Mai departe se descria în detaliu cum „o sursă anonimă” din SpecOps Swindon mărturisise că o livrare ratată a răscumpărării fusese motivul morţii lui Quaverley. Era fix pe dos, dar faptele erau corecte. II pusese pe Hicks sub presiune şi îl făcuse să-şi depăşească cu mult preţiosul buget, pentru a încerca să descopere unde se afla Hades. Avionul de detectare a apărării antiaeriene, pe care Bowden şi cu mine îl urmărisem, fusese găsit, o epavă complet arsă, într-un câmp din partea engleză a Hay-on-Wye. Servieta plină cu bani falşi era în apropiere, alături de Gainsborough-ul falsificat. Acheron nu fusese păcălit nici o clipă. Eram convinşi că Hades se afla în Ţara Galilor, dar chiar şi o intervenţie politică la cel mai înalt nivel nu ne ajutase cu nimic – Însuşi ministrul de Interne al Ţării Galilor jurase că n-o să se umilească de bunăvoie adăpostind un asemenea criminal faimos. Neavând nici o autoritate juridică în Ţara Galilor, căutările noastre s-au limitat la zona graniţei – fără nici un rezultat.

  — Presa n-a aflat nimic de la noi, a spus Victor. N-avem nimic de câştigat dacă apare totul în presă, doar de pierdut. I-a aruncat o privire lui Jack Schitt, care a ridicat din umeri.

  — Nu te uita la mine, a spus Schitt pe un ton neutru, aici sunt doar un observator la cererea lui Goliath.

  Braxton s-a ridicat în picioare şi a început să meargă de colo-colo prin cameră. Bowden, Victor şi cu mine l-am privit în tăcere. Ne părea rău pentru el. Nu era un om rău, doar slab. Toată treaba era un pocal cu otravă, iar dacă comandantul regional al SpecOps nu-l îndepărta din funcţie, cel mai probabil era că Goliath ar fi făcut-o oricum.

  — Are cineva vreo idee?

  Ne-am uitat cu toţii la el. Aveam câteva idei, dar nu puteam spune nimic în faţa lui Schitt. De când aflasem că-şi doreşte atât de mult să fim omorâţi, în seara aia, la Archer acasă, niciunul dintre noi nu i-ar fi spus nici cât e ceasul.

  — Aţi găsit-o pe doamna Delamare?

  — Am găsit-o, cum să nu, am replicat eu. A fost încântată să audă că există un complex de servicii pe autostradă cu numele ei. De cinci ani nu şi-a văzut fiul, dar e sub supraveghere, în eventualitatea că încearcă să ia legătura cu ea.

  — Bine, a murmurat Braxton. Altceva?

  Victor i-a răspuns.

  — Am înţeles că Felix7 a fost înlocuit. Un tânăr pe nume Danny Chance, din Reading, a fost dat dispărut. Faţa lui a fost găsită într-un coş de gunoi la al treilea etaj dintr-un bloc. Am distribuit fotografiile făcute la morgă ale lui Felix7. Ar trebui să semene cu noul Felix.

  — Eşti sigur că Archer n-a spus nimic altceva în afară de „Felix7” înainte să-l omori? A întrebat Hicks.

  — Sunt sigur, l-a asigurat Bowden cu cea mai convingătoare voce a lui.

  Ne-am întors în biroul LiteraTec într-o dispoziţie mohorâtă. Demiterea lui Braxton ar fi putut provoca un cutremur periculos în departament, iar eu trebuia să mă gândesc la Mycroft şi la Polly. Victor şi-a atârnat haina în cuier şi a strigat la Finisterre, întrebându-l dacă mai apare vreo schimbare. Finisterre şi-a ridicat privirea de pe Chuzzlewit. El, Bailey şi Herr Bight reciteau încontinuu cartea prin rotaţie, de când nu reuşisem să-l prindem pe Acheron. Aparent nu se schimbase nimic. Era destul de surprinzător. Fraţii Forty lucrau la singura informaţie pe care o aveam şi care le lipsea celor din Goliath şi din SO-5. Sturmey Archer făcuse o referire la un anumit dr. Miiller înainte de a muri şi de atunci se făcuseră cercetări riguroase pe tema asta în bazele de date ale SpecOps şi ale poliţiei. Cercetări riguroase, şi totuşi secrete. De aceea durau mai mult timp.

  — Ceva nou, Jeff? A întrebat Victor, suflecându-şi mânecile.

  Jeff a tuşit.

  — Nu există nici un dr. Miiller care să fie înregistrat în Anglia sau pe continent, nici în medicină, nici între cei cu doctorate…

  — Deci e un nume fals.

  —… în viaţă, a zâmbit Jeff. Însă a existat un dr. Miiller angajat la închisoarea Parkhurst, în 1972.

  — Te ascult.

  — Tot atunci Delamare a fost închis pentru fraudă.

  — Asta sună bine.

  — Iar Delamare a avut un coleg de celulă pe nume Felix Tabularasa.

  — Faţa se potriveşte, a murmurat Bowden.

  — Bine. Dr. Miiller deja era anchetat sub acuzaţia că vinde rinichi de la donatori. S-a sinucis în '74, puţin înainte de audiere. S-a dus să înoate în mare după ce a lăsat un bilet. Corpul lui n-a fost recuperat.

  Victor şi-a frecat mâinile fericit.

  — Sună ca o moarte înscenată. Cum am putea face să găsim un om mort?

  Jeff a ridicat un fax.

  — A trebuit să mă folosesc de pile din Consiliul Medicilor din Anglia. Nu le place să dea altora dosare personale, indiferent dacă subiectul e viu sau mort. Dar iată-l aici.

  Victor a luat faxul şi a citit ideile principale.

  — Theodore Miiller. A absolvit facultatea de fizică înainte de a urma o carieră în medicină. I-a fost retras dreptul de practică în '74, pentru lipsă de etică profesională. Era un bun tenor, un bun Hamlet la Cambridge, Călugăr în Ordinul Care Preaslăveşte Marsupialele Australiene, pasionat de trenuri şi membru fondator al Societăţii Iubitorii Asteroizilor Orbitali.

  — Hmm, am murmurat eu. Pun pariu că şi acum continuă se se ocupe cu hobby-urile lui, chiar dacă trăieşte sub alt nume.

  — Ce sugerezi? A întrebat Victor. Să aşteptăm până la următorul eveniment feroviar? Înţeleg că Mallardx îşi apără recordul de viteză luna viitoare.

  — Prea târziu.

  — Marsupialii Australieni nu dezvăluie niciodată numele membrilor lor, a observat Bowden.

  Victor a încuviinţat din cap.

  — Ei bine, cam asta e.

  — Nu chiar, am spus eu încet.

  — Continuă.

  — Mă gândeam să se infiltreze careva la următoarea întâlnire a Iubitorilor Asteroizilor Orbitali.

  — Iubitorii Asteroizilor Orbitali? A întrebat Victor pe un ton incredul. N-ai nici o şansă, Thursday. Nebunii ăia ciudaţi, care fac lucruri secrete pe dealuri pustii? Ştii prin ce trebuie să treci ca să fii admisă în clubul lor exclusivist?

  Am zâmbit.

  — Cei mai mulţi dintre ei sunt profesionişti în vârstă, distinşi şi respectaţi.

  Victor i-a aruncat o privire lui Bowden, apoi mie.

  — Nu-mi place cum te uiţi la mine.

  Bowden a căutat repede numărul cel mai nou din Almanahul Astronomilor.

  — Bingo! Aici scrie că se întâlnesc pe Liddington Hill, poimâine, la două după-amiază. Asta înseamnă că avem cincizeci de ore ca să ne pregătim.

  — În nici un caz, a spus Victor plin de indignare. În nici un caz, repet, în nici un caz pe lumea asta n-o să mă convingeţi să mă dau drept un Iubitor al Asteroizilor Orbitali.

  Iubitorii Asteroizilor Orbitali „Un asteroid poate avea orice dimensiune, poate fi cât un pumn sau cât un munte. Asteroizii sunt rocile clastice ale sistemului solar, gunoiul rămas după ce muncitorii au fost pe acolo şi au plecat. In ziua de azi, majoritatea asteroizilor din apropiere ocupă spaţiul dintre Marte şi Jupiter. Sunt milioane de asteroizi, şi totuşi masa lor combinată reprezintă doar o mică parte din cea a Pământului. Din când în când, orbita unui asteroid coincide cu cea a Pământului. Un Asteroid Orbital. Pentru Societatea Iubitorilor Asteroizilor Orbitali, sosirea unui asteroid lângă planetă înseamnă întoarcerea acasă a unui orfan, a fiului risipitor. Este o chestiune importantă.”

  Dl. S. A. ORBITER – Iubitorii Asteroizilor Orbitali.

  Liddington Hill se înalţă deasupra RAF, actualul aerodrom Luftwaffe din Wroughton. Pe dealul nu foarte înalt se află şi o cetate din Epoca Fierului, una dintre cele care înconjoară Marlborough şi Lambourn Downs. Însă nu vechimea sitului îi atrăgea pe Iubitorii Asteroizilor Orbitali. Se adunaseră în aproape toate ţările de pe glob, în funcţie de predicţiile specifice crezului lor, într-o manieră aparent aleatorie. Întotdeauna apelau la aceeaşi tactică: alegeau situl, semnau un contract foarte avantajos de exclusivitate cu proprietarii, pe urmă se duceau acolo cu o lună înainte şi apelau la ajutorul securităţii din partea locului sau al mai multor membri juniori ai grupului lor, pentru a se asigura că nu va exista nici un intrus printre ei. Poate datorită acestei discreţii extreme grupul militant astronomic izbutise să ţină ascuns tot ce făcea. Părea o ascunzătoare aproape perfectă pentru dr. Miiller, care, la începutul anilor '50, fondase societatea laolaltă cu Samuel Orbiter, un astronom faimos din televiziune.

  Victor şi-a parcat maşina şi a mers nonşalant până la cele două gorile uriaşe care stăteau lângă un Land Rover. A privit în dreapta şi-n stânga. Din trei în trei sute de metri era câte un grup de gardieni care aveau staţii de emisie-recepţie şi câini, cu ochii-n patru după intruşi. Nu exista nici o şansă ca vreo persoană să se poată strecura înăuntru nevăzută. Cea mai bună metodă de a intra într-un loc unde nu ţi-e permis este pe uşa principală, de parcă ai fi acasă.

  — Bună ziua, a spus Victor, încercând să treacă pe lângă ei. Una din gorile s-a postat în faţa lui şi i-a pus o mână uriaşă pe umăr.

  — Bună ziua, domnule. Ce zi frumoasă! Îmi arătaţi, vă rog, permisul?

  — Bineînţeles, a zis Victor, cotrobăind prin buzunare. A scos un permis pus în buzunarul acoperit cu plastic transparent şi uzat al portofelului său. Dacă gorilele l-ar fi scos şi ar fi văzut că e o fotocopie, atunci totul ar fi fost pierdut.

  — Nu v-am mai văzut până acum, domnule, a zis unul din bărbaţi pe o voce suspicioasă.

  — Nu, a replicat Victor pe un ton neutru, puteţi vedea pe permisul meu că aparţin de spirala Berwick-upon-Tweed.

  Primul bărbat i-a pasat permisul camaradului său.

  — Am tot avut probleme cu intruşii, nu-i aşa, domnule Europa?

  Al doilea bărbat a mârâit şi i-a dat înapoi portofelul lui Victor.

  — Numele? A întrebat primul, ridicând o mapă.

  — Probabil că nu sunt pe listă, a spus Victor pe o voce moale. Am ajuns în ultimul moment. L-am sunat azi-noapte pe dr. Miiller.

  — Nu cunosc nici un dr. Miiller, a spus primul, trăgând aer printre dinţi, pe când se uita la Victor cu ochii mijiţi, dar dacă eşti un Iubitor al Asteroizilor Orbitali, atunci n-o să ai probleme să-mi spui care dintre planete are cea mai mare densitate.

  Victor s-a uitat de la unul la celălalt şi a râs. Au râs şi ei.

  J >

  — Bineînţeles că nu.

  A făcut un pas în faţă, dar râsul de pe chipurile bărbaţilor a pierit. Unul dintre ei a întins o altă mână imensă pentru a-l opri.

  — Ei bine?

  — E strigător la cer, a spus Victor plin de indignare. Sunt Iubitor al Asteroizilor Orbitali de treizeci de ani şi niciodată n-am mai fost tratat aşa.

  — Nu ne plac intruşii, a spus din nou primul bărbat. Încearcă să ne strice reputaţia. Vreţi să ştiţi ce facem cu cei care pretind că sunt membri? Acum, încă o dată, care dintre planete are densitatea mai mare?

  Victor s-a uitat la cei doi bărbaţi care i-au aruncat o privire ameninţătoare.

  — Pământul. Cea mai mică o are Pluton, OK?

  Cei doi gardieni nu erau încă convinşi.

  — Chestii de grădiniţă, domnule. Cât durează un weekend pe Saturn?

  La o distantă de trei kilometri, în maşină, Bowden şi cu mine > ' > > am calculat disperaţi răspunsul şi l-am trimis prin casca pe care-o purta Victor în ureche. Maşina era ticsită cu tot felul de cărţi de referinţă despre astronomie. Tot ce speram era ca niciuna dintre întrebări să nu fie prea grea.

  — Douăzeci de ore, i-a spus Bowden lui Victor.

  — Cam douăzeci de ore, le-a zis Victor celor doi bărbaţi.

  — Viteza orbitală a lui Mercur?

  — La cel mai îndepărtat punct de soare sau la cel mai apropiat?

  — Nu fă pe deşteptul, amice. Viteza medie.

  — Stai puţin să văd. Adunate vin… Ah, Dumnezeule, ăla nu cumva e un piţigoi?

  Cei doi bărbaţi nu s-au răsucit să se uite.

  — Ei bine?

  — E, ăăă, 170 de kilometri pe oră.

  — Sateliţii lui Uranus?

  — Uranus? A răspuns Victor, vrând să câştige timp. Nu vi se pare amuzant că i-au schimbat pronunţia?

  — Sateliţii, domnule.

  — Bineînţeles. Oberon, Titania, Umb…

  — Stai! Un adevărat Iubitor al Asteroizilor Orbitali le-ar fi enumerat de la cel mai apropiat la cel mai îndepărtat!

  Victor a oftat, pe când Bowden le-a inversat ordinea şi i-a transmis în ureche.

  — Cordelia, Ofelia, Bianca, Cressida, Desdemona, Julieta, Porţia, Rossalinda, Belinda, Puck, Miranda, Ariei, Umbriel, Titania şi Oberon.

  Cei doi bărbaţi i-au aruncat o privire lui Victor, au încuviinţat din cap şi apoi au făcut un pas înapoi ca să-l lase să treacă, devenind brusc extrem de politicoşi.

  — Mulţumesc, domnule. Ne scuzaţi, dar suntem siguri că vă daţi seama că există foarte mulţi oameni cărora le-ar plăcea să ne desfiinţeze. Suntem siguri că înţelegeţi.

  — Bineînţeles. Şi daţi-mi voie să vă felicit pentru profesionalismul vostru. O zi bună.

  Victor a încercat să treacă pe lângă ei, dar iarăşi l-au oprit.

  — N-aţi uitat ceva, domnule?

  Victor s-a răsucit. Se întrebase dacă nu cumva era nevoie de vreo parolă, iar dacă asta voiau, o băgaserăm pe mânecă. A decis să-i lase pe ei să preia iniţiativa.

  — Aţi lăsat-o în maşină, domnule? A întrebat primul bărbat, după o pauză. Uitaţi, luaţi-o pe a mea.

  Gardianul şi-a vârât mâna în jachetă şi a scos nu un pistol, după cum se aşteptase Victor, ci o mănuşă de baseball. A zâmbit şi i-a dat-o.

  — Nu cred că o să ajung acolo astăzi.

  Victor s-a pocnit cu palma pe frunte.

  — Am un creier de tărâţe. Probabil că am uitat-o acasă. Închipuie-ţi, să vin la o întâlnire a Iubitorilor Asteroizilor Orbitali şi să nu-mi aduc mănuşa de baseball! >

  Au râs amândoi cu el, plini de respect. Primul gardian a spus:

  — Distracţie plăcută, domnule. Ploaia e la 14.32.

  Le-a mulţumit amândurora şi s-a suit în Land Rover, ca nu cumva să se răzgândească. S-a uitat la mănuşa de baseball. Ce naiba puneau la cale?

  A coborât din Land Rover la intrarea din partea de est a fortificaţiilor de pe deal. Se zăreau vreo cincizeci de oameni care mişunau prin preajmă, toţi având pe cap căşti de oţel. In centrul fortului fusese înălţat un cort mare, plin de antene asemenea unor ţepi şi cu o antenă mare de satelit deasupra. Mai sus pe deal era un radar care se învârtea încet. Se aşteptase să vadă un telescop mare sau aşa ceva, dar se părea că nici un aparat de genul ăsta nu fusese instalat.

  — Numele?

  Victor s-a răsucit şi a văzut un bărbat scund care se uita în sus la el. Ţinea în mână o mapă, purta pe cap o cască din oţel şi părea să profite la maximum de autoritatea lui limitată.

  Victor a încercat o cacealma.

  — Sunt acolo, a zis el, arătând spre un nume din coada listei.

  — Domnul Contrapagină Continuă cumva?

  — Deasupra, a replicat grăbit Victor.

  — Doamna Trotswell?

  — Of, ăă, nu. Ceres. Augustus Ceres.

  Bărbatul scund şi-a consultat cu atenţie lista, trecând un pix din metal de-a lungul şirului de nume.

  — Nu-i nimeni cu numele ăsta aici, a spus el cu o voce tărăgănată, aruncându-i lui Victor o privire suspicioasă.

  — Sunt din Berwick-upon-Tweed, a explicat Victor. M-am înscris în ultimul moment. Presupun că nu v-a anunţat nimeni. Dr. Miiller a spus că pot să trec oricând pe aici.

  Bărbatul cel scund a tresărit.

  — Miiller? Nu-i nimeni aici cu numele ăsta. Probabil vă referiţi la dr. Cassiopeia. I-a făcut cu ochiul şi a zâmbit larg. OK. Deci, a adăugat el, consultându-şi lista şi uitându-se prin fort, mai avem nevoie de oameni în zona periferică. Puteţi să preluaţi staţia B3. Aveţi mănuşă? Bine. Dar cască? Nu contează. Uitaţi, luaţi-o pe a mea. Eu o să iau alta din depozit. Ploaia e la 14.32. O zi bună.

  Victor a luat casca şi a pornit-o agale în direcţia indicată de bărbatul scund.

  — Ai auzit, Thursday? A şuierat el. Dr. Cassiopeia.

  — Am auzit, am replicat eu. Căutăm date despre el.

  Bowden luase deja legătura cu Finisterre, care aştepta un apel de genul ăsta în biroul LiteraTec.

  Victor şi-a umplut pipa din lemn de măceş şi tocmai se îndrepta către staţia B3, când un bărbat îmbrăcat cu o jachetă impermeabilă a fost cât p-aci să se ciocnească de el. Imediat i-a recunoscut chipul din fişa poliţiei. Victor şi-a ridicat pălăria, şi-a cerut scuze şi şi-a văzut de drum.

  — Stai! A zbierat Miiller. Victor s-a răsucit. Miiller şi-a ridicat o sprânceană şi s-a holbat la el.

  — Nu cumva v-am mai văzut faţa pe undeva?

  — Nu, a fost întotdeauna aici, pe capul meu, a replicat Victor, încercând să destindă atmosfera. Miiller s-a uitat pur şi simplu la el, cu o expresie indescifrabilă pe chip, pe când Victor continua să-şi umple pipa.

  — V-am mai văzut pe undeva, a continuat Miiller, dar Victor nu se lăsa intimidat atât de uşor.

  — Nu cred, a declarat el, întinzându-i mâna. Ceres, a adăugat el. Spirala Berwick-upon-Tweed.

  — Berwick-upon-Tweed, ei? A făcut Miiller. Atunci îl cunoaşteţi pe bunul meu prieten şi coleg, profesorul Barnes?

  — N-am auzit de el, a declarat Bowden, ghicind că Miiller era suspicios.

  Miiller a zâmbit şi s-a uitat la ceas.

  — Ploaia începe peste şapte minute, domnule Ceres. Ar fi mai bine să mergeţi la staţia dumneavoastră.

  Victor şi-a aprins pipa, a zâmbit şi a pornit-o în direcţia indicată mai devreme. Acolo era un băţ înfipt în pământ, pe care scria B3, iar el a rămas pe loc lângă el, simţindu-se puţin cam penibil. Toţi ceilalţi Iubitori ai Asteroizilor Orbitali îşi puseseră căştile şi studiau cerul, privind înspre vest. Victor s-a uitat prin preajmă şi a zărit o femeie atrăgătoare, de vârsta lui, la câţiva paşi depărtare, lângă B2.

  — Bună! A exclamat el voios, ducându-şi mâna la cască.

  Femeia şi-a fluturat genele cu modestie.

  — Totu-i în regulă? A întrebat ea.

  — Minunat! A replicat Victor cu eleganţă, apoi a adăugat repede: De fapt nu prea e. Sunt pentru prima oară aici.

  Doamna i-a zâmbit şi şi-a fluturat mănuşa de baseball.

  > > J

  — Nu-i mare scofală. Fereşte-ţi corpul când îl prinzi şi fii cu ochii-n patru. Poţi să prinzi mulţi sau niciunul, dar dacă chiar prinzi unul, ai grijă să-l pui imediat pe iarbă. După ce îşi reduc viteza în atmosfera pământului, de regulă sunt puţin cam fierbinţi.

  Victor s-a holbat la ea.

  — Adică scopul nostru e să prindem meteori?

  Doamna a scos un râs delicios.

  — Nu, nu, prostuţule! Se numesc meteoriţi. Meteorii sunt obiecte care ard în atmosfera terestră. Din '64 încoace am fost la şaptesprezece Ploi prevăzute. A fost cât p-aci să prind unul în Tierra del Fuego în '71. Bineînţeles, a spus ea cu o voce mai moale, asta se petrecea pe vremea când scumpul meu George era încă în viaţă…

  Ea i-a prins privirea şi a zâmbit. Victor i-a zâmbit şi el. Ea a continuat:

  — Dacă azi vom asista la o ploaie, atunci ea va fi primul eveniment prevăzut de genul ăsta care se petrece în Europa. Închipuie-ţi, să prinzi un meteorit! Molozul format în timpul creării universului acum patru miliarde şi jumătate de ani! Ca un orfan care vine în sfârşit acasă!

  — Foarte… poetic, a răspuns Victor pe o voce moale, pe când eu mă apucasem să-i vorbesc în ureche prin difuzor.

  — N-am găsit pe nicăieri pe nimeni cu numele de dr. Cassiopeia, i-am zis eu. Pentru numele lui Dumnezeu, nu-l scăpa din ochi!

  — N-o să-l scap, a replicat Victor, uitându-se în jurul lui după Miiller.

  — Poftim? A făcut doamna de la B2, care se zgâise la el, şi nu la cer.

  — N-o să, ăăă… scap niciunul din mână dacă-l prind, s-a grăbit el să răspundă.

  Prin difuzoare s-a anunţat ploaia, peste două minute. Mulţimea nerăbdătoare a început să murmure.

  — Baftă! A exclamat doamna, făcându-i cu ochiul şi holbându-se la cerul senin.

  Din spatele lui Victor s-a auzit o voce.

  — Mi-am adus aminte de tine.

  S-a răsucit şi a zărit chipul inoportun al doctorului Miiller, care se zgâia la el. Puţin mai departe stătea un gardian voinic, cu mâna pregătită în buzunarul de la piept.

  — Eşti din SpecOps, LiteraTec. Victor Analogy, nu-i aşa?

  — Nu, numele meu e dr. Augustus Ceres, Berwick-upon-Tweed. Victor a râs stânjenit şi a adăugat: Ce nume mai e şi ăsta, Victor Analogy?

  Miiller i-a făcut un semn cu mâna acolitului său, care a înaintat spre Victor, scoţându-şi pistolul automat. Părea să fie genul de persoană care abia aştepta să-l folosească.

  — Îmi pare rău, amice, a spus Miiller cu blândeţe în voce, dar nu-i de ajuns. Dacă eşti Analogy, atunci e evident că îţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala. Insă dacă într-adevăr eşti dr. Ceres din Berwick-upon-Tweed, atunci ai scuzele mele cele mai sincere.

  — Stai o clipă, a început Victor să spună, dar Miiller l-a întrerupt.

  — O să spun familiei unde-ţi poate găsi cadavrul, a zis el plin de mărinimie.

  Victor a aruncat o privire în preajmă-i ca să găsească vreun ajutor, dar toţi ceilalţi Iubitori ai Asteroizilor Orbitali se holbau la cer.

  — Împuşcă-l.

  Acolitul a zâmbit, iar degetul i s-a încleştat pe trăgaci. Victor a tresărit când un ţipăt piţigăiat a umplut aerul şi un meteorit s-a sfărâmat întâmplător de casca gardianului. S-a prăbuşit la pământ asemenea unui sac cu cartofi. Pistolul s-a descărcat şi a făcut o gaură cu marginile netede în mănuşa de baseball a lui Victor. Brusc aerul s-a umplut de meteoriţi incandescenţi, care şuierau căzând pe pământ într-o ploaie localizată. Mulţimea de Iubitori ai Asteroizilor Orbitali a fost buimăcită de violenţa asta neaşteptată şi nu s-a putut hotărî dacă să se ferească de meteoriţi sau să încerce să-i prindă. Miiller a scotocit în jachetă după propriu-i pistol, pe când cineva din apropiere a zbierat: „E al vostru!” S-au răsucit amândoi, dar Victor a fost cel care a prins micul meteorit. Era încă incandescent şi avea dimensiunea unei mingi de cricket. L-a aruncat înspre Miiller, care l-a prins instinctiv. Din nefericire, nu avea mănuşă de baseball. Apoi s-au auzit un sfârâit şi un geamăt pe când l-a lăsat să cadă pe jos, pe urmă un ţipăt de durere când Victor a profitat de ocazie să-l pocnească în maxilar cu o viteză care-i dezminţea vârsta de şaptezeci şi cinci de ani. Miiller s-a prăbuşit ca o popică, iar Victor s-a repezit la pistolul căzut pe jos. I l-a înfipt în gât lui Miiller, l-a forţat să se ridice în picioare şi a început să-l târască afară din fortul de pe deal. Ploaia de meteoriţi se domolea, pe când el se retrăgea, iar vocea mea îi spunea în cască să o lase mai moale.

  — Eşti Analogy, nu-i aşa? A întrebat Miiller.

  — Da. SpecOps 27, şi tu eşti arestat.

  Victor, Bowden şi cu mine am izbutit să-l ducem pe Miiller în Camera de Interogatoriu 3, până când Braxton şi Schitt şi-au dat seama pe cine capturasem. Victor abia apucase să-l roage pe Miiller să-şi confirme numele, când uşa de la cameră s-a deschis brusc. Era Schitt, încadrat de doi ofiţeri din SO-9. Niciunul din ei nu părea să aibă simţul umorului.

  — E prizonierul meu, Analogy.

  — Cred că e prizonierul meu, domnule Schitt, a replicat Victor pe o voce fermă. E jurisdicţia mea şi responsabilitatea mea. II interoghez pe dr. Miiller în legătură cu furtul Chuzzlewit.

  Jack Schitt i-a aruncat o privire comandantului Hicks, care stătea în spatele lui. Comandantul a oftat şi şi-a dres vocea.

  — Îmi pare rău că trebuie să spun asta, Victor, dar Corporaţia Goliath şi reprezentanţii ei au primit jurisdicţie peste SO-27 şi SO-9 în Swindon. Refuzul de a-i furniza informaţii comandantului în exerciţiu, Schitt, ar putea duce la intentarea unui proces penal sub acuzarea de ascundere a informaţilor utile pentru o anchetă în plină desfăşurare. Înţelegi ce înseamnă asta?

  — Înseamnă că Schitt face tot ce vrea, a replicat Victor.

  — Predă prizonierul, Victor. Corporaţia Goliath are prioritate.

  Victor i-a aruncat o privire incandescentă, apoi a părăsit camera de interogatoriu.

  — Mie mi-ar plăcea să rămân, am spus eu.

  — Nici o şansă, a zis Schitt. N-ai voie, pentru că ai doar nivel de autorizare SO-27.

  — Atunci îmi prinde bine, am replicat eu, că încă mai am insigna de SO-5.

  Jack Schitt a înjurat, dar n-a mai spus nimic altceva. Lui Bowden i s-a ordonat să plece, iar ceilalţi doi ofiţeri SO-9 au rămas unul de o parte şi al doilea de cealaltă parte a uşii. Schitt şi Hicks s-au aşezat la masa din spate, unde Miiller fuma cu nonşalanţă o ţigară. M-am rezemat de perete şi am privit impasibilă la ce se întâmpla.

  — O să mă scoată de aici, ştii, a spus Miiller pe o voce tărăgănată, afişând un zâmbet răzleţ.

  — Nu cred, a declarat Schitt. Sediul SpecOps din Swindon e înconjurat acum de mai mulţi ofiţeri SO-9 şi antitero decât ai putea număra tu într-o lună. Nici măcar nebunul ăla de Hades n-ar încerca să ajungă aici.

  Zâmbetul s-a şters de pe buzele lui Miiller.

  — SO-9 e cea mai bună echipă de antitero de pe glob, a continuat Schitt. Ştii, o să-l prindem. E doar o chestiune de timp. Iar dacă ne ajuţi, poate că lucrurile n-o să-ţi meargă prea prost la proces.

