El ar fi copiat aceste documente cu grijă şi le-a adus la Quito. Copiile s-ar afla încă în arhivele lui personale, dar, aşa cum afirma, actele pe care le posedă sunt atât de numeroase, disparate şi îngrămădite fără nici o ordine, încât îi este azi imposibil să le utilizeze. De altfel, pe el nu-l interesează decât din punct de vedere istoric, pentru studiul ţării sale. Comoara nu i-a stârnit deloc curiozitatea.

  Dar este evident că, dacă aceste arhive n-au ars sau n-au fost distruse cumva, după moartea sa, un cercetător ar putea, într-o zi, să facă copii preţioase după ele, ceea ce ar permite, în sfârşit, să elucideze această problemă a comorii incaşe, unică în istorie.

  Această mărturie nu poate fi pusă la îndoială, ţinând seama de personalitatea omului şi de cinstea sa. El dovedeşte, o dată în plus, existenţa reală a răscumpărării lui Atahualpa şi a documentului Derrotero de Valverde atât de contestate.

  De altfel, această comoară nu putea fi extrasă toată de un singur om – nici chiar de o mică echipă, dacă urmărim cu exactitate datele istorice. Chiar fostul primar al oraşului Latacunga, cu cele 460 milioane de lire sterline sub formă de giuvaiere din aur masiv, n-a putut, de unul singur, să-şi procure decât o infimă cantitate din ceea ce rămâne în masivul sterp Llanganati. Să nu uităm nici o clipă mărturia unui cronicar spaniol contemporan al cuceririi, Oviedo, care a primit un răspuns uluitor atunci când i-a întrebat pe indieni despre aurul lui Atabaliba. Atabaliba a luat un oboroc cu boabe de porumb făcând o grămadă apreciabilă. După aceea, se întoarse calm spre conchistador, luă din grămăjoară un bob mic şi-i adresă această frază, care ne-a fost comunicată întocmai de Oviedo:

  — Bobul ăsta e ce ţi-a dat Atabaliba din această comoară, iar restul reprezintă ceea ce mai păstrează încă ascuns!

  Spunând aceasta, arătă cu mâna restul grămăjoarei de boabe. Această parabolă ajunge pentru a explica ea singură abundenţa obiectelor de aur acumulate în munţii Llanganati, abundenţă care surprinse pe cei doi marinari, unul englez şi celălalt olandez, care ar fi ajuns realmente la comoară. La întoarcere, unul dintre ei ar fi declarat:

  — Nici chiar o sută de oameni n-ar putea extrage tot ce era ascuns acolo.

  O astfel de îngrămădire de bogăţii în masivul Llanganati nu-i poate lăsa indiferenţi pe aventurieri. Unii reuşiră, ca Antonio Pastor y Marin de Segura, primarul din Latacunga, alţii ajunseră aproape de ţintă, dar cei mai mulţi eşuară.

  EXPEDIŢIILE SUD-AMERICANILOR.

  Cei dintâi, bineînţeles, care au aflat ceva despre existenţa acestei comori, exceptându-i pe primii conchistadori care au căutat-o în zadar ani de zile. Neşovăind să tortureze sau să masacreze populaţia pentru a afla ascunzătorile comorii, au fost cei care i-au primit pe trimişii regelui Spaniei, purtători ai renumitului document al spaniolului Valverde.

  Fără să deţinem nici o dovadă absolută, cu excepţia câtorva documente ulterioare, se pare într-adevăr că prima expediţie de cercetări în munţii Llanganati a avut loc fie în 1792, fie în 1793, la îndemnul agentului domenial din Latacunga sau din oraşul Ambato, însoţit de vestitul părinte Longo.

  În anul următor avu loc o altă expediţie – despre care avem mărturii – a preotului din Pillaro, Mariano Enriquez de Guzman, care n-a ajuns până la capătul drumului, dar care a putut lăsa o hartă şi un plan, cele mai vechi cunoscute azi, descoperite mai târziu de geograful Marin.

  În anii următori, nici o acţiune memorabilă a sud-americanilor n-a ajuns până la noi. A trebuit să aşteptăm începutul acestui secol, de la 1914 până la 1928, pentru ca această comoară să tenteze încă o dată pe locuitorii din ţara sa de obârşie. Expediţiile fură organizate de cel mai fanatic dintre ei, cel mai pasionat căutător de comori incaşe, un ecuadorian cu numele de don Lorenzo Gortaire Viteri.

  Între 1914 şi 1916 el cheltui o avere considerabilă ca să caute o comoară incaşă într-o peşteră apropiată de cursul Jutuna, în departamentul Pichincha. Decepţionat de eşecul expediţiei, el îşi redobândi entuziasmul în urma achiziţionării unor documente lăsate de un alt ecuadorian, mort în 1940, la nouăzeci de ani, don Celiano Morge. Acesta din urmă, mare erudit, pasionat de arheologia ţării sale, deţinea numeroase acte foarte vechi. Având aceste documente, Viteri plecă, de mai multe ori în cursul anilor 1924-1928, să exploreze munţii Llanganati. Îşi epuiza ultimele forţe şi muri la Quito în 1940, fără să destăinuie vreodată ce a făcut sau ce a văzut prin locurile străbătute. Probabil că acţiunea sa a eşuat. Cea mai neînsemnată descoperire ar fi fost foarte repede cunoscută în restul lumii!

