Acel cacique nu luase cu el decât strictul necesar pentru această scurtă expediţie şi, înapoiat la Cuzco, se grăbi să se ducă la locuinţa colonelului Astete, prietenul său. Senora Astete de Bennet era de faţă când sosi şi povesti după aceea că l-a văzut intrând în casă, ud până la piele, dar încărcat cu o cantitate considerabilă de obiecte din aur. El relată atunci aventura prin care trecuse, al cărei rezultat avea să-i îngăduie să-şi continue lupta împotriva invadatorului spaniol.

  Indianul necunoscut, călăuza sa de atunci, fu ultimul deţinător al secretului acelei comori, deoarece, pierzându-şi speranţa în ce priveşte viitorul ţării sale, Pumacahua n-a voit să destăinuie nici măcar pe patul de moarte amănuntele secretului său. Muri astfel, fiind singurul care cunoştea locul exact folosit de incaşi pentru a-şi ascunde una din numeroasele lor comori. Acesta rămâne încă a fi descoperit de posteritate.

  De la începutul cuceririi, toate locurile care au putut servi incaşilor ca să-şi îngroape bunurile au fost identificate şi înregistrate cu grijă, fiecare stat rezervându-şi de aici înainte dreptul absolut de a rămâne proprietar a tot ce se va descoperi pe teritoriul său.

  Toate obiectele din aur sau argint descoperite oficial sunt de altfel adunate în fiecare an într-un Muzeu al Aurului, proprietate a întregii naţiuni, aşa cum există în oraşele Bogota, Quito şi Lima.

  S-au elaborat şi publicat legi care nu dau particularilor dreptul de a păstra comorile recuperate. Desigur, persoana care descoperă un lot de obiecte din aur într-o peşteră andină, de pildă, va rămâne proprietarul sumei reprezentând valoarea acestor obiective, ceea ce nu este nicidecum rău, dar nu al obiectelor înseşi. Acestea vor fi preluate în mod obligatoriu de către stat, care le va răscumpăra la preţul fixat de experţi. Legile, care sunt foarte stricte, n-au făcut decât să creeze un comerţ paralel şi secret, care se ocupă cu recuperarea obiectelor din aur, descoperite încă ici şi colo şi cu vânzarea lor colecţionarilor occidentali care se bat pe ele. Ambasadorul unui stat cunoscut, pe care nu-l voi numi, era chiar foarte apreciat în ultima vreme pentru că deţinea una din cele mai bogate şi mai invidiate colecţii de obiecte provenind din comorile incaşe.

  Un nord-american, care nu se bucura de imunitate diplomatică, a avut mai puţin noroc în căutările sale de giuvaiere precolumbiene din aur. Cu ajutorul unor jefuitori de morminte, ele reuşise să-şi procure din sudul Ecuadorului o foarte frumoasă mască funerară din aur masiv şi pietre preţioase. Masca îi fusese vândută la un preţ ridicat de către un ţăran băştinaş, care o descoperise în ţinutul lui.

  La înapoierea în ţară, cu aerul unui turist incredul, a trecut prin vama aeroportului Mariscal Sucre din Quito având bine ascunsă masca. Totul părea să se petreacă cu bine, dar poliţia, fără să-i cerceteze măcar bagajele, îi puse mâna pe umăr şi îl percheziţionă până descoperi masca renumită care, bineînţeles, a fost confiscată şi se află azi în vitrinele Muzeului Aurului din Quito.

  Ţăranul din Anzi mărturisise pur şi simplu totul pentru ca, pe de o parte, să-şi recupereze banii care socotea că-i revin de drept şi, pe de altă parte, ca autorităţile să nu-l urmărească.

  Această întâmplare, la care am fost martor, arată în ce măsură autorităţile sud-americane, atunci când nu pot descoperi singure comorile trecutului, îşi asigură protecţia patrimoniului.

  Legile de protecţie n-au împiedicat nicidecum pe nenumăraţii căutători de comori să străbată aceste ţări în toate direcţiile, folosind toate mijloacele ca să-şi atingă scopul. În legătură cu această chestiune s-a scris chiar că timpul folosit pentru lucrări şi banii cheltuiţi fără socoteală de către fanaticii iubitori de aur pentru explorările lor, rentabile sau nu, ar fi putut servi, numai în Peru, la construirea unei căi ferate complete de la un capăt la altui al ţării. Mai mult decât atât, doar eforturile depuse în acest scop ar fi putut face posibilă construirea unui sistem de canalizare modern în fiecare din oraşele acestei ţări.

  Ceea ce prospectorii anonimi au descoperit efectiv ici şi colo, excluzând marile comori aduse la suprafaţă, e departe de a corespunde unor astfel de sume. Doar ce a rămas încă în subsolul ţării depăşeşte, cu mult, bugetul statului pe mai mulţi ani.

  Numai partea nordică a Perului ar fi în stare să furnizeze bogăţii care ar transforma economia ţării. Să nu uităm că provincia cea mai bogată a imperiului incaşilor a fost regatul Chimu29, a cărui capitală era Chanchan, nu departe de modernul oraş Trujillo.

  Ştim, de pildă, că în această provincie doar templul principal conţinea bunuri în valoare de 90000 castellanos, ceea ce reprezintă cam 432 kg de aur masiv, adică aproape 1,1 miliarde franci actuali. Or, nici o relatare a vreunui conchistador nu ne-a parvenit vreodată despre acest fapt. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu aceste fantastice bogăţii ale regatului Chimu. Aproape în fiecare an, din nenumărate morminte răspândite pe teritoriul lui, sunt scoase la iveală cantităţi considerabile de obiecte din aur sau argint, dar comoara din Chimu rămâne încă şi poate pentru multă vreme, la adăpost, ferită de priviri.

  MORMINTELE REGALE ALE DINASTIEI CHIMU.

  Primele comori incaşe, apărute pe neaşteptate din mormintele regale din Chimu, sunt foarte vechi. Ele au fost găsite într-adevăr din 1550. În anul acela, cacique-ul instalat în acele locuri de către spanioli, senor Antonio Chayque, a adus pe neaşteptate la suprafaţă, printr-una din cele mai fericite întâmplări, mormintele regilor din imperiul Chimu. Această descoperire, asemănătoare cu cea a mormintelor din Valea Regilor din Egiptul antic, s-a făcut pe o ridicătură de pământ numită la huaca Lomayahuan, care există de altfel şi azi.

  Cum în vinele acestui cacique curgea sânge incaş, el n-a consimţit să deschidă şi până la urmă să violeze mormintele pe care le descoperise decât cu o condiţie: ca o parte din aurul recuperat să fie utilizat în folosul oraşelor Mansiche şi Huaman, unde avea anumite interese.

  Fiind prea lacomi de aur, desigur că slujbaşii spanioli acceptară imediat târgul pe care Antonio Chayque voi să-l încheie cu ei, înainte de a le destăinui locurile exacte ale extraordinarei lui descoperiri.

  Lucrările de explorare începură deci foarte repede pe locurile unde se aflau mormintele regilor şi spaniolii păreau că se ţin de cuvânt. Dar promisiunile lor frumoase n-au fost respectate decât până la prima împărţeală.

  Văzând că slujbaşii din ţinutul său îl trag pe sfoară şi nu-i transferă integral sumele pe care le voia, nu pentru folosul său personal, ci pentru cele două oraşe pe care le proteja, cacique-ul găsi o soluţie inteligentă spre a-i readuce la realitate. Îi adună şi le spuse că el cunoştea multe alte ascunzători ale comorilor incaşe şi că acele morminte nu reprezentata decât o parte din ele. Bineînţeles, el nici nu se gândea să le indice acele locuri şi mai bogate încă, deoarece ei, slujbaşii spanioli, nu-şi puteau respecta angajamentul luat faţă de oraşele pe care el voia să le ajute. Vor pierde, desigur, dar cu atât mai rău pentru ei. El prefera să-şi păstreze secretele, chiar dacă n-avea mijloacele materiale să le exploateze.

  Aceste puternice argumente i-au făcut pe spanioli sa revină asupra atitudinii lor şi se grăbiră chiar, cu inima îndoită, să restituie binefăcătorului lor vreo 42000 pesos, adică aproape 176 kg de aur fin.

  Bineînţeles, Antonio Chayque nu destăinui niciodată alte ascunzători de comori incaşe şi nu se ştie dacă spaniolii nu l-au luat prizonier, nu l-au torturat, ucis sau lăsat în viaţă, convinşi că au fost, la rândul lor, păcăliţi.

  Pe un alt teritoriu, situat în Peru, căruia i se spune azi la huaca de Toledo, s-a făcut de asemenea, printr-o fericită întâmplare, o importantă serie de descoperiri, acţiune dusă la bun sfârşit de un conchistador spaniol, Garcia Gutierrez de Toledo, care a dat numele său locului unde se aflau mormintele pe care le-a descoperit şi le-a explorat cu zel.

  Ştim, datorită contabilităţii pe care a lăsat-o, că el a scos din morminte cam 427525 pesos de aur, adică aproape 1,8 tone de aur pur, ceea ce reprezintă suma de 4320000000 franci actuali.

  Putred de bogat, el muri subit pe pământul sud-american. Dar moartea lui nu puse capăt extraordinarelor descoperiri ale bogăţiilor din mormintele aflate în la huaca de Toledo. Dimpotrivă, după moartea sa, spaniolii care i-au luat locul reuşiră încă din 1592 să adauge averii lor 235100 pesos de aur curat, adică aproape o tonă de aur sau 1400000000 franci actuali.

  Izvorul nu secase încă! Şi până a fost abandonat, el a adus un profit de aproape 1 milion de pesos, adică aproape 4,2 tone de aur masiv. Dacă ţinem seama de faptul că toate ţările din lumea occidentală nu posedau la sfârşitul secolului al XV-lea decât o cantitate totalizând doar 90 biete tone de aur, ne imaginăm uşor ce puteau reprezenta doar aceste morminte şi lumea incaşă în ansamblul ei.

  Alte comori au contribuit şi de la sporirea depozitului de aur al lumii occidentale, care căuta atât de mult acest metal preţios. În 1602, un individ; care venise din Spania în America spre a-şi încerca norocul şi care se numea Escobar Corchuelo, a scos la suprafaţă, într-un loc necercetat până atunci, denumit hauca de la Tosca, un număr foarte mare de obiecte din aur şi argint, care au fost evaluate pe vremea aceea la 60000 pesos, adică 250,8 kg.

  În acelaşi an, spaniolii elaborară un proiect îndrăzneţ şi întemeiară chiar o companie, care se afla în oraşul Trujillo, în partea de nord a teritoriului, cu scopul de a obţine aurul. Planul era să devieze apele râului Moche până la un loc important, numit la huaca del Sol, chiar la Moche.

  Fondurile au fost strânse, muncitorii angajaţi şi proiectul intră în lucru. Dar lucrările se întrerupseră, nu pentru că pământul se dovedise prea tare sau prea periculos, nu pentru că oamenii refuzau să muncească, ci pur şi simplu pentru că au dat peste o comoară foarte mare, evaluată pe vremea aceea la 800000 ducaţi, adică la 2,8 tone de aur şi argint, comoară care conţinea în primul rând un idol incaş din aur masiv, de dimensiuni uriaşe. Bineînţeles, totul a fost topit în cuptoarele anonime şi din această comoară nu ne-a mai parvenit nimic.

  Tezaurul a fost ultimul de asemenea importanţă descoperit până azi pe teritoriul Perului. Adeseori (şi am avut de nenumărate ori ocazia să constat eu însumi) foarte multe ascunzători de obiecte din aur sau argint sunt descoperite încă şi azi, fie în Anzii nordici, fie în deserturile de pe ţărmul sudic, dar, deşi de o foarte mare valoare, ele nu reprezintă mare lucru faţă de imensele cantităţi de metale preţioase ivite din pământ ici şi colo.

  Jefuitorii de morminte şi de ruine se înmulţesc mereu. Numărul lor va creşte de-a lungul anilor. Totuşi, cea mai mare parte a descoperirilor rămâne de făcut în viitor, adică scoaterea la suprafaţă a celor mai importante comori incaşe, cele din legendarele Pez Grande şi Pez Chico, cele din Coricancha îndeosebi, din templul din Pachacamac şi, bineînţeles, majoritatea comorilor din imperiul de nord, printre care cea mai importantă dintre toate, comoara din munţii Llanganati.

  Unii istorici cred chiar că tezaurul din Pez Chico a şi fost descoperit şi golit de conţinutul lui, el nefiind altul decât comoara exploatată de cacique-ul Antonio Chayque în 1550, despre care am mai vorbit. Privite prin această optică, ar rămâne de descoperit în întregime Pez Grande şi nu-i exclus ca unii indieni, ataşaţi încă şi azi cultului solar din trecut, să-i cunoască totuşi taina.

  Pentru că am văzut indieni pioşi continuând să adore Soarele şi să urască tot ce vine din Occident, personal sunt convins că unii dintre ei continuă să păstreze secretul unora dintre cele mai importante comori incaşe, pe care-l transmit din generaţie în generaţie, ca pe o relicvă sfântă. Viitorul ne va da poate dreptate!

  VIII.

  JEFUITORII DE MORMINTE

  — Ne întâlnim mâine seară, la ieşirea din sat, la ora douăzeci şi două, cu farurile stinse!

  Omul care îmi şoptise discret aceste cuvinte la ureche era un indian foarte tânăr, de vreo douăzeci de ani, Manuel Capac30. Îl cunoscusem întâmplător cu prilejul vizitei pe care am ţinut s-o fac la Muzeul arheologic pre-incaş din orăşelul Nazca, în deşertul din sudul peruvian.

  Această întâlnire anodină avea să-mi dezvăluie cine sunt şi cum lucrează aceşti obscuri căutători indigeni ai bogăţiilor din imperiul străvechi.

  Ea avea să-mi ofere posibilitatea de a găsi un răspuns clar întrebării care mă obseda de multă vreme: „Cum se explică abundenţa obiectelor incaşe, autentice în aparenţă, care se etalează în odăiţele din fundul magazinelor de antichităţi, din Lima, Londra, New York sau Paris şi de unde provin fabuloasele colecţii de giuvaiere de aur incaşe şi pre-incaşe, deţinute atât de muzeele oficiale, cât şi de bogaţii colecţionari occidentali?”

  La drept vorbind, totul a început la Lima. Ca orice călător serios care se respectă şi ajunge într-una din acele nenumărate ţări sud-americane în care au existat pe vremuri strălucite civilizaţii precolumbiene, plănuisem să cumpăr câteva amintiri din epoca incaşă pentru colecţiile mele.

  — Nu te încrede, m-a sfătuit un prieten arheolog din Lima, cam toate obiectele care ţi se vor oferi nu sunt decât falsuri, unele dintre ele fiind de altfel adeseori foarte bine executate. Dar s-ar putea ca, având puţin noroc, să descoperi în vreo odăiţă din fundul unei prăvălii piesa excepţională şi autentică pe care o cauţi! Asta mi s-a întâmplat de mai multe ori chiar în capitală. Îţi urez să ai acelaşi succes!

  AURUL DIN MAGAZINUL DE VECHITURI.

  Arheologul – în mod cât se poate de oficial – mi-a dat câteva adrese, la care m-am dus imediat. Primul contact stabilit în centrul oraşului Lima a fost aşa cum mi-am dorit. Era cel bun. Bătrânul anticar, un spaniol care descindea poate din acei îndepărtaţi conchistadori, locuia într-o prăvălie întunecoasă semănând mai mult cu o dugheană de vechituri decât cu un templu al relicvelor istorice. Mi-a scos mai întâi câteva vase „incaşe”. Era de ajuns să-ţi arunci o singură privire asupra lor ca să-ţi dai seama că erau evident false. Am clătinat din cap cu un aer incredul şi i-am cerut, cu toată discreţia cuvenită, ceva autentic. La stăruinţa mea şi după ce aruncase o privire inchizitorială în jurul său, ridică până la urmă o perdea, făcută dintr-o catifea de un auriu stins, complet uzată. Am intrat amândoi în odăiţa din fundul prăvăliei.

  Acolo, stupoare, domnea o linişte adâncă: sub ochii mei se etala un muzeu de artă incaşă autentică, muzeu ultrasecret, al cărui prag n-ai fi putut să-l treci niciodată, orice bilet de intrare ai fi avut. Nu se aflau acolo decât vase cu forme graţioase, cu decoraţii minunat conservate, mumii parfumate, încă învăluite în ţesăturile lor încântător urzite, recipiente de bronz sau centuri din aur masiv, provenind din acele mici comori îngropate cu multă grijă şi descoperite nu se ştie cum, nici de cine, ici şi colo, în munţii incaşilor.

  Câştigându-i încrederea, bătrânul îmi deschise un cufăr uriaş din metal, făcut probabil la începutul acestui secol, care trona maiestuos într-unul din colţurile încăperii. Conţinutul său, care scânteie dintr-o dată, mă făcu să mă trag înapoi cu câţiva paşi, atât de mare mi-era uimirea. Zeci de farfurii cu lucrături autentice, coroane, statuete, pieptare turnate în aur masiv, din cel mai fin, confirmau fabuloasele comori îngrămădite de secole în pământul emisferei sudice. Dacă au dispărut toate de sub ochii conchistadorilor spanioli după supliciul lui Atahualpa, în cursul anilor, unele dintre ele, au reapărut încetul cu încetul la suprafaţă în împrejurări misterioase.

  Doar puţini iniţiaţi au acces la aceste minunăţii incomparabile.

  Totul era de vânzare. Puteai să atingi, să pipăi şi să sorbi cu privirea acele comori, ba chiar să le distrugi, dacă o astfel de nebunie îţi trecea prin cap. Nimeni nu s-ar fi supărat şi cel mai puţin bătrânul negustor, din moment ce mii de soli (monedă peruviană31), de dolari sau semnătura de pe un cec l-ar fi despăgubit.

  Nu toate acele obiecte incaşe îngrămădite în locuri interzise privirii oamenilor de rând erau evaluate la sume exorbitante. Chiar la Lima, cunoscătorul informat îşi poate permite să cumpere, cu preţul ce l-ar da pe nenumărate falsuri, adică vreo câteva sute de soli, mărturii adevărate şi intacte ale fantasticului trecut.

  Ţesături precolumbiene foarte frumoase, perfect împodobite, care şi-au păstrat culorile, ating cu greu suma de 400-1000 soli (220 până la 300 franci). O mumie incaşă intactă şi încă înfăşurată complet, se poate obţine cu modesta sumă de 300 dolari, adică aproximativ 1500 franci. Or, în magazinele specializate din Londra, New York sau Paris, aceiaşi amatori îşi smulg obiecte identice la preţuri de zece ori mai mari. Cât priveşte giuvaierele provenite chiar din comori, lucrate în aur pur sau argint, vânzarea lor este strict interzisă de către autorităţi chiar şi în interiorul ţării; ele rămân doar puţin timp în lăzi ca aceea a anticarului. În pofida preţului lor exorbitant, acestea dispar foarte repede spre a-şi urma strălucitul lor destin în vreo obscură colecţie particulară din Europă sau America, după ce au stat multă vreme tăinuite în adâncul pământurilor aride din Peru sau Ecuador.

  Comerţul cu aceste antichităţi este extrem de rentabil pentru traficanţii locali, dar riscurile sunt mari: legea pedepseşte în mod sever vânzarea patrimoniului peruvian şi mai ales exportul lui în străinătate. Căutătorii de comori riscă, în orice clipă, să ajungă în sordidele închisori sud-americane, dacă nu pier cumva sub gloanţele poliţiei.

  Acum câţiva ani, când s-a produs un teribil cutremur pe coasta de nord a Perului, înghiţind oraşe întregi împreună cu toţi locuitorii lor, s-au găsit totuşi câţiva oameni cu mintea ageră, care şi-au spus că înspăimântătorul cutremur de pământ ar fi putut deschide de asemenea mormintele strămoşilor şi ascunzătorile în care au fost îngropate unele comori după înfrângerea incaşilor.

  Crezând că a dat mana cerească peste ei, luară imediat toate lopeţile, cazmalele şi sondele metalice pe care le-au putut găsi la îndemână şi plecară să cucerească necropolele deschise de destin. Cum a mărturisit mai târziu, la Trujillo, unul din aceşti jefuitori ocazionali:

  — La urma urmei, strămoşii noştri ne-au lăsat moştenirea asta! Şi ei au hotărât acolo sus că a sosit momentul să ne-o împărţim şi să profităm de ea pe pământ!

  Ce puteam replica la aceste cuvinte, când asupra bieţilor oameni, azvârliţi de colo până colo de cataclismele economice internaţionale şi naturale, apasă o mizerie ce devine din ce în ce mai mare?

  În tot cazul, mulţi au fost aceia care, profitând de pe urma îngrozitorului cutremur de pământ, au pornit pe drumul providenţial al moştenirii lăsate de iluştrii lor strămoşi. Numeroşi au fost şi cei care s-au întors din drum.

  În faţa acestor jafuri crescânde şi în fiecare zi tot mai bine organizate de indigeni, statul peruvian a luat măsuri, fiindcă într-adevăr în această regiune existau o mulţime de necropole necunoscute sau mici tainiţe adăpostind giuvaiere îngropate, care se deschideau deodată în faţa oamenilor. Guardia Civil32 puternic înarmată pentru această împrejurare, primi misiuni menite să-i descurajeze pe jefuitori. Ea putea să apară la locurile prădăciunilor, oriunde şi oricând, chiar în toiul nopţii.

  Mai totdeauna, jefuitorii localnici erau foarte bine organizaţi şi puneau pândari şi pe înălţimile care înconjurau locul „lucrărilor”. Cu mult înainte ca patrulele poliţiei să apară pe terenul explorărilor, jefuitorii dispăreau. Cunoscând perfect regiunea în cea mai mare parte a cazurilor, ei nu erau prinşi. Şi când erau, puteau foarte bine aranja lucrurile cu ajutorul unor obiecte recent descoperite, splendid lucrate.

  Dar pentru unii dintre ei interesanta aventură a cutremurului de pământ nu avea un sfârşit vesel şi îmbelşugat. În ciuda tuturor eforturilor, unii dintre ei au fost realmente întemniţaţi şi zac încă în închisori, aşa cum am putut constata într-unele orăşele de pe ţărmul sudic al Perului. Alţii au fost pur şi simplu omorâţi chiar la locul faptei de către poliţişti, care primiseră ordin să împuşte imediat, după câteva scurte somaţii, pe toţi cei care profitau de dezordinea generală, de nenorocirea naţională şi mai ales de nesperatele condiţii geografice pentru a se îmbogăţi în mod ilegal din patrimoniul tuturor.

  Fără îndoială că indienii n-au avut nici o clipă impresia că participă la un furt şi mai puţin încă la jefuirea statului. Pentru ei, interesul ştiinţific, arheologia nu valorează mare lucru şi de altfel se întâmplă adesea ca nici măcar să nu ştie ce reprezintă obiectele descoperite de ei. În sinea lor, cei mai mulţi dintre ei nu sunt răufăcători. Îi preocupă doar mâncarea, masa de a doua zi sau educaţia fiului lor. Sub pământ există aur sau vase pe care turiştii şi le smulg la preţuri mari şi nu-i cu nimic mai greu să te duci în căutarea lor decât să ari pământul arid sau să dobori trunchiul unui arbust uscat. Dar în mod sigur e mult mai rentabil.

  Această concepţie cam simplistă explică de ce n-a încetat jefuirea mormintelor vechi sau a comorilor lăsate ici şi colo de către incaşii în derută, în ciuda represiunilor crâncene şi împuşcăturilor poliţiei.

  Dimpotrivă, activitatea continuă, deşi nu ziua în amiaza mare, în văzul tuturor, ci într-o taină absolută, ştiută doar de iniţiaţi. Mitul comorii incaşilor există şi azi în Anzi sau în deşerturile de pe coastă. Unele ascunzători fastuoase mai apar încă ici şi colo, dezvăluindu-se privirii oamenilor de azi.

  AURUL ŞEFULUI DE GARA.

  În decursul uneia dintre numeroasele mele misiuni medicale la indienii din Cordilierii Anzilor, am aflat că o superbă mască funerară din aur masiv fusese recuperată de vameşii peruvieni de la un american care se întorcea acasă cu această piesă extraordinară, atât în ce priveşte greutatea, cât şi starea excelentă de conservare. El o cumpărase în cursul călătoriei sale turistice, de la un ţăran, care şi el o descoperise într-un mormânt foarte bogat, situat pe pământurile lui. Or, activitatea tainică a acestui ţăran, jefuitor al mormintelor incaşe, se desfăşura nestingherită după ce acesta încheiase în prealabil cu autorităţile o foarte curioasă înţelegere. Toată lumea îi cunoştea bine activităţile nocturne, dar era lăsat în pace atât a timp cât el scotea la suprafaţă şi vindea negustorului din oraş piesele vechi, de mică importanţă; în schimb, cum extrăgea din pământ câteva giuvaiere deosebit de rare sau preţioase, el se grăbea să comunice autorităţilor numele sau înfăţişarea cumpărătorilor.

  Acest mic târg era profitabil tuturor. Jefuitorului de morminte, care încasa în soli sau în dolari suma reprezentând munca lui şi statului, care recupera obiectele He calitate deosebită, sporind astfel comorile deja foarte bogate ale muzeelor sau băncilor. Doar credulul amator, care se lăsase păcălit din cauza gustului său pentru obiectele prea frumoase, nu îşi dădea seama cine trăgea folosul de pe urma anevoioaselor sale tratative.

  Ştiu că această măruntă maşinaţie, socotită de occidentali mai degrabă dezgustătoare, se practică şi azi în America de Sud, atât în Peru, cât şi în Ecuador. Nu ştiu dacă asemenea procedee sunt folosite şi în Columbia – care a fost patria aurului precolumbian – dar faptul e foarte probabil, acest procedeu a permis muzeelor naţionale, îndeosebi Muzeului Aurului aparţinând băncii din Quito, să se îmbogăţească cu cele mai frumoase piese.

  Nu toţi căutătorii de comori incaşe, toţi jefuitorii de morminte au procedat astfel.

  Practic, cam întregul Peru a fost colonizat de incaşi sau de popoarele care i-au precedat, nazcas, mochicas şi chimus. Vestigiile lor se găsesc aproape pretutindeni şi comorile lor de asemeni. De la nord şi până la sud, pe marginea şoselelor şi a drumurilor, se văd ruine pe care mii de turişti vin azi să le admire.

  Cele mai numeroase vestigii se află concentrate într-o vastă depresiune care se întinde, în mare, de la malurile lacului Titicaca până la Machu-Pichu, oraşul sacru al incaşilor. Tot acolo mă gândeam că o să găsesc cel mai mare număr de piese arheologice necunoscute de autorităţi şi de turişti, dar foarte bine cunoscute de sătenii localnici.

  M-am dus acolo, însoţit de un prieten.

  Pe drum, îi tot întrebam pe băştinaşi, dar aceştia erau foarte zgârciţi la vorbă. În sfârşit, unul dintre ei, şef de gară într-un orăşel, tentat de câţiva dolari modeşti, ne-a mărturisit până la urmă cu glas şoptit:

  — Da, ştiu acolo, la poalele Cordilierilor, un loc unde se află mumii incaşe. E şi aur acolo!

  Privirea lui, de altfel, nu ne urmărea, ci era aţintită undeva în zare, asupra unei coline îndepărtate, pe care ne-o indica şi cu mâna. Câţiva dolari suplimentari s-au înşiruit pe masa de lemn aşezată în faţa noastră. El acceptă să ne pună în legătură cu proprietarul terenului. Ne-am înţeles să ne întâlnim a doua zi.

  Dar, în ziua următoare, totul se schimbase. Faţa şefului de gară era posomorită. Cu un aer duşmănos, ne anunţă că planul nostru se dovedea imposibil şi că, de altfel, nu mai ştia prea bine unde se afla terenul despre care ne vorbise. Până la urmă, în faţa protestelor mele, îmi înapoie dolarii şi se îndepărtă bombănind.

  E mai mult ca sigur că în cursul nopţii omul se gândise sau mai degrabă se consultase cu cineva şi acum se temea să dezvăluie unor străini taina sa şi a fraţilor săi de acelaşi neam, ca nu cumva să aflăm prea multe.

  Am înţeles din clipa aceea că valea sfântă, mult prea umblată de turişti şi îndeaproape supravegheată, nu era propice investigaţiilor noastre. Trebuia să mergem mai în sudul ţării, lângă oraşele Nazca şi Ica. Acolo, într-adevăr, la marginea Oceanului Pacific, în nişte ţinuturi ce astăzi nu mai sunt decât nişte pustiuri de nisip, au înflorit, înainte de şi în timpul imperiului incaş, civilizaţii strălucite. Dar ruinele încă vizibile sunt rare şi aceste teritorii au fost până acum complet ignorate de turişti. Acolo, ne-a spus pe ocolite un arheolog, vom putea dezlega misterul originii antichităţilor precolumbiene şi a giuvaierelor din comorile incaşe ascunse în colecţii particulare.

  Iată-ne deci la drum spre deşerturile sudului cu o maşină special echipată pentru a străbate teritoriile nisipoase sau stâncoase. În trecere ne-am oprit în orăşelul Nazca, spre a vizita muzeul arheologic organizat de autorităţi. Vase de lut funerare, mumii şi bijuterii dovedesc inteligenţa vechilor popoare din Peru. Unele piese ne-au smuls exclamaţii de uimire. Faptul acesta n-a scăpat unui tânăr, care ne-a urmat la ieşire şi ne-a acostat cu timiditate:

  — Văd că strămoşii mei vă pasionează, zise el. Şi eu am chiar norocul de a deţine un craniu pre-incaş, purtând urmele unei trepanaţii, după cum mi-a spus medicul din satul meu.

  — Îl putem vedea?

  — Se poate, dar va trebui să veniţi la mine acasă! Numele meu e Miguel Capac.

