— Rade complet Antonia de pe faţa pământului şi, cu materialele astfel obţinute, astupă prăpastia care ne desparte de Templu. Atunci vom putea instala maşinile de război aproape de zidurile galeriei dinspre miazănoapte.

  Titus adoptă fără întârziere această propunere. Ostaşii romani, arzând de dorinţa de a reabilita onoarea lor pătată, se apucară de treabă cu însufleţire. Turnuri, turnuleţe şi creneluri se clătinau sub loviturile târnăcoapelor şi ciocanelor, sub sforţarea puternică a pâr-ghiilor şi a cleştilor şi se prăbuşeau cu vuiet năprasnic în prăpastie. Se lăsă noaptea, dar soldaţii romani lucrau mai departe cu înverşunare la lumina miilor de torţe.

  Zeloţii nu mai râdeau. Contemplau cu uluire şi în cea mai profundă tăcere desfăşurarea aceea de energie cu adevărat supraomenească. Era ceva sublim în distrugerea acelei măreţe cetăţui cu singurul scop de a umple o prăpastie.

  În sfârşit, o bună parte a prăpastiei – toată partea situată de-a lungul galeriei dinspre miazănoapte – fu umplută şi amenajată o largă esplanadă pe care se puteau aduce berbecii, tunurile şi celelalte maşini.

  În seara zilei în care fu terminată această lucrare gigantică, Crispus se plimba singur, gânditor şi visător, pe creasta muntelui Măslinilor. Deodată, la o cotitură a drumului, se opri. Lângă el se contura o formă omenească, nemişcată, tăcută şi singuratică şi ea. Era aceea care se sustrăgea cu îndărătnicie tuturor încercărilor sale pentru a descoperi pe misterioasa mireasă de la Beth-tamar. Prinţesa Berenice.

  Carul ei şi cei doi slujitori aşteptau la o mică distanţă înapoi. Venise, vădit, pentru a contempla încă o dată, ultima oară poate, oraşul ei de naştere.

  Absorbită de gânduri, nu-1 auzi venind pe Crispus şi acesta o putu examina în toată voia.

  Obrazul îi era foarte palid, iar ochii ei priveau cu o expresie de adâncă nelinişte nenorocitul oraş pe jumătate în ruine, împrejurimile pustiite, fără un singur copac, cu desăvârşire despuiat de pădurile lor pe vremuri atât de pitoreşti.

  Era o scenă de completă devastare, făcută şi mai sinistră încă de către ultimele reflexe ale soarelui în amurg, care scălda într-o lumină însângerată acest întins deşert.

  Berenice simţi dintr-o dată ca o apăsare dureroasă; îşi strânse cu înfrigurare mâinile pe pieptu-i palpitând.

  Apoi, întorcându-se brusc, îl văzu pe Crispus lângă ea şi tresări violent. Buza-i mândră începu să tremure. O expresie de mânie trecu pe frumosu-i obraz.

  — Tu eşti acela, pare-se, care ai luat ofranda mea săptămânală de berbeci sortită sanctuarului? Făcu ea fără a-i răspunde la salut.

  — Nu eu, ci Tiberius Alexandru; trebuie să recunosc, însă, avea întreaga mea încuviinţare.

  — Şi pentru ce?

  — Legea, prinţesă, nu era decât umbra lucrurilor ce aveau să vină. Nu mai este nevoie de jertfe simbolice, de când adevărata jertfă a fost oferită odată pentru totdeauna. Şi deoarece iudeii refuză să recunoască, de bună voie, desfiinţarea poruncilor mozaice, vor fi constrânşi la aceasta. Dar într-un chip mai groaznic.

  Berenice, legată cum era de instituţiile vechii alianţe, pricepu ea bine înţelesul cuvintelor lui Crispus? Probabil că nu. În orice caz, nu răspunse.

  — Deoarece osândeşti instituţiile noastre, socoti, desigur, că e timpul să-ţi realizezi visul, incendiind Templul, făcu ea cu vioiciune. Dar mi-e teamă că vei rămâne dezamăgit. Titus mi-a dat cuvân-tul cel mai solemn să-1 păstreze neatins.

  — Toate făgăduielile lui Titus nu vor împiedica împlinirea hotă-rârilor Preaînaltului.

  — Şi tu te făleşti, fără îndoială, de a fi instrumentul divin ales pentru împlinirea acestor hotărâri! Cunosc gândurile ascunse ale sufletului tău trufaş. N-ai dorit să iei parte la asediu decât pentru a arunca în Templu o torţă incendiară. Dar află că, făcând acest lucru, vei semna sentinţa la moarte a aceleia pe care o iubeşti mai presus de orice.

  — Şi cine este ea? Întrebă repede Crispus.

  — Vashti. O crezi în siguranţă, la Pella! Este captivă la mine. Sclava mea, la bunul meu plac.

  Crispus se încorda pentru a nu lăsa să se vadă emoţia provocată de această surprinzătoare veste. Insă privirea îi trăda neliniştea. Berenice râse batjocoritor. Vashti în puterea ei! Prin acest fapt, Crispus devenea dependent de ea – aceasta era, cel puţin, impresia ei. N-avea să mai poată purta în Templu torţa incendiară, căci ea avea de acum înainte un mijloc atotputernic pentru a-i opri mâna.

  — Am descoperit, cu totul întâmplător, că protejata ta, Vashti, se afla la Pella, reluă ea triumfătoare. Sigură de făgăduiala scrisă pe care o aveam de la Titus, am trimis numaidecât să-mi caute sclava şi am ascuns-o. Niciodată nu vei şti unde! Iar acum, Crispus Cestius Gallus, ascuită-mă cu atenţie: dacă din nenorocire Templul arde din vina ta, Vashti va fi şi ea arsă; va muri în flăcări, în prada chinurilor celor mai cumplite. Voi pune s-o ungă cu smoală şi o voi preface într-o torţă vie, ca odinioară creştinii în grădinile lui Nero.

  — Cutezi să-mi vorbeşti astfel, tu, o femeie! Dar ce fel de inimă ai? Sunt fericit, cu adevărat, de a avea o inimă de bărbat, de vreme ce inima femeii poate fi atât de crudă!

  Berenice începu să râdă, un râs rece şi aspru.

  — Puţin mă interesează ce crezi despre mine, numai să salvez Templul. Părăseşte numaidecât armata; dă-ţi demisia chiar în seara aceasta – Tiţus o va primi.

  — Deîndată ce nu vei mai lua parte la asediu, Vashti va fi repusă în libertate. Care-ţi este răspunsul?

  — Răspunsul meu, iată-1: ameninţările tale nu fac decât să mă convingă şi mai mult cât de trebuincioasă este distrugerea Templului, deoarece riturile şi formele exterioare care sunt legate de el nu au nici o putere pentru a purifica sufletul şi a-l face mai omenos. Mai milosliv. A venit timpul ca simbolul acesta al fanatismului şi al urii să dispară şi să fie înlocuit printr-o religie în stare să facă mai bun neamul omenesc. În ce o priveşte pe Vashti, nu uita că este scris, chiar în legea voastră: „acela care varsă $înge omenesc, va pierde şi sângele lui”.

  Buzele Berenicei se încreţiră într-un zâmbet ironic şi dispreţuitor.

  — Cine ar îndrăzni să pedepsească o prinţesă, prietenă a lui Titus, numai pentru că a trimis la moarte o sclavă de-a ei?

  — Creştinii.

  — Creştinii! Repetă Berenice, cu dispreţ.

  — Chiar ei, prinţesă. Dacă moare Vashti, vei muri şi tu. Vei fi răpită pe ascuns. Toată puterea lui Titus nu te va scăpa. Moartea Berenicei va răzbuna moartea Vashtiei. Şi fii sigură că, cu toată omenia lor, se va găsi printre creştinii – prieteni de-ai Vashtiei un bărbat care nu va şovăi să îndeplinească serviciul de călău.

  Expresia aspră şi severă a lui Crispus, în timp ce pronunţa aceste cuvinte, arată limpede Bereniceî cine avea să fie creştinul care avea să primească să joace rolul de călău. Apoi, fără a mai adăuga un cuvânt, se întoarse pe călcâie şi o părăsi.

  Crezuse că-1 sperie şi, când colo, era ea aceea care tremura. Rămăsese pe loc, nemişcată şi înfiorându-se, dându-şi seama că ameninţările ei avuseseră drept singur rezultat acela de a-l întărită pe Crispus în intenţiile sale.

  În ziua următoare, legiunile, împingând înainte maşinile de război, îndreptară un atac viguros împotriva galeriilor care se întindeau pe o lungime de peste o mie de picioare la miazănoapte de platforma marelui Templu.

  Galeria dinspre miazănoapte căzu curând în puterea lor. O râseră numaidecât până la pământ şi făcură să înainteze artileria; ajunseră atunci pe creasta platformei, vasta curte înconjurată de coloane, în centrul căreia se înălţa Templul propriu-zis.

  Iudeii, refugiaţi în această clădire – adevărată fortăreaţă, se pregăteau să susţină o ultimă şi, după credinţa lor, victorioasă rezistenţă.

  Căci fapt ciudat şi de necrezut, în ciuda numeroaselor lor în-frângeri, mai visau încă să vadă sceptrul imperiului mutat de pe Capitoliu în Sion. Erau încredinţaţi că Templul acesta, zidit chiar din porunca lui Dumnezeu, n-avea să fie călcat niciodată de picioarele cuceritorilor păgâni. În ultima clipă, îşi închipuiau ei, o minune avea să zăpăcească şi să împrăştie pe duşman.

  Dar deocamdată, împrejurimile sacre ale Templului răsunau sub copitele cailor. Cavaleria romană galopa pe pardoseala de marmură a Curţii Păgânilor, cu lancea pregătită; se învârtea în jurul Sanctuarului, blocând toate ieşirile pe care le încercau iudeii. Între timp, pedestraşii romani ridicau, cu foarte mari greutăţi şi cu osteneală de neînchipuit, un şir de berbeci.