  Miiller n-a fost impresionat.

  — Dacă oamenii voştri din SO-9 sunt cei mai buni de pe glob, atunci cum de a fost nevoie de un ofiţer LiteraTec de şaptezeci şi cinci de ani ca să mă aresteze?

  Jack Schitt n-a reuşit să găsească vreun răspuns. Miiller s-a răsucit înspre mine.

  — Iar dacă SO-9 sunt atât de beton, de ce doar tânăra asta a fost atât de norocoasă încât să-l încolţească pe Hades?

  — Am avut noroc, am replicat eu, apoi am adăugat: De ce n-a fost ucis Martin Chuzzlewit? Nu-i stă în fire lui Acheron să nu se ţină de cuvânt.

  — Într-adevăr, a replicat Miiller. Într-adevăr.

  — Răspunde la întrebare, Miiller, a spus Schitt pe un ton tăios. Pot să-ţi îngreunez foarte tare viaţa.

  Miiller i-a zâmbit.

  — Nici pe jumătate cât ar putea Acheron. In Care criminal spune că printre hobby-urile lui se numără crima făcută pe îndelete, tortura şi aranjamentele florale.

  — Deci vrei să stai mult la închisoare? A întrebat Hicks, care n-avea de gând să se ţină deoparte la acest interogatoriu. După părerea mea o să primeşti o sentinţă pe cinci vieţi. Sau poţi pleca în două minute de aici. Ce preferi?

  — Faci cum vrei, domnule ofiţer. N-o să scoţi nimic de la mine. Oricum ar sta lucrurile, Hades o să mă ia de aici.

  Miiller şi-a împreunat braţele pe piept şi s-a lăsat pe spătarul scaunului. A urmat o pauză. Schitt s-a aplecat şi a oprit casetofonul care înregistra convorbirea. A scos o batistă din buzunar şi a pus-o peste camera de luat vederi din colţul sălii de interogatoriu. Hicks şi cu mine ne-am uitat neliniştiri unul la celălalt. Miiller i-a urmărit

  } > i acţiunile, dar nu părea prea impresionat.

  — Hai să mai încercăm o dată, a spus Schitt, scoţându-şi pistolul automat şi îndreptându-l către umărul lui Miiller. Unde e Hades?

  Miiller s-a uitat la el.

  — Poţi să mă omori tu sau o să mă omoare Hades când află că am vorbit. Eu oricum mor, iar moartea de la tine e probabil mult mai puţin dureroasă decât cea de la Acheron. L-am văzut cum lucrează. Habar n-ai de ce e în stare.

  — Eu da, am spus pe o voce în surdină.

  Schitt a tras siguranţa pistolului său automat.

  — O să număr până la trei.

  — Nu-ţi pot spune…

  — Unu.

  — O să mă omoare.

  — Doi.

  Am intervenit.

  — Îţi putem oferi protecţie.

  — Să mă protejaţi de el? A întrebat Miiller. Sunteţi complet duşi cu pluta?

  — Trei!

  Miiller şi-a închis ochii şi a început să tremure. Schitt a lăsat jos pistolul. Asta n-avea să meargă. Brusc mi-a venit o idee.

  — Nu mai are manuscrisul, nu-i aşa?

  Miiller a deschis ochii şi s-a uitat la mine. Era semnul pe care-l aşteptam.

  — Mycroft l-a distrus, nu-i aşa? Am continuat eu încercând să raţionez ca unchiul meu – aşa se şi petrecuse.

  — Asta s-a întâmplat? A întrebat Jack Schitt. Miiller n-a spus nimic.

  — Acum o să vrea altceva în locul lui Chuzzlewit, a dedus Hicks.

  — Probabil că în lume există mii de manuscrise originale, a murmurat Schitt. Nu le putem păzi pe toate. Pe care-l vrea?

  — Nu vă pot spune, s-a bâlbâit Miiller, dar mai puţin sigur pe el. M-ar ucide.

  — O să te ucidă când o să afle că ne-ai spus că Mycroft a distrus manuscrisul Chuzzlewit, am răspuns eu pe o voce monotonă.

  — Dar nu…

  — El n-are de unde să ştie. Noi te putem proteja, Miiller, dar trebuie să-l capturăm pe Hades. Unde e?

  Miiller s-a uitat pe rând de la unul la altul.

  — Protecţie? S-a bâlbâit el. E nevoie de o mică armată.

  — Pot să-ţi ofer aşa ceva, a afirmat Schitt, care devenise faimos pentru cât de zgârcit era cu adevărul. Corporaţia Goliath e pregătită să fie generoasă în privinţa asta.

  — Bine… O să-ţi spun.

  Ne-a privit pe toţi şi s-a şters pe frunte care dintr-odată începuse să lucească.

  — Nu-i cam cald aici? A întrebat el.

  — Nu, a replicat Schitt. Unde-i Hades?

  Brusc a amuţit. Faţa lui s-a contorsionat de frică pe când un junghi violent l-a străpuns în spate. A ţipat de durere.

  — Spune-ne repede! A urlat Schitt, sărind în picioare şi înşfăcându-l de revere pe amărât.

  — Pen… deryn!… A ţipat. E în…

  — Spune-ne mai multe! A bubuit vocea lui Schitt. Cred că sunt o mie de Penderyn!

  — Ghiceşte, a ţipat Miiller. Guui-ceşte… ahhh\pa  — N-o să intru în jocul tău! A zbierat Schitt, zgâlţâindu-l energic. Spune-mi sau te omor cu mâinile mele chiar acum!

  Dar Miiller nu mai era deloc raţional, ameninţările lui Schitt treceau pe lângă el. A zvâcnit şi s-a prăbuşit la podea, zvârcolindu-se de durere.

  — Un medic! Am ţipat eu, aşezându-mă pe jos lângă Miiller, care intrase în convulsii şi a cărui gură deschisă scotea un ţipăt mut pe când îşi dădea ochii peste cap. Mirosul hainelor lui pârlite mi-a ajuns la nări. Am făcut un salt înapoi, când o flacără portocalie strălucitoare a izbucnit din spatele lui Miiller. Tot corpul i-a fost cuprins de flăcări, iar noi am fost nevoiţi să ne retragem în grabă, căci căldura intensă l-a făcut scrum în mai puţin de zece minute.

  — La naiba! A bolborosit Schitt când fumul înţepător s-a risipit. Miiller era un morman de cenuşă pe podea. Nu rămăsese nimic pe baza căruia să-l putem identifica.

  — Hades, am murmurat eu. Un soi de aparat ascuns în corp. De îndată ce Miiller începe să vorbească… explodează. Foarte eficient.

  — Pare-mi-se că-l cam respecţi, domnişoară Next, a observat Schitt.

  — Nu mă pot abţine, am ridicat eu din umeri. Ca rechinul, Acheron a evoluat, devenind prădătorul aproape perfect. Eu n-am fost niciodată la vânătoare de animale mari şi nici n-o să mă duc vreodată, dar pot înţelege ce îi atrage pe alţii la aşa ceva. Primul lucru – am continuat eu, ignorând mormanul de cenuşă fumegândă, care cu puţin timp înainte fusese Miiller – pe care trebuie să-l facem e să triplăm paza în toate locurile unde sunt ţinute manuscrise originale. După aia trebuie să căutăm în toate locurile care se cheamă Penderyn.

  — Mă ocup eu de asta, a spus Hicks, care de ceva vreme îşi căutase un motiv să plece.

  Schitt şi cu mine am rămas uitându-ne unul la celălalt.

  — Pare că acum suntem de aceeaşi parte a baricadei, domnişoară Next.

  — Din păcate, am replicat eu pe un ton dispreţuitor. Tu vrei Portalul de Proză. Eu îmi vreau unchiul înapoi. Acheron trebuie să fie anihilat, pentru ca amândoi să obţinem ce ne dorim. Până atunci o să lucrăm împreună.

  — O alianţă utilă şi încântătoare, a replicat Schitt fiind oricum, numai fericit nu.

  L-am împuns cu un deget în cravată.

  — Trebuie să înţelegi ceva, domnule Schitt. Poate că ai puterea de partea ta, dar eu am dreptatea. Crede-mă, când îţi spun că o să fac orice pentru a-mi proteja familia. Pricepi?

  Schitt mi-a aruncat o privire glacială.

  — Nu încerca să mă ameninţi, domnişoară Next. Te pot transfera la Departamentul LiteraTec din Lerwick înainte ca tu să termini de spus „Rapid”. Nu uita asta. Eşti aici pentru că eşti bună în ce faci. Acelaşi motiv ca şi mine. Semănăm mai mult decât îţi închipui. Bună ziua, domnişoară Next.

  După o cercetare sumară, am găsit în Ţara Galilor optzeci şi patru de oraşe şi sate cu numele Penderyn. Exista un număr dublu de străzi sau de cârciumi, cluburi şi asociaţii. Nu mă surprindea că erau atât de multe. Dic Penderyn fusese executat în 1831 pentru că rănise un soldat în revolta din Merthyr – fusese nevinovat şi de aceea devenise primul martir al rebelilor galezi şi un nume reprezentativ pentru lupta republicanilor. Chiar dacă Goliath arfi putut să ajungă în Ţara Galilor, n-ar fi ştiut cu ce Penderyn să înceapă. Evident că asta avea să ne ia mult timp.

  Am plecat spre casă, obosită. Mi-am luat maşina de la reparat, unde reuşiseră să-mi schimbe bujiile, să înghesuie înăuntru un motor nou şi să repare găurile de la gloanţe, dintre care unele trecuseră periculos de aproape de noi. Am parcat în faţa hotelului Finis, pe când un aerostat mare plutea încet deasupra. Amurgul abia se lăsa, iar luminile de navigaţie de pe părţile laterale ale uriaşului aerostat clipeau apatice pe cerul serii. Era o privelişte elegantă, cele zece elice izbind aerul cu un huruit ritmic. In timpul zilei, o aeronavă putea să acopere soarele. Am intrat în hotel. Conferinţa Milton se încheiase, iar Liz m-a întâmpinat mai degrabă ca pe o prietenă decât ca pe o clientă.

  — Bună seara, domnişoară Next. Toate bune?

  — Nu chiar, am zâmbit eu. Dar mersi că m-ai întrebat.

  — Pasărea dodo a ajuns mai devreme, a anunţat Liz. E în adăpostul pentru animale numărul cinci. Veştile circulă repede.

  Admiratorii păsărilor dodo din Swindon au trecut deja pe aici. Au spus că e o versiune foarte rară, unu sau aşa ceva. Vor să-i suni.

  — E versiunea 1.2, am murmurat eu distrată. Păsările dodo nu se aflau acum prea sus pe lista mea de priorităţi. Preţ de o clipă am tăcut. Liz a sesizat nehotărârea mea.

  — Pot să te ajut cu ceva?

  — Ăăă… a sunat cumva domnul Parke-Laine?

  — Nu. Ar fi trebuit?

  — Nu, nu chiar. Dacă sună, sunt la Cheshire Cat sau la mine în cameră. Dacă nu mă găseşti, ai putea să-i spui să mai sune o dată peste jumătate de oră?

  — Mai bine trimit o maşină după el.

  — Of, Doamne, e chiar atât de evident?

  Liz a încuviinţat din cap.

  — Se însoară.

  — Cu tine?

  — Nu.

  — Îmi pare rău.

  — Şi mie. Te-a cerut cineva în căsătorie până acum?

  — Sigur.

  — Ce-ai spus?

  — Am zis: „Mai întreabă-mă o dată după ce ieşi din închisoare”.

  — Şi te-a cerut?

  — Nu.

  Am trecut pe la Pickwick, care părea să se fi adaptat bine. A scos nişte sunete entuziaste ploc-ploc când m-a văzut. În ciuda teoriilor experţilor, păsările dodo se dovediseră a fi uimitor de inteligente şi destul de agile, contrazicând legenda că ar fi grele de cap. I-am dat nişte alune şi l-am luat pe furiş la mine în cameră ascuns în palton. Nu că ar fi fost colivia murdară. Nu voiam să-l las singur. I-am pus covorul preferat în baie, ca să aibă unde să-şi facă cuib, şi am întins nişte hârtie pe jos. I-am spus că a doua zi o să-l duc la mama, pe urmă l-am lăsat să se uite pe fereastră la maşinile din parcare.

  — Bună seara, domnişoară, a spus barmanul din Cheshire Cat. De ce seamănă un corb cu un birou?

  — Pentru că e un „M” în „Amândoi”?

  — Foarte bine. O sticlă de Vorpal special, parcă aşa era, nu?

  — Glumeşti. Gin tonic. Dublu.

  A zâmbit şi s-a întors înspre pahare.

  — Politie?

  — SpecOps.

  — LiteraTec?

  — Mda.

  Mi-am luat băutura.

  — M-am antrenat pentru LiteraTec, a spus el pe un ton melancolic. Am reuşit să ajung cadet.

  — Ce s-a întâmplat?

  — Iubita mea era o Marloviană militantă. A modificat câteva aparate Shakespune să recite din Tamerlan cel Mare şi m-a implicat când a fost arestată. Şi gata. Nici măcar în armată n-am fost primit.

  — Cum te cheamă?

  — Chris.

  — Thursday.

  Ne-am strâns mâinile.

  — Vorbesc doar din experienţa mea, Chris, dar am fost în armată şi în SpecOps şi cred că ar trebui să-i mulţumeşti iubitei tale.

  — Asta şi fac, s-a grăbit Chris să răspundă. Zilnic. Acum suntem căsătoriţi şi avem doi copii. Am slujba asta seara, iar ziua conduc sucursala din Swindon a Societăţii Kit Marlowe. Avem aproape patru mii de membri. Nu-i rău pentru un elisabetan plagiator, criminal, ateu şi adept al jocurilor de noroc.

  — Sunt unii care spun că ar fi scris piesele atribuite în general Iui Shakespeare.

  Chris a rămas surprins. Şi suspicios.

  — Nu sunt sigur că ar trebui să discut despre asta cu cineva din LiteraTec.

  — Nu există nici o lege care să interzică discuţiile, Chris. Cine crezi că suntem noi? Poliţia minţii?

  — Nu, asta-i SO-2, nu-i aşa?

  — Dar, revenind la Marlowe…

  Chris şi-a coborât vocea.

  — OK. Cred că Marlowe ar fi putut să scrie piesele. Fără îndoială că a fost un dramaturg strălucit, aşa cum o dovedesc şi Faust, Tamerlan cel Mare şi Eduard al II-lea. Era singura persoană din perioada aia care ar fi putut realmente s-o facă. Nici să nu te gândeşti la Bacon şi Oxford. Marlowe e favoritul principal.

  — Dar Marlowe a fost omorât în 1593, am replicat eu pe o voce tărăgănată. Cele mai multe dintre piese au fost scrise după aceea.

  Chris s-a uitat la mine şi şi-a coborât vocea.

  — Sigur. Dacă a murit în bătaia din bar din ziua aia.

  — Ce vrei să spui?

  — E posibil ca moartea lui să fi fost doar o înscenare.

  — De ce?

  Chris a tras adânc aerul în piept. Asta era un subiect despre care ştia câte ceva.

  — Adu-ţi aminte că Elisabeta a fost o regină protestantă. Oricine, inclusiv ateii sau supuşii Vaticanului n-ar fi recunoscut autoritatea Bisericii Protestante şi nici pe regina aflată la conducerea ei.

  — Trădare, am murmurat eu. Atrage pedeapsa cu moartea.

  — Exact. In aprilie 1593 Consiliul de Justiţie l-a arestat pe Thomas Kyd din cauza unor pamflete antiguvernamentale. In timpul percheziţiei locuinţei lui s-au descoperit câteva opere atee.

  — Si?

  — Kyd a dat vina pe Marlowe. A spus că Marlowe le-a scris, cu doi ani în urmă, pe vremea când locuiau împreună. Marlowe a fost arestat şi interogat pe 18 mai 1593. A fost eliberat pe cauţiune, aşa că probabil n-au existat suficiente dovezi pentru un proces.

  — Dar cum rămâne cu prietenia lui cu Walsingham1? Am întrebat eu.

  — Ajungeam imediat şi la asta. Walsingham a avut o mare influenţă în serviciile secrete. Ei doi se cunoşteau de mai mulţi ani. Pentru că în fiecare zi apăreau din ce în ce mai multe dovezi împotriva lui Marlowe, arestarea lui părea inevitabilă. Dar în dimineaţa zilei de 30 mai, Marlowe e ucis într-o încăierare dintr-o tavernă, aparent din cauza unei facturi neplătite.

  — Foarte convenabil.

  — Foarte. Opinia mea este că Walsingham a înscenat moartea prietenului său. Cei trei bărbaţi din cârciumă erau plătiţi de el. L-a mituit pe medicul legist, iar Marlowe l-a pus pe Shakespeare să fie cel care semnează piesele. Will, un actor sărac care îl cunoscuse pe Marlowe pe vremea când lucra la teatrul Shoreditch, probabil că a ţopăit de bucurie când i s-a oferit şansa să câştige nişte bani. Cariera lui se pare că a început când cea a lui Marlowe s-a încheiat.

  — E o teorie interesantă. Dar Venus şi Adonis n-a fost cumva publicată cu două luni înainte de moartea lui Marlowe? Ba chiar înainte de arestarea lui Kyd?

  Chris a tuşit.

  — Bun argument. Tot ce pot spune e că probabil planul a fost pus la cale cu multă vreme înainte sau că datele s-au păstrat greşit.

  Preţ de o clipă a tăcut, s-a uitat în jurul lui şi şi-a coborât şi mai mult vocea.

  — Să nu le spui şi celorlalţi marlovieni, dar mai e ceva care contrazice faptul că moartea lui a fost înscenată.

  — Te ascult.

  — Marlowe a fost ucis în jurisdicţia ofiţerului reginei. Erau şaisprezece juraţi care ar fi trebuit să vadă cadavrul despre care se presupune că ar fi fost schimbat cu altul şi e puţin probabil ca ofiţerul reginei să fi fost mituit. In locul lui Walsingham aş fi înscenat moartea lui Marlowe la ţară, unde ofiţerul reginei ar fi putut fi mai uşor de mituit. Ar fi putut merge mai departe desfigurând într-un fel sau altul cadavrul, pentru a face imposibilă identificarea.

  — Ce vrei să spui?

  — Că o teorie la fel de probabilă este că Walsingham însuşi ar fi putut să-l omoare pe Marlowe, pentru a-l împiedica să vorbească. Oamenii spun orice când sunt torturaţi şi probabil că Marlowe ştia tot felul de porcării despre Walsingham.

  — Şi atunci? Am întrebat eu. Cum explici lipsa oricărei informaţii solide despre viaţa lui Shakespeare, ciudata lui existenţă dublă, faptul că nimeni din Stratford nu părea să ştie nimic despre operele lui literare?

  Chris a ridicat din umeri.

  — Nu ştiu, Thursday. In afară de Marlowe nu a mai existat nimeni în Londra din perioada elisabetană care să fi fost în stare măcar să scrie piesele de teatru.

  — Ai vreo teorie?

  — Niciuna. Dar cei de pe vremea reginei Elisabeta erau ciudaţi. Intrigi la Curtea Regală, serviciul secret…

  — Cu cât lucrurile se schimbă mai mult…

  — Exact asta spuneam şi eu. Noroc.

  Am ciocnit paharele, iar Chris s-a dus să servească un alt client. Eu am cântat la pian jumătate de oră, pe urmă m-am dus la culcare. Am trecut pe la Liz, dar Landen nu sunase.

  Hades găseşte alt manuscris „Sperasem să găsesc un manuscris de Austen sau de Trollope, Thackeray, Fielding sau Swift. Poate Johnson, Wells sau Conan-Doyle. Defoe ar fi fost distractiv. Închipuiţi-vă ce încântat am fost când am descoperit capodopera lui Charlotte Bronte, Jane Eyre, expusă în casa unde locuise. Puteam să fiu mai norocos de-atât…?”

  ACHERON HADES – Degenerescentă din plăcere şi pentru profit.

  Recomandările noastre privind măsurile de securitate fuseseră transmise muzeului Bronte, iar în acea noapte cinci gardieni înarmaţi asigurau paza. Erau cu toţii bărbaţi voinici din Yorkshire, special aleşi pentru această sarcină importantă datorită pasiunii lor pentru literatură, de care erau mândri. Unul era în camera cu manuscrisul, altul stătea de pază în interiorul clădirii, doi patrulau pe afară, iar al cincilea se afla într-o mică încăpere cu şase monitoare. Gardianul din faţa monitoarelor mânca un sendviş cu ou şi ceapă, dar era atent la ecrane. N-a văzut nimic deosebit pe monitoare, dar, pe de altă parte, cei din SpecOps cu un număr mai mare decât nouă nu auziseră niciodată despre puterile bizare ale lui Acheron.

  Lui Hades i-a fost uşor să intre. Pur şi simplu s-a strecurat înăuntru pe uşa de la bucătărie, după ce a forţat zăvorul cu o rangă. Gardianul care patrula în interiorul clădirii nu l-a auzit pe Acheron când s-a apropiat de el. Trupul lui neînsufleţit a fost găsit mai târziu sub chiuveta mare, în stil victorian, din bucătărie. Acheron a urcat cu prudenţă pe scară, încercând să nu scoată nici un sunet. In realitate ar fi putut să facă cât zgomot ar fi vrut. Ştia că pistoalele paznicilor, care erau de calibru 38, nu l-ar fi putut răni, dar ce distracţie ar mai fi fost dacă s-ar fi dus pur şi simplu şi ar fi luat manuscrisul? A mers încet pe coridor până la camera unde era expus manuscrisul şi a aruncat o privire înăuntru. Camera era goală. Dintr-un motiv sau altul paznicul plecase de acolo. S-a dus la vitrina din sticlă blindată şi şi-a pus mâna deasupra cărţii. Geamul de sub mâna lui a început să vibreze şi să se înmoaie. In curând a devenit suficient de elastic, încât Hades să-şi vâre degetele prin el şi să ia manuscrisul. Sticla modificată s-a încovoiat şi s-a întins asemenea cauciucului, până când cartea a fost scoasă din vitrină, apoi a revenit rapid în formă solidă. Singura dovadă a faptului că moleculele îi fuseseră rearanjate consta în cele câteva urme de culoare pastelată de pe suprafaţa ei. Hades a zâmbit triumfător citind prima pagină:

  Jane Eyre O autobiografie de CURRER BELL Octombrie 1847

  Acheron a vrut să ia imediat cartea, dar dintotdeauna îi plăcuse povestea din ea. Cedând tentaţiei, s-a apucat să citească.

  Era deschisă la paragraful unde Jane Eyre e în pat şi aude un chicotit drăcesc, gros şi adânc lângă camera ei. Răsuflând uşurată că acel chicotit nu se auzea în camera ei, se ridică în picioare, trage zăvorul şi strigă: „Cine-i acolo?” în chip de răspuns se aud doar un gâlgâit în surdină şi un geamăt, sunetul unor paşi care se îndepărtează şi apoi o uşă care se închide. Jane îşi pune un şal pe umeri şi descuie încet zăvorul, deschide puţin uşa şi priveşte prudentă prin crăpătură. Remarcă o lumânare pe preş şi mai observă că holul e plin de fum. Atenţia îi e atrasă de uşa întredeschisă a lui Rochester, iar pe urmă remarcă pâlpâirile slabe ale focului din cameră. Fără să mai stea pe gânduri, Jane trece la acţiune, se năpusteşte în camera lui Rochester, care arde, şi încearcă să trezească silueta care dormea strigând: „Scoală-te! Scoală-te!”

  Rochester nu mişcă, iar Jane observă cu o tulburare crescândă că cearşafurile de pe pat încep să devină maro şi să ardă. Înşfacă ligheanul şi ulciorul, apoi toarnă apă pe el şi fuge la ea în cameră pentru a aduce apă pe care s-o arunce pe draperii. Se luptă să stingă focul şi reuşeşte, iar Rochester, înjurând când se trezeşte într-o baltă de apă, îi spune lui Jane: „E inundaţie?” „Nu, domnule, îi replică ea, dar a fost un incendiu. Sculaţi-vă, rogu-vă, aţi scăpat. Vă aduc o lumânare.”

  Rochester nu-şi dă seama de ce s-a întâmplat. „în numele spiriduşilor creştinătăţii, tu eşti, Jane Eyre? Întreabă el. Ce mi-ai făcut, mică vrăjitoare, cotoroanţă? Cine mai e în cameră în afară de tine? Ai vrut să mă îneci?”

  — Întoarce-tefoarte încet.

  Ultima replică i-a aparţinut paznicului şi a avut menirea de a-i întrerupe lectura lui Acheron.

  — Detest când se întâmplă asta! S-a văicărit el, răsucindu-se cu faţa la ofiţerul care avea pistolul îndreptat spre el. Exact când am ajuns la partea cea mai mişto!

  — Stai pe loc şi pune jos manuscrisul.

  Acheron a făcut ce i s-a zis. Paznicul şi-a deschis walkie-talkie-ul şi l-a dus la gură.

  — În locul tău n-aş face asta, a spus Acheron cu o voce tărăgănată.

  — Zău? I-a replicat gardianul sigur pe el. La naiba, de ce nu?

  — Pentru că, a spus Acheron rar, uitându-se în ochii paznicului şi străpungându-l cu privirea, n-o să afli niciodată de ce te-a părăsit nevasta.

  Paznicul şi-a lăsat jos walkie-talkie-ul.

  — Ce ştii despre Denise?

  Am visat mult. Eram din nou în Crimeea. Pac-pac-ul puştilor şi ţipătul metalic pe care un transportor blindat de personal îl scoate atunci când e lovit de un glonţ. Puteam chiar să simt gustul prafului, amatolului şi corditului din aer, urletele înăbuşite ale camarazilor mei, sunetele fară sursă ale puştilor. Puştile de calibru optzeci şi opt erau atât de aproape, încât nu aveau nevoie de o traiectorie. Nu auzeai glonţul care te lovea. Eu eram în transportor şi mă întorceam pe front, nerespectând ordinele pe care Te primisem. Conduceam pe iarbă, pe lângă ruinele din bătăliile precedente. Am simţit cum un obiect mare a izbit vehiculul, iar capota s-a dat la o parte, dezvăluind în praf o rază de soare ciudat de frumoasă. Aceeaşi mână nevăzută a ridicat transportorul şi l-a aruncat în aer. A zburat deasupra pământului câţiva metri, apoi a căzut în picioare. Motorul încă mai funcţiona, comenzile păreau în regulă. Am mers mai departe, ignorând stricăciunile. Doar când am deschis staţia radio mi-am dat seama că fusese smulsă capota. A fost o descoperire gravă, dar n-aveam timp să mă gândesc la ea. In faţa mea zăceau rămăşiţele fumegânde ale tancurilor, mândria Wessexului: Brigada de Infanterie Uşoară. Puştile ruseşti de calibru optzeci şi opt amuţiseră. Acum se auzeau sunetele armelor de calibru mic, din schimbul de focuri dintre ruşi şi camarazii mei. M-am dus la primul grup de răniţi care încă se mai ţineau pe picioare şi am deschis portiera din spate. Era înţepenită, dar nu conta. Portiera laterală dispăruse odată cu capota, iar eu am încărcat rapid douăzeci şi doi de răniţi şi muribunzi în transportorul făcut pentru opt persoane. Pe când făceam asta, se auzea ţârâitul unui telefon. Fratele meu, fără cască şi cu faţa însângerată se ocupa de răniţi. Mi-a spus să mă întorc ca să-l iau şi pe el. În timp ce conduceam, gloanţele puştilor ricoşau pe blindaj: infanteria rusească se apropia. Telefonul încă mai suna. Am bâjbâit în beznă după receptor, l-am scăpat pe jos şi am ajuns pe podea în patru labe, înjurând. Era Bowden.

  — Eşti OK? A întrebat el, simţind că ceva nu era în regulă.

  — Sunt bine, am replicat eu, obişnuită deja să mă prefac că totul e normal. Care-i problema? M-am uitat la ceas. Era ora trei noaptea. Am suspinat.

  — A fost furat încă un manuscris. Tocmai am primit o telegramă. Acelaşi mod de operare ca la Chuzzlewit. Pur şi simplu au intrat şi l-au luat. Doi paznici morţi. Unul împuşcat cu propriu-i pistol.

  — Jane Eyre?

  — Cum dracu' ai aflat asta?

  — Mi-a zis Rochester.

  — Ce?

  — Nu contează. Haworth House?

  — Acum o oră.

  — Vin să te iau în douăzeci de minute.

  Peste o oră mergeam cu maşina spre nord ca să ajungem pe autostrada Ml din Rugby. Noaptea era senină şi răcoroasă, iar şoselele aproape pustii. Capota era închisă, iar căldura funcţiona la maximum, dar chiar şi aşa se simţea curentul când vântul încerca să găsească un punct slab în capotă. M-am cutremurat gândindu-mă cum ar fi să conduc maşina în timpul iernii. Pe la cinci dimineaţa aveam să ajungem la Rugby, şi de acolo era mai uşor.

  — Sper să nu regret asta, a murmurat Bowden. Braxton n-o să fie foarte încântat când o să afle.

  — Ori de câte ori lumea spune „Sper să nu regret asta”, exact aşa se întâmplă. Aşa că, dacă vrei să te las în pace, aşa o să fac. Dă-l naibii pe Braxton. Dă-i naibii pe Goliath şi pe Jack Schitt. Unele lucruri sunt mai importante decât regulile şi regulamentul. Guvernele şi moda vin şi se duc, dar Jane Eyre rămâne. Aş da orice să ştiu că romanul o să supravieţuiască.