  A doua zi, plin de mândrie, tânărul Miguel, care era student, ne arătă craniul.

  L-am întrebat:

  — De unde provine? Cum ţi l-ai procurat? Poţi să ne răspunzi? Dacă întrebările noastre te stingheresc, nu răspunde nimic, n-o să fim supăraţi pe d-ta. Îţi mulţumim dinainte că ne-ai arătat această piesă!

  Mai întâi n-a vrut să spună nimic. Fata i se îmbujorase. A trebuit să-i câştigăm încrederea, citându-i numele prietenilor noştri peruvieni, spunându-i că suntem în misiune medicală la indigeni ca şi el şi că vrem să urmărim filiera cercetărilor arheologice clandestine, nu pentru valoarea obiectelor, ci pentru interesul lor istoric. L-am încredinţat bineînţeles că o să păstrăm secretul mărturisirii lui şi-l vom feri astfel de pedeapsă. În sfârşit, perspectiva câtorva dolari care îl vor ajuta în studiile sale păru să-l mai înduplece puţin. În cele din urmă, acceptă să vorbească:

  — Tata e un biet ţăran şi noi n-avem bani, îmi spuse el. Or, eu vreau să-mi continui studiile de drept, aşa cum fac şi camarazii mei, numai că acestea sunt costisitoare. Aşadar mă duc regulat cu câţiva prieteni să explorăm mormintele pe care le-am descoperit nu departe de aici. Acolo am dezgropat craniul acesta. Am mai găsit de asemenea numeroase mumii şi obiecte pe care le vindeam unor oameni din Lima, care vin special la Nazca pentru asta. Apoi urca spre nord şi cred că le revând turiştilor.

  — Dar ai găsit şi obiecte din aur şi argint?

  — Da, murmură el cu un glas ce abia se auzea.

  — Putem participa şi noi la aceste explorări?

  Miguel şovăi din nou şi, în cele din urmă, ne spuse cu o voce şi mai înceată:

  — Mergem acolo mâine seară. Timpul e frumos. Nu-i vânt şi suntem în perioada lunii pline, e cel mai prielnic moment pentru noi. Dacă ţineţi să mergeţi, ne întâlnim mâine seară la zece, la ieşirea din sat. Un ultim sfat: cumpăraţi-vă, vă rog, un flacon de timolină de la farmacia din sat, s-ar putea să vă fie de folos şi, dacă n-o să-l folosiţi, o să ne servească nouă.

  Aceasta ne stârni mirarea, întrucât ne întrebam la ce ar putea servi acest produs. O fugă la farmacia din colţ ne-a dezvăluit la ce folosea cu adevărat. Era vorba de o licoare portocalie, care avea un miros foarte plăcut. Iniţial crezusem că-i vorba de unul din acele parfumuri pe care indienii le folosesc uneori şi că Miguel ţinea să i-l oferim ca să putem participa la expediţiile lui. Foarte curând am aflat ce destinaţie avea de fapt.

  ORA 22, CU FARURILE STINSE!

  Exploratorii poartă toţi, fie că-i vorba să întreprindă lucrări în Cordilieri sau în deşert, bonete de lină, care le acoperă ceafa, aproape toată faţa şi urechile şi îi apără de nisip, evitând totodată să fie recunoscuţi. Ei umezesc cu timolină această cască înainte de a lucra, pentru ca praful să nu le irite faţa. Desigur celor mai mulţi dintre indienii din Peru nu le mai e teamă, ca strămoşilor lor, de farmecele morţilor; ei au păstrat totuşi unele suspiciuni faţă de acele mumii ale străbunilor lor, pe care le scot aproape zilnic din pământurile pe care le explorează. Ei cred îndeosebi că trupurile vechi de mai multe sute de ani, odată degajate din învelişul lor de nisip, transmit oamenilor infecţii redutabile, aceste infecţii datorându-se oxidării particulelor metalice aflate uneori în veşmintele mumiilor. De fapt, temerile lor nu sunt deloc justificate, după cum am putut verifica împreună cu arheologii oficiali, care practică acest fel de săpături cu alte scopuri, dar ele există totuşi în vechea tradiţie a incaşilor, care credeau că tulburând liniştea morţilor îşi atrăgeau fulgerele zeilor sub formă de boli incurabile.

  Fără timolină, deci, nu putea fi vorba să întreprinzi explorări de felul celor pe care Miguel şi camarazii lui se gândeau să le înceapă în seara următoare. (Micul laborator din Lima, care fabrica pe scară industrială acest produs, trebuie să facă avere, atât de mare e numărul jefuitorilor de morminte şi de comori din America de Sud).

  La ora 22, aşa cum ne înţelesesem, ne aflam, Miguel şi cu mine, la ieşirea din Nazca, la marginea deşertului. Informatorul nostru apăru din umbră, aşa cum ne făgăduise şi ne făcu semn să-l urmăm. Pornirăm cu maşina peste întinderile nisipoase ale unei văi secate, acoperite cu un nisip roşiatic, întrezărit la lumina farurilor. După o dună, un grup de peruvieni ne aştepta în întuneric. Ne-am strâns mâinile în tăcere. Aceşti oameni erau mici cultivatori, îmbrăcaţi sărăcăcios. Erau trei tineri cam de vreo douăzeci de ani şi un bărbat de vreo cincizeci. Toţi nu aveau decât o idee în cap şi o speranţă în inimă; să găsească metale preţioase, mai cu seamă aur, una din acele nenumărate mici comori pe care incaşii le-au ascuns de privirile spaniolilor. Vasele şi ţesăturile împodobite prezintă pentru ei un interes mai mic, cu toate că le pot vinde în oraş.

  Uneltele pe care le aduseseră cu ei erau simple. Câteva lopeţi solide, însă ruginite, o tijă lungă de metal, ruginită şi ea, folosită la sondarea nisipului pentru a descoperi amplasamentul mormintelor, o lanternă, care va fi aprinsă cât mai puţin cu putinţă şi un sac în care să fie puse obiectele descoperite în cursul nopţii. Nici un instrument fin – pensulă, perie sau răzuitor – din cele folosite de arheologii oficiali. Exploratorii mei ţărani nu aveau un interes ştiinţific pentru ascunzătorile pe care le descopereau. Pentru ei o necropolă incaşă nu era decât un fel de mină care trebuia exploatată ca atare. Le era complet indiferent dacă ele aveau să îmbogăţească patrimoniul cultural al oamenilor sau nu.

  Sub un cer înstelat, micul grup se îndrepta spre locul reperat în prealabil de unul din locuitorii uniţi sat din apropiere. Am mers multă vreme prin deşert. Miguel şi cu mine am obosit repede, cu atât mai mult cu cât aventura aceea nocturnă făcea să ne bată inimile mai repede. Primejdia permanentă ca trupele oficiale să apară în orice clipă nu ne ieşea din minte. Dar, cum nimeni nu sufla o vorbă, ne-am continuat drumul.

  Coloana s-a oprit brusc. Ne aflam desigur la locul acţiunii. Miguel ne explică apoi că nu eram prea departe de o potecă pe care va veni o camionetă să ne ia în taină la sfârşitul nopţii. Fiecare dintre exploratori îşi puse boneta de lină, după ce băgase în ea în prealabil o batistă îmbibată cu acea curioasă substanţă, timolină, menită să-i apere de eventualii „microbi”. Noaptea eră răcoroasă, aproape rece. Continuând să tacă, oamenii puseră mâna pe sonde.

  Le cufundară în mod metodic, cât mai adânc cu putinţă, în nisipul fin care acoperea solul, căutând să descopere cea mai mică rezistenţă, ceea ce le-ar semnala existenţa vreunui obiect îngropat.

  Deodată, una din tije păru să se izbească de un obstacol. Cuprinşi brusc de frenezie, ţăranii îşi luară lopeţile şi începură să sape. Era o muncă obositoare. Nisipul, fin precum praful, se ridica în nori atât de denşi, încât în curând nu se mai văzu nimic. Trebuiau să se oprească din lucru ca să lase nisipul să se aşeze din nou. Lumina palidă a lunii pline, care cădea peste deşert, făcea ca scena să aibă un aer sinistru şi grandios în acelaşi timp. În ziua aceea, luna, odinioară venerată, părea că priveşte cu un aer mohorât pe oamenii aceia care îşi căutau trecutul.

  În timp ce nisipul era scormonit, unul dintre peruvienii care ne însoţeau stătea de pază. De pe înălţimea unei dune pe care se instalase cu o sticlă de apă, scruta orizontul. Patrulele poliţiei nu erau rare în acest sector, chiar şi în toiul nopţii. Adevărul e că în ultima vreme explorările clandestine atinseseră asemenea proporţii în sudul Perului, îndeosebi în această regiune, încât poliţiile municipale au organizat ronduri cu schimbul pentru a-i surprinde pe jefuitori. Din când în când îi prindeau şi atunci sancţiunea era aspră: închisoare şi o amendă mare, care adeseori nu putea fi plătită.

  Groapa se adâncea. Deocamdată nu apărea nimic, dar oamenii nu păreau descurajaţi. Câte nopţi nu mai petrecuseră ei astfel, răscolind pământul, ca până la urmă să se întoarcă plouaţi în colibele lor aşezate de-a lungul drumurilor? Nu ştiam nimic despre toate acestea, deoarece aceşti oameni mândri nu concepeau să-şi mărturisească altora necazurile, mai ales unor străini ca noi.

  În noaptea aceea, zeii aveau să fie de partea lor. Cam pe la unu noaptea, pe când săpătorii dispăreau aproape complet în groapa pe care-o făcuseră, un „Pst” discret, rostit din vârful buzelor, ne atrase deodată atenţia. Prudent, acoperind conul strălucitor al lanternei, am luminat peretele gropii. Un enorm vas de lut, de peste 60 cm înălţime tocmai apăruse din nisip.

  Cu toate că aproape întreaga faţă îi era acoperită de bonetă, am văzut cum ochii celui care îl descoperise sclipesc de bucurie. Ceilalţi se opriră imediat din lucru. Acum nu mai foloseau lopeţile, ci degajau locul cu mâinile goale.

  În câteva minute vasul fu dezgropat. Desigur, el nu conţinea preţioasa comoară pe care speram s-o vedem, ci o simplă mumie din epoca nazca, înmormântată acolo, perfect conservată de mai bine de douăsprezece secole. I-am înlăturat cu prudenţă stratul de pământ ars. Era înfăşurată şi acum cu fâşii roşietice şi săpătorii noştri se grăbiră s-o „dezbrace”, ca să vadă dacă nu are bijuterii de aur, care constituiau aproape singura raţiune a prezenţei lor acolo. După câte mi-am putut da seama, mumia era a unei femei. Dar, pe scheletul ei nu exista nici cea mai mică urmă de metal. Peruvienii aveau să studieze atent gura, ştiind că incaşii obişnuiau să-şi îngroape morţii strecurându-le între dinţi o plachetă de aur ca ofrandă pentru zei. De astă dată. Maxilarul nu ascundea decât un mic ghem de lână, perfect conservat, dar care, pentru oamenii de azi, nu mai are aceeaşi întrebuinţare. Bumbacul nu este atât de valoros precum aurul, el nefiind folosit în zilele noastre decât la ţesut.

  Atunci, mânioşi, ştiind, că nu vor putea obţine mare lucru pe oseminte, exploratorii azvârliră mumia pe un povârniş din apropiere. Nu mai prezenta nici un interes. Săpăturile s-au reluat, totuşi, cu perseverenţă, în acelaşi loc. Nu şi-au pierdut încrederea.

  — Nu-ţi face griji, îmi şopti ghidul nostru, Miguel. O să găsim, ceva mai ca lumea. Incaşii puneau în general oale frumoase, huacos, la picioarele morţilor pentru a-i hrăni în cursul lungii lor călătorii. Trebuie să, găsim aceste huacos şi, cine ştie, poate că lângă ele dăm peste o comoară.

  SCAPĂ CINE POATE.

  Aceşti ţărani exploratori ar putea fi nişte minunaţi arheologi, dacă ar vrea. Ei au ochiul format mai bine ca oricine. După câteva minute, dezgropară efectiv un vas superb, împodobit cu motive negre, roşii şi albe. La puţin timp după aceea, au scos altul, tot intact, ca şi cum ar fi ieşit de la un artizan ce abia îl confecţionase. Mai avea încă în el boabe de porumb şi oase uscate de oaie sau capră. Ultimele provizii pentru drum. Vasul, o piesă splendidă de muzeu, fu imediat acoperit cu nisip, care să-l apere de eroziunea timpului.

  — Facem asta, îmi spune Miguel, ca să evităm ca huaco-ul să crape, uscându-se prea repede. În cazul ăsta, ar risca să se spargă şi n-am mai putea obţine acelaşi preţ de la negustorii din Lima.

  Alte vase de lut ieşeau încetul cu încetul din nisip, dar oamenii noştri nu păreau totuşi satisfăcuţi. Ce-i interesa era aurul. Convingându-se că nu-l găsesc acolo, părăsiră mormântul ca să se ducă să-l caute în altă parte. Şi din nou, unul dintre ei, înarmat cu tija lui lungă de metal, începu să sondeze terenul nisipos.

  Sudoarea picura pe feţele mascate. Noaptea se scurgea.

  În urma eforturilor depuse cu braţele, de bravii noştri săpători, alte mumii, înfăşurate încă în fâşii de pânză, apăreau încetul cu încetul la suprafaţă. Fuseseră îngropate într-o poziţie încovoiată, cu genunchii atingând coatele, iar braţele strânse ca şi cum ar fi vrut să se apere de o primejdie ipotetică.

  Orbitele goale fixau adâncul nopţii, dar exploratorii erau blazaţi. Mâinile lor lacome desfăşurau fâşiile de pânză cu dexteritate, căutând vreo comoară, singurul lucru care-i interesa.

  Dar, în noaptea aceea, nici o bucată de metal preţios n-a fost extrasă din nisipul deşertului. Jefuitorii au trebuit să se mulţumească cu vase de forme variate, care ar fi satisfăcut din plin plăcerea oricărui muzeu occidental, cu ţesături preţioase şi alte diverse obiecte. În zori, ne aflam încă acolo, fascinaţi de spectacolul acelor exploratori violând cu frenezie cimitirele uitate ale strămoşilor.

  Deodată se dădu alarma şi fiecare trebui să scape cum putea. Pândarul venea spre noi în goană. Zărise un plimbăreţ matinal – sau un vânător – care umbla pe acolo, prin deşert, nu se ştie de ce, împreună cu cânele lui. Cât ai clipi, materialul şi obiectele au fost transportate într-un vehicul care staţionase nu departe de noi în timpul nopţii şi pe care nimeni nu-l văzuse venind. Fiecare se grăbea s-o şteargă, plin de praf, de teama unei eventuale denunţări. Trebuie să spun că închisoarea nu-i ispitea deloc pe căutători, îndeosebi în acele sate din sudul peruvian.

  Jefuirea mormintelor nu este o activitatea lipsită de pericol. Mai mulţi indigeni peruvieni zac şi azi în acele îngrozitoare temniţe, după ce au fost condamnaţi pentru „distrugerea patrimoniului istoric naţional”.

  Piraţii arheologiei nu sunt, în Peru, exploratori ocazionali, care lucrează izolat, precum acei care pot fi întâlniţi uneori în Franţa. Ei au creat adevărate întreprinderi care, în unele regiuni, au luat proporţii mari. Am vizitat astfel de sate din sudul peruvian, unde peste 20 din populaţie trăieşte azi de pe urma săpăturilor clandestine. Lucrurile au ajuns până într-acolo încât seara, la şezători, la lumina unor lămpi cu gaz, ţăranii îşi povestesc întâmplări cu jafuri, aşa cum ţăranii noştri evocă bucuroşi poveşti de vânătoare sau de pescuit.

  În ce mă priveşte, după ce am asistat la acea distrugere a unei mici porţiuni din istoria omenirii, nu mă pot abţine să nu-i condamn pe aceşti jefuitori. Pe de altă parte, mă întreb dacă nu cumva trebuie să ne temperăm judecata faţă de ei, deoarece aceşti ţărani nu sunt conştienţi de aportul ştiinţific al arheologiei. În mintea lor, comorile şi resursele acestei lumi au menirea de a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale oamenilor. Cu atât mai mult cu cât aceste bogăţii le-au fost oarecum lăsate moştenire de strămoşii lor, incaşii. În fond, indigenii din Peru nu sunt ei oare moştenitorii legitimi ai acelor mumii sau ai acelor giuvaiere de aur pe care le dezgroapă?

  Iar noi nu avem dreptul să le reproşăm acestor oameni nevoiaşi că-şi irosesc moştenirea lăsând-o îngropată în nisipurile deşertului sau în peşterile din Cordilierii Anzilor.

  Partea a doua.

  EPOPEEA NORDULUI.

  IX.

  COMOARA (DERROTERO) LUI VAL VERDE.

  În momentul în care capul lui Inca Atahualpa a căzut, cei care aduceau preţul de răscumpărare, preveniţi nu se ştie cum de executarea împăratului şi Zeului lor, se opriră imediat, acolo unde se aflau şi se grăbiră să adăpostească comoara ce o transportau pentru salvarea lui.

  Unele scrieri vechi ne lasă să înţelegem că două sute de oameni aduceau la Cajamarca renumitul lanţ de aur al lui Huascar, pentru a plăti o parte din preţul de răscumpărare a lui Atahualpa. Cum au primit porunca să ascundă prada, cei două sute de oameni porniră pe drumuri anevoioase, îndreptându-se spre nordul imperiului, în mijlocul pădurii ecuadoriale, unde se află un vulcan sacru, numit azi Sangay, în junglele Amazoniei, din sudul Ecuadorului.

  Acest vulcan, acoperit cu zăpadă până aproape de vârf, e totdeauna în activitate, ca semn al unei răzbunări divine. Acolo, în străfundurile unei prăpăstii înguste, ostaşii ascunseră preţioasa lor încărcătură, pe care voiau s-o pună la adăpost de spanioli. Legendă? Adevăr? În tot cazul, numeroşi aventurieri n-au şovăit să-şi rişte viaţa ca să se ducă în Ecuador, încercând din răsputeri să escaladeze coastele vulcanului. Or, lanţul se află tot acolo unde l-au depus incaşii acum peste cinci secole, dar unele indicii descoperite recent par să arate că nu-i vorba decât de o legendă.

  Sangay este şi azi un vulcan sacru, venerat de neamuri importante de indieni din jungla amazoniană, situat într-o regiune deosebit de neospitalieră. Vulcanul, acoperit veşnic de zăpadă, are o altitudine de aproape 6000 m, dominând impunător jungla greu de străbătut de la poale. E situat doar la 150 km sud de linia ecuatorială. Jur împrejur se găsesc masivi vulcanici, care fac aproape imposibilă pătrunderea din pădure spre vulcan. Totuşi, de-abia acum câţiva ani, un arheolog elveţian, doctorul K. Von Ritter, descoperi una din potecile secrete, asemănătoare cu cea despre care am vorbit în legătură cu lanţul lui Huascar şi care lega pe sute de kilometri capitala incaşilor, Cuzco, de poalele acestui vestit vulcan Sangay.

  Vulcanul a jucat deci un rol considerabil în dispariţia unei părţi a comorilor incaşe. Altă legendă pretinde de altfel că, în decursul lunilor de vară şi de toamnă ale anului 1533, peste 10000 de indieni au lucrat într-o trecătoare largă de 800 m, pe coastele aceluiaşi Sangay, pentru a îngropa miile de idoli, farfurii, cupe etc. Din aur masiv, pe care preoţii voiau şi ei să le ascundă de privirile hrăpăreţe ale conchistadorilor. După ce comoara a ajuns acolo, indienii ar fi acoperit-o cu crengi şi stânci vulcanice. De atunci, zeci de expediţii au explorat coastele vulcanului, fără să descopere vreodată un element spectaculos, dar indiciile persistă. Chiar doctorul von Ritter ar fi găsit în mâinile unei tinere indiene care trăia în junglă, în preajma vulcanului, un mic idol greu, cu aspect negricios, pe care îl găsise chiar ea pe versantul vulcanului, după o erupţie deosebit de mare.

  După ce a curăţat lava ce mai acoperea idolul, s-a ivit, se pare, o superbă statuetă din aur masiv. Cu toate că faptul e real, el nu reprezintă un argument destul de puternic pentru a susţine din punct de vedere istoric existenţa în acel loc a celei mai importante comori incaşe. Nu e într-adevăr nimic deosebit în a descoperi câte un ex voto, de aur sau argint, lângă un loc sacru consacrat. Von Ritter s-a întors, împreună cu tânăra indiană, la prăpastia adâncă, acoperită de lavă, unde ea găsise cu câtva timp înainte statueta pe care acceptase s-o schimbe pe ceasul lui, troc cât se poate de banal în aceste regiuni.

  Sub stratul de lavă, doctorul von Ritter descoperi o nouă pată albicioasă, care se dovedi a fi craniul unui indian, pe care fusese fixată o placă de aur, în loc de proteză, după ce i se efectuase o trepanaţie în timpul vieţii.

  Operaţia se practica de altfel curent în epoca incaşă, deoarece Inca Atahualpa însuşi folosea pentru băut craniul unuia din fraţii lui, Atabalipa, craniu văzut chiar de Hernando Pizarro; era acoperit cu propria lui piele uscată şi cu propriul lui păr, având aşezată între dinţi o monedă de argint, iar în partea superioară o calotă din aur, care masca urma unei trepanaţii. Craniul achiziţionat de doctorul von Ritter era deci din epoca incaşă, putând fi datat doar datorită prezenţei acestui element. El extrase din pământ numeroşi alţi idoli, dar niciunul nu era din metal preţios. Să fie într-adevăr acolo ascunzătoarea comorii din Sangay?

  N-o să ştim fără îndoială niciodată, deoarece doctorul von Ritter n-a mărturisit nimic. În orice caz, la câţiva ani după ce această întâmplare ne-a ajuns la urechi, el a fost văzut în Europa, în Austria îndeosebi, ducând o existenţă fastuoasă, la volanul unui Rolls Royce de mare lux. Se poate ca el să fi descoperit într-adevăr în Ecuador o ascunzătoare incaşă, dar nu se poate afirma că a jefuit partea cea mai importantă a comorii incaşilor. Obiecte de aur? A găsit probabil un număr de obiecte din aur în ascunzătoarea de lavă pe care i-a indicat-o indiana sa. Dar lanţul sau colosalul depozit al comorii i-a scăpat cu siguranţă, fiindcă vânzările efectuate în străinătate n-ar fi putut trece neobservate de specialişti. Or, nu ne mai aflăm pe vremea când aventurierii descopereau obiecte incaşe, pe care le topeau pentru a recupera aurul pe care îl vindeau apoi băncilor. Totul ajunge până la urmă să se afle.

  Mulţi alţi aventurieri l-au precedat pe doctorul von Ritter. Mulţi alţii l-au urmat. Unii nu totdeauna cu acelaşi noroc. Un tânăr american de treizeci şi doi de ani, Frank Rocco, din Pennsylvania, a murit chiar pe versanţii Sangay-ului în ziua de 22 ianuarie 1962, pe când căuta şi el fabuloase comori împreună cu fratele său Raymond şi unul din prietenii lor, Robert Kaupp. Acesta din urmă a fost găsit câteva zile mai târziu de către armata ecuadoriană, zăcând la poalele vulcanului într-o stare de semicomă, ceea ce înseamnă că toate căutările comorilor incaşe nu se termină totdeauna în mod fericit, mai ales în această regiune neospitalieră.

  COMOARA DIN LLANGANATI.

  Dacă vulcanul Sangay continuă să exercite o foarte mare atracţie asupra căutătorilor de comori, există, la câţiva zeci de kilometri mai la sud, o zonă stâncoasă şi încă şi mai neospitalieră, unde numeroase indicii lasă să se presupună prezenţa altor ascunzători incaşe, chiar mai importante. Aceasta e masivul Llanganati.

  Aici, în mijlocul acestui masiv, în care se pătrunde foarte greii, într-o regiune în care spaniolii n-ar fi putut ajunge niciodată, indienii ar fi îngropat, la porunca marilor demnitari incaşi, după execuţia din Cajamarca, cea mai mare parte a prăzii strânse din nordul imperiului pentru răscumpărarea lui Atahualpa.

  Un document a ajuns până la noi atestând interesul considerabil pe care îl prezintă acest masiv. El se numeşte Derrotero de Valverde (traducerea din spaniolă „Comoara33 lui Valverde”). Acest manuscris nu este un mit, o legendă. El există, păstrat cu grijă în Arhivele mănăstirii La Rabida, din Sevilla.

  Preţiosul document lăsat de Valverde confirmă existenţa istorică a comorilor incaşe, dar, mai mult, indică locul ascunzătorii, care, la origini, era extrem de precis.

  Or, se pare într-adevăr că Juan Valverde n-a relatat nişte poveşti închipuite. Numeroase documente şi scrisori păstrate la Biblioteca Naţională din Madrid confirmă faptul că, plecat foarte sărac în Lumea Nouă, acest conchistador s-a înapoiat în patria sa, Spania, cu o impresionantă cantitate de lingouri de aur. Dacă admitem că un rege şi un guvern nutresc rareori planuri himerice, trebuie să fim convinşi de existenţa acestei comori din Llanganati din atitudinea lui Carol Quintul.

  După ce a citit documentul lui Valverde, regele Spaniei nu s-a mai îndoit o clipă de faptul că în masivul Llanganati era îngropată cea mai mare comoară incaşă şi a trimis imediat în acele locuri sălbatice mai multe expediţii, cu sarcina să raporteze Curţii ce a rămas din aurul lui Atahualpa.

  Ironie a sorţii, niciuna din aceste expediţii n-a ajuns până la locul indicat în însemnările stângace ale lui Valverde. Numeroşi ostaşi spanioli au murit pe acele pământuri îndepărtate şi pe altarul, deja împovărat, al căutătorilor de comori.

  Istoria documentului lui Valverde e atât de extraordinară, încât merită să fie relatată, chiar dacă realitatea istorică, pe care o vom expune în capitolele următoare, e puţin diferită faţă de tradiţie.

  Totul a început în ziua de 25 mai 1589, la câteva sute de kilometri la sud-est de oraşul Quito, capitala Ecuadorului, într-un sătuc căruia i se spune şi azi Pillaro34. Acest sat modest nu are nimic deosebit, în afară de situaţia lui privilegiată, chiar la poalele renumitului masiv Llanganati.

  Iată ce spune despre asta Juan Valverde, în timp ce era interogat – pare-se cu destul de multă asprime – de emisarii lui Carol Quintul, după întoarcerea sa în oraşul natal, Salamanca, cu cuferele burduşite cu lingouri de aur. Averea sa fiind cunoscută de toţi, fostul conchistador sărac fu somat să meargă la Granada, unde se afla Curtea. A trebuit deci să destăinuie în urma unor presiuni făţişe existenţa descoperirii sale şi îndeosebi locul exact unde fusese ascunsă comoara. Iată ce a dictat (să nu uităm că era analfabet):

  Când ai ajuns în satul Pillaro, întreabă de hacienda35 La Moya şi dormi acolo prima noapte. Acolo indienii îţi vor arăta muntele Guapa, a cărui creastă se vede pe vreme senină. Lăsând în urmă satul Ambate (care există şi astăzi, dar care e în prezent un foarte frumos oraş ecuadorian), priveşte spre răsărit: ai să vezi trei piscuri din lanţul munţilor Llanganati, care formează un triunghi, între versanţii lui aflându-se un lac artificial.

  De îndată ce au aflat de moartea lui Atahualpa, vechii incaşi au aruncat în acest lac enorme cantităţi de aur pe care le strânseseră pentru răscumpărarea lui. Acela e punctul la care trebuie să ajungi.

  Atingând muntele Guapa, străbaţi o pădure deasă numită „la Floresta”, până dai de o mlaştină întinsă; după ce ai trecut de ea, ia-o la stânga şi urmează o potecă mică, folosită de indieni în drumul lor spre ascunzătoarea unde aveau să îngroape aurul. Mergând în această direcţie ajungi, în cele din urmă, la două lacuri mari, „Anteojos36” sau „Binocles”, numite astfel pentru că între ele se află o limbă mică de pământ semănând cu un nas.

  Din acest loc vei vedea din nou munţii Llanganati, pe care i-ai întrezărit prima dată de pe culmea muntelui Guapa. Te sfătuiesc ca părăsind aceste lacuri, s-o iei spre răsărit, înconjurându-le, până ce ajungi la limba de pământ care seamănă cu un nas. În faţa ta ai să vezi o vale largă, unde te vei putea odihni puţin. Odată ajuns acolo, va trebui să-ţi laşi caii şi să continui pe jos în aceeaşi direcţie, până la un lac întunecat şi foarte mare, Yana-Cochay pe al cărui mal stâng va trebui să-ţi continui drumul mai departe.

  De aici încolo, terenul devine extrem de anevoios şi accidentat; va trebui să coborî Cordilierii, astfel încât să ajungi la un canion unde se află o mare cascadă. Ai să găseşti acolo o punte făcută din trei trunchiuri de copaci. Dacă puntea a dispărut, va trebui să construieşti alta ca s-o înlocuieşti. După ce ai trecut canionul şi ai mers pe cărarea ce duce în pădure, ai să dai, la stânga, peste o peşteră, în care ai să poţi dormi. A doua zi dimineaţa, ia-o pe cărare, tot în aceeaşi direcţie până ce ai să ajungi la un canion foarte arid şi adânc. Aici, o să trebuiască iar să construieşti o punte şi s-o treci cu mare prudenţă, deoarece acest canion e foarte adânc şi periculos. Seara ai să ajungi într-un loc unde poposesc indienii, uşor de recunoscut după numeroasele fragmente de vase de lut pe care aceştia, în trecerea lor le abandonează deseori.

