să spună ceva în această împrejurare, căci, după ce-şi trecu boţul de tutun dintr-o falcă în alta, îmi zise:

— Grozavă eclipsă, domnule, e a doua pe care-o văd pe mare şi cerul să ne aibă în pază!

Îşi făcu semnul crucii, trânti un scuipat lung şi negricios în lumina galbenă a fanalului şi vorbi mai departe:

— Să tot fie în curând trei ani de când am văzut prima, lingă insulele Mascarene. Pe vremea aia îmi făceam serviciul pe La Perle, o navă de linie de 120 de tone. Era pe la ora unsprezece înainte de miezul nopţii şi luna n-a fost mâncată decât pe trei sferturi. A doua zi în zori am fost atacaţi de un olandez. Prima salvă de tun ne-a rupt catargul bompres care, în cădere, îl ucise pe căpitanul nostru; a doua ne-a răpus cinci oameni. O cam băgasem pe mânecă. Din fericire, ne-a scos din încurcătură furtuna care ne-a aruncat pe nişte stânci, în faţa insulei Bourbon, unde am ajuns înotând. Vedeţi dar, domnule, eclipsa nu vesteşte ceva bun.

Nu cred în prevestirile rele. Şi astăzi încă refuz să fac o legătură între eclipsă şi ceea ce avea să ni se întâmple în dimineaţa următoare. Cu toate acestea sunt silit să recunosc că, pe la ora nouă, marea fiind foarte agitată, omul de veghe ne-a semnalat o corabie navigând cu vântul strâns. Domnul Fulminet, după ce o examină cu luneta, fu de părere că bastimentul din zare nu era lucru curat şi ordonă pe loc să ne pregătim de luptă.

— Arborează un pavilion francez, îmi spuse el, dar îmi pun gâtul că n-a fost greeat la Nantes sau la Dunkerque! Uită-te, băiete, e mult prea înalt şi prea subţire. Nu m-aş mira să vină din Şale sau, mai degrabă, din Alger. Vom încerca să ne piardă urma, deşi e un velier mai bun decât al nostru. Dar, dacă nu izbutim şi trece la abordaj, îl vom primi cu cinste.

Am luat luneta în cercul căreia se vedea limpede înşelătorul pavilion albastru cu o cruce albă. Căpitanul puse la gură portavocea şi strigă:

— Terţarolaţi!

Africanul înainta mereu spre noi.

— Goujet! Lafortune! comandă mai departe domnul Fulminet. La tunuri! Toate gurile de foc să fie încărcate şi tunarii la posturile lor.

Sosthene şi cu mine grăbirăm pasul. Meşterul tunar ne-o luase înainte. Fiecare om era în faţa tunului său, cu fitilul în mână.

— Gata! strigă normandul de veghe.

Căpitanul porunci să se coboare flintele de pe celelalte catarge, spre a fi aşezate pe puntea pupa. După ce luă toate măsurile, intră în camera lui să-şi încarce pistoalele. Îi admiram sângele rece, dar şi iscusinţa cu care manevra, îndreptând corabia spre sud-est, ca să ne apropiem de coasta portugheză, unde ne puteam încrucişa cu o navă prietenă.

Urmăritorul se apropia tot mai mult. După vreun ceas, era la o bătaie de puşcă şi ridica în mărul artimonului stindardul verde, bătut cu stelele de argint şi semiluna Profetului. Venea deci din Alger.

Nu voi uita niciodată lecţia pe care mi-a dat-o în ziua aceea căpitanul corăbiei noastre. Marea era din ce în ce mai învolburată şi piraţii dădeau dovadă de mare curaj venind spre noi în aceste condiţii, cu toate velele întinse, în scopul de a trece la abordaj. Dar domnul Fulminet nu se lăsă păcălit. La ordinul său, cele două vele inferioare au fost învergate şi vântul strâns în gabieri, pentru ca nava să poată da îndărăt.

Eram încă prea nepriceput ca să pot înţelege fineţea acestei manevre, de a cărei oportunitate nu mi-am dat seama decât după aceea. Toţi oamenii noştri, cu arma în mână şi sabia la centiron, şedeau în genunchi în spatele platbordului, spre a nu deveni nişte ţinte vii pentru atacator. Şedeam ghemuit în dosul cabestanului, în mâna dreaptă strângeam crosa unui pistol şi în cea stângă sabia scoasă din teacă. Sosthene era culcat pe burtă lângă mine.

Vasul algerian ajunsese la o bătaie de pistol, când lansă o bordee{19}, însoţită de o salvă de muschete. Câteva straiuri se rupseră, nişte parâme căzură pe punte şi un matelot, care avusese proastă inspiraţie să ridice capul, se trezi cu el retezat de o ghiulea.

Îndată după aceea, urmând instrucţiunile prealabile ale domnului Fulminet, toate tunurile noastre de la babord, mortierele şi flintele scuipară foc. Trinchetul corsarului se prăbuşi cu mare scrâşnet şi gancii zvârliţi de necredincioşi scârţiră agăţându-se de bordajul nostru.

Algerienii aceia erau nişte adevărate veveriţe. Vreo zece dintre ei ne şi săriseră în spate, dar puştile noastre îşi făcură meseria. Numai câţiva piraţi, cu iataganul într-o mână şi toporişca în cealaltă, rămaseră în viaţă. Stând tot pe burtă, Sosthene apucase de glezne şi dăduse de-a berbeleacul un ticălos, apoi, sărind peste el, îl ţintui de podea cu vârful săbiei. În ce mă priveşte, a fost de ajuns să apăs pe trăgaciul pistolului ca să trimit pe lumea cealaltă un al doilea tâlhar, înainte de a începe o explicaţie din sabie cu al treilea.

Acesta era mai îndărătnic. Sărea la dreapta şi la stânga şi, de fiecare dată când se ferea în lături, mormăia printre dinţi: „Allah! ” Se prăbuşi dintr-o dată, cu ochii holbaţi şi un fir de sânge i se prelinse din nas. Blândul locotenent Pigache îi sfărâmase ţeasta cu o lovitură de prăjină.

Am mai avut vreme să văd un diavol tuciuriu tras în ţeapa săbiei căpitanului. Tocmai când un nou ciorchine de atacatori era gata să ne cadă în spate, La Petulante, prin manevra de care am pomenit mai sus, se eliberă de toate căngile ce se rupseră în acelaşi timp, cele două nave se îndepărtară una de alta şi, împinşi de avântul luat, discipolii lui Mahomed se prăbuşiră în valuri.

În câteva clipe ieşirăm din bătaia tunurilor şi ultimul episod al luptei l-a avut drept erou pe normandul de veghe care, dintr-o singură încărcătură de flintă, făcu bucăţi trei ticăloşi cu turban de pe puntea superioară a vasului lor. Isprava fu salutată cu urale. Între timp, vârtejul de vânt se prefăcu în furtună şi păgânii, destul de scărmănaţi şi aşa, renunţară la luptă.

După ce se mistuiră în zare, domnul Fulminet făcu recensământul pierderilor noastre. În afara matelotului cu capul tăiat, mai aveam şase oameni cu răni uşoare. Pe loc ne dădurăm seama că domnul Colinet, secundul nostru, nu era nicăieri. În cele din urmă fu găsit în agonie, pe puntea din spate. Un glonţ îi străpunsese gâtul, dar la picioarele lui zăceau întinşi doi piraţi ucişi de mâna sa. Chirurgul voi să-l panseze, dar rana nu lăsa nici o urmă de speranţă. Domnul Colinet făcea mari sforţări să vorbească şi ne-am chinuit să citim pe buzele lui pătate de o spumă sângerie cuvântul pe care nu izbutea să-l rostească şi care reprezenta un adio resemnat la viaţa lui aventuroasă. Cuvântul acela era: „Well! ”

Furtuna dură până seara, când ne aruncarăm morţii în mare, după ce căpitanul citi la căpătâiul lor De profundis şi Recviemul, aşa cum e datina.

După îndeplinirea acestei ceremonii, distracţiile căpătară frâu liber. Nu era o nimica toată că pusesem pe fugă şi pricinuisem pagube unui corsar din Alger, şi domnul Fulminet porunci să se împartă întregului echipaj o porţie dublă de rachiu. Pe ofiţeri, din care făceam şi eu parte, îi pofti la masa lui şi fu deosebit de darnic: claponi la frigare, limbi de bou fierte, salată de urzică blinda – o raritate – pesmeţi înmuiaţi în rachiu, toate acestea stropite din belşug cu vin de Cahors. Împinse dărnicia atât de departe, încât ne trase din butoiaşul cu preţiosul său vin de Porto, din care lua cu zgârcenie, câte un păhăruţ pentru fiecare. Acest diavol de om avea pare-se ochi pentru toate, căci mă felicită pentru felul cum folosisem fără greş pistolul şi îl lăudă pe Sosthene că ştia să ucidă chiar şi târându-se pe burtă. Îl vesti apoi pe domnul Pigache, care devenise căpitan secund prin moartea nefericitului domn Colinet, că se simte tare ispitit să nu-i spună de acum înainte decât domnul „Prăjină”.

— Nu vreau, domnilor, spuse în încheiere, ca domnul Dufourneau să mă socotească nedrept faţă de el. Trebuie să vă înfăţişez tot meritul de care a dat dovadă în executarea manevrei pe care i-am dat-o în sarcină. Datorită lui, corabia noastră a putut să se desprindă de pirat.

Un zâmbet fugar contractă chipul nearătos al locotenentului, care era mai bun navigator decât degustător, căci dădu peste cap vinul din Porto dintr-o sorbitură.

Domnul Fulminet ne lăsă liberi, înştiinţându-ne că, după Madera şi insula Palma, ne vom îndrepta spre arhipelagul Capului Verde, de unde vom merge drept spre capul Tangrin şi insulele Bananas. Acolo vom începe negoţul cu negri. După socotelile sale, aveam să ajungem la locul indicat peste o lună, dacă nu vom întâlni piedici în cale şi dacă vântul ne va fi favorabil.

Timp de o săptămână vântul a bătut din plin aproape fără oprire, ceea ce ne-a îngăduit să lăsăm departe în urma noastră cuibul de corsari din Şale. Sosthene căsca de-i pârâiau fălcile tot scrutând orizontul fără să descopere nici urmă de pânze, şi când i se întâmpla să zărească aripa vreunui rechin despicând suprafaţa apei, era gata să dea alarma. Domnul Pigache ridica doar din umeri. În apropiere de Porto Santo am întâlnit în cale o turmă de caşaloţi. Monştrii aceştia, dintre care unii măsurau peste treizeci de picioare în lungime, stârniră verva secundului.

— Iată un vânat demn de domnia-voastră, domnule Goujet, spuse el pufăind din lulea. Trebuie doar să vă previn că aceste drăguţe animale, dacă lovesc o dată din coadă, pot să-ţi răstoarne o brigantină de parc-ar fi o simplă plută.

Sosthene făcu o mutră scârbită şi se refugie în camera lui să tragă un pui de somn. Fu trezit de o trâmbă de vânt destul de puternică să-l arunce jos din hamac, într-atât de tare se clătina corabia. Ne aflam la începutul lui octombrie care, la nord de tropice, este anotimpul furtunilor. În plină zi, doar în câteva clipe, cerul devine negru ca smoala, marea se umflă în valuri mari cât casa, corabia scârţâie din toate mădularele şi vântul furios spintecă pânzele. Aceasta era situaţia în care ne aflam.

Pluteam între insula Madera, acoperită de nori întunecoşi, şi Desertas, trei blestemate insuliţe fără picior de om, fără un copac, fără un smoc de iarbă, de care îmi voi aduce aminte cât voi trăi ca de nişte porţi ale iadului. Îl văzui pe Sosthene apărând deodată în faţa mea, cu un ochi umflat cât oul de porumbel, drept urmare a căderii sale. Căpitanul nu pierdu vremea, dădu ordin să se strângă pânzele pe straiuri şi luă el însuşi cârma în mâini. Domnul Pigache alerga de la un bord la altul, fără ca mersul său de raţă să se fi datorat consumului de rachiu. Domnul Dufourneau striga ordinele pe care Sosthene şi cu mine le transmiteam agăţându-ne de orice ne cădea în mâna ca să ne ţinem echilibrul. Un matelot fu măturat de un val, fără să i se poată da vreun ajutor, din pricina stării în care se afla marea.

Furtuna bântuia din plin. Era nevoie de întreaga experienţă a pilotului şi de disciplina echipajului pentru a evita ca La Petulante să fie târâtă spre Deşerta Grande şi să se sfărâme de coasta ei inospitalieră.

Deşerta Grande, cu o lungime care nu depăşeşte câteva leghe, pare să fi adunat în acest spaţiu restrâns tot ceea ce natura vulcanică oferă mai ameninţător pentru om. Ai zice că-i un enorm bloc de fier căzut brusc în valuri. Chiar la o distanţă bună şi pe o mare dezlănţuită, cum era cazul nostru, răspândeşte un miros de sulf şi de metal de curând răcit, care te îneacă. Mai întâi vezi o îngrămădeală de roci zgrunţuroase, ici şi colo sfărâmate în mormane de pietroaie, apoi zidul unei faleze înalte, brăzdată pe toată lungimea ei de straturi frânte, în culori trecând de la galben ca lămâia la roşu-aprins, care sunt vechi revărsări de lavă.

După Deşerta Grande, mai trebuia să scăpăm de Bugio, ultima insuliţă, al cărei profil colţuros te face să te gândeşti la falcă unui animal gigantic dinainte de potop. După ce în sfârşit le depăşirăm, îl văzui pe chirurgul nostru, domnul Taillebois, care, de la începutul furtunii se ţinea strâns de catargul trinchet, cum îşi face cruci după cruci. Avea să-mi explice după aceea că, atunci când o navă este în primejdie, şobolanii ies din cală să se adăpostească sub punte, apoi chiar pe punte şi că, neputându-i strivi pe toţi cu tocul, prefera să fie devorat în aer liber. Dar, spunându-mi acestea, clipea ciudat din ochi.

Furtuna mai ţinu încă două zile după ce depăşirăm insulele Desertas. De mai multe ori trombe de apă măturară corabia de la prova până la puntea din spate. Eram nevoiţi să ţinem piept valurilor şi biata corabie lua apă în chip îngrijorător. Când cerul s-a înseninat, membrii echipajului erau uzi până la piele. Ne schimbarăm cămăşile şi hainele, aşa încât, o zi întreagă ne plimbarăm pe punte în haine de sărbătoare.