  În expediţiile sale în Llanganati, Viteri a fost desigur ajutat de locuitorii oraşului Pillaro. Datorită bogatelor cunoştinţe pe care le aveau despre zonele străbătute, ei ajutară nenumărate asemenea expediţii organizate în perioada dintre cele două războaie mondiale. La numărul şi aşa destul de mare, al celor care n-au putut rezista blestemului comorii lui Atahualpa, trebuie să-l adăugăm pe şeful acestor ghizi, don Jose Ignacio Quinteros.

  Acesta străbătu neobosit munţii Llanganati în căutarea bogăţiei strămoşilor săi, călăuzind expediţiile occidentalilor. În cursul uneia dintre ele, pe când se afla în regiunile descrise de Valverde, căzu pe neaşteptate bolnav şi nu-şi mai reveni. Contrar cu cele întâmplate părintelui Longo, osemintele îi fură descoperite la mult timp după moartea sa, de către alţi aventurieri, care le-au identificat şi îngropat într-un mormânt decent.

  Anii 1933 şi 1934 însemnară o nouă escaladare a cursei comorii. Un locuitor bogat din Quito, Jose Ignacio Ruiz, hotărî să-şi finanţeze singur propriile expediţii în munţii din sudul ţării sale. Însoţit de numeroşi colaboratori, el străbătu în toate direcţiile munţii Llanganati, ocolind şi revenind neîncetat în jurul vârfului Las Torres, unul din locurile cele mai dificile ca acces, descris de Valverde în documentul său. Nu ştim nimic despre aceste călători, deoarece el n-a publicat nici o relatare despre ele, dar după viaţa ce o ducea, care nu se schimbă deloc, putem crede că nu şi-a atins niciodată ţinta. În aceiaşi ani a avut loc o expediţie importantă şi serioasă, organizată în sfârşit în mod ştiinţific, condusă de geograful ecuadorian despre care am mai vorbit deseori în această lucrare, Luciano Andrade Marin. Era vorba de o expediţie italo-ecuadoriană condusă de Marin şi Boschetti. Nici ei n-au pus mâna pe comoara reprezentând preţul de răscumpărare a lui Atahualpa – de altfel, nu acesta era scopul lor – dar au făcut foarte mult pentru îmbogăţirea cunoştinţelor despre aceşti misterioşi munţi Llanganati, publicându-şi cercetările într-o lucrare preţioasă51.

  Anul 1954 va marca o nouă etapă în cercetările asupra comorii pierdute. În luna iulie a aceluiaşi an, fu într-adevăr realizată, pentru prima oară în istorie, explorarea aeriană a munţilor Llanganati. Ideea încolţise şi se putuse realiza la iniţiativa câtorva ecuadorieni, dintre care unul din ei, Enrique Amador, deveni puţin mai târziu ministru în junta militară din Ecuador, ceea ce îi permise să pună la dispoziţia cercetărilor mijloace importante.

  Dar nici de astă dată nu fură obţinute rezultatele scontate.

  Alte explorări terestre au fost întreprinse de ecuadorieni în anii 1950, la imboldul italianului Boschetti. Fără rezultat!

  Ecuadorul, conştient de realitatea şi de importanţa mizei, atât din punct de vedere economic, cât şi istoric, nu precupeţi deloc mijloacele. În 1963, Andres Fernandez Salvador fu însărcinat să exploreze cu toată atenţia munţii Llanganati, cu ajutorul unui helicopter, ceea ce îi permise să înlăture obstacolele terestre şi să ajungă mai repede la ţintă. Dar nici el nu descoperi nimic.

  Cinci ani mai târziu, în 1968, unui căpitan din armata de geniu ecuadoriană, Roberto Castro, i se încredinţa, la rându-i, o misiune de explorare în munţii Llanganati. Era ajutat şi însoţit de şaizeci şi unu de persoane. Nu obţinu nimic mai mult decât predecesorii săi, dar afirmă totuşi, după terminarea expediţiei sale, că acum putea deduce existenţa comorii incaşilor în acele locuri, fără să facă vreo altă precizare.

  În ce-i priveşte pe ecuadorieni, misterul rămâne deci nedezlegat, nici o expediţie, chiar guvernamentală, dispunând de documente oficiale şi puternic subvenţionată de stat, n-a putut ajunge să pună mâna pe preţioasele piese de aur sau de argint ale preţului de răscumpărare a lui Atahualpa, ascunse cu grijă în lac sau mlaştină.

  STRĂINII LA ASALTUL MUNŢILOR LLANGANATI.

  Este evident, deşi nu deţinem la ora actuală nici o dovadă scrisă asupra eforturilor acestora, că primii străini care au pornit la asaltul munţilor Llanganati au fost ostaşii lui Benalcazar, urmaţi îndeaproape de noii conchistadori care i-au succedat. Până ce Valverde nu şi-a redactat documentul Derrotero şi harta ce-l însoţea, nimeni nu a ştiut de fapt unde putea fi comoara.

  Primele explorări cunoscute în munţii Llanganati au fost cele ale botanistului spaniol Anastasio de Guzman, care a efectuat acolo mai multe călătorii. Textele juridice consecutive morţii lui lasă să se creadă că, în expediţiile sale fusese însoţit, în cea mai mare parte a timpului, de prietenul lui intim, protectorul său, un savant renumit din Quito, don Jose Mejia. El nu ne-a lăsat nici un document despre numeroasele lui cercetări. Nu ne-a parvenit decât celebra sa hartă a munţilor Llanganati, recopiată de nenumărate ori de Richard Spruce, părând să arate că el a reuşit într-adevăr să ajungă aproape de ţintă.