  Iudeii aşteptau cu un fior de bucurie şi de nădejde ca Titus să dea semnalul atacului; erau încredinţaţi că atunci avea să coboare focul din cer şi să pârjolească pe nelegiuiţii care vor fi cutezat să vrea să zdruncine lăcaşul sfânt al lui Dumnezeu. Dezamăgirea lor fu nespus de mare când, după prima lovitură de berbece dată, nu se întâmplă nimic extraordinar. Încrezători, de altfel, în tăria poziţiei lor, se apărau slab, mulţumindu-se să supravegheze cu râsete şi batjocuri zadarnicele sforţări ale duşmanului.

  Timp de şase zile berbecii loviră fără încetare în zidurile Sanctuarului, însă aceste ziduri erau construite cu o artă atât de minunată, încât nici măcar o piatră nu fu clintită.

  — Nu veţi putea pune mâna pe Sanctuar, strigau zeloţii. Este locul sfânt, unde sălăşluieşte Dumnezeu.

  Legionarii superstiţioşi începeau să creadă că iudeii aveau dreptate. Atunci Tituâ, voind să sfârşească o dată, luă o măsură pe care până atunci căutase s-o evite.

  — Daţi foc porţilor! Strigă el.

  Legionarii primiră ordinul acesta cu un muget de bucurie. Se grăbiră să îngrămădească grămezi enorme de lemne lângă caturile căptuşite cu bronz ale celor două porţi. Şi, curând, începură să fumege nouă focare de incendiu de dimensiuni considerabile, apoi să pâlpâie, şi în sfârşit să arunce limbi uriaşe de foc care se înălţau tunând. Plăcile de metal care acopereau porţile nu întârziară să se înroşească; focul trecu la lemnul pe care-l ocroteau şi care fu în întregime ars.*

  Iudeii nu prevăzuseră ca posibilă o asemenea cutezanţă. Priveau ca împietriţi porţile în flăcări. Tot curajul, toată înfocarea lor păreau să fi dispărut. În sfârşit, de teamă ca focul să nu se întindă prea mult şi să cuprindă şi alte părţi ale Templului, se dădu ordin

  *Iosef: Bell. Ind. VI, 4, 3.

  Să fie udate porţile aprinse. Asediaţii îşi dădură atunci seama că orice rezistenţă era de prisos; scheletele porţilor, înnegrite, arse, puteau să cedeze la prima izbitură de berbec şi duşmanul avea să intre prin toate părţile, în acelaşi timp.

  — Ziua este deja foarte înaintată şi ostaşii nu mai pot, spuse Titus, când focul fu stins. Vom amâna atacul final pe mâine.

  Dar, pentru a-i împiedica pe Simon şi pe loan de a fugi în timpul nopţii pe muntele Sion, lasă o mare parte din armată în curtea Paginilor, împrejurul galeriilor, sub comanda lui Crispus şi a lui Rufus. Apoi se retrase, cu restul trupelor, în turnul Antonia sau mai curând în singura parte a fortăreţei care fusese cruţată, pentru a-1 adăposti pe el cu ofiţerii săi de frunte.

  Acolo se ţinu în noaptea aceea un sfat memorial pentru a hotărî – ca şi cum această hotărâre ar fi depins de oameni – dacă Templul iudeilor avea să fie păstrat sau distrus.

  Tiberius Alexandru vorbi cel dintâi. Mai păgân chiar decât păgî-nii, el opta pentru distrugere, susţinând că existenţa Templului avea să fie o permanentă ameninţare pentru siguranţa imperiului. Insă Titus, îndemnat fiind de Berenice, nu fu de aceeaşi părere.

  — Nu trebuie ca ura împotriva duşmanului să ne orbească într-atât, încât să distrugem un edificiu demn de a fi păstrat, spuse el. Arzând un monument atât de uriaş şi de minunat, ne-am face nouă un rău, căci va fi un monument de glorie pentru imperiul nostru.

  Dorind să fie pe placul generalului lor, câţiva ofiţeri – care fuseseră de părere contrarie la început – îi primiră favorabil propunerea.

  — Aceasta este voinţa noastră, pronunţă Titus solemn, şi vă rugăm s-o faceţi cunoscută fără întârziere întregii armate: Templul va fi păstrat!

  Omul propune şi Dumnezeu dispune!

  Abia fuseseră pronunţate aceste cuvinte şi se auzi afară un uşor strigăt, care părea să vină de departe. Strigătul acesta, repetat şi' amplificat, fu purtat curând până la cer de către mii de glasuri; romanii miraţi şi iudeii îngroziţi îşi uniră toţi glasurile într-un ţipăt crescând, repetat de ecou ca un uruit de tunet şi care izbucni în mijlocul sfatului adunat: -'Templul este în flăcări”.

  XXII.

  Se lăsase noaptea, liniştită şi senină. În adâncimea de nemăsurat a cerului, stelele scânteiau cu strălucirea aceea specifică regiunilor orientale.

  În jurul Templului, o adâncă tăcere urmase vuietului infernal din timpul zilei. Cele două tabere păreau să se pregătească, printr-o odihnă desăvârşită, pentru reluarea bătăliei, a doua zi, cu mai multă înverşunare încă.

  Sanctuarul era tăcut ca un mormânt. Santinelele zelote. Nevăzute, se mişcau fără zgomot. Soldaţii romani, ascunşi în umbra galeriilor, dormeau, gata totuşi să se repadă la arme la primul sunet de trompetă. Crispus şi Rufus se plimbau pe lespezile curţii Păgâni-lor, nepărăsind din ochi Sanctuarul, de teama unei surprize din partea duşmanului.

  — Titus ţine astă seară un sfat important, remarcă în sfârşit Rufus, întrerupând cugetarea lui Crispus Ar vrea să păstreze Templul. Toată lumea ştie pentru ce. E îndemnat de patima-i pentru noua Cleopatră. Ea şi cu fratele ei au venit să-1 vadă ieri şi au stat destul de mult timp. Nu-i greu de ghicit subiectul convorbirii lor. În ce mă priveşte, cred că, dacă se lasă Templul în picioare, se să-vârşeşte o mare greşeală. Adunările anuale ale iudeilor vor continua; vor pune la cale răscoale; va fi posibil un nou război. Dacă aş fi Titus, adăugă el, cu îngâmfare, aş rade Templul şi cetatea până la temelie; aş alunga pe toţi iudeii din ludeea şi i-aş înlocui printr-0 colonie de romani. Numai atunci ne-ar fi asigurată pacea.

  Crispus îşi ascultă prietenul în tăcere şi recăzu în visare.

  Existenţa Templului, gândea el, era o piedică în calea credinţei în Crist. Jertfele zilnice constituiau un păcat faţă de Dumnezeul care-şi trimisese Fiul pe pământ, singura adevărată jertfă, oferită odată pentru totdeauna. Nu, creştinismul nu va putea triumfa decât atunci când Templul, vie întruchipare a credinţei lui Moise, devenită fără valoare prin jertfa lui Crist, va fi dispărut. Moartea Mân-tuitorului pusese capăt iudaismului, însă iudeii nebuni n-ar crede niciodată acest lucru, atâta vreme cât Templul lor ar rămâne în picioare. Ba mai mult, printre ei dăinuia o prorocire susţinând că Messia avea să apară în vremea celui de-al doilea Templu.

  Aşadar, acest Templu – al doilea – distrus, iudeii vor fi siliţi să admită că Messia se arătase. Şi că dispăruse. In sfârşit, nu prezisese chiar Cristos că unii dintre acei care-1 recunoscuseră n-aveau să moară înainte de a fi văzut pieirea Templului? * Patruzeci de ani trecuseră de la această prorocire; momentul împlinirii se apropiase, desigur. Dar cum avea să fie distrus Templul? Cine avea să fie însărcinat cu această misiune?

  Crispus îşi aminti viziunea sa. Torţa aceea aprinsă şi glasul divin strigând: „Arde!” Şi nu se mai îndoi. El era alesul pentru împlinirea poruncii divine.

  Rufus, fără să bănuiască, veni să întărească şi mai mult credinţa lui Crispus.

  — Dacă ar putea fi hotărât Titus, să distrugă Templul, spuse el, nu s-ar alege dată mai potrivită pentru a o face decât astăzi.

  — Pentru ce?

  — Pentru că este comemorarea distrugerii primului Templu de către caldeeni, acum exact şase sute cincizeci şi opt de ani.

  Această coincidenţă îl izbi pe Crispus. Totul părea să se orân-duiască pentru a-1 împinge la înfăptuirea visului său. Însă Rufus întrerupse deodată gândurile prietenului său.

  — Ce înseamnă lumina asta? Exclamă el. Pe toţi zeii, este o ieşire!

  Într-adevăr, una din porţile pe jumătate arse se deschisese şi un număr mare de iudei ieşeau pe furiş. Fură zăriţi în aceeaşi clipă, cu toate precauţiunile lor, nu numai de către Crispus şi Rufus, ci şi de către santinelele romane. Sunetul ascuţit al trompetei răsună; legionarii, deşteptaţi numaidecât, apucară armele şi se puseră în apărare, gata să respingă pe duşman.

  Faptul că fuseseră descoperiţi nu-i opri pe iudei. Continuară să coboare grămadă scara largă conducând în curtea Păgânilor şi să traverseze în goană, la lumina a numeroase torţe pe care le ţineau în mână. Dar, în loc de a ataca pe romani, se aruncară de-a dreptul asupra unei sinagogi de lemn înălţată în mijlocul curţii şi din vâr-ful căreia condusese Titus mişcările trupelor sale în timpul zilei. Intenţia lor vădită era de a-i da foc. De altfel, nu izbutiră s-o facă. Legionarii, cu scutul pe braţ, cu săbiile ridicate, scânteind la lu-

  * Matei, XXIV, 2; Marcu, XII, 2.