  Mergând în aceeaşi direcţie, ai să ajungi la o colină, acoperită cu părăluţe. În stânga acestei coline se întinde o vale mică unde creşte un soi de plantă din ale cărei paie indienii îşi împletesc pălării şi încălţări. Iar la sfârşit, în dreapta cărării ai să dai de o cascadă a cărei apă coboară din înălţimile munţilor Llanganati. În torent, la poalele cascadei, există pepite în mari cantităţi. Ca să te caţeri pe muntele ce-l ai în faţă, va trebui să traversezi torentul şi să te întorci spre dreapta, după aceea treci peste creasta cascadei şi înconjori muntele. La stânga acestuia există o topitorie veche, pe care indienii o folosesc pentru separarea aurului Ai s-o recunoşti după cuiele de aur folosite la construcţia ei, din care au mai rămas încă multe.

  În faţa ta, se află al treilea lanţ muntos, la care trebuie să ajungi, deoarece la poalele lui se află lacul unde sunt ascunse aurul şi comorile vechilor indieni. Dacă te rătăceşti străbătând pădurea, caută râul şi urmează-i cursul spre dreapta. Mai departe ai să găseşti un canion prin care e imposibil să treci, dar continuând să mergi de-a lungul râului, ai să reuşeşti până la urmă să escaladezi versantul drept al muntelui Ajuns sus, într-o mică şi minunată vale vei da peste lacul artificial, din a cărui apă ai să poţi recupera aurul şi comoara pe care am descris-o.

  O FRUMOASĂ POVESTE DE IUBIRE.

  Pentru nenumăraţii căutători de aur care mişună în lumea întreagă, acest document real prezintă, bineînţeles, un interes considerabil. Acesta-i şi argumentul pentru care noi îl dăm publicităţii, dar descifrarea lui actuală e mult mai dificilă decât s-ar părea.

  Documentul despre Comoara lui Valverde va părea şi mai interesant încă dacă luăm în consideraţie modul în care au putut ajunge informaţiile ce le conţine la tânărul conchistador. Totul este legat de o foarte frumoasă poveste de dragoste, se zice că Juan Valverde, izolat în trista lui garnizoană ecuadoriană – ţinut de curând descoperit – simţea nevoia, ca orice tânăr militar aflat departe de ai săi, să-şi aline singurătatea. El îşi găsi fericirea alături de o tânără indiană, pe nume Catla.

  Alegerea lui nu era de altfel deloc proastă, deoarece, pe lângă faptul că era o mare frumuseţe, ea mai era şi fiica unuia din principalii şefi ai indienilor salasacas. Urmaşii lor trăiesc de altminteri şi azi în Ecuador, în aceleaşi ţinuturi. Aceşti indieni – care la origine erau nişte extraordinari agricultori, ocupând teritoriul unde se află azi Bolivia – au fost determinaţi să se instaleze pe pământurile incaşe din nord, lângă satul Ambato, tocmai din cauza priceperii lor în cultivarea pământului. Indienii îi detestau pe spanioli, care îl omorâseră pe Atahualpa şi jefuiau regulat bogăţiile şi recoltele strânse de ei.

  Imediat după moartea lui Inca, au intrat în legătură cu generalul Ruminahui, bun prieten cu Atahualpa, care venea din nord cu trupele încărcate de comori. Ele erau destinate să plătească o parte din preţul de răscumpărare pretins de invadatori, dar, pe drum, tocmai în dreptul localităţii Ambato, ştafetele secrete venite din Cajamarca, chasquia, după denumirea incaşă, i-au informat despre ruşinoasa trădare a spaniolilor.

  Generalul s-a hotărât atunci să nu-şi mai continuie drumul şi să ascundă cât mai repede posibil extraordinara încărcătură purtată de 15000 de oameni şi de un număr încă şi mai mare de lame. Colaborarea salasacas-ilor, care cunoşteau foarte bine zonele inaccesibile ale munţilor Llanganati, i-a dat posibilitatea lui Ruminahui – care era el însuşi originar din aceste regiuni – şi oamenilor săi să-şi ascundă comoara cum nu se poate mai bine. Dar el îi puse pe salasacas să jure că nu vor destăinui niciodată nimănui locul ascunzătorii, orice motiv s-ar invoca sau oricăror presiuni ar fi supuşi. Căpeteniile salasacas, conştiente de marea lor răspundere, au jurat toate ca unul şi au rămas foarte credincioşi paznici, până ce a pătruns în viaţa lor tânărul Juan Valverde.

  Valverde nu ştia nimic despre comoară, când s-a instalat cu tânăra indiană pe care o luase de nevastă la Pillaro, satul natal al acesteia.

  Acolo, spre deosebire de alţi spanioli, de care de altfel se îndepărtase, fu primit cu multă bunăvoinţă de indienii salasacas. Părinţii soţiei sale nu se împotriviră de altfel căsătoriei, deoarece se înţelegeau atât de bine cu acest străin devenit unul de-al lor. Nimic nu tulbură viaţa tânărului cuplu timp de trei ani.

  Dar spaniolii, mereu avizi de aur, argint şi pietre preţioase, au aflat din gura unor indieni de existenţa acelui general Ruminahui, de trupele sale şi de fabuloasa comoară pe care acesta preferase s-o îngroape undeva în Ecuador decât s-o predea. Ei nu ştiau exact unde, dar zvonuri persistente păreau să indice cotloanele inaccesibile ale munţilor Llanganati.

  Trimiseră, deci, o misiune militară la Pillaro, capitala acestui ţinut muntos.

  Valverde fugise între timp din faţa armatei spaniole. Nu putea rămâne în satul său, unde sosiseră ostaşii, deoarece risca să fie condamnat şi executat. Nu dorea acum decât să se întoarcă într-o zi în ţara lui, în Spania, împreună cu tânăra indiană.

  Ca să poată ajunge în Spania, trebuia să dispună de o avere solidă, iar Valverde era departe de o avea. Indienii salasacas, cărora le câştigase simpatia, hotărâră, în urma unei adunări ţinute nu departe de Pillaro, să-l ajute să se întoarcă acasă împreună cu soţia lui. Căpeteniile indiene se întruniră şi deciseră să-i destăinuie taina poporului lor.

  Într-o seară, îl chemară în secret pe Valverde şi îl informară despre existenţa comorii lui Ruminahui. Îi spuseră că grămezile de aur din preţul de răscumpărare a lui Atahualpa au fost îngropate de fraţii lor în zonele inaccesibile ale munţilor Llanganati, cunoscute doar de ei şi închise pentru totdeauna albilor.

  Ca să-l ajute să-i regăsească pe ai săi şi să traverseze oceanul, ei se oferiră să-l însoţească până la ascunzătoarea secretă şi să-i dea voie să ia în cuferele sale toate obiectele de aur, care nu erau sacre, pe care le-ar putea topi şi astfel i-ar da posibilitatea să ofere soţiei lui acolo, în Spania, o viaţă mai mult decât decentă.

  Valverde era uluit, dar acceptă această propunere neobişnuită. Fu, deci, poftit să participe la o expediţie, care într-o noapte, plecă cu opt catâri spre labirintul munţilor Llanganati în căutarea comorii. După aproape o lună, echipajul se întoarse la Pillaro. Sacii purtaţi de catâri erau plini cu obiecte din aur masiv sau argint. Aceste obiecte fură topite în lingouri pentru a înlesni transportul lor spre vechiul continent. Într-adevăr, lingourile nu au iscălitura şi nici mirosul periculos al obiectelor din comoara scoasă la iveală departe de privirile Coroanei.

  Ce s-a petrecut în timpul celor trei săptămâni, cât au lipsit Valverde şi mica ceată de indieni care îl însoţea? Nimeni nu ştie!

  Singura mărturie care ne-a parvenit despre această expediţie este tocmai acest renumit document Derrotero de Valverde, care, potrivit tradiţiei, ar trebui să fie azi păstrat cu mare grijă la Madrid, dar care, de fapt, se află în arhivele din Sevilla.

  Valverde s-a întors în Europa foarte bogat, putred de bogat. Din obiectele pe care le adusese din Llanganati, el ar fi topit douăsprezece lingouri enorme de 50 kg de aur fiecare, ceea ce reprezintă cam 600 kg de aur pur. Pentru un tânăr, nu era un dar de nuntă neînsemnat!

  Se pare că pentru Valverde n-a fost prea greu să scoată obiectele de aur din masivul inaccesibil. Lingourile mai trebuiau însă şi transportate în Spania şi transformate în monede legale, sunătoare şi care s-aibă greutatea cerută.

  Această parte a comorii fusese scoasă din regatul incaşilor în cea mai deplină legalitate. Dacă unul din reprezentanţii Coroanei ar fi descoperit cel mai mic lingou, el ar fi fost imediat confiscat şi, o dată cu el, toate celelalte lingouri. Valverde ar fi fost şi el aspru condamnat.

  Această problemă a fost aranjată foarte simplu în orăşelul învecinat cu Ambato, de către părintele Olmedo Alvarado, un vechi prieten al lui Valverde. Părintele îi propuse să aplice pe lingouri pecetea bisericii, ceea ce, printre analfabeţii însetaţi de aur, dar foarte credincioşi, reprezenta cea mai bună garanţie. În afară de aceasta, îi dădu un document oficial atestând că lingourile trebuiau predate arhiepiscopiei din Madrid, documentul fiind doar un permis de liberă trecere, pe care Valverde trebuia să-l distrugă imediat ce formalităţile de intrare în Spania ar fi fost îndeplinite.

  Drept mulţumire, Valverde oferi părintelui unul din cele douăsprezece voluminoase lingouri de aur, după care se îmbarcă în mod cât se poate de oficial la Guayaquil – mic port existând şi azi pe coasta ecuadoriană – pe una din corăbiile cu destinaţia Sevilla. Valverde era singur. Tânăra lui soţie nu-l însoţea. Se înţeleseseră să se întâlnească la Salamanca, oraşul său natal, îndată ce el va vinde lingourile.

  CELE ŞAPTE CETĂŢI ALE CIBOLEI.

  Valverde ajunse foarte repede în ţara sa în posesia unei averi colosale, ceea ce determină autorităţile să-l convoace în grabă ca să-l întrebe de provenienţa ei. Atunci, ameninţat să piardă tot ceea ce i-ar fi îngăduit să-şi aducă soţia în patrie, dictă – să nu uităm că nu ştia să scrie – mesagerului regelui renumitul Derrotero de Valverde. Astfel ne-a parvenit preţiosul document păstrat în Spania. Faptele relatate sunt desigur exacte şi cine cunoaşte puţin munţii Llanganati înţelege că orice urmă a unei comori ar fi putut rămâne multă vreme ferită de privirile spaniolilor.

  E atât de greu să pătrunzi în aceste locuri, încât niciodată după cucerirea spaniolă autorităţile nu şi-au asumat riscul să construiască acolo drumuri şi nici să încurajeze colonizarea.

  De la descoperirea Americii şi a Ecuadorului, munţii Llanganati au rămas în continuare necunoscuţi şi foarte misterioşi. Unul din principalii lor exploratori, geograful Andrade Marin, îi compară cu o insulă virgină, cu un dar al diavolului. Acelaşi geograf, care lucrase în mod oficia! În Llanganati, nu considera demne de încredere decât trei documente despre acest masiv: o hartă din 1873 a doctorului german Wilhelm Reiss, destinată preşedintelui Garcia Moreno, altă hartă din secolul al XIX-lea a botanistului spaniol Anastasio de Guzman şi renumitul Derrotero de Valverde.

  E vorba într-adevăr de un masiv muntos independent de cele al Anzilor vulcanici şi, deci, de formaţie foarte veche. Este o masă granitică, înălţându-se la o foarte mare altitudine, care, pentru geografii ecuadorieni, ar constitui un al treilea lanţ de Cordilieri andini, paralel cu Cordilierii Anzilor orientali. Prin structura lor granitică, munţii Llanganati ar fi zona cea mai mineralizată din toţi Anzii, explicându-se astfel bogatele filoane aurifere semnalate de Valverde.

  Aceste zone geografice par atât de bogate din punct de vedere aurifer, încât descoperirile recente au dezvăluit urmele şi existenţa unor adevărate vechi mine de aur exploatate de incaşi. Jur împrejurul munţilor Llanganati incaşii au construit, încă de când au început cucerirea nordului, şapte cetăţi destinate topirii şi prelucrării preţiosului metal extras din munţi, identificate azi prin descrierile făcute de indienii de atunci pentru conchistadorii care nu au mers chiar ei la faţa locului. Li se spune, de altfel, în mod curent, cele şapte cetăţi ale Cibolei. Se pare că, din cele şapte cetăţi, doar şase au putut fi identificate pe teren, ultima urmând încă a fi descoperită.

  Chiar şi azi, indieni sau metişi trăind în junglă s-au instalat pe malurile râurilor care coboară din Llanganati, unde spală nisipul ca să găsească aur, pe care-l vând băncilor din Ecuador.

  În mod ciudat, acest masiv foarte vechi şi îşi are vulcanii săi proprii, care s-au format în mijlocul lui, confirmând întru totul spusele lui Valverde. E vorba de Sangay – loc sfânt al indigenilor, după cum am văzut – de Sumaco şi de Reventador, vulcani aflaţi şi azi în activitate.

  Aceste regiuni, năpădite în mare parte de jungla Amazonului, sunt tot atât de greu accesibile ca întotdeauna şi rămân complet nelocuite nu numai de oameni, dar şi de animalele domestice. Cât priveşte tentativele de introducere a agriculturii, ele au eşuat toate. Dificultăţile geografice consemnate pe larg de expediţia ştiinţifică a lui Andrade Marin explică desigur spusele indigenilor care locuiesc în vecinătate şi vorbesc de comorile fabuloase îngropate acolo, la care nimeni nu poate ajunge.

  În decursul secolelor trecute şi aceasta este valabil şi azi, numeroşi au fost occidentalii, simpli aventurieri sau exploratori adevăraţi, care au încercat să pătrundă în Llanganati, ghidându-se după documentul conchistadorului Valverde şi având ca ţintă – în majoritatea cazurilor, nemărturisită – să pună mâna pe ceea ce ostaşii generalului Ruminahui ar fi putut ascunde acolo. Mulţi, chiar bine pregătiţi, nu numai că n-au descoperit aurul la care sperau, dar şi-au pierdut şi viaţa.

  Una din puţinele persoane cunoscute care au reuşit în parte în încercarea lor este doctorul von Ritter. Dovadă stă creşterea subită şi sensibilă a nivelului averii sale la întoarcerea în patrie, după descoperirile pe care le-a făcut în Llanganati. Dar, în lipsa unor publicaţii sau a unor mărturii oficiale, aceasta nu poate fi decât o presupunere.

  Însă marea majoritate a celorlalţi aventurieri care au pătruns în acest dificil masiv s-au întors plouaţi, cu toate că duceau cu ei o copie a documentului lui Valverde. Trebuie spus că, din 1533, dată fatidică la care indienii ar fi îngropat cea mai mare parte a avuţiilor lor, natura a evoluat mult, îndeosebi în mediul ecuatorial, unde sunt nenumărate râuri. Să nu uităm pe lângă aceasta că, dacă există o comoară – şi asta e azi sigur – ea se află pe coastele unui vulcan care nu s-a stins după trecerea armatelor incaşe.

  Pe lângă aceasta, aşa cum semnalează Marin, e imposibil să te deplasezi singur în aceste regiuni foarte neospitaliere. Eşti obligat să foloseşti serviciile „ghizilor” locali, deoarece numai ei îţi pot înlesni pătrunderea în labirintul trecătorilor din munţi sau al râurilor. Puţinii indigeni care cunosc îndeajuns terenul ca să servească de călăuză sunt oameni simpli, plini de amabilitate şi bunăvoinţă, dar e evident că, dacă ar avea o cât de mică idee despre locurile unde s-ar putea găsi această fabuloasă comoară, ar începe prin a căuta-o pentru ei înşişi, fără să aştepte venirea noilor conchistadori.

  Or, chiar dacă cei mai mulţi dintre ei au fost hrăniţi din copilărie cu legende despre o trecătoare adâncă, plină vârf cu aur şi argint, ei nu le mai acordă nici o importanţă şi, ca oameni înţelepţi, crescuţi în mijlocul naturii, preferă să-şi lucreze pământul ca să-şi câştige existenţa şi să le asigure copiilor lor o viaţă mai bună. Ei vorbesc uneori despre această comoară a strămoşilor, dar ca despre o frumoasă legendă, amuzaţi că occidentalii pot veni acolo minaţi de dorinţa de a pune mâna pe ea. Ei nu vor altceva decât să-i ajute pe aceşti exploratori întru totul deosebiţi, dar nu se poate pune temei pe ce le-au destăinuit părinţii sau bunicii lor.

  Unele dintre aceste călăuze „binevoitoare” din masivul Llanganati se bucură de altfel de o sinistră reputaţie; ele nu ezită să aibă grijă de noul candidat în cursa după comoară, să-l trambaleze zile întregi prin masivul şi jungla înconjurătoare ca, până la urmă, să-l lase singur undeva, după ce i-au şterpelit puţinele alimente care i-au mai rămas şi lucrurile de valoare, care pot fi vândute în pieţele din Ambato sau Pillaro.

  LLANGANA-ATI.

  Zeci şi zeci dintre exploratorii aventurieri care au vrut să-şi încerce norocul pe aceste meleaguri au fost victimele fie ale unor teribile condiţii geografice, fie ale călăuzelor băştinaşe prea puţin scrupuloase. De altfel, un fapt curios, pe care îl întâlneşti peste tot în această parte a Ecuadorului, trebuie să-l ai totdeauna în minte, deoarece el corespunde unei indiscutabile realităţi. La Pillaro, vechi tradiţii cer să nu se rostească niciodată cuvântul Llanganati, considerat de indieni drept un „cuvânt nefast”. Prin Pillaro poţi pătrunde în „Oriente37” şi te poţi întoarce din „Oriente”.

  Până în ultimii ani, cea mai mare parte a acestui masiv era încă trecută în alb pe hărţile militare ale Republicii Ecuador, cu menţiunea „pământ necunoscut”. Primele explorări serioase, care au de altfel ca punct de pornire acel Derrotero de Valverde, datează din 1931-1932, cu pătrunderea a doi italieni, Boschetti şi Re, apoi din 1933-1934, cu importanta expediţie a lui Andrade Marin şi a doi italieni care i s-au alăturat. Această misiune formată din trei persoane, însoţită de douăzeci şi cinci de hamali indigeni, dar fără călăuză, a urmat şea indicaţiile din textul spaniol şi harta lui Valverde, dar n-a căutat să descopere legendara comoară. De altfel, n-a găsit nicidecum trecătoarea unde se pare că tezaurul se află şi azi. Expediţia a durat din decembrie 1933 până în februarie 1934, transportând cu ea proviziile necesare pentru douăzeci şi opt de oameni, timp de două luni. Ea a făcut posibilă întocmirea unei prime hărţi a munţilor Llanganati, a confirmat bogăţia auriferă a terenurilor şi a dovedit că fostul conchistador analfabet, reîntors bogat în Spania, a lăsat generaţiilor noastre o hartă prost întocmită, desigur, dar care se vădeşte încă şi azi exactă în majoritatea problemelor legate de expediţia sa secretă cu indienii salasacas.

  Fapt extraordinar e că acest text, care certifică existenţa comorii lui Atahualpa, a fost desigur unul din elementele care au dus la descoperirea Amazonului şi a izvoarelor acestuia.

  Misiunile ştiinţifice au pătruns în masiv, călăuzindu-se după documentul berrotero. Doi cercetători englezi foarte serioşi, Richard Spruce şi Alfred Russel Wallace, au întreprins un studiu ştiinţific al regiunii, pe care l-au publicat şi care a constituit punctul de plecare pentru discutarea mesajului lui Valverde. Desigur, ei n-au găsit ascunzătoarea comorii incase, dar au putut dovedi, la rândul lor, că documentul era întocmit pe baze solide şi că, bineînţeles, Valverde n-a apelat la o nestăvilită imaginaţie, Un important depozit de aur incaş, îngropat de Ruminahui şi oamenii săi, se află mai mult ca sigur ascuns şi azi undeva, în enigmatica regiune, nefiind încă descoperit.

  Acest fapt e cu atât mai plauzibil dacă luăm în consideraţie viaţa comandantului incaş Ruminahui şi dacă reexaminăm motivele care l-ar fi putut îndemna să ascundă comoara pe care o avea în pază în trecătorile greu accesibile ale masivului Llanganati.

  Înainte de a analiza aceste motive, ar fi util să cercetăm ce înseamnă însăşi denumirea Llanganati şi spre ce enigme duce această semnificaţie. Acest cuvânt, magic pentru indieni, e format din îmbinarea altor două cuvinte: Llangana şi Ati. Ortografia corectă a locului ar trebui să fie Llangana-Ati.

  Llangana este un cuvânt quechua (limba indienilor din Anzi), care este şi el la rândul lui compus din două elemente: Llanga şi Na; Llanga ar însemna în quechua: Perla ţinuturilor aurifere, a ţinuturilor miniere. Să nu uităm că harta rudimentară a lui Valverde menţionează tocmai o mină auriferă, nu departe de fabuloasa comoară. Na este un cuvânt quechua care înseamnă un loc de producţie sau de lucru. Deci, mina!

  Din aceste speculaţii lingvistice, putem deduce cu toată siguranţa că denumirea Llangana ar corespunde unor ţinuturi miniere, locuite de mineri.

  O legendă indiană de demult vine să întărească aceste ipoteze: membrii unei foarte vechi familii ecuadoriene (o descendentă a acestei familii a fost soţia celebrului mareşal Antonio Jose de Sucre38 au obţinut titlul de marchizi de Solan da, şi o dată cu domeniile respective şi beneficiul tuturor obiectelor de aur destinate preţului de răscumpărare a lui Atahualpa, îngropate acolo. După acest document, locul exact unde au fost ascunse era secret; tot ce se ştia era că acesta se afla într-o regiune denumită la Huaca de Quinara (Mormântul lui Quinara), în provincia Loja, din sudul Ecuadorului, mult mai la sud de LIanganati.

  Această legendă – conţinând sau nu un sâmbure de adevăr – e cu atât mai surprinzătoare cu cât regiunea Loja se află tocmai de cealaltă parte a Cordilierilor Condorului, în apropiere de care au fost descoperite oraşele miniere şi cele mai importante mine de aur ale imperiului incaş, care, după cum am văzut, ar fi în număr de şapte. Ea este, de asemenea, importantă, deoarece, reală sau nu, fabuloasa descoperire s-ar situa pe malurile imediate ale unui râu numit Yangana. Or, în spaniolă, pronunţia cuvântului Yangana este identică cu cea a cuvântului Llangana.

  Cum această veche tradiţie spaniolă este strâns legată de comoara incaşilor, e lesne de înţeles că ea are într-adevăr o corelaţie cu masivul LIanganati.

  Evident că trebuie să găsim semnificaţia celui de-al doilea cuvânt, Ati.

  În limba quechua, Ati este un adjectiv, rar folosit în trecut, care înseamnă răzbunător, invincibil, victorios.

  Traducerea denumirii LIanganati ar fi deci: „lucrătorii minelor invincibilului” (sau ale învingătorului).

  Dar ştim că altădată, cu mult înainte de sosirea spaniolilor, calificarea de Ati se atribuia unui om excepţional, unui comandant, având însuşiri deosebite.

  Astfel a fost numit cacique-ul – conducătorul – oraşului Pillaro, situat la intrarea în Llanganati, seniorul Pillahuaso. Acesta din urmă a fost unul din regii cei mai importanţi ai imperiului Quito, mult înainte de sosirea trupelor incaşe venite să cucerească nordul, imperiu care era structurat din punct de vedere politic şi economic. Acest împărat renumit a fost deci botezat Ati Pillahuaso de către poporul său, aşa cum dovedesc documentele arhivelor ecuadoriene, întocmite în secolul al XV-lea, care au ajuns până la noi.

  În timpul domniei sale, acesta îşi apără cu înflăcărare patria împotriva expediţiilor de cucerire întreprinse de Inca Tupac Yupanqui, sosit din Peru. În pofida celor 200000 de oameni, acestuia din urmă i-au trebuit cinci ani ca să înfrângă rezistenţa popoarelor din regatul Quito şi a generalului lor, Ati Pillahuaso.

  La vremea aceea (1462), acesta din urmă era foarte tânăr, cam de vreo douăzeci de ani. Mult mai târziu, după sosirea spaniolilor, între 1535 şi 1540, el a fost botezat împreună cu soţia lui, dar rămase conducătorul absolut – titlu devenit simbolic – al regatului său, care cuprindea Pillaro şi masivul Llanganati.

  După numeroase lupte, toţi Ati-i din centrul ţării deveniră cei mai buni prieteni ai incaşilor, ceea ce ar putea explica importanţa comorii plătită de nord pentru răscumpărarea lui Atahualpa şi faptul că indienii din această regiune au acceptat să ascundă şi să păstreze secretul acestei părţi din preţul de răscumpărare care n-a fost predată spaniolilor.

  Conducătorul cel mai important din Pillaro era deci un Ati, iar familia acestuia îşi avea reşedinţa la San Miguel de Latacunga. Când un Ati se deplasa, era purtat de servitori într-o litieră specială şi înconjurat de o escorta de onoare.

  Puterea de care s-au bucurat toţi Ati-i din Pillaro era foarte mare. Lor şi urmaşilor lor regele Spaniei le-a acordat marea demnitate de caballeros, ceea ce corespunde în sistemul nostru vechi cu titlul de cavaler şi dreptul de a avea blazon propriu. Ati Pillahuaso din Pillaro se pare că a murit la vârsta de nouăzeci şi trei de ani. Avea vreo cincizeci când Cristofor Columb a descoperit America, în 1492. Dar neamul său nu s-a stins. În 1937 trăiau încă doi urmaşi ai marelui Pillahuaso: Emilfo Ati, pianist renumit şi don Luis Ati, care trăia la San Rafael, în California, acesta din urmă fiind singurul care mai păstra urmele originii sale regale şi amintirea extraordinarului său trecut. El însuşi a avut un fiu numit Atahualpa, ultimul descendent al dinastiei, cu care am putut lua legătura şi care ne-a arătat o mulţime de documente privind faptele de arme ale generalului Ruminahui.

  Această istorie rezumată în grabă ne permite să înţelegem mai bine traducerea denumirii Llanganati – „lucrătorii minelor lui Ati – neînfrântul, rege”. Oare regele din Pillaro, cel care era Ati al munţilor Llanganati, cel care a dat desigur ordinul de a se îngropa pe teritoriul pustiu al regatului său fabuloasa comoară, a păstrat secretul, ştiut doar de el, al locului în care a fost ascuns tezaurul?

  În acest caz, să fi transmis el copleşitoarea lui taină urmaşilor săi?

  Don Luis păstrează el oare, în refugiul său din S. U. A.; un document precis despre ceea ce zeci de generaţii au căutat zadarnic în pământul strămoşilor săi?

  X.

  ADEVĂRUL ASUPRA COMORILOR DIN LLANGANATI.

  Cea mai de preţ comoară a incaşilor, aceea a lui Atahualpa, destinată ca plată învingătorilor, era, după cum am văzut, transportată de indienii din Ecuador spre Cajamarca, în momentul când le ajunse la ureche vestea despre uciderea lui Inca.

  Totul dovedeşte că locul ideal pentru a o pune la adăpost putea fi masivul Llanganati. Pe lângă aceasta, Ati, suveranul acestui mic teritoriu sălbatic, devenise un aliat fidel al incaşilor, urmat de poporul său, care îl adora. Dar era aceasta de ajuns pentru ca generalul incaş Ruminahui, care răspundea de salvarea preţioasei încărcături, să ia importanta hotărâre de a o ascunde de privirile avide ale conchistadorilor, tocmai în acele locuri sinistre?

  O altă întâmplare, pe care am aflat-o de la doctorul Coba Rosalino, care o ştia şi el de la un unchi foarte bătrân, aduce acestei întrebări un răspuns extraordinar, care va lămuri în mare măsură această problemă. Lui Don Justo Rosalino, bunicul celui care ne-a relatat toate acestea, un bătrân şi puternic cacique din Pillaro, Tituana, îi făcu următoarea confidenţă:

  — Fostul rege al oraşelor Pillaro, San Miguel, Mulalillo şi Panzaleo se numea Pillahuaso Jati, fiul lui Pillajo Jati din San Miguel. Pillahuaso se însură cu fosta regină din Huainacuri, Choazanguil39 au avut o fată, care, chiar în aceste locuri, se căsători odinioară cu Inca Huayna Capac; din această căsătorie s-a născut, tot aici, la Pillaro, generalul Ruminahui, iar din această familie se trage Tituana (autorul acestei relatări). Din acest motiv noi suntem azi proprietarii lui Cerro Huicotango şi Huainacuri.

  URMAŞUL GENERALULUI.

  Tituana este deci într-adevăr unul din descendenţii celebrului general Ruminahui. Această mărturisire făcută doctorului Coba în 1896 pare în întregime demnă de încredere. Este posibil ca renumitul general, care se află la originea acestei istorii despre comoara lui Atahualpa, să provină într-adevăr din Pillaro, deci din aceste regiuni ale masivului Llanganati. Mai mult încă, se poate ca nepotul marelui Ati Pillahuaso să fi fost el însuşi un adevărat Ati, adică un cacique foarte important.

  Urmaşul familiei acestui general, Tituana, ar fi lăsat şi el alte mărturii destul de surprinzătoare la sfârşitul secolului trecut. Astfel, în faţa unei adunări de alţi caciques, el a destăinuit că:

  — Fostul rege din Pillaro era îmbrăcat cu un lux tot atât de copleşitor precum regele din Quito şi mai târziu la fel ca Inca, aşa după cum sunt înveşmântaţi şi marii dansatori în timpul sărbătorilor; alţi dansatori îmbrăcaţi mai puţin fastuos, îl purtau peste tot aşezat sub un baldachin, purtând o enormă mantie de aur, ţinând în mână nişte bastoane de argint. Îi mai apărau de pământ, praf şi ploaie cu ajutorul unor fâşii mari de pânză fină, întinse pe suporturi de lemn; trupe purtând lănci, securi de aramă şi pari lungi îl însoţeau de asemenea în deplasările lui.