  A trebuit să aşteptăm apoi anii 1857-1863 ca să vedem organizându-se noi cercetări serioase, cum ar fi cele ale botanistului englez Richard Spruce. Cu toate că n-a întreprins el însuşi nici o expediţie în acele zone dificile, el a cercetat toate documentele ştiinţifice disponibile în epoca aceea, le-a analizat şi le-a tradus în limba lui. El este acela care a descoperit primul cu adevărat documentul Derrotero de Valverde într-o asemenea formă, încât a crezut că ar fi chiar originalul. Tot el fu acela care a pus mâna pe harta lui Anastasio de Guzman şi a introdus-o în cadrul cercetărilor privind urmele comorii.

  Richard Spruce, pe care îl menţionăm deseori în această lucrare, a publicat de altfel în englezeşte o broşură cu un titlu total lipsit de ambiguitate.

  O comoară ascunsă de incaşi în munţii Llanganati, Ecuador; un ghid autentic al acestei regiuni, ilustrat cu o hartă: harta copiată şi ghidul tradus de Richard Spruce.

  După moartea sa, alte documente inedite ale notelor lui de călătorie în Llanganati au fost recuperate şi publicate la Londra, în 1908, de către savantul englez Alfred Russel Wallace într-o lucrare denumită Notes of a Botanist to the Amazon and the Andes.

  Richard Spruce a fost urmat de un alt străin, un geolog german, Wilhelm Reiss, care a călătorit singur pe drumul care ducea de la Leyto la Cerro Hermoso, acesta din urmă izolat de Llanganati. Scopurile sale erau pur. Ştiinţifice, el neinteresându-se nicidecum de documentul lui Valverde. El publică totuşi în 1873 o lucrare foarte precisă, destinată preşedintelui Republicii ecuadoriene, Garcia Moreno.

  Câţiva ani mai târziu, în 1887, apăru afacerea senzaţională căreia i-am consacrat un capitol în această lucrare, aceea a celor doi marinari, unul englez, Chapman, celălalt olandez, Blake. Aceştia, care se pare că ar fi deţinut într-adevăr originalul Derrotero, pe care l-ar fi avut şi Spruce însuşi, dar pe care nu l-a publicat niciodată, au ajuns la ţintă. Se crede că ei au găsit locul în care era îngropată comoara, dar amândoi şi-au încheiat viaţa în mod tragic, fără să poată profita de prodigioasa lor descoperire, nici măcar să facă cunoscute amănuntele lumii moderne.

  Acţiunea lor n-a avut continuatori imediaţi. Primele urme ale unei expediţii care i-a succedat nu datează decât din 1912, o dată cu sosirea în Ecuador a colonelului nord-american Brooks. Câţiva indigeni lăsară să se înţeleagă că Brooks n-a pătruns singur în munţii Llanganati. Era însoţit de o femeie. A suferit oare şi ea sau nu efectele blestemului pe care unii l-a. U atribuit comorii? Au ajuns oare aceştia pe malul vestitului lac? Nimeni n-a putut afla nimic nici până azi, deoarece ei n-au lăsat nici o dovadă scrisă. Dar femeia pieri la rându-i, în mod misterios, pe malul unui lac, fără să se fi găsit vreo urmă a dispariţiei acesteia.

  Cât priveşte pe colonelul Brooks, zdruncinat de teribila lui aventură, el înnebuni, rătăcind singur prin masiv, până ce o expediţie de salvare, trimisă din oraşul apropiat, Ambato, de către don Alfonso Troya, ajunse la el. Corpul tinerei femei nu mai fu găsit. La rându-i, colonelul fu internat într-un spital psihiatric.

  Blestemul lui Atahualpa lovise încă o dată!

  Un an după dispariţia lui Brooks, un european, Paul Thur de Koos, originar din Austria, explora timp de doi ani munţii Llanganati. Pentru prima oară, el se ocupă de problema comorii cu o seriozitate şi o vocaţie de om de ştiinţă. Înainte de a ajunge în Ecuador, el se dusese la Sevilla, pentru a studia cele mai mici amănunte în arhivele deţinute de Compania Indiilor. Se spune că acesta ar fi descoperit întâmplător originalul documentului Derrotero al lui Valverde, pe care nimeni nu l-a mai găsit vreodată de atunci.

  După mărturiile băştinaşilor, el a părăsit masivul Llanganati la ultima sa călătorie cu obiecte de aur, pe care le-ar fi găsit tocmai într-un lac.

  Cum, după informaţiile istoricilor moderni, în acele zone n-a existat vreodată un oraş sau o aşezare incaşă importantă, suntem într-adevăr obligaţi să admitem că el a dat efectiv, întâmplător sau nu, de lacul în care Ruminahui şi oamenii săi au ascuns preţul de răscumpărare.

  După terminarea acestei fructuoase călătorii, el se întoarce în Europa spre a strânge sume îndestulătoare care să-i permită să organizeze o nouă expediţie, mult mai importantă. Cuprinzând între altele o echipă de plonjori foarte experimentaţi. Ceea ce te face să crezi, chiar dacă mai suntem la începutul acestui secol (între 1913-1915) că acest austriac ajunsese într-adevăr aproape de ţintă.

  Asupra preţului de răscumpărare a lui Atahualpa apasă oare cu adevărat un blestem? Paul Thur de Koos, norocosul aventurier, reuşi să adune în Europa fondurile necesare expediţiei sale; el găsi echipele specializate indispensabile – şi aceasta nu era uşor la începutul acestui secol. El se pregătea să se îmbarce pe un vas în Portugalia spre a se duce în Ecuador, când muri subit de pneumonie, deşi până atunci fusese perfect sănătos.