  Bowden n-a zis nimic. Bănuiam că doar de când lucra cu mine începuse să-i placă în SpecOps. Am schimbat într-o viteză inferioară pentru a depăşi un camion care se mişca încet, apoi am accelerat şi m-am îndepărtat de el.

  — De unde ştiai când am sunat că-i vorba de Jane Eyre?

  Preţ de o clipă am stat pe gânduri. Dintre toţi, doar lui Bowden îi puteam spune. Am scos batista lui Rochester din buzunar.

  — Uită-te la monogramă.

  — EFR?

  — Ii aparţine lui Edward Fairfax Rochester.

  Bowden mi-a aruncat o privire şovăitoare.

  — Ai grijă, Thursday. Deşi recunosc că nu sunt cel mai mare cunoscător al lui Bronte, chiar şi eu ştiu că oamenii ăştia nu sunt reali.

  — Real sau nu, eu l-am întâlnit de câteva ori. Am şi haina lui.

  — Stai puţin, înţeleg cum stă treaba cu extracţia lui Quaverley, dar ce vrei să spui? Personajele astea pot sări spontan din paginile cărţilor?

  — Sunt total de acord că se întâmplă ceva ciudat, ceva ce nu-mi pot explica. Bariera dintre mine şi Rochester s-a înmuiat. Nu doar el face saltul, şi eu am intrat în carte pe vremea când eram mică. Am ajuns în clipa când s-au cunoscut. Iţi aminteşti?

  Bowden s-a făcut mic şi s-a uitat pe geamul lateral la o benzinărie pe lângă care treceam.

  — Benzina fără plumb e foarte ieftină.

  Am ghicit motivul.

  — N-ai citit-o, nu-i aşa?

  — Ei bine… s-a bâlbâit el. Doar că, ăăă…

  Am râs.

  — Măi să fie, există cineva în LiteraTec care să nu fi citit Jane Eyrel

  — OK, OK, nu mai răsuci cuţitul în rană. In loc de asta am studiat La răscruce de vânturi şi Vilette. Am vrut să o studiez în detaliu, dar aşa cum mi se întâmplă deseori, probabil că am uitat.

  — Mai bine îţi fac un rezumat.

  — OK, a fost de acord Bowden, cam îmbufnat.

  În următoarea oră i-am spus povestea lui Jane Eyre, începând cu micuţa orfană Jane, copilăria ei cu doamna Reed şi verişoarele sale, anii petrecuţi la Lowood, o îngrozitoare şcoală caritabilă condusă de un profesor evanghelist crud şi ipocrit. Apoi, epidemia de tifos şi moartea prietenei ei bune, Helen Burns. Pe urmă cum ajunge Jane să fie o elevă model şi până la urmă ucenică a directoarei, domnişoara Temple.

  — Jane pleacă de la Lowood şi se mută la Thornfield, unde are o singură îndatorire, pupila lui Rochester, Adele.

  — Pupilă? A întrebat Bowden. Ce-i aia?

  — Păi, am făcut eu, cred că e un mod politicos de a spune că e rezultatul unei foste relaţii. Dacă Rochester ar fi trăit acum, Adele ar fi apărut pe prima pagină a Broaştei Râioase sub numele de „copil din flori”.

  — Dar el a făcut ce se cuvine?

  — O, da. Oricum, în Thornfield e plăcut să trăieşti, deşi puţin cam ciudat – Jane crede că se întâmplă ceva, deşi nimeni nu vorbeşte despre asta. Rochester se întoarce acasă după o absenţă de trei luni şi se dovedeşte a fi un om cu o personalitate ursuză şi autoritară, dar e impresionat de curajul lui Jane, când aceasta îl salvează dintr-un foc misterios din dormitorul lui. Jane se îndrăgosteşte de Rochester, dar este nevoită să-l vadă cum îi face curte lui Blanche Ingram, un fel de piţipoancă din secolul al XlX-lea. Jane pleacă să o îngrijească pe doamna Reed, care e pe moarte, iar când se întoarce, Rochester o cere în căsătorie. In absenţa ei îşi dăduse seama că trăsăturile de personalitate ale lui Jane sunt mult superioare celor ale domnişoarei Ingram, în ciuda diferenţelor de statut social.

  — Până aici e OK.

  — Asta nu-i tot. Cu o lună mai târziu, ceremonia de nuntă e întreruptă de un avocat care susţine că Rochester e deja căsătorit şi că prima lui soţie – Bertha – e încă în viaţă. El îl acuză pe Rochester de bigamie, acuzaţie care se dovedeşte a fi adevărată. Nebuna Bertha Rochester locuieşte într-o cameră la etaj în Thornfield şi e îngrijită de ciudata Grace Poole. Ea încercase să-i dea foc lui Rochester în pat cu mai multe luni în urmă. Jane e profund zguduită – după cum îţi poţi închipui – iar Rochester încearcă să-şi scuze greşeala, spunând că iubirea lui pentru ea e reală. O roagă să plece cu el şi să-i fie concubină, dar ea refuză. Fiind încă îndrăgostită de el, Jane fuge şi se trezeşte în casa familiei Rivers, două surori şi un frate care se dovedesc a fi verii ei primari.

  — Asta nu-i cam puţin probabil?

  — Şşş! Unchiul lui Jane, care este şi unchiul lor, tocmai murise şi îi lăsase ei toţi banii. Ea îi împarte cu ceilalţi şi începe să ducă o viaţă independentă. Fratele, St John Rivers, se hotărăşte să plece în India ca misionar şi vrea ca Jane să se mărite cu el şi să-l însoţească. Jane vrea să-l însoţească, dar nu să se căsătorească cu el. Ea crede că o căsnicie e o uniune a iubirii şi a respectului reciproc, nu ceva din datorie. Urmează o lungă luptă între voinţele celor doi şi până la urmă ea cade de acord să plece cu el în India pe post de secretară. In India, când Jane îşi construieşte o nouă viaţă, se încheie cartea.

  — Şi asta-i tot? Întreabă uimit Bowden.

  — Cum adică?

  — Păi, sfârşitul pare puţin cam anticlimax. Încercăm să facem opere de artă perfecte pentru că niciodată nu reuşim în viaţa reală, iar în cazul ăsta Charlotte Bronte îşi termină romanul – care probabil conţine şi o dorinţă a ei neîmplinită – Într-o manieră ce reflectă viaţa ei sentimentală plină de dezamăgiri. In locul lui Charlotte, cu siguranţă i-aş fi readus împreună pe Jane şi pe Rochester, ba chiar i-aş fi căsătorit, dacă ar fi fost posibil.

  — Nu mă întreba pe mine, am zis eu, nu eu am scris cartea. Am făcut o pauză. Ai dreptate, bineînţeles, am murmurat eu. E un sfârşit de rahat. Păi, când toate mergeau atât de bine, sfârşitul să le tragă clapa cititorilor? Chiar şi puriştii lui Jane Eyre sunt de acord că ar fi fost mult mai bine pentru ei dacă s-ar fi căsătorit.

  — Cum s-ar fi putut întâmpla aşa ceva, dacă Bertha încă mai e pe acolo?

  — Nu ştiu. Poate dacă ar muri sau aşa ceva. E o problemă, nu-i aşa?

  — Cum de o ştii atât de bine? A întrebat Bowden.

  — Dintotdeauna a fost una dintre cărţile mele preferate. Aveam un exemplar în buzunarul jachetei mele când am fost împuşcată. A oprit glonţul. Rochester a apărut imediat după aia şi a apăsat pe rana mea din braţ până când au sosit medicii din ambulanţă. El şi cartea mi-au salvat viaţa.

  Bowden s-a uitat la ceas.

  — Mai sunt mulţi kilometri până în Yorkshire. O să ajungem abia… Hei, ce-i asta?

  În faţa noastră, pe drumul cu sens unic, părea să se fi petrecut un accident. Peste douăzeci de maşini se opriseră în faţa noastră, iar după ce niciuna nu s-a mişcat preţ de câteva minute, am trecut pe banda de avarie şi am condus încet spre partea din faţă a cozii. Un poliţist de la circulaţie ne-a făcut semn să oprim, a aruncat o privire sumbră urmelor de gloanţe de pe vopseaua maşinii şi apoi a spus:

  — Scuze, doamnă, nu vă pot lăsa să treceţi…

  I-am arătat insigna de SpecOps 5, iar el şi-a schimbat atitudinea.

  — Scuze, doamnă. E ceva ciudat în faţă.

  Bowden şi cu mine ne-am uitat unul la altul şi ne-am dat jos din maşină. În spatele nostru, o mulţime de martori curioşi erau ţinuţi pe loc de o panglică a poliţiei, care nu-i lăsa să treacă. Stăteau şi priveau în tăcere spectacolul care se desfăşura în faţa ochilor lor. Trei maşini de poliţie şi o ambulanţă ajunseseră deja acolo. Doi medici se ocupau de un nou-născut care era înfăşurat într-o pătură şi urla plin de jale. Toţi poliţiştii s-au bucurat că am apărut – cel mai mare grad era de sergent şi erau încântaţi că puteau să lase responsabilitatea pe umerii altcuiva, iar cineva din SO-5 avea cel mai înalt grad pe care-l văzuseră în toată viaţa lor.

  Am împrumutat un binoclu şi am încercat să văd ce se întâmplase pe şoseaua pustie. La vreo cinci sute de metri în faţă, şoseaua şi cerul înstelat al nopţii se confundau într-o spirală de forma unui vârtej, o pâlnie care strivea şi distorsiona lumina ce reuşea să pătrundă în vortex. Am oftat. Tatăl meu îmi vorbise despre distorsiuni temporale, dar eu nu văzusem niciodată vreuna. În centrul vârtejului, unde lumina refractată fusese făcută terci, exista o gaură neagră ca cerneala, care părea să nu aibă nici adâncime, nici culoare, doar o formă: un cerc perfect, de mărimea unui grepfrut.

  Circulaţia de pe sensul opus al şoselei fusese şi ea oprită de poliţie, iar luminile albastre intermitente se înroşeau după ce intrau în vârtejul găurii negre, modificând imaginea şoselei, de parcă s-ar fi reflectat pe muchia unui borcan cu gem. În faţa vârtejului era un Datsun albastru, cu o capotă ce deja începuse să se lungească din cauza faptului că se apropia de vârtej. În spatele Iui era o motocicletă, iar în spatele ei, mai aproape de noi, se afla un sedan verde. Am privit într-acolo vreo câteva minute, dar toate vehiculele păreau nemişcate pe carosabil. Motociclistul, motocicleta lui şi toţi pasagerii din maşini păreau încremeniţi ca nişte statui.

  — La naiba! Am mormăit eu, uitându-mă la ceas. De cât timp a apărut?

  — De vreo oră, a răspuns sergentul. A avut loc un soi de accident în care a fost implicat un vehicul de transport al substanţelor radioactive al ExcoMat. Nu s-ar fi putut întâmpla într-un moment mai nepotrivit. Tocmai mă pregăteam să ies din tură. Şi-a îndreptat degetul mare spre bebeluşul de pe targă, care îşi băgase degetele în gură şi nu mai plângea. El a fost şoferul. Înainte de accident avea treizeci şi unu de ani. Când am ajuns noi aici avea opt ani, iar în câteva ore n-o să mai rămână din el decât o pată umedă pe pătură.

  — I-aţi chemat pe cei din ChronoGuard?

  — I-am chemat, mi-a răspuns el pe un ton resemnat. Dar a apărut o zonă de Timp Rău în Wareham, lângă Tesco. Nu pot ajunge aici mai repede de patru ore.

  Am reflectat rapid.

  — Câţi oameni am pierdut până acum?

  — Domnule, a spus un poliţist, arătând spre şosea. Cred că ar trebui să vedeţi asta!

  Toţi am privit cum Datsun-ul albastru a început să se contorsioneze şi să se lungească, apoi să se îndoaie şi să se micşoreze pe când era absorbit în gaură. În câteva secunde a dispărut complet, comprimându-se până a ajuns la un miliard din dimensiunea lui iniţială, şi apoi a fost catapultat Dincolo.

  Sergentul şi-a împins spre ceafă chipiul şi a oftat. Nu putea să facă nimic.

  Am repetat întrebarea.

  — Câţi?

  — Of, camionul a dispărut, o întreagă bibliotecă mobilă, douăsprezece maşini şi un motociclist. Cam douăzeci de oameni.

  — Asta înseamnă o mulţime de materie, am sjpus eu pe un ton sumbru. Distorsiunea se poate face cât un teren de fotbal până când ajung aici cei din ChronoGuard.

  Sergentul a ridicat din umeri. Nu i se spusese niciodată ce să facă în caz de instabilitate temporală. M-am răsucit spre Bowden.

  — Hai!

  — Ce?

  — Avem o mică treabă de făcut.

  — Eşti ţicnită!

  — Poate.

  — Nu i-am putea aştepta pe cei din ChronoGuard?

  — N-o să ajungă la timp. E uşor. Şi o maimuţă lobotomizată ar putea-o face.

  — Şi unde o să găsim o maimuţă lobotomizată la ora asta?

  — Tremuri de frică, Bowden.

  — Aşa e. Ştii ce se întâmplă dacă o dăm în bară?

  — N-o s-o dăm în bară. E floare la ureche. Tata a fost în ChronoGuard. Mi-a povestit totul despre chestii din astea. Secretul sunt sferele. In patru ore am putea asista la o catastrofă majoră la nivel planetar. Atât de mult timp confiscat, încât n-o să mai ştim sigur dacă aici-şi-acum nu e cumva atunci-şi-acolo. Civilizaţia în derivă, panică pe străzi, sfârşitul lumii aşa cum e acum. Hei, băiete!

  Zărisem un puşti care se juca pe şosea cu o minge de baschet. Fără nici un chef, băiatul mi-a dat mingea, iar eu m-am întors la Bowden, care aştepta neliniştit lângă maşină. Am deschis capota, iar Bowden s-a aşezat pe scaunul din stânga, ţinând supărat mingea de baschet.

  — O minge de baschet?

  — E o sferă, nu-i aşa? Am replicat eu, amintindu-mi sfatul pe care tata mi-l dăduse cu mulţi ani în urmă. Eşti gata?

  — Da, mi-a răspuns Bowden cu o voce cam tremurată.

  Am pornit motorul Porsche-ului şi am condus până la maşina poliţiştilor de circulaţie, care ne priveau şocaţi.

  — Eşti sigură că ştii ce faci? A întrebat un poliţist tânăr.

  — Oarecum, am răspuns eu destul de sincer. Are cineva vreun ceas cu două limbi?

  Cel mai tânăr poliţist de circulaţie şi-a scos ceasul de la mână şi mi l-a dat. Mi-am notat ora reală – 5.30 a.m. – şi apoi am aranjat limbile să arate ora douăsprezece. Am prins ceasul cu cureaua de oglinda retrovizoare.

  Sergentul ne-a urat noroc, în timp ce ne puneam în mişcare, dar mai degrabă se gândea la ceva de genul „mai bine voi decât eu”.

  Deasupra noastră cerul părea că se luminează, de parcă ar fi răsărit soarele, şi totuşi în zona din jurul vehiculelor era încă beznă. Pentru cei blocaţi în maşini, timpul încremenise, dar asta doar din perspectiva observatorilor din exterior. Pentru ocupanţii maşinilor, totul părea normal, doar că, dacă se uitau în spate, ar fi văzut cum soarele răsărea foarte repede.

  Primii cincizeci de metri ni s-au părut în regulă mie şi lui Bowden, dar, pe măsură ce ne apropiam, maşina şi motocicleta păreau să capete o viteză din ce în ce mai mare, iar când am ajuns lângă maşina verde, şi noi, şi ei ne mişcăm cu vreo sută de kilometri la oră. Am aruncat o privire spre ceasul de pe oglinda retrovizoare şi am observat că se scurseseră exact trei minute.

  Bowden se uitase la ce se întâmpla în spatele nostru. Pe măsură ce ne apropiam de zona instabilă, mişcările ofiţerilor păreau că se accelerează din ce în ce mai mult, până când nu s-au mai putut distinge. Maşinile care blocaseră şoseaua se răsuceau rapid şi o luau înapoi pe banda de avarie într-un ritm turbat. Bowden a remarcat şi el cât de rapid răsărea soarele în spatele nostru şi s-a întrebat în ce se băgase.

  Sedanul verde avea doi pasageri, un bărbat şi o femeie. Femeia dormea, iar şoferul se uita la gaura neagră care apăruse în faţa lor. Am ţipat la el să oprească. El a lăsat în jos fereastra, iar eu am repetat ce spusesem, adăugând „SpecOps!” şi fluturându-mi legitimaţia. Ascultător, a apăsat frâna şi stopurile s-au aprins, străpungând întunericul. Trecuseră trei minute şi douăzeci şi şase de secunde de când ne începusem călătoria.

  Din locul unde stăteau, cei din ChronoGuard puteau să vadă stopurile sedanului verde cum se aprind leneşe în pâlnia de întuneric care era efectul evenimentului. In următoarele zece minute au urmărit itinerarul sedanului verde, care a virat aproape imperceptibil către banda de avarie. Era cam zece dimineaţa şi o unitate avansată ChronoGuard ajunsese acolo direct din Wareham. Echipamentele şi ofiţerii lor erau aduşi cu un elicopter Chinook al SO-l2, iar colonelul Rutter zburase înaintea lor pentru a vedea ce se putea face. Fusese uimit de faptul că doi ofiţeri obişnuiţi se oferiseră voluntari pentru misiunea asta periculoasă, mai ales că nimeni nu putuse să-i zică cine erau. Nu-l ajutase nici să caute numărul meu de înmatriculare, căci încă mai era înregistrat la atelierul auto care îmi vânduse maşina. Singurul lucru pozitiv din toată porcăria asta nenorocită, a observat el, era că pasagerul de pe scaunul din stânga părea să ţină în mână un soi de sferă. Dacă gaura creştea în dimensiuni, iar timpul încetinea şi mai mult, le-ar fi putut lua luni întregi să ne ajungă din urmă, chiar şi cu cel mai rapid vehicul pe care-l aveau. Şi-a lăsat în jos binoclul şi a oftat. Era o slujbă împuţită, nasoală şi solitară. Lucra în ChronoGuard de aproape patruzeci de Ani Standard Pământeni. In ani de muncă propriu-zisă, el avea 209 ani. In timpul lui fiziologic avea aproape 28 de ani. Copiii lui erau mai în vârstă decât el, iar soţia lui era într-un sanatoriu pentru bătrâni. Crezuse că salariul mare o să compenseze orice problemă, dar nu fusese aşa.

  Pe când sedanul verde rămânea tot mai departe în urma noastră, Bowden s-a uitat iarăşi în spate şi a văzut cum soarele se ridica din ce în ce mai repede şi mai sus pe cer. Un elicopter a sosit cât ai bate din palme, având pe el logoul caracteristic ChronoGuard „CG”. În faţa noastră nu mai era acum decât motociclistul, care părea să se apropie periculos de mult de vârtejul găurii negre. Purta haine din piele roşie şi conducea un Triumph ultimul răcnet, ironia făcând să fie singurul motor capabil să scape din vortex, dacă ar fi ştiut ce problemă era. Ne luase încă şase minute să-l ajungem din urmă şi, pe când ne apropiam, un sunet asurzitor a început să se audă peste zgomotul făcut de vânt, genul de urlet pe care l-ar fi scos un taifun când trecea pe deasupra ta. Noi ne aflam la vreo patru metri în spatele lui şi ne era greu să păstrăm aceeaşi viteză cu el. Acul vitezometrului Porsche-ului atinsese o sută patruzeci de kilometri la oră ca să putem merge la fel de repede ca el. Am apăsat claxonul, dar vuietul l-a acoperit.

  — Pregăteşte-te! Am ţipat eu către Bowden, pe când vântul ne ciufulea părul, iar aerul ne întindea hainele. Am aprins iarăşi farurile, luminându-l pe motociclist, şi de data asta ne-a remarcat. S-a răsucit şi ne-a făcut cu mâna, a crezut că vrem să-l provocăm la o întrecere, a schimbat viteza şi a accelerat, îndepărtându-se de noi. Vârtejul l-a prins într-o clipită, iar el a părut că se întinde şi se înşurubează pe când intra cu viteză în zona de instabilitate, în ceea ce mi s-a părut o secundă, deja dispăruse. De îndată ce am considerat că nu trebuia să ajungem mai aproape, am călcat frâna şi am ţipat:

  — Acum!

  Din cauciucurile noastre a ieşit fum pe când derapam pe asfalt, iar Bowden a aruncat mingea de baschet, care a părut că se umflă şi se face la fel de mare ca şi gaura, s-a aplatizat până când a ajuns de forma unui disc, iar gaura s-a întins până când a devenit doar o linie. Am văzut când mingea de baschet a lovit gaura, a ricoşat o dată şi ne-a lăsat să trecem. M-am uitat la ceas când am intrat în abis, iar mingea a acoperit ultima frântură din lumea pe care o lăsasem în urmă trecând Dincolo. Intrasem în eveniment după douăsprezece minute şi patruzeci şi una de secunde. Afară se scurseseră aproape şapte ore.

  — Motocicleta a dispărut, a remarcat colonelul Rutter.

  Adjunctul lui a mârâit în chip de răspuns. Nu era de acord ca nişte inşi care nu erau angajaţi în ChronoGuard să-i facă munca. Vreme de peste cincizeci de ani izbutiseră să menţină misterul care plana asupra slujbei lor şi a salariilor pe măsură. Eroii plini de vitejie nu puteau decât să diminueze încrederea nelimitată a oamenilor în munca lor. Nu era o slujbă dificilă, dar lua mult timp. Şi el reparase o ruptură similară în spaţiu-timp, care apăruse în parcul municipal din Weybridge între ceasul din flori şi estrada pentru fanfară. Sarcina propriu-zisă îi luase zece minute, pur şi simplu se dusese până acolo şi înfipsese o minge de tenis în gaură, dar afară se scurseseră şapte luni – şapte luni cu salariu dublu plus beneficii – şi nu-i părea rău deloc.

  Ofiţerii din ChronoGuard au instalat un ceas mare cu faţa înspre interior, astfel încât orice ofiţer care se afla în raza de influenţă a câmpului temporal să ştie ce se întâmplă. Un ceas similar de pe partea din spate a elicopterului le indica destul de bine ofiţerilor din exterior cât de încet se scurgea timpul în interior.

  După ce a dispărut motocicleta, au mai aşteptat încă o jumătate de oră ca să vadă ce se mai întâmplă. L-au văzut pe Bowden cum se ridică încet şi aruncă un obiect ce părea a fi o minge de baschet.

  — Prea târziu, a murmurat Rutter, căci mai văzuse ceva similar şi altă dată. Le-a comandat oamenilor să treacă la acţiune, iar ei tocmai porniseră elicea elicopterului când întunericul din jurul găurii s-a evaporat. Noaptea s-a retras şi s-au trezit în faţa lor cu şoseaua liberă. I-au putut vedea pe cei din sedanul verde cum coboară şi se uită în jurul lor, surprinşi că se făcuse brusc ziuă. La o sută de metri în faţă, mingea de baschet astupase ermetic ruptura şi acum rămăsese tremurând încetişor în aer, în timp ce vârtejul din spatele ei încerca s-o absoarbă. Ruptura s-a reparat într-un minut, iar mingea de baschet a căzut inofensivă pe asfalt, ricoşând de câteva ori înainte de a se rostogoli spre marginea drumului. Cerul era senin şi nu mai exista nici o urmă că timpul fusese vreodată altfel decât era de obicei. Dar din Datsun, motociclist şi maşina sport vopsită în culori ţipătoare nu mai rămăsese nici o urmă.

  Maşina mea aluneca înainte. Şoseaua fusese înlocuită de un vârtej imens de lumină şi culori care nu aveau vreo semnificaţie pentru niciunul din noi. Din când în când mai apărea câte o imagine coerentă din întuneric şi de mai multe ori am crezut că ne întorsesem în spaţiul de timp stabil, dar imediat eram târâţi la loc în vârtej, iar taifunul ne vâjâia în urechi. Prima oară a fost pe o şosea undeva într-unui dintre satele de la periferia Londrei. Părea că ajunsesem în timpul iernii, iar în faţa noastră a apărut de pe un drum lateral o maşină Austin Allegro de un verde-gălbui. Am evitat-o şi am trecut pe lângă ea cu viteză mare, claxonând furioasă. Imaginea s-a destrămat brusc şi s-a fragmentat, formând apoi o cală murdară de vapor. Maşina era înghesuită între două containere, cel mai apropiat având destinaţia Shanghai. Vuietul vârtejului se diminuase, dar se auzea alt zgomot, cel al unei furtuni pe mare. Vasul s-a poticnit, iar Bowden şi cu mine ne-am uitat unul la celălalt, nefiind siguri dacă ajunsesem sau nu la capătul călătoriei noastre. Zgomotul a crescut în intensitate, pe când peisajul jilav s-a prăbuşit în el însuşi şi s-a evaporat, fiind înlocuit de o rezervă albă dintr-un spital. Furtuna s-a oprit, iar motorul maşinii a început să toarcă fericit. In singurul pat ocupat de acolo se afla o femeie amorţită şi ameţită, cu braţul într-un bandaj. Ştiam ce trebuia să spun.

  — Thursday! Am ţipat eu plină de entuziasm.

  Femeia din pat s-a încruntat. A privit înspre Bowden, care a salutat-o voios.

  — N-a murit! Am continuat eu, zicând un lucru despre care ştiam acum că e adevărat. Auzeam din nou vuietul furtunii. In curând aveam să fim iarăşi absorbiţi.

  — Accidentul de maşină a fost o înscenare! Cei de genul lui Acheron nu mor atât de uşor! Acceptă postul de LiteraTec din Swindon!

  Femeia din pat abia a avut timp să repete ultimul cuvânt pronunţat de mine, că imediat tavanul şi podeaua s-au despicat, iar noi am plonjat din nou în mijlocul furtunii. După un spectacol uimitor de sunete orbitoare şi culori stridente, vârtejul s-a retras şi a fost înlocuit de parcarea unui spaţiu de servicii auto de lângă o autostradă. Vuietul s-a diminuat şi apoi s-a oprit.

  — Gata? A întrebat Bowden.

  — Nu ştiu.

  Era noapte şi felinarele de pe stradă proiectau o lumină portocalie deasupra parcării, iar asfaltul strălucea fiindcă plouase de curând. O maşină s-a oprit lângă noi. Era un Pontiac mare, cu o familie înăuntru. Soţia îl boscorodea pe soţul ei pentru că adormise la volan, în timp ce copiii plângeau. Părea că fuseseră la un pas să facă un accident.

  — Scuzaţi-mă! Am strigat. Bărbatul a lăsat fereastra în jos.

  — Da?

  — Ce dată e azi?

  — Ce?

  — E 18 iulie, a replicat soţia bărbatului, aruncându-ne şi mie, şi lui câte o privire iritată.

  I-am mulţumit şi m-am răsucit înspre Bowden.

  — Suntem cu trei săptămâni în urmă? A întrebat el.

  — Sau cincizeci şi şase de săptămâni în viitor.

  — Sau o sută opt.

  — Am de gând să aflu unde suntem.

  Am oprit motorul şi am coborât din maşină. Bowden mi s-a alăturat şi am luat-o amândoi spre bufetul cu autoservire. In spatele clădirii se putea zări şoseaua, iar mai departe se vedea podul care ducea la spaţiul de servicii auto de pe cealaltă parte a autostrăzii.

  Mai multe camioane cu remorcă au trecut pe lângă noi, transportând maşini goale.

  — Ceva nu e-n regulă.

  — Sunt de acord, a replicat Bowden. Dar ce anume?

  Brusc, uşile bufetului s-au deschis şi a ieşit o femeie. Ţinea un pistol în mână şi împingea un bărbat în faţa ei, care s-a împiedicat grăbi ndu-se să iasă. Bowden m-a tras în spatele unei maşini parcate. Am aruncat o privire prudentă de după maşină şi am văzut că femeia era urmată de mai mulţi indivizi ostili, nişte bărbaţi înarmaţi care apăruseră parcă din senin.

  — Ce naiba?… Am şoptit eu, dându-mi dintr-odată seama ce se întâmpla. Asta-s eu!

  Şi aşa era. Arătam puţin mai în vârstă, dar fără doar şi poate că eu eram. Şi Bowden observase asta.

  — Nu sunt sigur că-mi place tunsoarea asta.

  — Preferi părul lung?

  — Bineînţeles.

  Am văzut cum unul dintre cei trei bărbaţi i-a spus celeilalte eu să pună jos pistolul. Eu-cealaltă a spus ceva ce noi n-am putut auzi şi după aceea a pus jos pistolul şi i-a dat drumul bărbatului, pe care l-a înşfăcat unul dintre ceilalţi bărbaţi.

  — Ce se întâmplă? Am întrebat eu, total buimacă.

  — Trebuie să plecăm de aici! A răspuns Bowden.

  — Şi să mă lăsăm aşa?

  — Uită-te. A arătat spre maşină. Tremura încetişor, de parcă o adiere de vânt ar fi suflat doar peste ea.

  — Nu pot s-o abandonez – să mă abandonez – în situaţia asta dificilă!

  Dar Bowden mă trăgea spre maşină, care se legăna mai violent şi începea să se estompeze.

  — Stai!

  M-am zbătut ca să mă eliberez din strânsoarea lui, mi-am scos pistolul automat şi l-am ascuns sub roţile maşinii de alături, apoi am fugit după Bowden şi am sărit pe bancheta din spate a Speedster-ului. Exact la ţanc. A urmat o fulgerare şi un bubuit de tunet, apoi doar tăcere. Am deschis un ochi. Era zi. M-am uitat la Bowden, care ajunsese pe scaunul şoferului. Parcarea serviciilor auto de pe autostradă dispăruse, iar în locul ei apăruse un drum pustiu de ţară. Călătoria se încheiase.