  În timpul celor treizeci de ani de domnie a lui Huayna Capac la Quito şi primilor ani de domnie a lui Atahualpa, fericitul Ati trăi în linişte cu familia sa. El făcea cu siguranţă parte din Marele Sfat al bătrânilor, alături de Huayna Capac însuşi. Împreună cu alţi membri ai Sfatului, el primi testamentul lui Inca la Quito, ceea ce l-a îndemnat să-l susţină din toate puterile pe Atahualpa, care lupta împotriva fratelui său, Huascar.

  Cum în tinereţe luptase eroic împotriva incaşilor, ca şi mai târziu împotriva spaniolilor, el (Ati Pillahuaso) susţinea cu influenţa sa, cu sfaturile sale, cu experienţa sa războinică pe propriul său nepot Ruminahui.

  Bătrânul Tituana îşi continuă extraordinara istorisire despre generalul incaş căruia i se încredinţase exorbitanta încărcătură de aur şi argint destinată răscumpărării lui Atahualpa, căpetenia sa.

  — Robust şi agil, Ruminahui se îndreptă împreună cu alţi câţiva regi spre oraşul Cajamarca – locul de detenţie al lui Inca – pentru a-l ajuta pe Atahualpa să evadeze, dar când constată că fuga împăratului său era absolut imposibilă, înnebunit de durere, se întoarce la Pillaro, oraşul său şi pregăti tot ce-i stătu în putere pentru un război împotriva albilor.

  Preoţii şi marii demnitari anunţară atunci că la Cajamarca totul se terminase, că spaniolii îl omorâseră fără milă pe Inca.

  Pentru ca Ruminahui să fie considerat drept un frate mai mare al lui Atahualpa, el fu proclamat de marii demnitari ai imperiului „Shiry al regatului Quito”, adică rege la rândul său. El formă şi instrui o importantă armată şi, când fu gata, pomi să-l întâlnească la Tiocajas pe conchistadorul Benalcazar, însoţit de demnitarii spanioli ai Ecuadorului.

  O luptă necruţătoare începu atunci între noul Ati, Ruminahui şi căpitanul spaniol, Sebastian de Benalcazar, un om foarte aspru. Acesta din urmă nu venise de altfel în nordul ţării printr-o simplă întâmplare. Conchistadorii aflaseră, prin câteva confidenţe făcute din greşeală, că incaşii din nord strânseseră o fabuloasă comoară de aur şi argint masiv ca să plătească partea lor din preţul de răscumpărare a lui Atahualpa, că aceste avuţii considerabile au luat drumul oraşului Cajamarca, aşa cum se stabilise, dar că ele fuseseră ascunse cu grijă pe parcursul drumului.

  Ei nu ştiau bineînţeles locul exact unde fusese îngropată comoara, dar erau hotărâţi să pună mâna pe ea, în ciuda faptului că săvârşiseră greşeala de a-l fi executat pe Inca prea devreme. Acesta era obiectivul ce i se desemnase tânărului căpitan Benalcazar înainte de a pleca în nord.

  Nu mai e nevoie să spun că Ruminahui şi oamenii săi au dus împotriva lui o luptă neîncetată şi făcură în aşa fel încât comoara să rămână îngropată în adâncurile munţilor Llanganati.

  Lupta dintre Ruminahui şi Benalcazar fu lungă şi crâncenă, până ce, hărţuit neîncetat de spaniol pe pământurile din Pillaro, el se retrase mai spre vest, la Jatun Sicchos, pentru a pregăti o nouă formă de rezistenţă. Neputând câştiga cu ajutorul armelor, deoarece spaniolii aduseseră cu ei puşti şi tunuri, pe care indienii nu le cunoşteau, el se strădui să strângă cât mai mult din comorile pe care le putea deţine regatul Quito şi să le sustragă cupidităţii lui Benalcazar. Ordonă îngroparea tuturor acestor comori într-un loc apropiat de Llanganati, în pământuri care nu-i aparţineau.

  Importanţa acestor comori îngropate în jurul lui Llanganati a dus la organizarea multor expediţii în căutarea lor, expediţii care au continuat fără întrerupere până în zilele noastre. Exemplul pe care l-am dat – cercetările lui von Ritter pe coastele vulcanului Sangay – nu e decât unul din elemente şi-şi găseşte aici explicaţia.

  Un foarte vechi document spaniol contemporan cuceririi ne informează despre moartea generalului Ruminahui, dar îndeosebi despre motivele care i-au îndemnat pe conchistadori să-şi continue neîntrerupt extraordinara lor căutare a bogăţiilor.

  Spaniolul Ampudia, care urmărea un important cacique din regatul de nord, Zopşzopangui, îi pierdu urma. Până la urmă reuşi să-l regăsească şi ajunse o dată cu el la Chizaalo sau Jatun Sicchos – să nu uităm că în acele locuri se retrăsese generalul incaş. Acolo se luptară mai multe zile. În timpul bătăliei, pe când oamenii lui Ampudia se aflau la Chizaalo, căpitanul don Hernando de la Parra, cu un grup de spanioli devotaţi, ajunse în pampas, în regiunea Chiac40 pe un drum indian de pe unul din versanţii lui Cerro Azul. Acesta urmărea un alt cacique. Deodată văzu cum de la înălţimea unui înfricoşător promontoriu denumit Topalibi se aruncă în gol, sinucigându-se, un indian acoperit de coliere, brăţări, pietre preţioase de tot felul, care străluceau sub razele soarelui. Indianul ajunse în câteva clipe în adâncul prăpastiei, încurcat, agăţat în ramurile stufoase ale unui tufiş spinos, fără să se poată desprinde din el.

  Căpitanul Parra ordonă imediat oamenilor lui să se ducă să-l găsească, indiferent prin ce mijloace, pe acel şef, a cărui importanţă o bănuia, ceea ce aceştia făcură numaidecât. Şi corpul lui, grav mutilat, îi fu adus. El îl întrebă pe muribund cum îl cheamă, cine e cu adevărat. Acesta răspunse într-o suflare: „Ruminahui”. Îndată spaniolii îl aşezară pe rănit pe o targă şi, împreună cu preţioasa lor încărcătură, traversară din nou râul Jatuncama.

  Ajunseră, urmând drumurile incaşilor, la Quito, unde îi aştepta Benalcazar, comandantul lor. Acesta se bucură grozav că deţine, în sfârşit, pe cel mai înverşunat din inamicii săi, pe care îl şi închise fără să-i pese că era grav rănit. La puţin timp după aceea sosiră la Quito şi fură imediat închişi alţi caciques importanţi, ale căror nume am dăinuit în timp: Zopazopangui, Nina, Razorazo, Chuiquitinta, Quimbalimbo şi încă mulţi alţii.

  Dar în închisoare, după ce au suferit nenumărate torturi, nici Ruminahui şi nici tovarăşii lui de arme, care cunoşteau şi ei secretul comorii, nu declarară locul sfânt unde fusese îngropat preţul de răscumpărare a lui Inca.

  Bineînţeles, spaniolii au aflat până la urmă de existenţa şi valoarea acelei fabuloase comori a lui Atahualpa şi aceasta nu putea decât să le aţâţe lăcomia. Câteva documente care ne-au fost lăsate de unii dintre conchistadori în legătură cu aceste căutări distrugătoare şi inutile ne-au parvenit şi aruncă o lumină impresionantă asupra a ceea ce au fost cu adevărat întâmplările de atunci. Am găsit un asemenea document, aparţinând lui Fernandez de Oviedo, primul cronicar oficial al Lumii Noi, care în Historia general y natural de las Indias vorbeşte despre aceste comori.

  Am făcut în aşa fel încât să treacă în stăpânirea guvernatorului din Quito întreaga seniorie a marelui rege Guaynacava, pe care acesta o lăsase fiului său Atabaliba. Conducătorul atotputernic al Conchistei, marchizul don Francisco Pizarro, trimise în această provincie, în calitate de căpitan, pe Sebastian de Benalcazar. Încă de la sosire, acesta îl urmări imediat pe Orominavi, căpetenia lui Atabaliba, care fugi cu cea mai mare parte a comorii lui. Foarte curând, îl luă prizonier şi, pentru a obţine tot aurul ce-l deţinea acesta, Benalcazar porni nenumărate lupte împotriva indienilor din Quito şi din provinciile învecinate; întemeie oraşul San Francisco, care a fost primul oraş creştin din aceste locuri.

  Ajunseră la un loc aflat la opt leghe de Riobamba41, Aici li se spune că douăsprezece leghe mai departe, pe malul unui fluviu (care nu poate fi decât râul Patate, care trece prin Pillaro), în spatele unor tranşee şi bariere, se aflau 50000 de oameni înarmaţi şi că prin urmare creştinii nu vor putea trece niciodată pe acolo.

  Fernandez de Oviedo ne destăinuie că spaniolii recurseră la un şiretlic ca să poată trece mai departe, simulând că se retrag în derută împreună cu caii lor. Indienii îi urmăriră, urlând în spatele lor:

  — Aşteptaţi, aşteptaţi! O să vă dăm comoara lui Atabaliba şi o să-l răscumpărăm.

  COMOARA LUI ATABALIBA.

  Până să ajungă (spaniolii) în oraşul Quito, unde se regrupaseră numeroşi ostaşi, care fuseseră înfrânţi după o bătălie precedentă, ei şi-au continuat înaintarea întâmpinând multe piedici, dar făcând ici şi colo mulţi prizonieri printre locuitori. La Quito, puseră mina pe ceva laur şi argint, dar nu prea mult, deoarece cu cinci zile înainte (aflând desigur faptele anterioare ale spaniolilor) conducătorul indian local, Orominavi, fugise de la locuinţa sa împreună cu patru mii de femei şi unsprezece copii ai lui Atabaliba, aşezându-şi regatul într-altă provincie, căreia i se spune Ymbo. Acolo trebui să se lupte cu căpitanul Sebastian Benalcazar, care scăpă uşor de el şi-i omorî nestingherit pe toţi fiii lui Atabaliba. Indienii dădură atunci căpitanului 20000 pesos de aur sub forma unor giuvaiere. Nu putură, bineînţeles, să-i dea mai mult, fiindcă îngropaseră tot aurul comorii lui Atabaliba şi, prizonieri ai teribilului lor secret, nu voiau cu nici un preţ să-l destăinuie.

  N-a lipsit mult ca şi Orominavi să fie la rându-i luat prizonier. După această victorie, creştinii se întoarseră la Quito, unde căpitanul Benalcazar se mai războia încă, luptându-se aproape în fiecare zi cu duşmanii.

  Într-una din zilele următoare, sosiră liniştiţi la Quito şapte caciques, pe care creştinii îi primiră prieteneşte, tratându-i bine. De la Quito ei se îndreptară spre un alt oraş numit Caiampe (care există şi acum) şi spre un altul, numit Carangue, unde găsiră un mic templu al Soarelui, acoperit şi pe dinăuntru şi pe dinafară cu plăci de aur şi argint, dar, în cinstea sfântului Bartolomeu, el fu foarte repede jefuit şi despuiat de toate podoabele. După ce au sfârşit de prădat, spaniolii se întoarseră spre numeroşii indieni care îi urmaseră ca să-i oblige să se supună strictei lor autorităţi, dar ei nu erau mulţumiţi, întrucât nu putuseră obţine comorile pe care le căutau şi care aparţineau lui Atabaliba. Un indian din provincia Carates, care se rătăcise, afirma că ştie unde e ascunsă comoara. Se duseră acolo şi descoperiră unsprezece urcioare enorme pline cu argint şi trei urcioare pline cu aur. Interogat ceva mai sever, indianul mărturisi că mulţi oameni îngropaseră comori şi că Atabaliba şi-o trimisese pe a lui foarte departe, într-un loc unde a fost ascunsă.

  Acest document spaniol regăsit dovedeşte un fapt evident şi anume că în faţa lăcomiei nemăsurate a conchistadorilor toţi nobilii imperiului, toţi caciques s-au grăbit să-şi pună cât mai repede la adăpost bunurile cele mai preţioase, tot aurul şi argintul pe care-l aveau. Aceste averi, pe care nu le putem numi altfel decât comori, există într-adevăr, spaniolii negăsind din ele decât părţi infime. Exemplul povestit de Oviedo e, în privinţa aceasta, foarte semnificativ. Celelalte se găsesc şi acum undeva pe întinderea nemărginită a Anzilor, ca aceea a lui Atabaliba, care era considerabilă, sau cea care reprezenta preţul de răscumpărare a lui Atahualpa, adunată în regatul de nord, toate îngropate în pământ sau în lacurile marelui şi impunătorului masiv Llanganati.

  Printre spaniolii care au jefuit fabulosul imperiu al incaşilor se aflau puţini conchistadori cultivaţi, cronicari care ne-au lăsat documente, dintre care multe, ascunse în arhivele sud-americane sau spaniole, n-au fost până acum niciodată date la iveală.

  Totuşi, aceste documente, care repetă mărturiile evocate de indieni, abundă în informaţii. Datorită unor documente care ne-au parvenit, păstrate acum în arhivele actualei municipalităţi din Quito şi care sunt datate vineri 25 iunie 1535, ştim azi că partea trimisă de imperiul incaş din nord pentru răscumpărarea lui Atahualpa se ridica la 60000 încărcături de aur pur. (S-a stabilit că o încărcătură indiană corespundea cu o arroba spaniolă, care echivala la rândul ei cu 11,5 kg sau 25 livre de 16 uncii fiecare. Dacă acea cantitate de aur, stabilită după informaţiile epocii, din surse demne de încredere, e cam de 60000 încărcături – caragas de oro – e vorba într-adevăr de o fantastică pradă care s-ar ridica la aproape 700 tone de aur pur).

  Putem aprecia în mod rezonabil, cu un foarte mic procent de eroare, valoarea acestei nepreţuite comori la aproape 3 miliarde şi jumătate de dolari americani, adică aproape 17 miliarde franci actuali.

  Un document contemporan Conchistei, lăsat de cronicarul lui Oviedo, confirmă analiza precedentă, obţinută din multe alte izvoare.

  Aflând de moartea lui Atabaliba, foarte mulţi indieni plecară, părăsind ţinutul Caxamalca pentru a se duce la Cuzco. Acest popor se supuse, dar indienii dezgropară trupul lui Atabaliba şi-l luară cu ei. Nu se ştie unde l-au îngropat. Se presupune şi spun asta sprijinindu-mă pe izvoare foarte sigure, că Orominavi (despre care istoria a afirmat că plecase cu unele convoaie care duceau comorile lui Atabaliba) a fugit cu 12 până la 15000 de războinici şi că a luat cu el 60000 de încărcături de aur42 la Quito şi în alte regiuni, unde i se părea că le-ar putea îngropa mai bine43. Cum se ascundea şi nu fusese descoperit şi doar câteva mici cantităţi (din comoara lui) au putut fi regăsite, căpitanul Benalcazar omorî şi captură foarte mulţi indieni, îndeosebi la Quito şi în ţinuturile învecinate, dar nu putu afla niciodată acest secret şi anume locul unde se găseşte ascuns acel aur. După cum se spune, în faţa lui fură aduşi trei sau patru indieni ca să mărturisească.

  Unul dintre ei mărturisi într-adevăr: „Ei ştiu”. Îi interogă pe ceilalţi. Toţi răspunseră la fel. Atunci îi ucise rând pe rând, încet şi cu cruzime, dar fără să poată afla ceva de la vreunul dintre ei; dar mai rămâneau mulţi indieni de seamă, pe care îi interogă pentru a afla dacă Atabaliba mai avea încă aur pe care nu-l dăduse creştinilor.

  Răsturnând o baniţă cu boabe de porumb, indienii făcură o grămadă; apoi luară un bob din această grămadă şi le spuseră, arătând cu degetul grămăjoara:

  — Bobul ăsta reprezintă ceea ce Atabaliba a dat din comorile lui, iar ce rămâne din grămăjoara asta e încă în mâinile noastre.

  Uluitoarea afirmaţie, care venea din gura celor care cunoşteau probabil locul unde se afla comoara, nu putea decât să-i aţâţe pe spanioli.

  Această afirmaţie căpăta cu atât mai multă valoare cu cât Atahualpa, întemniţat în celula sa din Cajamarca, făcuse câteva destăinuiri învingătorului său, Francisco Pizarro, destăinuiri care au fost consemnate de cronicari.

  Şi în toate aceste provincii există mine de aur şi nenumărate şi foarte bogate mine de argint. Argintul se extrage din pământ în mai multe locuri şi cu muncă puţină; fiecare indian scoate zilnic cinci sau şase marcos de argint amestecat cu plumb şi cositor, pe dare îl curăţă. Pentru a-l extrage, ei aprind focuri pe pământ chiar acolo unde se află. Arzând, argintul cade în bucăţele. Şi la Quito44 există cea mai bună mină de argint, fiindcă de aici se extrag cele mai mari cantităţi ca nicăieri în altă parte.

  Acest text, rostit chiar de Atahualpa, dovedeşte în mod clar că incaşii acordau o mare importanţă Ecuadorului, provincia din nord şi că indigenii din partea locului cunoşteau foarte bine minele, metodele de exploatare şi tehnicile metalurgice.

  Toate acestea explică de ce o parte foarte importantă din preţul de răscumpărare a lui Inca a fost trimisă de aceste regiuni prin preoţi şi caciques. Un fapt este istoriceşte cert, anume că acele 700 tone de aur n-au ajuns niciodată la Cajamarca, destinaţia lor finală. Această comoară fabuloasă a dispărut undeva, pe drumul dintre Quito şi Cajamarca.

  Renumitul document Derrotero de Valverde ne arată că un singur loc a putut servi de ascunzătoare indienilor din vremea aceea, greu accesibilul masiv Llanganati.

  Alte documente, descoperite de puţin timp, dovedesc că textul iniţial, precum şi harta care îi fusese anexată, au fost modificate pentru a lăsa încă multă vreme comoara la adăpost de privirile spaniolilor…

  De cine, de ce şi când?

  Răspunsurile le găsim în analiza documentului şi a vieţii lui Valverde, analiză care se dovedeşte, în multe privinţe, mai pasionantă decât un roman de aventuri.

  EPOPEEA LUI RICHARD SPRUCE ŞI A LUI ANASTASIO DE GUZMAN.

  Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, guvernul englez hotărî să trimită într-o misiune oficială în Anzi şi în bazinul Amazoniei un botanist britanic, Richard Spruce. Acesta sosi în Ecuador în cursul anului 1857. În următoarele două veri el parcurse regiunile Cordilierilor occidentali şi pentru o vreme se stabili în oraşele Ambato şi Riobamba. Obţinu acolo, aşa cum a scris mai târziu, dovada indiscutabilă că renumitul Derrotero de Valverde – sau mai degrabă, aşa cum îl numi el, Călăuza masivului Llanganati – era un document strict autentic şi că el fusese trimis de către regele Spaniei personal agentului domenial din Tacunga şi Ambato, două oraşe din sudul Ecuadorului.

  Mesajului îi era anexată o scrisoare regală prin care se ordona funcţionarilor regelui să depună toate eforturile şi să-şi consacre cea mai mare parte a timpului şi preocupărilor lor pentru a căuta fabuloasa comoară a incaşilor.

  Potrivit acestor ordine, agentul domenial din Tacunga, însoţit nu se ştie pentru ce motiv de un călugăr, părintele Longo, organiză o expediţie de o foarte mare importanţă. Niciunul, nici altul n-a pus mâna pe aceste comori, cu toate că în ce priveşte condiţiile geografice de atunci nu se schimbase nimic de pe vremea incaşilor.

  Ei descoperiră totuşi un element esenţial: itinerariul descris în Derrotero de Valverde corespundea exact cu cele mai sălbatice şi îndepărtate locuri în care au putut ei înşişi ajunge. Îl înştiinţară pe rege că doar o persoană care cunoştea îndeaproape aceste regiuni ale masivului Llanganati putuse să le descrie cu atâta minuţiozitate. Pentru ei, era imposibil ca documentul şi harta ce-l însoţea să fi fost scrise de un supus al Maiestăţii sale care nu părăsise niciodată Spania, mulţumindu-se cu referinţe geografice.

  Cu toate că n-au putut da de urma comorii, Derrotero-ul autentic, însoţit de scrisoarea regală, fură depuse în mare taină în arhivele oficiale ale oraşului Tacunga. Aceste documente au dispărut atunci în mod ciudat – şi aici începe ancheta poliţistă – ca să reapară peste douăzeci de ani în condiţii foarte misterioase.

  Atâtea persoane au putut avea acces la aceste preţioase arhive, încât a fost deci imposibil să se ştie dacă documentele care puteau fi cercetate la Tacunga erau într-adevăr originalul lui Valverde sau pur şi simplu nişte copii banale, lăsate acolo de cei care aveau interes ca investigaţiile să nu fie întreprinse cu prea multă minuţie…

  Printre aceşti indivizi suspecţi s-ar putea număra fie un grup de căutători de comori particulari care ar fi vrut să-şi rezerve pentru ei exclusivitatea descoperirilor, fie – ceea ce e plauzibil – urmaşii indienilor care au fost însărcinaţi de Ruminahui să păstreze secretul comorii şi care au căutat mai târziu să-şi continue rolul lor protector.

  Pe la mijlocul secolului trecut, Richard Spruce a aflat despre toate aceste fapte şi le-a făcut cunoscute. Câţiva ani mai târziu, unul din cei care au efectuat cele mai serioase expediţii de cercetare în Llanganati, Luciano Andrade Marin, ajunse în posesia unei copii după originalul documentului Derrotero, copie care menţionează data de 14 august 1327, deci mult anterioară primelor misiuni ale lui Spruce în regiune. El află astfel că un alt botanist, care chiar a trăit câtva timp în oraşul Pillaro, don Anastasio Guzman, organizase şi el mai multe expediţii în Llanganati, căutând nu plante, care nu erau până la urmă decât un pretext al călătoriilor sale, ci ascunzătoarea care l-a făcut să viseze chiar şi pe regele Spaniei.

  Anastasio Guzman întocmi şi el o hartă a masivului Llanganati, care există şi acum. Dar el şi tovarăşii săi n-au putut descoperi niciodată secretul lui Valverde. Demonstrară totuşi că acest masiv era foarte bine cunoscut de incaşi, pornind de la faptul că descoperiseră în colţurile cele mai îndepărtate şi mai dificile ca acces intrările în minele de cupru şi argint în care lucraseră muncitorii incaşi cu multă vreme în urmă, lucru care confirmă în mare măsură afirmaţiile făcute de împăratul Atahualpa în faţa călăilor săi.

  Dovediră de asemenea existenţa în acele locuri a multor altor metale preţioase. Ei deciseră de altfel să înceapă pe contul lor exploatarea acestor mine, care erau până atunci necunoscute de europeni şi în care nu se mai lucrase de foarte multă vreme.

  Entuziasmul lor nu dură prea mult, pentru că în micul lor grup se iscară neînţelegeri. Guzman şi oamenii săi veniseră acolo ca să se îmbogăţească repede şi setea lor de aur, pe care nu-l găseau, provoca tot felul de conflicte interne.

  Din cauza pripelii, nu descoperiră comoara atât de mult râvnită. Abandonară chiar minele pe care ei înşişi le scoseseră la lumină. Guzman nu-şi putu continua cercetările. Blestemul comorii vor spune unii, el muri în condiţii ciudate – în 1806 sau 1807, în valea Leyto, situată nu departe de oraşul Ambato. Trăia atunci la o mică moşie, care există şi azi, Leytillo, dar care e indicată pe hărţi sub numele de San Antonio. Cum suferea de somnambulism, în cursul unei nopţi fără lună, pe când ieşise din locuinţa sa încă adormit, nu văzu prăpastia abruptă care se căsca la picioarele lui şi căzu în ea.

  Actualmente, nimic, nici un document nu permite să se afirme că Guzman a ajuns mai departe şi că a descoperit mai mult decât ceea ce ne-a parvenit nouă. Există unele descoperiri despre care preferi să vorbeşti cât mai puţin. Andrade Marin şi mulţi alţii au întreprins cercetări pentru a regăsi, dacă nu cheia comorii lui Atahualpa, cel puţin harta întocmită de botanist. Geograful n-a putut obţine harta originală, dar, după investigaţii foarte anevoioase, a reuşit până la urmă să pună mâna pe proprietarul ei, care era prin anii '30 senor Salvador Ortega, care trăia la Ambato. Acesta aduse interesanta hartă la Quito şi înmână o copie geografului, care se grăbi atunci s-o expedieze Societăţii Regale de Geografie din Londra.

  Harta originală era formată din opt mici fragmente de hârtie de dimensiuni inegale. Copia era alcătuită dintr-un singur fragment, semănând cu o bucată de pânză de bumbac având 3,10 ţoii pe 2,9. Majoritatea numelor care erau trecute în original ajunseseră foarte greu de citit, dar munţii, drumurile, lacurile figurau pe ea.

  Hărţile se întindeau, la nord, de la Cotopaxi (un vulcan din Ecuador), iar la sud, până la coastele muntelui Tungurahua şi de la câmpia Callo până la râul Puya din junglele Oriente (Amazonia ecuatorială). E vorba, deci, de un teritoriu important cuprinzând de altfel şase vulcani în activitate.

  Guzman indică pe harta sa cratere care azvârleau lavă încinsă, ceea ce nici un alt călător n-a văzut niciodată de atunci în această regiune şi nici n-a aflat interogându-i pe bătrâni, fapt care, bineînţeles, nu vrea să însemne că botanistul şi-a petrecut timpul inventând. Aceasta ar însemna pur şi simplu că înfăţişarea pământului s-a putut schimba considerabil de pe vremea incaşilor şi a lui Valverde.

  Celălalt botanist, englezul Richard Spruce, nota el însuşi acest fapt important într-un document cu un titlu foarte evocator, pe care ni l-a lăsat.

  O comoară ascunsă de incaşi în munţii Llanganati, Ecuador; un ghid autentic al acestei regiuni, ilustrat cu o hartă; harta copiată şi ghidul tradus de Richard Spruce.

  Spruce muri înainte de a fi publicat relatarea cercetărilor sale în această regiune frământată. Documentele lui au fost totuşi recuperate şi publicate de moştenitorul său. El făcea critici obiective atât în ce priveşte documentul lui Valverde – piesa principală cu care a început – cât şi asupra hărţii lui Guzman. În analiza sa critică a hărţii lui Guzman, Spruce socoti chiar că toată pârtea orientală a hărţii trebuie înlăturată, deoarece era convins că „această parte n-are nici o legătură reală cu problema comorii”. Or, tocmai această porţiune a hărţii reprezintă o parte din Sacha Llanganati, din cel de-al treilea lanţ din Cordilierii Anzilor, care are legătură directă cu problema comorii şi, mai mult încă, cu filoanele aurifere ale antichităţii.

  Era această disimulare voită? Sinceră?

  Nu avem azi nici un indiciu care să ne permită să afirmăm aceasta, fapt ce lasă încă multe perspective deschise viitorilor căutători ai comorilor.

  Ceea ce rămâne curios în istoria documentelor lăsate de Spruce este că editorul care le-a recuperat şi le-a publicat într-o lucrare despre flora Anzilor, Alfred Wallace, a crezut de cuviinţă să adauge un comentariu interesant despre documentul lui Valverde, care servise de detonator.

  Din diferite motive care se regăsesc în această lucrare eu rămân convins că Derrotero de Valverde este un document adevărat şi cu totul demn de interes.

  N-a trecut de fapt nici un moment în cursul şederii sale în Ecuador fără ca Richard Spruce să nu-şi continue cercetările despre Derrotero şi despre harta lui Guzman, care îl obsedau. La 17 martie 1863, el trimise, de pildă, o scrisoare unui preot din Ambato, părintele don Juan Leon Mera:

  Sper să primesc în curând trei sute de exemplare ale hărţii pe hârtie groasă, cu care nădăjduiesc să public o ediţie spaniolă a memoriului meu despre Llanganati. Doresc să capăt mai multe precizări. Dar din scrierile lui Humboldt, Ruiz şi Pabon am reuşit să aflu mai multe despre Guzman. Pe vremea când l-a întâlnit Humboldt era farmacist la Quito şi se spune că de atunci a exercitat aceeaşi profesie la Tacunga sau la Pillaro. S-ar putea oare şti azi care era adevărul? De asemenea, ar fi oare posibil de ştiut cine a putut într-adevăr să-l întâlnească pe Valverde şi unde locuia înainte să moară?

  Există unii care afirmă că Valverde era un răufăcător emigrat în America din caua crimelor sale şi că, pentru a înlătura pericolul de a fi chemat în faţa justiţiei la întoarcerea sa în Spania, el ar fi născocit în întregime legenda despre aurul din Llanganati.

  Cum vom reuşi oare să aflăm ce-i adevărat în toate acestea? Cine erau aceşti Viteris, Jaramillos, Cobos, Ribaldas, Romeros etc., ale căror ruine se întâlnesc pe harta (lui Valverde) ca proprietari de haciendas şi mine?

  În ce chip aflăm cum a murit? Care au fost minele de argint? Are au continuat să fie exploatate până în vremurile moderne şi câte marcos au fost scoase din ele?

  Din toate documentele pe care le căuta, unul dintre cele care îi stârniră în mod deosebit interesul era desigur harta originală a lui Guzman, care părea într-adevăr să fi ajuns foarte aproape de ţintă. Dar această hartă a urmat un drum foarte aventuros, pe care nici chiar Spruce nu l-ar fi putut cunoaşte.