  Azi, în Llanganati, un lac poartă numele lui Thur de Koos, după povestirile orale lăsate de vechii indigeni. Acest lac este reprodus sub numele de „lacul Randon” pe harta lui Andrade Marin. E sigur că nu de aceasta s-a folosit generalul Ruminahui în misiunea sa.

  Ceea ce pare cât se poate de evident, azi, e că Thur de Koos a găsit şi el originalul lui Valverde şi că el a ajuns la lacul incaşilor. Vai! Blestemul care apasă asupra comorii a jucat într-adevăr un rol în acest caz, iar urmele acestei expediţii nu se pot găsi acum. Deoarece el nu ne-a lăsat nici un document.

  E probabil – şi spun aceasta pentru amatorii moderni ai comorii – că cel care va putea descoperi şi folosi arhivele lăsate cu siguranţă undeva de austriac, va reuşi să ajungă cu puţină răbdare la ţinta urmărită de atâtea generaţii de aventurieri sau oficialităţi.

  După moartea lui Thur de Koos, masivul Llanganati n-a fost lăsat să se scufunde În taina lui solitară. Dimpotrivă!

  În anul care a urmat, în 1916, un columbian, cu numele de Randon, deci chiar numele lacului lui Koos, organiză şi el o expediţie în acele locuri blestemate mergând, pare-se, pe urmele lăsate de Thur de Koos. El explora de altfel acelaşi lac ca şi predecesorul său, poate după un schimb de informaţii, lac la care a ajuns şi sărmanul colonel Brooks. Rezultatele obţinute, ca şi felul în care şi-a sfârşit viaţa, nu ne sunt cunoscute.

  Odată terminată expediţia lui Randon, munţii Llanganati beneficiază de câţiva ani de acalmie.

  În 1929 se duse acolo un german – Mathias Schweitzer, care, după spusele ţăranilor din regiune, ar fi încercat să coboare râul Topo, trecând prin lacul Aucacocha, spre a căuta acolo aur. Dar acest aur, contrariu a ce se crezuse, n-avea nimic de-a face cu comoara incaşilor, deoarece germanul nici nu ştia probabil de ea. Era vorba pur şi simplu de praf de aur şi pepite, foarte răspândite pe acele meleaguri.

  Între 1929 şi 1932, nişte italieni, Tullio Boschetti, al cărui nume îl poartă azi un râu din Llanganati şi Humberto Re, efectuară mai multe expediţii pe traseul indicat în Derrotero, care le parvenise efectiv, dar care arată foarte deosebit de original, mai ales în partea a doua. Ei luară în echipa lor chiar şi un geolog german, N. Putch. Cât priveşte comoara, n-au obţinut nici un rezultat.

  Din 1933 până în 1934 a fost organizată renumita expediţie italo-ecuadoriană a lui Boschetti şi a geografului Marin, expediţie care efectuă remarcabile descoperiri publicate de Marin într-o lucrare apărută la Quito52 dar fără nici un rezultat privitor la lacul lui Ruminahui. Apăru atunci o nouă expediţie care, sub numele de Expediţia Anzi-Amazon provocă o oarecare agitaţie între 1936 şi 1937.

  Un căpitan scoţian, Erskine Loch, ofiţer în retragere al armatei britanice, veni în 1936, însoţit de doi sau trei prieteni britanici, în Ecuador cu scopul mărturisit de a explora munţii Llanganati, ca şi râurile Napo şi Curaray din Oriente. Ştiuse el de misterioasele lăzi trimise din Lima de primarul din Latacunga la Royal Bank of Scotland? El sosi cu o echipă foarte, serioasă şi cu mijloace financiare importante. Ideile lui erau simple. El credea că-i de ajuns să urmezi cu exactitate ceea ce îi parvenise din documentul lui Valverde şi care nu părea deloc a fi originalul, spre a ajunge repede şi cu rezultate pozitive la comoară. Ceea ce şi făcu!

  El pretindea, cu naivitate, că poate ajunge în scurtul interval stabilit de Valverde la locurile respective, să extragă de acolo colosalele bogăţii acumulate şi să le transporte fără multe dificultăţi cu vreo treizeci de măgari, catâri şi cai pe care îi cumpărase (nu-i închiriase) cu un preţ mare de la ţăranii din Pillaro. Avea siguranţa acţiunii lui şi o făcea cunoscută pretutindeni, cu riscul de a vedea că un alt amator i-ar lua locul.

  Realitatea fu cu totul alta. Chiar la plecare, el şi cu echipa sa fură surprinşi de o furtună foarte violentă de zăpadă în Ainchilibi, sat care nu-i decât poarta de intrare în masivul Llanganati. Adversităţile naturii fură atât de puternice şi ţinură atât de multă vreme, încât toate animalele care îl însoţeau şi care îl costaseră atât de scump muriră, Căpitanul Loch nu mai avea decât o soluţie, anume să se întoarcă la Pillaro şi la Quito, spre a organiza ceva mai bine o nouă şi definitivă expediţie, deoarece pentru el nici nu putea fi vorba să abandoneze. Cu această ocazie se sfătui cu oamenii din partea locului care aveau mult mai multă experienţă în privinţa zonelor dificile în care el se gândea din nou să pătrundă.