Opt zile mai târziu, cum intrasem în derivă spre est, în loc de insula Palma, zărirăm în faţa noastră stânca insulei Tenerife încununată de un guler de zăpadă, din care se ridicau aburi. Corabia era obosită de furtună şi domnul Fulminet hotărî să ne oprim la Santa Cruz, unde să i se facă un nou greement. Au urmat două săptămâni încântătoare, în timpul cărora domnul Pigache n-a umblat niciodată treaz, luându-şi drept acoperire şi justificare autoritatea domnului Taillebois care acordă vinului greu din partea locului, dintr-un soi grecesc din Monemvassia, remarcabile virtuţi diuretice şi tămăduitoare pentru bolile de stomac. Din prima seară, Sosthene cuceri cu bunele lui maniere, o ademenitoare mulatră, Consuela, a cărei soră, Juanita, nu s-a dovedit crudă faţă de mine. O căldură blinda plutea sub palmieri, unde focoasele insulare ne răcoreau drăgăstos cu evantaiele şi cu îngheţate de portocale, pregătite de mâinile lor iscusite.

Când a trebuit să părăsim această Capua pierdută în ocean, Sosthene îi jură Consuelei că o va lua în căsătorie la prima lui trecere pe acolo şi îi impuse să ţină la zi lista neruşinaţilor care, până atunci, vor avea îndrăzneala să-i ceară, dacă nu să-i şi obţină, favorurile, pentru a-şi împlânta la timpul cuvenit sabia în trupurile lor. Nu mă puteam lăsa mai prejos şi dădui aceleaşi dispoziţii Juanitei. Cele două surori, cu obrazul scăldat în lacrimi, după ce ne-au dăruit din sfintele moaşte ale Maicii-Domnului-de-Moarte-Blîndă, îşi fluturară batistele, dovedind cât de simţitoare erau, când La Petulante se îndepărtă de meleagul lor preafericit.

Ajunserăm la jumătatea drumului între insulele Canare şi capul Blanco când se sărbători la bord botezul Tropicelor. Această ceremonie burlescă, tradiţională pe navele de comerţ şi pe vasele regelui, se făcea pentru cei care intrau pentru prima dată în zona tropicală. Doisprezece mateloţi din echipajul nostru, fără a-i mai pune la socoteală pe învăţăcei, se aflau în această situaţie.

Ceremonia începu pe la ora prânzului, corabia stând pe loc în mijlocul apelor liniştite. Deodată sună clopotul. Veteranii de pe La Petulante năvăliră pe punte şi îi prinseră pe novici, cărora le legară mâinile la spate. Nu mai rămânea decât să fie daţi la apă, adică, după ce li se trecea o frânghie pe sub umeri, erau ridicaţi la capătul vergii marelui catarg, apoi erau lăsaţi să cadă în apă de trei ori. Cei „daţi la apă” nu prea aveau de ce să fie supăraţi, deoarece, după această baie cu de-a sila, primeau o cană cu rachiu şi una cu vin de Tenerife.

Unul dintre ei, totuşi, ne făcu o surpriză. După a doua cădere în apă, unde dispăru cu totul, frânghia cu care era legat se ridică fără el. Temându-se să nu se fi înecat, sau să nu fi fost înghiţit pe nesimţite de un rechin nevăzut, căpitanul ordonă să se lase la apă o barcă. După strigăte şi râsete, se aşternu o tăcere grea. Doi mateloţi din barcă se aruncară în valuri. Trecură două minute. Tot echipajul era aplecat peste platbord, când, deodată, dinspre dunetă, răsună un strănut straşnic. Era înecatul nostru, cu părul zburlit, şiroind de apă, care, scăpând din funie, făcuse înconjurul corăbiei înotând sub apă, apoi se căţărase pe puntea pupei. În mijlocul aclamaţiilor, domnul Fulminet îi înmâna solemn un şip cu cel mai bun vin de Bordeaux, păstrat spre a fi servit la masa ofiţerilor în ocazii mari.

Elevii erau trataţi cu mai multă omenie. Doar cu cămaşa pe ei, li se punea un coş în cap şi apoi se azvârleau peste ei şase găleţi cu apă.

Pentru a nu le ştirbi autoritatea, ofiţerii nu erau udaţi decât cu un pahar de apă turnat pe creştet. Singurii novici din statul-major care trebuiau să fie supuşi acestei cazne eram Sosthene şi cu mine.

Naşul meu a fost veselul normand de veghe, care mă boteză „în numele tropicului şi a lemnului de Campeche”.

Sosthene nu putea scăpa prilejul de a se deosebi de ceilalţi. După ce îşi primi raţia de apă pe cap, când i se întinse paharul cu rachiu, îşi vărsă singur alcoolul pe păr, spre indignarea călăfătuitorului care îl botezase.

— Învaţă, prietene, îi spuse el pe un ton doctoral, că rachiul produce asupra părului un efect la fel de binefăcător ca şi păcura asupra cocii navei. Este un minunat întăritor.

— Risipă risipelor! spuse călăfătuitorul, un breton cam prostuţ, scărpinându-şi ceafa.

După această petrecere, vântul, favorabil timp de o săptămână, ne împinse în dreptul insulelor Capului Verde. Se vede însă că domnul Fulminet calculase greşit longitudinea, fiindcă nu întâlnirăm nici una dintre ele. Încă o săptămână am guvernat cu vânt strâns, până într-o noapte când corabia dădu cu fundul de un banc de nisip. Din fericire, domnul Dufourneau era de cart. Nevoind să-l trezească pe căpitan, care dormea de puteai să tai lemne pe el, dădu îndată ordin să se lase la apă şalupa, împreună cu şase oameni, şi aruncă o ancoră – La Petulante intrând între timp în mare.

Dis-de-dimineaţă, domnul Fulminet tună şi fulgeră. Puse să se facă sondaje şi nu găsi dedesubt decât şase stânjeni. A fost o adevărată binecuvântare cerească faptul că nava nu suferise totuşi nici o stricăciune. În jurul catargelor se roteau pescăruşi, vestind că pământul era aproape. Din toate părţile marea se izbea în valuri înspumate, scormonite din străfunduri. În sfârşit, bunul domn Pigache luă loc în şalupă şi află o strâmtoare pe unde ieşirăm din impas. După câteva zile, învăluiţi într-o ceaţă lăptoasă, descoperirăm capul Tangrin. Sierra Leone era în faţa noastră şi „lemnul de abanos” la îndemână. Puteam începe să-l adunăm.

 

 

Capitolul 5

 

La plecarea din Nantes, domnul Fulminet mă înştiinţase că în afara funcţiei de scriitor la bord, pe coasta Guineei aveam să-1 ajut pe domnul Dufourneau la operaţiile comerciale. Aşezându-mă lingă locotenent în şalupa care avea să atingă prima coastele insulelor Bananas eram ros de curiozitate şi, dacă nu de teamă, cel puţin de nelinişte. Urma să fac primii paşi într-o lume necunoscută. Cum mă voi purta oare?

Ancorasem cu o zi înainte, spre asfinţit, adâncimea mică a mării silindu-ne să rămânem la o bună bucată de coastă. Sosirea noastră nu trecu neobservată de indigeni, deoarece un foc mare fu aprins îndată pe mal şi întreţinut o mare parte din noapte.

— Maimuţoii ăştia ne vestesc că au de vânzare lemn de abanos, îşi dădu cu părerea domnul Taillebois. Şi rosti mai departe, pe un ton grav:

— Eşti un tânăr plin de merite, domnule Lafortune, şi îţi vreau binele. Iată de ce socot de datoria mea să te previn că trebuie să iei anumite măsuri de prevedere în această blestemată parte a lumii, dacă nutreşti gândul lăudabil de a-1 păstra în viaţă pe fiul tatălui dumitale. Mai întâi, ai grijă să umbli totdeauna cu capul acoperit, şi la fel cu pieptul. Aici soarele nu glumeşte deloc cu cei cărora puţin le pasă de el, şi frigurile galbene te fac statuie de pe o zi pe alta. De te vei afla lângă cea mai mică băltoacă de apă stătută, fereşte-te deopotrivă de ţânţari. Frigurile palustre sunt o boală de nevindecat. Dacă vreo negresă bine făcută îţi împunge spiritul animalic, fereşte-te să cazi în ispită, zicându-ţi că poate n-are suflet şi că boala napolitană bântuie cu violenţă prin aceste meleaguri. În sfârşit, fii moderat la băutură. Vinul îngreunează membrele, rachiul înceţoşează mintea, şi concluzia tuturor plăcerilor de pe lume se trage între patru scânduri.

O voioşie ironică scânteia între pleoapele lui parcă tivite cu şuncă. Făcu o scurtă pauză, apoi continuă:

— Nu pretind că mă ţin cu străşnicie de sfaturile pe care ţi le dau. Setea înăbuşă repede mustrările de cuget ale însetatului, carnea are slăbiciunile ei. Mă tem pentru dumneata să nu urmezi pilda domnului Dufourneau. Du-te cu Dumnezeu!

Pilda domnului Dufourneau... Ce voia să spună? Locotenentul îmi părea un om care se ţine la o parte de plăcerile vieţii. Era doar cu trei ani mai mare decât mine, dar obrazul lui ciupit de vărsat îl făcea să pară cu zece ani mai bătrân. De altfel nu era prea vorbăreţ, aşa că mă lăsasem repede păgubaş să aflu ce ciudăţenii ascundeau ochii lui cenuşii ca oţelul şi glasul tăios.

În şalupa ce ne ducea spre coastă, împreună cu patru mateloţi voinici, care trăgeau la lopeţi în bună cadenţă, mă lămuri pe loc asupra relaţiilor pe care le vom lega cu băştinaşii. Observai că în felul său de-a fi se petrecea o schimbare. Pe când de obicei îşi păstra sângele rece, părând nu numai scorţos, dar chiar lipsit de simţire, acum prezenta toate semnele unei agitaţii nervoase, atingând aproape pragul unui început de boală. Ciocănea nervos în marginea şalupei. Lăsa impresia că era gata să sară şi o flăcăruie insolită pâlpâia în ochii lui spălăciţi.

— Domnule Lafortune, îmi spuse el, vei intra cu mine într-o lume cu moravuri foarte deosebite şi care nu seamănă întru nimic cu aceea pe care ai părăsit-o printr-o aberaţie de care m-am făcut şi eu vinovat şi pe care, de altfel, n-o regret deloc. Această lume este îngrozitoare şi totodată captivantă, capabilă de elanuri naive şi de barbarii rafinate. Oamenii de aici sunt după chipul şi asemănarea naturii: nu ştiu să-şi stăvilească pornirile. Aşa cum într-o clipită uragane, despre care habar n-avem în Europa, mătură ca pe nişte jucării de paie colibele acestor nenorociţi, rupând sau smulgând din rădăcini copaci înalţi de peste treizeci de picioare, în larma fulgerelor şi tunetelor, tot astfel negrul din Africa, pradă unei frenezii pe cât de bruşte pe atât de inexplicabile, ajunge în stare să facă cele mai cumplite excese. În ochii lui, viaţa nu valorează nimic, chiar şi a sa proprie, pe care o pierde cu aceeaşi inconştienţă cu care o transmite. Pentru el este o glumă, şi încă de mare haz, de pildă, să reteze dintr-o lovitură de sabie sau de topor capul unui trecător paşnic, care cască gura ca un prostălău la cerul senin. Îmi vei apune că şi noi francezii, care ne fălim că am atins cel mai înalt grad de civilizaţie, nu ne sfiim deloc să ne ucidem semenii sub mască a ceea ce numim fără nici o noimă chestiuni de onoare. Singura diferenţă între aceşti negri blânzi şi noi este că noi ucidem oamenii cu forme. Ei nu văd necesitatea unor asemenea gingăşii, dar rezultatul este acelaşi.

Îmi aruncă o privire pe sub sprâncene şi, pentru o clipă, mă întrebai dacă nu cumva ştia ceva despre cearta mea nenorocită cu contele de Valbert, dar ce nălucire mai era şi asta? Spuse mai departe:

— Da, domnule Lafortune, această lume neagră, dominată de tirani cruzi şi hrăpăreţi, rând pe rând blajini şi slugarnici, dar, ca şi supuşii lor, pungaşi, mincinoşi, beţivani şi desfrânaţi, îmi evocă în chip ciudat Edenul dinainte de săvârşirea păcatului. Africanul nu cunoaşte ce numim noi delict, infracţiune, sau, creştineşte vorbind, păcat, ceea ce îi îngăduie să se facă vinovat de cele mai crunte fărădelegi, e cazul s-o spunem, într-o deplină nevinovăţie. Adaug că acest refuz deliberat de a accepta orice morală individuală sau colectivă are şi părţile sale bune.

Rânji :

— Vreau să spun prin asta că ne îngăduie astfel negoţul pe care îl practicăm cu binecuvântarea Sfintei Biserici catolice. În ţara cuşcuşilor am văzut un soţ vânzându-şi nevasta pentru un clopoţel şi un altul mulţumindu-se cu o pipă. În regatul Juka, cu cât un om este mai bogat cu atât are mai multe neveste. Dacă o soţie adulteră îşi denunţă iubitul soţului, şi corupătorul devine proprietatea încornoratului, acesta, la prima ocazie, îl vinde traficanţilor. Astfel, nu puţine sunt cazurile când soţii îşi trimit nevestele să-i prindă în mrejele farmecelor lor pe cei mai frumoşi masculi din partea locului. Dacă nefericiţii se lasă ademeniţi, s-a zis cu libertatea lor.

Ne apropiam de malul tivit cu cocotieri sub care se zăreau câteva pâlcuri de colibe.

— Negresele astea sunt al dracului de atrăgătoare pentru cei pe care culoarea nu-i scârbeşte. Mai ales pielea lor, dragul meu...

Tuşi şi continuă :

— Mă rog, nu-i deloc interzis să pui mâna pe ea. Mai degrabă este chiar un lucru recomandabil, dacă vrei să fii sigur că nu eşti tras pe sfoară în privinţa mărfii şi bănuiesc că domnii membri ai Companiei nu vor putea decât să ne laude pentru grija arătată de noi. Trebuie să te înştiinţez totuşi că în Codul Negru, promulgat acum aproape şapte ani de gloriosul nostru suveran Ludovic, prin graţia lui Dumnezeu rege al Franţei şi al Navarrei, concubinajul între albi şi persoane de culoare în stare de sclavie este pasibil de o amendă de 2 000 livre de zahăr. Cu tot respectul ce i-l datorăm, domnul de Colbert a fost acela care a născocit această prostie, de care nimeni nu ţine seama. Se vede bine că acest om născut la Reims n-a pus niciodată piciorul pe pământul Africii.

Această cuvântare m-a uimit din cale-afară, dar n-am lăsat să se vadă nimic. Şalupa noastră scârţâia pe nisipul presărat cu scoici şi mai mulţi localnici în costumul lui Adam înaintau spre noi scoţând strigăte, sărind în sus şi făcând mii de strâmbături.

Cei patru maleloţi erau înarmaţi cu puşti şi toporişti. Doi dintre ei rămaseră să păzească şalupa, pe când ceilalţi doi puneau piciorul pe insulă împreună cu locotenentul şi cu mine, care purtam săbii şi pistoale.