  După importanta luptă de la Pichincha, vestită în Ecuador, generalul Aguirre, care conducea regiunea Quito, socoti că documentele ştiinţifice botanice (dar să nu uităm că şi acelea referitoare la comoară se aflau acolo) ale lui Anastasio Guzman, care erau în mâinile agentului domenial din oraşul Guaranda, aparţineau probabil şi erau deţinute de universitatea din Quito. Generalul Aguirre puse să fie transferate toate aceste arhive la această universitate, în mâinile doctorului San Miguel, care la rându-i le încredinţă rectorului universităţii, doctorul Angulo. La moartea acestuia din urmă, nu se ştie prea bine de ce, universitatea n-a căutat să păstreze aceste preţioase documente prea multă vreme şi ele trecură atunci în mâinile fiului rectorului, care, la moartea sa, le lăsă la rându-i unuia din finii lui, doctorul Cruz Rivera.

  În 1937, acesta mai trăia încă. Documentele nu păreau să-l intereseze nicidecum, deoarece le oferi, fără să aştepte nimic în schimb, părintelui Gonzalez Suarez. La moartea acestuia, încăpură pe mâinile altui preot, Manuel Maria Polit. Nici acesta nu manifestă mai mult interes decât predecesorii săi, nebănuind marele secret care se ascundea în maldărul de documente şi dădu scrierile şi harta unui intelectual ecuadorian, Jacinto Jijon Caamano, care începu acum câţiva ani să le publice conţinutul.

  Din păcate, în masa uriaşă de documente se află cu siguranţă şi originalul hărţii lui Guzman, pe care o căuta cu atâta zel Spruce, dar ea n-a fost încă identificată de proprietarul ei. Or, această hartă ar deschide cu certitudine ochii multora asupra amplasamentului posibil al ascunzătorii celei mai fabuloase comori a incaşilor.

  Şi totuşi!

  În lumina cercetărilor moderne, îndeosebi celor întreprinse de geograful Marin, se pare într-adevăr că Guzman n-a mers chiar el în Llanganati, poate doar în zona de sud, pe care de altfel a desenat-o cu mult mai multe amănunte pe harta sa. De unde deţinea el alte informaţii procurate cu atâta precizie? Nimeni nu ştia azi.

  Oricum, harta sa există într-adevăr; originalul n-a fost încă găsit şi, cel puţin pentru primele trei zile ale periplului lui Valverde, ea îi urmează fidel traseul. Aceasta nu este legendă sau mit. Ci o realitate.

  Un document întocmit şi semnat de preşedintele tribunalului din Quito în 1812, generalul don Toribio Montes, confirmă realitatea acestui Derrotero şi a comorilor al căror secret îl deţinea. El ordonă să fie continuate cercetările şi întreprinse noi explorări pe urmele acestui document al lui Valverde. Pentru a veni în ajutorul acestor cercetări, el a pus să se adauge textului o copie a hărţii lui Valverde? Chiar statul privea deci cu toată seriozitatea ipoteza dispariţiei fabuloasei comori a lui Atahualpa în masivul Llanganati.

  Nimic nu dovedeşte astăzi că vreun guvern a descoperit vreodată această pradă; lăsând deoparte descoperirile neînsemnate ale câtorva îndărătnici, cea mai mare parte rămâne încă ascunsă undeva în greu accesibilul masiv din sudul Ecuadorului.

  XI.

  MISTERIOASA DISPARIŢIE A PĂRINTELUI LONGO.

  Documentul lui Valverde nu este un obiect de cult pe care zeloşii vânători de comori sau fanaticii căutători de aur ar vrea să-l păstreze spre a-şi alina speranţele. Nu, avem certitudinea şi paginile precedente au dovedit-o, că este vorba de o realitate intrată în istorie de cel puţin o sută şaptezeci şi şapte de ani. Această dată corespunde într-adevăr cu prima lui publicare serioasă în lucrarea unui botanist spaniol din secolul al XIX-lea, Anastasio Guzman, care a urmat o parte din traseul investigaţiilor miniere din masivul Llanganati.

  Am văzut, de altfel, că încă din 1812, preşedintele Montes a ordonat, printr-un act oficial, reluarea cercetărilor privind comorile incaşilor pe baza documentului Derrotero.

  Cea mai veche copie a acestui Derrotero pe care o avem este aceea a lui Spruce, datând din 14 august 1827. După acest botanist, s-ar părea că într-adevăr originalul lui Valverde, precum şi ordonanţa regală care-l însoţea au dispărut pe neaşteptate din arhivele oraşului Latacunga, unde erau depozitate, cu douăzeci de ani înaintea sosirii lui Spruce, prin urmare cam prin anul 1837. Spruce a căpătat, de altfel, aşa cum a semnalat prea onorabilei Societăţi Regale de Geografie din Londra, dovada incontestabilă că documentul lui Valverde fusese trimis de regele Spaniei de atunci agentului domenial din Latacunga şi Ambato, două oraşe importante din ţinuturile ecuadoriene subordonate regatului spaniol.

  Cum originalul şi ordonanţa regală au dispărut în mod misterios, pentru perioada anterioară anului 1800 nu se pot aduce dovezi ştiinţifice care să certifice existenţa reală a documentului Derrotero, fapt ce-l face astfel să intre în legendă.

  Totul atestă, de fapt, că este vorba într-adevăr de un document istoric şi că faimoasa comoară reprezentând preţul de răscumpărare a lui Atahualpa a fost ascunsă undeva în Llanganati.

  De altminteri, cum ar putea fi altfel, dacă ne gândim la înspăimântătoarea cruzime a spaniolilor faţă de indienii din această zonă a Ecuadorului şi înverşunarea lor de a pune mâna pe o comoară despre care auziseră, dar pe care nimeni nu-i ajuta s-o găsească? În privinţa aceasta, s-a dovedit până unde putea merge această înverşunare la un om ca Benalcazar.

  Pentru acţiunile lor, invocau pretextul că vor să facă să dispară idolatria nelegiuită a băştinaşilor şi să le dăruiască milostenia Dumnezeului creştin. Aurul, de fapt, rămânea unica lor preocupare în acele regiuni pustii ale masivului Llanganati.

  DISPARIŢIA DOCUMENTULUI DERROTERO.

  E foarte probabil ca textul original al lui Valverde, înainte chiar de a ajunge la curtea Spaniei, să fi fost păstrat de-a lungul timpului de câţiva conchistadori. Aceasta e cu atât mai probabil cu cât secretul pecetluit prin jurământ era monedă curentă în politica administrativă a conchistadorilor. Ne-a parvenit un document extraordinar, extras dintr-o lucrare despre actele Consiliului municipal din Quito, datat luni, 29 iulie 1538. Acest text prezintă un interes cu atât mai mare cu cât el a fost redactat de un copist public cu numele de Pedro de Valverde. El poate lămuri faptul că documentul Derrotero a dispărut brusc din arhive la scurt timp după întocmirea lui.

  Îl trimitem pe Martin Fernandez să descopere mine de argint. În acest act, oamenii menţionează că, dacă vrem să păstrăm aceste ţinuturi, ar trebui să ne hotărâm a-l trimite pe Martin Fernandez să descopere aceste mine de argint pe care indienii ni le-au indicat. Ca să înlăturăm scandalul ce l-ar putea provoca luarea în stăpânire a acestor mine, îi avertizăm pe aceia care vor să se ducă acolo să caute argint să jure între ei pe Dumnezeu, iar noi îi vom obliga să respecte acest jurământ asupra minelor de argint, să nu mărturisească nimic, nici în public, nici oricărei alte persoane, nici în scris, nici în vorbe, până ce aceste descoperiri nu vor apărea în actele consiliului, pentru ca membrii acestuia să decidă cei trebuie să facă cu serviciul lor.

  Secretul era, deci, o datorie sacră, reglementată, în privinţa metalelor preţioase, prin texte oficiale, de tipul celui precedent. Or, puţine lucruri despart, în mintea conchistadorilor de atunci, documentul Derrotero al lui Valverde de minele indiene. Totul pare a dovedi că el a urmat acelaşi drum ocult şi că nici un document publicat oficial nu-l poate menţiona.

  De altfel, o comoară de importanţa celei a lui Atahualpa, apărată cu atâta ardoare de Ruminahui şi miile lui de indieni, n-a putut fi nici îngropată, nici descoperită datorită doar violenţei omului alb. A fost şi va mai fi încă nevoie, în mod obligatoriu, de colaborarea strânsă şi conştientă a indienilor, însărcinaţi să apere fabulosul secret. Fără ei, nici chiar textul original al lui Valverde n-ar fi decât un petic banal de hârtie. Aceasta explică, după cât se pare, de ce primii deţinători ai documentului Derrotero, care nu puteau – evident – să-şi asigure sprijinul băştinaşilor din Llanganati şi-au frământat zadarnic mintea cu mitul comorii. Amăgiţi în primele trei sau patru zile de drum de harta lui Valverde, după care s-au călăuzit cu exactitate şi care s-a dovedit în concordanţă cu realitatea, ei au pătruns apoi în jungla orientală, pierzându-se în labirinturile masivului Llanganati, mascate dintr-adins de indieni, paznicii secretului.

  Dar ce s-a întâmplat cu documentul lui Valverde? Originalul, după cum am văzut, n-a mai fost găsit niciodată şi nici ordonanţa regală prin care spaniolii erau însărcinaţi să-i caute urma. Tot ce ne-a rămas despre originea acestui document a fost transmis pe cale orală de-a lungul secolelor.

  Legenda porneşte de la un fapt real: un spaniol, cu numele de Valverde, care era sărac lipit şi care ajunsese în coloniile din actualul Ecuador, a devenit dintr-o dată un om extrem de bogat. Faptul s-a petrecut practic de la o zi la alta, cu o iuţeală uimitoare. S-a întors apoi în Spania, unde a murit. Aşa cum în văzut, bogăţia lui era pusă pe seama faptul că se însurase cu o indiană foarte tânără, al cărui părinte, cacique din Pillaro, după cum se spune, l-ar fi dus, în repetate rânduri, în regiunile pustii din masivul Llanganati. Acolo, el i-ar fi dezvăluit locul unde era îngropată uriaşa cantitate de aur strânsă pentru a se plăti preţul de răscumpărare a lui Atahualpa.

  Înainte de a muri, în ultimele sale clipe pe pământul spaniol, Valverde ar fi dezvăluit secretul ascunzătorii acestei comori într-un document destinat regelui Spaniei, document al cărui original pare-se că ar fi dispărut. Să fie adevărat sau minciună? Mai multe expediţii au căutat timp de secole să afle adevărul. Expediţiile oficiale sau particulare au fost nenumărate.

  Una dintre ele, organizată chiar de guvernatorul din Tacunga, a fost însoţită de un călugăr, părintele Longo, care se bucura de o reputaţie literară excepţională. Expediţia a urmat întocmai indicaţiile din Derrotero. Or ea n-a descoperit, bineînţeles, comoara, dar a dat posibilitatea să se tragă concluzia că acest Derrotero corespundea cu atâta precizie cu detaliile concrete de pe traseu, încât el n-a putut fi înlocuit decât de cineva foarte bine familiarizat cu masivul şi că era imposibil ca un oarecare, plecat din Spania în ţările occidentale, dar care n-a trăit în Llanganati, să fi întocmit traseul.

  Expediţia guvernatorului din Tacunga ajunsese într-adevăr la capătul drumului. Nu-i mai rămăsese decât puţin de străbătut. În toiul nopţii, bravul misionar, părintele Longo, dispăru în mod misterios, fără urmă. Nimeni n-a ştiut vreodată cum s-a făcut nevăzut, nemaigăsindu-se nici un indiciu niciodată. Tovarăşii lui, care îl căutaseră, s-au gândit că a căzut într-una din numeroasele falii care brăzdează solul acestei regiuni sau într-una din mlaştinile care există din abundenţă pe malurile lacurilor din Llanganati. După ce l-au căutat zadarnic pe părintele Longo timp de mai multe zile de-a lungul drumului lui Valverde şi prin împrejurimi, expediţia s-a înapoiat la Tacunga fără să fi pus mâna nici pe comoară, scopul planului lor, nici să fi descoperit corpul părintelui. De atunci, fiecare s-a gândit că un blestem, poate divin, apăra ascunzătoarea comorii şi că ar fi fost mai bine să se renunţe la acţiune. Niciunul dintre ei n-a mai plecat vreodată în masiv ca să facă avere. Aceasta, bineînţeles, n-a împiedicat, deloc ca, în secolele ce au urmat, un număr foarte mare de alte expediţii, oficiale sau nu, să străbată masivul în toate direcţiile. Dar un fapt rămâne uimitor şi mai ales inexplicabil.

  Originalele documentului şi hărţii lui Valverde au dispărut şi ele fără urmă din arhivele oraşului Latacunga, unde fuseseră depuse de coroana Spaniei. Totul pare să dovedească că ele au fost furate între secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. O copie întocmită cu foarte multă grijă şi desigur foarte apropiată de original i-a fost substituită. Ea pare să fi venit din Spania şi e evident că încearcă pe cât se poate să-l abată pe cititor de la ţinta finală. Aceasta este copia care este astăzi recunoscută oficial. Totuşi, la ora actuală, în Ecuador, circulă pe sub mână câteva copii ale hărţii şi ale documentului care trec drept originale. Mai multe din aceste copii se deosebesc între ele, dar nu se poate afirma că vreuna din ele nu e într-adevăr copia acestor documente originale. Cu toate că aceste documente sunt foarte rare şi foarte greu de găsit în această mică ţară sud-americană, s-ar putea ca adevărul să apară dintr-unul din ele printr-o simplă întâmplare.

  Mă îndoiesc totuşi, pentru că fabulosul secret, probabil că, dacă nu în mod sigur, este păstrat cu străşnicie şi cu multă îndârjire de un grup de indieni sacri, urmaşi ai incaşilor cărora Ruminahui le-a dat sarcina să apere importanta comoară a zeului lor. Neamul acestor indieni nu s-a stins între timp şi nu-i imposibil ca ei să-şi transmită la nivelul preoţilor tradiţionali, al şamanilor lor, detaliile tainei care a făcut să curgă atâta cerneală şi să piară atâtea vieţi. Ceea ce-i sigur e că această taină există.

  Legendele lui Valverde şi ale acelui Ati din regiunea care avea sarcina să păstreze comoara sunt atât de adânc înrădăcinate în Ecuador, încât urmele lor le întâlnim aproape pretutindeni. Unul dintre negustorii din actualul oraş Latacunga nu se numeşte chiar Valverde? Numele unui meşteşugar din San Miguel de Salcedo nu conţine, încă de la originea familiei sale, termenul Ati? Am văzut, de altfel, într-un capitol precedent, că urmaşul lui Ati Ruminahui trăieşte încă în Statele Unite.

  Toate urmele legendei despre Derrotero rămân concentrate într-o regiune foarte limitată, cuprinsă între oraşele Latacunga, Ambato şi Pillaro. Mai există şi acum familii care poartă numele de Valverde, de Latacunga. Dovezi ale existentei lui Valverde se regăsesc până în 1750, descendenţa iniţială a adevăratului Valverde neputând fi încă stabilită.

  Cercetări întreprinse în arhivele municipalităţii din Quito dovedesc că acest Valverde, autorul documentului Derrotero, a existat într-adevăr şi trebuie să fi trăit în oraşul Latacunga, probabil la începutul secolului al XVIII-lea, perioadă când tocmai a apărut pentru prima oară textul spaniol al documentului. Aceasta dovedeşte că taina comorii ascunse de generalul incaş Ruminahui ar mai putea fi păstrată şi azi cu statornicie de indienii din această regiune sălbatică, iar tezaurul ar mai putea exista şi azi.

  DE CE ACEST PREOT?

  Vânătoarea de comori autentice nu şi-a încetat niciodată destinul enigmatic, marcat de dispariţiile misterioase ale multora dintre aceia care le-au căutat urma. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, botanistul spaniol Anastasio Guzman a reuşit să dezgroape din Arhivele oficiale ale oraşului Latacunga un document foarte vechi care zăcea acolo şi evoca, fără nici o teamă, numeroasele crime săvârşite împotriva primilor cercetători oficiali ai documentului lui Valverde, împotriva celor care trebuia să fi posedat textul original.

  Dar un fapt foarte tulburător rămâne! Care e semnificaţia dispariţiei neaşteptate, în toiul nopţii, a părintelui Longo, singurul intelectual al primei misiuni oficiale organizate de coroana Spaniei pe urmele comorii? Dispariţia e, de altfel, un termen impropriu. Ar trebui să vorbim, în privinţa aceasta, despre o evaporare exact după a treia zi indicată în Derrotero. Această dispariţie s-a petrecut în mod misterios într-una din zonele cele mai puţin periculoase din masivul Llanganati. Cu toate cercetările întreprinse, corpul lui n-a putut fi găsit niciodată. Din motive ce nu se cunosc, expediţia care-l însoţea n-a putut de altfel continua pe traseul indicat de Valverde şi s-a întors din drum. Mai târziu, nici o altă expediţie n-a putut găsi vreodată adevăratul drum.

  În faţa acestei dispariţii, se ridică o întrebare:

  Nu s-ar putea ca, în calitate de preot, părintelui Longo să i se fi încredinţat de către agentul domenial din Latacunga, el însuşi împuternicit al coroanei Spaniei, având sarcina de a descoperi comoara; originalul documentului lui Valverde, care provenea din Spania? Părintele Longo ar fi putut fi, într-adevăr, singurul om de încredere într-o expediţie foarte periculoasă alcătuită din numeroşi indivizi puţin recomandabili, angajaţi de municipalitate; această ipoteză, foarte plauzibilă, ar explica într-o mare măsură moartea părintelui, provocată fie de membrii expediţiei, preocupaţi să tragă foloase pe seama lor din uriaşa cantitate de aur acumulată acolo de incaşi, fie – şi aceasta e o posibilitate care nu ni se pare lipsită de interes – de indienii tribului însărcinaţi de Ruminahui să apere secretul strămoşilor lor.

  Suprimându-l pe deţinătorul documentului original şi aceasta într-o zonă în care nu exista nici un pericol, făptaşii au vrut desigur să pună mâna pe preţiosul document – ceea ce s-a şi întâmplat – şi să întocmească altul modificat semănând din toate punctele de vedere cu originalul, cu excepţia ultimelor zile de drum din harta lui Valverde, Aceasta ar explica dispariţia originalului în timpul secolului al XVIII-lea şi faptul că, plecând de la documentul găsit în arhivele din Latacunga, toate expediţiile s-au soldat cu eşecuri. Nimeni până azi n-a pus încă mâna pe tainica comoară reprezentând preţul de răscumpărare al lui Atahualpa, excluzând poate, după cum am văzut, pe fostul primar din Latacunga, pe cei doi marinari britanici, pe von Ritter şi fata care l-a condus pe coastele vulcanului Sangay.

  Cum expediţiile care au căutat comoara nu au fost decât eşecuri, unii şi-au pus întrebarea dacă Valverde a existat într-adevăr şi, dacă da, ce era el. S-a spus, de pildă, că Valverde era un om necinstit, care a născocit în întregime legenda despre aurul din Llanganati, ca să scape de justiţia spaniolă şi de pedeapsa cu închisoarea pentru crimele pe care le-ar fi săvârşit în trecut.

  Este evident că această apreciere, deseori formulată, e falsă, că Valverde a existat într-adevăr şi că a cunoscut foarte bine locul în care Ruminahui a ascuns comoara. Într-adevăr, documentul descris şi harta ce ne-au parvenit sunt surprinzător de adevărate până la partea intenţionat schimbată de indivizi necunoscuţi.

  Secretul din Llanganati nu se prezintă ca un document lăsat de un răufăcător în mâinile unor judecători pentru a fi iertat de pedeapsă, ci într-adevăr ca un secret destăinuit de un om pe care moartea nu va întârzia să-l surprindă. Valverde şi-a încredinţat desigur secretul pe patul de moarte, o moarte naturală.

  Nu era în obiceiul spaniolilor să interogheze un deţinut cu menajamente şi să-şi urmărească cu mai puţină blândeţe punctele din interogatoriu, pe care actele le-ar fi consemnat. Erau mult mai brutali. Să nu uităm că, în timpul Conchistei, sinistrul Benalcazar – care aflase despre fabuloasa comoară – pusese mâna pe generalul Ruminahui, care se zbătea în chinurile morţii. Fără nici o precauţie deosebită, el l-a transportat la sediul său militar din Quito, torturându-l prin procedee mârşave, bine cunoscute de spaniolii din acea epocă tulbure a Inchiziţiei, ca să afle de la el ceea ce îl interesa. Comoara reprezenta un bun sacru, iar Ruminahui era un om curajos. În ciuda atâtor suferinţe, el n-a destăinuit nimic. Spaniolii n-au putut face altceva decât să-l ucidă încet şi cu cruzime, aşa cum doreau, după cum mărturisesc textual cronicarii epocii, slujitori ai bisericii, ale căror fapte erau atât de îndepărtate de preceptele religiei lor.

  E puţin probabil ca Valverde, conchistadorul, să-şi fi întocmit harta şi documentul sub presiuni de acest fel. Acest Derrotero este o realitate istorică, iar originalul trebuie să fi fost redactat în momentul când autorul, întors în patria sa, Spania, pentru a-şi sfârşi aici zilele, a fost interogat de rege în legătură cu originea fabuloasei lui averi. Căci Valverde, ajutat de indienii salasacas, s-a înapoiat în patria sa cu o avere colosală.

  Toate cercetările recente arată că documentul n-a putut fi întocmit decât de cineva care cunoştea perfect acele locuri, care din punct de vedere geografic, erau, totuşi, foarte dificil de atins. Toate documentele găsite dovedesc că Pedro de Valverde a existat într-adevăr şi că el a redactat acest Derrotero în mod foarte corect şi cinstit, indicând în mod clar calea arătată de indienii care o ştiau în calitate de paznici ai comorii destinate răscumpărării lui Atahualpa. El a spus cu siguranţă adevărul, deoarece drumurile indicate de el nu pot fi decât poteci făcute de oameni, din cauza dificultăţii terenului. Cum nu există nici o altă explicaţie pentru trecerea oamenilor prin aceste pustietăţi muntoase, trebuie să acceptăm versiunea existenţei comorii pe aceste meleaguri. Am văzut de altfel că judecând chiar şi numai după personalitatea celui căruia i se încredinţase paza comorii reprezentând preţul de răscumpărare, generalul Ruminahui, putem trage concluzia că incaşii n-ar fi putut alege un alt loc decât cel din Llanganati. De altfel acesta era un teritoriu bogat în minereuri, cu multe centre aurifere şi, încă din antichitate, un punct important de prelucrări metalurgice. Documentul lui Valverde menţionează chiar o guaira, ceea ce în spaniola peruviană înseamnă cuptor pentru topirea minereurilor.

  Afară de aceasta, doar munţii Llanganati pot să fi servit drept ascunzătoare pentru partea strânsă de nord pentru răscumpărarea lui Atahualpa, deoarece din timpuri imemoriale fusese un ţinut nelocuit, învăluit aproape întotdeauna în ceaţă şi nori, unde era extrem de greu să ajungi. E vorba de un ţinut foarte umed, lacustru şi mlăştinos. Aceasta e esenţial. Într-adevăr, nici un moment documentul Derrotero nu menţionează dacă grămezile de aur şi preţul de răscumpărare au fost îngropate în acest masiv muntos. Or, toate cercetările moderne, îndeosebi cele ale câtorva rare documente lăsate de incaşii din acea vreme unor cronicari spanioli, confirmă ceea ce considerentele geografice lasă să se înţeleagă, faptul că această comoară a incaşilor n-a fost niciodată îngropată. Ostaşii lui Ruminahui au scufundat-o în apele unuia din nenumăratele lacuri ale podişurilor din masivul Llanganati.

  Dacă cititorul curios s-ar duce în acest masiv, ar constata uşor că în nici un loc nu există un strat de pământ suficient de adânc încât să poţi îngropa în el măcar un neînsemnat cadavru şi cu atât mai puţin o cantitate considerabilă de importanţa comorii pentru răscumpărarea lui Inca. Nu există decât câteva locuri acoperite cu un strat foarte subţire de pământ; aceasta explică şi mai bine misterioasa dispariţie a părintelui Longo, preotul care deţinea originalul textului, cu ocazia primei misiuni oficiale spaniole însărcinate de rege să descopere comoara. Expediţia urmărea cu exactitate indicaţiile lui Valverde, care de atunci au fost verificate şi dovedite valabile şi era pe punctul de a-şi atinge ţinta când, pe neaşteptate, fără vreun motiv aparent, bravul cucernic dispăru. Nu i s-a mai dat niciodată de urmă.

  Cum este imposibil să îngropi în aceste regiuni pustii un corp, cum era acela al părintelui Longo, pe care spaniolii participanţi la expediţie l-au căutat în toate părţile şi foarte multă vreme, fără să-i dea de urmă, suntem obligaţi să ne gândim că preotul a fost răpit pe când ieşise din tabără, de către indienii salasacas – sau alţii – familiarizaţi cu aceste regiuni şi care trebuie să fi urmărit îngrijoraţi trecerea spaniolilor pe poteca lor, indicată de Pedro Valverde. Văzând că se apropiau cam prea mult de comoara ce li se încredinţase şi a cărei pază vigilentă o asigurau, indienii salasacas au preferat desigur să-l răpească pe părintele Longo şi îndeosebi documentul ce-l purta asupra lui şi de care nu se despărţea niciodată.

  LACUL ARTIFICIAL.

  Longo şi documentul lui dispărând, secretul comorii continua să se menţină. Se pare că într-adevăr nici un indiciu nu permite, chiar şi celor mai informaţi, s-o situeze. Azi e o certitudine faptul că a fost scufundată, dar unde?

  Valverde a săvârşit o greşeală gravă în documentul său, greşeală scuzabilă pentru el, dar nu pentru toţi cei care au plecat în căutarea comorii în secolele următoare şi aceasta până în zilele noastre.

  Toţi căutătorii rătăciţi în munţii Llanganati, inclusiv Valverde însuşi, au crezut că lacul în care indienii au scufundat comoara era un lac artificial, pe care ei l-au săpat cu mâinile lor. Această ipoteză este absurdă, deoarece în munţii Llanganati există din abundenţă lacuri.

  Nu înţelegem motivele care i-ar fi determinat pe incaşi să sape un nou canal printre zecile de mii, mici sau mari, care străbat masivul. Mai mult încă, o lucrare făcută de mâna omului e ma; uşor reperabilă decât un lac natural. În sfârşit, să nu uităm că ostaşii spanioli erau pe urmele marii armate a lui Ruminahui şi că primă urgenţa. Nu puteau deci să-şi piardă timpul săpând o ascunzătoare largă, spaţioasă şi adâncă, în care să îngroape tot aurul şi să-l acopere cu apă. Trebuia ascuns totul, cât mai repede şi mai discret cu putinţă. Un lac natural putea conveni de minune. Dar care? Aceasta e întrebarea care a incitat generaţii şi generaţii de căutători de comori.

  Pe de altă parte şi Valverde lasă să se înţeleagă clar că aurul nu poate să zacă la mari adâncimi, pe fundul lacurilor, deoarece acestea nu sunt, în cea mai mare parte, decât mlaştini întinse. Whimper a admis că regiunea (Llanganti) e în întregime mlăştinoasă. Tot ţinutul este ca un burete îmbibat cu apă. Comoara lui Atahualpa mai se află încă într-unul din aceste lacuri mlăştinoase, la o adâncime de mai puţin de un metru şi, fără îndoială, la îndemâna oricui.

  Dar, la ora actuală, datorită faptului că versiunea documentului Derrotero care ne-a parvenit nu e cea autentică, iar originalul, a cărui existenţă nu poate fi contestată din punct de vedere istoric, a dispărut, probabil în mâinile indienilor salasacas, preţiosul lac n-a fost încă descoperit. Rămâne să fie găsit pe viitor.

  Adevăratul Derrotero nu poate fi, evident, cel care se află în arhivele din oraşul Lacacunga. Niciuna din cercetările întreprinse de atunci n-a dat posibilitatea să se afle dacă el a dispărut în momentul când părintele a pierit fără urmă sau mai târziu, între secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Actualele copii aflate în circulaţie şi care nu au toate acelaşi text, se află pe teritoriul Ecuadorului, provenind din Spania.

  S-ar părea că falsificarea documentului lui Valverde n-a putut fi făcută decât de un individ sau de un grup de indivizi care doreau să schimbe traseul ultimelor zile de mers ale autorului şi care cunoşteau îndeajuns de bine terenul ca să-ţi fie imposibil să te mai orientezi şi ca totul să pară adevărat. Documentul de acum arată că nu a fost elaborat un nou Derrotero, ci doar un abil fals cu un scop ale cărui amănunte ne scapă încă.

  Falsificatorii n-au fost căutători de comori care ar fi vrut să împiedice astfel pe concurenţi să pornească pe urmele lor, căci descoperirile de comori în aceste regiuni pustii n-ar fi scăpat neobservate. Într-o bună zi, câteva obiecte, chiar aur brut topit, ar fi reapărut undeva în lume. Nu s-a întâmplat niciodată aşa, cu excepţia poate a comorii recuperate de fostul primar din Pillaro, care se află încă şi azi în seifurile de la Royal Bank of Scotland din Edinburgh.

  Cei care nu voiau să se pună mâna pe ele urmăreau alte scopuri. Ei voiau să-i îndepărteze pe toţi nedoriţii. Probabil că de aceea documentul falsificat a reapărut într-o bună zi, în mod foarte discret, în arhivele din Latacunga – poale de teama regelui Spaniei. Aici, el a fost găsit mult mai târziu – cine ştie, poate peste mai multe secole – de spaniolul Anastasie Guzman, care întreprindea cercetări în munţii Llanganati. Documentul a reintrat în circuitul oficial în timpul preşedinţiei lui Toribio Montes. Acest document, care nu e poate identic cu cel pus la punct de cei responsabili de dispariţia originalului, datează din secolul al XVIII-lea.