  Mina torţelor, se repeziră pentru a-i împiedica. Se iscă o luptă disperată, corp la corp. Zeloţii, copleşiţi de numărul romanilor, se întoarseră curând pe călcâie şi o luară la fugă, urmăriţi de aproape de legionarii triumfători. Crispus şi Rufus, care luaseră parte activă la luptă, se alăturară urmăritorilor.

  La un moment dat, părăsindu-şi prietenul. Crispus se opri brusc; o torţă aprinsă, pe care o aruncase un zelot, zăcea la picioarele sale. Instinctiv, o ridică. Aruncă în jurul său o privire rapidă şi se simţi cuprins de un fior ciudat de nedescris, căci se afla tocmai sub fereastra aurită din visul său, fereastra sălii numită Gazith, unde-şi ascultase Mântuitorul lumii osânda la moarte pronunţată de către Sanhedrin.

  O uşoara adiere răcoroasă îi flutură părul. Vântul acesta venea dinspre miazănoapte. Tocmai direcţia necesară pentru a împrăştia flăcările în întreaga clădire.

  Altcineva n-ar fi văzut în toate acestea decât simple coincidenţe. Pentru Crispus – încredinţat cum era de a fi fost ales de către Dumnezeu pentru a face să dispară Templul acesta devenit de prisos – erau semne neîndoielnice că sunase ora de a-şi împlini menirea!

  — Marcus, spuse el unui ostaş de-al său care trecea în fugă, ridică-mă până sus la fereastra aceea.

  Fără a spune un cuvânt, omul îşi apucă şeful de glezne, îl săltă în sus şi-1 ţinu în echilibru pe umeri.

  Crispus şovăi o clipă. Apoi, mânat de un imbold divin, pentru a folosi termenii istoricului contemporan care povesteşte acest eveniment, aruncă torţa aprinsă prin fereasrtă şi privi până ce văzu aprinzându-se lemnăria.

  Toate acestea se petrecură atât de repede, încât nimeni, în jurul celor doi oameni, nu le luase în seamă mişcările. Zeloţii erau departe de a-şi închipui că Templul lor avea să fie dat pradă flăcărilor, distrus pentru totdeauna.

  Crispus aruncă o privire înspre poarta pe unde se năpustiseră zeloţii înainte cu câteva clipe şi unde făceau toate sforţările pentru a-i împiedica pe romani să pătrundă în urma lor.

  Întoarse iar privirea spre fereastra aurită şi văzu că lumina, „înăuntru, devenea mai strălucitoare. Atunci se bucură la gândul că această cameră, în care răsunase strigătul nedrept: „A meritat moartea!„ avea să fie cea dintâi din toate prada flăcărilor. Apoi, luă foc şi încăperea de dedesubtul sălii Gazith. Incendiul se înteţea şi lumina întreaga curte. Această lumină neaşteptată făcu să înceteze o clipă bătălia. Romanii şi zeloţii se opriră, de comun acord, pentru a vedea care era cauza. Atunci răsună strigătul de alarmă „Templul este în flăcări!”

  Soldaţii romani rămaseră la fel de înmărmuriţi ca şi zeloţii.

  De multă vreme, nu vorbeau decât despre fabuloasele comori ascunse în Templu şi se bucurau la gândul jafului. Înapoia acelor ziduri erau adunate bogăţii cu mult mai mari chiar şi decât acelea din palatul Cezarilor! Focul avea să distrugă oare totul? Aveau să piardă ei prada? Dacă aşteptau până dimineaţă – momentul fixat de Cezar pentru asaltul final împotriva Sanctuarului – avea să fie prea târziu.

  Un strigăt de mânie şi deznădejde izbucni din toate piepturile: „Pe aurul Templului!” Şi, strângând mai tare săbiile şi scuturile, soldaţii se avântară înainte, surzi la glasurile comandanţilor lor, care încercau zadarnic să-i oprească.

  Zeloţii, îngrămădiţi la fiecare poartă, se luptară cu furie. Dar fură curând siliţi să cedeze în faţa numărului legionarilor.

  Romanii năvăliră mai întâi în Curtea Femeilor, unde se aflau douăsprezece lăzi conţinând darurile iudeilor cucernici. În timp ce o parte dintre legionari sfărâmau lăzile acestea, ceilalţi se împrăştiau prin Templu, alungând înaintea lor pe zeloţi.

  — Opriţi! Iată-I pe Cezar! Strigă deodată Rufus.

  Titus apăru, într-adevăr, înconjurat de principalii săi ofiţeri. Îşi croia anevoie drum prin învălmăşeală. O adâncă mâhnire îi era zugrăvită pe obraz, în timp ce contempla pustiirile deja pricinuite de incendiul care creştea mereu. Se gândea la făgăduiala secretă făcută Berenicei şi lui Agrippa de a păstra Templul neatins!

  Urcă repede scările conducând la poarta Nicanor. Din locul acela înalt, făcând gesturi disperate, strigă soldaţilor săi să stingă cât mai repede incendiul.

  Însă mugetul flăcărilor şi zgomotul bătăliei îi acopereau glasul. Cei câţiva legionari care auziră acest ordin nu părură să se sinchisească şi-şi continuară treaba.

  — Zadarnic ai încerca să-i opreşti, spuse atunci Tiberius Alexandru. Nu mai sunt stăpâni pe ei şi nu se mai poate obţine de la ei nici o disciplină, cel puţin în noaptea asta.

  — Să încercăm totuşi să salvăm „Casa aurită”, exclamă Titus şi porunci strajei sale personale să-i deschidă drum până la curtea interioară.

  Sanctuarul se compunea dintr-o succesiune de terase. Pe cea mai înaltă, înăuntrul curţii Preoţilor, se înălţa Casa aurită, renumită în lumea întreagă; apărea atunci deasupra oceanului de flăcări, orbitoare de strălucire la lumina incendiului.

  Zeloţii, urmăriţi de către romanii victorioşi, se grămădiră de jur-împrejurul ei, ferm hotărâţi să împiedice ca acea parte a Templului, cea mai sfântă, să fie pângărită de picioarele păgânilor.

  Cu sabia în mână, se apărau cu o înfocare sălbatică şi căzură cu sutele. Până la urmă, Simon şi Ioan, dându-şi seama că totul era sfârşit, adunară pe zeloţii supravieţuitori şi, în fruntea lor. Trecură prin rândurile romanilor, izbutind să ajungă la curtea exterioară; de acolo, trecând puntea deasupra prăpastiei Tyropaeon, se refu-giară în Cetatea înaltă.

  Fuga zeloţilor fu semnalul unui măcel depăşind în grozăvie tot ce se petrecuse până atunci. O mulţime tremurândă de copii, de femei şi de bătrâni se refugiase înăuntrul Sanctuarului, nădăjduind că sfinţenia locului avea să-i ocrotească de brutalitatea romană. Se înşelaseră însă. Duşmanul, beat de sânge şi de măcel, scos din fire de o prea lungă rezistenţă, se repezi cu sabia ridicată asupra acestei mulţimi fără apărare şi omorî pe toată lumea, fără deosebire de vârstă. Sau de sex. Apoi continuă jaful.

  Templul căzuse în puterea lui Titus. Însă triumful acesta nu-i pricinuise o prea mare bucurie. Privea cu deznădejde înaintarea flăcărilor care, mânate de vânt, îşi continuau opera de distrugere.

  — Să vizităm interiorul Casei aurite înainte de a fi înghiţită pe veci de flăcări, spuse Tiberius Alexandru, foarte mulţumit în sinea lui de întorsătura pe care o luau evenimentele.

  Traversând curtea şi intrând în sânge până la glezne, Titus şi statul major trecură Propileonul, măreţ portic împodobit cu aripi întinse de fiecare parte ca pentru a ocroti Sanctuarul. Se pomeniră, atunci, în faţa unei uriaşe porţi aurite, baricadate pe dinăuntru.

  — Ar trebui un berbec pentru a o sparge, observă Titus, şovăind totuşi să folosească această măsură extremă, căci îşi amintea anumite povestiri ale Berenicei. După care păgânii ar fi căzut trăsniţi pentru că au voit să pângărească locul acela preasfânt, deschis numai marelui preot.

  — Există acolo o uşă mică prin care intră preotul însărcinat să deschidă în fiecare dimineaţă poarta, spuse Tiberius Alexandru. Nobilul Agrippa va binevoi, desigur, să ne arate drumul, adăugă el, adresându-se regelui care stătea lângă Titus.

  Însă Agrippa refuză această cinste.

  — Iţi las întâietatea, răspunse el.

  — Eşti cam palid, Agrippa. Ţi-e cumva frică? Îl zefiemisi Alexandru. Şi Alexandru făcu ceea ce n-ar fi făcut un iudeu ortodox, nici chiar un roman. Îşi rezemă umărul de uşă, o sparse, intră cu îndrăzneală şi împinse cele două canaturi ale uriaşei porţi; acestea des-chizându-se, dezvăluiră ochilor romanilor uluiţi ceea ce nu văzuseră încă niciodată, ceea ce n-avea să mai vadă nici un om vreodată.

  Un murmur de admiraţie scăpă de pe buzele lui Titus şi ale celor care-1 însoţeau.

  În dreapta se afla masa de aur, lipsită însă de cele douăsprezece pâini. În stânga, candelabrul de aur cu şapte braţe, neaprins.

  În fund, altarul de aur pe care ardea tămâia se desluşea pe o perdea din materialul cel mai fin, admirabil nuanţată cu albastru, stacojiu şi violet, cu figuri de heruvimi brodate cu aur.

  — Vegheaţi ca toate aceste lucruri să fie puse la loc sigur pentru a dovedi triumful meu, porunci Titus.

  Exemplul lui Alexandru dându-i îndrăzneală, traversă Locul Sfânt şi ajunse până la perdeaua care acoperea altarul.

  Alexandru o ridică şi Titus privi, cu ochi curioşi, Sfânta Sfintelor, lăcaşul duhului „Şhechinah”. Însă prezenţa divină o părăsise de mult. Locul era pustiu. Nu se vedea decât o piatră dreptunghiulară pe care se odihnea o arcă, deasupra căreia atârnau doi heruvimi de aur cu feţele plecate, cu aripile întinse. Piatra în sine nu era lipsită de interes, deoarece, în mintea ebreilor, ea însemna centrul suprafeţei pământului.