  Serios însoţit şi dotat, după cum gândea el, cu tot ceea ce i-ar putea permite să verifice cu mai multă siguranţă autenticitatea documentului Derrotero al lui Valverde, el se înfundă din nou în masiv.

  A doua expediţie se desfăşură fără probleme deosebite. Dar Erskine Loch se întoarse în lumea civilizată foarte decepţionat. Nu găsise nimic. El publică totuşi, mai târziu, o carte în care califica munţii Llanganati drept nişte ţinuturi sălbatice şi necivilizate, pline de visuri înşelătoare şi de promisiuni iluzorii. Toate astea spuneau destul de mult despre amărăciunea sa.

  Loch era încăpăţânat. El hotărî, în ciuda eşecurilor precedente, să plece încă o dată, dar să schimbe drumul de acces.

  Pierzând în timpul drumului un soldat ecuadorian. Care însoţea grupul şi care se înecă într-un râu aflat la limita dintre Llanganati şi Mula tos, el schimbă direcţia şi o porni dintr-odată pe un drum cunoscut de indigeni, urmat deseori de exploratorii care se îndreptau spre râul Napo, în plină junglă amazoniană. Drumul locuitorilor din Latacunga, care ducea la lacul Los Anteojos.

  Loch rămase în această regiune dificilă peste trei luni şi fără să descopere ceea ce căuta, coborî până la urmă pe râul Jatanyacu.

  La întoarcerea sa, presa ecuadoriană vorbi destul de mult şi oarecum ironic despre expediţiile lui. El se înapoie decepţionat la New York, unde publică o altă carte, al cărui titlu spune mult: Fever, Famine and Gold („Febră, foamete şi aur”). Fapt curios, această lucrare conţine excelente indicaţii despre traseul presupus al lui Valverde, dar, ca mulţi alţii. Loch s-a poticnit spre sfârşit, greşind drumul din ultimele zile menţionate în Derrotero.

  La locuinţa sa newyorkeză, el nu se putea opri sa nu viseze la comoară. Nemaiputând rezista, se hotărî să plece din nou în Ecuador, de astă dată nu pentru a explora regiunile dificile din sud, ci pentru a trăi acolo. El se instala într-un orăşel cu climă blândă, Huigra. Acolo întemeie o companie, al cărei scop era explorarea lacurilor aurifere din regiunea Napo, foarte bogată în pepite şi praf de aur.

  Se instalase de puţină vreme, când fu lovit de o boală incurabilă.

  Muri la 2 ianuarie 1944. Blestemul lui Atahualpa continua.

  În cursul anilor 1936-1937, un iugoslav, Zaharia Mihalache, încercă să pătrundă şi el, pentru prima oara, în Llanganati prin nord-est, pe cursul râurilor Puyo şi Topo. Nu reuşi şi schimbându-şi direcţia se întoarse la Pillaro, oraş de unde plecaseră toate celelalte expediţii. Ajunse de astă dată până la cheile râului Desaguadero, la Yana Cocha.

  În anul 1937, tot un columbian, Mario Restreto, reuşi să ajungă până la Cerro Hermoso, dar se pare că nici el nu a reuşit nimic şi n-a lăsat nici o urmă a aventurii sale.

  Francezii, care până atunci nu fuseseră niciodată prea preocupaţi de bogăţiile acumulate în Ecuador, îşi făcură prima lor apariţie în 1930. Era vorba de un franco-american, Richard d'Orsay, care veni nu numai pentru a explora teritoriul descris de Valverde, ci şi pentru a se instala în repetate rânduri într-o cabană de felul celei a lui Robinson Crusoe, ridicată de el în munţii Llanganati, în canionul râului Desaguadero. Toate expediţiile sale au fost solitare. Trăia din proviziile strânse într-un sac. Pe care îl ducea pretutindeni după el.

  Scopul lui era să rezolve enigma documentului Derrotero, care dăduse atâta bătaie de cap. El trimise din Ecuador nenumărate articole, publicate atât în S. U. A., cât şi în Argentina.

  A găsit el ceva? A eşuat? Nu ştim nimic. Blestemul plutea asupra munţilor Llanganati. Unul din cărăuşii care îl însoţiseră la un moment dat, trecu din nou prin acele locuri prăpăstioase şi găsi, întâmplător, multă vreme după aceea, rămăşiţele pământeşti ale bietului Richard d'Orsay. Murise acolo singur.

  În acelaşi an. Un german, Hrist şi un inginer american, Dimitri Kabatse, pătrunseră de asemenea în regiune, aparent fără să caute comoara. Scopul lor era nobil: ascensiunea renumitului Cerro Hermoso, pe la poalele căruia trecuseră oştile lui Ruminahui.

  Ei au fost urmaţi, la un an după aceea, în 1939, de o importantă expediţie ştiinţifică suedeză, a cărei sosire a fost anunţată în toate ziarele din Quito la 24 noiembrie 1939. Cercetarea din punct de vedere botanic a plantelor uluitoare, chiar unice, din zonele necunoscute ale munţilor Llanganati era condusă de doctorul Erik Asphund, de la Muzeul Naţional din Stockholm, care auzise vorbindu-se despre descoperirea extraordinarelor plante făcută de geograful Andrade Marin. Nu s-a cunoscut niciodată rezultatul cercetărilor întreprinse de ei.

  Expediţiile fură reluate după terminarea celui de-al doilea război mondial prin sosirea, de două ori, a comandantului George M. Dyott, căruia i-am consacrat un capitol în această lucrare şi care pare că a deţinut, într-adevăr, date extraordinare despre Derrotero de Valverde.