Ajunşi în dreptul nostru, negrii ne făcură mari plecăciuni, însoţite de vorbe de neînţeles pentru mine. Domnul Dufourneau le răspunse trăgând mai întâi sabia din teacă şi, întinzând braţul, o înclină cu vârful la pământ. Am crezut că fac bine imitându-l, dar tuciuriii se dădură înapoi înspăimântaţi, apoi, după ce ne-am vârât săbiile în teacă, începură să râdă ca nişte copii cărora li s-a jucat o festă bună, repetând necontenit: „Marabu! marabu! ”

Locotenentul dădu din cap şi le făcu semn să meargă înaintea noastră. Hlizindu-se într-una şi ţopăind, ne-au condus până la o colibă. Cel mai bătrân dintre ei intră înăuntru şi ieşi aproape pe îndată după aceea însoţit de „marabu”, un haidamac buzat şi cărunt, care purta înfăşurat în jurul mijlocului un şorţ de un verde ţipător şi pe pieptul păros, atârnând de un şnur, o amuletă de fildeş reprezentând miticul şarpe cu două capete.

De obicei, prin partea locului, acest „marabu” este cel mai de vază om îndată după rege. O interminabilă discuţie, dusă într-o franceză stricată, începu între domnul Dufourneau şi importantul demnitar, care era şi „mumka”, adică vraciul satului, şi ţinea loc de samsar în vânzarea captivilor. Ne oferi vin de palmier într-o tigvă. Am avut nevoie de-o stacană bună de rachiu, tras dintr-un burduf cu care locotenentul avusese grijă să se înarmeze, pentru a scăpa de gustul rău ce-mi rămăsese în gură după băutura călduţă şi acrişoară.

Târgul se încheia sub un pâlc de bananieri unde ne aşezasem, cu picioarele încrucişate, direct pe pământul roşiatic. „Marabu”-ul nu se sfia să întindă mereu tigva spre a-i fi umplută cu rachiu, pe care îl dădea peste cap dintr-o înghiţitură.

N-aş putea spune dacă tocmelile au durat un ceas, două, sau trei, dar pot afirma că „domnul marabu” era beat turtă când în sfârşit se hotărî să bată din palme. Pe dată, unul dintre negrii care făceau roată în jurul nostru se ridică, pornind la fugă şi se înapoie cu o negresă de vreo treisprezece, paisprezece ani, goală aşa cum o adusese maică-sa pe lume şi care, la o poruncă, începu să se învârtă, să-şi ridice braţele, să se lase pe vine, să se aplece, pentru a putea fi cântărita din toate unghiurile.

Stârniţi de acest spectacol, negrii se întreceau în chiote, râdeau, se înghionteau, scoteau ţipete ascuţite. Samsarul arătă că negresa mică era de sânge regesc şi deci, după „cutumă”, personal cerea pe ea nu mai puţin de trei bucăţi de stambă, tot atâtea şiraguri de mărgele şi şase măsuri de rachiu. Proprietarul sclavei avea desigur să ceară cel puţin de două ori mai mult faţă de acest preţ şi, pe deasupra, echivalentul greutăţii ei în carene de vită sărată.

Domnul Dufourneau rupse negocierile declarând că aceasta era plată pentru şase negri tineri şi vânjoşi. Am crezut că ochii samsarului aveau să-i sară din orbite de indignare, dar locotenentul îi umplu din nou tigvă. Fără să clipească, omul o dădu pe gât, capul i se lăsă moale pe umăr şi se rostogoli la pământ beat mort.

După trei zile de discuţii aprige, domnul Dufourneau avea să obţină cei şase negri de care vorbise, şi în plus, negresa mică. Până atunci îl crezusem impermeabil la slăbiciunile omeneşti. Firea sa adevărată mi se dezvălui abia după încheierea definitivă a târgului.

Adusese în şalupă obiectele destinate să fie date în schimbul mărfii omeneşti. În ciuda îndărătniciei sale, samsarul, după ce timp de trei zile băuse pe săturate, nu mai păstra decât palide urme de clarviziune. Fiindcă îşi menţinea pretenţiile cu încăpăţânare, în cele din urmă domnul Dufourneau primi să plătească preţul fixat pentru negresă, cu condiţia ca în el să fie cuprinşi şi cei şase negri, aceştia alcătuind alaiul cuvenit unei fete de sânge regesc şi nefiind plătiţi, din principiu, decât cu şase pipe olandeze. O altă tigvă de rachiu înlătură ultima rezistenţă a „marab”-ului.

Deci, în cea de-a treia zi, domnul Taillebois, care rămăsese la bord două zile, ne-a însoţit pe uscat. Domnul Dufourneau, care îi cunoştea bine pe negri, avea de gând să încheie târgul acum ori niciodată şi, în vederea evenimentului, chirurgul trebuia să fie gata pentru a examina ochii, gura, urechile şi, în chip general, toate părţile trupului „mărfurilor” care făceau obiectul negoţului.

După ce principiul vânzării a fost stabilit, locotenentul scoase dintr-un buzunar o batistă din pânză de Cholet, fin brodată şi scrobită, spunând că a fost făcută special pentru marchiza de Maintenon, însă o dăruia samsarului din pură prietenie şi fără să-i ceară nimic în schimb. Gestul îl încânta la culme pe „marabu” şi, câştigând teren, domnul Dufourneau vesti că medicul nostru va examina starea sănătăţii celor şase captivi şi a negresei. Pentru aceasta ceru să se pună la dispoziţia chirurgului o colibă. Moţăind din cap, samsarul arătă o nobilă indiferenţă şi domnul Taillebois se puse pe lucru, într-o colibă din apropiere.

Eu făceam de gardă, împreună cu cei doi mateloţi înarmaţi, dinaintea uşii de trestie împletită, locotenentul având singurul calitatea de a rămâne cu chirurgul. Unul după altul, negrii intrau în colibă, de unde ieşeau aproape imediat. Se vedea cât de colo că erau bine făcuţi, tineri şi sănătoşi. Pe măsură ce isprăveau, mateloţii îi legau cu mâinile la spate. Nu-mi veneam în fire văzându-i cum primesc să devină sclavi, fără nici o împotrivire. Doi dintre ei, după ce au fost legaţi, s-au aşezat spate în spate şi au început să se gâdile în podul palmelor, râzând în hohote. Într-adevăr erau ca nişte copii care, cum se vede, habar n-aveau de soarta ce-i aştepta.

Veni şi rândul negresei, care intră ultima. În ciuda vârstei fragede, avea un trup bine format, cu sâni obraznici, şolduri înguste, picioare lungi şi subţiri. Pielea ei de bronz, mată, vârtoasa justifica entuziasmul domnului Dufourneau faţă de femeile din rasa ei. Chipul mi se păru mai puţin atrăgător, deşi buzele sale groase lăsau să se vadă nişte dinţi de o albeaţă strălucitoare. Avea fruntea joasă, nasul turtit şi ochii ei bulbucaţi, cu învelişul albăstriu, se învârteau în orbite cu vădită spaimă.

Abia dispăru în colibă şi chirurgul ieşi îndată. Trecu o bucată de vreme până ce, împingând-o în faţa lui pe negresă, ieşi şi domnul Dufourneau. Îşi recăpătase sângele rece, presupunând că şi-l pierduse vreodată. Rareori l-am văzut mai înţepat. Le indică mateloţilor să n-o lege şi pe negresă, apoi privirea sa de gheaţă se opri asupra mea.

— Am zăbovit destul pe-această insulă, spuse el. Să plătim şi să îmbarcăm marfa.

Trimise mateloţii să aducă de pe şalupă fleacurile, rachiul şi carnea sărată, care erau preţul a şapte fiinţe omeneşti alcătuite dintr-un trup şi un suflet, înmâna totul samsarului, căruia încă nu-i trecuseră aburii beţiei şi abia mai avea puterea să bâiguie câte ceva. În sfârşit, îndreptându-se spre mal, cu indigenii pe urmele noastre, îşi încarcă pistolul şi, răsucindu-se spre ei, trase în aer. Se împrăştiară pe dată ca vrăbiile, în vreme ce prizonierii noştri tremurau din toate mădularele. Negresă clănţănea din dinţi, dar locotenentul nici n-o băga în seamă.

De îndată ce ne-am întors pe la Pétulante, domnul Fulminet, mulţumit de târgul făcut, porunci să se desfăşoare pânzele, apoi domnul Taillebois se apucă să însemne sclavii cu iniţialele Companiei. Operaţia se făcea cu ajutorul unei lame subţiri de argint înroşită în foc. Partea pielii unde trebuia să fie aplicat însemnul era frecată cu seu, apoi acoperită cu o hârtie grasă ori unsă cu ulei, pe care se aşternea metalul încins. Carnea sfârâia şi se umfla, lăsând o urmă de neşters. Unii urlau, alţii scrâşneau doar din dinţi, rotindu-şi ochii plini de furie. Nu mai rămânea decât să li se pună cătuşe la glezne şi să fie închişi sub punte. Negresă mică, scutită de fiare, a fost prima chiriaşă a părţii rezervate sclavelor, sub puntea din spate.

După insulele Bananas, împinşi de un vânt prielnic, ne-am apropiat de Rio des Gallinas, numit aşa după puzderia de găini de pe malurile lui, din care băştinaşii dau o pereche sau chiar două pe un cuţit de trei parale, apoi de Coasta Bărbaţilor, populată de canibali care nu fac deosebire între carnea de om şi cea de vită, pentru amândouă vocabularul lor dispunând de un singur cuvânt. Domnul Taillebois mă încredinţa că preferau totuşi carnea de vită din Anglia, pe care o socoteau mai condimentată decât cea olandeză. Coasta era mărginită de palmieri şi de latanieri. Vreo douăzeci dintre mateloţii noştri tăiară lemne, de care duceam mare lipsă, apăraţi de alţi douăzeci, înarmaţi până în dinţi şi care îşi ţineau puştile îndreptate spre tufişurile de mărăcini.

Strânsul „lemnului de abanos” de pe Coasta Guineei este o treabă pe cât de plicticoasă, pe atât de anevoioasă şi n-aş putea spune în amănunţime tot ce ni s-a întâmplat. A durat aproape un an, răstimp în care a trebuit să ne oprim din când în când şi să facem rost nu numai de lemne şi apă, ci şi de orez şi dubleţi, nişte bostani mari, atât pentru hrana zilnică, cât şi ca provizii pentru lunga traversare pe care o aveam de înfruntat până în insulele Americii.

Între Gran Mesurade, Rio Sextos şi Capul celor Trei Vârfuri am mai cumpărat vreo cinzeci de negri. Eram încă departe de a ne face suma, deşi trecuseră şase luni de când sosisem în largul insulelor Bananas. Domnul Fulminet, care nu trata direct decât afaceri importante, începea să-şi piardă răbdarea. În două rânduri zărisem, venind spre tribord sau din spatele nostru, nişte nave olandeze. De înfruntarea cu ele am scăpat doar datorită manevrelor iscusite ale căpitanului. Coasta de Aur era căutată mai cu seamă de corăbiile de negoţ engleze, la fel de primejdioase. În mai puţin de opt zile, doisprezece negri au murit de bube rele şi dizenterie. Negruţa din insulele Bananas avu aceeaşi soartă, şi domnul Dufourneau, fără măcar să clipească, privi cum cadavrul ei dispărea înghiţit de valuri. Şi el avea impresia că expediţia pornise prost: doar cinci negrese au putut fi cumpărate, dintre care numai două demne de interes.

Nici confratele meu Sosthène nu se ferea să-şi verse amărăciunea, cel puţin de faţă cu mine. Alesese calea aventurii din pură plăcere şi socotea că drumul e prea sărac în peripeţii. Spre regretul său văzuse cum căpitanul pusese să se desfăşoare toate pânzele spre a ne îndepărta de corăbiile olandeze la bordul cărora se şi vedea trecut prin abordaj. Într-o zi, pe când la Pétulante plutea ca un dop amărât pe o mare calmă, ca de plumb topit, îmi spuse pe nepusă masă că nu se îmbarcase să deschidă prăvălie, ci să ducă o viaţă agitată şi că piraţii erau nişte oameni fericiţi care nu navigau decât pentru a se bate şi a face capturi.

Peste câteva zile avea să aibă parte de plăcerile pe care le căuta cu lumânarea. Să fi fost pe Coasta Dinţilor, sau în ţara cuşcuşilor, sau mai degrabă în apropierea râului Sfântul-Andrei de tristă faimă, unde cu câţiva ani mai înainte, întregul echipaj al unei corăbii olandeze fusese fript la frigare şi mâncat, de la căpitan până la ultimul mus? – nu mai ţin bine minte. În aceste trei locuri am răzbătut prin peripeţii similare, dar aceea pe care o voi povesti avea să le întreacă pe toate.

Lăsasem ancoră la oarecare distanţă de coasta apărată de un dublu şir de gherdapuri, de care valurile se spărgeau în jerbe înalte de spumă. Mai încolo se zărea o centură de lagune, acoperite de trestii şi manglieri, printre care se bălăceau bivoli. Familii întregi de elefanţi, purtând în spinare ciudate păsări albe, străbăteau glodul alunecos şi, câteodată, oglinda apei era spartă de botul enorm al unui hipopotam.

Domnul Fulminet, care mai cumpărase negri prin partea locului, ştia că sub acest înveliş sălbatic, în spatele salbei de mlaştini, se întindea un tărâm de basm, acoperit cu manglieri, bananieri, cocotieri, curmali şi „arborii călătorului”, ale căror frunze late, îmbibate de apă, răcoresc omul pierdut în pădurea întinsă, în anotimpul secetos. Acolo zburau porumbei verzi şi papagali roşii ca para focului, păsări-muscă ale căror pene scânteiază ca gemele şi păsări-paradis gătite ca prinţesele pe scenă. Acolo îşi desfăceau corola flori uriaşe, al căror parfum ameţitor te trăgea la somn, şi altele pe care era de ajuns să le culegi ca să-ţi pierzi vederea dacă din nebăgare de seamă duceai apoi mâna la ochi. Se plătea opt drugi de fier pe cap de negru. Trebuia numai să te fereşti de corăbiile olandeze care mişunau prin aceste locuri familiare celor din breaslă afurisitului Wilhelm de Orania.

Şedeam în larg de o zi şi o noapte şi căpitanul tocmai se sfătuise cu secundul asupra hotărârilor pe care urmau să le ia, când două pirogi lungi şi înguste apărură în spatele gherdapurilor. Le-am cercetat cu ocheanul. În fiecare pirogă se aflau doisprezece negri, dintre care numai şase loveau apa cu pagaiele în cadenţă egală. În faţă, un al şaptelea, stând în picioare ţeapăn ca o figură de prova, ţinea ridicat în mână un obiect. Abia ceva mai târziu am înţeles că era o secure. După aceea am văzut clar în prima pirogă un negru, în genunchi, cu capul aşezat pe bord ca pe un butuc. Apoi lama securii scânteie în soare şi reteză dintr-o lovitură capul nefericitului. Desprins de trup, capul însângerat dispăru în valuri.

Nu mi-am putut opri un strigăt de groază şi Sosthène, care era lângă mine, mă întrebă ce se întâmpla.

— Aşteaptă! îi spusei.