  — Eşti în regulă? L-am întrebat.

  Bowden şi-a pipăit barba de trei zile, care îi crescuse inexplicabil.

  — Aşa cred. Dar tu?

  — Nu mai rău decât m-aş fi aşteptat.

  Am verificat tocul pentru pistol de pe umăr. Era gol.

  — Dar fac pe mine. Am senzaţia că n-am mai făcut pipi de o săptămână.

  Bowden a afişat o expresie plină de suferinţă şi a înclinat din cap.

  — Şi eu cred că pot spune acelaşi lucru.

  M-am năpustit în spatele unui zid. Bowden a traversat cu un mers ţeapăn drumul şi s-a uşurat într-un tufiş.

  — Unde crezi că suntem? Am zbierat eu la Bowden din spatele zidului. Sau, mai bine zis, când?

  — Maşina douăzeci şi opt, a pârâit staţia, răspundeţi, vă rog.

  — Cine ştie? A ţipat Bowden, uitându-se peste umăr. Dar, dacă vrei să mai faci asta încă o dată, mi-aş dori să iei pe altcineva cu tine.

  Simţindu-ne mult mai uşuraţi, ne-am reîntâlnit lângă maşină. Era o zi frumoasă, cu aer uscat şi destul de cald. Mirosul fânului proaspăt cosit se simţea în aer, iar din depărtare auzeam un tractor care se mişca greoi pe câmp.

  — Cum o fi fost toată chestia aia cu serviciile auto de pe autostradă? A întrebat Bowden. Thursday fosta sau viitoarea?

  Am ridicat din umeri.

  — Nu mă pune să-ţi explic. Sper că am scăpat din impasul ăla. Tipii ăia nu păreau că strâng fonduri pentru biserică.

  — O să afli tu.

  — Probabil. Mă întreb cine era bărbatul pe care încercam să-l protejez.

  — Habar n-am.

  M-am aşezat pe capotă şi am scos o pereche de ochelari de soare. Bowden s-a dus până la o poartă şi s-a uitat pe deasupra ei. Pe un povârniş aflat în vale era un sat din piatră cenuşie, iar pe câmp păştea în tihnă o cireadă de vite.

  Bowden a arătat spre o bornă kilometrică.

  — Ce baftă!

  Pe bornă scria că ne aflam la nouă kilometri de Haworth.

  Nu ascultam ce spunea. Îmi frământam creierii cugetând la cum mă văzusem în patul din spital. Dacă nu m-aş fi văzut acolo, nu m-aş fi dus în Swindon şi, dacă nu m-aş fi dus în Swindon, n-aş fi putut să-mi recomand să mă duc acolo. Fără îndoială că asta ar fi avut sens pentru tatăl meu, dar eu aş fi putut să o iau razna încercând să lămuresc lucrurile.

  — Maşina douăzeci şi opt, s-a auzit din staţie, răspundeţi, vă rog.

  Am încetat să mă mai gândesc la asta şi m-am uitat la poziţia soarelui pe cer.

  — Aş zice că-i prânz.

  Bowden m-a aprobat încuviinţând din cap.

  — Nu suntem noi Maşina douăzeci şi opt? A întrebat el, încruntându-se puţin. Am ridicat emiţătorul.

  — Maşina douăzeci şi opt. Vorbiţi.

  — În sfârşit! S-a auzit o voce uşurată din difuzor. Colonelul Rutter din ChronoGuard vrea să vorbească cu voi. Bowden s-a apropiat ca să audă mai bine. Ne-am uitat unul la altul, fără să ştim ce o să se întâmple. O pedeapsă disciplinară sau o grămadă de felicitări ori, după cum s-a văzut mai târziu, şi una, şi alta.

  — Ofiţeri Next şi Cable. Mă auziţi? A întrebat o voce joasă prin staţie.

  — Da, domnule.

  — Bine. Unde sunteţi?

  — La vreo nouă kilometri de Haworth.

  — Tocmai acolo, ei? A râs el în hohote. Minunat. Şi-a dres vocea. Ne-am dat seama că o să urmeze ceva neplăcut.

  — Neoficial vă spun că asta a fost una dintre cele mai curajoase fapte pe care le-am văzut vreodată. Aţi salvat multe vieţi şi aţi împiedicat evenimentul să aibă efecte majore. Amândoi puteţi fi foarte mândri de ce aţi făcut şi aş fi onorat să am doi ofiţeri atât de buni ca voi sub comanda mea.

  — Mulţumesc, domnule, eu…

  — Încă vorbesc! S-a răstit el, făcându-ne pe amândoi să tresărim. Cu toate astea, oficial, aţi încălcat toate regulile. Şi aş putea să vă bat cururile în cuie de un zid, pentru că n-aţi urmat procedura. Şi dacă o să mai faceţi vreodată ceva de genul ăsta, asta o să şi fac. Aţi înţeles?

  — Am înţeles, domnule.

  M-am uitat la Bowden. Era o singură întrebare pe care ne doream să i-o punem.

  — Cât timp am lipsit?

  — Acum suntem în anul 2016, a spus Rutter. Aţi lipsit treizeci şi unu de ani!

  Casa Haworth „Unii ar putea spune că ChronoGuard are un nemaipomenit simţ al umorului. Eu aş zice că sunt pur şi simplu enervanţi. Am auzit că obişnuiau să-i înfofolească pe noii recruţi în costume antigravitaţionale şi să-i trimită pentru o săptămână în viitor doar ca să se distreze. Jocul a fost interzis pentru că un recrut a dispărut din conul temporal. Teoretic, el este încă acolo, foarte aproape de timpul nostru, dar nu se poate întoarce şi nu poate comunica. S-a calculat că noi îl vom ajunge din urmă peste vreo paisprezece mii de ani – din nefericire, el va îmbătrâni doar cu douăsprezece minute. Bună glumă.”

  THURSDAY NEXT – O viaţă în SpecOps.

  Amândoi am fost victime ale straniului simţ al umorului din ChronoGuard. Abia trecuse de prânz în ziua următoare. Fusesem plecaţi doar şapte ore. Ne-am fixat amândoi ceasurile şi am intrat cu maşina în Haworth, încercând să ne revenim după experienţa avută.

  La Casa Haworth avea loc un adevărat circ al mass-mediei. Sperasem să ajung înainte ca aşa ceva să se întâmple, dar gaura de pe Ml ne făcuse să plătim preţul ăsta. Lydia Startright de la Reţeaua de Ştiri Broasca Râioasă deja ajunsese şi filma pentru buletinul de ştiri de la prânz. Stătea în picioare lângă treptele Casei Haworth cu un microfon în mână şi se pregătea să înceapă. I-a făcut semn cameramanului să filmeze, a adoptat una dintre cele mai serioase expresii ale ei şi a început.

  — Pe când soarele se ridica deasupra Casei Haworth în această dimineaţă, poliţia a început să ancheteze un furt neruşinat şi o crimă dublă. Noaptea trecută, un paznic a fost împuşcat şi ucis de către un agresor necunoscut, pe când încerca să împiedice furtul manuscrisului original Jane Eyre. Poliţia se află la faţa locului de dimineaţă şi încă n-a dat nici o declaraţie. Este aproape sigur că se poate face o paralelă cu furtul manuscrisului Martin Chuzzlewit, care, în ciuda eforturilor unanime ale poliţiei şi ale celor de la SpecOps, n-a fost rezolvat. Având în vedere dispariţia şi uciderea dlui Quaverley, se poate presupune că aceeaşi soartă îi aşteaptă pe Rochester sau pe Jane. Corporaţia Goliath, a cărei prezenţă aici ne-a surprins pe toţi, nu are nici o declaraţie de făcut – ca de obicei.

  — Şi… gataA fost foarte bine, dragă, a declarat producătorul Lydiei. Am putea să filmăm încă o dată fără să faci referire la Goliath? Ştii că oricum o s-o scoată! >

  — N-au decât.

  — Lyds, iubito! Cine ne plăteşte salariile? Şi mie îmi place libertatea de opinie, dar în emisiunea altcuiva, bine?

  Ea l-a ignorat şi a urmărit cu privirea o maşină care tocmai sosise. Chipul i s-a luminat şi s-a dus repede într-acolo, făcându-i semn cameramanului să vină după ea.

  Un ofiţer zvelt de vreo patruzeci de ani, cu părul cărunt şi cearcăne şi-a îndreptat privirea spre cer când ea s-a apropiat de el, strâmbându-şi mutra antipatică într-un zâmbet. A aşteptat răbdător până când ea a rostit o introducere.

  — Lângă mine este inspectorul de poliţie Oswald Mandiasdin Yorkshire. Spuneţi-mi, domnule inspector, credeţi că infracţiunea are vreo legătură cu furtul manuscrisului Chuzzlewit?

  El a zâmbit amabil, pe deplin conştient că în seara asta se va afla pe treizeci de milioane de ecrane TV.

  — Este prea devreme să mă pronunţ. Când va fi cazul, veţi primi un comunicat de presă.

  — N-ar trebui ca de cazul acesta să se ocupe LiteraTec din Yorkshire, domnule? Jane Eyre este una dintre cele mai preţioase comori naţionale.

  Mandias s-a răsucit cu faţa la ea.

  — Spre deosebire de alte departamente din SpecOps, LiteraTec din Yorkshire se bazează pe probele furnizate de poliţie. Cei din LiteraTec nu sunt poliţişti şi nu-şi au locul într-un mediu poliţienesc.

  — De ce credeţi că de dimineaţă a apărut aici şi Corporaţia Goliath?

  — Gata cu întrebările! A strigat adjunctul lui Mandias, pe când o gloată de reporteri de ştiri începuse să se strângă în jur. Goliath apăruse acolo şi plecase deja, dar nimeni nu avea cum să afle mai mult decât atât despre asta. Poliţia şi-a croit drum printre ei, iar Lydia s-a oprit să mănânce ceva. Transmisese în direct încă de la micul dejun. Câteva minute mai târziu, Bowden şi cu mine am ajuns acolo în Speedster.

  — Măi să fie, am mormăit eu când m-am dat jos din maşină, Startright şi-o caută cu lumânarea. 'Neaţa, Lyds!

  Lydia a fost cât p-aci să se înece cu Burgerul ei Zâmbitor şi l-a pus repede deoparte. Şi-a luat microfonul şi a fugit după mine.

  — Desi se susţine că LiteraTec din Yorkshire şi Goliath nu > > > sunt prezenţi, a murmurat Lydia pe când încerca să mă ajungă din urmă, evenimentele au luat o întorsătură interesantă odată cu sosirea lui Thursday Next din SO-27. Cei din LiteraTec n-au respectat procedurile obişnuite şi au ieşit din biroul lor pentru a vedea personal scena crimei.

  M-am oprit ca să mă distrez puţin. Lydia şi-a aranjat ţinuta şi a început interviul.

  — Domnişoară Next, spuneţi-mi, ce căutaţi aici, atât de departe de jurisdicţia dumneavoastră?

  — Bună, Lydia. Ai maioneză pe buza de sus de la Burgerul ăla Zâmbitor. Conţine multă sare şi n-ar trebui să mănânci aşa ceva. Iar în ce priveşte cazul, teamă mi-e că-i acelaşi rahat: „Trebuie să înţelegi că orice am putea descoperi va trebui să rămână bla, bla, bla”. Ce părere ai?

  Lydia şi-a reţinut un zâmbet.

  — Crezi că cele două furturi au vreo legătură unul cu celălalt?

  — Fratele meu, Joffy, e un mare admirator al tău, Lyds. Poţi să-mi dai o fotografie cu autograf? „Joffy” cu doi „P. Scuză-mă.

  — Nu mi-ai zis nimic, Thursday! A strigat după mine Startright. Ne mai vedem noi!

  Ne-am dus până la panglica poliţiei şi ne-am arătat legitimaţiile ofiţerului de serviciu. El s-a uitat la insignele noastre, apoi la noi doi. Se putea vedea că nu era impresionat. A vorbit cu Mandias.

  — Domnule, sunt aici doi oameni din LiteraTec Wessex şi vor să vadă scena crimei.

  Mandias a venit la noi nemaipomenit de încet. Ne-a măsurat pe amândoi din priviri şi şi-a ales cuvintele cu grijă.

  — Aici, în Yorkshire, cei din LiteraTec rămân în birourile lor.

  — Am citit rapoartele despre arestări. Se vede, am replicat eu pe un ton glacial.

  Mandias a oftat. Evident că nu-l încânta deloc să-i ţină sub supraveghere pe unii descrişi de el ca fiind intelectuali, mai ales dacă erau de teapa celor din SpecOps.

  — Am aici două crime de care trebuie să mă ocup şi nu vreau să-mi distrugeţi scena crimei. N-ar fi mai bine să aşteptaţi până primiţi raportul şi apoi să vă începeţi investigaţiile?

  — Crimele sunt tragice, evident, am replicat eu, dar aici e vorba de Jane Eyre. E imperios necesar să vedem scena crimei. Jane Eyre e mai importantă ca mine sau ca tine. Dacă refuzi, o să te raportez superiorului tău.

  Dar Mandias nu era omul care să cedeze ameninţărilor, fie ele serioase sau nu. În fond, aici ne aflam în Yorkshire. S-a holbat la mine şi a spus încetişor:

  — Hai să te văd ce poţi, funcţionaro.

  Am făcut un pas în faţă, iar el a schiţat un gest să mă oprească. N-avea de gând să cedeze. Un ofiţer din apropiere s-a postat în spatele lui pentru a-l ajuta dacă era nevoie.

  Eram pe punctul de a-mi pierde cumpătul, când Bowden a luat cuvântul.

  — Domnule, a început el să spună, dacă ne-am putea mişca încet către un scop, am putea să scormonim după o metodă care să ne scoată din situaţia grea în care am intrat pe bâjbâite.

  Atitudinea lui Mandias s-a schimbat brusc şi a zâmbit solemn.

  — Dacă aşa stau lucrurile, sunt sigur că vă putem lăsa să aruncaţi o scurtă privire – atâta timp cât promiteţi că nu atingeţi nimic.

  — Vă promit, a zis Bowden pe un ton răspicat, bătându-se uşurel pe burtă. Cei doi şi-au strâns mâinile şi şi-au făcut cu ochiul, iar noi am fost imediat conduşi în muzeu.

  — Cum naiba ai făcut asta? Am şoptit eu printre dinţi.

  — Uită-te la inelul lui.

  M-am uitat. Pe degetul mijlociu avea un inel voluminos cu un model ciudat şi deosebit gravat pe el.

  — Şi ce-i cu asta?

  — Ordinul Care Preaslăveşte Marsupialele Australiene.

  Am zâmbit.

  — Deci ce avem aici? Am întrebat eu. O crimă dublă şi un manuscris furat? Au luat doar manuscrisul, nu? Nimic altceva?

  — Da, a răspuns Mandias.

  — Iar paznicul a fost împuşcat cu propriu-i pistol?

  Mandias s-a oprit şi mi-a aruncat o privire sumbră.

  — De unde ştii asta?

  — Aveam o bănuială, am replicat eu calm. Dar casetele video?

  — Acum le studiem.

  — Nu apare nimeni pe ele, nu-i aşa?

  Mandias s-a uitat la mine nedumerit.

  — Ştii cine a făcut asta?

  L-am urmat în camera unde se aflase manuscrisul. Vitrina din sticlă neatinsă se înălţa solitară în mijlocul încăperii. Mi-am trecut degetele peste porţiunea striată şi neregulată de sticlă.

  — Mersi, Mandias, eşti de milioane, am spus şi am ieşit de acolo. Bowden şi cu Mandias s-au uitat unul la celălalt şi au venit în fugă după mine.

  — Atât? A întrebat Mandias. Asta-i toată ancheta ta?

  — Am văzut tot ce-aveam nevoie să văd.

  — Poţi să-mi spui câte ceva despre asta? A întrebat Mandias, alergând ca să ţină pasul cu mine. S-a uitat la Bowden. Frate, tu poţi să-mi spui.

  — Ar trebui să-i spunem detectivului ce ştim, Thursday. Ii suntem datori pentru că ne-a lăsat să intrăm.

  M-am oprit atât de brusc, încât Mandias s-a izbit de mine.

  — Ai auzit vreodată de un bărbat pe nume Hades?

  Mandias a pălit vizibil şi s-a uitat tulburat în jur.

  — Nu-ţi face griji. A plecat de mult de aici.

  — Ziceau că a murit în Venezuela.

  — Am auzit că poate trece prin zid, am replicat eu. Am mai auzit că-şi schimbă culoarea în timp ce merge. Hades e viu şi o duce bine mersi, iar eu trebuie să-l găsesc până când se apucă să folosească manuscrisul.

  Mandias părea că, de când îşi dăduse seama cine era responsabil de asta, se simte umil.

  — Pot face şi eu ceva?

  Am cugetat preţ de o clipă.

  — Roagă-te să nu-l întâlneşti niciodată.

  Nu s-a întâmplat nimic deosebit pe drumul de întoarcere în Swindon, întrucât zona de pe M1 unde se petrecuse incidentul revenise la normal. Victor ne aştepta la birou. Părea niţeluş cam agitat.

  — Toată dimineaţa Braxton m-a bătut la cap prin telefon că asigurarea nu e valabilă dacă ofiţerii nu-şi respectă jurisdicţia.

  — Acelaşi rahat.

  — Asta i-am spus şi eu. Deocamdată i-am pus pe aproape toţi cei din birou să citească Jane Eyre în caz că se întâmplă ceva neobişnuit – totul e liniştit acum.

  — E doar o chestiune de timp.

  — Hmm.

  — Miiller a spus că Hades e pe undeva prin Penderyn, i-am zis eu lui Victor. Aţi aflat ceva legat de asta?

  — Nimic, din câte ştiu. Schitt a spus că se ocupă de asta şi a dat-o în bară – sunt mai mult de trei sute de localităţi Penderyn la care s-ar fi putut referi Miiller. Dar altceva mă îngrijorează şi mai mult – aţi văzut ziarele de dimineaţă?

  Nu le citisem. Mi-a arătat prima pagină din Cârtiţa. Acolo scria:

  MIŞCĂRI DE TRUPE LÂNGĂ GRANIŢA CU ŢARA GALILOR.

  Am citit în continuare puţin cam tulburată. Se pare că avuseseră loc unele mişcări de trupe în Hereford, Chepstow şi în oraşul disputat de frontieră, Oswetry. Un purtător de cuvânt al armatei declarase că manevrele fuseseră nişte simple „exerciţii”, dar asta nu-mi suna bine deloc. Absolut deloc. M-am răsucit spre Victor.

  — Jack Schitt? Crezi că-şi doreşte atât de mult Portalul de Proză, încât e în stare să intre în război cu Ţara Galilor?

  — Cine ştie ce putere exercită Corporaţia Goliath? Poate că nu e în spatele poveştii ăsteia. Poate că e doar o coincidenţă sau poate că e o tentativă de intimidare. Dar în orice caz, nu cred c-o putem ignora.

  — Atunci ar trebui să le-o luăm înainte. Aveţi vreo idee?

  — Amintiţi-mi ce a spus Miiller, a zis Finisterre.

  M-am aşezat.

  — A ţipat „E la Penderyn”. Nimic altceva.

  — Nimic altceva? A întrebat Bowden.

  — Nu. Când Schitt l-a întrebat la care Penderyn se referă, căci sunt sute de localităţi cu numele ăsta, Miiller i-a spus să ghicească.

  Bowden a intervenit.

  — Care au fost exact cuvintele lui?

  — A spus cuvântul „Ghiceşte”, apoi l-a repetat, dar s-a transformat într-un ţipăt, pentru că deja îl durea foarte tare. Conversaţia a fost înregistrată, dar avem la fel de multe şanse să punem mâna pe ea ca…

  — Poate că s-a referit la altceva.

  — Adică la ce, Bowden?

  — Eu nu vorbesc decât galeza turistică, dar Gwesty înseamnă hotel.

  — O, Doamne, a zis Victor.

  — Victor? M-am adresat eu lui, dar el cotrobăia frenetic printr-un maldăr de hărţi pe care le pusesem într-un teanc şi care aveau câte un Penderyn marcat pe fiecare. A despăturit pe masă o hartă mare a străzilor din Merthyr Tydfil şi a arătat spre un loc aflat între Palatul Justiţiei şi Guvern. Ne-am întins să vedem spre ce anume arăta, dar locul nu era marcat pe hartă.

  — Hotelul Penderyn, a anunţat sumbru Victor. Acolo mi-am petrecut luna de miere. Deşi pe vremuri era la nivelul lui Adelphi sau Raffles, e gol încă din anii '60. Dacă eu mi-aş dori un paradis unde să mă simt în siguranţă…

  — E acolo, am declarat eu, uitându-mă cu nelinişte la harta capitalei Ţării Galilor. Acolo o să-l găsim.

  — Şi cum crezi că o să intrăm în Tara Galilor fără să fim văzuţi, > > > apoi să ne croim drum printr-o zonă bine păzită, să-l răpim pe Mycroft şi manuscrisul, iar pe urmă să scăpăm nevătămaţi? A întrebat Bowden. Durează o lună până când obţii o viză!

  — O să găsim noi o metodă, am spus eu încet.

  — Eşti nebună! A exclamat Victor. Braxton n-o să ne permită niciodată aşa ceva!

  — Aici o să ne ajuţi tu.

  — Eu? Braxton nu mă ascultă pe mine.

  — Cred că tocmai o să înceapă s-o facă.

  Jane Eyre a fost publicată în 1847 sub pseudonimul Currer Bell, un nume neutru potrivit, care masca sexul lui Charlotte Bronte. A fost un mare succes. William Thackeray a spus despre roman că este „Capodopera unui mare geniu”. N-au lipsit nici criticile negative la adresa cărţii: G. H. Lewes a sugerat că Charlotte ar trebui să studieze opera lui Jane Austen, „să se ia după stilul măreţei scriitoare şi să-şi corecteze lipsurile”. Charlotte a replicat că opera domnişoarei Austen abia se califica drept roman, având în vedere ceea ce-şi dorise ea să realizeze. A spus despre ea că e „o grădină mănoasă, dar fară perspectivă”. Juriul încă deliberează.”

  W. H. H. F. RENOUF – Surorile Bronte.

  Hobbes a clătinat din cap pe coridoarele cam nefamiliare din conacul lui Rochester, Thornfield Hali. Era noapte şi o tăcere mormântală se aşternuse peste casă. Coridorul era întunecat, iar el a bâjbâit după lanternă. O lumină pâlpâitoare portocalie a străpuns întunericul, pe când mergea încet de-a lungul holului de la etaj. In faţa lui se zărea o uşă întredeschisă, prin care se vedea flacăra tremurândă a unei lumânări. S-a oprit lângă uşă şi a aruncat o privire furişă înăuntru. In cameră era o femeie îmbrăcată în zdrenţe, cu părul încâlcit, care turna ulei dintr-o lampă pe pătura sub care dormea Rochester. Hobbes a privit în jur. Ştia că Jane o să vină în curând să stingă focul, dar nu ştia pe ce uşă o să iasă. S-a întors pe coridor şi aproape că a sărit până-n tavan când a dat nas în nas cu o femeie rotofeie şi rumenă la faţă. Mirosea puternic a alcool, avea o expresie agresivă pe chip şi l-a privit sumbru, cu un dispreţ prost disimulat. Preţ de câteva clipe cei doi au rămas aşa, holbându-se unul la celălalt, Hobbes întrebându-se ce să facă şi femeia tremurând uşurel, dar susţinându-i > > ' > privirea. Hobbes a intrat în panică şi s-a scotocit după pistol, dar, cu o viteză complet neaşteptată, femeia l-a înşfăcat de braţ şi l-a ciupit, ţinându-l atât de strâns, încât el nu s-a putut abţine să nu urle de durere.

  — Ce cauţi aici? A şuierat ea, cu o sprânceană zvâcnindu-i.

  — Cine oi mai fi şi tu, Doamne sfinte? A întrebat Hobbes.

  Ea i-a tras o palmă zdravănă peste faţă. El s-a bălăngănit pe picioare, apoi şi-a venit iar în fire.

  — Numele meu este Grace Poole, a spus femeia. Poate c-oi fi eu o servitoare, dar tu n-ai nici un drept să iei în deşert numele Domnului. Îmi dau seama după cum eşti îmbrăcat că nu eşti de prin partea locului. Ce vrei?

  — Îl însoţesc pe ăăă… domnul Mason, s-a bâlbâit el.

  — Aiurea, a replicat ea, zgâindu-se ameninţător la el.

  — O vreau pe, s-a bâlbâit el.

  — Şi domnul Rochester o vrea, a replicat ea pe un ton neutru. Dar nici măcar n-o sărută până la pagina o sută optzeci şi unu.

  Hobbes a aruncat o privire în cameră. Femeia nebună dansa acum, zâmbind şi chicotind, pe când flăcările se înteţeau pe patul lui Rochester.

  — Dacă nu apare în curând, n-o să mai fie nici o pagină o sută optzeci şi unu.

  Grace Poole s-a uitat iarăşi în ochii lui şi l-a ţintuit cu o privire belicoasă.

  — O să-l salveze de încă o mie de ori, aşa cum l-a mai salvat de o mie de ori până acum. Aşa stau lucrurile pe aici.

  — Mda? A replicat Hobbes. Păi, lucrurile se pot schimba.

  Atunci, femeia nebună a ieşit în fugă din cameră şi s-a năpustit asupra lui Hobbes cu unghiile răşchirate. Cu un râset maniacal, care i-a explodat în urechi, ea a sărit pe el şi i-a înfipt unghiile netăiate şi neîngrijite în obraji. El a urlat de durere, pe când Grace Poole i-a sucit mâna la spate doamnei Rochester şi a târât-o până în pod. Când a ajuns la uşă, Grace s-a răsucit spre Hobbes şi a vorbit din nou.

  — Să nu uiţi că aşa stau lucrurile pe aici.

  — N-ai de gând să încerci să mă opreşti? A întrebat Hobbes cu o voce mirată.

  — Acum o duc sus pe sărmana doamnă Rochester, a replicat ea. Aşa e scris să fie.

  Uşa s-a închis în spatele ei, pe când o voce care striga „Scoală-te! Scoală-te!” i-a atras atenţia lui Hobbes către camera în flăcări. Înăuntru o vedea pe Jane, îmbrăcată cu o cămaşă de noapte, cum azvârlea apă dintr-un ulcior peste silueta întinsă pe pat a lui Rochester.

  Hobbes a aşteptat până s-a stins focul, după care a intrat în cameră, scoţându-şi pistolul. Amândoi şi-au ridicat privirile, iar lui Rochester replica despre „spiriduşii creştinătăţii” i-a pierit de pe buze.

  — Cine eşti? Au întrebat amândoi în acelaşi timp.

  — Credeţi-mă, n-aţi înţelege niciodată.

  Hobbes a luat-o pe Jane de braţ şi a târât-o înspre coridor.

  — Edward! Iubitul meu! A implorat Jane, întinzându-şi mâinile spre Rochester. N-o să te părăsesc, iubirea mea!

  — Stai puţin, a spus Hobbes fără a-şi întrerupe retragerea, voi încă nu v-aţi îndrăgostit unul de celălalt!

  — Aici greşeşti, a murmurat Rochester, scoţând de sub pernă un pistol cu percuţie. De ceva vreme am bănuit că o să se întâmple ceva de genul ăsta. Dintr-o singură mişcare ageră şi-a îndreptat pistolul către Hobbes şi a tras. Şi-a ratat ţinta, iar glonţul mare din plumb s-a înfipt în cadrul uşii. Hobbes a tras un foc de avertizare. Hades îi interzisese explicit să rănească vreun personaj din roman. Rochester a scos alt pistol şi l-a armat.

  — Dă-i drumul, a spus el cu fălcile încleştate şi părul negru căzându-i peste ochi.

  Hobbes a tras-o pe Jane în faţa lui.

  — Nu fii idiot, Rochester! Dacă totul merge bine, Jane îţi va fi înapoiată. Nici măcar n-o să ştii că a lipsit de lângă tine!

  Hobbes s-a retras pe coridor spre Portalul care trebuia să se deschidă din clipă în clipă. Rochester s-a dus după ei, cu pistolul întins şi inima grea, pe când singura lui iubire adevărată era târâtă fără nici o jenă afară din roman, spre locul acela, celălalt loc, unde el şi Jane nu s-ar fi putut bucura niciodată de viaţa de la Thornfield. Hobbes şi Jane au dispărut prin Portalul care s-a închis brusc după ei. Rochester a lăsat jos pistolul şi s-a încruntat.

  Câteva clipe mai târziu, Hobbes şi o foarte buimacă s-au prăbuşit din Portalul de Proză şi au intrat în părăginitul salon de fumători din hotelul Penderyn.

  Acheron a făcut un pas în faţă şi a ajutat-o pe Jane să se ridice. I-a oferit haina ca să se încălzească. In comparaţie cu Thornfield, hotelul era fără doar şi poate friguros.

  — Domnişoară Eyre! A anunţat cu amabilitate Hades. Numele meu este Hades, Acheron Hades. Dumneavoastră sunteţi oaspetele meu, faţă de care am cel mai mare respect. Vă rog luaţi loc şi liniştiţi-vă.

  — Edward?

  — E bine, tânăra mea prietenă. Haideţi, daţi-mi voie să vă conduc într-o parte mai călduroasă a hotelului.

  — O să-l mai văd vreodată pe Edward?

  Hades a zâmbit.

  — Depinde cât de mult vă preţuieşte lumea.