  La puţin timp după aceea, a fost rândul elveţianului Eugen Brunner şi a nord-americanului Gail Mendel să pătrundă în Llanganati. Ei publicară în revistele occidentale de mare interes numeroase articole senzaţionale despre progresele acestor cercetări privind căutarea preţului de răscumpărare, dar niciodată nu fu publicat nimic nici măcar despre cea mai neînsemnată descoperire. Ei se înapoiară la casele lor fără să lase vreo urmă, aşa cum veniseră.

  1950 a fost un an prosper pentru cercetările din munţii Llanganati, când se organizară foarte multe expediţii serioase sau extravagante deopotrivă.

  O botanistă americană, miss Barclay, ajunse acolo în acel an cu scopul de a căuta nu comoara, ci o mică plantă rară. Din păcate pentru ea, munţii sunt bine păziţi de zei, iar căderile mari de zăpadă o demoralizară atât de mult, încât făcu cale întoarsă, fără să fi găsit nici ea nimic.

  În acelaşi an, Harry Hohman, un tânăr american, care colindase de mai multe ori prin munţii Llanganati, fără o ţintă precisă, se înapoie în regiune. El mersese până acolo cu cercetările sale preliminare, încât s-a dus la Sevilla, pentru a consulta arhivele indiene şi a descoperi acolo originalul documentului lui Valverde. Din păcate, nu era expert în studiul vechilor documente spaniole şi era convins că Valverde era contemporan Conchistei, adică secolului al XVI-lea sau al XVII-lea (când, de fapt, Valverde a trăit la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Ecuador). Harry Hohman, bineînţeles, nu găsi originalul lui Valverde. Plecă totuşi în munţii Llanganati şi fu al doilea străin care exploră în mod sistematic munţii, survolându-i la bordul unui avion. El nu-şi atinse ţinta fixată.

  În 1950 mai apăru de asemenea un suedez foarte serios, Rolf Blomberg, care declară, din momentul sosirii la Quito, că a venit acolo să caute elementele care-i vor da posibilitatea să descopere preţul de răscumpărare a lui Atahualpa. Deşi toate expediţiile precedente eşuaseră, totuşi el era convins ca va izbuti în acţiunea sa.

  Blomberg organiză două expediţii în acei munţi. El fu primul explorator occidental care, datorită aparatelor puse la dispoziţie de fraţii Arias, proprietarii unei importante societăţi de aviaţie ecuadoriene, A. R. E. A., reuşi să determine locurile posibile folosite de incaşi pentru ascunderea comorii. El a fost invitat să turneze filme despre şerpii anaconda53 şi alte animale uriaşe din Amazonia, ceea ce şi tăcu, rămânând pe versantul amazonian al munţilor Llanganati, versant pe care îl exploră în toate direcţiile, înapoindu-se de fiecare dată fără aurul indienilor, Blomberg n-a ajuns niciodată la comoară. El publică o carte remarcabilă despre aventurile sale, Aurul îngropat şi şerpii anaconda, carte care îi poate face să viseze pe aventurierii viitori.

  În 1950, sosi, de asemenea, în munţii Llanganati un alt aventurier suedez, căruia i se spunea când inginerul mecanic Stellan Moerner, când Conde54. El era, de asemenea, un fanatic susţinător al documentului Derrotero, pe care îl cunoştea bine. Strânsese o documentaţie considerabilă despre acest subiect şi organiză numeroase expediţii în zonele mai neobişnuite. Nici el nu dădu de urma fabulosului lac, dar nu renunţă totuşi la cercetările sale. Se pare chiar că Moerner îşi continuă, chiar şi până în ziua de azi, infructuoasele sale expediţii în masiv, fără să mărturisească nimic despre eşecurile sau eventualele sale succese – puţin probabile.

  În 1955 sosi un geolog german, doctorul Walther Sauer geolog oficial al guvernului ecuadorian, care din noiembrie până în decembrie 1955, cu mijloacele Casei de Cultură ecuadoriene, organiză o importantă expediţie ştiinţifică în munţii Llanganati şi, mai ales, în renumitul Cerro Hermoso. Peste trei ani. În 1958, el publică o mică lucrare intitulata El Cerro Hermoso de los Llanganati en El Ecuador, în care prezintă toate datele geologice moderne asupra structurii acestui masiv, detalii despre un râu natural, atunci descoperit, ceea ce dovedeşte puţinele informaţii pe care le deţinem încă şi azi despre această zonă şi întocmi o hartă detaliată.

  Expediţia W. Sauer fu deci o expediţie eficientă şi serioasă, chiar dacă nu s-a putut obţine nimic nou în privinţa comorii incaşilor.

  În 1955, fu rândul unui cehoslovac, Eric Jan, să-şi încerce norocul: eşec total.

  Iar mai târziu, americanul Ronald S. Springer încercă şi el acelaşi lucru; eşuă şi el.

  În 1961, doi suedezi, Christian Moerner şi N. Dotty, nu izbutiră nici ei în acţiunea întreprinsă în munţii Llanganati.

  Germanul N. Hans îi urmă în 1963. Întreprinzând în acelaşi timp ascensiuni pe teren şi expediţii aeriene, urmând exemplul lui Blomberg, dar tot fără nici un rezultat edificator. Se pare chiar că el a realizat o importantă coborâre prin Auca Cocha până la râul Topo, dus şi întors şi ea fără succesul scontat.