  După ce ordonase ca arca şi cei doi heruvimi să fie duşi în cortul său împreună cu celelalte obiecte, Titus porni înapoi.

  Nici imaginaţia lui Dante n-ar fi putut închipui o scenă mai sălbatică, mai tragică şi mai grandioasă, totodată, decât aceea, al cărei teatru era Templul. Vântul dinspre miazănoapte purta prin curţi vârtejuri de fum, valuri de foc care se abăteau, se înălţau şi dispăreau rând pe rând.

  În zgomotul incendiului se amestecau ţipetele victimelor, trosnetele grinzilor de cedru şi ale zidurilor care se prăbuşeau.

  Legionarii, aţâţaţi de vederea aurului, alergau de colo-colo ur-lând. Din toate părţile apăreau oameni încărcaţi cu veselă de aur şi de argint, drugi din acest preţios metal, saci cu „şhekeli”, pumnale incrustate cu pietre preţioase, vase de o valoare de nepreţuit, casete de fildeş, abanos şi alabastru pline cu mirodenii, parfumuri, veşminte bogate şi altele. Niciodată în istoria omenirii nu căzuseră atâtea bogăţii în mâinile unei armate victorioase, în aşa măsură încât – în Siria – aceste comori făcură, în mai puţin de o săptămî-nă, să scadă preţul aurului la jumătate din valoarea sa.

  Apropierea incendiului, care se întindea repede, îl sili pe Titus şi pe toţi acei romani care nu voiau să piară în flăcări, să bată în retragere. Mai rămânea încă, totuşi, o pradă considerabilă şi mulţi soldaţi, neputându-se hotărî să părăsească toate aceste comori, arseră împreună cu ele.

  Instalaţi la distanţă respectabilă, Titus şi statul său major con-templau acest spectacol, care le amintea incendierea Romei de către Nero.

  Întreaga coastă a colinei ardea ca un vulcan. Clădirile Templului se prăbuşeau unele după altele în abisul de flăcări cu trosnete formidabile. Din acoperişurile de cedru ţâşnea un ocean de flăcări, coloanele aurite păreau nişte torţe gigantice, turnurile scuipau prin toate deschizăturile torente de fum negru şi rotocoale de flăcări.

  Dacă acest spectacol îi înspăimânta pe romani, se poate închipui efectul pe care-1 producea asupra iudeilor.

  Meterezele dinspre miazănoapte erau ocupate de o mulţime nenumărată de spectre palide şi desfigurate – căci, deşi muriseră mii dintre ei, mai rămâneau încă multe alte mii. Nenorociţii aceia se priveau unii pe alţii cu uluire şi se întrebau dacă ceea ce contem-plau erau cu adevărat real.

  Marea speranţă care-i susţinuse atâta timp, şi-i mai susţinea încă, avea să-i părăsească oare? În timpul celor patru ani – de la începutul războiului – trăiseră cu încredinţarea că Messia avea să apară pentru a sfărâma jugul nelegiuit al romanilor şi să statornicească întreg imperiul glorios al lui Israel.

  Iar acum venise sfârşitul visului lor? Sfintele Scripturi minţise-ră, aşadar, prorocind că Messia avea să apară în timpul celui de-al doilea Templu? Sau poate că Messia apăruse cu adevărat şi îl alungaseră?

  Nu-şi puteau desprinde privirile de la flăcări, sperând încă. Împotriva tuturor aparenţelor. Şi când, în cele din urmă, şi-au dat definitiv seama că Templul lor era pierdut, că cerul rămânea cu îndărătnicie închis, că nici o putere divină n-avea să mai coboare pentru a le veni în ajutor, noaptea răsună de ţipetele lor prelungi de deznădejde, ţipete sfâşietoare prin pasiunea şi disperarea lor: strigătele unui neam pe moarte; ţipete repetate în depărtare, din colină în colină.

  Încetul cu încetul, flăcările se potoliră. Nişte licăriri intermitente mai apărură ici şi colo până ce, în cele din urmă, întunericul nopţii acoperi aceste ruine înnegrite, fumegânde, pe jumătate îngropate în cenuşă.

  Trei veacuri mai târziu, împăratul Iulian, care îşi făcuse nume de apărător al păgânismului, pentru a dezminţi prorocirile lui Cristos, invită pe iudei să-şi reclădească Templul.

  Împrejurările supranaturale care se opuseră înfăptuirii planului aceluia care, murind, striga: „Ai învins, GalileanuleH sunt adeverite atât de scriitorii păgâni, cât şi de cei creştini şi prea cunoscute pentru a fi tăgăduite. Învăţătura istoriei este clară: „Distrugerea Templului a fost fapta lui Dumnezeu”.

  XXIII.

  Templul arsese. Când Titus află – căci lucrul îi fu spus în ascuns – care era mâna care aprinsese focul, jură pe toţi zeii că Crispus avea să fie omorât. Încercă să se convingă că procedând astfel era însufleţit de un spirit de dreptate şi nu de dorinţa ascunsă de a înlătura piedica din calea unirii sale cu Berenice.

  Tiberius Alexandru se sili să potolească mânia şefului său.

  — Ce poruncă a călcat Crispus? A dat foc clădirilor înainte de a cunoaşte ordinul tău.

  — Cu adevărat! Este Crispus comandant suprem? De ce ordine a ascultat?

  — De acelea ale zeilor nemuritori, după cât mi se pare. Replică Alexandru. Însuşi Iosef. Căruia îi porţi mare stimăm îţi va spune că Templul era, prin voinţa divină, sortit pieirii. Crispus n-a făcut decât să asculte de destinul său.

  — Foarte bine. Iar eu hotărăsc că soarta lui este şi să i se taie capul.

  Chipul lui Alexandru se posomori.

  — Dacă procedezi astfel, părăsesc imediat serviciul tău şi mă întorc la Alexandria.

  — Iar eu renunţ la titlul meu de tribun, făcu la rândul său Rufus.

  — Şi eu! Şi eu! Strigară alte voci.

  Titus înţelese, după privirile mustrătoare ale ofiţerilor săi, că mersese prea departe.

  Muntele Sion, fortăreaţa aceea de temut, nu era încă cucerită şi nu se putea despărţi astfel de cei mai viteji ofiţeri ai săi. În afară de asta, trebuia să se gândească la tatăl său, Vespasian. Acesta din urmă avea pentru Crispus o profundă afecţiune şi n-avea să fie mulţumit dacă ar fi fost executat.

  — Spune-i lui Crispus să vină la mine! Porunci el, adresându-se unui centurion.

  Tribunul dispăru şi reveni curând foarte mâhnit. Se părea că Crispus fusese scos din învălmăşeală, în ajun, cu atâtea răni, încât nu se ştia dacă avea să mai scape.

  — Încerca să scape de la măcel pe o văduvă numită Miriam, refugiată lângă altar, explică centurionul. Văzând acest lucru, soldaţii sirieni – care sunt ruşinea armatei noastre – au îndrăznit să întoarcă toţi armele împotriva lui. Un tribun roman!

  — Pe Castor! Ucigaşii lui, dacă-i poate recunoaşte, vor fi toţi răstigniţi! Exclamă Titus. Ei bine! Deoarece nu poate veni la mine, mă voi duce eu la el. Dar nu vă temeţi, bravii mei căpitani, adăugă el, observând privirile neliniştite ale ofiţerilor, ura mea împotriva lui Crispus a dispărut, nu-i pricinuiesc nici un rău.

  Spunând aceste cuvinte, îl urmă pe centurion până la fortul unde zăcea Crispus, înfăşurat în bandaje, întins pe un culcuş.

  Vederea acestui obraz palid şi suferind îl dezarma cu desăvârşi-re pe Titus; folosi tonul cel mai binevoitor pentru a-şi exprima părerea de rău că-şi găsea prietenul într-o atât de tristă stare.

  — E mai bine aşa, spuse Crispus, socotindu-se pierdut. Berenice va fi liberă.

  — Pe toţi zeii, exclamă Titus, să nu vorbim despre femeile acestea, care despart pe cei mai buni prieteni. Dacă trebuie s-o câştig pe Berenice cu preţul vieţii tale, mai bine să nu fie niciodată a mea. Dar, apropo, ştii că Berenice neagă de a fi fost femeia voalată de la Beth-tamar?

  — Şi tu o crezi?

  Tăcerea lui Tjtus dovedi că în fond împărtăşea părerea lui Crispus. După ce îi adresă câteva cuvinte de îmbărbătare, plecă.

  Nu era vorba, pe vremea aceea, de doctori pentru a-i îngriji pe ostaşi; erau lăsaţi să se îngrijească singuri, cum puteau, cu ajutorul camarazilor lor. Titus însă era însoţit de un medic grec; îl trimise numaidecât la Crispus, şivie fu mulţumirea, în întreaga tabără, când se află că starea bolnavului era mai puţin disperată decât se crezuse la început.

  Peste o săptămână, Titus îi făcu o a doua vizită lui Crispus şi convorbirea lunecă iar asupra Berenicei.

  — Nimeni, observă Titus, nu şi-ar risca viaţa, precum ai făcut tu, pătrunzând într-un oraş asediat, pentru a veni în ajutorul unei tinere fete, dacă n-ar fi profund îndrăgostit de ea. După cum vezi, cunosc toată povestea. Dar de vreme ce pe Vashti o iubeşti şi nu pe Berenice, nimic mai simplu decât s-o repudiezi pe una pentru a te căsători cu cealaltă.

  — Îngăduie-mi o observaţie, răspunse Crispus: n-am spus niciodată că o iubesc pe Vashti. Este o simplă presupunere din partea ta. Recunoştinţa pe care i-o datorez pentru îngrijirile devotate cu care m-a înconjurat în timpul bolii ajunge pe deplin pentru a îndreptăţi interesul pe care i-1 port. De altfel, chiar admiţând că o iubesc, n-aş putea primi propunerea ta, care este absolut contrarie principiilor mele actuale. Pentru creştini, căsătoria este un legă-mânt sfânt ce nu mai poate fi desfăcut.