  Hula opiniei publice „Până când a fost răpită, nu cred că existase cineva – Hades cel mai puţin dintre toţi – care să-şi dea seama cât de populară fusese. A fost ca şi cum un simbol viu naţional al moştenirii literare din Anglia ar fi fost luat din mijlocul poporului. Nu puteam spera la o veste mai bună pentru noi.”

  BOWDEN CABLE – jurnalul unui LiteraTec.

  La douăzeci de secunde de la răpirea lui Jane, primul membru al publicului a observat plin de îngrijorare câteva incidente bizare din jurul paginii o sută şapte a volumului îmbrăcat în piele dintr-o ediţie de lux a lui. Peste treizeci de minute toate liniile telefonice ale bibliotecii Muzeului Angliei erau ocupate. Peste două ore toate departementele din LiteraTec erau asaltate de telefoanele cititorilor îngrijoraţi ai lui Bronte. Peste patru ore, preşedintele Federaţiei Bronte se întâlnise deja cu prim-ministrul. Până seara, secretarul personal al prim-ministrului îl sunase deja pe directorul SpecOps. La ora nouă seara, directorul SpecOps îi pasase problema amărâtului de Braxton Hicks. La ora zece seara, prim-ministrul l-a sunat personal şi l-a întrebat ce dracu' are de gând să facă. El s-a bâlbâit la telefon şi a spus ceva complet fără sens. Între timp, în presă a ajuns ştirea că Swindon era sediul de unde se coordonau investigaţiile în cazul, iar la miezul nopţii clădirea era înconjurată de cititori îngrijoraţi, jurnalişti şi furgonete ale posturilor de ştiri.

  Braxton nu era într-o dispoziţie bună. Fuma ţigară de la ţigară şi se încuiase în birou de mai multe ore. Nici măcar golful pe covor nu izbutise să-l calmeze şi, imediat după ce îi telefonase prim-ministrul, el ne-a chemat pe Victor şi pe mine la o şedinţă pe acoperiş, departe de ochii iscoditori ai presei, de reprezentanţii Corporaţiei Goliath şi mai ales de Jack Schitt.

  — Domnule? A întrebat Victor pe când ne apropiam de Braxton, care se sprijinea de un horn ce a scârţâit când s-a răsucit înspre noi. Hicks privea spre luminile din Swindon cu o detaşare care m-a îngrijorat. Parapetul era la doar doi metri de el şi, preţ de o clipă, am crezut că are de gând să se sinucidă.

  — Uitaţi-vă la ei, a murmurat el.

  Amândoi ne-am relaxat când ne-am dat seama că Braxton se afla pe acoperiş pentru a putea să se uite la publicul pe care departamentul lui promisese că-l ajută. Erau mii de oameni care înconjurau sediul în spatele barierelor poliţiei, cu lumânări în mână şi ţinând strâns un volum din, acum drastic modificat, căci naraţiunea se termina brusc la jumătatea paginii o sută şapte, după ce un misterios „Agent îmbrăcat în negru” intră în camera lui Rochester după incendiu.

  Braxton a fluturat spre noi propriu-i volum din.

  — L-aţi citit, nu?

  — Nu-i prea mult de citit, a răspuns Victor. a fost scris la persoana întâi. Dacă dispare protagonista, oricine îşi poate da seama ce o să se întâmple după aia. Teoria mea este că Rochester devine mult mai melancolic, o trimite pe Adele la internat şi trage obloanele casei.

  Braxton i-a aruncat o privire lipsită de expresie.

  — Asta-i o presupunere, Analogy.

  — La asta ne pricepem cel mai bine.

  Braxton a oftat.

  — Vor s-o aduc înapoi şi eu nici măcar nu ştiu unde se află! Înainte de a se întâmpla asta, aveaţi vreo idee despre cât de populară e?

  Am aruncat o privire mulţimii de dedesubt.

  — Ca să fiu sinceră, nu.

  Calmul lui Braxton s-a dus pe apa sâmbetei. S-a şters pe frunte. Mâna îi tremura vizibil.

  — Ce mă fac? Nu vă pot anunţa oficial, dar peste o săptămână Jack Schitt o să preia conducerea departamentului, dacă nu se fac progrese în toată porcăria asta de anchetă.

  — Pe Schitt nu-l interesează Jane, am zis, uitându-mă şi eu, ca Braxton, la mulţimea de admiratori ai lui Bronte de dedesubt. Nu vrea decât Portalul de Proză.

  — Mai vorbeşte-mi despre asta, Next. Mai am şapte zile până la condamnarea mea la obscuritate literară şi istorică. Ştiu că în trecut am avut neînţelegerile noastre, dar vreau să-ţi dau mână liberă ca să faci ce ai de făcut. Şi, a adăugat el cu mărinimie, nu contează cât costă. S-a gândit mai bine şi a completat: Cu toate astea, bineînţeles, nu cheltuieşti bani în neştire, bine?

  A privit din nou spre luminile din Swindon.

  — O admir şi eu pe Bronte, ca toată lumea de altfel, Victor. Ce vrei să fac?

  — Acceptă-i condiţiile, oricare ar fi ele. Ţine secretă faţă de Goliath orice acţiune a ta. Şi am nevoie de un manuscris.

  Braxton şi-a mijit ochii.

  — Ce fel de manuscris?

  Victor i-a dat o bucăţică de hârtie. Braxton a citit-o şi şi-a ridicat sprâncenele.

  — O să fac rost de el, a spus cu o voce moale, chiar dacă va trebui să-l fur eu însumi!

  Republica Populară a Ţării Galilor „într-un mod ironic, fară înăbuşirea violentă şi eficientă a revoltelor simultane din Pontypool, Cardiff şi Newport în 1839, Ţara Galilor n-ar fi devenit niciodată republică. Sub presiunile moşierilor şi ale protestelor publice după uciderea a 236 de bărbaţi şi femei gaiezi neînarmaţi, chartiştii au reuşit să convingă guvernul să reformeze mai repede sistemul parlamentar. Încurajaţi de succesul avut şi bine reprezentaţi în camerele parlamentare, ei au izbutit să obţină autonomia legislativă după „Marea Grevă„ din 1847, care a durat opt luni. În 1854, sub conducerea lui John Frost, Ţara Galilor şi-a declarat independenţa. Anglia, împovărată de problemele din Crimeea şi Irlanda, a considerat că n-are nici un rost să intre în conflict cu mulţimea galeză beligerantă şi dedicată cauzei. Relaţiile economice erau bune, iar declaraţia de independenţă, completată de tratatul de nonagresiune între Anglia şi Ţara Galilor, a fost aprobată în anul următor.”

  Din Zephania Jones – Ţara Galilor – Naşterea unei republici în 1965, când graniţa dintre Anglia şi Ţara Galilor a fost închisă, autostrada A4, care lega Chepstow de Abertawe, a devenit un pasaj de acces prin care doar oamenilor de afaceri şi şoferilor de camioane li se permitea să treacă, ori pentru a face comerţ în oraş, ori pentru a ridica bunuri de la docuri. Pe ambele părţi ale zonei din A4 care se afla în Ţara Galilor existau garduri din sârmă ghimpată, pentru a le aminti vizitatorilor că nu le era permis să se abată de la traiectoria stabilită.

  Abertawe era considerat un oraş deschis – „o zonă de comerţ liber”. Impozitele erau mici şi taxele pe comerţ aproape inexistente. Bowden şi cu mine am intrat încet cu maşina în oraş, iar clădirile înalte din sticlă şi instituţiile bancare internaţionale care se înşirau de-a lungul coastei reprezentau o dovadă evidentă a filosofiei comerţului liber care, deşi era profitabil, nu era deloc promovat cu entuziasm de toţi locuitorii Ţării Galilor. Restul republicii era mult mai rezervat şi tradiţionalist. In anumite regiuni mica naţiune nu se schimbase deloc în ultimii o sută de ani.

  — Şi acum ce facem? A întrebat Bowden pe când parcam în faţa Primei Bănci Naţionale Goliath. A bătut uşurel în servieta pe care mi-o dăduse Braxton cu o seară în urmă. Îmi zisese să mă folosesc de conţinutul ei cu mare grijă. După cum stăteau lucrurile, asta era ultima noastră şansă înainte de a fi preluaţi de Goliath.

  — Încercăm să găsim pe cineva care să ne ducă în Merthyr.

  — N-ai sugera asta dacă n-ai avea deja un plan.

  — N-am pierdut vremea când am fost la Londra, Bowden. Unii îmi datorează niscaiva favoruri. Pe aici.

  Am luat-o pe stradă, trecând pe lângă bancă şi intrând pe o alee laterală mărginită de magazine care vindeau pe bani medalii, monede, aur – şi cărţi. Ne-am strecurat pe lângă negustorii care vorbeau între ei mai mult în galeză şi ne-am oprit în faţa unui mic anticariat în a cărui vitrină erau teancuri de volume vechi, pline de cunoştinţe uitate. Bowden şi cu mine ne-am uitat tulburaţi unul la celălalt şi am respirat adânc. Am deschis uşa şi am intrat.

  Un clopoţel a răsunat undeva în spatele magazinului şi un bărbat înalt, care şchiopăta, a venit să ne întâmpine. Ne-a privit suspicios de după o claie de păr grizonant şi o pereche de ochelari cu lentile în formă de semilună, dar suspiciunea s-a preschimbat într-un zâmbet când m-a recunoscut.

  — Thursday, micuţoa murmurat el, îmbrăţişându-mă cu căldură. Ce te aduce pe la noi? Sunt sigur că n-ai bătut atâta drum până-n Abertawe ca să te vezi cu un om bătrân, nu?

  — Am nevoie de ajutorul tău, Dai, am spus eu cu o voce moale. Niciodată n-am avut mai multă nevoie de ajutor.

  Probabil că se uitase la ştirile de la televizor, pentru că a tăcut. A luat cu blândeţe o ediţie veche din R. S. Thomas din mâinile unui potenţial client, i-a spus că trebuie să închidă librăria şi l-a condus pe uşă afară înainte ca acesta să aibă timp să protesteze.

  — El este Bowden Cable, i-am explicat eu în timp ce vânzătorul de cărţi încuia uşa. E partenerul meu şi îţi garantez că poţi avea încredere în el. Bowden, el e Jones Manuscrisul, legătura mea din Ţara Galilor.

  — Ah! A făcut vânzătorul de cărţi, strângându-i călduros mâna lui Bowden. Orice prieten de-al lui Thursday îmi e şi mie prieten. Ea e Haelwyn Cartea, a adăugat el, prezentându-ne-o pe asistenta lui care a zâmbit timid. Şi acum, tânără Thursday, ce pot face pentru tine?

  Preţ de câteva clipe am tăcut.

  — Trebuie să ajungem la Merthyr Thydfil…

  Vânzătorul a izbucnit în râs.

  —… în seara asta, am adăugat eu.

  S-a oprit din râs şi s-a dus în spatele tejghelei, făcând ordine în drumul lui.

  — Reputaţia ta a ajuns la urechile mele înainte ca tu să ajungi la mine, Thursday. Am auzit că eşti în căutarea manuscrisului. Lumea zice că ai un suflet bun – şi că te-ai confruntat cu răutatea şi ai supravieţuit.

  — Ce mai zice lumea?

  — Întunericul umblă prin vale, l-a întrerupt Haelwyn cu o voce destul de sumbră.

  — Mulţumesc, Haelwyn, a spus Jones. Bărbatul pe care-l cauţi…

  —… şi Rhondda s-a ascuns în umbră de câteva săptămâni, a continuat Haelwyn, care evident nu terminase de vorbit.

  — De ajuns, Haelwyn, a spus Jones cu o voce mai aspră. Uite câteva volume noi din Ferma trăsniţilor, care trebuie să ajungă în Llan-dod1, ei?

  Haelwyn a plecat, având pe chip o expresie îndurerată.

  — Dar ce zici?… Am început eu.

  —. Şi ugerul vacii dă lapte acru! A ţipat Haelwyn din spatele unui raft cu cărţi. Şi compasurile din Merthyr au luat-o toate razna în ultimele zile!

  — N-o băga în seamă, a explicat Jones pe un ton împăciuitor. Citeşte o mulţime de cărţi. Dar cum vă pot ajuta? Eu, un bătrân vânzător de cărţi fără nici o relaţie?

  — Un bătrân vânzător de cărţi cu cetăţenie galeză, care poate trece oricând graniţa n-are nevoie de nici o relaţie să se ducă unde vrea.

  — Stai puţin, Thursday, micuţo. Vrei să vă duc eu în Merthyr?

  Am încuviinţat din cap. Jones era singura şi cea mai sigură şansă a mea, ultima redută. Dar nu era deloc încântat de planul meu, aşa cum bănuisem.

  — Şi de ce aş face asta? A întrebat el pe un ton răstit. Ştii ce păţesc dacă mă prind? Vrei ca un om bătrân ca mine să-şi sfârşească

  1 Mic oraş comercial din Ţara Galilor. 268 viaţa într-o celulă din Skokholm? Îmi ceri prea mult. Sunt un om bătrân şi nebun. Dar nu şi prost.

  Mă gândisem că o să spună asta.

  — Dacă ne ajuţi, am spus eu, vârându-mi mâna în servietă, aş putea să-ţi dau… asta.

  Am pus o singură foaie de hârtie pe tejgheaua din faţa lui. Jones a tras cu putere aer în piept şi s-a prăbuşit greoi pe un scaun. Înţelesese ce era cu foaia fără să o studieze mai în detaliu.

  — Cum… cum ai făcut rost de asta? A întrebat el plin de suspiciune.

  — Guvernul din Anglia ţine foarte mult să recupereze manuscrisul – atât de mult, încât vrea să negocieze.

  S-a aplecat şi a luat foaia de hârtie. Acolo, în toată gloria era o ciornă neprelucrată de la Zăresc băieţii verii, prima poezie din antologia ce mai târziu avea să devină 18 Poezii, prima operă publicată a lui Dylan Thomas. Cu ceva vreme în urmă, Ţara Galilor făcuse o cerere să-i fie returnată.

  — Asta e proprietatea Republicii, nu a unui singur om, a declarat vânzătorul pe o voce moale. E o moştenire a neamului.

  — De acord cu tine, am replicat eu. Poţi face ce vrei cu ea.

  Dar Jones Manuscrisul nu se lăsa înduplecat. I-aş fi putut aduce Under Milk Wood şi pe Richard Burton să i-o citească, şi tot nu ne-ar fi dus în Merthyr.

  — Thursday, îmi ceri prea mult! S-a văicărit el. Aici legile sunt foarte stricte! HeddluCyfrinach au ochi şi urechi peste tot!

  M-am resemnat.

  — Înţeleg, Jones – şi mersi.

  — Vă duc eu în Merthyr, domişoară Next, ne-a întrerupt Haelwyn, privindu-mă cu un zâmbet firav.

  — E prea periculos, a mormăit Jones. Îţi interzic să faci asta!

  — Taci! A făcut Haelwyn. Nu mai vorbi aşa. În fiecare zi citesc despre aventurile altora – iar acum pot participa şi eu la una. În plus, felinarele şi-au micşorat lumina aseară, a fost un semn!

  Am stat în salonul lui Jones până când s-a înnoptat, apoi am petrecut o oră zgomotoasă şi incomodă în portbagajul maşinii lui Haelwyn Cartea, un Griffin 12. Am auzit voci care vorbeau în galeză când ne-a trecut graniţa şi am fost zdruncinaţi fără milă pe şoseaua plină de gropi pe drumul către Merthyr. Chiar lângă capitală mai exista un punct de control, adică un lucru ieşit din comun. Pare-se că manevrele armatei engleze îi speriaseră pe militari. Peste câteva minute maşina s-a oprit şi portbagajul s-a deschis. Haelwyn ne-a îmboldit să sărim afară şi ne-am întins să ne dezmorţim după călătoria noastră înghesuită. Ne-a arătat cum să ajungem la hotelul Penderyn şi i-am spus că, dacă nu ne întorceam până dimineaţă, nu mai aveam nici o şansă să ne întoarcem vreodată. Ea a zâmbit şi ne-a strâns mâinile, ne-a urat noroc şi s-a dus să-şi viziteze mătuşa.

  În acelaşi moment, Hades se afla în barul pustiu al hotelului Penderyn, fumând pipă şi contemplând peisajul care se vedea prin ferestrele mari. Luna plină se ridicase pe cer din spatele Palatului Justiţiei, care era frumos luminat şi arunca o lumină rece peste oraşul vechi, plin de sclipiri şi mişcare. In spatele clădirilor se înălţau munţii, cu vârfurile ascunse în nori. Jane se afla în cealaltă parte a camerei, şezând pe marginea unui scaun şi uitându-se furioasă la Hades.

  — Ce privelişte plăcută, nu-i aşa, domnişoară Eyre?

  — Nici nu se compară cu cea de la fereastra mea din Thornfield, domnule Hades, a replicat Jane pe un ton rezervat. Deşi nu e cea mai frumoasă privelişte, am învăţat s-o iubesc ca pe un vechi prieten, pe care te poţi bizui şi care nu se schimbă niciodată. Vă cer să mă trimiteţi acolo înapoi imediat.

  — Totul la momentul potrivit, fată dragă, totul la momentul potrivit. Nu vă vreau răul. Vreau doar să câştig o grămadă de bani, apoi vă puteţi întoarce la Edward al dumneavoastră.

  — Cred că lăcomia o să vă omoare, domnule, a răspuns Jane pe o voce plată. Poate vă închipuiţi că o să vă aducă fericire, dar n-o să fie aşa. Fericirea e hrănită de iubire, nu de foamea nesătulă de bani. Iubirea faţă de bani se află la rădăcina tuturor relelor!

  Acheron a zâmbit.

  — Ştii, eşti atât de obtuză, Jane, în accesele tale de declaraţii puritane! Ar fi trebuit să pleci cu Rochester când ai avut ocazia, nu să-ţi pierzi vremea cu pacostea aia de St John Rivers.

  — Rivers e un om cumsecade! A declarat furioasă Jane. Are mai multă bunătate în el decât o să cunoşti tu vreodată!

  A sunat telefonul, iar Acheron a întrerupt-o cu o fluturare a mâinii. Era Delamere, care vorbea dintr-o cabină telefonică din Swindon. Citea din secţiunea de anunţuri a ziarului Cârtiţa.

  — Iepurii cu urechile pleoştite vor fi disponibili în curând pentru a fi luaţi acasă„, a citat el. Hades a zâmbit şi a pus receptorul în furcă. „Autorităţile, se gândea el, au intrat în jocul meu până la urmă”. I-a făcut semn lui Felix8, care l-a urmat afară din cameră, târând după el o Jane recalcitrantă.

  Bowden şi cu mine am forţat o fereastră din partea întunecată a hotelului şi ne-am trezit într-o bucătărie veche: o cameră umedă şi părăginită, burduşită cu aparate voluminoase pentru preparat mâncarea.

  — Acum unde mergem? A şuierat Bowden.

  — La etaj – mă aştept să fie într-o sală de bal sau aşa ceva.

  Am aprins o lanternă şi m-am uitat la planul schiţat în grabă al hotelului. Ar fi fost prea riscant să căutăm proiectul oficial, când Goliath ne supraveghea orice mişcare, aşa că Victor desenase aproximativ harta clădirii, din ce îşi mai adusese aminte. Am împins o uşă batantă şi am ajuns Ia demisolul hotelului. Deasupra noastră era intrarea în recepţie. Cu ajutorul luminii pâlpâitoare a felinarelor de pe stradă, care intra prin ferestrele murdare, am urcat cu prudenţă pe scara din marmură pătată de apă. Eram aproape, simţeam asta. Mi-am scos pistolul automat, iar Bowden mi-a urmat exemplul. Am cercetat cu privirea recepţia. Un bust din alamă al lui Y Brawd Ulyanov se înălţa mândru în spaţiosul hol din faţa uşii de la intrare încuiate. La stânga era intrarea în bar şi în restaurant, iar la dreapta vechea tejghea a recepţiei. Deasupra noastră, scara grandioasă ducea la etaj, spre cele două săli de bal. Bowden m-a bătut uşurel pe umăr şi a arătat spre ceva. Uşa care dădea în salonul principal era întredeschisă şi o rază subţire de lumină portocalie se vedea dinăuntru. Eram pe punctul de a face o mişcare când am auzit paşi deasupra noastră. Ne-am retras în întuneric şi am aşteptat, ţinându-ne răsuflarea. O mică procesiune a început să coboare pe scara largă din marmură. In frunte se afla un bărbat pe care l-am recunoscut ca fiind Felix8. Ţinea într-o mână un sfeşnic, iar cu cealaltă strângea de încheietură o femeie mignonă. Era îmbrăcată într-o cămaşă de noapte din epoca victoriană şi avea pe umeri un palton. Pe chipul ei, deşi se citea hotărârea, se mai vedeau şi disperarea, şi deznădejdea. In spatele ei era un bărbat care n-avea umbră sub lumina tremurândă a lumânărilor – Hades.

  I-am urmărit cu privirea cum intrau în salonul de fumători. Am traversat repede holul, în vârful picioarelor şi am ajuns lângă uşa ornamentată. Am numărat până la trei şi ne-am năpustit înăuntru.

  — Thursday! Fata mea dragă, cât de previzibilă eşti!

  M-am zgâit la el. Hades şedea într-un fotoliu mare, zâmbindu-ne. Mycroft şi Jane şedeau demoralizaţi pe şezlonguri, cu Felix8 în spatele lor, care avea în mâini două mitraliere îndreptate spre mine şi spre Bowden. In faţa lor se găsea Portalul de Proză. M-am blestemat că fusesem atât de proastă. Simţisem că Hades era acolo, de ce nu bănuisem că şi el mă putea simţi pe mine?

  — Lăsaţi jos pistoalele, vă rog, a zis Felix8. Era prea aproape de Mycroft şi de Jane ca să risc să trag în el. Ultima oară când ne întâlnisem, el murise sub ochii mei. Am spus primul lucru care mi-a trecut prin cap.

  — Nu ţi-am mai văzut faţa pe undeva?

  M-a ignorat.

  — Vă rog, pistoalele.

  — Şi să te las să ne împuşti ca pe nişte păsări dodo? Nici vorbă. Nu ti le dăm.

  Felix8 nu s-a mişcat. Armele noastre erau îndreptate în jos, iar ale lui fix spre noi. N-ar fi fost o întrecere cine-ştie-ce.

  — Pari surprinsă că vă aşteptam, a spus Hades cu un zâmbet firav.

  — Aşa s-ar zice.

  — Miza s-a schimbat, domnişoară Next. Credeam că preţul de răscumpărare de zece milioane înseamnă o grămadă de bani, dar m-a contactat cineva care mi-a oferit de zece ori mai mult doar pentru aparatul unchiului tău.

  Mycroft s-a foit abătut. De mult încetase să se mai plângă, ştiind că nu-i foloseşte la nimic. Acum nu făcea decât să aştepte cu nerăbdare scurtele vizite pe care i se permitea să i le facă lui Polly.

  — Dacă aşa stau lucrurile, am spus eu pe o voce tărăgănată, atunci poţi s-o trimiţi pe Jane înapoi în carte.

  Hades a reflectat preţ de o clipă.

  — De ce nu? Dar mai întâi vreau să faci cunoştinţă cu cineva.

  O uşă din stânga s-a deschis şi Jack Schitt a intrat în cameră.

  Era însoţit de trei dintre oamenii lui, care ţineau carabine cu plasmă în mână. Mi-am dat seama că situaţia nu prea ne era favorabilă. I-am cerut scuze în şoaptă lui Bowden, apoi am zis:

  — Goliath? Aici, în Ţara Galilor?

  — Nici o uşă nu e închisă pentru Corporaţie, domnişoară Next. Mergem pe unde avem chef.

  Schitt s-a aşezat pe un fotoliu cu tapiserie roşie decolorată şi şi-a scos un trabuc.

  — Vă aliaţi cu criminalii, domnule Schitt? Asta face Goliath mai nou?

  — E un argument relativ, domnişoară Next – situaţiile disperate cer măsuri disperate. Nu mă aştept de la dumneavoastră să înţelegeţi. Dar avem o mulţime de bani la dispoziţia noastră şi Acheron e dispus să fie generos cu dreptul de folosinţă a invenţiei remarcabile a domnului Next.

  — Adică?

  — Aţi văzut vreodată o chestie din asta? A întrebat Schitt fluturând spre noi arma butucănoasă din mâna lui.

  — E o carabină cu plasmă.

  — Corect. Un instrument portabil de artilerie pentru o persoană, care împuşcă cu particule de energie pură. Pătrunde printr-un blindaj lat de treizeci de centimetri de la o distanţă de o sută de metri. Cred că eşti de acord că e un mare avantaj pentru orice infanterie.

  — Dacă Goliath poate furniza… a intervenit Bowden.

  — E un pic mai complicat decât atât, domnule ofiţer Cable, a replicat Schitt. Vedeţi voi, nu funcţionează. Un buget de aproape un miliard de dolari, şi porcăria asta nu merge! Mai rău decât atât, s-a dovedit recent că niciodată n-o să funcţioneze, tipul ăsta de tehnologie e imposibil de realizat.

  — Dar Crimeea e pe punctul de a intra în război! Am exclamat eu furioasă. Ce-o să se întâmple când ruşii o să-şi dea seama că noua tehnologie e doar o cacealma?

  — Dar n-o să-şi dea seama, a replicat Schitt. Poate că tehnologia e imposibilă aici, dar nu e imposibilă acolo.

  A bătut uşurel în cartea care era de fapt Portalul de Proză şi s-a uitat la moliile de carte construite prin inginerie genetică. Acum se aflau în Odihnă&Recuperare în acvariul lor pentru peşti exotici. Tocmai digeraseră o masă de prepoziţii şi trăgeau fericite pârţuri formate din apostrofuri şi conjuncţii, aerul era plin de el&e. Schitt ţinea în mână o carte al cărei titlu era vizibil. Se numea Carabina cu plasmă în război. M-am uitat la Mycroft, care a încuviinţat amărât din cap.

  — Aşa-i don'şoară Next.

  Schitt a zâmbit & a bătut uşurel pe copertă cu dosul palmei.

  — Ai'ci înăuntru Carabina cu Plasmă mer'ge per&fect. Tot ce av'em de fă'cut e'ste să deschi'dem cartea cu Portalul de Pro'ză, să scoatem armele & să le distri'buim. E arma cea mai ta're, don'şoară Next.

  Dar el nu se referea la carabina cu plasmă. Mi-a arătat Portalul de Proză. Moliile de carte au răspuns râgâind cantităţi mari de majuscule nenecesare.

  — Ori'ce îşi Poa'te închi'pui Imagi'naţia Oamenilor, Noi Pu'tem Repro'duce. Eu Consider Port'alul Mai Pu'ţin O Poar'tă Spre Un Milion De Cuvin'te, Mai Cur'ând Un Xe'rox Tridimensional. Pu'tem Face Ce Vrem Cu El. Chiar Şi Un Alt Portal – O Versiune Proprie. În Fie'care Zi E Cră'ciunul, Domnişoară Next.

  — Mai Multe Morţi în Crime'ea. Sper Să Poţi Dormi Noaptea, Schitt.

  — Dimpo'trivă, Don'şoară Next. Rusia O Să Dea Pe Spa'te & O Să Se Pişe Pe Ea Când O Să Vadă Puterea Bomb'ardie'rului. Ţarul O Să Cedeze Peninsula Angliei. Un Nou Litoral, Nu-i Drăguţ?

  — Drăguţ? Şezlonguri La Soare & Hotelul Turn? Construit Intr'un Loc Care O Să Fie Pol'uat încă Jumătate De Secol? Nu Re'Zolvi nimic, Schitt, Doar Amâni Lucrurile. Când Ruşii O Să Aibă Şi Ei O Carabină Cu Plasmă, Atunci Ce'o Să Fie?

  Jack Schitt a rămas imperturbabil.

  — O, Nu-ţi Face Griji în Privinţa Asta, Domnişoară Next. O Să'i Taxez Dublu Faţă De Guvernul Englez!

  — Bravo, Bravo! A intervenit Hades, care era profund impresionat de lipsa totală de scrupule de până acum a lui Schitt.

  — O Sută De Milioane De Dolari Pen'tru Portal, Thursday, a adăugat Hades plin de surescitare, & o Reducere De 50% Pentru Tot Ce Iese Din El!

  — Sluga Corpora'ţiei Goliath, Acheron? Nu Ţi Se Potriveşte Deloc Asta.

  Obrazul lui Hades a tremurat, dar s-a abţinut şi a răspuns:

  — Din Sămânţă, Thursday…

  Schitt i-a aruncat o privire suspicioasă. I-a făcut semn din cap unuia dintre oamenii lui, care a îndreptat o mică armă antitanc spre Hades.

  — Hades, Manualul De Utili'zare.

  — Vă Rog! I-a implorat Mycroft. Supăraţi Moliile! Încep să şi-la-bi-seas-că!

  — Taci din gu-ră, My-croft, s-a răstit la el Schitt. Ha-des, te rog, Ma-nu-a-lul De U-ti-li-za-re.

  — Ma-nu-a-lul, Dra-gul Meu A-mic?

  — Da, Dom-nu-le Ha-des. Nici Mă-car Tu Nu Eşti I-mun La Mi-ca Ar-mă De Ar-ti-le-ri-e A A-so-ci-a-tu-lui Meu. Ai Ma-nu-a-lul Lui My-croft & Po-e-zi-a în Ca-re O Ţii Cap-ti-vă Pe Doam-na Next. Dă'mi'le.