Mişcându-mi ocheanul spre a doua pirogă, văzui aceeaşi cumplită execuţie. Atunci, fără să spun un cuvânt, întinsei instrumentul tovarăşului meu, care îl ţinu la ochi mai mult decât mine. De patru ori îl auzii cum fluieră uşor, ceea ce corespundea cu tot atâtea decapitări, apoi, sfârşind de privit, îmi spuse ţuguindu-şi buzele:

— Negri ăştia nu stau cu braţele încrucişate. Să fie oare un avertisment la soarta pe care sunt dispuşi să ne-o rezerve?

Am luat din nou ocheanul urmărind şi eu încă patru decapitări, ceea ce ridica numărul victimelor la zece. Apoi călăul şi vâslaşii îşi muiară mâinile în sângele care ţâşnea din gâturile retezate şi le ridicară spre cer urlând din rărunchi. Nu le mai rămânea decât să arunce trupurile în apa care, de jur împrejur, era roşie şi agitată, deoarece rechinii, ale căror aripi spintecau suprafaţa ei, îşi disputau crunt prăzile. După aceea pirogile dispărură în dosul tufelor de trestie.

Pe puntea dunetei, căpitanul asistase şi el la spectacol, în tovărăşia chirurgului. Veni la noi şi ne spuse:

— Sper, tineri domni, că nu sunteţi prea mişcaţi de această mică ceremonie distractivă, care nu este o noutate pentru mine. O minte patronată de raţiune ar putea gândi, sunt de acord cu domniile-voastre, că uşurinţa cu care aceşti blânzi negri le răpesc zilele semenilor lor, sau primesc să le piardă ei înşişi, are în ea ceva cutremurător. Dar nu-i mai puţin adevărat că aceste populaţii primitive nu se conduc după raţiunea obişnuită, aproape toate actele vieţii lor fiind dictate de superstiţie. Aflaţi deci că aţi fost martorii interesaţi ai unui sacrificiu ritual. Presupun că aţi remarcat, prin lunetă, doi colţi de stâncă de care se izbesc valurile la mai puţin de o leghe de-aici. Ştiu că ei arată o pasă, singură prin care ne putem apropia de gurile fluviului din vecinătate, pentru a ajunge astfel în oraşul peste care domneşte puternicul rege Lolo, mare vânzător de sclavi dinaintea Celui de Sus. Spre a-l îmblânzi pe zeul strâmtorii, pentru trecerea fără primejdii a corăbiei noastre, călăii de pe cele două pirogi, urmând porunca regească, au jertfit zece dintre supuşii săi, cărora li s-a făcut prin aceasta o mare onoare.

— Mi-a plăcut cu deosebire cum lovea cu securea primul călău, observă domnul Taillebois. Băiatul ăsta are o mâna sigură. Putea fi un bun chirurg.

Ar fi poate prea mult să spun că aceste explicaţii m-au satisfăcut pe deplin; dar încă nu ajunsesem la capătul surprizelor. A doua zi de dimineaţă, o întreagă flotilă de pirogi, în total vreo şase, cred, se apropie de noi. Curând ne înconjurară, şi băştinaşii care le ocupau începură să bată în cocă navei cu beţe de bambus. Domnul Fulminet, în picioare pe puntea superioară, privea scena cu ochi nepăsători când, dintr-o pirogă, văd un negru burduhos, vag acoperit cu o zdreanţă de pânză roşie, în urechi purtând cercei de aur, cum aruncă în direcţia căpitanului o statuetă de lemn negru reprezentând un zeu. Aceasta atinse pieptul domnului Fulminet, care nici nu se clinti. Atunci, ţipând ca vulturii de mare şi râzând cu gura până la urechi, negrii se căţărară la bord cu iuţeală de maimuţe. Omul cu cercei, care, din pricina burţii, nu era prea sprinten, fu ridicat pe umerii unui uriaş cu mutră prostănacă. Era primul ministru al regelui Lolo, înalt trimis al stăpânului său. Îngăimă de îndată, într-un fel de engleză, că nava noastră era bine venită în apele care scăldau ţara sa şi că nu i-ar strica o duşcă de rachiu, deoarece simţea nevoia să se întremeze. Domnul Fulminet îndeplini pe loc o cerere atât de legitimă şi află că statueta azvârlită spre el îl reprezenta pe zeul strâmtorii.

— Zeul nu te-a vătămat, căpitane. E semn că ţi-e prieten. Ai văzut, regele Lolo i-a sacrificat zece negri ca să-1 îmbuneze. Asta fiindcă stăpânul nostru este un mare înţelept. El dă zeilor înfometaţi atâtea capete cât pot mânca.

După ce bău, neajutat de nimeni, o sticlă întreagă de rachiu, ministrul se declară satisfăcut şi ne spuse că va lăsa la bord un pilot, având sarcina să ne treacă a doua zi prin pasă. Odată ieşiţi din ea, va trebui să-l aşteptăm pe „mafuc”. Apoi dădu o poruncă scurtă. Negrii care, în timpul discuţiei sale cu căpitanul, se adunaseră roată în jurul lui, scărpinându-se, ţopăind şi făcând tot soiul de strâmbături, săriră grabnic în pirogi. El se lăsă coborât pe umerii aceluiaşi uriaş. Flotila porni, alunecând cu mare iuţeală şi, de fiecare dată când pagaiele spintecau apa albastră, oamenii răcneau din rărunchi „ho! ho! ”

Acest „mafuc” era un fel de guvernator de provincie. A doua zi, ne aştepta, cum fusese vorba, după ieşirea din strâmtoare. Era un hojmalău cu umeri de gladiator. Chipul lui părea de o cruzime vicleană datorită dinţilor ieşiţi în afară. Purta doar un şorţ galben, tivit cu galon verde, şi, agăţată la brâu, o sabie fără teacă, terminată, pe partea netăioasă, printr-un cap de crocodil cu botul larg deschis. Se urcă la bord însoţit de un negru bătrân, cu părul alb şi fruntea brăzdată, care arunca priviri înnebunite de groază în dreapta şi în stânga.

— Căpitane, îi spuse domnului Fulminet, care nu aşteptase să i se ceară, ci îi şi dăduse un păhărel cu rachiu, ai chemat asupră-ţi bunăvoinţa Marelui Zeu, căci eşti bun şi viteaz şi meriţi toată cinstea.

La aceste vorbe, punând mâna pe spadă, zbură dintr-o lovitură capul bătrânului negru pe care îl adusese desigur în acest scop.

Fără să clipească măcar, căpitanul dădu poruncă la doi mateloţi să arunce leşul în apă şi să spele puntea de sânge. În timp ce ordinul era îndeplinit, îl cercetam pe „mafuc”. Pe trăsăturile chipului său crunt aveam impresia că citesc singurul fel de admiraţie pe care sunt în stare să-1 simtă aceşti sălbatici, admiraţia faţă de forţă.

— Da, căpitane, continuă el, eşti viteaz şi bun, şi regele Lolo este foarte bucuros să te primească.

Între timp, la Pétulante înainta lin pe apele fluviului, urmată de piroga „mafuc”-ului. Curând zărirăm capitala regatului, care nu era altceva decât un sat mai mare, cu numeroase colibe de pământ uscat şi cenuşiu, răspândite pe sub cocotieri. Domnul Fulminet ordonă să se lase amândouă ancorele pentru a pregăti o bună oprire, apoi puse să se arboreze toate pavilioanele şi să se încarce tunurile. Urmă o salvă de douăzeci şi una de lovituri. Cu fiecare detunătură, „mafuc”-ul îşi pierdea din semeţie, sărea în sus şi se vedea bine că tare-ar mai fi vrut să fugă unde vedea cu ochii, în ciuda zâmbetelor căpitanului care îşi fuma liniştit pipa.

După terminarea canonadei, venind clipa să punem piciorul pe pământ, se iscă o discuţie serioasă. „Mafuc”-ul ar fi vrut ca domnul Fulminet să debarce singur, după obiceiul din partea locului. Căpitanul însă îşi exprimă dorinţa de a fi însoţit de cei doi sublocotenenţi ai săi, adică de Sosthène Goujet şi de mine. Celălalt se împotrivi, spunând că dacă s-ar învoi, ar fi socotit un mesager necredincios, şi, astfel, ar fi ameninţat să i se taie capul. Deşi admise că această regretabilă ipoteză merita să fie luată în seamă, domnul Fulminet răspunse că, dacă era nevoit să plece fără să fi cumpărat nimic, din încăpăţinarea unui simplu emisar al regelui, tunurile sale puteau foarte bine să distrugă capitală din temelii şi să ucidă întreaga populaţie.

Puţin câte puţin, rezistenţa „mafuc”-ului slăbea. Întrebă de ce bunul şi viteazul căpitan ţinea morţiş să ia cu el doi însoţitori. Oare n-avea încredere în regele Lolo, care era omul cel mai viteaz şi cel mai bun, şi care nu-şi călcase niciodată cuvântul?

— Da' de unde! replică domnel Fulminet, însă aceşti doi tineri, aici de faţă, se trag din ilustre familii ale Franţei. Ei au venit din ţara lor îndepărtată doar cu gândul să-l cunoască pe regele Lolo, să-i admire operele şi să umple Europa de gloria şi măreţia lui.

— Well! spuse „mafuc”-ul, care abia o rupea pe englezeşte şi care, pentru o clipă, îmi aminti de bietul secund al corăbiei, Justin Colinet, oaspete prematur al străfundurilor oceanului. Dar, căpitane, n-avem decât o singură litieră care să te poarte până la palatul regelui. Se cade ca doi tineri de neam mare să meargă pe jos?

— Desigur, mafuc, mersul pe jos este un exerciţiu minunat.

— Soarele-i abraş la ora asta, căpitane.

— în ţara noastră-i şi mai rău. Furtuna dărâma turnuri înalte cât cinci cocotieri puşi cap la cap.

— Aşa să fie oare, căpitane?

— Îndrăzneşti să mă faci mincinos?

Domnul Fulminet îşi duse mâna la pistol şi „mafuc”-ul cedă.

— Jură-mi cel puţin că-i vei povesti regelui Lolo tot ce mi-ai spus.

— Tot, pe cuvântul meu de marinar!

Această dezbatere comică fusese urmărită cu mare nerăbdare şi sporit interes de către Sosthène care, la suspinul scos de învinsul „mafuc”, răspunse cu un „ura” răsunător. Spera să vadă o mulţime de minunăţii în vizita la regele Lolo şi aşteptările n-aveau să-i fie înşelate.

 

 

Capitolul 6

 

Coborârăm în piroga „mafuc”-ului, domnul Fulminet părăsind ultimul puntea vasului său, după cuviinţă. Domnul Dufourneau, sprijinit cu coatele de copastie, făcea o mutră bosumflată. Îi venea rândul să debarce, împreună cu mărfurile care făceau obiectul trocului, abia după ce se va fi încheiat acordul între căpitan şi regele Lolo. Iar domnul Pigache, căpitan secund, ascultase drept ca un băţ, atât cât îi îngăduia burduhanul, recomandările laconice ale şefului său:

— Să aveţi mereu tunurile încărcate şi să fiţi cu ochii în patru, domnule Prăjină.

Pe feţele amândurora se zugrăvi un râs abia stăpânit, în vreme ce chirurgul îmi şopti la ureche:

— Nu uita, domnule Lafortune. Fereşte-te de Venus cu pielea neagră.

Pentru această împrejurare, domnul Fulminet se îmbrăcase cu costumul de gală, aşa cum îl văzusem la Nantes, pe cheiul Madeleine. Îşi lăsase la bord bastonul cu măciulie de argint, dar purta sabia la şold şi vârâse două pistoale în buzunarele gherocului. Mai puţin arătoşi la veşminte, Sosthène şi cu mine eram la fel de înarmaţi.

Pe mal mişuna o mulţime de negri goi puşcă. Mai înainte ca piroga să fi atins pământul, vreo treizeci de zănateci săriră în apă, o împinseră pe uscat şi se năpustiră asupra căpitanului pe care îl aşezară într-o litieră acoperită cu frunze de palmier. Fără să zăbovească, patru vlăjgani prinseră braţele acesteia şi porniră în pas alergător. Sosthène şi cu mine nu eram trataţi cu mai puţină cinste, doar că pentru noi nu existau litiere, aşa cum ne vestise „mafuc”-ul. Ridicaţi în sus ca un fulg, fusesem instalaţi călare pe nişte umeri întunecaţi. Strigăte, care speram să fie de bun venit, răsunau în jurul nostru. De sub tricorn îmi picurau stropi mari de năduşeală.

N-am vorbit încă despre căldura care domneşte la această latitudine. Ziua aceea era mai mult decât apăsătoare, de-a dreptul sufocantă. Mi se părea că trag foc pe nări şi mă întrebam cum oare negrul care îmi ţinea loc de cal – e-adevărat foarte zdravăn – putea alerga astfel cu o sută cincizeci de livre în spinare, căci nu eram un băiat pirpiriu. De altfel transpira şi el, nefericitul. Şiroaie de sudoare îi brăzdau pielea neagră, care răspândea un miros acru.

Sosthène, căţărat pe un negru la fel de bine legat ca şi al meu, părea în culmea încântării. Strigă: „di! di! ” ca un copil pe un cal de lemn; salută triumfător cu tricornul în mină, nepăsător la arşiţă.

Ajunşi la poalele unei coline mici, negrul care mă purta şi care se aşezase în fruntea cortegiului, încetini pasul, urcă binişor costişa, şi, atingând vârful ei, mă lăsă pe pământ, după care coborî în fugă. Armăsarul lui Sosthène făcu la fel. În sfârşit apăru şi litiera din care căpitanul nostru fu scos cu multă grijă. Purtătorii săi coborâră şi ei în goană.

Ramaserăm singuri pe movilă, care era o simplă dună de nisip, expusă din toate părţile la soare şi încercuită de gloată de africani, deveniţi deodată straniu de tăcuţi. Domnul Fulminet nu părea deloc tulburat de această situaţie. Cred chiar că un zâmbet uşor îi lumină chipul aspru când ne spuse cu glas scăzut:

— Nu vă speriaţi, mieluşeilor, şi ţineţi-vă gura. Acum sunteţi supuşi probei de purificare. Dacă sunteţi mânaţi de simţăminte rele faţă de regele Lolo şi poporul său, zeul soarelui are să vă fulgere pe loc. Dacă, dimpotrivă, gândurile voastre sunt curate, dacă sufletul vă este neprihănit, atunci o să vă cruţe şi veţi avea dreptul la toată cinstea.

În tot cazul, locul era bine ales şi nu mai puţin ora prânzului, când discul solar arunca raze în stare să ucidă un om. Simţeam cum arsura lui nemiloasă îmi cădea drept în ceafă, ca un cuţit de ghilotină. Într-o străfulgerare mi-au venit în minte chipurile încântătoare ale celor două surori, Line şi Trine. Ce-ar fi spus dacă m-ar fi văzut înconjurat astfel de sălbatici fioroşi, gata să mă doboare şi să mă taie în bucăţele, la cel mai mic semn de slăbiciune? Ce-ar fi gândit prefăcuta contesă de Valbert du Coudray, prin ale cărei uneltiri eram surghiunit în aceste locuri? Ar fi fost într-atât de nesimţitoare încât să nu verse o lacrimă, şi trupul ei încă îmbietor să nu fie zguduit de hohote de plâns?