  În 1966, nord-americanul Robert Carr întreprinse şi el o expediţie; tot fără nici un rezultat.

  În anul următor, o ziaristă şi ea de asemenea americană, Betty Rasnell, veni în Ecuador să-şi încerce norocul. Ea exploră în mod serios canionul râului Desaguadero din Yana Cocha acoperit de o junglă tropicală. Expediţia n-avu nici un rezultat.

  O nouă expediţie importantă apăru în 1969, numită Expediţia anglo-ecuadoriană în Llanganati, alcătuită din cincisprezece tineri studenţi în vacanţă, provenind de la diferite universităţi engleze, dar fără un ordin oficial de misiune. Ea fusese organizată de un ecuadorian, care voia să imite şi să rivalizeze cu importanta expediţie ştiinţifică italo-ecuadoriană din 1933-1934 a lui Boschetti şi Andrade Marin.

  Studenţii veniseră fără nici o competenţă specială, fără o pregătire temeinică, atraşi acolo de nişte prospecte publicitare, abil distribuite pe străzile Londrei de o agenţie de voiaj.

  Explorarea comorii incaşilor se transformase dintr-o dată într-o călătorie turistică de genul clubului de vacanţă. Prospectul distribuit la Londra insista mai mult pe şansa şi spiritul de iniţiativă decât pe seriozitatea ştiinţifică. Voluntarii trebuiau să-şi aducă propria contribuţie.

  Grupul nu părea să cunoască hărţile cele mai vechi şi critica toate expediţiile ştiinţifice anterioare.

  Studenţii englezi reluară chiar tezele şi lucrările geografului Andrade Marin, înainte de a întreprinde expediţia. E inutil să spun că geograful nu era deloc bucuros să-i vadă furându-i şi plagiindu-i cercetările.

  În ciuda atât a publicităţii, cât şi a candidaţilor, renumita Expediţie anglo-ecuadoriană în Llanganati n-a putut nici măcar să traverseze lacul Yana Cocha, poarta de intrare în munţii Llanganati. Acolo echipa exploratorilor îşi stabilise tabăra de bază. În acel loc, tinerii englezi au făcut câteva însemnări despre datele naturale, deja foarte cunoscute şi tot acolo, îndeosebi, mâncau la iarbă verde. Câţiva dintre ei întreprinseră incursiuni discrete prin apropiere, dar este evident că ei nu putură niciodată să ajungă la locul pe care incaşii îl ascunseseră cu atât a grijă şi minuţiozitate.

  Când s-au întors la Quito, ei ţinură o conferinţă la Casa de Cultură ecuadoriană, povestindu-şi aventurile şi propuseră să publice puţinele date pe care le adunaseră. Ei relatară, în sfârşit, câteva experienţe, terminând însă prin a afirma că, pentru a explora în mod amănunţit munţii Llanganati, n-ar ajunge nici măcar o sută de ani. Cât priveşte comoara, ei nu vorbiră, bineînţeles, niciodată despre ea.

  Evident, eşecul studenţilor n-a pus capăt numărului interminabil al celor care speră totuşi să pună mâna într-o zi pe bogăţiile comorii incaşilor, îngropate acolo sus, în munţii Llanganati.

  În lipsa aurului fin care intră în chimire, visul despre bogăţiile îngropate undeva, într-un mic lanţ de munţi sud-americani, e de ajuns să înflăcăreze minţile. Acest vis face şi el parte din moştenirea minunată pe care ne-au lăsat-o incaşii peste secole.

 

 

          SFÂRŞIT

 

 

  1 Provincia Loja este situată în sudul Ecuadorului, aproape de frontiera peruviană, (n.a.).

  2 Vasco Nunez, de Balboa (1475-1517) a descoperit Oceanul Pacific în 1513, după ce a traversat istmul Americii Centrale (n.tr.).

  3 Hispaniola, nume dat de Columb insulei Haiti, (n.tr.).

  4 Denumire dată pădurilor ecuatoriale veşnic verzi din bazinul Amazonului, (n.tr.).

  5 Copac din America Centrală, cu lemn foarte uşor (densitatea 0,15). Folosit îndeobşte la construcţia unor ambarcaţiuni, (n.tr.).

  6 Pedro de Alarcon, Alonso, Briceno, Pedro de Candia, „Grecul” Andon de Carrion, Francisco de Cuellar, Garcia de Jerez, Alonso de Molina, Cristobal de Pelalta, Martin de Paz, Nicolas de Rivera, Domingo de Soraluce, Juan de la Torre, Francisco de Villa fuerte. (n.a.).

  7 Hernan Cortes (1485-1547) a pornit în 1518 la cucerirea Mexicului şi a distrus imperiul aztecilor (1521). Înapoiat în Spania în 1541 el a căzut în dizgraţie, (n.tr.).

  8 Smarald, în spaniolă, (n.a.).

  9 Un peso de aur din vremea aceea este echivalentul a 4,18 grame de aur fin de azi, (n.a.).

  1025000 marcos de argint corespund aproximativ cu 6 tone de argint pur, ceea ce înseamnă o pradă considerabilă, (n.a.).

  11 Această sumă extraordinară de aproape 600000 pesos de aur reprezintă, în unităţi actuale, cantitatea considerabilă de peste 2,5 tone de aur fin (n.a.).