  Cu excepţia unei întâmplări norocoase care l-ar putea purta pe vreun aventurier exact pe locurile renumitului lac, cercetările care ar conduce astăzi la comoară trec în mod obligatoriu pe la arhivele adunate în Ecuador, mai ales pe la cele lăsate de spanioli în timpul colonizării. Ar trebui căutată scrisoarea trimisă de regele Spaniei în care se cere intensificarea cercetărilor întreprinse pe baza declaraţiilor lui Valverde, scrisoare nefalsificată, care dă, desigur, indicaţiile esenţiale, pe care copia care ne-a parvenit nu le mai conţine.

  De asemenea, ar fi foarte instructiv să se ajungă în posesia recomandărilor scrise ale agentului domenial din oraşul Latacunga, cel care a primit instrucţiunile regale şi le-a transmis la rândul lui celor apropiaţi. Acesta trebuie să fi lăsat şi el în nişte documente, care n-au fost probabil falsificate, informaţii preţioase despre ultimele indicaţii ale lui Valverde, informaţii pe care, pare-se, nu le-a găsit nimeni nici până azi. Orăşelul Latacunga, din centrul Ecuadorului actual, a fost într-adevăr punctul central al acestei neobosite căutări a comorii lui Atahualpa. Acolo există poate şi acum ceea ce se va dovedi a fi cheia care va descuia în sfârşit enigma comorilor atât de mult râvnite.

  Nu cred că descoperirea ascunzătorii lui Ruminahui va fi acţiunea unui singur om, nici chiar a unei mici echipe, oricât de bine ar fi pregătită, în afară doar de un excepţional concurs de împrejurări fericite.

  Comoara va apărea pe neaşteptate într-o bună zi, dar numai după ce se vor fi întreprins complexe lucrări metodice. Toată zona va trebui să fie controlată cu ajutorul unor mijloace moderne, avioane sau helicoptere. Mai multe expediţii serioase, plecate din locurile unde părintele Longo şi-a petrecut ultimele clipe, vor trebui să cerceteze toate ascunzătorile posibile pe care le-ar fi putut alege generalul incaş şi oastea lui. Aceste expediţii vor trebui să fie înzestrate cu bărci pneumatice, echipament de scufundare şi sonde de dragare, pentru a explora în mod sistematic toate lacurile ce se întind numai pe cei câţiva zeci de kilometri parcurşi de Valverde în ultima perioadă petrecută pe acest teren. Nu numai lacurile vor trebui să fie sondate cu stăruinţă. Va trebui ca şi toate mlaştinile, atât de numeroase în această regiune puţin cunoscută, să fie examinate cu atenţie. Nu trebuie să uităm că pământul din masivul Llanganati e străbătut în toate direcţiile de mii de râuri, mai mult sau mai puţin importante, pe care apele ploilor sau ale munţilor învecinaţi le umflă săptămână de săptămână, an de an. Stratul de mâl, fapt confirmat de lucrările geografilor ecuadorieni, e atât de gros, încât azi pare evident că tezaurul cu obiectele de aur ale lui Inca zace nu pe stânci, la îndemâna oricui, aşa cum ostaşii imperiului l-au depus, ci sub un strat gros de mâl sălciu, acumulat acum cu timpul.

  S-ar putea şi după părerea mea e chiar probabil, ca indienii sau căutătorii comorii incaşe să fi trecut prin apropierea locului fatidic fără să ştie, fără să-şi dea măcar seama. E posibil şi chiar probabil ca secretul să fie păstrat încă de indienii care au sarcina de a întreţine cultul incaş; Să nu uităm dispariţia ciudată a documentului original al lui Valverde, precum şi aceea nu mai puţin bizară a părintelui Longo, deţinătorul secretului. Aceşti indieni mai există oare şi azi? Mai păstrează ei încă fantastica lor moştenire?

  XII.

  CIUDATA AVENTURĂ A PĂRINTELUI DIN PILLARO.

  Urmăriţi de hoardele spaniole ale lui Sebastian de Benalcazar, interesate doar de preţioasa încărcătură, trupele generalului incaş Ruminahui luară hotărârea s-o scufunde într-un lac. Aceasta se întâmpla în cursul anului 1534.

  Cu un an înainte, în 1533, spaniolii lui Francisco Pizzaro obţinuseră din partea de sud a imperiului incaş o altă comoară, probabil mai puţin fabuloasă decât cea a imperiului din nord. Aceasta nu i-a împiedicat să-l omoare pe Inca Atahualpa, aşa cum am văzut. Doar o infimă parte din preţioasele încărcături furnizate palatului din Cajamarca a fost predată coroanei Spaniei. Restul, topit sau nu, a dispărut deodată, ca prin farmec, chiar pe pământul Perului, constituind tot atâtea puncte noi de atracţie pentru căutătorii de comori.

  Dar aceea pe care o putem numi cu adevărat „Comoara incaşilor” reprezintă de fapt preţul de răscumpărare trimis de imperiul de nord, care a fost îngropat în podişurile din Llanganati.

  Prima menţiune a acestui masiv acoperit cu zăpadă şi bogat în mine de aur nu apare decât în 1750, sub pana celui mai renumit geograf ecuadorian, don Pedro Vicente Maldonado, care a indicat amplasamentul pe harta provinciei Quito.

  Ceva mai târziu, în 1739, Antonio de Acedo, care a publicat un uriaş dicţionar istoric şi geografic al Americii, pomeneşte pentru prima dată termenul Llanganati, spunând că, potrivit tradiţiei, acolo există bogate mine de aur, unde până acum n-a pătruns nimeni şi care se văd doar de departe. Nimic altceva, nici un alt document n-a apărut de la textul lăsat de Pedro de Valverde la curtea Spaniei. Niciunul din aceşti autori, care au evocat pentru prima oară masivul Llanganati, n-a făcut vreodată nici cea mai mică aluzie la documentul sau harta lui Valverde. Totul se petrece ca şi cum comoara ar fi fost complet ferită de ochii lumii, de la îngroparea ei în 1534 până la prima ei reapariţie, cel puţin în documente, în 1793.

  Primul care vorbeşte despre Derrotero a fost un modest preot, complet necunoscut, dintr-un oraş neînsemnat din sudul Ecuadorului, Pillaro, preot al cărui nume e Mariano Enriquez de Guzman. Acesta din urmă pomeneşte de Derrotero într-un document pe care îl posedăm, Plană de su expedicion a Llanganate. Aceste documente sunt anterioare cu cel puţin vreo zece ani celor mai vechi acte cunoscute până azi, îndeosebi hărţii omonimului său, Anastasio de Guzman.

  De altfel, în 1806 botanistul spaniol Anastasio de Guzman a recopiat cu fidelitate, fără să citeze în mod expres, pe celebra sa hartă a „munţilor Llanganati”, drumul indicat de Valverde sau cel puţin de copiştii lui ulteriori, înainte de a muri, după ce a suferit un accident datorat somnambulismului, Guzman a oferit această hartă ofiţerului din satul Patate, unde se afla pe patul de moarte, precum şi Derrotero-ul lui Valverde, pe care îl deţinea.

  Dovada acestui dar se află astăzi în textele păstrate în arhivele din Quito, în legătură cu moartea lui Anastasio de Guzman.

  E VORBA DE UN FALS!

  Datele oficiale confirmând, dacă mai era nevoie, importanta şi existenţa reală a acestei comori apar pentru prima oară în documentele păstrate de abia în 1812. În anul acela, generalul spaniol Toribio Montes, preşedinte şi comandant general al regatului Quito, ordonă să fie reluate în mod serios cercetările pentru a descoperi în sfârşit ascunzătoarea fabulosului preţ de răscumpărare. Acestui ordin, care ne-a parvenit, i-au fost adăugate textul din Derrotero (probabil deja falsificat), precum şi o copie (necorespunzătoare) a hărţii lui Valverde.

  Cercetările se intensificară imediat, dar nu s-a putut descoperi nimic în lacul care-i incitase atât.

  Dar când şi cum au dispărut documentele originale ale lui Valverde?

  S-a întâmplat aceasta oare într-adevăr în momentul dispariţiei misterioase a părintelui Longo?

  Faptul este foarte probabil, dar nu există nici o certitudine. Oricum, pentru această dispariţie, trebuie să ne referim la un text ciudat al lui Richard Spruce, din 1857, care subliniază, fără să indice vreodată sursa, că originalul documentului Derrotero a dispărut pe neaşteptate din registrele oraşului Tacunga, cu vreo douăzeci de ani în urmă. Copia a fost, deci, introdusă în cursul anului 1827.

  Prima referire oficială la această enigmă a apărut într-adevăr într-o lucrare tipărită la Londra, în 1908, Notes of a Botanist on the Amazon and the Andes (Însemnări ale unui botanist despre Amazon şi Anzi). Ea se datora unui celebru om de ştiinţă englez, sir Alfred Russel Wallace, născut în 1823 şi mort în 1914. Sprijinindu-se pe manuscrisele originale ale lui Spruce, el a introdus în lucrarea sa textul complet al documentului lui Valverde, Penare chiar Spruce il obţinute în 1860 în oraşul Ambato. De atunci s-au publicat nenumărate referinţe, fie sub formă de cărţi, fie de articole semnate de mai mulţi autori, cel mai serios dintre ei fiind indiscutabil geograful ecuadorian Andrade Marin, a cărui lucrare despre aşezarea masivului Llanganati a apărut în 1937.

  Din toţi cei care au pornit pe cărările acestor munţi pustii şi greu accesibili, foarte puţini ţi-au lăsat documente utilizabile, ca şi cum fiecare ar fi dorit extrem de mult să păstreze măcar unul din secretele ce le deţine.

  Singurele expediţii care au lăsat documente valabile au fost cele ale lui Spruce şi Anastasio de Guzman.

  Acesta din urmă a găsit şi a marcat pe harta sa chiar şi locul unde a dispărut părintele Longo. Cât priveşte harta botanistului Spruce, excelentă şi bogată în informaţii, ea a fost prezentată Societăţii Regale de Geografie din Londra, care păstrează încă originalul în arhivele sale. După ea au fost scoase nenumărate fotocopii, care au făcut să pornească la drum zeci şi zeci de aventurieri de tot felul şi din toate ţările. Dar, analizând toate aceste documente, se pare într-adevăr că originalul documentului pe care Valverde l-a dictat în Spania pe patul de moarte a ajuns pe continentul sud-american nu o dată cu conchistadorii din secolul al XVI-lea, ci între 1792 şi 1793.

  Mult mai importantă se dovedeşte azi analiza detaliată a documentului lui Valverde. Multă vreme s-a crezut că acest document fusese întocmit în timpul Conchistei, chiar în decursul secolului al XVI-lea. În lumina cercetărilor moderne, se pare într-adevăr că Valverde n-a trăit în Ecuador decât mai târziu, probabil în decursul secolului al XVIII-lea.

  Un exemplu, printre altele, e semnificativ. În Derrotero se vorbeşte de un loc care s-ar fi numit la hacienda De la Moya. Acest loc există într-adevăr şi poate fi găsit pe hărţile de azi. Problema e că, dacă Valverde ar fi trăit în timpul Conchistei, el l-ar fi numit la estancia de la Moya, termenul hacienda nefiind introdus în limbă decât la un secol după sosirea primilor spanioli pe continentul sud-american.

  Alte analize de acest fel, asupra cărora nu vreau să mai atrag atenţia cititorului, pentru a nu-l plictisi cu alte amănunte, te fac să crezi cu toată convingerea că originalul documentului lui Valverde ar data de la începutului al XVIII-lea. E de altfel greu de închipuit ca un document de o atare importanţă să nu fi stârnit mai multe pasiuni, dacă el ar fi ajuns la curtea Spaniei încă de la începutul secolului al XVI-lea. În acest caz, s-ar fi găsit în arhivele spaniole sau sud-americane documente relatând eşecurile sau succesele expediţiilor anterioare, oficiale sau nu. Or, prima menţiune despre Derrotero nu apare, după cum am văzut, decât în 1793.

  Valverde a existat, nu încape îndoială; el s-a căsătorit cu o tânără indiană salasaca şi e aproape sigur că indianul – sau indienii – care l-a dus la ascunzătorile secrete unde era depozitat preţul de răscumpărare a lui Atahualpa este urmaşul celor care l-au ajutat pe generalul Ruminahui şi pe oameni săi să îngroape bogăţiile poporului lor. Se pare într-adevăr că, până în zilele noastre, această comoară n-a rămas izolată pe întinderile pustii ale masivului Llanganati. Ea ar fi fost păzită, chiar de la distanţă, de familiile indienilor rămaşi încă credincioşi cultului solar al incaşilor. Nu este vorba de un mit. Mi s-a întâmplat să întâlnesc, de mai multe ori, în Anzi, asemenea grupuri de indigeni, mult mai devotaţi religiei incaşilor decât celei creştine, adusă de misionari. Dumnezeul şi sfinţii religiei catolice au fost doar adăugaţi panteonului incaşilor.

  Călăuzele lui Valverde ar fi putut fi desigur din neamul acestor indieni care, în decursul secolului al XVIII-lea, în care a fost elaborat probabil documentul, l-ar fi considerat pe conchistadorul care nu mai era în bune relaţii cu spaniolii ca pe unul de-al lor. Ei l-ar fi transmis astfel ceea ce din tată în fiu au lăsat moştenire tovarăşii lui Ruminahui. Era într-adevăr vorba de o destăinuire tardivă, făcută sub jurământ din motive familiale şi sociale, care îl situa pe Valverde pe picior de egalitate cu indienii deţinători ai secretului.

  Totul pare să conducă la ipoteza că Pedro de Valverde a murit într-adevăr în Spania, aşa cum şi-a dorit, aducându-şi cu sine tânăra soţie indiană, pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea. El ar fi redactat pe patul de moarte documentul şi harta, care imediat după moartea sa, au fost transmise, din propria sa voinţă, regelui Spaniei.

  Fără zăbavă, regele, captivat de conţinutul lor, le-ar fi transmis imediat celor mai înalţi demnitari ai administraţiei ţinuturilor din Quito, în oraşele Latacunga şi Ambato, pentru a le verifica autenticitatea şi valoarea. Toate acestea explică de ce nu găsim nici o urmă a documentului Derrotero înainte de 1793.

  Un ultim document pe care l-am găsit ne permite să conchidem asupra epocii în care Valverde însuşi a văzut pentru ultima oară comoara lui Atahualpa. E vorba de o scrisoare pe care botanistul Richard Spruce a adresat-o din Puna unui oarecare don Juan Mera. Această scrisoare e datată 17 martie 1863. În ea se spune:

  Ar mai exista cineva care îşi aminteşte să-l fi văzut pe Valverde, dar în ce oraş se află acela?

  Se pare într-adevăr că, pentru Spruce, Valverde trăia mai departe în Ecuador cu câţiva ani înainte de a fi început primele expediţii de căutare a comorii. Din această perspectivă, pionierul care ar fi pornit pe urmele trasate în Derrotero n-ar fi fost părintele din Pillaro, Mariano Henriquez de Guzman, în 1793, ci omonimul său Anastasio Guzman, între 1801 şi 1807.

  Aşa după cum glăsuieşte legenda pe care am amintit-o, Valverde, după dorinţa indienilor, s-ar fi îmbogăţit considerabil în urma dezgropării unei părţi din comoară conţinând obiecte care nu serveau cultului. Cu averea asigurată, el s-ar fi înapoiat în Spania. Înainte de a părăsi Ecuadorul, s-ar fi putut chiar întâlni cu părintele din Pillaro, oraş pe care Mariano de Guzman îl cunoştea bine. Aceasta ar explica, în parte, motivele care l-au determinat pe Guzman să pornească, la rându-i, în căutarea comorii, fără ca vreodată, bineînţeles, să deţină documentul Derrotero, deoarece acesta nu fusese încă întocmit.

  Un ultim element permite să se afirme că Valverde însuşi a scris acest Derrotero şi că a petrecut o vreme în greu accesibilul masiv Llanganati, fără să se inspire din puţinele lucrări botanice sau geografice lăsate de predecesorii săi.

  Fără să fie un naturalist experimentat sau un om de ştiinţă cu o vastă cultură, Valverde a cules o mulţime de informaţii, care ulterior s-au dovedit adevărate, mai ales în legătură cu vegetaţia foarte deosebită pe care a întâlnit-o în drumul său, specifică acestui masiv. Dar, ce este mai important, Pedro de Valverde pare să fie primul occidental care a introdus în expunerea sa denumirea adevărată a munţilor Llanganati, aceea pe care de secole o foloseau indienii între ei. Or, primul explorator vădind un adevărat interes ştiinţific pentru această regiune, don Pedro Maldonaio, menţiona pe harta sa termenul eronat de Llanganate. Toţi ceilalţi autori ulteriori l-au urmat în lucrările lor. Doar Valverde şi documentul său au făcut excepţie de la regulă.

  Dacă el l-a cunoscut efectiv pe părintele din Pillaro şi dacă, fără să se gândească la urmări, el l-a lăsat să întrevadă puţin din ceea ce ştia, înţelegem de ce Mariano Henriquez de Guzman ar fi dorit să întreprindă, la rându-i, o expediţie în enigmaticul masiv. Deşi nu poseda documentul lui Valverde, el a ajuns în regiuni foarte apropiate de cele menţionate în Derrotero. Nu poate fi vorba decât de o pură întâmplare.

  CAMIOANELE FEMEII DIN QUITO.

  Mai curios e felul cum ne-au parvenit de-a lungul secolelor documentele părintelui Guzman.

  În anul 1954, o bătrână din oraşul Quito muri. Se ştia de multă vreme că ea păstra în locuinţa ei o cantitate considerabilă de acte foarte vechi. Toate aceste documente erau depozitate, nu se ştie în ce scop şi nici cum, la subsol, într-o pivniţă mică, umedă, foarte adâncă şi foarte întunecoasă. Numeroase camioane sosiră la domiciliul ei pentru a debarasa locul de mobile şi de arhivele devenite inutile pentru moştenitori.

  Or, întâmplarea face că în Quito trăia de asemeni un erudit geograf, pasionat de acte vechi şi, mai mult încă, de masivul Llanganati, dar din alte motive decât cele legate de comoara lui Atahualpa: geograful Luciano Andrade Marin.

  Unul din camioane, care îşi păstrase inutila sa încărcătură de acte vechi, adunate din pivniţă, se strică complet: Fu zvârlit de proprietarul său într-o râpă la marginea oraşului. Quito, deoarece nu mai putea nimeni să-l repare.

  Printr-o întâmplare din cele mai norocoase, Luciano Andrade Marin auzi vorbindu-se de acest transport neobişnuit. Îl găsi pe şofer, îi dădu un bacşiş mare şi fu condus până la râpă. Geograful studie încărcătura. Se aflau acolo o grămadă de ziare vechi, dar şi un teanc de documente din vremuri trecute, tratând cele mai diverse subiecte. Toate actele păreau să provină din arhivele publice, de parcă cineva ar fi vrut să se descotorosească de ele, în pofida interdicţiei oficiale de a distruge asemenea documente. Din păcate, multe dintre ele se aflau deja într-o stare de deteriorare totală sau parţială, roase de umiditate, de praful gros din fundul pivniţei şi de vieţuitoarele care mişunau acolo. Fără să se sperie de starea în care se aflau şi fără să cunoască măcar cuprinsul exact al documentelor pe care le deţinea acum, Luciano Marin le duse la el acasă. Luni de zile curăţă, restaură actele vechi. Din mijlocul hârţoagelor, apăru imposibilul, incredibilul, ale cărui importanţă şi valoare doar el singur, Marin, era în măsură să le aprecieze: un plan foarte bine conservat al unei expediţii în Llanganati, care fusese întreprinsă în 1793. Acesta aruncă o lumină nouă asupra acelei regiuni din masiv descrisă de Valverde. El aducea de asemenea lămuriri preţioase în privinţa epocii în care celebrul Derrotero a putut fi trimis din Spania agenţilor domeniali din oraşele Latacunga şi Ambato, lăsând deoparte faimoasa hartă a munţilor Llanganati a lui Anastasio de Guzman, întocmită la începutul secolului al XIX-lea, singura cunoscută până atunci. Acest nou document, ieşit la iveală printr-o întâmplare fericită, i-a servit lui Richard Spruce, între anii 1857 şi 1860, în celebrele lui cercetări asupra traseului indicat în documentul lui Valverde.

  Această nouă hartă a munţilor Llanganati, întocmită de preotul din Pillaro, e o hartă elementară, executată cu simplitate. Pentru un geograf, e evident că ea n-are mare valoare, dar e un nepreţuit document de arhivă pentru amănuntele valoroase pe care le conţine.

  De altfel, harta confirmă variaţiile importante ale terenului în raport cu puţinele mărturii lăsate ulterior de alţi exploratori.

  Una din deosebirile semnificative ale acestui traseu şi care pare să demonstreze că preotul din Pillaro n-ar fi putut să fie într-adevăr în legătură strânsă chiar cu Valverde se referă la un râu pe care acesta din urmă l-ar fi traversat în timpul renumitei sale expediţii.

  Henriquez de Guzman ne-a lăsat, într-adevăr, în 1793, un plan curios. Cei trei Llanganati, care se află în actuala zonă granitică situată la sud de vărsarea fluviului Yanacocha, au fost înfăţişaţi de Guzman mult mai la nord faţă de acest râu, într-o regiune de formaţiune vulcanică, numită Mulatos. Henriquez de Guzman explică şi menţionează foarte bine pe harta sa că Pedro de Valverde, în drumul său, trecu râul Yanacocha, traversându-l de la sud la nord. El ar fi străbătut deci munţii Llanganati la Mulatos pentru a ajunge la celălalt pisc, cum pare să ne destăinuite părintele din Pillaro.

  În consecinţă, e surprinzător să te mai interesezi de documentul lăsat de Valverde însuşi, pe care Richard Spruce l-a dezvăluit pentru prima dată, document care nu pomeneşte niciodată, în primele zile ale peregrinării, de traversarea vreunui râu oarecare. Cel mult menţionează două râpe, după cât se pare situate pe malurile unui fluviu, dintre care una drenează apa, iar cealaltă e perfect uscată.

  Pentru întoarcere, totuşi, Valverde sfătuieşte să se caute acel fluviu şi să se meargă de-a lungul lui, ceea ce permite revenirea la punctul de plecare. Se pare într-adevăr că preotul din Pillaro era foarte bine informat despre detaliile acestui traseu al lui Valverde.

  Totuşi, după examinarea planului lui Guzman, se poate crede că documentul lui Valverde, pe care el îl deţinea desigur, trebuie să fi fost puţin deosebit de cel care a circulat mai târziu şi pe care îl posedăm azi, datorită copiei din 14 august 1827 a lui Richard Spruce. Această copie e de altfel folosită de atunci de toţi căutătorii de comori din această parte a lumii.

  După părerea noastră, niciunul din cele două documente sau cele două hărţi nu par să corespundă cu cele care au fost întocmite de Valverde pentru regele Spaniei cu puţin timp înaintea morţii sale. Dar preotul din Pillaro ajunsese să cunoască în toate amănuntele traseul lui Valverde pe căi care ne sunt încă necunoscute. Nu există altă dovadă decât să urmărim documentul care însoţeşte harta lui Guzman.

  Această hartă a fost desenată îngrijit, cu cerneală obişnuită, pe o hârtie foarte veche, îndoită în trei şi acoperită acum de numeroase pete de apă. Ea măsoară 62 cm lungime pe 31 cm lăţime şi reprezintă o vedere completă a regiunii masivului Llanganati, începând cu oraşele Ambato şi Pillaro şi până la cele trei renumite piscuri conice acoperite de un fel de pădure tropicală, de unde se poate ajunge la Canelos, pe partea dreaptă şi la râul Napo, pe partea stângă. Toată harta a fost întocmită fără să se păstreze proporţiile şi fără nici un calcul al distanţelor.

  În partea de jos a hărţii există o legendă scrisă de mână, foarte prost ortografiată, care dă, textual, următoarele informaţii:

  1. Biserica din Ambato.

  2. Biserica din Pillaro.

  3. Prăpastia din Guapa, de pe înălţimile Cordilierilor.

  4. Râul de sub Guatante.

  5. Baqueria, care de la începutul Conchis tei a purtat numele de Tambo.

  6. Grande Sienega, citat de Valverde în Derrotero (numele lui Valverde a fost scris Balberde în textul lui Guzman, care în mod evident îl cunoştea pe autor.)

  7. Împărţirea drumurilor.

  8. Drumul urmat de Valverde.

  9. Drumul pe care l-a urmat actuala expediţie (aceea a lui Guzman).

  10. Lacurile Anteojos.

  11. Refugiul până unde a ajuns Valverde, ducându-se la Bestia.

  12. Loc unde s-au ridicat casele şi unde se varsă Toldo de Campana.

  13. Lacul Negru.

  14. Mlaştină adâncă şi largă prin care trece drumul.

  15. Loc de popas, unde poţi înnopta pe versantul unui vulcan şi de unde începe drumul pe jos.

  16. Al doilea loc de popas pentru înnoptat, într-o falie, în care se varsă Lacul Negru.

  17. Al treilea popas, pentru înnoptat, pe unul din munţii Alisos.

  18. Al patrulea loc de popas, pentru înnoptat, după ce s-a trecut râul pomenit de Valverde.

  19. Muntele cu grohotişuri, care împiedică accesul direct spre munţii Llanganati.

  20. Cei trei munţi denumiţi de Guzman Llanganate.

  21. Versanţii muntelui dinspre Canelos.

  22. Versantul de unde izvorăşte râul Napo.

  23 şi 24. Cele două drumuri noi folosite în această ultimă expediţie şi prin care am ajuns în Llanganate.

  Această legendă a hărţii, foarte superficial întocmită, nu este urmată de numele nici unui autor nici măcar, o dată, lucru care ar fi dat posibilitatea s-o fixăm în timp. Din fericire, alte documente privind această importantă expediţie şi care însoţeau harta nu permis să se precizeze că ea a fost întocmită tocmai în 1793 de către Guzman însuşi.

  Un punct rămâne misterios pe această hartă. În 1793 nu se menţionase nici o clipă moartea părintelui Longo, iar peste câţiva ani, în 1806, un alt Guzman, Anastasio, marchează cu o cruciuliţă pe harta sa, în împrejurimile lacului El Golde, locul morţii sau mai degrabă al dispariţiei renumitului părinte Longo.

  Ar fi un lucru uimitor ca această dispariţie să se fi petrecut exact între aceste două date.

  Dar au mai fost şi alte expediţii, iar traseul tuturor celor care s-au dus acolo nu ne-a parvenit. În legenda sa, preotul din Pillaro face specificarea de către actuala expediţie, lăsând să se înţeleagă că au existat şi altele în aceleaşi locuri.

  CELE 460 MILIOANE DE LIRE STERLINE DE LA BANCA SCOŢIEI.

  La 23 octombrie 1965, ziarul din Quito, Oltimas Noticias (numărul 7167), publica cu litere mari, pe prima pagină, un text care va revoluţiona lumea căutătorilor de comori incaşe.

  Fabuloasa comoară. Membrii familiei Puga Pastor îşi dispută extraordinara comoară lăsată de un magistrat spaniol. Urmaşii lui peruvieni afirmă că sunt gata să-şi vândă moştenirea. Din actele vechi şi din arborii genealogici rezultă că există şi diverşi moştenitori ecuadorieni.

  Presa din Peru publicase într-adevăr informaţii uluitoare despre trei familii trăind la Lima şi descinzând din ramura Puga Pastor din Guayaquil, familii dispuse să se debaraseze de fabuloasa comoară de 28000 milioane de sucre45 depusă la Royal Bank of Scotland din Edinburgh din 1803.

  După toate datele şi antecedente, familia Puga Pastor coboară în linie directă din magistratul Antonio Pastor y Marin de Segura, marchiz de Llosa.

  Formalităţile judiciare au început 4a tribunalul din Lima.

  Averea era evaluată la 460 milioane de lire sterline (în 1965). Ea a fost expediată pe nava El Pensamiento, din portul Lambayeque46, sub comanda căpitanilor John Doggs şi John Fanning; ea consta dintr-o încărcătură de mai multe lăzi, cuprinzând bare de aur şi argint masiv, o cantitate foarte mare de smaralde şi alte pietre preţioase, giuvaiere lucrate din aceleaşi metale, pulbere de aur, coliere, măşti de aur, vase incaşe etc.

  Acest depozit a fost alcătuit de un oarecare sir Francis Mollison, în acord cu împuternicirea ce i-a fost încredinţată de către soţii Pastor şi Martinez.

  Don Antonio Pastor y Marin de Segura se născuse la Cartagena, în Spania, în 1772. Părinţii lui erau don Bartolome Pastor şi dona Rosa Maria de Segura. La botez, naşii lui au fost regele Carol al III-lea însuşi şi regina.

  El a fost trimis în America ca agent domenial al oraşului Latacunga în 1794. N-a rămas multă vreme acolo, îndeplinindu-şi înaltele funcţii publice în Chile şi la Lima, unde ajunse chiar viceregent. Din căsătoria lui cu dona Narcisa Martinez n-a avut decât un singur copil, apoi şase nepoţi, împrăştiaţi în diferite ţări. A murit în 1804. I-am găsit de altfel actul de deces. Or, el lăsă un testament, după care deţinem de asemenea o fotocopie trimisă de tribunalul din Lima, care stabileşte ca fabuloasa avere pe care a strâns-o să fie împărţită între urmaşii săi – nu fiului, nici nepoţilor, nici strănepoţilor săi, ci urmaşilor din a cincea generaţie. Or, aceşti urmaşi dintr-a cincea spiţă sunt tocmai generaţia de azi, unii dintre ei locuind în Ecuador, iar alţii în Peru şi ei sunt aceia care au pornit actuala acţiune judiciară, pe care o menţionau presa ecuadoriană şi peruviană.