Asemenea reverii m-au făcut să pierd noţiunea timpului. Nişte strigăte puternice m-au readus la realitate. Erau scoase de sutele de negri care înconjurau colina.

— S-a făcut, spuse domnul Fulminet. Răgetele astea vestesc purificarea noastră.

— Era şi timpul, observă Sosthène. Sunt lac de apă şi simt că am slăbit cu trei livre.

Jos, mulţimea se dădea la o parte pentru a face loc la şase personaje, îmbrăcate în lungi robe albe, care urcară până la noi şi ne făcură semne, ridicând mâinile, lăsându-le în jos, curbându-se în plecăciuni adânci. Erau preoţii, care ne aduceau vestea cea bună. Neputând să se facă înţeles printr-un limbaj articulat, domnul Fulminet îşi scoase punga, luă un pumn de monede de aur, apoi altul şi le azvârli împrejur, după care aruncă şi punga. Meritau să fie văzuţi, preoţi şi credincioşi laolaltă, niger, nigra, nigrum târându-se pe burtă, ca găinile după grăunţe şi cărându-şi pumni unul altuia pentru un bănuţ.

După ce încăierarea se termină, lăsând la pământ vreo zece schilozi, domnul Fulminet se întoarse la litieră, Sosthène şi cu mine la cei doi zdrahoni, din care unul – al meu – avea un ochi umflat.

Puţin după aceea eram poftiţi în locuinţa regelui Lolo, nimic mai mult decât o colibă de bambus, a cărei pardoseală de pământ bătut era acoperită, în semn de mare lux, cu rogojini de papură. Mici şopârle galbene, ale căror lăbuţe înzestrate cu ventuze le îngăduiau să se mişte în orice poziţie, alergau pe partea vizibilă a grinzilor care susţineau acoperişul şi, dintr-o dată, vedeai cum scot limba nemăsurat de lungă pentru a prinde o muscă sau un ţânţar. În afară de câteva ulcioare prin colţuri, mobilierul se reducea la un mare fotoliu tapisat, aşezat pe o estradă înaltă de vreo două picioare. Deşi rupt şi ponosit – se vedea cum iese umplutură prin mai multe găuri – asta nu-1 împiedica pe puternicul rege Lolo să stea înfipt în el, de unde domină turma asupra căreia avea drept de viaţă şi de moarte.

Suveranul ne primi stând pe tron. Curtea adunată în jurul său era alcătuită din „mambuc”, sau prinţul moştenitor, „macaye”, sau primul ministru, „mafuc” care nu părea prea în largul lui, şi o mulţime de alţi negri. Cu mare greutate îi puteam deosebi între ei. Mi se părea că au aceleaşi buze groase, acelaşi nas turtit, aceeaşi frunte teşită, aceleaşi urechi clăpăuge. După mine toţi aveau acelaşi păr creţ, aceiaşi dinţi lătăreţi şi albi, aceiaşi ochi ca nişte bile. Experienţa îl ferea pe domnul Fulminet să se înşele asupra lor, dar eu nu eram decât un biet ucenic în negoţul cu negri, aflat la începutul carierei.

Dar să mă întorc la regele Lolo, care se lăfăia în fotoliu, luându-se drept regele Franţei. După modelul lui Ludovic cel Mare, avea pe cap o perucă enormă, cu trei valuri de bucle, făcută însă din câlţi de în galben-roşcat. Fruntea lui era atât de teşită încât peruca îi cădea pe ochi. Calitatea lui de rege se vedea, pe de altă parte, şi după o mantie lungă şi stacojie, plină de pete de grăsime şi prinsă în jurul triplului şirag de guşi cu o agrafă de aur având formă unui cap de elefant. Acest simbol al suveranităţii, larg deschis în faţă, dezvăluia un trup obez şi, mai ales, un piept păros, năclăit de sudoare. În sfârşit, avea nişte picioare lătăreţe, fără nici o încălţăminte, în schimb unghia mare de la piciorul drept era vopsită în roşu şi cea de la piciorul stâng în albastru.

Nu voi trece cu vederea un personaj important, aşezat în dreapta sa, la picioarele estradei, un mulatru provenit dintr-un corăbier englez, care, mândru de obârşia sa, îndeplinea sarcina de tălmaci.

— Măria-ta, spuse domnul Fulminet de cum intră, îţi aduc urările de bine şi salutul regelui Franţei, care este cel mai mare domnitor din Europa, aşa cum eşti şi tu pe coasta Africii.

Dragomanul traduse aceste vorbe stăpânului său, care răspunse răsucindu-şi furios ochii în cap şi arătându-ne pe rând, cu un deget rotofei, când pe Sosthène, când pe mine. Înainte de orice voia să ştie dacă într-adevăr noi doi eram odrasle de neam regesc, demni să ne înfăţişăm dinaintea lui, aşa cum, auzise de la „mafuc” care, în caz că era prins cu minciuna, drept pedeapsă urma să piardă nasul, urechile, părţile nobile şi, în cele din urmă, viaţa.

M-am uitat la „mafuc”. Chipul îi devenise cenuşiu. În clipa aceea, viaţa lui nu mai atârna decât de un fir de aţă. Domnul Fulminet dădu din cap. Nobleţea noastră – dacă şedeai să-l asculţi – depăşea prin faimă şi vechime pe aceea a celor mai mari dintre cei mari, şi Majestatea Sa regele Ludovic ne alesese dintre toţi tocmai pentru a-i aduce regelui Lolo dovada unei preţuiri de care nu era demn nici un alt monarh.

Regele Lolo se legănă în jilţ o clipă şi, după un mare efort de gândire, spuse că „mafuc”-ul avea norocul să nu fi măsluit adevărul. Îşi îngăduise totuşi să ne aducă în faţa regelui său, fără să-i fi cerut mai înainte părerea. Era scutit de pedeapsa cu moartea, rămânând însă vinovat, de crimă de lezmajestate, pentru care avea să primească cincizeci de lovituri cu ciomagul.

„Mafuc”-ul se aruncă la picioarele tronului, mulţumindu-i regelui pentru marea sa îngăduinţă. Doi oameni îl ridicară şi nu după multă vreme se auziră de afară răcnetele-i înspăimântătoare de pe urma ciomăgelii.

După acest act de dreptate, întrevederea putea fi continuată prin mijlocirea dragomanului. Căpitanul află că cele douăzeci şi una de salve trase de noi primiseră încuviinţarea regelui Lolo, fiu prea-iubit al Marelui Zeu, şi că suveranul ardea de nerăbdare să afle ce daruri i se aduceau din Franţa.

Domnul Fulminet îl încredinţă că cele mai frumoase piese din mărfurile sale, adică mai multe sute de drugi de fier, numeroase baloturi de indian, percal şi zefir, coliere de granate şi alte bijuterii de sticlă colorată şi, în sfârşit, câteva balerci din rachiul cel mai curat erau sorocite Majestăţii-Sale Balaoacheşe. Peste toate, mai era însă un dar deosebit, de cel mai mare preţ, un dar care de când era lumea şi pământul nu se mai pomenise să-1 fi primit vreodată un rege african.

Căpitanul -ştia cu cine are de-a face. La fiecare cuvânt al său, tradus rând pe rând de dragoman, regele Lolo îşi ţuguia buzele lacome, un fir de salivă i se prelingea pe bărbie şi grohăia ca un purceluş. Auzind despre darul nemaipomenit, nu se mai putu stăpâni şi aruncă un scuipat care împroşcă picioarele primului său ministru.

— Majestate, spuse solemn domnul Fulminet, regele Franţei, când îşi vizitează provinciile, are obiceiul să poarte un tricorn din blană de castor, tivit cu pene de ibis, brodat cu fir de aur în punct de Spania. M-am gândit că nu eşti mai puţin demn decât el să porţi o asemenea podoabă. O vei primi deci.

Urmă o bâlbâială întretăiată, pe care dragomanul o tălmăci drept manifestarea mulţumirii şi nerăbdării suveranului. Acesta dorea să intre în posesia nemaipomenitei pălării înainte de apusul soarelui şi întrebă câţi sclavi erau preţul tuturor minunăţiilor. Căpitanul rosti cifra de trei sute. Regele protestă, spunând că nu putea să dea mai mult decât cincizeci. Urmă o lungă târguială, care se încheie cu un acord asupra cifrei de două sute. Regele însă nu dispunea de un număr atât de ridicat de sclavi şi avea să facă pe meleaguri duşmane o expediţie, care putea dura câteva săptămâni, spre a lua de acolo prizonieri.

La încheierea târgului, căpitanul fu nevoit să bea o cupă de vin de palmier, care – aşa cum i se spusese cinstit – era amestecat cu o puternică otravă. Dacă nu murea, era dovedită bună lui credinţă. Bău cu mult curaj licoarea cu miros puturos şi regele Lolo râse în hohote de farsă jucată oaspetelui său. Căpitanul francez merita prietenia Majestăţii Sale, care îi dădea încuviinţarea să construiască un „barracon”, unde vor fi închişi primii cincizeci de sclavi, în aşteptarea restului.

În aceeaşi zi au fost descărcate mărfurile de pe la Pétulante şi regele primi minunatul tricorn cu încântarea cu care regele David a întâmpinat-o, zice-se, pe Batşeba. A doua zi, marangozii de pe corabie începură să ridice acel „barracon”, cu un etaj destinat ofiţerilor, la care se ajungea pe o scară exterioară, şi cu un parter unde aveau să fie ţinuţi sclavii.

De îndată ce îşi isprăviră lucrul, domnii Dufourneau şi Taillebois luară oficial în primire transportul însumând cei cincizeci de captivi şi, la invitaţia chirurgului, am asistat la vizită medicală. Am aflat că era de datoria lui să refuze fără discuţie negrii slăbănogi, cei înguşti în umeri, cei cu privirea pierdută şi înfăţişare nătângă, prevestind o dispoziţie spre epilepsie. Domnul Taillebois era un meseriaş conştiincios. Verifică atent înălţimea sclavilor, care nu putea fi mai mică de cinci picioare şi jumătate, îi pipăia la pântece şi la gâlci – hernia şi scrofuloza reprezentând vicii ce aduceau după sine anularea vânzării. Îi punea să tuşească, să scuipe, să alerge, să se caţere într-un cocotier, se îngrijora de o pată pe ochi sau de un dinte lipsă.

— Lolo este cinstit, îmi spuse el, după ce petrecuse o zi întreagă cu asemenea ocupaţii. Toţi negrii lui par sănătoşi la trup şi la minte.

Domnul Dufourneau era mai puţin mulţumit. Între cele cincizeci de „bucăţi de abanos” nu se aflau decât două negrese, pe deasupra cu o liotă de negrişori în circa, şi care nu corespundeau decât foarte pe departe canoanelor sale despre frumuseţea africană. Cum însă şederea noastră în capitala regelui Lolo urma să dureze mai mult de o lună, avea la îndemâna tot timpul necesar pentru satisfacerea gusturilor sale particulare. Ţin să păstrez însă discreţia cuvenită într-un asemenea domeniu şi mă voi limita să consemnez încă de pe acum o mărturisire pe care mi-a făcut-o ceva mai târziu, după ce de două zile ridicasem ancora îndreptându-ne spre Indiile Occidentale.

În ziua aceea nu se simţea nici o adiere de vânt, corabia şedea nemişcată şi eu căscam ca o stridie pe covertă, aşteptând să ni se umfle pânzele după bunul plac al cerului. Locotenentul, despre care am mai spus că era tăcut din fire, şedea alături de mine, cu ocheanul îndreptat în zare. După un timp se lăsă păgubaş să mai privească, ridică din umeri, suspină şi îmi spuse cu politeţea la care nu renunţa niciodată:

— Domnule Lafortune, cu regret trebuie să-ţi aduc la cunoştinţă, în cazul când faptul ţi-a scăpat neobservat, că stăm pe cea mai liniştită mare şi nu ne este îngăduit să sperăm în bunăvoinţa zeului Eol faţă de noi. Atât cât se poate vedea cu luneta, nu se zăreşte nici o creastă de val, nici o pânză în depărtare, totul doarme, şi oastea, şi vântul, şi Neptun, şi chiar dacă întreaga flotă a Angliei şi a Olandei – dracul să le ia pe amândouă! – s-ar aduna la o jumătate de leghe de bulă de semnalizare pe care am fost siliţi s-o ridicăm, ar fi cu neputinţă să ne ajungă din urmă. În clipe ca acestea, marinarul năpădit de melancolie, sau, dacă-ţi place mai mult, plin de fiere, adică o abundentă secreţie a bilei, încearcă nevoia de a limpezi viziunea deznădăjduită pe care o are, despre lume, printr-un mijloc sau altul. Cel mai simplu este băutura. Admirabilul nostru secund, domnul Pigache, şi chiar onorabilul domn Taillebois, în ciuda doctoralelor sale exortaţii despre cumpătare, fără a-l uita pe domnul Fulminet în persoană, recurg la tafia, împotriva căreia n-am nici un argument hotărâtor, deşi alcoolul are cusurul de a îndobitoci după ce excită. Dar ce-ai spune de o bucată de ciocolată?

Şi, cum îl priveam mirat, continuă:

Da, ăsta-i leacul, panaceul meu, îndulcirea ce mi-o ofer. În curând se fac opt ani de când, fugind fără regret de blestematele minute, copii şi alte hârţoage din biroul de notar al tatălui meu, străbat mările şi oceanele, şi am ajuns la cea de-a treia mea experienţă în negoţul cu negri. În regescul oraş Blois, unde am văzut lumina zilei consumul de ciocolată, care se fabrică acolo şi care este cea mai bună din lume, a atins rangul unei adevărate instituţii. La vârsta de şaisprezece ani, când vărsatul de vânt mi-a ciuruit obrazul – care, înainte de asta, arăta ca oricare altul – am luat hotărârea să mă fac marinar, mai întâi întrucât nu puteam suferi slujba de notar, apoi întrucât încă din copilărie mi-a plăcut să vâslesc pe Loara şi, în cele din urmă, la gândul că, pe meleaguri îndepărtate, domnişoarele cu pieliţa colorată vor privi cu mai multă îngăduinţă pielea mea ciupită de vărsat. M-am gândit de asemenea că ciocolata, mult apreciată de fiicele de procurori şi alţi şmecheri, care se scălâmbăiau prin saloanele micii nobilimi a magistraţilor din Blois, putea provoca asupra indiencelor şi negreselor efecte hotărâtoare. Experienţa a dovedit justeţea socotelilor mele. Aşa că, la fiecare călătorie, îmi umplu cufărul cu douăzeci de livre de ciocolată, care e preţul a cel puţin patruzeci de negrese.