  12 Adică, raportându-ne la 1978, data apariţiei acestei lucrări, prin 1963. (n.tr.).

  13 Vezi nota de la pag. 35.

  14 Sau Montezuma, împărat aztec (1502-1520). (n.tr.).

  15 Unitate de capacitate folosită şi azi în Anglia şi Canada, echivalentă cu 4,54 litri şi în S. U. A., echivalentă cu 3,73 litri, (n.tr.).

  16 Peştele mare (sp.).

  17 Peştele mic (sp.).

  18 Jerez: Verdadera relacion de la Conquista del Peru en la provincia de Cuzco, (n.a.).

  19 Conquista del Peru llamada la Nueva Castilia, (n.a.).

  20 Ruinele acestui templu fabulos există şi azi – bineînţeles, lipsite de orice piese de orfevrărie – în sudul Perului, în apropiere de Lima. (n.a.).

  21 Livra spaniolă în vigoare în epoca aceea corespundea cu 460 grame, (n.a.).

  22 O arroba de aur sau argint 11,5 kg. (n.a.).

  23 Hernando Pizarro: Carta a la Real Audiencia de Santo Domingo (n.a.).

  24 E vorba desigur de mumiile strămoşilor lui, păstrate la Coricancha. (n.a.).

  25 Nu ştim nici până acum ce procedee s-au folosit la îmbălsămare, deoarece aceste trupuri n-au fost niciodată găsite, (n.a.).

  26 La 45° latitudine nord, apar pe cer 90 de constelaţii, care poartă toate nume latine. Doar 5 dintre ele rămân vizibile tot anul. Cea mai cunoscută dintre constelaţiile vizibile, doar în lunile de iarnă, e Orion cu cele două stele uriaşe Betelgeuse şi Riguel, care se află la 250 şi 650 ani-lumină de Pământ, (n.a.).

  27 Lama sălbatică femelă (sp.).

  28 Autorul face o confuzie între ultimul Inca Tupac Amant, executat de spanioli în 1579, după ce se răsculase împotriva autorităţilor coloniale şi Jose Gabriel Condorcanqui, supranumit Tu pac Amaru (1740? – 1781), personajul la care de fapt se referă un cacique peruan, descendent, e adevărat, din împăraţii incaşi, care s-a răsculat, la rândul lui, împotriva spaniolilor în 1780, fiind înfrânt de trupele viceregelui Jauregui şi executat. În plus, acest Tupac Amaru nu avea cum să participe până în 1805 la lupte înverşunate, aşa cum afirmă autorul în fraza următoare, viaţa lui curmându-se în 1781 (n.tr.).

  29 Vechi stat indian din America de Sud, creat de triburile chimu, din grupul lingvistic paruhumocica, în sec. Al XIII-lea, în nord-vestul actualului Peru, În sec. Al XIV-lea a atins cea mai înaltă treaptă în dezvoltarea sa, ca apoi să fie supus de incaşi, care l-au înglobat în statul creat de ei – 1470. (n.tr.).

  30 Toate numele locurilor sau persoanelor figurând în acest capitol au fost modificate intenţionat din motive pe care cititorul le va înţelege lesne, (n.a.).

  31 Solul peruvian reprezintă cam 30 centime, (n.a.).

  32 Poliţia, (n.tr.).

  33 Derrotero înseamnă în limba spaniolă atât „cale, drum de urmat”, cât şi „comoară ascunsă”. Ambele sensuri sunt valabile aici. (n.tr.).

  34 De la pillar, în lb. Spaniolă „a jefui” (n.tr.).

  35 Fermă în ţările Americii de Sud. (n.tr.).

  36 Binoclu (sp.).

  37 Răsărit (sp.).

  38 Patriot venezuelean (1795-1830), fost locotenent şi lui Bolivar, a participat la eliberarea Americii de Sud, devenind preşedintele Boliviei în 1826, (n.tr.).

  39 Numele de Choazanguil corespundea, după geograful Marin, cu „Vis sau pântec sfânt”, (n.a.).

  40 În această regiune se află cele mai bogate mine de aur şi argint, îndeosebi renumitele mine din Laropullm, (n.a.).

  41 Poate Mocha, după istoricul ecuadorian Andrade Marin, (n.a.).

  42 Şi el, (n.a.).

  43 Şi, după socoteala lui, ce loc ar putea fi mai bun decât masivul Llanganati, (n.a.).

  44 Teritoriul fostului regat Quito corespunde, de fapt, cu cea mai mare parte a actualului Ecuador, (n.a.).

  45 Moneda statului Ecuador (n.tr.).

  46 Mic port pe coasta nordică a Perului de azi, (n.a.).

  47 Nu trebuie să uităm că această lucrare originală a fost scrisă de un spaniol în secolul al XVIII-lea, (n.a.).

  48 Ne aflăm în secolul al XVI-lea, secol foarte religios, (n.a.).

  49 Ordin de călugări catolici, întemeiat în 1540 de Ignaţiu de Loyola (1491-1556), confirmat de papă în 1540 sub numele de Ordinul Iezuiţilor. Ordinul urmărea convertirea ereticilor şi slujirea bisericii, (n.tr.).

  50 Locuitor al oraşului Quito, (n.tr.).

  51 Luciano Andrade Marin, Llanganati, Expediţia 1933-1934 (editată de autor, Quito), (n.a.).

  52 Luciano Andrade Marin, Llanganati, voiaje a las misteriosas montanes de este nombrel (1934), Quito, în editură proprie, (n.a.).

  53 Şarpe din America de Sud, lung de 7 m, hrănindu-se cu păsări şi mamifere, (n.tr.).

  54 Contele (sp.).