  Potrivit datelor obţinute la Lima după revizuirea documentelor privind această comoară şi acest testament de miliarde, moştenitorii care aparţin celei de a cincea generaţie a celui care a fost magistratul Pastor y Marin de Segura, marchiz de Llosa şi a soţiei sale Narcisa Martinez de Tejada y Ovaye, sunt în linie dreaptă Amalia, Jose, Rafael Puga Pastor, Magdalena Puga de Reyes, Leopoldina Puga de Paquerizo şi Peregrina Puga Pastor de Bârna, toţi locuind în Lima, toţi legatari oficiali. Moştenirea de 23 miliarde sucres va trebui să fie împărţită în mod proporţional între fiii direcţi, legitimi sau nelegitimi al familiei Puga.

  Există certificate dovedind apartenenţa la descendenţa desemnată.

  GARANŢIA BĂNCII.

  Una din moştenitoare e senora Aguilar de Caceres, care posedă şi acum documentele atestând existenţa averii la Royal Bank of Scotland, bancă pe care am vizitat-o şi care deţine efectiv lăzi care n-au fost deschise din secolul al XVIII-lea. Senora Aguilar locuieşte la Lima şi a făcut următoarea declaraţie presei peruviene, care s-a interesat şi ea, bineînţeles, de acest eveniment senzaţional:

  Deţin toate documentele de garanţie ale băncii scoţiene, în care e semnalat depozitul unei averi de 460 milioane de lire sterline. Această avere a fost înregistrată pe numele Narcisei Martinez, care a fost adevărata proprietară a acestor milioane. Averea n-a rămas astfel ca o moştenire nevalorificată, ci ca un legat pentru urmaşii celei de a cincea generaţie, legitimă sau naturală.

  Documentul care certifică acest depozit la bancă este semnat de sir Francis Mollison, bancher şi de căpitanii Fanning şi Doggs, care au avut sarcina să transporte averea de la Lambayeque în Scoţia. Deţin de asemenea şi alte documente care dovedesc că peste 120 de persoane şi eu însămi aparţinem acestei a cincea generaţie, iar toate datele figurează pe o Scrisoare de împuternicire generală, semnată chiar de Narcisa Martinez. Acest document este studiat actualmente de diferiţi istorici peruvieni pentru a-i atesta autenticitatea. Dar nu încape nici o îndoială că el e perfect autentic.

  Această reclamaţie a legalului coloniei, efectuată de toţi descendenţii citaţi ai acestei familii numeroase, nu va fi cunoscută decât peste o lună, când procedurile juridice din Peru vor trage concluziile necesare, iar depozitara, banca Scoţiei, va comunica răspunsul.

  La Guayaquil, familia Puga caută de altfel cu multă stăruinţă toate documentele care îi vor permite să-şi autentifice pretenţiile la acest depozit.

  Astfel a fost evocată în presa ecuadoriană, în dimineaţa de joi, 28 octombrie 1965, o comoară care, după toate probabilităţile, este de origine incaşă.

  Cu toate că nu s-a făcut nici o precizare niciodată nici de către agentul domenial însuşi, nici de către familia sa, pare evident că originea acestei averi e o mică parte a preţului de răscumpărare a lui Atahualpa. Au existat deci şi alte expediţii decât ale celor doi Guzman şi a lui Spruce. Să nu uităm că don Antonio Pastor y Marin de Segura era agentul domenial al principalului oraş din apropierea masivului Llanganati şi că documentele lui Pedro de Valverde au fost găsite din întâmplare în arhivele sale.

  Luni, 3 noiembrie 1965, abia după câteva zile. De la publicarea ştirii, în acelaşi ziar ecuadorian, Ultimas Noticias, a apărut un articol dovedind, dacă mai era nevoie, ataşamentul acestor populaţii sud-americane faţă de ceea ce trebuie într-adevăr să considerăm comoara lor. Articolul pomenea, într-adevăr, de candidaţii la fabuloasa moştenire care caută documente pentru a-şi dovedi drepturile lor legitime. El menţiona febrila activitate – cine n-ar fi făcut-o chiar şi pentru mai puţin? – desfăşurată de descendenţii prezumtivi ai agentului domenial din Latacunga pentru a descoperi fără întârziere documentele care să le permită să dobândească în sfârşit ceea ce părea să le revină, pe neaşteptate, de drept.

  Acest articol sublinia de altfel – şi asta nu surprinde deloc, deoarece ne aflăm în a doua jumătate a secolului al XX-lea, când a sosit vremea acelei fatidice generaţii, a cincea – că agentul domenial din Latacunga are încă în viaţă descendenţi la Quito, Rio Bambo, Juano şi Ibarra. Articolul mai spunea, de asemenea, că şi în oraşele Guayaquil şi Lima se află un grup deloc neglijabil de candidaţi autentici la succesiune. În general, justiţia a preferat să privească cu multă suspiciune pe cei care prezentau nenumărate documente genealogice, dar care nu ştiau nimic despre textul original al testamentului.

  Oricum, un text de lege reprodus în acelaşi ziar ecuadorian făcea cunoscut publicului că în luna decembrie a acelui an (1977) se va încheia perioada autorizată pentru prezentarea documentelor atestând apartenenţa la a cincea generaţie a lui Pastor Marin de Segura.

  Era de altfel şi timpul de a opri preliminariile acestei succesiuni, unice în felul ei în analele omenirii. Într-adevăr, numai în oraşul Quito, după ce s-a aflat incredibila ştire, o ultimă întrunire a membrilor autentici ai familiei Pastor, a celor admişi să se prezinte ca descendenţi ai familiei, număra nu mai puţin de optzeci de persoane.

  Agentul domenial nu bănuia desigur pe vremea sa că va strânge laolaltă un număr atât de mare de urmaşi!

  DOCUMENTELE OFICIALE.

  Cu mult înainte să fie cunoscute documentele particulare din oraşul Lima, existau la Quito dovezi foarte precise, inatacabile, asupra celui care a strâns această comoară şi care a fost, se crede, agentul domenial din Latacunga între 1793 şi 1794. Această perioadă e extraordinară, deoarece ea corespunde, fără să existe poate vreo legătură între date, cu aceea în cursul căreia preotul din Pillaro, Mariano Henriquez de Guzman, a întreprins principala sa expediţie şi a lăsat harta şi documentul datate din 1793.

  Documentele autentice, păstrate în Arhivele Naţionale de Istorie din Quito, relevau anumite date:

  Pe niciunul din ele nu apare don Antonio Pastor y Marin de Segura, aşa cum se spune, ca agent domenial din Latacunga. El a fost în schimb agent domenial şi administrator al triburilor din Ambato (alt oraş ecuadorian situat la nord de Latacunga).

  Înainte de a obţine această funcţie, el fusese numit contabil-controlor al veniturilor regale în departamentul Latacunga.

  Documentele care îl menţionează pe don Antonio Pastor y Marin de Segura sunt extrem de numeroase, ceea ce dovedeşte că el era foarte activ. Unul dintre acestea, prezentat sub forma unei foi de serviciu datată 1795, ne oferă câteva informaţii despre ceea ce a fost el cu adevărat.

  Don Antonio Pastor y Marin de Segura, administrator al triburilor din Ambato, solda da: 5 din veniturile obţinute în pesos; vârsta: 40 de ani; starea civilă: căsătorit; serviciile şi activităţile pe care le îndeplineşte: administrator al triburilor din Ambato de la data de 11 noiembrie 1794, funcţie în care a servit timp de un an, o lună şi douăzeci de zile, adică până în decembrie 1795. Locurile în care a servit: la sediul din Ambato ca agent domenial şi apoi ca administrator al triburilor; a fost de asemenea contabil-controlor al veniturilor, cu sediul la Latacunga şi a primit un procentaj din beneficiile recoltelor de scorţişoară de pe tot teritoriul în care această plantă poate fi cultivată, aşa după cum a confirmat el în documente. Atitudine: arogantă; aptitudini: obişnuite; comportare: bună; conştiinciozitate: satisfăcătoare.

  Acest document uimitor era semnat de Josef Renxifo, administratorul general al veniturilor Audienţei Regale din Quito în cursul anului 1795.

  De altfel, adeseori documentele nu sunt toate de acord între ele. Astfel, dacă în cele din Quito, Antonio Pastor a fost administratorul triburilor din Ambato la vârsta de patruzeci de ani, între anii 1794 şi 1795, în cele păstrate la Lima, în acelaşi an, 1794, el n-avea decât treizeci şi doi de ani şi era agentul domenial al oraşului Latacunga. Ce să credem din această contradicţie?

  Se pare, de asemenea, că pentru peruvieni el s-ar fi născut în 1772 şi că n-ar fi avut decât un singur copil şi şase nepoţi. Pentru ecuadorieni, naşterea sa ar fi consemnată în 1764. El s-ar fi însurat cu fiica fostului administrator al triburilor din Ambato, căruia i-ar fi succedat în funcţie. Din această căsătorie, ar fi avut mai mulţi copii, nu se ştie câţi.

  După ce a fost pentru cei din Lima agentul domenial din Latacunga în 1794, el ar fi murit în 1303. Dar, la Quito, toate urmele morţii sale au dispărut complet din actele oficiale. Arhivele afirmă doar că a locuit în Ambato înainte de a deveni contabil-controlor la Latacunga. Afară de aceasta, el s-ar fi îndeletnicit şi cu cultivarea scorţişoarei şi n-ar fi rămas în Ecuador decât între 1792 şi 1793, adică doar un an.

  Există, deci, o mare discordanţă între arhive în privinţa întregii vieţi atât de ciudate a lui Antonio Pastor.

 

  „DETURNAREA” BUNURILOR COROANEI.

  În privinţa soţiei lui, nu se ştiu decât puţine lucruri, deoarece toate documentele despre viaţa ei par să fi dispărut şi ele, după moartea sa în oraşul Ibarra, între 1800 şi 1801. Arhivele oraşului au fost într-adevăr distruse în urma cutremurului de pământ din 1872. Dispariţia nu-i deci deloc surprinzătoare.

  Cert e că, prin 1794, o formidabilă avere, extrasă din măruntaiele pământului, apăru în mod misterios în mâinile agentului domenial din Latacunga şi Ambato. Faptul este cu atât mai uluitor şi în legătură strânsă cu adevărata comoară a incaşilor, cu cât preotul din Pillaro întreprinsese el însuşi o călătorie de explorare în munţii Llanganati chiar în acelaşi an, 1793.

  În afară de aceasta, avem certitudinea, în urma verificării informaţiilor provenind din surse diverse, că Derrotero de Valverde a apărut într-adevăr în colonia din Quito între 1792 şi 1795. Toate faptele privind această istorie concordă aşadar.

  Nu-i nevoie să fii un om prea învăţat ca să crezi că agentul domenial din Latacunga, care a avut cu uşurinţă la dispoziţia sa paginile manuscrisului lui Pedro de Valverde, le-a putut folosi pentru el şi a trecut, în mod discret, urmând dispoziţiile lui Valverde, o parte – infimă, desigur – a comorii lui Atahualpa din locul unde se afla în fundul chimirului său.

  Această „deturnare” a ceea ce trebuia în mod normal să revină Coroanei Spaniei ar explica, cu atât mai multă uşurinţă, de ce Antonio Pastor a hotărât, printr-un testament foarte bizar (a cărui copie mi-a fost trimisă din Lima), să nu-şi transmită averea decât urmaşilor dintr-a cincea generaţie, într-o epocă îndeajuns de îndepărtată pentru ca regele Spaniei să nu mai poată trece la represalii. Aceasta ar explica de asemenea faptul că piesele din averea recuperată, ambalate cu grijă în lăzi, au fost strecurate în taină într-o navă care pleca în Europa şi că ele au fost regăsite, nu în casele de bani ale unei bănci spaniole – aceasta ar fi putut fi mult prea compromiţător – ci în cele, mult mai îndepărtate şi mai discrete, ale unei bănci scoţiene, unde se află şi acum.

  Să nu uităm că la vremea aceea şi exemplul Invincibilei Armada e o mărturie, cel mai înverşunat duşman al Spaniei nu era altul decât Anglia! Unde ar fi putut găsi cel mai bun paznic al unei comori spaniole decât pe teritoriul insulelor britanice?

  Dacă această analiză n-ar fi bună, cum ne-am putea imagina, în mod logic, că un agent domenial dintr-un oraş modest, ca Latacunga sau Ambato, care nu poseda nici o avere, ar fi putut, într-un timp atât de scurt, să-şi procure o asemenea cantitate de obiecte din aur şi argint şi încă de tip incaş, dacă nu din comoara pentru răscumpărare ascunsă în munţii Llanganati, a cărei ascunzătoare a fost destăinuită lui Valverde?

  Este evident că, datorită documentului original al lui Valverde, Antonio Pastor y Marin de Segura a avut posibilitatea să ajungă la locul comorii, dar e tot atât de sigur că el n-a ridicat din ea, pentru folosinţa sa proprie, decât o cantitate foarte mică. E de ajuns să ne amintim că Ruminahui conducea o trupă de 15000 de oameni şi de peste 4000 lame, transportând peste 70000 încărcături de aur. O asemenea cantitate de bogăţii n-ar fi putut fi transportată, oricât de mare ar fi fost dorinţa şi discreţia celui care iniţiase această acţiune, cu trei sau patru lame şi câţiva oameni de încredere la o mică proprietate particulară din Latacunga sau Ambato.

  Nu, comoara există într-adevăr şi extraordinara poveste a acestui testament care a supravieţuit secolelor ne aduce o dovadă în plus. Doar o foarte mică parte din ea a fost extrasă din lac.

  Suntem, de asemeni, îndreptăţiţi să credem că Pastor n-a ridicat, pe furiş, decât cantităţi cu mult mai puţin importante decât cele 460 milioane de lire sterline, declarate de reprezentanţii moştenitorilor. E probabil că, aşa cum se întâmplă deseori, spiritele s-au înfierbântat şi au exagerat realmente averile ce le deţineau.

  Pornind de la posibilităţile tehnice ale epocii, dacă facem supoziţia că o parte a comorii ar fi putut fi scoasă în cea mai deplină discreţie şi transportată de oameni demni de încredere şi de lame la Latacunga, atunci cifra de 460000 lire sterline pe care o putem admite e plauzibilă, cifră deja considerabilă, destul de mare ca să uşureze viaţa unui om cu venituri modeste ca Pastor.

  Un alt fapt din biografia lui Antonio Pastor y Marin de Segura oferă şi el posibilitatea de a explica originea incredibilei sale averi, care nu putea proveni din comoara lui Atahualpa. Într-adevăr, acest om a desfăşurat un anumit timp o activitate în aparenţă foarte discretă şi modestă, dar care putea, gândindu-ne bine, să-i ofere unele resurse.

  El primise, într-adevăr, în afară de funcţiile sale, sarcina, foarte remuneratorie pe vremea aceea, de a se ocupa de cultura scorţişoarei în regiunea Canelos. Or, această zonă se află în apropierea imediată a masivului Llanganati. Bunul preot din Pillaro, Henriquez de Guzman, semnalează de altfel acest ţinut pe harta sa, atât de discretă totuşi.

  Această ocupaţie îi oferea lui Pastor nenumărate pretexte de a se duce pe teren să caute scorţişoară, să-şi părăsească vremelnic funcţia de controlor şi să meargă astfel, în taină, să caute acolo sus, în munţi, obiectele de aur care îi vor asigura o viaţă de lux pentru el şi pentru viitorii lui moştenitori. Putea astfel să ascundă chiar el comoara care se tot mărea pe măsura călătoriilor sale cu urî scop pretins oficial, pe câmpurile de scorţişoară; o putea îngropa într-un loc secret pe una din proprietăţile sale. O dată ce toată bogăţia sperată era strânsă, nu-i era greu ca, sub pretextul transportului scorţişoarei şi cu ajutorul câtorva convoaie de lame, să aducă la domiciliu, într-o ascunzătoare adecvată, bogăţiile acumulate dinainte.

  Pastor nu ţinea desigur ca aceste bogăţii, dobândite în mod fraudulos, să rămână pe teritoriul jurisdicţiei din Quito. În mintea lui, totul era perfect calculat. Trebuia să plece cât mai repede. Naşii lui fiind, să ne amintim, regele Spaniei, Carol al III-lea şi regina, nu i-a fost deloc greu să obţină o nouă funcţie oficială într-altă colonie a Coroanei, în Peru.

  Acolo a adus el, desigur pe cărările puţin păzite ale Anzilor, sacii conţinând giuvaierele noii lui averi.

  Tot acolo s-a grăbit să găsească o corăbiile pe care să nu se observe prezenţa lui, putând astfel să se întoarcă în Europa – în altă parte, bineînţeles, decât în Spania.

  În privinţa acestei chestiuni importante trebuie notat că relatările epocii menţionează în mod clar că el fusese trimis în America nu ca un simplu funcţionar, ci ca un demnitar de rang înalt, ca agent domenial al oraşului Latacunga, loc strategic destăinuit de Pedro de Valverde. El ar fi primit chiar ordin regal să întreprindă cercetări intensive pentru descoperirea cantităţilor mari de aur, argint şi pietre preţioase semnalate de Valverde. E chiar posibil, dar nici un document nu permite actualmente să se afirme aceasta, ca el să fi avut în mâinile lui originalul însuşi al acelui Derrotero. Ar fi putut astfel fi autorul falsului act, reapărut subit chiar în arhivele din Latacunga, dorind să ascundă în ochii altora locul exact al comorii, pe care el îl cunoştea şi să-şi însuşească singur tot ce i se părea util şi transportabil, păstrându-se discreţia dorită.

  FALSIFICAREA DOCUMENTULUI DERROTERO.

  Ne-am putea gândi că, dacă Antonio Pastor y Marin de Segura s-a orientat într-adevăr după schema precedentă şi aceasta e posibil şi dacă el a putut ai unge la locul unde era ascunsă comoara incaşilor doar pe baza originalului Derrotero, în 1793-1794 sau 1795, atunci lui Henriquez de Guzman, preotul din Pillaro, i-a fost imposibil să se. Ducă şi el acolo în 1793, cu aceeaşi hartă şi acelaşi Derrotero. De asemenea, nici celălalt Guzman, botanistul Anastasio, nu a putut să ajungă la lacul plin de bogăţii, între 1801 şi 1807, cu autenticul Derrotero, cel întocmit de Valverde însuşi. Până astăzi, dintre toţi cei care au avut acces la acest document descoperit de Spruce în arhivele din Latacunga, niciunul n-a reuşit vreodată să ajungă la locul care le-a obsedat imaginaţia, oricare ar fi fost mijloacele folosite.

  Din toată această analiza, rezultă un singur lucru şi anume: cineva, care a avut un interes considerabil, a falsificat ultimile zile relatate în textul original, pentru a deruta şi a-i abate din drum pe eventualii concurenţi. Autorii falsului ar putea fi indienii salasacas, însărcinaţi să apere avuţia strămoşilor lor. Ar putea fi de asemenea Antonio Pastor. Cum acesta era mai cultivat, mai instruit decât predecesorii lui, trebuie să admitem că într-adevăr el a provocat eşecurile ulterioare ale tuturor celorlalţi căutători de comori, după ce şi-a pus partea sa la adăpost de Coroana spaniolă.

  Faptul este cu atât mai evident cu cât cele câteva rânduri trimise de rege, prin care se ordona căutarea comorii lui Inca urmând ghidul lăsat de Valverde, nu reprezentau un document oficial obişnuit. Era vorba de o dovadă de încredere, foarte importantă şi foarte discretă, ce nu putea fi destinată oricui. Trebuia ca un personaj de neam ilustru şi de rang înalt să fie socotit demn pentru a o primi. Pe vremea aceea obârşia şi rangul de agent domenial puteau conveni perfect.

  Cel care primise această sarcină trebuia să fie un om de mare încredere. Într-adevăr, pomenindu-se în faţa unor bogăţii la care nici nu s-ar fi putut gândi vreodată în viaţa lui, el putea să-şi piardă minţile şi, spunându-i regelui că nu era vorba decât de un document eronat, să-şi însuşească, în modul cel mai discret posibil, o mare parte din comoara reprezentând preţul de răscumpărare.

  Se pare că aceasta s-a întâmplat la Latacunga. Agentul domenial numit de rege şi care primise originalul lui Valverde n-a putut rezista ispitei. El luă preţiosul document privind o regiune pe care o cunoştea bine şi descoperi chiar el existenţa acelei comori despre care, probabil, n-auzise niciodată vorbindu-se înainte. Studie documentul cu foarte mare grijă şi ideea de a-i falsifica conţinutul se născu desigur în mintea sa. Întocmi sau puse să se întocmească de către copiştii ce-i avea în subordine un nou document, perfect identic cu cel care i se încredinţase, îndeosebi în ce priveşte primele zile ale expediţiei, nedenaturându-i astfel prea mult sensul, dar indică pentru ultimele zile o pistă falsă, care împiedica pe viitor orice nou contact cu locul comorii, pe care de aci înainte numai el avea să-l ştie.

  Această a doua versiune a documentului Derrotero a fost depusă în arhivele oraşului Latacunga, ca din întâmplare, cu un text iniţial scris şi el, poate, de mâna acestui agent domenial, text cam obscur.

  Ghidul sau acel Derrotero pe care Valverde l-a lăsat în Spania, unde l-a surprins moartea, după ce fusese în munţii Llanganati şi în care el a pătruns de nenumărate ori, extrăgând o cantitate mare de aur; iar regele ordonă agenţilor domeniali din Tacunga şi din Ambato să caute comoara, ordin şi ghid care sunt păstrate în arhivele din Tacunga.

  Dacă, aşa cum am semnalat mai sus, agentul domenial din Latacunga, a fost într-adevăr cel care a modificat originalul documentului Derrotero şi, dacă aşa cum suntem încredinţaţi, a ajuns într-adevăr la obiectele comorii, suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm unde se află actul original.

  Judecând lucrurile din această perspectivă, ipoteza cea mai plauzibilă e că acest document original nu a fost distrus de proprietarul lui, care dorea desigur să-şi mărească şi mai mult enorma sa avere, când evenimentele l-au rechemat în Ecuador. De fapt, el nu s-a putut întoarce niciodată în munţii Llanganati, dar n-a ars, bineînţeles, documentul şi nici harta sa. Să se mai afle ele şi acum în mâinile vreunui urmaş, care să nu le cunoască adevărata valoare? Vor apare ele pe neaşteptate, printr-un joc al întâmplării, aşa cum au fost revelate lumii documentele lui Henriquez de Guzman?

  Actualmente nici un document nu permite să se răspundă la aceste întrebări, dar Antonio Pastor y Marin de Segura a adus dovada incontestabilă a existenţei comorii incaşe în masivul Llanganati. Dovada se află încă la Royal Bank of Scotland din Edinburgh.

  AURUL INCAŞILOR ŞI MARINA BRITANICĂ.

  De când s-a dat de urma comorii incaşilor, datorită descrierii relatării lui Pedro de Valverde, numărul celor care, în afara reprezentanţilor guvernului, s-au îndreptat în grabă spre sud-estul Ecuadorului este considerabil. De altfel, cei mai mulţi dintre ei n-au fost decât aventurieri lipsiţi de scrupule, care n-au găsit nici cea mai mică urmă de aur fin şi s-au grăbit să introducă în relatările lor tot felul de fabulaţii menite să atragă privirile şi curiozitatea publicului. Majoritatea acestor amatori de un tip special erau – şi ei mai pot fi întâlniţi şi acum – aventurieri veniţi din străinătate, din Europa sau din Statele Unite. Niciunul n-a avut norocul fostului primar din Latacunga. Unii, totuşi, au fost cât pe ce să-şi atingă ţinta.

  Un explorator reputat din imperiul britanic, comandantul George Dyott, îşi descoperise chiar de la sosirea sa în Ecuador o pasiune pentru această ţară. O exploră în toate sensurile şi locui acolo până la sfârşitul zilelor sale. Ambiţia sa nu era descoperirea comorii din munţii Llanganati. Desigur, erudit cum era, auzise vorbindu-se de acele bogăţii ascunse acolo de incaşi, dar nu-l interesaseră prea mult până în ziua când fu informat de uimitoarea aventură prin care trecuseră cei doi ofiţeri ai marinei britanice în 1887.

  Dyott aparţinea acelor oameni experimentaţi, de o discreţie exemplară, cărora li se poate încredinţa secretul celor mai uluitoare fapte. N-a fost el primul om care a pătruns în craterul vulcanului sacru, Sangay – aflat încă în activitate – atât de apropiat de Llanganati?

  Era cunoscut în Ecuador ca un om tăcut, rece şi insensibil. Nimeni din anturajul lui nu căuta deci să-l chestioneze despre aventurile lui din trecut. Totuşi, spre sfârşitul vieţii, după ce trecuse de nouăzeci de ani, prin 1960, renunţă puţin la tăcerea sa şi povesti unele episoade prin care trecuse în cursul lungii sale existenţe, îndeosebi geografului ecuadorian Luciano Andrade Marin, care, la rându-i, le-a povestit şi el mai departe.

  Comandantul Dyott dobândise o foarte bună reputaţie ca explorator în masivul Mato Grosso din Brazilia, precum şi ca participant la expediţia care-l căuta pe celebrul colonel Fawcett, care, după cum ştim, a dispărut în mod misterios în junglă, în cursul anului 1925.

  Dyott fu însărcinat de către familia colonelului şi în acelaşi timp de Societatea de Asigurări din Londra Lloyd's sa descopere urmele morţii lui; se pare, într-adevăr, că el a găsit asemenea dovezi, dobândind astfel reputaţia unui mare explorator.

  Nepotul lui Richard Spruce, celebrul botanist, englez şi el, care a descoperit şi a stârnit o admiraţie exagerată pentru documentul Derrotero de Valverde, pe când se afla la Londra, s-a întâmplat să-l întâlnească într-o seară pe comandantul Dyott la ieşirea de la renumita Operă din capitala britanică.

  Cei doi oameni, care se întâlneau datorită unei întâmplări ciudate, ajunseră să vorbească despre vastele cunoştinţe sud-americane ale lui Dyott. Nepotul lui Spruce se gândea că le-ar putea folosi, la rându-i, la explorarea munţilor Llanganati.

  Îl invită pe Dyott la locuinţa sa din Londra şi acolo îi solicită serviciile, propunându-i chiar să finanţeze o expediţie în Llanganati.

  Comandantul Dyott i-a comunicat lui Luciano Andrade Marin că nepotul lui Spruce l-a primit chiar în biblioteca bunicului său şi că acolo i-a prezentat o hartă extraordinară, provenind din Panama, întocmită cu mulţi ani înaintea naşterii bunicului său şi al cărei conţinut exact el n-a reuşit să-l afle. Într-adevăr, când harta aceea sosise la Londra, după câteva misterioase peregrinări, Richard Spruce, destinatarul ei, nu se mai afla în viaţă.

  Cu ajutorul altor hărţi şi documente, nepotul său a aflat ceea ce părea de necrezut: bunicul său însărcinase doi exploratori cu o foarte importantă misiune în Ecuador. Aceşti doi oameni erau marinari – unul, Chapman, de origine engleză, iar celălalt, Blake, născut în Olanda.

  De ce i-a angajat pe aceşti doi oameni şi nu pe alţii dintre prietenii lui, pe care îi cunoştea mai bine? Se întâmplă că aceşti doi marinari erau tocmai ultimii doi oameni cărora li se încredinţase sarcina să înmâneze, din Panama, preţioasa hartă lui Richard Spruce.

  Spruce şi nepotul său nu deţineau alte informaţii despre cei doi aventurieri. Ceea ce se ştie cu certitudine e că importanta misiune ce o aveau gravita în jurul munţilor Llanganati, deveniţi acum renumiţi şi desigur asupra zonei unde fusese îngropată comoara lui Atahualpa.

  Marinarul englez Chapman muri subit în Ecuador în timpul misiunii în masivul Llanganati. La puţin timp după aceea, tovarăşul său avansă versiunea că el ar fi murit în urma unei puternice pneumonii, ceea ce e cât se poate de posibil în acele ţinuturi umede.

  Harta pe care o încredinţă atunci marinarul olandez Blake lui Richard Spruce şi pe care acesta a ţinut-o ascunsă de privirile curioşilor ne-a parvenit azi. Ea a fost predată în mâinile căpitanului Dyott chiar de nepotul lui Spruce. Dyott confirmă că totul era într-adevăr exact, aşa cum indicase Richard Spruce şi că harta aceea pe care o primise Spruce de la marinarul olandez era perfect corectă, cu excepţia unui loc unde trebuia să mergi patru P. L. (four P. L.) şi să cauţi „femeia înclinată” (Reclining woman)? Care apărea pe un profil al colinei. În afară de aceasta, harta mai menţiona că marinarul olandez luase un exemplar minunat dintre obiectele pe care le găsise şi afirma că ele existau într-o asemenea cantitate, încât nici chiar o sută de oameni n-ar reuşi să le extragă pe toate; Dyott li declară lui Luciano Andrade Marin că el însuşi a pătruns după aceea în munţii Llanganati, cu planul lui Richard Spruce şi cu documentul marinarului olandez conţinând corectările indicate (four P. L.) şi observaţia în legătură cu femeia înclinată. El i-a străbătut în două ocazii, în 1946, apoi în 1947, plecând încă o dată din orăşelul Pillaro, luându-şi ca furnizor de alimente un negustor cu numele de Villacres, avându-şi prăvălia în acelaşi oraş.

  Cu prilejul primei expediţii, Dyott, deşi deprins cu viaţa aspră şi-a fracturat un picior, ceea ce l-a silit să se înapoieze la Quito. În cea de-a doua expediţie, el plecă suferind de o hemoragie nazală şi, în afară de aceasta, de o boală de stomac, aşa încât a trebuit să fie spitalizat cât mai repede în clinica din Quito şi să renunţe la scopul propus.