Scoase din buzunar un pachet din care rupse o bucăţică, pe care mi-o întinse. Am ronţăit-o şi l-am felicitat.

Să mă întorc la regele Lolo. Cei cincizeci de sclavi, însemnaţi cu fierul roşu şi încuiaţi în „barracon”, nu reprezentau decât un sfert din numărul prevăzut în acordul dintre el şi domnul Fulminet. Astfel, după câteva zile, potentatul ne vesti că Marele Zeu îi poruncise tocmai la vreme să pornească război spre a pedepsi nişte triburi din meleagurile învecinate, care aţiţau împotriva lui, prin vrăji, zeii mărunţi cu capete de mistreţi. La această veste, năvalnicul Sosthène îmi declară pe un ton serios că, fiind de partea regelui Lolo, ar fi bucuros să-1 urmeze în campanie şi mă întrebă dacă nu cumva doream şi eu să fac acelaşi lucru. Îi răspunsei că doi oameni albi, pierduţi în mijlocul sutelor de negri pe picior de război, ar avea toate şansele să nu se mai întoarcă teferi şi că stomacul unui antropofag care îşi pileşte dinţii spre a fi mai ascuţiţi nu mi se părea un mormânt potrivit pentru un creştin.

— Bine! îmi spuse el, înţepat. Credeam că-ţi face plăcere.

A doua zi în zori, o hărmălaie îngrozitoare vestea evenimentul care urma să se producă, adică plecarea războinicilor. Regele Lolo ne poftise la ceremonia preliminară, care avea drept obiect implorarea bunăvoinţei Marelui Zeu asupra acţiunii sale. Se adunaseră vreo două sau trei sute de negri înarmaţi cu arcuri, sarbacane şi suliţe, pe obraji având pictate în alb semne magice menite să îngrozească duşmanul şi să le aducă izbândă. Aliniaţi într-un şir, şase namile cu măşti hidoase, împodobite cu colţi de elefant, băteau într-un ritm îndrăcit în pielea bine întinsă peste nişte tamtamuri înguste şi lungi, şi războinicii le încercuiră într-un dans de luptă, cu armele ridicate în sus. Regele Lolo, purtând pe cap o mască monstruoasă cu coarne şi ochi roşii, dansa şi el, învârtindu-şi sabia ca pe-o morişcă. Nu mi-aş fi închipuit că negrul acesta burduhos putea fi atât de sprinten. Mai la o parte, femeile tribului băteau din palme. Din depărtare ai fi putut crede, că se îmbrăcaseră în haine de sărbătoare, în realitate, doar partea inferioară a trupului era acoperită, la unele cu şorţuri în culori ţipătoare, la altele cu o împletitură grosolană de liane şi frunze. Pe fruntea lor, pe obraji şi pe pieptul dezgolit se vedeau tăieturi proaspete, pictate în verde, roşu, galben şi albastru, iar părul lor câlţos era împletit într-o mulţime de cozi subţiri, terminate cu papiote de aur şi argint.

În timpul acesta, ritmul tamtamurilor devenea din ce în ce mai iute şi regele Lolo, în plin delir, rotindu-şi sabia în mină, se apropia tot mereu mai mult şi în chip primejdios de luptătorii săi. Deodată mi se păru că hărmălaia se înteţeşte. Regele scoase un răcnet furios, urmat de un „hârşti” de secure. Sabia lui tăiase fulgerător capul dansatorului celui mai apropiat de el, întocmai ca pe un fruct dintr-un pom.

Pe dată se auzi vuietul mulţimii şi, mai înainte ca trupul mutilat al victimei să se prăbuşească la pământ, puternicul monarh, lăsând arma din mină, îl prinse în braţe şi începu să bea sângele care ţâşnea din gâtul tăiat.

Încă de la sosirea mea pe această coastă blestemată am fost cutremurat de groază, dar scena la care luăm parte le depăşea pe celelalte. Degeaba îmi spuneam că pentru regele Lolo şi pentru supuşii săi uciderea era un act la fel de firesc ca şi acela de a bea şi de a mânca, o barbarie atât de cumplită îmi întorceau însă stomacul pe dos.

M-am uitat la Sosthène, care asistase la spectacol alături de mine. Avea o privire fixă şi îşi ţinea dinţii încleştaţi.

— Ce zici, i-am şoptit la ureche, tot mai doreşti să-l urmezi pe regele Lolo?

— De ce nu? mi-a răspuns el semeţ, cu ochii aţintiţi asupra regelui. Acesta, după ce bău lacom sângele victimei, aruncă trupul fără cap şi îşi înfăţişă adunării fascinate chipul rânjit, mânjit cu chiaguri roşii.

Un căruţ tras de zece negri se apropie. În el era o ladă lunguiaţă, în care fu vârât cadavrul. Deasupra lăzii fu aşezat capul, atât de bine tăiat încât se ţinea într-un echilibru desăvârşit pe soclul gâtului. Cei care băteau în tamtamuri încadrară căruţul şi porniră într-un soi de marş funebru, în trei timpi. În sfârşit, se adună un cortegiu, care se îndreptă agale spre malul fluviului. Îndată ajuns acolo, lada fu îmbarcată pe o pirogă şi scufundată dinaintea strâmtorii unde zeul îşi aştepta ofrandă.

În după-amiaza aceleiaşi zile, trupa regelui Lolo se puse în mişcare şi, din populaţia neagră, nu mai rămaseră la vatră decât femeile, copiii şi bătrânii, sub conducerea „mafuc”-ului cu trupul încă prea îndurerat de ciomăgeală spre a putea participa la expediţie.

Încă din prima zi, domnul Fulminet, căpitan prevăzător, dăduse instrucţiuni echipajului. El era de serviciu, o zi la bord, o zi pe uscat, făcând schimb cu secundul său, domnul Pigache. La fel procedam şi eu cu Sosthène. Numai domnul Dufourneau, comisar al Companiei, rămânea să stea în permanenţă la „barracon”. Domnul Taillebois, aşa cum îi cerea meseria lui de chirurg, avea să locuiască într-o colibă învecinată, cu instrumentele şi leacurile lui. Vreo zece mateloţi înarmaţi aveau să-i păzească pe captivi, făcând cu schimbul.

În seara aceea, era rândul lui Sosthène să rămână pe uscat. A doua zi de dimineaţă, când am venit să preiau schimbul, dispăruse. Căpitanul, informat pe dată, se duse la „mafuc”, pentru ca împreună cu acesta să percheziţioneze toate colibele şi împrejurimile lor. Căutările au continuat până seara, fără nici un rezultat. Atunci, am crezut că e de datoria mea să dezvălui domnului Fulminet vorbele pe care mi le spusese colegul meu. Era limpede că îşi pusese în aplicare proiectul de a-1 urma pe regele Lolo. Căpitanul se înfurie. De bună seamă, băiatul ăsta îşi pierduse minţile, dacă pornise într-o aventură pe cât de primejdioasă, pe atât de absurdă. Fiindcă era fiul unuia dintre cei mai însemnaţi oameni ai Companiei, credea că totul îi este îngăduit. Ce explicaţie avea să dea el, căpitanul corăbiei la Pétulante, foarte influentului domn Goujet-tatăl, dacă moştenitorul lui pierea în urma unei lovituri de suliţă între umeri, înainte de a fi pus la frigare pentru chiolhanul unei adunături de canibali? Va fi acuzat că n-a ştiut să se facă ascultat, şi lipsa de autoritate fiind, pentru un şef, o greşeală de neiertat, risca să piardă comanda vasului. Blestemaţi să fie toţi filfizonii ăştia, cărora li se năzare să navigheze şi nu visează decât răni şi cucuie, fără măcar să le treacă prin minte că pot deveni foarte bine primele victime ale nesupunerii lor!

Am încercat să spun că omul nostru nu putea să fi ajuns prea departe şi eram dispus să iau comanda unui grup de zece mateloţi pentru a-1 aduce înapoi viu sau mort. Domnul Fulminet răcni:

— Şi în loc de unul, să am doisprezece ciopârtiţi? Nu, domnule. Frigurile, dizenteria şi restul îmi vor decima îndeajuns echipajul şi dacă, printr-o minune, domnul Goujet scapă de soarta care îl aşteaptă, să ştii că prima mea grijă va fi să-l pun în lanţuri, spre a-1 învăţa să trăiască.

După o săptămână, Sosthène, reapăru, cu părul vâlvoi şi hainele în zdrenţe, înflăcărat şi zâmbareţ. Îmi explică îndată cum îi urmase la distanţă pe luptătorii regelui Lolo, hrănindu-se cu pesmeţi, din care luase cu el o mică provizie, şi bând lapte de cocos.

— Închipuie-ţi, ca să mănânc ceva mai bine, în prima zi am ucis un soi de antilopă cu coarne mari, da, da, din care am şi tăiat două ciozvârte. Din nefericire, carnea se strică repede pe aceste meleaguri binecuvântate. A treia zi în zori regele Lolo a atacat un sat aflat într-un luminiş din inima pădurii. Tactica lui e simplă. Pune foc la toate colibele şi, pe măsură ce ocupanţii ies din bordeie, oamenii lui se aruncă asupra lor şi îi leagă fedeleş. Cei care încearcă să reziste sunt hăcuiţi, sau li se taie gâtul, sau li se scot maţele. Atât cât am putut vedea, unul singur a izbutit să fugă prin mijlocirea celorlalţi. Doi războinici de-ai lui Lolo au pornit în urmărirea lui şi, ce să vezi? Tâmpitul se îndreaptă glonţ spre locul în care mă aflam eu, în spatele unui copac gros, de unde urmăream spectacolul. Războinicii mă zăresc şi amândoi îşi aruncă suliţele la un fir de păr de mine. Cu două focuri de pistol am scăpat de ticăloşi, dar după o asemenea păţanie nu-mi mai rămânea decât s-o iau la sănătoasa. Alerg, zbor, mă rătăcesc, devorat de toate soiurile de ţânţari mari cât un cal; eram la un pas să dau de procesiunea unor furnici carnivore, şi încă nu isprăvisem! O gorilă îmi sare în cârcă. O decapitez, după admirabilul mod al regelui Lolo. Văzând eu mulţimea de şerpi, scolopendre şi alte insecte, despre care sunt îndreptăţit să cred că erau mai mult sau mai puţin veninoase, mă adăpostesc noaptea în scorbura unui copac, unde nu dorm decât cu un ochi. Cum m-a furat somnul, am fost trezit de un cinocefal prietenos, care mă căuta în cap, iar un al doilea îmi ronţăia ultimul pesmet. Mă cred cu desăvârşire pierdut şi, înainte de a mă ruga Domnului pentru iertarea sufletului meu, îl implor pe bunul sfânt Antonie să mă ajute. Pe loc dă ascultare rugii mele, îmi regăsesc drumul, ajung pe malul fluviului şi... iată-mă.

Sosthène mi-a istorisit peripeţiile goanei lui în „barracon” unde, de la dispariţia sa, rămăsesem în fiecare zi. La sfârşitul povestirii, intră şi domnul Fulminet. Am crezut că avea să-şi justifice numele, izbucnind într-o furie oarbă. Nu-l cunoşteam bine. Spuse cu răceală:

— Ei bine, domnule, cred că ţi-a plăcut escapada. Dar îngăduie-mi să-ţi spun că răspund de viaţa ofiţerilor şi mateloţilor mei. Aşa că îţi voi arăta nemulţumirea mea şi te voi pune să plăteşti pentru asta. În alte vremuri, actul dumitale de indisciplină te-ar fi costat scump. Considerându-te mai degrabă nechibzuit decât vinovat, mânat cum eşti de focul tinereţii, mă voi mulţumi să te pun în lanţuri şi aşa vei sta până în clipa când la Pétulante va ridica ancora spre alte meleaguri.

— Vă sunt profund îndatorat, răspunse Sosthene, înclinându-se.

— Să nu mai faci una ca asta, continuă căpitanul. În caz de recidivă, mă voi vedea constrâns să te trimit la Nantes cu primul vas întâlnit în drum de înapoiere în Franţa.

Bietul Sosthène fu pus în lanţuri de însuşi domnul Pigache, care în semn de îmbărbătare îi spuse că, pe o navă a regelui, ar fi fost socotit dezertor şi spânzurat pur şi simplu de o vergă, fără altă formalitate. Timp de trei săptămâni avea să mediteze într-o hrubă împuţită şi întunecată, alături de pulberărie, de unde nu ieşea să ia aer pe punte decât o jumătate de oră pe zi. Atunci i se scoteau lanţurile, nu numai spre a putea umbla liber, cât mai mult pentru a nu li se da mateloţilor prilejul să vadă un ofiţer într-o situaţie umilitoare. În ce mă priveşte, puteam să-1 vizitez când voiam, ceea ce şi făceam. Îşi purta necazul cu răbdare şi, câteodată, văzându-mă, murmura cântecul de jale al marchizei de Brinvilliers1{20}:

 

Dacă tot va fi să mor

şi viaţa-o voi sfârşi

cu ştreangul de gât,

astăzi voi mărturisi

pe faţă, tuturor,

câte rele-am săvârşit...

 

N-am ce zice, nu prea i se părea că timpul trece repede. Mă hărţuia cu întrebările despre ce se petrece pe uscat şi îl blestema pe regele Lolo pentru încetineala cu care îi aducea pe cei două sute de captivi.

— Din satul afurisit, pe care l-am văzut cum i-a dat foc, Lolo a adunat pe puţin cincizeci de oameni. Dar în alte părţi se prea poate să fi întâmpinat rezistenţă, negrii lui ostaşi să fi fost tăiaţi în bucăţele, şi învingătorii să fi pregătit din burdihanul lui o tocană grasă. Câtă vreme are de gând domnul Fulminet să-1 mai aştepte?

Mă străduiam să-l fac a înţelege că regele Lolo nu era un începător şi deci ştia să dea lovituri sigure.

— Îţi dă mâna să vorbeşti, Félix, de două ori fericit, căci n-ai picioarele îngreunate de şase livre de fontă. În sfârşit, mi-ar plăcea să te cred. Să trecem acum la cronica locală.

I-am povestit cum, de la plecarea soţilor şi taţilor, în fiecare dimineaţă negresele din partea locului, după ce măcinau meiul, făceau ciudate maimuţăreli. Adunate în faţa colibei Majestăţii Sale absenţe, cu gândul că vor îndupleca soarta mimând faptele războinicilor, dansau „fetişul”. Adică, aceste doamne se înarmau cu săbii de lemn şi simulau o luptă de pe urma căreia adesea rămâneau două sau trei victime mai mult sau mai puţin buimăcite. Apoi dădeau fuga la pirogi, se urcau în ele şi se prefăceau că vâslesc, în timp ce altele, cu mistria în mină, imitau zidarii construind o fortificaţie pentru apărarea comunităţii.

În camera sa din „barracon”, domnul Fulminet îl primea cu regularitate pe „mafuc”, pe care îl îmbiba cu rachiu şi nu-1 lăsa să plece decât beat turtă. Domnul Dufourneau distribuia metodic raţii de ciocolată, după ce primea din partea domnului Taillebois asigurarea că beneficiarele dărniciei sale erau pe deplin sănătoase.