  — Zadarnic te aperi, Crispus! O iubeşti pe Vashti, sunt sigur de asta. Iar cât despre încăpăţânarea-ţi nebună în ce priveşte divorţul, vei fi silit, cred, să consimţi fără voia ta. Am vorbit cu alţi soldaţi creştini – căci tu nu eşti singurul în armată – şi mi-au spus că dacă o femeie este necredincioasă soţului ei, acesta este perfect îndreptăţit să ceară divorţul. Chiar şi Crist – şeful vostru – a încuviinţat divorţul pentru vina de adulter. * Or, adaugă Titus cu un ton plin de subînţeles, Berenice este hotărâtă să-ţi dea toate motivele necesare unei despărţiri.

  Pe vremuri, când era încă păgân, Crispus ar fi primit cu bucurie acest prilej de a sfărâma o legătură care-i era odioasă. Acum, însă, nu putea consimţi să profite de greşeala pe care ar putea-o săvârşi Berenice, nici să dea o încuviinţare tacită purtării ei.

  — Cezar, spuse el cu glas răspicat, nu vreau să fiu amestecat în nici un chip în această uneltire pe care o socotesc drept ruşinoasă. Ba mai mult, dacă procedaţi astfel, vă voi denunţa. Nu uita că Vespasian mi-a făgăduit sub jurământ de a-spânzura pe orice bărbat care vrea să-mi ia soţia, chiar de ar fi şi fiul său. Dacă o com-promiţi pe Berenice, indiferent cum, mă voi duce să te acuz în faţa tronului imperial şi-1 voi soma pe împărat să-şi ţină cuvântul.

  Titus începu să râdă.

  — Voi lua, aşadar, asupră-mi acest rL”C, ripostă el. Şi se retrase, ferm hotărât să-şi urmărească scopul, lăsându-1 pe Crispus tot atât de hotărât să procedeze precum spusese.

  Crispus primi numeroşi vizitatori în timpul bolii, între alţii Iosef, care avea de gând să scrie o istorie a războiului şi voia să capete informaţii cu privire la incendierea Templului.

  Crispus se supuse bucuros interogatoriului, dar îl rugă să nu-i menţioneze numele în povestire.

  — Cum s-ar putea una ca asta, spuse Iosef zâmbind, după toate faptele strălucite prin care te-ai distins?

  — E tot ce se poate mai simplu. Vorbeşte despre mine ca despre un „oarecare tribun” sau „unul dintre soldaţi”. Apoi, trecând la un subiect cu mult mai interesant pentru el decât gloria-i viitoare, urmă: Ştii că pupila ta Vashti este sclava prinţesei Berenice?

  * Matei, cap. V, 32.

  — Da, ştiu, i-a răspuns losef. Cu un zâmbet enigmatic care-1 intrigă pe Crispus. Plec chiar astăzi la Cezareea pentru a-i remite prinţesei o scrisoare de la Titus în care îi cere, ca o favoare, s-o trateze pe Vashti cu mai multă îngăduinţă.

  — Ar face mai bine dacă ar trimite ordinul de a o pune în libertate. Dar asta va veni, sper, la timpul potrivit, reluă el. Hotărât să-i vorbească lui Vespasian cu privire la Vashti. „Nu-ţi mai pierde timpul lângă mine. Du-te, şi cerul să te însoţească şi să-ţi binecu-vânteze însărcinarea.

  Crispus ceruse să i se aşeze patul lângă o fereastră; de acolo, putea urmări pregătirile romanilor în vederea asediului muntelui Sion, unde sălbaticii zeloţi se pregăteau pentru ultima rezistenţă. Cucerirea acestei fortăreţe avea să însemne sfârşitul acestui iung asediu.

  Titus se oferise, prin gura lui losef, să lase viaţa tuturor supravieţuitorilor, dacă voiau să se predea imediat, fără luptă. Însă Simon şi loan mai erau încă foarte îndrăzneţi. Cereau o libertate desăvârşită pentru ei, partizanii lor, precum şi pentru femeile şi copiii acestora, făgăduind în schimb să se exileze într-un ţinut pierdut, unde să nu se mai audă vorbindu-se despre ei. Titus respinge asemenea condiţii şi jură chiar, în furia sa, de a trece prin foc şi sabie pe toţi asediaţii, bărbaţi, femei şi copii, apoi de a rade oraşul de pe suprafaţa pământului.

  Auzind acest lucru, Crispus se bucură la gândul că Vashti avea să scape de cumplitul măcel.

  Romanii îşi desăvârşiră pregătirile în optsprezece zile. Iar în a nouăsprezecea, dimineaţa, Titus ordonă asaltul Sionului dinspre miazănoapte.

  Chiar şi atunci, zeloţii ar fi putut uşor prelungi asediul timp de câteva săptămâni, graţie poziţiilor lor de necucerit în cele trei minunate fortăreţe Hippicus, Phasael şi Mariamne. Însă succesele permanente şi extraordinare ale romanilor, cucerirea cartierelor Bezetha şi Acra, ruinele turnului Antonia şi ale Templului îi demoralizaseră pe zeloţi până într-atât, îneât abia auziseră răsunând izbiturile teribililor berbeci în zidurile Sionului şi cuprinşi de panică, părăsiră fortificaţiile şi o luară la fugă. Unii se refugiară în catacombele care înconjoară Ierusalimul, ceilalţi deschiseră porţile dinspre miazăzi, încereând zadarnic să străpungă liniile romane.

  Legionarii săriră zidurile, scoţând strigăte de triumf; se răspân-diră prin străzile nenorocitei cetăţi şi trecură totul prin foc şi sabie. Scoşi din fire de lunga rezistenţă a zeloţilor, se repeziră asupra nevinovaţilor tot atât, cât şi asupra vinovaţilor. Înjunghiind bătrânii. Femeile şi copiii, împreună cu bărbaţii. Nu întrerupseră măcelul decât atunci când braţele lor obosite refuzară să mai lovească.

  Iudeii supravieţuitori – şi mai rămâneau încă mii – fură urmăriţi ca o turmă de oi dincolo de puntea Tyropoeon, până în galeriile pe jumătate arse, unde rămaseră sub supravegherea soldaţilor romani. Cea mai mare parte, îndărătnici şi sălbatici până la capăt, refuzară să atingă mâncarea pregătită de către păgâni şi preferară să moare, de foame.

  Când intră Titus în cetate şi privi cu luare-aminte turnurile masive pe care zeloţii, în panica lor, le părăsiseră înnebuniţi, fu cuprins de mirare şi de uluire.

  — Într-adevăr, murmură el, dacă nu ne-ar fi venit în ajutor chiar Divinitatea, semănând în inima acestor oameni o groază laşă şi de neînţeles, n-am fi reuşit niciodată să cucerim aceste turnuri.

  Timp de câteva zile, se procedă la triere chiar în curţile Templului. Toţi acei care putură fi dovediţi că purtaseră armele împotriva romanilor fură executaţi pe loc. Alţi şapte sute, cei mai frumoşi şi mai înalţi, fură puşi la o parte pentru a participa la triumful lui Titus. În sfârşit, dintre cei care rămaseră, toţi tinerii de sub şaptesprezece ani fură vânduţi ca sclavi. Ceilalţi, puşi în lanţuri, erau duşi să lucreze în minele Egiptului sau împărţiţi prin diferitele provincii ale imperiului pentru a pieri în amfiteatre de sabia gladiatorilor sau de colţii fiarelor sălbatice. Cât despre bătrâni şi infirmi, fură pur şi simplu omorâţi cu sânge rece. Familii întregi au fost despărţite pentru a nu se mai revedea în lumea aceasta. Se petre -cură, în curţile Templului, în aceste ultime zile de septembrie ale anului 70, scene sfâşietoare, şi acestea cu încuviinţarea aceluia pe care contemporanii săi l-au numit „Amor et deliciae generis lui-mani” – desfătarea neamului omenesc. Auzind, în toiul nopţii, tân-guirile şi suspinele nenorociţilor captivi, Crispus dorea cu în-foca-re ca libertatea creştinismului să vină mai curând şi să dea oamenilor un gând mai omenos şi mai îndurător.

  Titus porunci apoi ca cetatea să fie arsă până la temelie, cu excepţia celor trei turnuri – Hippicus, Phasael şi Mariamne – păstrate în parte pentru a adăposti o garnizoană însărcinată să-i împiedice pe iudei de a reclădi oraşul, dar şi pentru a arăta posterităţii valoarea armatei romane, care putuse cuceri o asemenea cetate.

  Terentius Rufus primi însărcinarea de a supraveghea lucrările de dărâmare şi prima-i grijă fu de a-1 transporta pe Crispus în frumoasele apartamente ale turnului Hippicus pentru a-i grăbi vindecarea.

  Simon cel Negru şi Ioan de Giscala nu făceau parte din numărul prinşilor, spre marea supărare a lui Titus. Se află. Curând că se refugiaseră în catacombe, sub cetate.

  Neîmblânzitul Simon reuşi să scape îndeajuns de mult timp tuturor urmăririlor. Ioan însă, înfrânt prin foame, ieşi din ascunzătoarea sa şi căzu în mâinile duşmanului. Printr-o îngăduinţă specială a învingătorului, nu fu osândit decât la temniţă pe viaţă.

  Când sarcina lor fu terminată, trupele romane ridicară tabăra şi se îndepărtară, cu mici opriri şi mare alai, spre Cezareea. Erau încărcate cu prada Templului şi târau în urma lor un lung cortegiu de prinşi îndureraţi – ultimii supravieţuitori ai unui mare popor.