  — Nu, Domnule Schitt. Tu Să'mi Dai Ar-maTa…

  Dar Schitt nici măcar n-a tresărit. Forţa care îl răpise pe Snood şi argumentele celorlalţi n-aveau nici un efect asupra sufletului întunecat al lui Schitt. Lui Hades i-a picat faţa. Nu mai cunoscuse niciodată pe cineva ca Schitt, adică nu de la Felix încoace. A râs.

  — În-drăz-neşti Să Mă Tragi Pe Sfoa-ră? Pe Mi-ne?

  — Şi-gur Că Da. Da-că N'aş Fa-ce'o, N'ai A-vea Nici un Pic De Res-pect Pen-tru Mi-ne, Şi A-tunci N'am Pu-tea Fi Par-te-neri.

  Hades s-a ghemuit în faţa Portalului de Proză.

  — Când Mă Gân-desc Că Ne'nţe-le-geam A-tât De Bi-ne! A exclamat el, punând manuscrisul original al lui în aparat şi adăugând moliile de carte, care s-au liniştit, s-au oprit din tras pârţuri, din râgâit şi din silabisit şi s-au pus pe treabă.

  — Zău aşa! A continuat Hades. Trebuie să mărturisesc că mă aşteptam la mai mult din partea ta. Chiar mă gândeam că mă pot asocia cu tine.

  — Dar vrei totul, Hades, a replicat Schitt. Mai devreme sau mai târziu, şi foarte probabil mai devreme.

  — E adevărat, foarte adevărat.

  Hades i-a făcut semn din cap lui Felix8, care imediat a început să tragă cu pistolul. Bowden şi cu mine eram în direcţia în care el trăgea, n-avea cum să ne rateze. Inima mi-a sărit din piept, dar într-un mod ciudat, primul glonţ a încetinit şi s-a oprit în aer la zece centimetri de pieptul meu. Era primul glonţ dintr-o salvă care, aidoma unei procesiuni letale, şerpuia leneşă până la arma lui Felix8, acum o crizantemă îngheţată de foc. I-am aruncat o privire lui Bowden, care era pe punctul de a încasa şi el un glonţ, dar cartuşul lucios se oprise la treizeci de centimetri de capul lui. Şi nu se mişca. Într-adevăr, nimic din cameră nu se mişca. În sfârşit, tatăl meu venise exact la momentul potrivit.

  — Te deranjez cumva? A întrebat tata, aruncând o privire de unde şedea spre pianul cu coadă prăfuit. Pot să plec dacă vrei.

  — N-nu, Tată, e bine, zău, am murmurat eu.

  M-am uitat să văd ce se întâmpla în cameră. Tata nu stătea niciodată mai mult de cinci minute, iar când avea să plece, era aproape sigur că gloanţele urmau să-şi continue drumul către victimele lor. Am zărit o masă grea, pe care am răsturnat-o, aruncând praf, gunoaie şi recipiente goale de Praz-Ce-ţi-Place pe podea.

  — Ai auzit de cineva pe nume Winston Churchill? A întrebat tata.

  — Nu. Cine e? Am icnit eu, pe când aşezam masa cea grea din stejar în faţa lui Bowden.

  — Ah! A făcut tata, notându-şi ceva într-un carneţel. Ei bine, ar fi trebuit să conducă Anglia în ultimul război, dar cred că a murit din cauza unei căzături pe vremea când era adolescent. E foarte jenant.

  — Încă o victimă a revizioniştilor francezi?

  Tatăl meu n-a răspuns. Se uita spre centrul camerei, unde Hades lucra la Portalul de Proză. Pentru oameni de genul lui Hades, timpul rareori stătea pe loc.

  — O, nu vreau să vă deranjez! A exclamat Hades pe când o rază îngustă de lumină a străpuns întunericul. Am de gând să mă duc înăuntru până când toată situaţia asta neplăcută se rezolvă, încă mai am manualul de utilizare şi pe Polly, aşa că încă mai putem negocia.

  — Cine-i ăsta? A întrebat tata.

  — Acheron Hades.

  — Da? Mă aşteptam să fie mai scund.

  Dar Hades dispăruse. Portalul de Proză a zbârnâit uşurel, apoi s-a închis în urma lui.

  — Trebuie să fac nişte reparaţii, mi-a zis tata, ridicându-se în picioare şi închizându-şi carnetul. Timpul nu aşteaptă pe nimeni, cum s-ar zice.

  Abia am avut timp să mă ghemuiesc în spatele unui birou mare, că lumea a luat-o iarăşi din loc. Ploaia de plumb a lui Felix8 s-a izbit de masa grea din stejar pe care o târâsem în faţa lui Bowden, iar gloanţele care-mi fuseseră destinate au pocnit înfundat în uşa din lemn din spate, lângă care stătusem. In interval de două secunde, camera se umpluse de împuşcături, căci ofiţerii din Goliath intraseră şi ei în luptă pentru a-l proteja pe Jack Schitt care, buimăcit de faptul că Hades se evaporase în mijlocul propoziţiei, se retrăgea acum spre uşa care ducea la vechiul Grătar Atlantic. Mycroft: s-a aruncat la pământ, urmat imediat de Jane, pe când praful şi gunoaiele zburau în aer, împrăştiindu-se prin cameră. Am ţipat în urechea lui Jane să rămână pe loc, pe când un glonţ a trecut periculos de aproape pe deasupra capetelor noastre, desprinzând ornamentele în relief de pe mobilă şi împroşcându-ne cu praf. M-am târât până într-un loc de unde îl puteam vedea pe Bowden cum făcea schimb de focuri cu Felix8, care acum era blocat în spatele unei mese răsturnate, o imitaţie în stil georgian, de lângă intrarea în Ceainăria Grădinii de Palmieri. Eu tocmai trăsesem câteva gloanţe spre angajaţii Corporaţiei Goliath, care îl conduseseră rapid pe Schitt afară din cameră, când împuşcăturile s-au oprit la fel de brusc cum începuseră. Mi-am reîncărcat arma.

  — Felix8! Am ţipat eu. Încă te mai poţi preda! Numele tău adevărat este Danny Chance. Îţi promit că o să facem tot ce ne stă-n putinţă să…

  S-a auzit un sunet bizar, aidoma unui gâlgâit, iar eu am aruncat o privire în spatele canapelei. Crezusem că Felix8 fusese rănit, dar nu asta se întâmplase. Râdea. Chipul lui de obicei lipsit de expresie se schimonosise de râs. Bowden şi cu mine am schimbat priviri nedumerite – dar am rămas ascunşi.

  — Ce-i atât de amuzant? Am zbierat eu.

  — Nu ţi-am mai văzut faţa pe undeva?” a chicotit el. Acum m-am prins!

  Şi-a ridicat arma şi a tras mai multe rafale spre noi, pe când se retrăgea spre uşile salonului şi ieşea pe coridorul întunecat. Îşi dăduse seama că stăpânul lui plecase şi nu mai avea nimic de făcut pe aici.

  — Unde-i Hades? A întrebat Bowden.

  — În, am replicat eu, ridicându-mă în picioare. Stai cu ochii pe Portal şi, dacă se întoarce, foloseşte asta.

  I-am dat arma antitanc, pe când Schitt, dându-şi seama că împuşcăturile încetaseră, a intrat în cameră. A apărut prin uşa care ducea la bar.

  — Hades?

  — In, cu manualul de utilizare.

  Schitt mi-a spus să-i predau Portalul de Proză.

  — Fără manualul de utilizare nu-ţi foloseşte la nimic, am spus eu. După ce îl scot pe Hades din Thornfield şi i-o aduc pe Polly lui Mycroft, poţi să iei manualul. N-ai de ales, asta e singura mea ofertă. Acum o duc pe Jane înapoi.

  M-am răsucit spre unchiul meu.

  — Mycroft, trimite-ne înapoi exact înainte ca Jane să iasă din camera ei ca să stingă focul din dormitorul lui Rochester. O să fie ca şi cum n-ar fi plecat niciodată de acolo. Când vreau să mă întorc aici, îţi trimit un semnal. Poţi să faci asta?

  Schitt şi-a întins în sus mâinile.

  — Ce dulce nebunie mai e şi asta? S-a văicărit el.

  — Asta-i semnalul, am spus eu, cuvintele „dulce nebunie”. Cum le vezi, deschide imediat Portalul.

  — Eşti sigură că ştii ce faci? A întrebat Bowden, pe când o ajuta pe Jane să se ridice în picioare.

  — Niciodată n-am fost mai sigură de ceva. Ai grijă doar să nu opreşti aparatul. Oricât de mult mi-ar plăcea cartea, n-am nici un chef să rămân acolo pentru totdeauna.

  Schitt şi-a muşcat buza. Fusese învins pe toată linia. Nu putea să mai facă nimic până când nu mă întorceam.

  Mi-am verificat pistolul, să fie încărcat, am tras adânc aer în piept şi i-am făcut semn din cap lui Jane, care mi-a zâmbit plină de entuziasm. Ne-am luat de mână şi am trecut prin Portal.

  Thornfield Hali „Nu era cum îmi imaginasem eu. Crezusem că Thornfield Hali o să fie mai mare şi o să aibă mobilă mai luxoasă. Mirosea puternic a cremă de ghete, iar în holul de la etaj era frig. Nu se vedea aproape nici o lumină în toată casa, iar holul părea că se întinde la nesfârşit în bezna ca de cerneală. Era mohorât şi deprimant. Am observat toate astea, dar cel mai mult am remarcat cât de linişte era. Liniştea unei lumi fără vehicule zburătoare, trafic rutier şi oraşe mari. Era industrială abia începuse. Planeta ajunsese la termenul de expirare.”

  THURSDAY NEXT – O viaţă în SpecOps.

  M-am împleticit puţin când am făcut saltul. Văzusem un fulger strălucitor şi o scurtă descărcare de electricitate statică. M-am trezit în holul din faţa dormitorului principal, la câţiva paşi de locul pe unde Hobbes o scosese pe Jane din carte. Focul izbucnise deja, iar Jane şi-a jucat instinctiv rolul, deschizând uşa şi năvălind în cameră pentru a turna un ulcior plin cu apă peste păturile care ardeau. M-am grăbit să arunc o privire prin jur, dar nu era nici urmă de Hades. La capătul coridorului am văzut-o pe Grace Poole care o conducea pe Bertha spre camera ei din pod. Nebuna mi-a aruncat o privire peste umăr şi a zâmbit sadic. Grace Poole i-a urmărit privirea şi s-a holbat ameninţător şi plină de dispreţ la mine. Dintr-odată m-am simţit foarte străină. Lumea asta nu era a mea şi locul meu nu era aici. Am făcut un pas în spate, pe când Jane a ieşit în fugă din camera lui Rochester ca să mai aducă apă. Am observat că pe chipul ei era întipărită o expresie de uşurare. Am zâmbit şi mi-am permis să trag cu ochiul în dormitorul lui Rochester. Jane izbutise să stingă focul, iar Rochester înjura fiindcă se trezise ud leoarcă.

  — E inundaţie? A întrebat el.

  — Nu, domnule, a replicat ea, dar a fost un incendiu. Ridicaţi-vă din pat, rogu-vă. Acum s-a astâmpărat. Vă aduc o lumânare.

  Rochester m-a văzut în pragul uşii şi mi-a făcut cu ochiul, după care s-a grăbit să-şi aştearnă pe faţă o expresie de consternare.

  — In numele tuturor spiriduşilor creştinătăţii, a întrebat el, cu ochii scânteindu-i pentru că ea se întorsese la el, tu eşti,? Ce mi-ai făcut?

  Am ieşit pe coridor, convinsă că acasă cartea începea să se rescrie pe paginile acum goale. Referirile la „agentul în negru” aveau să dispară şi, cu puţin noroc, dacă Hades n-avea nimic împotrivă, lucrurile urmau să intre în normal. Am luat lumânarea care fusese lăsată pe preş şi am aprins-o, pe când Jane a ieşit din cameră, mi-a zâmbit plină de recunoştinţă şi s-a întors în dormitor. Am mers pe coridor, m-am uitat la un tablou deosebit de frumos de Landseer şi m-am aşezat pe unul din cele două scaune în stil Regency. Deşi casa nu era mare, Acheron putea găsi în ea mai multe locuri unde să se ascundă. I-am rostit numele ca să-l anunţ că eram prin preajmă şi am auzit cum o uşă s-a închis pe undeva prin casă. Am deschis un stor şi am zărit silueta inconfundabilă a lui Hades cum traversa în grabă pajiştea, sub lumina lunii. L-am văzut cum dispare în beznă. Se credea în siguranţă ducându-se în sat, dar eu încă mai aveam un avantaj. Ştiam cum să deschid Portalul, iar el nu. Mi se părea puţin probabil să-mi facă vreun rău. M-am aşezat din nou pe scaun şi, tocmai mă gândeam la Daisy Mudar şi la Landen, când am aţipit. M-am trezit brusc când uşa dormitorului lui Rochester s-a deschis şi Edward a ieşit din cameră. Ţinea în mână > >) o lumânare şi a vorbit cu Jane din pragul uşii.

  — Trebuie să mă duc până la etajul al treilea. Stai pe loc şi, nu uita, să nu mai chemi pe nimeni aici.

  A luat-o alene pe coridor şi a şoptit:

  — Domnişoară Next, sunteţi aici?

  M-am ridicat în picioare.

  — Da, domnule.

  Rochester m-a luat de braţ şi m-a condus pe hol până la scară. S-a oprit, a pus lumânarea pe o măsuţă joasă şi mi-a prins mâinile între palmele lui.

  — Vă mulţumesc, domnişoară Next, din adâncul sufletului! Am trăit un adevărat iad, căci nu ştiam când sau dacă se va întoarce vreodată iubita mea Jane!

  Vorbise plin de înflăcărare şi de pasiune sinceră. M-am întrebat dacă Landen mă iubise vreodată la fel de mult cât o iubea Rochester pe Jane.

  — Atât am putut face şi eu, domnule Rochester, am răspuns veselă, după ce mi-aţi tratat cu atâta grijă rănile în noaptea aia, lângă depozit.

  Mi-a respins cuvintele cu o fluturare a mâinii.

  — Vă întoarceţi chiar acum?

  Mi-am aţintit privirea în pământ.

  — Nu-i chiar atât de simplu, domnule. În carte mai există încă un musafir clandestin în afară de mine.

  Rochester s-a dus până la balustradă. A vorbit fără să se întoarcă spre mine.

  — E el, nu-i aşa?

  — L-aţi cunoscut? L-am întrebat eu surprinsă.

  — Are mai multe nume. Aveţi vreun plan?

  I-am explicat cum o să folosesc semnalul şi l-am lămurit că era mai sigur să rămân la Thornfield până când romanul ajunge la final. Apoi aveam să-l iau pe Hades cu mine – într-un fel sau altul.

  — Sfârşitul cărţii, a murmurat Rochester abătut. Cât de mult îl urăscGândul că scumpa mea Jane o să plece în India cu laşul ăla de St John Rivers îmi îngheaţă sângele-n vine. Şi-a făcut curaj. Dar cel puţin mai am câteva luni de fericire autentică până atunci. Veniţi cu mine, probabil că vă e foame. A luat-o pe coridor şi mi-a făcut semn să-l urmez, vorbind în timp ce mergea.

  — Eu propun să încercăm să-l prindem în cursă când pleacă Jane după… – A tremurat uşurel, gândindu-se la asta – nuntă. O să fim singuri, căci Jane preia naraţiunea când se duce la casa Moor şi la verii ei înfumuraţi. Eu nu mai apar în carte, aşa că putem să facem ce dorim şi atunci vă pot fi cel mai mult de ajutor, însă, aşa cum vă puteţi da seama, nu trebuie să faceţi nimic din ce-ar putea-o tulbura pe Jane, căci romanul este scris la persoana întâi. Eu pot să vin şi să discut cu dumneavoastră de cele mai multe ori când nu apar în carte. Dar trebuie să-mi promiteţi că veţi avea grijă ca Jane să nu vă vadă. O să vorbesc separat cu doamna Fairfax şi cu Adele. Vor înţelege. Servitorii Mary şi John vor face ce le spun eu.

  Ajunsesem la uşă, iar Rochester a ciocănit plin de nerăbdare. S-au auzit un geamăt şi o bubuitură înfundată şi imediat un personaj cu părul foarte încâlcit a apărut în pragul uşii.

  — Doamnă Fairfax, a zis Rochester, ea este domnişoara Next. Va sta la noi o lună sau două. Vreau să-i aduci ceva de mâncare şi să-i faci patul. A făcut un drum lung până aici şi cred că are nevoie de hrană şi de odihnă. Mi-ar plăcea să nu zici nimănui că se află aici şi ţi-aş fi recunoscător dacă ai avea grijă ca domnişoara Next să nu se întâlnească cu domnişoara Eyre. Nu cred că este nevoie să-ţi amintesc cât de important este acest lucru.

  Doamna Fairfax m-a măsurat cu privirea din cap până-n picioare şi a fost intrigată şi în acelaşi timp şocată de părul meu prins în coadă şi de blugi. Apoi a încuviinţat din cap şi m-a condus spre sufragerie.

  — Mai vorbim mâine, domnişoară Next, a spus Rochester, şi un zâmbet i s-a întipărit pe faţa necăjită. Şi vă mulţumesc încă o dată.

  S-a răsucit şi m-a lăsat cu doamna Fairfax, care s-a năpustit pe scară în jos. Menajera mi-a spus să aştept în sufragerie până când îmi aduce ceva de mâncare. S-a întors repede cu nişte felii de carne rece şi pâine. Am mâncat cu poftă pe când Pilot – care cred că intrase în casă când ieşise Hades – mi-a mirosit cracul pantalonilor şi a dat energic din coadă.

  — Îşi aminteşte de dumneavoastră, a remarcat doamna Fairfax cu o voce moale, şi totuşi eu lucrez aici de mulţi ani şi nu-mi aduc aminte să vă fi avut vreodată în faţa ochilor.

  Am mângâiat urechea lui Pilot.

  — I-am aruncat odată un băţ. Când era pe afară, împreună cu stăpânul lui.

  — Înţeleg, a replicat doamna Fairfax pe un ton suspicios. Şi cum l-aţi cunoscut pe domnul Rochester?

  — Aăă, l-am cunoscut în Madeira. II ştiam pe fratele lui.

  — Înţeleg. O mare tragedie. Şi-a mijit ochii. Atunci îi cunoaşteţi şi pe cei din familia Mason?

  — Nu prea bine.

  S-a uitat iarăşi la blugii mei.

  — Femeile poartă nădragi acolo unde staţi dumneavoastră?

  — Deseori, doamnă Fairfax.

  — Şi de unde veniţi? Din Londra?

  — De mai departe.

  — Ah! A făcut doamna Fairfax cu un zâmbet plin de înţeles. Osaka!

  S-a năpustit afară din cameră, lăsându-mă singură cu Pilot, după ce m-a pus să-i promit că n-o să-i dau de mâncare. S-a întors peste zece minute cu o tavă cu ceai, apoi m-a lăsat singură încă vreo jumătate de oră ca să-mi pregătească o cameră. M-a condus până la un dormitor de la etajul al doilea, care avea ferestrele spre partea din faţă a moşiei. Am insistat ca Pilot să rămână cu mine, iar el a adormit lipit de uşa încuiată, simţind cumva pericolul posibil care o păştea pe noua lui stăpână. Am dormit prost, trezindu-mă din când în când şi visându-l pe Hades care râdea de mine.

  Pe când eu dormeam, Victor şi ceilalţi, în sediul Departamentului LiteraTec din Swindon, sărbătoreau revenirea naraţiunii în roman. In afară de o scurtă remarcă despre doamna Fairfax care făcea zgomot în noaptea când avusese loc incendiul, totul era aproape la fel cum îşi amintea toată lumea. Un membru al Federaţiei Bronte fusese chemat să examineze textul în timp ce se scria pe ultimele două sute de pagini care până atunci fuseseră goale. Exegetul ştia cartea pe dinafară, iar expresia de mulţumire de pe faţa lui îi încânta pe toţi.

  M-au trezit sunetele scoase de Pilot, care zgâria uşa ca să fie lăsat afară. Am descuiat-o fără să fac nici un zgomot şi am aruncat o privire pe coridor. Am văzut-o pe Jane cum mergea cu paşi repezi pe hol, am închis rapid uşa şi m-am uitat la ceas. Era abia şase dimineaţa şi doar câţiva servitori se treziseră. Am aşteptat câteva minute, l-am lăsat pe Pilot să iasă afară, apoi l-am urmat fiind atentă să nu dau nas în nas cu Jane. Toată dimineaţa aproape toţi cei din casă au curăţat camera lui Rochester, aşa că, după micul dejun, tocmai eram pe punctul să ies din casă, când doamna Fairfax m-a oprit.

  — Domnişoară Next, a spus menajera. Domnul Rochester mi-a povestit ce s-a întâmplat săptămâna trecută şi voiam să vă mulţumesc şi eu.

  A vorbit pe un ton lipsit de orice emoţie, dar eram convinsă că era sinceră. A adăugat:

  — Mi-a poruncit să pun oameni să păzească conacul de agenţi care ar putea să-i facă vreun rău domnişoarei Eyre.

  M-am uitat pe geam. Am văzut un lucrător pe moşie cum stătea de strajă cu un târnăcop mare în mână. Pe când ne uitam amândouă la el, a aruncat o privire în casă şi a dispărut din raza noastră vizuală. Peste câteva clipe, Jane a ieşit pe uşă, a cercetat cu privirea împrejurimile, a tras profund aerul proaspăt al dimineţii în piept şi apoi a intrat din nou în casă. După câteva secunde, lucrătorul de pe moşie a apărut iarăşi şi şi-a reluat postul.

  — Domnişoara Eyre nu trebuie să afle că stăm cu ochii pe ea şi că o protejăm, a spus doamna Fairfax cu o voce aspră.

  — Înţeleg.

  Doamna Fairfax a încuviinţat din cap şi mi-a aruncat o privire critică.

  — In locul de unde veniţi, femeile umblă cu capul descoperit?

  — Deseori.

  — Aici nu se acceptă aşa ceva, a spus ea pe un ton plin de reproş. Veniţi cu mine şi o să vă ajut să fiţi mai prezentabilă.

  Doamna Fairfax m-a dus la ea în cameră şi mi-a dat o bonetă pe care s-o port şi o pelerină groasă şi neagră, care mă înfăşură din cap până-n picioare. I-am mulţumit, iar ea a făcut o reverenţă curtenitoare.

  — Domnul Rochester este acasă azi? Am întrebat.

  — A plecat la o petrecere. Am înţeles că s-a dus acasă la domnul Eshton, unde s-a strâns o mulţime de oameni. Colonelul Dent este acolo, şi la fel şi lordul Ingram. Nu cred că se întoarce mai devreme de o săptămână.

  — Credeţi că e un lucru înţelept, având în vedere tot ce se întâmplă acum?

  Doamna Fairfax s-a uitat la mine de parcă aş fi fost un sugar.

  — Nu înţelegeţi, nu-i aşa? După incendiu, domnul Rochester pleacă pentru o săptămână. Aşa stau lucrurile.

  Am vrut să-i pun mai multe întrebări, dar menajera şi-a cerut scuze şi m-a lăsat singură. Mi-am adunat gândurile, mi-am netezit pelerina şi m-am dus afară să mă plimb în jurul casei pentru a verifica dacă locul e bine păzit. Toţi angajaţii de pe moşie m-au salutat cu respect când treceam pe lângă ei şi toţi purtau câte o armă de vreun fel sau altul. Sperând că niciunul dintre ei n-avea să se confrunte cu el, am traversat gazonul în direcţia în care o luase Hades cu o noapte în urmă. Tocmai treceam pe lângă fagii de lângă şanţul cu gard mic, când o voce familiară m-a făcut să mă întorc.

  — Credeţi că avem vreo şansă împotriva lui?

  Era Rochester. Stătea în spatele unui buştean imens, uitându-se la mine cu o expresie plină de îngrijorare.

  — Avem toate şansele, domnule, am răspuns eu. Fără mine el e blocat aici. Dacă vrea să se întoarcă, trebuie să negocieze.

  — Şi unde e?

  — Aveam de gând să-l caut în oraş. N-ar fi trebuit să fiţi la domnul Eshton?

  — Voiam să vorbesc cu dumneavoastră înainte de a pleca. O să faceţi tot ce vă stă în putinţă, nu-i aşa?

  L-am asigurat că o să fac tot ce pot şi apoi am pornit-o pe drumul către oraş.

  Millcote era un oraş măricel. Mi-am croit drum până în centru, unde am găsit o biserică, o staţie de diligenţe, trei hanuri, o bancă, doi postăvari, un comerciant de cereale şi alţi negustori.

  Era zi de târg, iar oraşul forfotea de oameni. Nimeni nu mi-a aruncat vreo privire pe când treceam printre tarabele pe care erau mormane de vânat şi de produse care se găsesc în timpul iernii. Dacă ignorai mirosul slab de cerneală ce se simţea în aer, totul părea real. Primul han peste care am dat a fost The George. Am presupus că acolo aveam cele mai multe şanse, pentru că aşa se chema şi în carte.

  Am intrat şi l-am întrebat pe hangiu dacă un bărbat înalt închinase o cameră în acea dimineaţă. Proprietarul a susţinut că nu, dar a adăugat că nu era singurul han din oraş. I-am mulţumit şi am luat-o spre uşă, dar atenţia mi-a fost atrasă de sunetul nepotrivit al obturatorului unui un aparat de fotografiat. M-am răsucit cu mişcări lente. In spatele meu era un cuplu de japonezi îmbrăcaţi în costume de epocă, iar unul din ei ţinea în mână un mare aparat de fotografiat Nikon. Femeia a încercat să ascundă în grabă anacronismul ostentativ şi s-a apucat să-l târască pe bărbat către uşă.

  — Staţi!

  S-au oprit şi s-au uitat stânjeniţi unul la celălalt.

  — Ce căutaţi aici? Am întrebat eu, nevenindu-mi să-mi cred ochilor.

  — In vizită din Osalca, a afirmat femeia, iar bărbatul – care părea să nu vorbească engleza – a încuviinţat energic din cap şi s-a apucat să se uite într-un ghid Bronte scris în japoneză.

  — Cum?

  — Numele meu este doamna Nakajima, s-a recomandat femeia, iar el este domnul Suzuki.

  Bărbatul a rânjit la mine şi mi-a strâns mâna, plin de entuziasm.

  — Asta-i o nebunie! Am exclamat eu furioasă. Vreţi să spuneţi că sunteţi turist?

  — Într-adevăr, a recunoscut doamna Nakajima. Fac saltul o dată pe an şi aduc cu mine un vizitator. Nu atingem nimic şi nu vorbim deloc cu domnişoara Eyre. După cum puteţi vedea, ne îmbrăcăm cum trebuie.

  — Japonezi? La mijlocul secolului al XlX-lea, în Anglia?!

  — De ce nu?

  De ce nu, zău aşa!

  — Cum aţi reuşit?

  Femeia a ridicat din umeri.

  — Pur şi simplu pot, a răspuns ea simplu. Mă concentrez, rostesc propoziţii din carte şi, ei bine, ajung aici.

  N-aveam deloc timp pentru asta.

  — Ascultaţi-mă. Numele meu e Thursday Next. Lucrez împreună cu Victor Analogy la sediul Departamentului LiteraTec din Swindon. Aţi auzit de furtul manuscrisului?

  Ea a încuviinţat din cap.

  — In cartea asta există un reprezentant al răului, iar planul meu de a-l scoate de aici depinde foarte mult de existenţa unui singur mod de a intra sau de a ieşi din carte. El o să încerce orice ca să se folosească de voi pentru a fugi. Vă implor să faceţi saltul înapoi câtă vreme se mai poate.

  Doamna Nakajima s-a sfătuit o vreme cu clientul ei. Ea mi-a explicat că domnul Suzuki spera s-o vadă pe Jane dacă se putea, dar că, dacă se întorcea acum, voia banii înapoi. Am insistat, şi până la urmă au fost de acord. I-am urmat în camera lor de la etaj şi am aşteptat până şi-au făcut bagajele. Doamna Nakajima şi domnul Suzuki au dat noroc cu mine, s-au luat de mână şi s-au evaporat. Am clătinat cu tristeţe din cap. Părea că nu mai existau decât foarte puţine locuri în care turiştii nu ajunseseră deja.

  Am schimbat căldura hanului cu frigul de afară şi mi-am croit drum pe lângă o tarabă unde erau de vânzare ultimele rădăcinoase ale sezonului şi m-am dus până la The Millcote, unde m-am interesat dacă sosiseră oaspeţi noi în ultimele zile.

  — Şi cine pofteşte să-l vadă pe domnul Hedge? A întrebat hangiul, scuipând într-o halbă grosolană de bere şi apoi lustruind-o.

  — Spuneţi-i că domnişoara Next vrea să-l vadă.

  Hangiul a dispărut la etaj, apoi s-a întors imediat.

  — Camera şapte, a spus, după care şi-a văzut de treaba lui.

  Acheron şedea lângă fereastră, cu spatele la uşă. Nici nu s-a clintit când am intrat.

  — Bună, Thursday.

  — Domnul Hedge?

  — Locuitorii Angliei de la mijlocul secolului al XlX-lea sunt superstiţioşi. M-am gândit că Hades ar putea fi un pic prea mult pentru ei.

  S-a întors cu faţa spre mine, iar ochii lui de un albastru pătrunzător păreau să mă străpungă. Dar puterea pe care o avea asupra mea se diminuase. Nu putea să mă citească la fel cum îi citea pe ceilalţi. A simţit asta imediat, a schiţat un zâmbet şi s-a uitat din nou pe geam.

  — Ai ajuns să fii puternică, domnişoară Next.

  — Îmi prieşte conflictul.

  A râs scurt.