Astfel se scurseră încă trei săptămâni, în răstimpul cărora zece mateloţi pieriră de friguri şi de pântecăraie, boli specifice climei. În sfârşit, vestit de un trimis care, la sosire, se prăbuşi ca solul lui Miltiade, apăru şi regele Lolo, în fruntea războinicilor care îi încadrau pe captivi.

Era un spectacol sfâşietor, şi un om milos cu greu îl putea îndura fără să se revolte. Fiecare sclav avea gâtul prins într-o furcă de lemn, înţepenită cu un ţăruş de fier. Coada furcii se sprijinea pe umărul nefericitului care mergea în faţă, şi aşa mai departe, în grupuri de câte treizeci. Războinicii însărcinaţi cu supravegherea cortegiului aveau în mâini nuiele de trestie, cu care biciuiau încântaţi spinarea şi umerii prizonierilor, când aceştia se împleticeau sau se prăbuşeau sub jug.

Domnul Fulminet îl primi pe regele Lolo în pragul „barracon”-ului şi, prin mijlocirea dragomanului, schimbă cu el inevitabilele palavre. Se cuvenea să fie felicitat pentru reuşita expediţiei. Spre a părea şi mai impunător, negrul cel gras avusese vreme să-şi pună pe cap tricornul cu pene. După spusele lui, nici un rege de pe tot cuprinsul Africii n-ar fi fost în stare să adune atât de mulţi captivi într-un timp atât de scurt. Căpitanul răspunse că, de asemenea, numai regele Lolo avusese cinstea să primească în dar nemaipomenita pălărie întru totul asemănătoare cu cea a regelui Franţei.

După aceste complimente reciproce, domnul Fulminet trecu la degustarea rachiului, faţă de care regele Lolo nu făcu nazuri. Urmă apoi numărătoarea sclavilor. Aşa cum se învoiseră, trebuiau să fie o sută cincizeci. După toate socotelile mai lipseau vreo patruzeci, deşi intraseră în numărătoare şi zece negrese, două negrese făcând cât o „bucată de abanos”. Regele Lolo îndrăzni să spună că nu se putea măsura cantitatea cu calitatea, fiindcă cele zece negrese, foarte tinere şi bine făcute, vor aduce curând pe lume patruzeci de negrişori şi, prin urmare, erau chit. Mai spuse că cinci dintre cei mai buni războinici ai săi pieriseră în luptă şi, pentru această pierdere ireparabilă era îndreptăţit să ceară pe deasupra o balercă de rachiu. Plictisit de tocmeală, domnul Fulminet capitulă, ascultând părerea comună a domnilor Dufourneau şi Taillebois după care negresele în discuţie erau într-adevăr apte să procreeze.

Îmbarcaţi câte zece pe şalupa noastră, captivii au fost deci transportaţi la bordul corăbiei şi înşiruiţi între arborele trinchet şi artimon, pentru a fi încă o dată examinaţi de domnul Taillebois, înainte de a fi marcaţi cu însemnul Companiei. După terminarea acestei duble operaţii, li se puneau fiare la picioare, fiind legaţi doi câte doi, apoi erau rânduiţi sub punte. Chirurgul nostru nu fu prea mirat descoperind că mulţi dintre ei sufereau de un început de bube rele, lucru care le dădea mari mâncărimi. Regele Lolo ştia că erupţia, la începutul ei, poate fi mascată cu pudră de lapte proaspăt muls şi zeamă de lămâie, şi că pielea, frecată apoi cu ulei de palmier, capătă aparenţa unei epiderme sănătoase. Unii captivi gemeau şi scrâşneau din dinţi când erau examinaţi sau când li se puneau cătuşele. De cum se urcau pe punte, cădeau în genunchi, ţipau, hohoteau, de frică să nu fie gâtuiţi de albi, despre care credeau că băutura lor obişnuită este sângele omenesc.

După ce toate „bucăţile de abanos” au fost rânduite la locul cuvenit în pântecele corăbiei, s-a încărcat şi hrana compusă din ignami, manioc, orez, smochine, banane, mei şi vreo treizeci de bărdace cu apă. Domnul Fulminet se zorea cu atât mai mult să desfăşoare pânzele cu cât vântul sufla în direcţia bună. Regele Lolo, căruia îi plăceau distracţiile ar fi vrut să-l reţină la un spectacol de adio, despre care tălmaciul spunea că ar fi fost născocit de rodnica imaginaţie a suveranului. Cei cinci războinici morţi în cursul expediţiei lăsau în urmă văduve a căror smerenie faţă de Marele Zeu părea din această pricină mai mult decât îndoielnică. Ele trebuiau să fie trimise cât mai degrabă alături de vitejii lor soţi. Pentru aceasta, urmau să fie unse cu miere, din cap până în picioare, şi legate de nişte copaci, numiţi „copacii ţintarilor”. În nu mai puţin de două zile aceste blânde bâzâitoare sau alte insecte izbuteau să le devoreze, aducându-le în stadiul de schelete.

Pentru a le salva pe nenorocite de cumplitele chinuri ce le aşteptau, căpitanul propuse să le cumpere. În ciuda lăcomiei sale, regele Lolo protestă, spunând că asemenea faptă putea să abată asupra lui mânia Marelui Zeu. O ultimă sticlă de rachiu îl făcu să nu mai fie în stare de a continua discuţia. A fost coborât în pirogă, fără să mai ştie ce-i cu el, iar domnul Fulminet dădu ordin să se ridice ancora.

 

 

Capitolul 7

 

De îndată ce vântul de la uscat a început să umfle pânzele corăbiei, domnul Pigache îl eliberă pe Sosthène, care se duse glonţ în camera noastră comună spre a se primeni înainte de a se înfăţişa domnului Fulminet. Acesta, fără să facă vreo aluzie directă la încarcerarea sublocotenentului, îi spuse, pe un ton nici acru, nici dulce că arată bine şi ne oferi, lui şi mie, un pahar de Porto.

— Acum, domnilor, adăugă el, va trebui să munciţi pe brânci şi fără răgaz. Vă previn că nu voi îngădui nici o abatere de la disciplină. Mişelul de Lolo mi-a dat patruzeci de ,,bucăţi” mai puţin. Adăugând la asta pierderile suferite de când am părăsit insulele Bananas, mai avem nevoie să cumpărăm încă cincizeci de „bucăţi” pentru a ne întregi încărcătura.

După acest avertisment, ne-a lăsat liberi. Sosthène mă vesti că se urcă pe gabierul mare să facă puţin exerciţiu şi să ia o baie de cer.

— Aveam impresia că prinsesem rugină şi că în vine nu-mi curgea decât zer. Dar paharul băut cu şeful m-a întremat.

Izbucni în râs şi începu să se caţere pe grijele{21}

. M-am îndreptat spre puntea din faţă, unde m-am întâlnit cu domnul Pigache. Secundul pufăia din pipă şi se uita cum alergau în urma noastră cocotierii de pe mal. Văzându-mă, aruncă un scuipat gros în apă şi îmi spuse:

— Oricât ţi s-ar părea de ciudat, dată fiind meseria pe care o fac, află, domnule Lafortune, că mie îmi sunt dragi negrii. Vezi dumneata, sunt nişte copii mari. Da, da, deşi cruzi, temători, superstiţioşi, vindicativi şi incapabili să deosebească binele de rău, toţi cei din rasa lor sunt copilăroşi. Pentru a deveni oameni maturi, copiii sunt instruiţi şi educaţi. De ce nu se procedează la fel şi cu negrii? Sunt convins că, dacă ne-am ocupa de ei, ar fi la fel de civilizaţi ca şi noi care, între paranteze fie spus, socotindu-i nişte vite, nu dăm dovadă că suntem.

Cele văzute la regele Lolo şi la supuşii lui nu mă îndemnau deloc să împărtăşesc vederile generoase ale domnului Pigache. Mi-am îngăduit să-i atrag atenţia că negoţul cu negri ar trebui desfiinţat, în cazul când aceştia s-ar putea bucura de binefacerile civilizaţiei.

— Sper şi eu, îmi răspunse. Ştii, eu nu-s decât un negustor de ocazie. Mai există şi alte mărfuri de transport, în afara „lemnului de abanos”. În sprijinul a ceea ce aş putea numi „negrofilia” mea, dă-mi voie să-ţi povestesc o păţanie personală. Acum vreo trei ani, mă întorceam din Indiile Orientale la bordul unei nave de linie cu vele, de două sute de tone, la Vierge-sans-Macule. Văzusem tot felul de oameni ciudaţi pe acele meleaguri îndepărtate, mai ales în Pegu, al cărui suveran, temându-se să nu i se împuţineze populaţia, dăduse un ordin prin care toate femeile – în afară de nevestele miniştrilor şi de-a lui, erau un bun comun, la îndemâna primului trecător. Pierdurăm acolo zece mateloţi, care aveau mintea mai înceată şi sângele mai iute decât ceilalţi. Ce să mai lungesc vorba, i-am lăsat în plata lor pe aceşti desfrânaţi, care se risipiseră ca potârnichile, şi am pornit îndărăt, îmbarcând condimente, mătăsuri şi lacuri chinezeşti. Un uragan ne-a cocoţat însă pe nişte recife, dinaintea coastei Madagascarului. Din cei şaizeci de oameni, cât număra echipajul, au scăpat doar trei, printre care şi eu. Pământul era roşiatic şi nu părea prea ospitalier. Abia făcurăm vreo sută de paşi, când o bandă de negri ne înconjură strigând: „Liberi! prieteni! liberi! prieteni! ” făcându-ne semne să-i urmăm. Ţipând şi ţopăind ca nişte miei, ne-au dus într-un oraş cu colibe din pământ bătut. Spre uimirea mea, am văzut acolo oameni albi, care se apropiau grabnic de noi.

— Englezi? Francezi? Portughezi? mă întrebă unul dintre ei.   

De bună seamă originea noastră era greu de bănuit, deoarece furtuna ne despuiase aproape cu totul de veşminte.

— Francezi, îi răspund eu.

— Compatrioţi naufragiaţi, spuse solemn omul nostru, fiţi bineveniţi în patria oamenilor liberi.

Câteva clipe după aceea am fost primiţi de un alt compatriot, domnul Misson, gentilom din întâmplare şi prinţ de nimereală, fost ilustru hoţ de mare, devenit cu de la sine putere „Excelenţa-Sa Conducătorul” Republicii Libertalia.

Acest Misson era un bărbat foarte chipeş, înalt de cel puţin cinci picioare şi jumătate, lat în umeri, cu ochii verzi şi păr cârlionţat, roşu ca şi barba tăiată după moda regelui Henric al IV-lea. Curând am aflat că avea vreo patruzeci de ani, cutreierase multă vreme marea Caraibilor şi prădase numeroase galioane spaniole înainte de a se hotărî să-şi caute norocul în celălalt capăt al lumii. Avea sub ordinele sale două nave cu borduri înalte, la Victoire şi le Bijou, cu trei sute de oameni fiecare. Cum vasele sale navigau pe lângă arhipelagul Comore, se hotărî să jefuiască insula Anjuan. Pentru un tâlhar încercat cum era el, lucrul n-ar fi fost decât o bagatelă, dacă, după ce debarcă împreună cu cincizeci de oameni pe acest tărâm preafericit, n-ar fi devenit, fără voia lui, eroul unei aventuri galante. Pe malul unui râuleţ, câteva tinere negrese spălau rufe sub privirile alteia, care, stând în picioare, cu trupul înfăşurat în voaluri vineţii şi galbene, părea că le supraveghează.

Sosirea pe neaşteptate a unui pâlc de oameni albi cu mutre fioroase, înarmaţi până-n dinţi şi comandaţi de un uriaş cu părul ca para focului, ar fi avut de ce să le înspăimânte pe întunecatele spălătorese. Însă ele s-au mulţumit doar să râdă, văzându-şi înainte de treabă, pe când domnişoara voalată înaintă spre Misson, cu un port atât de nobil, cu atâta graţie în mers, încât hoţul de mare îşi simţi inima străpunsă.

Lucrurile s-au complicat când noul Ulise descoperi chipul acestei Nausicaa de abanos. Datorită încrucişărilor de sânge, femeile din Comore se numără printre cele mai frumoase din lume, şi aceea pe care Misson o admira, sora mai mică a reginei din Anjuan, era cea mai frumoasă dintre cele mai frumoase.

Trec peste amănunte. Nu numai că insula Anjuan n-a mai fost jefuită, dar cumplitul Misson, zbirul Caraibilor, subjugat de graţie, se căsători cu domnişoara şi o aduse cu el în Madagascar, unde întemeie Libertalia.

Mă primi cu toate onorurile. Făcuse din oraşul său, apărat de forturi şi de tunuri, o republică alcătuită din bărbaţi şi femei, toţi liberi şi egali în drepturi, care se numeau liberi: foşti hoţi de mare, ca şi el, francezi, englezi, olandezi, sau portughezi, negri şi negrese din Angola, eliberaţi prin capturarea unei corăbii engleze care făcea negoţ cu negri, bărbaţi şi femei din Comore, musulmane răpite de pe o navă de pelerini la Mecca. În afară de cele două corăbii ale sale, Excelenţa-Sa Conducătorul poseda o flotilă de mici nave cu pânze, ale căror echipaje erau formate jumătate din negri şi jumătate din albi. În Libertalia, banii şi produsele pământului aparţineau tuturor. Fostul hoţ de mare domnea paşnic peste o societate fraternă, fără bogaţi şi fără săraci, în care negrii, trataţi ca oamenii şi nu ca vitele, aveau dreptul la fericire, deopotrivă cu albii.{22}

 

L-am întrebat pe domnul Pigache de ce părăsise acest rai pământesc. Îmi răspunse că, la o lună după ce se stabilise acolo, într-o zi băuse ceva mai mult din rachiul tare fabricat de localnici din zeamă de trestie de zahăr fermentată, şi zdrobise, fără rea intenţie, capul unui negru care băuse împreună cu el. Conştient că încălcase legea fraternităţii, după care se conducea Libertalia, fugise într-o barcă şi, după două zile petrecute în ape bântuite de rechini, avusese norocul să fie zărit de un om de veghe şi fusese urcat la bordul unui vas al regelui ce se întorcea de pe coasta Coromandel.

— De unde trag concluzia, tinere prieten, că negrii pot trăi foarte bine în armonie desăvârşită şi egalitate de tratament cu albii. Nu mi-am iertat niciodată că l-am ucis pe acel biet negru din Libertalia. Omul care bea are mâna grea. Rachiul din Insula Roşie te duce uşor şi, în ziua aceea, întrecând măsura, am găsit ce-am căutat.

Domnul Fulminet nu-şi punea asemenea probleme. Nu-l frământa egalitatea între rase. Nu-l interesa decât să-şi termine misiunea cât mai repede şi în cele mai bune condiţii. Până atunci, la Pétulante mai avea să navigheze încă o lună de-a lungul coastelor, de la un cap la altul, până în insula Principe.