  Terentius Rufus, rămas în oraş în fruntea legiunii „Fretensis”, împlini opera de distrugere, cu care fusese însărcinat, cu o asprime care făcu să-i fie numele urât de către iudei. Trecu chiar cu plugul pe locul acestei cetăţi, odinioară atât de înfloritoare.

  — Unde este acum Dumnezeul lor? Spunea el, zâmbind cu dispreţ. Nu bănuia deloc că el însuşi confirma prin fapta sa adevărul religiei iudee, îndeplinind această prorocire: „Sionul va fi arat ca un ogor”. '

  Totuşi, fură cruţate câteva case, în partea de apus a cetăţii, pentru a servi de locuinţă provizorie unei garnizoane romane. În felul acesta fu păstrat celebrul „Coenaculum” sau „Casa Cinei cea din urmă”, transformată mai târziu, sub domnia lui Constantin, în biserică creştină.

  1 IeremiaXXVI, 18.

  Timp de o lună, Simon, ascuns în catacombe, rămase de negăsit. Ajutat de o mică bandă credincioasă de mineri şi spărgători de piatră, încercă să-şi deschidă o trecere prin stâncă, în speranţa de a ieşi dincolo de liniile romane. Nu putu însă duce această gigantică lucrare până la capăt. Curând începură să le lipsească merindele. Simon recurse atunci la o ciudată stratagemă. Îmbrăcă un veşmânt alb şi o mantie de purpură şi apăru dintr-odată din pământ, chiar pe locul unde fusese Templul. Spera, desigur, să treacă, în ochii soldaţilor romani neştiutori şi superstiţioşi, drept o fiinţă supranaturală şi să profite de primul lor gest de spaimă pentru a scăpa.

  Într-adevăr, soldaţii care-1 văzură apărând deodată astfel îmbrăcat, rămaseră la început încremeniţi. Îşi veniră repede în fire şi, în-conjurându-1, îl întrebară cine este.

  — Numele meu nu-i pentru nişte urechi de rând. Chemaţi-I pe comandant, declară Simon cu un aer solemn şi misterios.

  Însă când îl văzu venind pe Rufus, care-1 cunoştea foarte bine, înţelese că partida era pierdută.

  Rufus îl privi un timp cu un zâmbet de milă.

  — Cum ţi-ai putut închipui că ne vei înşela cu deghizarea aceasta caraghioasă? Făcu el. Acum eşti prinsul meu. Pentru ce nu te-ai aruncat mai curând în vârful spadei, în felul romanilor? Ar fi fost un sfârşit demn de tine.

  — Legea noastră interzice sinuciderea, răspunse Simon, scurt. Spune-mi fără întârziere care-mi va fi soarta.

  — Titus a hotărât-o deja: vei face parte din cortegiul său triumfal; vei parcurge oraşul Roma, cu o frânghie de gât, pentru ca toţi cetăţenii să poată contempla în voie pe omul care a ţinut atât da mult piept ostaşilor lor. În tot acest timp, lictorii te vor biciui, căci aşa este obiceiul roman. Vei avea şi plăcerea de a vedea purtându-se prin faţa ta uneltele sfinte ale Templului tău. În cele din urmă, vei fi târit până la stânca Tarpeiana, înjunghiat şi aruncat în gol în mijlocul uralelor de bucurie ale mulţimii. Te-aş plânge, cu adevărat, dacă amintirea garnizoanelor romane măcelărite în mod laş nu mi-ar împietri inima.

  — Mai bine să cad cu Israel decât să triumf cu Roma, se mulţumi să răspundă zelotul.

  Rufus nu-l păstră mult timp pe prizonier. Se grăbi să-1 trimită lui Titus, care se afla atunci la Cezareea. Abia la trei luni după arderea Templului se simţi Crispus în stare să părăsească palatul şi să se plimbe, cu pas nesigur, printre grămezile de ruine, singurele rămăşiţe ale acestei trufaşe şi nestăpânite cetăţi.

  Însoţit de Rufus. Urcă colina Templului: galeriile, colonadele, porticurile şi turnurile, totul dispăruse. Numai zidăria care suporta aceste uriaşe construcţii rezistase tuturor încercăriior de dărâmare. Mai este încă şi astăzi în picioare o parte din ea, alcătuind celebrul „zid al plângerii” unde vin evreii să jelească.

  Crispus şi Rufus conţemplau acest spectacol trist, cârjd zăriră cu surprindere un grup de bărbaţi şi femei cu atitudine paşnică şi respectabilă, care urcau încet şi în ordine muntele Moria, dinspre Valea Cedron.

  — Crispus recunoscu curând pe prietenii săi de la Pella şi printre ei, pe sfântul episcop Simeon, care-1 botezase.

  — Cine să fie oare aceştia? Făcu Rufus, care-i privea cu un ochi bănuitor şi puţin binevoitor.

  — Sunt creştinii care m-au primit şi adăpostit în timpul surghiunului meu, îi explică Crispus. Au părăsit Ierusalimul acum patru ani, pentru a nu purta armele împotriva romanilor.

  — Aceasta pledează în favoarea lor. Dar ce căutaţi aici, acum? Întrebă Rufus, adresându-se micului grup.

  — Am vrea să ne instalăm din nou aici şi să avem dreptul de a ne practica în pace religia noastră.

  — Cum? Credeţi că Titus a distrus acest oraş pentru ca voi să veniţi numaidecât să-l reclădiţi?

  — Titus 1-a distrus ca bastion al răscoalei iudee, observă Crispus. Aceştia au însă cu totul alte sentimente Departe de a fi nişte răzvrătiţi, se vor supune fără a protesta stăpânirii Romei şi vor deveni chiar preţioase ajutoare.

  — Hm! Mă îndoiesc că Titus le va permite să se stabilească pe aceste ruine.

  — Vărul său, Flavius Clemens, le-ar permite; ştii că este creştin şi că cei doi fii ai săi au fost aleşi de către Vespasian pentru a urma la domnie lui Titus şi lui Domiţian. Lipsiţi amândoi de copii.

  Fără îndoială că vom trăi. Rufus, pentru a vedea pe tron un Cezar creştin, care va şti să răsplătească consideraţia pe care o vei fi arătat-o acestei mici comunităţi. * Acest argument nu era lipsit de valoare. Personal, Rufus nu avea nimic împotriva creştinilor şi puţin îl interesa dacă se stabileau acolo sau altundeva. În afară de asta, Titus nu dăduse nici un ordin formal împotriva lor. Le acordă, aşadar, permisiunea cerută.

  Şi astfel, creştinii din Pella putură binecuvânta ziua în care primiseră printre ei pe păgânul proscris şi fugar. Graţie mijlocirii sale, rămaseră la Ierusalim şi, prin cultul lor zilnic în Coenaculum, putură relua şi perpetua Biserica creştină întemeiată de apostoli.

  XXIV.

  Crispus şi Rufus se plimbau pe malul mării, nu departe de Cezareea, într-o dimineaţă însorită de aprilie.

  — Ai văzut noile monede bătute de Titus pentru a-şi imortaliza victoria? Întrebă Rufus. Şi, la răspunsul negativ al prietenului său, scoase un sester şi i-1 întinse.

  Pe faţa monedei era gravat capul lui Titus, încununat de lauri. Reversul reprezenta un palmier graţios, la piciorul căruia era o femeie care plângea, emblemă a Iudeei. Titus stătea în picioare lângă palmier, în costum de războinic, cu piciorul pe o cască, cu o lance în mâna dreaptă şi o sabie în stânga. Cuvintele „Judeea Capta” -Iudeea îndoliată – alcătuiau legenda.

  — Femeia aceasta care plânge ar putea trece drept un portret al Berenicei, observă Crispus cu surprindere.

  — Este, într-adevăr, ea. Se povesteşte că Titus, zărind-o pe Benerice care plângea – sau pretindea că plânge – şezând sub un palmier, fu aşa de puternic impresionat, încât porunci numaidecât să se imortalizeze această scenă semnificativă, bătând-o pe monedele aniversare.

  — Şi Berenice nu s-a împotrivit?

  Din nefericire, speranţele lui Crispus nu s-au împlinit. Domiţian, ajuns împărat, îl omoară pe Flavius Clemens. Soarta fiilor săi a rămas necunoscută.

  — Nu, după cât ştiu. S-a învoit cu o supunere lăudabilă la această dorinţă a lui Cezar. Ba mai mult, 1-a urmat la toate serbările pe care le-a dat în cinstea victoriei, arătând prin aceasta cât de puţin sinceră este durerea ei pentru poporul şi religia sa. A devenit pe faţă amanta lui. Antoniu şi Cleopatra reînviaţi. Mă întreb dacă se va căsători cu ea.

  — Nu înainte ca eu s-o fi repudiat-o, în orice caz, făcu Crispus, liniştit.

  Rufus rămase înmărmurit de această destăinuire, la care era departe de a se aştepta. Prietenul său îl puse atunci la curent cu căsătoria de la Beth-tamar şi cu motivele pe care le avea de a crede că Berenice era femeia voalată.

  — Prinţesa Berenice, soţia ta! Bolborosi Rufus. Hm! Când însuşi Cezar îi ia femeia, cui i se va plânge soţul?

  — I-o las cu dragă inimă. Purtarea ei scandaloasă mă îndreptăţeşte să n-o mai socotesc soţia mea şi am de gând s-o repudiez.

  — Nu încă! Nu încă! Exclamă Rufus. Şi obrazul i se lumină dintr-o dată. Nu te grăbi. Aşteaptă, pentru a o face să o elibereze pe Vashti.

  — Ce vrei să spui? In ce fel i-ar putea folosi Vashtiei acest răgaz?

  Rufus chicoti cu un afectuos dispreţ, văzându-1 pe Crispus atât de lipsit de pătrundere.

  — S-a stipulat, cu prilejul căsătoriei, că soţia are să rămână stă-până pe bunurile ei?

  — În nici un fel.

  — In cazul acesta, Vashti este liberă.

  — Ei, cum asta? Făcu Crispus cu vioiciune.