  — Ar fi trebuit să mă ocup de tine atunci, în apartamentul lui Styx.

  — Şi să strici toată distracţia? Viaţa ta ar fi mult mai plictisitoare fără mine şi fără ceilalţi din SpecOps, care să ţi-o distrugă.

  M-a ignorat şi a schimbat subiectul.

  — O persoană atât de înzestrată ca tine n-ar fi venit niciodată aici fără să aibă o cale de a se întoarce. Care e, Thursday? Un cod stabilit ca să-l anunţi pe Mycroft când să deschidă poarta?

  — Ceva de genul ăsta. Dacă îmi dai manualul de utilizare şi pe Polly, o să ai parte de un proces corect.

  Hades a râs.

  — Cred că am trecut de faza asta cu procesul corect, Thursday. Aş putea să te ucid acum şi simt o mare nevoie s-o fac, dar perspectiva de a fi blocat în naraţiunea asta pentru totdeauna mă împiedică să te omor. Am încercat să ajung la Londra, dar e imposibil. Singurele oraşe care există în lumea asta sunt cele despre care a scris Charlotte Bronte şi care apar în roman. Gateshead, Lowood – sunt surprins că oraşul ăsta există. Dă-mi cuvântul cu care pot să plec de aici, şi poţi să ai manualul şi pe Polly.

  — Nu. Mai întâi îmi dai tu manualul şi pe Polly.

  — Vezi? Impas. Vrei să aştepţi până când cartea este rescrisă, nu-i aşa?

  — Bineînţeles.

  — Atunci n-o să-ţi fac probleme până când Jane pleacă definitiv din Thornfield. După aia o să începem negocierile.

  — N-o să negociez, Hades.

  Hades a clătinat uşurel din cap.

  — O să negociezi, domnişoară Next. Poate c-oi fi dezgustător de moralizatoare, dar nici măcar tu n-ai chef să-ţi petreci aici restul vieţii. Eşti o femeie inteligentă. Sunt sigur că o să-ţi vină vreo idee.

  Am oftat şi am ieşit din cameră; jos, zarva clienţilor şi a negustorilor mi s-a părut o schimbare bine-venită după sufletul întunecat al lui Hades.

  Cartea este scrisă „De pe poziţiile noastre din salonul hotelului Penderyn, puteam urmări ce treabă bună făcea Thursday. Naraţiunea continua rapid. Săptămânile se derulau în câteva rânduri de text. Pe măsură ce cuvintele se rescriau pe pagină, erau citite cu voce tare de mine sau de Mycroft. Toţi aşteptam să apară în text expresia „dulce nebunie„, dar nu s-a întâmplat asta. Ne-am pregătit pentru ce era mai rău: că Hades nu fusese prins şi că niciodată n-o să fie. Că Thursday ar putea să rămână în carte pe post de paznic permanent.”

  Din jurnalul lui Bowden Cable.

  Săptămânile au trecut repede la Thornfield, iar eu mi-am ocupat timpul cu sarcina de a asigura paza lui Jane, fără ca ea s-o ştie. Am pus un tânăr să supravegheze The Millcote şi să-mi spună ce făcea Hades, dar el părea foarte fericit să se plimbe în fiecare dimineaţă, să împrumute cărţi de la doctorul comunităţii şi să-şi petreacă timpul în han. Faptul că nu făcea nimic mă îngrijora puţin, dar mă bucuram că deocamdată aşa stăteau lucrurile.

  Rochester mi-a trimis un mesaj în care mă anunţa când se întoarce şi, în cinstea lui, s-a organizat o petrecere de bun-venit cu prietenii săi din partea locului. Jane părea să fie foarte agitată din cauza venirii tălâmbei de Blanche Ingram, dar nu i-am acordat prea multă atenţie. Eram prea preocupată să discut despre măsurile de securitate cu John, soţul bucătăresei, care era un bărbat inteligent şi priceput. L-am învăţat să tragă cu pistoalele lui Rochester şi am fost încântată când mi-am dat seama că se descurca excelent la îndeletnicirea asta. Mă gândisem că Hades o să vină împreună cu unul dintre oaspeţi, dar, în afară de faptul că domnul Mason a venit din Caraibe, nu s-a întâmplat nimic ieşit din comun.

  Lunile au trecut fară s-o văd aproape deloc pe Jane – intenţionat, bineînţeles – dar am ţinut legătura cu personalul casei şi cu domnul Rochester pentru a mă asigura că totul merge bine. Şi se părea că totul chiar mergea bine. Ca de obicei, domnul Mason a fost muşcat de sora lui nebună în camera din pod. Eu am rămas în faţa uşii încuiate în timp ce Rochester s-a dus după doctor, iar Jane i-a îngrijit rănile lui Mason. Când a sosit doctorul, eu am stat cu ochii pe chioşcul de afară, unde ştiam că Jane o să se întâlnească cu Rochester. Şi aşa au mers lucrurile până când a urmat o scurtă pauză, iar Jane a plecat în vizită la mătuşa ei pe moarte în Gateshead. Rochester se hotărâse deja să se căsătorească cu Blanche Ingram, şi atmosfera între el şi Jane devenise cam tensionată. Am fost destul de uşurată că plecase. Puteam să mă relaxez şi să discut cu Rochester, fără nici o grijă că Jane ar bănui ceva.

  — Nu puteţi să dormiţi, a observat Rochester pe când ne plimbam împreună pe pajiştea din faţă. Uite ce cearcăne şi ce ochi trişti aveţi.

  — Nu dorm bine aici. Nu când Hades e la mai puţin de şapte kilometri depărtare.

  — Dar cu siguranţă că spionii dumneavoastră v-ar avertiza dacă ar face vreo mişcare, nu?

  Era adevărat. Reţeaua funcţiona bine, deşi pe cheltuiala lui Rochester. Dacă Hades pleca în vreun loc, aş fi aflat la mai puţin de două minute după aceea, de la un călăreţ pregătit special pentru o asemenea împrejurare. In felul ăsta puteam să-l găsesc şi când era pe afară, fie că se plimba, citea sau bătea ţăranii cu un băţ. Nu se apropiase la mai puţin de un kilometru de conac şi m-aş fi bucurat ca lucrurile să rămână aşa.

  — Spionii mei mă scutesc de griji, dar tot nu-mi vine să cred că Hades ar putea să fie atât de pasiv. Mă sperie şi îmi dă fiori pe şira spinării.

  O vreme ne-am plimbat, iar Rochester mi-a arătat mai multe locuri interesante de pe moşie. Dar eu nu-l ascultam.

  — Cum aţi venit la mine în noaptea aia, lângă depozit, când am fost împuşcată?

  Rochester s-a oprit şi s-a uitat la mine.

  — Pur şi simplu aşa a fost, domnişoară Next. Nu pot să-mi explic mai bine decât puteţi dumneavoastră să vă explicaţi cum de aţi ajuns aici când eraţi mică. In afară de doamna Nakajima şi de un călător pe nume Foyle, nu ştiu de altcineva care s-o fi făcut.

  Asta m-a uimit.

  — Deci aţi cunoscut-o pe doamna Nakajima?

  — Bineînţeles. De obicei conduc un tur al moşiei Thornfield pentru oaspeţii ei, când Jane este la Gateshead. Nu implică nici un risc şi este extrem de profitabil. E nevoie de mulţi bani ca să întreţii o casă la ţară, domnişoară Next, chiar şi în secolul ăsta.

  Mi-am permis un zâmbet. M-am gândit că probabil doamna Nakajima scotea un profit frumuşel. In fond era cea mai plăcută excursie imaginabilă pentru orice admirator al lui Bronte, iar în Japonia era plin de ei.

  — Ce-o să faceţi după ce se termină toate astea? A întrebat Rochester, arătându-i un iepure lui Pilot, care a lătrat şi a luat-o la fugă.

  — Mă întorc la slujba din SpecOps, presupun, am replicat eu. Dar dumneavoastră?

  Rochester mi-a aruncat o privire sumbră, încruntat şi cu o expresie furioasă pe chip.

  — Nu mai există nimic pentru mine după ce Jane pleacă cu specimenul ăla dezgustător şi patetic de animal vertebrat, St John Rivers.

  — Deci ce o să faceţi?

  — Să fac? N-o să fac nimic. Pur şi simplu atunci încetez să mai exist.

  — Moarte?

  — Nu chiar, a replicat Rochester, alegându-şi cu grijă cuvintele. In locul de unde veniţi dumneavoastră, trăiţi şi apoi muriţi. Am dreptate?

  — Cam aşa ceva.

  — O viaţă cam săracă, îmi închipui eu! A râs Rochester. Şi vă bizuiţi pe acel ochi interior, pe care noi îl numim amintire, pentru a vă susţine când sunteţi deprimaţi, presupun, nu?

  — In cea mai mare parte a timpului, am replicat eu, deşi amintirea n-are decât a suta parte din forţa emoţiilor trăite în prezent.

  — De acord. Aici nici nu mă nasc, nici nu mor. Îmi încep viaţa la vârsta de treizeci şi opt de ani şi mi-o închei curând după aceea, după ce m-am îndrăgostit pentru prima oară şi apoi o pierd pe persoana iubită, raţiunea mea de-a exista…!

  S-a oprit şi a luat de jos băţul pe care Pilot i l-a adus, plin de consideraţie, în locul iepurelui pe care nu putuse să-l prindă.

  — Vedeţi dumneavoastră, eu pot să ajung oriunde vreau în cartea asta într-o clipă şi să mă întorc când vreau. Cea mai mare parte a vieţii mele se desfăşoară între momentul când îmi declar iubirea adevărată pentru fata cea gingaşă şi poznaşă şi clipa în care avocatul şi nătângul ăla de Mason apar să-mi strice nunta şi să dezvăluie existenţa femeii nebune din pod. Astea sunt săptămânile la care mă întorc cel mai des, dar mă duc şi în momente neplăcute – căci, fară un etalon, uneori lucrurile bune pot fi considerate ca de la sine înţelese. Uneori meditez la faptul că l-aş putea pune pe John să-i oprească la poarta bisericii şi să-i reţină acolo până se termină nunta, dar nu aşa ar trebui să stea lucrurile.

  — Deci acum, în timp ce vorbesc cu dumneavoastră…

  —… eu mă întâlnesc pentru prima oară cu Jane, îi fac curte, apoi o pierd pentru totdeauna. Chiar vă pot vedea şi pe dumneavoastră pentru prima oară, ca fetiţă, cu chipul înfricoşat sub copitele calului meu…

  Şi-a pipăit cotul.

  — Simt şi durerea când cad de pe cal. Deci, vedeţi dumneavoastră, existenţa mea, deşi e limitată, are şi avantaje.

  Am oftat. Dacă viaţa ar fi atât de simplă! Dacă am putea să sărim mereu la părţile bune şi să le derulăm rapid pe cele urâte…

  — Există vreun bărbat pe care îl iubiţi? A întrebat brusc Rochester.

  — Da. Dar sunt multe probleme între noi. L-a acuzat pe fratele meu de o crimă pe care mie mi s-a părut nedrept s-o pună în cârca unui mort. Fratele meu n-a avut nici o şansă să se dezvinovăţească, iar dovezile n-au fost solide. Mi-e greu să iert.

  — Ce-i de iertat? A întrebat Rochester. Ignoraţi iertarea şi concentraţi-vă pe a trăi. Viaţa voastră e scurtă, mult prea scurtă pentru a permite micilor suspiciuni să întrerupă fericirea care poate fi a voastră doar un timp foarte scurt.

  — Vai! Am ripostat eu. E logodit!

  — Şi ce dacă? M-a dojenit Rochester. Probabil cu cineva la fel de nepotrivit pentru el cum e Blanche Ingram pentru mine!

  M-am gândit la Daisy Mutlar şi, într-adevăr, mi s-a părut că există o puternică asemănare.

  Ne-am plimbat împreună în tăcere până când Rochester a scos un ceas din buzunar şi s-a uitat la el.

  — Jane a mea se întoarce chiar acum din Gateshead. Unde îmi sunt creionul şi carnetul?

  S-a scotocit în jachetă şi a scos un mic bloc pentru desen, îmbrăcat în piele, şi un creion.

  — Trebuie să mă întâlnesc cu ea ca din întâmplare. In curând va traversa pajiştea în direcţia asta. Cum arăt?

  I-am aranjat cravata şi am încuviinţat aprobator din cap.

  — Credeţi că sunt un bărbat chipeş, domnişoară Next? A întrebat el pe neaşteptate.

  — Nu, am răspuns eu cu sinceritate.

  — Îh! A exclamat Rochester. Că voi două sunteţi nişte nimfe! Acum plecaţi de aici! O să vorbim mai târziu!

  L-am lăsat în treaba lui şi m-am dus spre casă, luând-o pe lângă lac, cufundată în gânduri.

  Şi aşa se scurgeau săptămânile, vremea se încălzea, iar pomii au îmbobocit. Nu prea i-am văzut nici pe Rochester şi nici pe Jane, pentru că aveau ochi doar unul pentru celălalt. Doamna Fairfax nu era prea impresionată de relaţia lor, dar i-am spus să fie mai rezonabilă. Ea s-a agitat ca o găină bătrână la remarca mea şi s-a dus să-şi vadă de treabă. Rutina din Thornfield nu s-a prea schimbat în următoarele câteva luni. Vara a venit, iar eu mă aflam acolo în ziua nunţii, invitată explicit de Rochester şi ascunsă în sacristie. L-am văzut pe preot, un bărbat voinic pe nume Wood, cum întreba dacă există cineva care să ştie vreo piedică la unirea în faţa Domnului a celor doi prin căsătorie. L-am auzit pe avocat cum dezvăluie teribilul secret. Nu a fost greu să-mi dau seama că Rochester era peste măsură de furios când Briggs citea afidavitul lui Mason, în care acesta declara că nebuna era Bertha Rochester, sora lui Mason şi soţia lui Rochester. Am rămas ascunsă în timpul discuţiei în contradictoriu şi am ieşit doar când micul grup a fost condus spre casă de Rochester, pentru a o vedea pe soţia lui nebună. N-am luat-o după ei. M-am dus să mă plimb, respirând aerul proaspăt şi evitând tristeţea şi suferinţa din casă, când Rochester şi Jane şi-au dat seama că nu se pot căsători.

  A doua zi, Jane deja plecase. Am urmat-o la distanţă ca să fiu sigură că o ia pe drumul spre Whitcross, arătând ca o mică vagaboandă care-şi caută o viaţă mai bună în altă parte. Am urmărit-o până când a dispărut din raza mea vizuală şi apoi m-am dus la Millcote ca să iau masa de prânz. După ce am terminat de mâncat la The George, am jucat cărţi cu trei călători. Până seara am câştigat şase guinee de la ei. In timp ce jucam, un băieţel a venit la masa noastră.

  — Bună, William! L-am salutat eu. Ce veşti ai?

  M-am aplecat ca să ajung la nivelul micului zgâmboi, care era îmbrăcat în haine ponosite de adult modificate pe măsura lui.

  — Îmi cer scuze, domnişoară Next, dar domnul Hedge a dispărut.

  Am sărit de pe scaun alarmată, am luat-o la fugă şi nu m-am oprit decât când am ajuns la The Millcote. Am fugit pe scară în sus până la palierul unde unul dintre cei mai de încredere spioni ai mei se trăgea tulburat de şapcă. Camera lui Hades era goală.

  — Îmi pare rău, domnişoară. Am fost jos în bar, n-am băut, vă jur. Probabil că s-a furişat pe lângă mine…

  — A mai coborât cineva pe scară, Daniel? Spune-mi repede!

  — Nimeni. Nimeni în afară de o bătrânică…

  Am luat calul de la unul dintre călăreţi şi am ajuns la Thornfield cât ai bate din palme. Niciunul dintre paznicii de la uşi nu-l văzuse pe Hades. Am intrat şi l-am găsit pe Edward în camera pentru micul dejun, cinstindu-se dintr-o sticlă de coniac. Şi-a ridicat paharul când am intrat.

  — A plecat, nu-i aşa? A întrebat el.

  — Da.

  — Fir-ar al dracu'! Blestemate fie circumstanţele care m-au obligat să mă însor cu idioata aia şi blestemaţi fie fratele şi tatăl meu, care au stăruit să accept o asemenea uniune.

  S-a prăbuşit pe un scaun şi a privit în podea.

  — V-aţi încheiat treaba aici, nu? A întrebat el pe un ton resemnat.

  — Cred că da. Trebuie doar să-l găsesc pe Hades şi pot să plec.

  — Nu e la The Millcote?

  — Nu mai e.

  — Credeţi că o să-l prindeţi?

  — Da. Aici se pare că nu mai e atât de puternic.

  — Atunci aţi face bine să-mi spuneţi parola. Se poate să n-avem prea mult timp când vine vremea să plecaţi. Paza bună trece primejdia rea.

  — Adevărat, am recunoscut eu. Ca să deschizi Portalul, trebuie să spui…

  Dar în acea clipă uşa de la intrare s-a trântit, o rafală de vânt a spulberat nişte foi de hârtie şi paşi familiari au răsunat pe dalele de pe hol. Am încremenit şi m-am uitat spre Rochester, care privea în paharul lui.

  — Parola?

  Am auzit cum o voce îl striga pe Pilot. Avea rezonanţa joasă, de bas a stăpânului casei.

  — La naiba! A murmurat Hades, pe când deghizarea i se dizolva şi, într-o clipită, a făcut un salt spre perete, trecând prin şipci şi tencuială de parcă ar fi fost hârtie de orez. Dispăruse când am reuşit să ajung pe coridor, probabil era pe undeva prin casă. Rochester mi s-a alăturat pe când eu mă concentram să aud eventualele zgomote de la etaj, dar nici un sunet n-a ajuns până la noi. Edward a ghicit ce se petrecuse şi şi-a adunat rapid toţi angajaţii de pe moşie. Peste douăzeci de minute ei stăteau deja de pază în jurul casei, cu ordin să tragă în oricine încerca să plece de acolo fară să ştie o anumită parolă. După aceea, ne-am întors în bibliotecă, iar Rochester a scos un set de pistoale şi le-a încărcat cu mare atenţie pe rând. A aruncat o privire îngrijorată pistolului meu automat Browning şi a pus două capse de percuţie peste niplurile pistoalelor, apoi a înlocuit percutoarele.

  — Gloanţele nu fac altceva decât să-l înfurie, i-am zis eu.

  — Aveţi vreo idee mai bună?

  N-am spus nimic.

  — Atunci mai bine aţi veni după mine. Cu cât scăpăm mai repede de individul ăsta periculos din cartea mea, cu atât mai bine!

  Toţi, în afară de Grace Poole şi de nebună, fuseseră scoşi din casă, iar doamnei Poole i s-a poruncit să nu deschidă nimănui uşa până dimineaţă, sub nici un motiv, nici măcar domnului Rochester. Acesta şi cu mine am stat în bibliotecă, apoi ne-am mutat în sufragerie şi pe urmă în camera de zi. După aceea, am verificat camera de dimineaţă şi apoi sala de bal. Toate erau goale. Ne-am întors la scara unde îi pusesem să stea pe John şi pe Mathew, care au jurat amândoi că nimeni n-a trecut pe lângă ei. Deja se lăsase noaptea. Bărbaţilor care stăteau de pază li s-au dat torţe, iar făcliile lor firave pâlpâiau pe coridor. Scările şi lambriurile din casă erau din lemn închis la culoare, care reflecta puţin lumina. Şi în burta unei balene ar fi fost mai lumină. Am ajuns la capătul de sus al scării şi ne-am uitat în stânga şi în dreapta, dar în casă era beznă şi m-am blestemat că n-am adus cu mine o lanternă mai puternică. De parcă ar fi răspuns gândurilor mele, o rafală de vânt a stins lumânările şi, undeva în faţa noastră, o uşă s-a trântit. Inima mi-a stat în loc, iar Rochester a mormăit o înjurătură, izbindu-se de un cufăr din lemn de stejar. Am aprins repede sfeşnicul. Sub lumina caldă ne puteam zări feţele înfricoşate, iar Rochester, dându-şi seama că aveam aceeaşi expresie pe chip, şi-a făcut curaj şi a ţipat:

  — Laşule! Vino să te vedem!

  Au urmat o bubuitură asurzitoare şi un fulger portocaliu strălucitor, când Rochester a tras un glonţ în direcţia scării care ducea la camerele de la etaj.

  — Aşa! Uite-l cum fuge ca un iepure! Presupun că-l pot şi mâna unde vreau!

  Ne-am dus în grabă la faţa locului, dar nu era nici o urmă de sânge. Doar bucata de plumb greu, înfiptă în balustradă.

  — L-am prins! A exclamat Rochester. N-are cum să scape de aici, de sus, poate doar pe acoperiş, şi n-are cum să coboare fără a risca să-şi rupă gâtul!

  Am urcat pe scară şi am ajuns pe coridorul de la etaj. Ferestrele erau mai mari, dar chiar şi aşa înăuntru era insuportabil de întuneric. Ne-am oprit brusc. Pe la mijlocul coridorului, stând în umbră şi cu faţa luminată de flacăra unei singure lumânări, se afla Hades. Nu era deloc stilul lui să fugă şi să se ascundă. Ţinea lumânarea aprinsă aproape de un rulou de hârtie, despre care ştiam că nu poate fi decât poezia de Wordsworth în care era închisă mătuşa mea.

  — Parola, te rog, domnişoară Next!

  — Niciodată!

  A apropiat şi mai mult lumânarea de hârtie şi mi-a zâmbit.

  — Parola, te rog.

  Dar zâmbetul lui s-a preschimbat într-o expresie chinuită. A scos un ţipăt strident, iar lumânarea şi poezia au căzut pe podea. S-a răsucit încet şi am văzut motivul suferinţei lui. Acolo, ţinându-se de spatele lui cu o mânie hotărâtă, era doamna Rochester, nebuna din Jamaica. Chicotea maniacal şi răsucea o foarfecă pe care o împlântase între omoplaţii lui Hades. El a ţipat încă o dată şi a căzut în genunchi, pe când flacăra lumânării aprinse a dat foc straturilor de ceară pentru lustruit de pe un birou. Flăcările au înfăşurat lacome mobila, iar Rochester le-a acoperit cu o draperie ca să le domolească. Dar Hades s-a ridicat iarăşi în picioare, recăpătându-şi forţele. Foarfeca fusese scoasă din el. S-a repezit să-l lovească pe Rochester şi l-a nimerit în bărbie. Edward s-a clătinat şi a căzut greoi pe podea. O veselie sadică a părut că-l cuprinde pe Acheron, care a luat o lampă cu spirt de pe un bufet şi a aruncat-o spre capătul coridorului. Lampa a explodat în flăcări şi a aprins nişte tablouri de pe perete. S-a răsucit către femeia nebună, care s-a năpustit înspre el într-o învălmăşeală de membre zbuciumate. Cu agerime a smuls manualul de instrucţiuni uzat din buzunarul lui Hades, a scos un ţipăt drăcesc şi triumfător, după care s-a îndepărtat în fugă.

  — Predă-te, Hades! Am strigat eu, trăgând două gloanţe. Acheron s-a clătinat sub impactul puternic al gloanţelor, dar şi-a revenit repede şi a fugit după Bertha, care avea manualul. Eu am luat de jos preţioasa poezie şi am tuşit în fumul gros care începuse să umple coridorul. Acum toate draperiile erau în flăcări. L-am ajutat pe Rochester să se ridice în picioare. Am fugit după Hades, observând în acelaşi timp că dăduse foc în mai multe locuri pe când o urmărea pe nebuna creolă care avea manualul. I-am ajuns din urmă într-un dormitor spaţios din spatele casei. Părea un moment bun să încerc să deschid Portalul. Deja patul era în flăcări, iar Hades şi Bertha începuseră un joc bizar de-a şoarecele şi pisica, în care ea ţinea în mână manualul şi flutura ameninţător foarfeca spre el, un obiect de care lui părea să-i fie cu adevărat frică.

  — Spune cuvintele! I-am strigat eu lui Rochester.

  — Care sunt?

  — Dulce nebunie!

  Rochester le-a strigat. Nimic. Le-a strigat şi mai tare. Tot nimic. Făcusem o greşeală. era o naraţiune scrisă la persoana întâi. Bowden şi Maycroft citeau acum acasă ce trăia Jane, iar ce ni se întâmpla nouă nu apărea în carte şi n-avea să apară niciodată. Nu mă gândisem la asta.

  — Şi acum ce facem? A întrebat Rochester.

  — Nu ştiu. Ai grijă!

  Bertha a făcut un salt mare spre noi şi apoi a fugit pe uşă, urmată imediat de Hades, care era atât de dornic să recupereze manualul de utilizare, încât eu şi Rochester trecusem pe planul al doilea. I-am urmat pe coridor, dar scara era acum un perete de flăcări, iar căldura şi fumul ne-au făcut să ne întoarcem. Tuşind şi cu ochii şiroind de lacrimi, Bertha a fugit pe acoperiş împreună cu Hades, iar eu şi Rochester i-am urmat îndeaproape. Aerul răcoros era bine-venit după interiorul plin de fum din Thornfield. Bertha ne-a alergat până pe acoperişul din plumb al sălii de bal. Puteam vedea că focul se întinsese şi cu un etaj mai jos, căci podeaua şi mobila bine lustruite erau foarte hrănitoare pentru flăcările lacome. Peste câteva minute, casa cea mare şi plină de lemn uscat avea să devină un adevărat iad.

  Nebuna dansa acum cu mişcări placide în cămaşa ei de noapte, poate o amintire vagă de pe vremea când era o lady, foarte departe de existenţa tristă şi jalnică pe care o îndura acum. A mârâit aidoma unui animal în cuşcă şi l-a ameninţat pe Hades cu foarfeca, pe când el blestema şi o implora să-i dea înapoi carnetul, pe care ea i-l flutura în bătaie de joc. Rochester şi cu mine ne uitam la ei, iar sunetele geamurilor care se spărgeau şi trosnetul focului tulburau tăcerea nopţii.

  Rochester, iritat că n-avea ce să facă şi agasat să-şi vadă soţia şi pe Hades executând dansul ăla macabru, şi-a scos al doilea pistol şi l-a rănit pe Hades în partea de jos a spatelui. Hades s-a răsucit, nevătămat, dar furios. Şi-a scos propriu-i pistol şi a tras la rându-i câteva gloanţe spre Rochester, iar eu am făcut un salt până în spatele unui horn. Bertha a profitat din plin de ocazie şi a înfipt adânc foarfeca în braţul lui Hades. El a urlat de durere şi groază, apoi a scăpat pistolul din mână. Bertha dansa fericită în jurul lui, chicotind sălbatic, în timp ce Hades a căzut în genunchi.

  Un geamăt m-a făcut să mă întorc. Unul dintre gloanţele lui Acheron trecuse prin palma lui Rochester. Şi-a scos batista, iar eu l-am ajutat să şi-o înfăşoare în jurul mâinii zdrobite.

  Am ridicat iarăşi privirea, pe când Hades şi-a extras foarfeca din braţ, care imediat a zburat prin aer şi a aterizat undeva în apropiere. Cu forţe proaspete şi întărâtat ca un leu, el a făcut un salt spre Bertha, a înşfăcat-o de gât şi a luat de la ea carnetul. Apoi a ridicat-o în aer şi a ţinut-o sus, deasupra capului, iar în tot acest răstimp ea scotea un ţipăt dement, care a izbutit să acopere trosnetele focului. Preţ de o clipă siluetele lor s-au profilat pe lumina flăcărilor care chiar şi acum măturau cerul nopţii, apoi Hades a făcut doi paşi rapizi către parapet şi a aruncat-o pe Bertha pe deasupra lui. Ţipătul ei s-a oprit odată cu bufnitura surdă care s-a auzit când s-a lovit de pământ trei etaje mai jos. El a făcut un pas înapoi de lângă parapet şi s-a răsucit înspre noi, cu ochii scăpărându-i.

  — Dulce nebunie, nu? A râs. Jane e cu verii ei, naraţiunea e cu ea. Şi am manualul!

  L-a fluturat înspre mine, l-a pus în buzunar şi şi-a luat pistolul de jos.

  — Cine-i primul?

  Am tras un foc, dar Hades a prins glonţul cu mâna. Şi-a deschis pumnul. Glonţul se turtise, devenind un mic disc de plumb.

  A zâmbit, şi o ploaie de scântei a apărut în spatele lui. Am tras din nou, iar el a prins iarăşi glonţul. Încărcătorul pistolului meu automat s-a poziţionat în spate, gol şi pregătit pentru un nou cartuş. Aveam unul la mine, dar nu credeam că o să fie bun de ceva. Inevitabilul se afla în faţa ochilor mei: fusese o întrecere frumoasă, supravieţuisem lângă el mai mult timp decât orice altă fiinţă umană şi făcusem tot ce era omeneşte posibil. Dar norocul nu e întotdeauna de partea noastră, iar al meu tocmai se epuizase.

  Hades mi-a zâmbit.

  — Totul e să ştii să-ţi alegi momentul potrivit, domnişoară Next. Am parola, manualul şi toate avantajele. Jocul de-a aşteptatul, după cum ţi-ai putut da seama, a dat roade.

  S-a uitat la mine cu o expresie triumfătoare pe chip.

  — Poate fi o consolare pentru tine că plănuiesc să-ţi acord onoarea de a fi Felix9. Întotdeauna o să-mi aduc aminte că ai fost cel mai de seamă adversar al meu. Te felicit pentru asta. Şi ai avut dreptate – tu n-ai negociat niciodată cu mine.

  Nu-l ascultam. Mă gândeam la Tamworth, Snood şi la celelalte victime ale lui Hades. Am privit spre Rochester, care îşi oblojea mâna plină de sânge. Instinctul războinic îl părăsise.