  Dyott afirmă după aceea că, în timp ce el se afla internat în acea clinică pentru a primi îngrijirile necesare, s-a gândit foarte mult la comoară şi a luat ferma hotărâre de a renunţa la căutarea ei o dată pentru totdeauna, deoarece şi-a dat seama că expediţia ar fi una dintre cele mai periculoase şi mai anevoioase. Şi-a încheiat discuţia afirmând că ar fi întâmpinat cele mai grele dificultăţi chiar dacă şi-ar fi atins ţinta şi ar fi găsit comoara.

  În modul cel mai solemn din lume, Dyott îi declară categoric lui Marin că pentru el nu mai încăpea nici o îndoială. El era absolut sigur că acea comoară exista. Afirmă de asemenea că el considera că ar fi fost un gest onorabil să renunţe la ea, având convingerea că un om ar putea fi mai fericit şi trăi în pace fără să fi dat vreodată de comoară.

  Marinarul olandez Blake muri destul de repede, în condiţii din cele mai tragice.

  După ultimul contact pe care îl avu cu Spruce, întreprinse o nouă călătorie la Londra şi New York, pe un vas al companiei lui, deci fără nici o legătură cu comoara incaşilor. Era ultima sa călătorie, deoarece intenţiona, pentru motive lesne de ghicit, să se retragă din marină.

  Această călătorie a fost ultima. Pe bordul vasului, povesti fără nici o discreţie tovarăşilor săi de călătorie tot ce aflase sau văzuse în legătură cu comoara incaşilor în timpul extraordinarei lui aventuri; el întocmi chiar, la faţa celor pe care îi considera prieteni, hărţi şi schiţe şi le arătă diverse documente obţinute nu se ştie nici de unde, nici cum. Unul dintre ei îl azvârli în cele din urmă peste bord şi-şi însuşi, fără nici un martor jenant şi fără nici un fel de remuşcări, preţioasele documente pe care sărmanul Blake le avea asupra lui.

  Se ştie azi că, acum mai bine de treizeci de ani, cazul lui Blake a reapărut la lumina zilei. Într-adevăr, un nordamerican, urmaş direct al marinarului lacom de avere şi care, atras de povestirile lui Blake, îl aruncase pe acesta în fundul oceanului, sosi şi el în Ecuador şi organiză o expediţie în masivul Llanganati. Fără să se ascundă nicidecum, el afirmă că deţine preţioasele documente obţinute în condiţii foarte dubioase de ruda sa.

  În decursul conversaţiei, comandantul Dyott îl identifică foarte uşor pe interlocutorul său ca fiind un strănepot al celui care-i curmase viaţa marinarului olandez.

  Cei doi navigatori recrutaţi de nepotul lui Richard Spruce pieriseră deci în mod tragic chiar când îşi atinseseră ţinta, ca şi cum un blestem ar pluti deasupra comorii ascunse de generalul Ruminahui.

  Cât priveşte americanul care intrase în posesia acelor documente atât de preţioase, nimeni nu ştie acum ce s-a întâmplat cu el şi dacă a ieşit viu din munţii Llanganati. Un lucru este aproape sigur, anume că el n-a descoperit preţiosul secret. Mulţi alţii l-au urmat sau l-au precedat. Acestora li s-au întâmplat aventurile cele mai neverosimile, dar toţi s-au întors descurajaţi.

  XIV.

  INDIANUL CANTUNA, COMOARA LUI ŞI BISERICA.

  Istoria aduce la lumină fapte uluitoare care dovedesc că nici comorile incaşe, unice în istoria omenirii, n-au rămas învăluite într-un secret absolut, că ele au putut cel puţin o dată să-şi aducă un modest obol, să fie transmise moştenire urmaşilor acelora care le stăpâniseră.

  În sprijinul acestei afirmaţii stă o lucrare curioasă a primului istoric ecuadorian din secolul al XVIII-lea, părintele Juan de Velasco, lucrare intitulată Istoria indianului Cantuna şi a comorii ascunse a lui Atahualpa, pe care noi o reproducem, înainte de a-i evoca urmările, demne de un roman poliţist, pe care le-a avut asupra acestei extraordinare aventuri.

  PACTUL CU DIAVOLUL.

  În anul 1574, a murit la Quito un indian, originar chiar din acest oraş, care se numea Cantuna. O dată cu moartea sa, vecinii lui descoperiră un mare mister, cel al comorilor lui Inca Atahualpa, pe care le ascunsese tiranul (calificare aparţinând părintelui Velasco, bineînţeles) Ruminahui. Vreme de patruzeci de ani, nimeni nu mai auzise vorbindu-se de aceste comori, pe care spaniolii le căutau cu frenezie, ajungând chiar să se îndoiască tot mai mult de veridicitatea celor relatate.

  Pe când conchistadorii explorau cu înverşunare cele mai îndepărtate cotloane ale imperiului, indianul Cantuna nu era decât un copilandru.

  Era totuşi fiul lui Ciualca, unul din devotaţii lui Ruminahui, împreuna cu care îngropase acele comori, incendiase oraşul Quito. Şi se retrăsese în munţi.

  În cursul nenumăratelor aventuri ale tatălui său, Cantuna fu scos în extremis de sub ruinele unei locuinţe cuprinse de flăcări, în aşa hal, încât, tatăl lui l-a abandonat acolo, crezându-l mort. A supravieţuit totuşi, dar cu grave leziuni pricinuite de foc, rămânând astfel cocoşat, cu cicatrice cumplite pe faţă şi trăsături atât de monstruoase, încât semăna cu un adevărat demon.

  Vom vedea că acest accident nefericit jucă un mare rol în ciudata sa aventură.

  Supravieţuind astfel, fără părinţi, nici măcar prieteni, el se strădui să-i slujească pe spanioli47 cu atâta devotament şi bunăvoinţă, încât fu îndrăgit de ei.

  După cât va timp, căpitanul Hernan Juarez, un om foarte blând, paşnic, bun creştin şi cu obiceiuri alese, îl luă în serviciul său. Descoperind în loialitatea slugii lui un fond bun, o judecată cumpănită, o mare capacitate şi talent, îl crescu în religia catolică, îl învăţă să citească şi să scrie şi îl iubi probabil mai mult decât dacă ar fi fost propriul său fiu.

  În urma diverselor lovituri ale sorţii – cu care spaniolii din vremea aceea erau obişnuiţi din cauza jocurilor de noroc – în casa lui Juarez îşi făcu intrarea sărăcia.

  Fu nevoit să-şi vândă locuinţa pe care o primise, ca să nu fie azvârlit în temniţă.

  Bravul Cantuna, care nu putea ignora greutăţile tatălui său adoptiv, păru într-adevăr foarte nenorocit la vestea neaşteptată a vânzării casei, care fusese unica avere a căpitanului şi de care acesta trebuia să se despartă pentru a-şi plăti datoriile.

  Cantuna, care aflase totul, îşi bătu pe umăr stăpânul care îl tratase cu atâta bunătate şi îl rugă să-l asculte cu atenţie. Îi mărturisi în şoaptă, sub jurământ, că el, Cantuna, cunoştea un secret care îi va permite să evite vânzarea casei.

  Îi ceru doar să sape în pivniţă o încăpere cât mai trainică posibil. Rugămintea lui fu atât de arzătoare şi disperată, încât Juarez dădu crezare spuselor sale şi se angajă să-i procure toate lucrurile necesare instalării unei mici topitorii în pivniţa aceea. Cantuna îi promise că îi va da curând destul aur, care nu va trebui arătat nimănui, sub nici un motiv, înainte de a fi topit în secret în subterană; îi ceru de asemeni să nu destăinuie nimănui, nici măcar propriei sale familii, ceea ce el, Cantuna, îi va da şi îndeosebi felul cum i-l va da.

  Juarez, care era un om de treabă, nu avu niciodată faţă de acela pe care îl considera de acum înainte ca pe fiul său nici cea mai mică îndoială. Acceptă tot ceea ce el îi spuse şi făcu de asemenea tot ceea ce îi ceruse. Lucră el însuşi, cu toate că avea rang de căpitan, la construirea subteranei, ajutat doar de Cantuna şi după sfaturile date de acesta, deşi era un biet indian.

  Pe o noapte fără lună, cei doi oameni părăsiră casa. Se înapoiară, după vreo câteva zile, încărcaţi cu nemaipomenite cantităţi de aur fin, sub formă de bijuterii, asemenea acelora pe care le aveau incaşii, strămoşii lui Cantuna. În secolul al XVIII-lea, părintele Velasco aprecia că încărcătura pe care o aduseseră cu ei acasă valora peste 100000 castellanos, ceea ce reprezintă acum peste 480 kg de aur masiv, avere inimaginabilă pe vremea aceea.

  Cantuna spusese adevărul.

  Toate acestea nu erau o legendă, ci o realitate pe care o confirmă azi din plin documentele istorice. Nimeni nu ştiu vreodată de unde putuse dobândi Juarez noua sa avere. Credincios promisiunii sale, el a păstrat cu grijă taina. Cum era un om bun şi foarte pios. Folosi această avere făcând bine numeroşilor săraci din jurul său.

  În anul 1550, când ajunse pe patul de moarte, el încredinţa ca moştenire indianului său, care-l salvase, toată averea pe care i-o datora, cerându-i o singură favoare: casa să fie imediat transformată într-o mănăstire a ordinului franciscanilor.

  Cu toată discreţia defunctului, în oraşul Quito se răspândi zvonul că într-adevăr Cantuna l-a îmbogăţit. Lumea constată că indianul folosea moştenirea făcând zilnic cheltuieli exorbitante, oferind danii substanţiale sanctuarelor sau pentru opere de binefacere în sprijinul săracilor sau bisericilor celor mai puţin înzestrate.

  Despre preocupările filantropice ale lui Cantuna aflară mulţi oameni; se vorbea atât de mult şi în toate locurile despre aceasta, încât sărmanul indian a fost convocat în mod oficial şi obligat să declare în faţa curţii judecătoreşti spaniole, întrunită în acest scop, de unde deţinea o avere atât de mare.

  Fără să se tulbure câtuşi de puţin, el răspunse astfel judecătorilor săi, încât aceştia nu mai cutezară să-i pună alte întrebări: declară că era adevărat că îşi dăruise averea lui Juarez şi de atunci multor altora şi că ar mai putea da mult mai mult, dacă ar fi lăsat în pace, deoarece semnase, spunea el, un pact secret cu diavolul. El a fost silit să semneze acest pact cu sângele său propriu, în schimbul căruia primea, pentru tot restul vieţii sale, tot aurul ce-l dorea48.

  În urma acestui răspuns, judecătorii îl puseră în libertate regretând sincer nenorocirea a cărei victimă era, fără ca judecătorii să aibă nici cea mai mică îndoială despre temeinicia acestui pact încheiat şi născocit doar pentru urechile membrilor tribunalului.

  Faptul nu-l îngrijoră prea mult, deoarece spaniolii din vremea aceea credeau cu tărie că indienii încheiau deseori asemenea pacte, ba că duceau chiar şi adevărate discuţii cu diavolul.

  SUBTERANA LUI JUAREZ.

  Nenumăraţi călugări, aparţinând diverselor ordine, veniră, cu timpul, să-l vadă pe Cantuna. Toţi sperau să înlăture blestemul care se presupunea că-l lovise pe nenorocit, îndemnându-l să facă eforturi cât mai mari pentru a rupe pactul său, revenind astfel în regatul lui Dumnezeu.

  Îndeosebi franciscanii, care deveniseră vecinii săi, în urma testamentelor lui Juarez şi cărora el le dăruise sume colosale depuseră, în acest scop, multe străduinţe. Era un client care nu trebuia pierdut!

  În tot timpul vieţii, Cantuna împărţi, în taină sau în ochii tuturor, spaniolilor ca şi indienilor din ţara sa, bogăţii care ar depăşi azi mai multe milioane de dolari.

  În 1574, el se stinse din viaţă, el care ştiuse să biruie nenorocirile ce se abătuseră asupra lui datorită moştenirii lăsate de tatăl său adoptiv. La vestea morţii lui, cum era de aşteptat, casa îi fu scotocită peste tot, până în cele mai mici unghere. Numeroşi călugări veniră acolo şi găsiră locuinţa încărcată de relicve şi cuvinte magice menite să-l izgonească pe diavol. Descoperiră curând, în subsolul clădirii, renumita subterană secretă în care mai existau instrumentele folosite de Juarez şi indian pentru topirea aurului.

  Dar ceea ce trezi şi mai mult curiozitatea fu faptul că alături de instrumente. Se aflau câteva lingouri, de aur deja topite şi, mai grav, diverse bijuterii foarte vechi, aşezate direct pe pământ şi aşteptând să fie puse pe piaţă, după topire.

  De aici încolo totul devenise limpede şi călugării înţeleseră că în bogăţiile risipite de Cantuna nu exista nimic diabolic. Îşi dădură seama de unde provenea aurul împărţit cu atâta uşurinţă săracilor şi bisericilor. Înţeleseră în sfârşit că diavolul nu semnase nici un pact în acele locuri, dar că diformul Cantuna nu deţinea altceva decât secretul unei comori a imperiului incaş, încă necunoscută de spanioli.

  Ca să descopere urma acelei comori, ale cărei mărturii evidente se etalau sub ochii tuturor, spaniolii arestară un călugăr care fusese duhovnicul milostivului Cantuna. Ei sperau să smulgă, fie şi prin forţă, mărturiile pe care Cantuna i le făcuse. Acesta mărturisi totuşi, cu condiţia ca secretul să fie păstrat, că indianul i-a declarat că el a minţit într-adevăr şi că n-a semnat niciodată vreun pact cu diavolul, dar n-a precizat nicidecum provenienţa exactă a averii sale.

  Lucrul cel mai uimitor e că, în pofida dovezilor adunate, a mărturiei călugărului care fusese confidentul său, nenumărate persoane continuară să creadă că pactul cu diavolul era adevărat. Asemenea credinţe mai persistau încă în secolul al XVIII-lea, după afirmaţiile părintelui Velasco.

  Cu o parte din aurul dat de Cantuna, franciscanii luară hotărârea să construiască la rândul lor o falnică biserică alături de mănăstirea lor, biserică închinată Sfintei Fecioare – Nuestra Senora de los Dolores. Lăsară acolo fonduri suficiente pentru slujbe şi procesiuni, ţinute în cinstea Sfintei Fecioare.

  Biserica aceasta, care există de altfel şi acum la Quito, în faţa pieţii San Francisco, poartă şi un alt nume, acela al bisericii lui Cantuna. Ea a fost construită special pentru indieni şi nimeni nu mai ştie azi că a fost înălţată datorită unei mici părţi din moştenirea incaşilor.

  Nimeni n-ar fi aflat vreodată despre povestea lui Cantuna, despre împrejurările exacte ale descoperirii comorii incaşilor şi motivele care au scos-o la iveală, dacă unul din călugări, care fusese trimis la indian şi care devenise duhovnicul său, n-ar fi pus mina pe condei spre a încredinţa hârtiei povestea pe care o auzise în întunericul confesionalului său. El ştia de multă vreme totul, tot ceea ce fiul ostaşului incaş Gualca binevoise să-i spună, dar conveni cu el că-i preferabil să ascundă adevărul atâta timp cât va trăi, din pricina aprigei lăcomii a compatrioţilor spanioli.

  Dar nici un alt document despre această întâmplare neprevăzută, în primul rând nici o relatare a lui Cantuna însuşi – care ştia să scrie – sau vreo hartă nu ne-a parvenit vreodată. De altminteri şi această fantastică istorisire adevărată ne-a parvenit azi doar datorită unuia dintre cei mai buni istorici ai Ecuadorului, părintele Juan de Velasco. El publică pentru prima oară această istorisire într-o Istorie generală a regatului Quito, apărută între 1841 şi 1844. Velasco redactă deci aceste manuscrise în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. La două veacuri după moartea indianului Cantuna.

  O a doua lucrare apăru, sub numele său, peste un secol; de abia în 1941, sub titlul Istoria modernă a regatului Quito şi cronicile Companiei lui Iisus49 din acelaşi regat.

  ORIGINEA LUI CANTUNA.

  Aceste două lucrări prezintă câteva deosebiri. Astfel, în prima, cea mai apropiată de a părintelui Velasco, se scrie că acel căpitan care-l socotea pe Cantuna ca pe fiul său era un oarecare Hernan Suarez. Pe când în cea de a doua apare sub numele de Hernan Juarez. Simplă greşeală de tipar? Mai încolo, pe când în prima relatare se spune că locuinţa lui Suârez, în care fuseseră topite giuvaierele comorii, se învecina cu mănăstirea franciscanilor, aceea a lui Juarez, pomenită în a doua lucrare, era lipită de această mănăstire, ceea ce aduce o precizare foarte importantă pentru mai târziu.

  Înainte de a continua, ar fi bine să ne interesăm puţin de originea diformului dar bogatului indian Cantuna. Un ziarist al gazetei din Quito Ultimas Noticias a găsit, în 1964, unele date care nu pot decât confirma istorisirea precedentă.

  Cantuna era într-adevăr fiul lui Gualca, unul din indienii care a participat, aflându-se în serviciul generalului incaş Ruminahui, la îngroparea în munţii Llanganati a obiectelor preţioase strânse în nordul ţării pentru răscumpărarea lui Atahualpa. Ca să nu uite cele povestite sub jurământ de tatăl său, după ce sa întors acasă, copilul trebuie să fi avut cam zece ani sau doisprezece ani. Dacă ar fi fost mai mic, amintirile ar fi fost probabil mai vagi, mai puţin precise, iar de era mai vârstnic, Cantuna n-ar fi fost găsit („copil”) printre ruinele casei sale. Deoarece aşa l-au descoperit într-adevăr spaniolii într-o locuinţă indigenă din Quito, capitala din nord, incendiată chiar de Ruminahui – calificat ca barbar de către spanioli – care voia să-şi apere ţara de atacurile conchistadorului Benalcazar. Faptul este consemnat în arhivele oficiale. Quito a fost trecut deci prin foc şi sabie în 1534, an când Cantuna apăru pentru prima dată, complet desfigurat şi diform, abandonat de propriul său părinte, care-l crezuse mort.

  Documente din secolul al XVI-lea dovedesc că el s-a străduit într-adevăr să-i servească, plin de bunăvoinţă, pe agresorii spanioli. Din cauza incendiului, înfăţişarea lui era foarte respingătoare. Dar, cum era o slugă foarte bună, a reuşit până la urmă, aşa cum a arătat părintele Velasco, să intre în serviciul unui căpitan al garnizoanei spaniole din regatul Quito, renumitul Juarez.

  Uimit de inteligenţa şi blândeţea bietului copil, acesta din urmă prinse simpatie pentru el şi-l educă la fel ca pe un mic spaniol din lumea lui, aşa cum ar fi făcut cu propriul său fiu.

  Se pare chiar că îl adoptă în mod oficial în 1542. Căpitanul Juarez trăia, e adevărat, izolat în garnizoana sa, fără familie. Era un om singuratic şi Cantuna, în ciuda infirmităţilor sale, îi făcea viaţa ceva mai fericită, mai puţin monotonă, dându-i în sfârşit un scop în acea ţară a exilului.

  Căpitanul Juarez ajunse la sapă de lemn, după cum se ştie, în pofida poziţiei sale oficiale, din cauza datoriilor contractate nu se ştie cum, dar îl păstră pe protejatul său, devenit pentru el un adevărat fiu, Cantuna trebuie să fi avut, pe vremea aceea, cam douăzeci şi cinci de ani. La vârsta aceasta, însoţit de protectorul său, plecă într-o seară să caute în muntele apropiat o mică parte din acea fabuloasă comoară, despre care tatăl său îi vorbise cu siguranţă îndelung, atunci când se întorsese acasă. Probabil că, pentru a-l scoate pe tatăl său adoptiv din mizeria materială în care căzuse, Cantuna s-a gândit – o clipă – să calce jurământul pe care îl făcuse împreună cu tatăl său adevărat, asemenea tuturor celorlalţi indieni care participaseră la ascunderea comorii. El nu făcea, la urma urmei, decât să împrumute – acesta-i termenul exact folosit încă şi azi de indienii din Anzi – o părticică din moştenirea lăsată de strămoşii lui. Şi apoi el îşi putea foarte bine spune că dacă era aşa diform, aceasta se datora puţin şi greşelii unuia dintre ai săi, Ruminahui; putea face deci foarte bine un mic împrumut pentru a-l răsplăti pe singurul om care îi arătase în sfârşit încredere.

  Juarez muri la puţin timp după aceea, în 1550. În anul acela Cantuna avea cam douăzeci şi opt de ani. El muri mai târziu în 1574, la vârsta de cincizeci şi doi de ani, după ce a continuat să trăiască în casa pe care Juarez i-a lăsat-o moştenire. În urma recomandării tatălui său adoptiv, el a devenit protectorul franciscanilor, care l-au copleşit cu solicitudine, mănăstirea lor fiind despărţită doar printr-un zid de casa sa. (Aceste fapte sunt într-adevăr relatate în arhivele franciscanilor atât din Quito, cât şi de la Vatican.).

  Acest aur, cu care-i copleşea, le-a servit la construirea de biserici şi de mănăstiri în ţară.

  Pe măsură ce primeau aurul de la indian, ei se fereau să destăinuie provenienţa ori secretul comorii. Nu pomeniră niciodată nici chiar de subterana tăinuită, săpată sub temeliile locuinţei lui Cantuna, mulţumindu-se să primească aurul ce le era util.

  Pentru a-i mulţumi „sărmanului indian”, franciscanii şi părintele Velasco clădiră imediat lângă biserica lor o superbă biserică, închinată Sfintei Fecioare a Suferinţelor, puţin timp după moartea lui Cantuna.

  Prima lor biserică, lângă care trăia şi căpitanul Juarez, există încă şi mai poate îi vizitată şi azi. E catedrala San Francisco din Quito, care domină în toată splendoarea ei una din principalele pieţe ale capitalei. În fiecare an, această piaţă e, de altfel, locul unde se ţin festivităţile religioase, unul din obiceiurile locuitorilor fiind să vină cu mături, făraşe şi găleţi pentru a face, de bună voie, curăţenie.

  Pe vremea când se desfăşura povestea comorii, cate ir ala San Francisco nu reprezenta decât o încăpere într-o mănăstire destinată franciscanilor, mănăstire care primi din belşug daniile tânărului indian.

  Or, biserica San Francisco se învecina cu locuinţa lui Juarez, care deveni pe urmă casa indianului. La moartea acestuia din urmă şi drept mulţumire pentru donaţiile care le-au dat posibilitatea sa înalţe catedrala, spaniolii luară două hotărâri importante.

  Prima fu să ridice o nouă biserică închinată lui Cantuna – ca minimă dovadă de recunoştinţă – pe amplasamentul locuinţei acestuia. Pentru franciscani, problema eventualelor lui legături cu diavolul trecea pe planul al doilea, mult în urma bogăţiilor oferite Bisericii de binefăcătorul lor. A doua hotărâre luată de către călugării franciscani fu să nu lase autorităţile să-l înmormânteze pe Cantuna.ca pe un indian oarecare, într-unul din cimitirele neglijate de biserică şi destinate oamenilor de rând. Ei îi asigurară un mormânt somptuos, demn de bunurile lăsate bisericii, chiar în incinta mănăstirii lor din Quito.

  Acest mormânt există şi acum cu numele lui Cantuna gravat la căpătâi; se poate vedea uşor, fiind încadrat într-unul din zidurile unui coridor care duce la actuala mănăstire a franciscanilor, lângă piaţa San Francisco din Quito.

  Însuşi regele Spaniei a fost, de altfel, informat de această situaţie. Pe când se afla în palatul său, situat în apropierea Madridului şi privea în zare printr-una din ferestre, unul din intimii săi l-a întrebat la ce anume se uită cu atâta atenţie. Fără să clipească şi fără măcar să se întoarcă, regele i-ar fi dat atunci acest uluitor răspuns, care a fost relatat mai târziu de un martor.

  — Tocmai mă uitam dacă se pot zări de aici turnurile bisericii San Francisco din Quito, care, pentru tot aurul cât mă costă (nu aurul său personal, ci al imperiului care ar fi putut să-i revină de drept), ar fi trebuit să ajungă azi până în cer!

  SUBTERANA LUI CANTUNA.

  O altă mărturie istorică demonstrând veridicitatea acestei întâmplări ne-a parvenit prin presa cotidiană din Quito. Ziarul Ultimas Noticias, sub pana unui gazetar anonim, care scrie sub semnătura Quitense50 relata în 1957, deci acum mai bine de douăzeci de ani, o extraordinară descoperire, care confirmă în mod definitiv originea averii neaşteptate a căpitanului Juarez şi a protejatului său.

  În cursul acelui an 1957, franciscanii hotărâră să întreprindă lucrări de renovare a pardoselii stricate ce acoperea plăcile vechi din biserica lui Cantuna.

  Trecuseră secole şi nimeni, dintre franciscani şi, bineînţeles. Nici dintre muncitori, nu-şi mai amintea de originea exactă a acelei bisericuţe din piaţa San Francisco. Lucrările de curăţire a terenului mergeau bine, când deodată târnăcoapele scoaseră la lumină, dedesubtul altarului principal, bolţile întunecate şi intacte ale unei vaste subterane, zidite cu cărămizi de argilă arsă, căreia nimeni nu-i bănuia nici măcar existenţa.

  Această subterană nu era astupată. Pe jos, preoţii nu găsiră decât câteva oase omeneşti şi câteva obiecte, care îi determinară să considere subterana, deoarece se afla sub o biserică, drept o criptă funerară, a cărei prezenţă n-o bănuise nimeni.

  Adevărul nu ieşi la iveală decât mai târziu. De fapt, subterana n-avea niciunul din elementele care se găsesc de obicei într-o astfel de criptă sau în catacombele bisericilor: nu s-a găsit nici o cruce, nici un sarcofag, nici un obiect de cult.

  Istoricii ecuadorieni, ajutaţi de arhivele religioase, reuşiră până la, urmă să găsească explicaţia. Uluitoarea ştire apăru prima oară la 14 august 1957, în pagina întâi a cotidianului popular El Comercio, fără ca totuşi să se bănuiască legăturile strânse dintre această subterană şi comoara din munţii Llanganati.

  Apariţia, chiar în acelaşi an, a manuscriselor istoricului ecuadorian, părintele de Velasco, care lămureau foarte mult incredibila existenţă a indianului Cantuna, ajunse până la urmă să clarifice misterul subteranei de sub altarul principal.

  Culoarul întunecat care şerpuieşte sub biserica lui Cantuna era tocmai topitoria subterană pe care căpitanul Juarez, ajutat de singurul său servitor, a săpat-o în subsolul locuinţei sale din Quito.

  După ce s-au identificat aceste manuscrise, s-au reluat cercetările în subterană şi s-au găsit dovezi că era vorba într-adevăr de o topitorie pentru metale preţioase.

  În primul rând, în manuscrisele părintelui Velasco se afirma că locuinţa lui Juarez se învecina cu catedrala franciscanilor, San Francisco. Or, biserica lui Cantuna se afla şi ea în acelaşi loc, alături de catedrală. Aşadar, ea era aceea care fusese construită pe amplasamentul locuinţei lui Juarez.

  În al doilea rând, se relata că pentru topirea metalelor, îndeosebi a aurului, era absolut necesar să dispui de un număr important de cuptoare, încinse la maximum. Dacă ar fi fost vorba de o subterană obişnuită, situată aproape de nivelul obişnuit al solului, aceasta n-ar fi putut funcţiona niciodată ca topitorie, datorită lipsei de oxigen, atât de necesar.

  Incaşii cunoşteau foarte bine această problemă. Pentru a-şi topi aurul, ei îşi dispuneau huairas-ul, topitoria, în subterane ingenios construite, aproape de nivelul solului.

  Or, tocmai aşa s-a întâmplat cu cea din fosta casă a lui Juarez, transformată în biserica lui Cantuna. Subterana descoperită în 1957 fusese săpată după procedeele incaşe de construire a cuptoarelor, aşa-numitele huairas.

  Cu toate că era vorba de o topitorie, nu s-a găsit niciodată urmă de fum pe cărămizile pereţilor subteranei, ceea ce e logic, deoarece s-a dovedit că topitoriile funcţionau cu mangal şi nu cu lemn. Or, numai lemnul lasă urme de fum pe ziduri. Descoperirea de bucăţi de mangal pe pământ n-a făcut decât să confirme, o dată în plus, această problemă şi, implicit, originea subteranei.

  Ziariştii au făcut fotografii ale lucrărilor bisericii lui Cantuna şi ale interiorului subteranei şi le-au publicat în gazeta Ultimas Noticias din Quito. Ele aduc, după patru sute de ani, o dovadă indiscutabilă că un tânăr indian, fiul unuia din ostaşii lui Ruminahui, cunoştea locul unde a fost îngropată, în cea mai mare taină, comoara pentru răscumpărarea lui Atahualpa. Cantuna a ştiut să-şi ia partea sa dintr-o pradă destinată Zeului Soare şi pe care el, încetul cu încetul, a depus-o pe altarul religiei creştine a invadatorilor ţării sale.

  XV.

  BLESTEMUL LUI ATAHUALPA.

  De abia acum câţiva ani, un cetăţean ecuadorian, om de mare probitate morală şi intelectuală, care nu doreşte să-şi vadă numele publicat, afirmă în mod categoric că el a extras din arhivele indiene din Sevilla, în Spania, un foarte mare numai de documente istorice. Printre acestea, a găsit textul original şi harta documentului Derrotero al lui Valverde. A căror dispariţie, aşa cum am văzut, a coincis cu cea a părintelui Longo.