  — Nu înţelegi? Ripostă Rufus, cam nerăbdător. N-ai decât să te prezinţi înaintea lui Titus şi a Berenicei şi să le spui: „Femeia aceasta este soţia mea. Legea mi-o dă, iar documentul acesta semnat de către Vespasian îmi confirmă afirmaţia”. Dacă Titus te vede hotărât să-ţi ceri drepturile, nu va îndrăzni să se opună. O vei lua, aşadar, cu tine, de bună voie sau cu sila pe mândra prinţesă, şi-i vei vorbi astfel: „Eşti a mea şi tot ce ai îmi aparţine, inclusiv sclavii. Drept care, folosind puterea pe care mi-o dă legea, declar liberă pe această tânără fată, Vashti”. Iată, Crispus cum trebuie să procedezi. După aceea o vei putea repudia pe Berenice, dacă vrei. Dar mai întâi elibereaz-o pe Vashti.

  Crispus, încântat de acest plan îndrăzneţ, hotărî să-l pună fără întârziere în practică.

  — Pentru ce să nu încerci chiar mâine, îl sfătui Rufus. După cum ştii, Berenice dă un mare banchet în Pretorium, pe care noul procurator Antonius Julounus i-1 pune binevoitor la dispoziţie. Suntem poftiţi şi noi doi; şi-ţi pot chiar prezice că lipsa ta ar dezamăgi-o foarte mult pe Berenice, căci ţi-a pregătit o mică umilire. A hotărât ca sclava ei Vashti să servească pe invitaţii mai de seamă în calitate de mare paharnic.

  — Să dea Domnul să cadă această umilinţă pe capul neruşinatei prinţese.

  — Aceasta este şi dorinţa mea. Pentru ce să impună această ruşine frumoasei noastre Vashti! Da, trebuie neapărat sa acţionezi, mâine seară cel mai târziu. Cere-o cu îndrăzneală pe Benerice, ca soţia ta, în prezenţa tuturor invitaţilor, şi uluieşte-1 pe Titus folo-sindu-ţi autoritatea asupra ei. Dorinţa ei este, pare-se, să ofere oaspeţilor o distracţie rară. Cred că va izbuti, graţie nouă!

  Crispus aprobă acest plan şi aşteaptă cu nerăbdare seara următoare.

  Când, în sfârşit, se apropie ora fixată pentru banchet, se grăbi să îmbrace cea mai frumoasă şi mai albă togă, împodobită cu o eşarfă lată de purpură, apoi se îndreaptă, însoţit de Rufus, spre palatul unde urma să aibă loc ospăţul.

  Intrând, recunoscu sala unde avusese loc Serbarea lui Florus. _ într-adevăr, Berenice alesese înadins această încăpere, din spirit de răzbunare. Acolo unde fusese aleasă şi salutată Vashti ca regină a frumuseţii, acolo avea să fie umilită şi s-o slujească pe prinţesa, ale cărei farmece fuseseră dispreţuite de Crispus; iar acesta din urmă avea să vadă el însuşi înjosirea aceleia pe care o iubea. Acesta era, de altfel, singurul motiv pentru care fusese poftit.

  Zâmbi în sinea lui. Se va vedea cine va fi umilit până la urmă!

  Sala ospăţului avea un aspect strălucitor. Toţi vitejii căpitani care luaseră parte la război se aflau întruniţi, precum şi un mare număr de femei, acoperite cu bijuterii scânteietoare şi înveşmântate în toalete bogate.

  , Crispus şi prietenul său intrară în clipa în care comesenii se aşezau în numeroase „tricliniumuri”.

  Berenice trecea în revistă mulţimea invitaţilor cu pas mândru şi sigur, cu aerul semeţ şi maiestuos; purta o diademă în păru-i negru; desigur că se vedea deja împărăteasa lumii.

  Titus păşea alături de ea, încununat cu lauri şi îmbrăcat cu purpura imperială. Părea plin de voie bună şi însufleţire; însă, la vederea lui Crispus, tresări şi vălul ruşinii îi întunecă faţa.

  — I-a mai rămas destulă ruşine încât să se simtă prost în faţa prietenului căruia i-a luat soţia, gândi Rufus, care surprinse această expresie. Deşi este şeful meu – şi Cezar – mă voi bucura, dacă va fi tratat precurm merită.

  Berenice, Titus, Agrippa, Alexandru şi alte personalităţi de rang înalt luară loc la acelaşi triclinium. Crispus şi Rufus fură conduşi la un triclinium alăturat, lucru care îi bucura, căci astfel puteau discuta în voie. Iosef se afla şi el la masa lor, lângă Crispus.

  — Ştii ce surpriză o aşteaptă pe Vashti? Îl întrebă acesta din urmă.

  — Da, răspunse Iosef. Dar, ştiind că prezenţa ta aici va împiedica această nedreptate, nu sunt neliniştit.

  — Rufus, şopti Crispus prietenului său, i-ai împărtăşit cumva lui Iosef planurile noastre?

  Răspunsul negativ al lui Rufus îl lăsă pe Crispus foarte uimit de cuvintele lui Iosef.

  O doamnă în vârstă, cu înfăţişare venerabilă şi impunătoare, stătea lângă istoric.

  — Mama mea, explică Iosef, care a venit în acelaşi scop ca şi mine – şi zâmbi enigmatic – adică pentru a obţine libertatea Vashtiei.

  Iosef avea, aşadar, şi el, un plan pentru a o smulge pe pupila sa din mâinile Berenicei? Crispus încercă să ghicească ce anume putea fi, însă la ţoale întrebările sale Iosef răspunse atât de evaziv, încât Crispus fu nevoit să-şi stăpânească nerăbdarea şi să aştepte ca evenimentele să-l lămurească.

  Comesenii se aşezară toţi la locurile lor şi curând începu ospăţul. Sclavi de ambele sexe, frumos îmbrăcaţi, parcurgeau sala cu pas grăbit, atenţi la dorinţele invitaţilor.

  — N-o văd pe Vashti, îi şopti Crispus lui Iosef.

  — Nu, răspunse acesta pe acelaşi ton. Nu va intra decât în momentul libaţiunilor.

  Crisipus mâncă puţin şi nu luă aproape deloc parte la conversaţia veselă a comesenilor din jur. Gândul la Vashti îi era tot timpul prezent în minte. Simţea o înfrigurare punând stăpânire pe el la gândul că avea să apară.

  În sfârşit lumea se satură. Tăvile cu mâncare fură ridicate pentru a se face loc vinurilor.

  — Şi acum, domnii mei, exclamă Berenice, adresându-se comesenilor de la tricliniumul ei, dar destul de tare pentru a fi auzită de Crispus şi de toţi ceilalţi invitaţi, am pentru voi unul din vinurile cele mai rare, care vă va fi servit de către o paharnică tot atât de graţioasă ca însăşi Hebe.

  Şi, într-adevăr, în mijlocul grupului de sclave care intra, adu-când vinul, dispus o observă pe Vashti.

  Sclavele se despărţiră repede pentru a se duce fiecare la locul care-i fusese desemnat.

  Din mulţimea care se îngrămădea în sala ospăţului, Crispus nu avea ochi decât pentru o singură persoană: frumoasa fată blondă care înainta cu pas uşor şi mlădios spre tricliniumul principal.

  Cât de mult se schimbase de la ultima dată când o văzuse! Atunci era slabă, plăpândă şi nenorocită! Acum redevenise ea însăşi, tot atât de frumoasă ca şi la ospăţul lui Flavius.

  Talia i se contura zveltă şi elegantă, dintr-o tunică de mătase de un alb ca zăpada, împodobită cu o broderie bogată de aur şi strânsă cu o cingătoare lată de argint cizelat. Un şirag de perle îi înconjura gâtul alb şi o cunună de viorele se odihnea pe păru-i fin de un blond auriu.

  Era imaginea vie a frumuseţii. Ochiul se odihnea cu încântare pe această luminoasă apariţie, fără a putea descoperi nici cel mai mic cusur.

  Mama lui Iosef o contempla cu o mulţumire înduioşată amestecată cu mândrie, căci ea supraveghease toaleta tinerei fete, voind s-o vadă apărând cât mai frumoasă la acest banchet; şi acum îşi spunea că izbutise.

  Privirea Vashtiei o întâlni deodată pe aceea a lui Crispus. Zâmbi. Inima tânărului începu să palpite. Un fior fierbinte îi alergă prin vine. Căci zâmbetul acesta exprima o încredere absolută; îl privea liniştită, ca şi cum ar fi ştiut că el avea s-o scape. Îi cunoştea cumva intenţiile? Se întreba el, sau, poate, se bizuia pe ajutorul lui losef?

  Berenice începea să creadă că fusese prost inspirată, silindu-şi sclava să apară la banchet. O surdă nelinişte punea stăpânire pe ea la auzul murmurelor de admiraţie care scăpau de pe buzele bărbaţilor, ba chiar şi ale femeilor.

  — O, voi, zei nemuritori! Cine poate fi oare? Exclamă Tiberius Alexandru, cu un accent pătimaş. Nu ştiam, prinţesă, că şi Venus în persoană avea să facă parte dintre invitaţii tăi.

  — Nu-i decât o sclavă de-a mea! Răspunse Berenice, nepăsătoare în aparenţă, dar fierbând de mânie şi gelozie.

  — O sclavă! Reluă Alexandru, în timp ce o lucire de poftă i se aprindea în ochi. Îţi dau pe ea zece mii de aurei. ba chiar cinspre-zece mii, adăugă el înfierbântat.

  — E de prisos. N-o vând cu nici un preţ, răspunse cu răceală Berenice.

  Spunând acestea, se sculă în picioare şi numaidecât se făcu tăcere în sală. Murmurele şi conversaţiile încetară la vederea chipului întunecat şi ameninţător al prinţesei. Fiecare se întreba cu nelinişte, care era pricina acestei tulburări.

  Se întoarse înfuriată spre sclava care cutezase să nu-i dea ascultare în două privinţe: purta un costum cu totul diferit decât acela care-i fusese ales şi nu avea în mână carafa cu vin, însemnul funcţiei sale.