În această regiune, modul de a proceda era mereu acelaşi. Când lăsam ancora, o pirogă venea spre noi cu un misit, negru sau mulatru, care ne propunea o tranzacţie. Atunci, căpitanul îşi încărca şalupa, pe care o trimitea pe uscat cu domnul Dufourneau şi cu mine.

Misiţii aceştia de culoare, veşnic guralivi, vorbind o franceză stricată, amestecată cu engleză şi portugheză, aveau uneori nişte pretenţii peste măsură de mari. În afară de rachiul fără de care nici un târg nu putea fi încheiat, cereau, după cum li se năzărea, inele, tabacheri de corn, cuţite, şiraguri de mărgele, fără să mai vorbesc de ilice brodate, albe şi negre, nici de faimoasele stămburi indiene, roşii sau albastre. Mărfurile date pentru obţinerea „lemnului de abanos” se numeau dachy. Ele trebuiau împărţite în trei loturi: unul pentru cel care începea tranzacţia, altul pentru stăpânul pirogii, şi al treilea pentru proprietarul captivilor. De asemenea se mai plăteau regilor, regişorilor sau şefilor locali, „cutumele” mari pentru ancorare şi liber trafic, iar unii, în afară de darurile în mărfuri, pretindeau şi un număr variabil de cauris, scoici mici care ţin locul de monezi. Uneori se pierdeau mai multe zile cu satisfacerea acestor pofte coalizate, primind în schimb doar trei sau patru negri, negrese sau negrişori.

Este de la sine înţeles că misiţii se străduiau să-i tragă pe sfoară pe cumpărătorii de negri, deşi exista un mijloc de a le pune cinstea la încercare. Fiecare căpitan de corabie le dădea un bilet prin care făcea cunoscut dacă fusese sau nu mulţumit de serviciile lor. Cum ei nu ştiau să citească, arătau plini de încredere petecul de hârtie care, în mintea lor, era menit să uşureze târgul. Astfel unul dintre ei, purtând pitorescul nume de Lăcomilă, misitul Marelui Bassam, a avut îndrăzneala să-i arate domnului Fulminet un certificat de bune servicii destul de neobişnuit. Comandantul unei nave din Saint-Malo, la Prospère, consemnase că domnul Lăcomilă, numit aşa pe bună dreptate, nu numai că de două ori din trei propunea doar marfă de proastă calitate, dar cerea pentru captivii săi infinit mai mult decât valorau şi îşi sporea pretenţiile pe măsură ce târguiala se prelungea, în plus, încercase să vândă mateloţilor, drept amulete, nişte figurine grosolane, despre care pretindea că ar fi fost sculptate din colţi de elefant, pe când în realitate, după părerea chirurgului corăbiei, ele erau făcute din oase de om.

După ce citi bileţelul, domnul Fulminet îl întrebă rece cu cât vindea un schelet de om, întreg. Fără a-şi pierde cumpătul, Lăcomilă răspunse că operaţiile preliminare, constând în sugrumarea captivului, apoi în a-i scoate de pe el până la ultima bucăţică de carne, justificau o sporire a preţului care, oricum, ar fi mai ridicat decât cel al unui bou viu. Indignat, căpitanul porunci să fie aruncat în apă, unde se bălăci câtva timp până avea să fie pescuit de vâslaşii săi.

Îmi amintesc ultima oprire în insula Principe, de unde am îmbarcat cinci negri. Depozitele noastre erau pline. Puteam deci să ne îndreptăm pânzele spre insulele Americii. O navă era ancorată în golf, pe malul căruia creşteau palmieri şi nişte copaci foarte înalţi şi stufoşi, ca nişte umbrele. O salvă de şase lovituri de tun a fost trasă pentru a marca şi totodată a cinsti plecarea noastră. Era corabia Sio Serrio, din Lisabona, care venea din Brazilia. Mai înainte, domnul Fulminet stătuse de vorbă cu căpitanul ei şi făcuseră unele schimburi amicale: zahăr candel şi cafea, de care duceam lipsă, pe pipe olandeze, de care erau dornici portughezii, şi un butoiaş cu vin de Bordeaux.

Astfel ne luarăm rămas bun deopotrivă de la uscat şi de la aceşti pitoreşti portughezi, pe jumătate trişti şi pe jumătate veseli, deoarece cântau pe rând melodii din ţara lor de-ţi rupeau sufletul, apoi izbucneau în râs şi închinau în sănătatea papei.

De îndată ce linia cenuşie prin care se mai bănuia încă insula Principe se pierdu la orizontul marin, domnul Fulminet adună conducerea corăbiei şi spuse:

— Domnilor, am îndeplinit prima parte a misiunii noastre. A doua nu este mai puţin însemnată. Iată-ne în drum spre insula Santo Domingo. Pentru a ajunge acolo, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne trebuie peste două luni. Avem două sute cincizeci şi şase de captivi. Mi-am luat obligaţia să-i duc la destinaţie vii şi teferi. Pentru asta e nevoie ca în tot timpul călătoriei să fie sănătoşi la minte şi la trup. Domnul Taillebois se va îngriji de trupurile lor, ceilalţi de rest. Câţiva dintre negri aceştia înţeleg mai mult sau mai puţin franceza. Îi vom folosi ca interpreţi pentru a-i convinge pe confraţii lor că la debarcare îi va aştepta o viaţă plină de bucurii.

Domnul Fulminet era un conştiincios neguţător de negri, care nu neglija nici un amănunt pentru a-şi duce la bun sfârşit treaba. În acest scop, fiecare dintre noi primi instrucţiuni deosebite. Noaptea, toţi captivii de sex bărbătesc, legaţi doi câte doi de o bară de fier cu inele glisante, trebuiau să ocupe aceleaşi locuri sub punte pe tot timpul cât dura traversarea, în afara cazului când se isca vreo furtună. Porţia de aer o primeau prin tambuchii deschişi tot timpul şi în faţa cărora o santinelă făcea de gardă în permanenţă. Cartul era asigurat pe rând de doi ofiţeri, pe de o parte domnul Pigache şi cu mine, pe de altă parte domnul Dufourneau şi sublocotenentul Goujet. Ziua, când negrii se urcau pe punte în grupuri de câte patru, domnul Taillebois le examină starea sănătăţii. Orice bolnav suspect de o boală contagioasă urma să fie semnalat pe dată căpitanului şi, după gravitatea cazului, ori primea îngrijirile necesare stării sale, ori era aruncat în mare pentru a evita declararea unei epidemii.

Nu voi uita primul meu cart împreună cu domnul Pigache, în vreme ce ne îndreptam spre nord-nord-vest, cu toate pânzele desfăşurate. Toată ziua fusese o căldură apăsătoare şi noaptea, cu cerul ei spuzit de stele, ne aducea în sfârşit puţină răcoare. Din tambuchi se ridica mirosul înţepător al vitelor umane.

— Ei, drăcia dracului! spuse secundul, ce mai puţ şi negrii ăştia! Cum or putea rezista? Îţi vine să-ţi verşi maţele, nu altceva.

Avea agăţată de centură o ploscă de rachiu. Trase un gât bun şi mi-o întinse.

— Bea şi dumneata! E cel mai bun leac.

Parcă, aveam un ghem în stomac, dar după ce trăsei o duşcă, m-am înviorat.

— Ai auzit ce-a spus şeful, continuă el. Să nu crezi cumva că exagerează vorbind despre măsurile de precauţie pe care trebuie să le luăm. Nu dau mai mult de-o săptămână până când cel puţin zece dintre captivii noştri se vor duce pe apa sâmbetei, fie că se trimit singuri pe lumea cealaltă, fie că bubele rele sau altă mizerie de boală africană le va face de petrecanie. Unii îşi înghit limba ca să moară sufocaţi. Alţii îşi sfărâma capul lovindu-se de pereţii vasului. Mai rău este când se revoltă, fiindcă suntem obligaţi să-i măturăm cu tunul şi cu flintele. Să fie sănătoşi la minte şi la trup! Haida-de! Pune-te în locul lor. Ce, nu sunt şi ei oameni ca şi noi?

Domnul Pigache nu se înşela deloc. În şase zile, cinci dintre ei şi-au luat viaţa şi trei au pierit de dizenterie. Căldura nu se potolea şi vreme de două zile marea a fost pe deplin calmă. Zilele acestea au fost cele mai cumplite din toată călătoria. Degeaba ne străduiam să ocupăm mâinile şi mintea nefericiţilor negri, unii fiind puşi să împletească funii, alţii să frece şi să cureţe cu cărămidă scândurile punţii false care le ţineau loc de pat noaptea. Stând în genunchi, privirea le devenea ameninţătoare, şi lăsau deodată lucrul, ca şi când ar fi fost loviţi de paralizie. Iar dacă vreun matelot îi bătea pe umeri râzând, ca să-i scoată din această stare, mormăiau şi aruncau în jur priviri fioroase. Până şi cântecele şi dansurile, care, de obicei, îi mai ajutau să uite soarta lor amărâtă, acum le făceau parcă în silă.

Singurele clipe când izbuteau să se scuture de toropeală erau mesele, care li se aduceau la ora zece dimineaţa şi la patru după-amiaza. Cu ce lăcomie se năpusteau asupra gamelelor cu bob şi orez, ori cu făină de manioc sau de porumb, totul fiert cu apă la care, uneori, se adăugau porţii mici de carne sau de broască ţestoasă sărată! După ce îşi înghiţeau hrana într-o clipită, aruncau priviri de ucigaş vecinului care încă mai mânca.

Când soarele începea să scapere spre asfinţit, coborau doi câte doi în mormântul lor de peste noapte, după ce erau percheziţionaţi, deoarece eră necesar să fim siguri că, atâta vreme cât stătuseră pe punte, nu furaseră nici un obiect care i-ar fi putut ajuta să-şi taie fiarele.

Astfel se scurgeau zilele şi săptămânile, între mare şi cer, amândouă părându-ni-se la fel de nesfârşite. Mă străduiam să-mi desăvârşesc cunoştinţele nautice cu domnul Pigache, care îmi declară curând că nu mai avea ce să mă înveţe. Îmi antrenam şi mâna, pe rând la sabie şi spadă, cu prietenul Sosthène. Dimineaţa şi seara ne înfruntam pe punte şi îmi amintesc cum, într-o zi, asistând la o serie de pase şi volte, care ne lăsaseră fără răsuflare şi uzi de năduşeală, domnul Dufourneau ne spuse, cu vocea sa de gheaţă:

— Pe cuvânt de onoare, domnilor, nici dac-aţi fi piraţi şi v-aţi bate pentru partea cea mai bună din pradă, n-aţi face-o cu mai multă înverşunare ca acum.

Sosthène îi răspunse, suav:

— Domnule locotenent, trebuie să ne gândim la toate. Cine ştie? Poate tocmai soarta asta ne este hărăzită.

Veni şi Sfîntul-Ludovic, zi memorabilă între toate. În ajun, domnul Fulminet ne atrăsese atenţia că, pentru a celebra cum se cuvine onomastica regelui, echipajul va primi porţii duble, captivilor li se va da o hrană ceva mai bună ca de obicei, având dreptul, după cină, ca şi ceilalţi, la un deget de rachiu. Acest tratament neobişnuit risca totuşi să le stârnească o oarecare tulburare. De îndată ce aveau să-şi isprăvească masa, fără să mai aşteptăm lăsarea serii, urmau să fie vârâţi sub punte, îngăduindu-li-se astfel mateloţilor să se distreze în voie.

La rugăciunea de dimineaţă, pe care negrii o ascultau pe punte, şi care pentru ei nu însemna mai mult decât un bâzâit de cuvinte fără noimă, domnul Fulminet adăugă, pentru acel prilej, un vibrant „Salvum fac regem”{23}, urmat de un solemn Te Deum, punându-i pe toţi cei prezenţi să stea în genunchi, după cuviinţă, atunci când rosti versetul Te ergo quaesumus{24}.

Ştia bine la ce putea să se aştepte din partea „pensionarilor” săi, aşa cum aveau s-o dovedească cele ce au urmat. Suplimentul de hrană produsese printre ei o oarecare agitaţie, dar împărţirea rachiului iscă multă gâlceava şi schimburi de pumni. Părea că cele câteva lovituri de bici, date în jur de boţman, să-i fi potolit. Domnul Fulminet trase apoi de mai multe ori cu pistolul în aer şi porunci să se ducă turma în ţarcul ei.

Trebuie să arăt aici că, de obicei, după cină, captivii aveau o mică recreaţie, în care de cele mai multe ori dansau acompaniaţi de o muzică sălbatică. Timp de două sau trei ceasuri, unii băteau în nişte tigve goale, scoţând sunete înfundate, alţii suflau în tije de bambus transformate în fluiere, stimulând astfel o pereche formată dintr-un negru şi o negresă, aşezaţi unul în faţa altuia. La început, aceştia îşi răsuceau trupurile în toate felurile. Chipurile li se desfigurau de strâmbături care exprimau ameninţare sau semeţie. Încetul cu încetul însă, ritmul se accelera, spectatorii băteau din palme şi scoteau ţipete frenetice. Cu ochii ieşiţi din orbite şi spumă la gură, dansatorii frământau podeaua într-un ritm îndrăcit, mereu mai iute, răcnind ca nişte fiare, până când, frânţi de oboseală, într-un ultim horcăit, se prăbuşeau răpuşi, fiind înlocuiţi pe dată de alţii.

Suprimarea dansurilor în ziua de Sfântul-Ludovic nu putea fi socotită de ei decât ca o măsură nedreaptă şi mânia li se vedea cât de colo după felul cum îşi roteau ochii în cap, după cum mormăiau şi scrâşneau din dinţi. Dar cele patru mortiere de pe puntea din spate erau îndreptate spre ei şi vreo douăzeci de mateloţi înarmaţi îşi ţineau puştile aplecate în direcţia lor, în vreme ce eu împreună cu Sosthène verificam inelele de fier cu care li se încătuşau gleznele. Doi câte doi, dispăreau prin gurile tambuchilor.

Când ultimul chepeng s-a închis ca o gură de căpcăun, domnul Fulminet dădu semnalul începerii distracţiilor, poruncind să se aducă sticle de rachiu şi de vin de Cahors. Au avut loc lupte bretone între şase campioni, învingătorul primind drept premiu un scud de aur; exerciţii de tir cu puşca şi cu pistolul; muşii s-au jucat de-a baba-oarba şi de-a leapşa; s-a cântat în gura mare Trăiască Henric al IV-lea.

În mijlocul acestei larme, marea se potoli şi sosi ora cinei. Fuseseră puşi la frigare şase iezi, îmbarcaţi din insula Principe, şi, pe deasupra, zece purcei de lapte, pe care o scroafă luată din Franţa îi fătase cu opt zile înainte. Limbi de vacă, şunci, pesmeţi, pere exotice şi banane zaharisite completau ospăţul, despre care am toate motivele să cred că n-am uitat nici un amănunt.