  — Crimeea o să ne aducă o avere, a continuat Hades. Cât de mare poate fi profitul scos din carabina cu plasmă? Cinci sute de lire? O mie? Zece mii?

  M-am gândit la fratele meu şi la Crimeea. Strigase să mă întorc să-l iau, dar eu n-am făcut-o. Vehiculul meu blindat fusese lovit de un proiectil antitun pe când mă întorceam. A trebuit să fiu reţinută cu forţa ca să nu iau alt transportor pentru a reveni pe câmpul de luptă. Nu l-am mai văzut niciodată. Nu mă iertasem niciodată pentru că nu mă întorsesem după el.

  Hades încă mai bătea câmpii, iar eu m-am trezit că aproape îmi doream să ducă treaba până la capăt. Moartea, după toate prin câte trecusem până atunci, părea brusc o opţiune foarte comodă. In punctul culminant al oricărei bătălii, unii spun că se lasă o linişte în care poţi reflecta calm şi fără efort, când trauma din jur e mascată de cortina grea a şocului. Eu eram la un pas de moarte şi o singură întrebare, aparent banală, îmi venea în minte: de ce naiba foarfeca Berthei avusese un efect atât de puternic asupra lui Hades?

  M-am uitat la Acheron, care rostea cuvinte pe care nu le puteam auzi. M-am ridicat în picioare, iar el a tras. Doar se juca cu mine, iar glonţul a trecut departe, nici măcar n-am clipit. Foarfeca era soluţia, era din argint. Am băgat mâna în buzunar căutând glonţul din argint pe care mi-l dăduse Spike. Acheron, încântat de el şi arogant, pierdea vremea, felicitându-se singur. Avea să plătească scump greşeala asta. Am vârât glonţul lucios în pistolul meu automat şi l-am armat. A alunecat fără probleme, eu am apăsat pe trăgaci şi am văzut cum ceva îl ciupeşte de piept. Preţ de o clipă nu s-a întâmplat nimic. Apoi Acheron a tăcut şi şi-a dus mâna la locul unde îl lovise glonţul. Şi-a ridicat degetele până în faţa ochilor şi le-a privit cu uimire. Era obişnuit să aibă mâinile pline de sânge, dar niciodată de al lui. S-a răsucit spre mine, a dat să spună ceva, apoi s-a clătinat puţin pe picioare, a căzut în nas şi nu s-a mai mişcat. Acheron Hades, al treilea dintre cei mai malefici oameni de pe glob, era în sfârşit mort, ucis pe acoperişul conacului Thornfield şi neregretat de nimeni.

  Nu prea aveam timp să meditez la moartea lui Hades, căci flăcările se înteţiseră. Am luat manualul lui Mycroft şi l-am ajutat pe Rochester să se ridice în picioare. Ne-am croit drum până la parapet. Acoperişul era fierbinte şi simţeam cum grinzile de sub picioarele noastre încep să se îndoaie şi să se umfle, făcând acoperişul din plumb să se unduiască de parcă ar fi fost viu. Ne-am uitat în jos, dar n-aveam pe unde să coborâm. Rochester m-a luat de mână şi a fugit pe acoperiş spre altă fereastră. A spart-o şi un val de aer fierbinte ne-a făcut să ne ghemuim.

  — Scara servitorilor! A zis el tuşind. Pe aici!

  Rochester ştia pe unde s-o ia pe bâjbâite prin coridorul întunecat şi plin de fum, iar eu l-am urmat supusă, ţinându-mă de poalele hainei lui ca să nu mă pierd de el. Am ajuns la capătul de sus al scării servitorilor. Focul nu părea atât de puternic aici, iar Rochester m-a condus pe scară în jos. Coborâsem deja jumătate din trepte când o minge de foc a explodat în bucătărie şi a aruncat o masă de flăcări şi gaze fierbinţi pe coridor şi pe scară. Am văzut cum o vâlvătaie roşie uriaşă a erupt în faţa mea, pe când scara se prăbuşea sub noi. După aceea, doar întunericul. Aproape de sfârşitul cărţii lor „Am aşteptat ca Thursday să ne dea un semn, parola, dar n-a venit nimic de la ea. Ajn citit naraţiunea cu mare atenţie, căutând vreun indiciu despre ce i se întâmplase. Bănuiam că Thursday se hotărâse să rămână acolo, fiindu-i imposibil să-l captureze pe Hades. Deznodământul se apropia, Jane urma să plece în India şi cartea se termina. După ce se întâmpla asta, puteam opri aparatul. Thursday şi Polly ar fi dispărut pentru totdeauna.”

  Din jurnalul lui Bowden Cable.

  Am deschis ochii, m-am încruntat şi am aruncat o privire în jur. Mă aflam într-o cameră mică, dar frumos mobilată, lângă o fereastră întredeschisă. De partea cealaltă a peluzei, plopii înalţi se unduiau sub adierea vântului, dar n-am recunoscut priveliştea. Nu mai eram la Thornfield. Uşa s-a deschis şi Mary a intrat în cameră.

  — Domnişoară Next! A exclamat ea cu o voce blândă. Ce tare ne-aţi speriat!

  — Cât timp am fost în comă?

  — Trei zile. V-aţi lovit foarte tare la cap, spune dr. Carter.

  — Unde…?

  — Sunteţi la Ferndean, domnişoară Next, a replicat Mary pe un ton liniştitor, una dintre celelalte proprietăţi ale domnului Rochester. Cred că sunteţi slăbită. Vă aduc nişte supă.

  Am apucat-o de braţ.

  — Şi domnul Rochester?

  A tăcut puţin şi mi-a zâmbit. M-a bătut uşurel pe mână şi a spus că îmi aduce supa.

  Am rămas întinsă pe spate, gândindu-mă la noaptea în care arsese Thornfield. Sărmana Bertha Rochester. Oare îşi dăduse seama că ne-a salvat vieţile pentru că îşi alesese întâmplător arma potrivită? Poate undeva în mintea ei confuză era pe aceeaşi lungime de undă cu monstruozitatea care fusese Hades. N-aveam cum să aflu vreodată, dar oricum îi mulţumeam.

  Peste o săptămână am reuşit să mă ridic în picioare şi să merg, deşi încă mai aveam dureri groaznice de cap şi ameţeli. Am aflat că, după ce se prăbuşise scara servitorilor, eu mi-am pierdut cunoştinţa. Rochester, deşi era şi el rănit, mă înfăşurase într-o draperie şi ieşise cu mine în fugă din casa în flăcări. Pe când încerca să iasă, fusese lovit de o grindă care se prăbuşise peste el şi orbise. Mâna zdrobită de glonţul lui Acheron îi fusese amputată în dimineaţa zilei următoare. M-am întâlnit cu el în întunericul din sufragerie.

  — Vă doare rău, domnule? Am întrebat eu, uitându-mă la silueta lui care şchiopăta. Încă mai avea bandaje la ochi.

  — Nu, din fericire, a minţit el, icnind pe când mergea.

  — Mulţumesc. Mi-aţi salvat viaţa pentru a doua oară.

  Mi-a adresat un zâmbet firav.

  — Mi-aţi adus-o înapoi pe Jane. Pentru lunile acelea de fericire, aş suporta un număr dublu de răni. Dar haideţi să nu mai vorbim despre suferinţa mea. Vă simţiţi bine?

  — Datorită dumneavoastră.

  — Da, da, dar cum o să vă întoarceţi? Cred că Jane este acum deja în India, cu laşul ăla tălâmb de Rivers. Iar naraţiunea rămâne cu ea. Nu văd cum v-ar putea salva prietenii dumneavoastră.

  — O să găsesc eu o soluţie, am zis eu, bătându-l uşurel pe mânecă. Nu se ştie niciodată ce ne aşteaptă în viitor.

  Era dimineaţa zilei următoare. Lunile mele din carte trecuseră în tot atâta timp cât îţi lua să le citeşti. Serviciul de securitate al Ţării Galilor, informat de întâmplările petrecute sub nasul lor, le-a oferit permise de liber acces lui Victor, lui Finisterre şi unui membru al Federaţiei Bronte, care au fost conduşi până la mucegăitul hotel Penderyn, unde stăteau acum împreună cu Bowden, Mycroft şi un Jack Schitt din ce în ce mai tulburat. Reprezentantul Federaţiei Bronte citea cuvintele pe măsură ce apăreau pe paginile îngălbenite din manuscrisul aflat în faţa lui. În afară de câteva modificări minore, romanul se derula la fel ca întotdeauna. Cuvintele se potriviseră perfect în ultimele două ore. Jane era cerută în căsătorie de către St John Rivers, care voia să plece cu el în India după nuntă, iar ea era pe punctul de a lua o hotărâre.

  Mycroft bătea darabana pe birou şi se uita din când în când la şirurile de cadrane din dispozitiv. Nu trebuia decât să deschidă uşa pe undeva. Problema era că romanul se apropia de sfârşit.

  Apoi s-a petrecut un miracol. Expertul din Federaţia Bronte, un bărbat scund şi de obicei impasibil, pe nume Plink, a fost zguduit brusc de un soc.

  — Stai puţin, asta-i ceva nou! Asta nu s-a întâmplat!

  — Ce? A ţipat Victor, răsfoind repede propriu-i volum. Într-adevăr, domnul Plink avea dreptate. Acolo, pe măsură ce cuvintele se tipăreau pe hârtie, în naraţiune se petrecea ceva nou. După ce Jane i-a promis lui St John Rivers că, dacă asta era dorinţa Domnului, ca ei să se căsătorească, aşa se va întâmpla, a apărut o voce – o voce nouă, a lui Rochester, care o striga din eter. Dar de unde? Era o întrebare pe care şi-o puneau simultan aproape optzeci de milioane de oameni din toată lumea, toţi cei care urmăreau cu privirea cum se derulează noua poveste.

  — Ce înseamnă asta? A întrebat Victor.

  — Nu ştiu, a replicat Plink. E Charlotte Bronte autentică, dar cu siguranţă nu era aici înainte!

  — Thursday, a murmurat Victor. Sigur ea e. Mycroft, fii gata!

  Au citit încântaţi că Jane s-a răzgândit – nu mai pleca în India cu St John Rivers – şi s-a hotărât să se întoarcă la Thornfield.

  Am izbutit să ajung la Ferndean şi la Rochester puţin înaintea lui Jane. M-am întâlnit cu Rochester în sufragerie şi i-am povestit ce s-a întâmplat. Cum am găsit-o în casa familiei Rivers, m-am dus sub fereastra ei şi am ţipat „Jane, Jane, Jane!” cu o voce răguşită, aşa cum făcea Rochester. Nu l-am imitat prea bine, dar am avut succes. Am văzut-o pe Jane cum începe să se agite şi să-şi facă aproape imediat bagajele. Rochester nu părea prea încântat de vestea asta.

  — Nu ştiu dacă trebuie să vă mulţumesc sau să vă blestem, domnişoară Next. Când mă gândesc că o să mă vadă aşa, orb şi doar cu un braţ. Iar Thornfield e o ruină! O să mă urască, sunt convins!

  — Vă înşelaţi, domnule Rochester. Iar dacă o cunoaşteţi destul de bine pe Jane, aşa cum cred că şi este, nici măcar n-ar trebui să vă gândiţi la aşa ceva!

  S-a auzit un ciocănit în uşă. Era Mary. A anunţat că Rochester avea un musafir, dar că n-o să-i dezvăluie numele.

  — O, Doamne! A exclamat Rochester. Ea e! Spuneţi-mi, domnişoară Next, credeţi că m-ar putea iubi? Adică aşa cum sunt acum?

  M-am aplecat spre el şi l-am sărutat pe frunte.

  — Bineînţeles că da. Oricine ar face-o. Mary, n-o lăsa să intre. Din câte o cunosc, o să intre oricum. Adio, domnule Rochester. Nu ştiu cum să vă mai mulţumesc, aşa că o să spun doar că niciodată n-o să vă uit pe dumneavoastră şi pe Jane.

  Rochester şi-a mişcat capul, încercând să-şi dea seama unde mă aflam după sunetul vorbelor mele. Şi-a întins mâna şi a strâns-o pe a mea. Avea o atingere caldă, dar moale. Gândul la Landen mi-a inundat mintea.

  — Adio, domnişoară Next! Aveţi un suflet minunat. Nu-l lăsaţi să se irosească. Aveţi pe cineva care vă iubeşte şi pe care şi dumneavoastră îl iubiţi. Alegeţi să fiţi fericită!

  M-am strecurat repede într-una dintre camerele vecine, pe când Jane a intrat în sufragerie. Am încuiat uşa fără a scoate vreun zgomot, în timp ce Rochester se descurca de minune, prefăcându-se că nu ştia cine a venit la el.

  — Dă-mi apa, Mary, l-am auzit eu că spune. A urmat un foşnet şi apoi l-am auzit pe Pilot cum ţopăia prin cameră.

  — Ce se întâmplă? A întrebat Rochester cu cea mai iritată şi mai severă voce a lui. Am pufnit în râs.

  — Jos, Pilot! A exclamat Jane. Câinele s-a potolit şi au urmat câteva momente de tăcere.

  — Tu eşti, Mary, nu-i aşa? A întrebat Rochester.

  — Mary e în bucătărie, a răspuns Jane.

  Am scos din buzunar manualul acum cam prăpădit şi poezia care era puţin arsă. Încă mai trebuia să mă ocup de Jack Schitt, dar asta putea să mai aştepte. M-am aşezat pe un scaun în timp ce prin uşă s-a auzit o exclamaţie a lui Rochester.

  — Cine e? Ce e? Cine glăsuieşte?

  M-am străduit să aud conversaţia.

  — Pilot m-a recunoscut, a răspuns Jane fericită, iar John şi Mary ştiu că sunt aici. Am venit astăzi după-amiază!

  — Doamne sfinte! A exclamat Rochester. Ce nălucire a pogorât asupra mea? Ce dulce nebunie m-a înşfăcat în gheare?

  Am şoptit „Mulţumesc, Edward”, pe când Portalul se deschidea într-un colţ al camerei. Am aruncat o ultimă privire spre locul unde n-aveam să mă mai întorc niciodată şi am păşit în Portal.

  Au urmat un fulger strălucitor şi o scurtă descărcare de electricitate statică, conacul Ferndean a dispărut şi în schimb am văzut imaginea familiară a salonului părăginit din hotelul Penderyn. Bowden, Mycroft şi Victor s-au grăbit cu toţii să mă întâmpine. I-am dat manualul şi poezia lui Mycroft, care s-a apucat imediat să deschidă Portalul către Am hoinărit răzleţ ca un nor.

  — Hades? A întrebat Victor.

  — Mort.

  — De tot?

  — Foarte.

  Peste câteva clipe Portalul de Proză s-a deschis din nou, iar Mycroft s-a grăbit să intre prin el şi s-a întors la puţin timp după aceea, ţinând-o strâns de mână pe Polly Ea avea în mână un buchet de narcise şi încerca să-i dea nişte explicaţii.

  — Stăteam şi noi de vorbă, Crofty, iubirea mea! Doar nu crezi că mă simt atrasă de un poet mort, nu-i aşa?

  — E rândul meu, a spus Jack Schitt nerăbdător, fluturându-şi volumul Carabina cu plasmă în război. A pus-o peste moliile de carte şi i-a făcut semn lui Mycroft să deschidă Portalul. După ce moliile şi-au făcut treaba, Mycroft a făcut de ce i se poruncise. Schitt a rânjit şi a întins o mână prin uşa albă pâlpâitoare, pipăind după una dintre carabinele cu plasmă care fuseseră descrise atât de frumos în carte. Bowden avea alte intenţii. I-a dat un brânci, iar Jack Schitt a dispărut prin Portal cu un ţipăt. Bowden a încuviinţat din cap spre Mycroft, care a scos cablul de alimentare din aparat. Dispozitivul a amuţit, iar Portalul spre carte s-a destrămat. Jack Schitt îşi alesese un moment prost. Vrând să pună mâna cât mai repede pe carabină, nu-i mai dăduse prin cap să se asigure că ofiţerii din Goliath erau lângă el. Când cei doi gardieni s-au întors, Bowden îl ajuta pe Mycroft să distrugă Portalul de Proză, după ce mutaseră moliile de carte şi înapoiaseră manuscrisul original – cu sfârşitul acum puţin modificat – Federaţiei Bronte.

  — Unde e colonelul Schitt? A întrebat primul ofiţer.

  Victor a ridicat din umeri.

  — A plecat. Ceva legat de carabinele cu plasmă.

  Ofiţerii din Goliath ar fi pus mai multe întrebări, dar tocmai sosise însuşi ministrul de Externe al Ţării Galilor, care a anunţat că, întrucât problema se rezolvase, noi o să fim escortaţi până la graniţa Republicii. Ofiţerii din Goliath au început să protesteze, dar au fost imediat scoşi din cameră de către mai mulţi membri ai armatei republicane a Ţării Galilor, care fără doar şi poate că nu fuseseră deloc impresionaţi de ameninţările lor.

  Am fost conduşi în limuzina prezidenţială din Merthyr până în Abertawe şi lăsaţi acolo. Reprezentantul Federaţiei Bronte a fost cuprins de o tăcere glacială pe tot cuprinsul călătoriei – am avut impresia că nu era prea încântat de noul final. Când am ajuns în oraş, le-am scăpat printre degete, am fugit la maşina mea şi am condus în viteză până în Swindon, în timp ce cuvintele lui Rochester îmi răsunau în urechi. Nunta lui Landen cu Daisy avea loc la ora trei în acea după-amiază, iar mie nici prin cap nu-mi trecea să lipsesc de acolo.

  Aproape de sfârşitul cărţii noastre „Am modificat binişor. Ţipătul meu „Jane, Jane, Jane!„ de sub fereastra ei schimbase cartea pentru totdeauna. Contrazicea toată instrucţia mea militară, nu respectasem deloc ceea ce jurasem să apăr. Nu acţionasem decât din remuşcări faţă de responsabilitatea pe care credeam că o am pentru rănile lui Rochester şi pentru incendiul din Thornfield. Faptele mele izvorâseră din compasiune, nu din simţul datoriei, şi uneori ăsta nu-i un lucru chiar atât de rău.”

  THURSDAY NEXT – Jurnalul personal.

  La trei şi cinci am oprit cu un scrâşnet de frâne în faţa Bisericii Doamnei Noastre Binecuvântate a Homarilor, spre uimirea fotografului şi a şoferului unei maşini mari Hispano-Suiza, care era parcată în aşteptarea fericitului cuplu. Am tras adânc aer în piept, mi-am luat un scurt răgaz ca să-mi adun gândurile şi, tremurând uşurel, am urcat treptele până la uşa principală. Muzica interpretată la orgă se auzea tare, iar eu, care până atunci alergasem, am încetinit brusc pentru că mă părăsise curajul. Ce naiba făceam eu acolo? Chiar credeam că am vreo şansă ca, apărând din senin, după o absenţă de zece ani, bărbatul de care fusesem odată îndrăgostită să renunţe la tot şi să se căsătorească cu mine?

  — O, da, i-a spus o femeie însoţitoarei ei, pe când treceau pe lângă mine, Landen şi cu Daisy sunt atât de îndrăgostiţi unul de celălalt!

  Paşii mei au căpătat viteza melcului şi m-am trezit că nutresc speranţa că ajunsesem prea târziu şi scăpasem de sarcina de a lua o decizie. Biserica era plină, iar eu m-am strecurat neobservată în spate, chiar lângă cristelniţa în formă de homar. Ii puteam zări pe Landen şi pe Daisy în faţă, înconjuraţi de un mic grup de cavaleri şi domnişoare de onoare. În mica biserică erau mulţi oaspeţi îmbrăcaţi în uniformă, prieteni de-ai lui Landen din Crimeea. Cineva, despre care mi-am închipuit că e mama lui Daisy, se smiorcăia în batistă în timp ce tatăl ei se uita nerăbdător la ceas. Dintre rudele lui Landen nu era decât mama lui.

  — Vă întreb pe amândoi, spunea preotul, dacă vreunul dintre voi cunoaşte vreo piedică la unirea voastră prin căsătorie. Acum o puteţi mărturisi.

  A făcut o pauză şi mai mulţi invitaţi s-au foit. Domnul Mutlar, a cărui bărbie inexistentă era compensată din plin de grosimea crescândă a gâtului, nu părea să se simtă tocmai în largul lui şi s-a uitat prin biserică neliniştit. Preotul s-a răsucit spre Landen şi a deschis gura să vorbească, dar în acelaşi timp s-a auzit o voce stridentă şi clară din partea din spate a bisericii:

  — Nunta nu poate continua. Declar că există o piedică!

  O sută cincizeci de capete s-au întors să vadă cine vorbea. Unul dintre prietenii lui Landen a izbucnit în râs. Evident, credea că e o glumă. Însă chipul celui care vorbise nu părea să exprime amuzament. Tatăl lui Daisy nu era de acord cu asta. Landen era o partidă bună pentru fiica lui, iar o glumiţă proastă nu se putea să amâne nunta.

  — Continuă! A exclamat el, cu o expresie mânioasă pe faţă.

  Preotul s-a uitat la cel care vorbise, apoi la Daisy şi la Landen, şi în final la domnul Mutlar.

  — Nu pot continua până când nu verific ceea ce s-a afirmat aici şi probele care dovedesc adevărul sau minciuna, a spus el cu o expresie chinuită pe chip. Niciodată nu i se mai întâmplase aşa ceva.

  Domnul Mutlar căpătase o nuanţă bolnăvicioasă de roşu şi probabil că l-ar fi pocnit pe cel care vorbise, dacă ar fi fost mai aproape de el.

  — Ce-i toată aiureala asta? A ţipat el şi toată sala a început să zumzăie.

  — Nu-i o aiureală, domnule, a replicat vorbitorul cu o voce limpede. Cred că bigamia nu-i chiar o aiureală, domnule.

  M-am holbat la Landen, care părea buimăcit de întorsătura pe care o luaseră lucrurile. Oare era deja însurat? Nu puteam să cred aşa ceva. M-am uitat iarăşi la cel care vorbise şi inima mi-a stat în loc. Era domnul Briggs, avocatul pe care îl văzusem ultima oară în biserica din Thornfield! Din apropiere s-a auzit un freamăt, m-am răsucit şi am văzut-o pe doamna Nakajima care stătea în picioare lângă mine. A zâmbit şi a ridicat un deget, lipindu-l de buze. M-am încruntat, iar preotul a glăsuit din nou.

  — Care este acea piedică? Poate că nu e de netrecut, explică-ne.

  — Cam greu, a urmat răspunsul. Am spus că este de netrecut şi vorbele mele sunt întemeiate. Pur şi simplu constă într-o căsătorie anterioară.

  Landen şi Daisy şi-au aruncat unul celuilalt priviri tăioase.

  — Cine dracu' mai eşti şi tu? A întrebat domnul Mutlar, care părea să fie singura persoană hotărâtă să facă ceva în privinţa asta.

  — Numele meu este Briggs, avocat de pe Dash Street, în Londra.

  — Ei bine, domnule Briggs, poate că aveţi amabilitatea de a povesti despre căsătoria anterioară a domnului Parke-Laine, ca să aflăm cu toţii până unde a putut să meargă cu laşitatea lui.

  Briggs s-a uitat la domnul Mudar, apoi la cuplul de lângă altar.

  — Informaţiile mele nu se referă la domnul Parke-Laine. Eu vorbesc despre domnişoara Mutlar, ori, ca să-i dau numele de după căsătorie, doamna Daisy Posh!

  Întreaga adunare a icnit. Landen i-a aruncat o privire lui Daisy, care şi-a azvârlit buchetul pe jos. Una dintre domnişoarele de onoare a început să plângă, iar domnul Mutlar s-a dus cu paşi repezi până în faţă şi a luat-o pe Daisy de braţ.

  — Domnişoara Mutlar s-a căsătorit cu domnul Murray Poshpe 20 octombrie 1981, a strigat domnul Briggs, acoperind larma care se crease. Slujba religioasă a avut loc în Southwark. Nu s-a completat nici o cerere de divorţ.

  Era destul pentru a convinge pe toată lumea. Au izbucnit vociferările, pe când familia Mutlar se retrăgea în grabă. Vicarul a rostit o rugăciune nemaiauzită până atunci, iar Landen s-a aşezat, căci avea mare nevoie de asta, pe banca pe care familia Mutlar tocmai o eliberase. Cineva din spate a ţipat „Avaro!”, iar familia Mutlar a grăbit pasul pentru a scăpa de injuriile care au urmat, deşi cele mai multe dintre ele n-ar fi trebuit să răsune într-o biserică. În harababura care s-a stârnit, unul dintre gromi a încercat să sărute o domnişoară de onoare şi a primit o palmă în chip de răsplată pentru eforturile lui. Eu m-am rezemat de peretele din piatră răcoroasă al bisericii şi mi-am şters lacrimile. Ştiam că nu era frumos din partea mea, dar râdeam. Briggs s-a strecurat printre invitaţii care vociferau şi ni s-a alăturat, ducându-şi respectuos mâna la pălărie.

  — Bună ziua, domnişoară Next.

  — O după-amiază foarte plăcută, domnule Briggs! Ce naiba cauţi aici?

  — Am fost trimis de familia Rochester.

  — Dar am plecat din carte abia acum trei ore!

  Doamna Nakajima ne-a întrerupt.

  — Ai plecat la vreo douăsprezece pagini înainte de sfârşitul cărţii. In ele s-au scurs mai bine de zece ani la Thornfield. Destul timp ca să-ţi faci o mulţime de planuri!

  — Thornfield!

  — A fost reconstruit, da. Soţul meu a ieşit la pensie, şi acum eu administrez moşia. Niciunul din noi nu e menţionat în roman şi doamna Rochester vrea ca lucrurile să rămână aşa. Mult mai plăcut decât Osaka şi cu siguranţă că am mai multe satisfacţii decât în afacerea cu turişti.

  Nu prea mai aveam nimic de spus.

  — Doamna Jane Rochester a rugat-o pe doamna Nakajima să mă aducă aici ca să vă pot fi de ajutor, a zis cu simplitate domnul Briggs. Ea şi domnul Rochester şi-au dorit nespus să vă ajute, aşa cum şi dumneavoastră i-aţi ajutat pe ei. Vă doresc multă sănătate şi fericire în viitor şi vă mulţumesc pentru intervenţia dumneavoastră venită la momentul potrivit.

  Am zâmbit.

  — Ei ce mai fac?

  — O, sunt bine, domnişoară, a răspuns vesel domnul Briggs. Primul lor copil are cinci ani acum. E un băiat sănătos şi simpatic, seamănă leit cu tatăl lui. Jane a mai născut o fetiţă frumoasă primăvara trecută. I-au dat numele Helen Thursday Rochester.

  I-am aruncat o privire lui Landen, care stătea lângă intrarea în biserică şi încerca să-i explice mătuşii lui, Ethel, ce se întâmplase.

  — Trebuie să discut cu el.

  Dar vorbeam de una singură. Doamna Nakajima şi avocatul dispăruseră. Se întorseseră la Thornfield ca să le raporteze lui Jane şi lui Edward că misiunea fusese îndeplinită cu succes.

  Pe când mă apropiam de el, Landen s-a aşezat pe treptele bisericii, şi-a scos garoafa şi a mirosit-o dus pe gânduri.

  — Bună, Landen.

  Landen şi-a ridicat privirea şi a clipit.

  — Ah, a spus el. Thursday. Ar fi trebuit să-mi dau seama.

  — Pot să mă aşez lângă tine?

  — Te rog.

  M-am aşezat lângă el pe treptele calde, din granit. El privea fix undeva în faţa lui.

  — Tu ai făcut asta? A întrebat el până la urmă.

  — Nu, zău, am replicat eu. Mărturisesc că am venit aici să opresc nunta, dar n-am avut curaj.

  S-a uitat la mine.

  — De ce?

  — De ce? Păi, pentru că… pentru că m-am gândit că o să fiu o doamnă Parke-Laine mai bună decât Daisy, presupun.

  — Ştiam asta, a zis Landen, şi sunt din tot sufletul de acord cu tine. Voiam să ştiu de ce ţi-ai pierdut curajul. In fond, tu fugăreşti criminali malefici, faci o muncă plină de riscuri în SpecOps, încâlci fericită ordinele ca să-ţi salvezi camarazii de sub focul violent > al artileriei, şi totuşi…

  — Înţeleg ce spui. Nu ştiu. Poate că deciziile de genul da-nu, pe viaţă şi pe moarte sunt mai uşor de luat, pentru că sunt aşa de alb-negru. Mă pot descurca cu ele pentru că e mai uşor. Emoţiile umane, ei bine… sunt doar un set incomprehensibil de griuri şi nu le am prea mult cu nuanţele intermediare.

  — În nuanţe intermediare am trăit eu în ultimii zece ani, Thursday.

  — Ştiu, şi-mi pare rău. Am avut multe probleme să împac ce simţeam pentru tine cu ceea ce eu am crezut că e trădarea lui Anton. A fost un conflict emoţional în care mă simţeam trasă > > într-o parte şi-n alta, iar eu eram batistuţa din mijloc care e prinsă de sfoară şi nu se mişcă.

  — Şi eu l-am iubit, Thursday. Era ca un frate pentru mine. Dar nu puteam să mă ţin la nesfârşit de partea mea din sfoară.

  — Am lăsat o parte din mine în Crimeea, am murmurat eu, dar cred că acum am regăsit-o. Mai avem timp să reglăm lucrurile între noi?

  — E cam ceasul al doisprezecelea, nu-i aşa? A întrebat el, rânjind.

  — Nu, am replicat eu, mai degrabă mai sunt trei secunde până la miezul nopţii!