  — Cine ţi-a îngăduit să porţi rochia aceasta? Întrebă prinţesa, cu glas dur şi tremurător.

  — Nimeni, răspunse Vashti, cu un zâmbet liniştit care aţâţă şi mai mult furia rivalei sale. Cred, prinţesă, că am la fel ca oricare alta dreptul de a mă îmbrăca cum îmi place şi nu văd de ce te priveşte acest lucru.

  Lui Crispus nu-i venea să-şi creadă urechilor: blajina şi sfioasa Vashti să vorbească atât de răspicat! Îi deveni cu atât mai dragă.

  Înfrunta fără a se tulbura privirea mânioasă a Berenicei şi părea, în liniştita-i mândrie, infinit mai nobilă decât prinţesa. Dar cum de cuteza ea să înfrunte astfel o femeie care avea dreptul s-o biciuiască după plac, pe loc! De unde această îndrăzneală, această energie?

  — Ai obrăznicia să-mi vorbeşti astfel! Exclamă Berenice, cu glas ţipător. Dar înţeleg. Ai fost, până în ultimul timp, liberă şi stă-până pe actele tale; nu eşti încă obişnuită cu realitatea situaţiei tale de sclavă. Binevoiesc, aşadar, de data aceasta, să te iert. Du-te imediat şi scoate-ţi rochia asta; reia-ţi costumul care ţi se cuvine şi adu vin să-mi serveşti invitaţii.

  Vashti îşi scutură cosiţele aurii cu un zâmbet şăgalnic.

  — Nici prin gând nu-mi trece, declară ea. Cei care vor vin, să se ducă să-şi aducă. Afară dacă nu doreşti chiar tu, prinţesă, să joci rolul de paharnic.

  Berenice rămase un timp mută de uluire. Îndrăzneala acestei tinere fete, care până atunci se comportase ca o sclavă supusă şi ascultătoare, o înmărmurea. Bărbaţii priveau scena aceasta miraţi şi amuzaţi, în acelaşi timp. Femeile erau dispuse să ţină mai curând partea prinţesei.

  — Fata aceasta trebuie să fie nebună! Spuse în cele din urmă Berenice, recăpătându-şi graiul. În genunchi, imediat, şi cere iertare, altfel.

  Vashti se întoarse, dispreţuitoare.

  — Am consimţit să rămân la tine ca sclavă un timp, făcu ea. M-am săturat, însă. Doresc, acum, să-mi reiau libertatea. Dă-ţi poruncile altora, căci, în ce mă priveşte pe mine, nu datorez ascultare decât unei singure persoane aici, şi această persoană este stăpânul meu Crispus.

  Şi îndreptându-se precipitat spre Crispus – care sărise în picioare la aceste cuvinte din urmă – puse pe braţul lui o mână rugătoare, ridicând spre el o privire plină de încredere. Momentul suprem venise! Dar cum avea s-o scape? Întreg planul său atât de bine pus la cale cu Rufus se irosea ca fumul în aer.

  La ce bun s-o revendice pe Berenice ca soţia sa? N-avea dovezi; îşi dădea seama dintr-o dată de acest lucru. Dacă Berenice nega afirmaţiile sale – ceea ce era probabil – avea să-i fie cu neputinţă să convingă pe cineva! Se întoarse spre Iosef însă acesta rămase neclintit, nu scoase nici un cuvânt. „Nu încă”, părea el să spună.

  — Străjerii strigă Berenice câtorva dintre soldaţii postaţi din loc în loc de-a lungul pereţilor sălii, târâţi-o pe fata aceasta într-un colţ şi aduceţi nişte nuiele. Deoarece mă sfidează în public, pedeapsa o va primi tot în public.

  Ordinul acesta ameninţător nu reuşi să tulbure seninătatea Vashtiei. Liniştea ei mări mai mult furia Berenicei.

  Titus stătea tăcut. Era foarte neliniştit şi nu se simţea în largul lui. Ceruse deja de câteva ori Berenicei eliberarea Vashtiei, dar cu toată înrâurirea sa asupra prinţesei, nu putuse obţine această favoare. II simpatiza pe Crispus şi admira curajul acestei plăpânde fete, care cuteza să înfrunte făţiş furia Berenicei, însă patima aceasta îl împiedica să proclame cu glas tare libertatea Vashtiei, precum ar fi dorit.

  Soldaţii se pregăteau pentru a executa ordinele stăpânei lor. Vashti se întoarse spre Titus.

  — Cezar, spuse ea, ordonă acestor oameni să aştepte până ce voi fi vorbit. Am de spus ceva care va dovedi dreptatea cauzei mele.

  La un semn al lui Titus, străjerii se opriră.

  — Vorbeşte, porunci el, sperând în sinea lui că Vashti avea să-i dea un pretext demn de luat în seamă, care să-1 silească să-i redea libertatea, în ciuda Berenicei.

  Se păru, atunci, că Vashti hotărâse să ia locul lui Crispus şi să facă ceea ce el nu îndrăznea; căci începu să-i pună lui Titus tocmai întrebările pe care i le-ar fi pus Crispus, dacă şi-ar fi pus în aplicare planul!

  — Ai uitat cumva, Cezar, începu ca, o scurtă vizită pe care ai făcut-o într-o casă numită Beth-tamar. Într-o seară, acum patru ani?

  Titus tresări. Bănui ce avea să urmeze şi încruntă sprâncenele.

  — Nu, n-am uitat-o, răspunse el, aruncând o privire îngrijorată înspre Berenice. Aceasta, însă, se mulţumi să ridice din umeri cu un zâmbet batjocoritor care părea să spună: „iar povestea aceea prostească!”

  — Poţi, aşadar, reluă Vashti, confirma că nobilul dispus a luat în căsătorie în seara aceea, la Beth-tamar, o femeie care-i era necunoscută? O străină voalată care n-a pronunţat nici un cuvânt?

  La auzul acestei noutăţi pe cât de ciudată, pe atât de romantică, un murmur de uimire trecu prin rândurile comesenilor.

  — Este purul adevăr, afirmă Titus; şi înfăţişarea-i arăta limpede că ar fi preferat să nege.

  — Cunoşti numele acestei femei?

  — Deloc. Şi lunecă o a doua privire spre Berenice, aşa încât o parte dintre invitaţi începură să se întrebe dacă nu cumva ea era misterioasa mireasă.

  Însă ea, cu un gest de nerăbdare, îi spuse lui Titus:

  — Ce înseamnă toate aceste întrebări şi ce legătură au cu pedeapsa pe care o merită sclava aceasta obraznică?

  — Veţi înţelege numaidecât, reluă Vashti, cu acelaşi glas liniştit. Şi adresându-se iar lui Titus:

  — N-a dat Crispus miresei un inel, spunând că, atunci când necunoscuta avea sa vină să i-1 prezinte, el avea s-o recunoască drept soţia sa?

  — Într-adevăr.

  Atunci Vashti se întoarse către Crispus, cu ochii strălucind de dragoste, purtând întipărit pe faţă un zâmbet duios care o făcea şi mai frumoasă; apoi, scoţând dintre cutele rochiei mâna pe care o ţinuse ascunsă până atunci, i-o întinse şi el zări scânteindu-i în deget inelul pe care îl înmânase soţiei sale, la Beth-tamar.

  Rămase mut de uimire, incapabil, la început, de a înţelege semnificaţia exactă a acestei surprinzătoare dezvăluiri. Nemişcat, ca prefăcut într-o stană de piatră, se uita rând pe rând la Vashti şi la inel.

  Aşadar, căsătoria aceea cu Berenice, care-1 chinuise atâta timp, nu era decât o închipuire a imaginaţiei sale! Iar soţia sa era nu prinţesa trufaşă şi aspră, ci fata aceasta încântătoare, creştină, pe care o iubise din prima zi în care o văzuse!

  Era atât de frumos, încât nu îndrăznea să creadă că era adevărat. Văzându-1 atât de uluit, Vashti începu să râdă.

  — Sunt soţia ta, Crispus. Nu vrei să mă ocroteşti? Mai încăpea vorbă!

  Îi petrecu braţul în jurul mijlocului şi o trase spre el, ferm hotă-rât s-o apere împotriva oricui. Apoi se întoarse şi se uită la Bere-nice care, în acel moment, fusese la fel de înmărmurită ca şi el.

  Îşi recăpătase, de altfel, prezenţa de spirit.

  — Admirabil jucat! Făcu ea, cu un ton batjocoritor. Această mică comedie a fost pregătită cu multă artă în singurul scop, vădit, de a-mi lua sclava. Dar nu va reuşi. Că Crispus s-a căsătorit cu cineva la Beth-tamar, trebuie s-o credem, deoarece o afirmă Cezar însuşi, dar că fata aceasta este cu adevărat misterioasa necunoscută, e cu totul altceva; îmi trebuie o mărturie mai demnă de încredere decât propria-i afirmaţie pentru ca s-o cred într-adevăr soţia lui Crispus.

  — Şi totuşi este absolut exact, întrerupse Iosef, socotind că venise şi pentru el momentul de a interveni. O ştiu cu atât mai bine, cu cât eu însumi am condus-o pe Vashti la Beth-tamar şi am asistat la întreaga ceremonie a căsătoriei, ascuns după o perdea. Femeia care sta lângă Vashti în timpul ceremoniei este mama mea, aici de faţă. Poate confirma şi ea adevărul celor afirmate de Vashti.

  — Şi pe cuvântul a doi sau trei martori, întreaga afacere va fi dovedită, prinţesă, remarcă Alexandru.

  Berenice izbuti să rămână calmă în aparenţă, deşi în sinea ei fierbea de mânie, văzând că victima îi scăpa iar din mână.

  — Şi ce-mi pasă dacă este soţia lui Crispus! Spuse ea. Nu înseamnă că nu-i sclava mea!

  — Cum! Ai vrea să te faci stăpână pe soţia unui nobil roman? Interveni Alexandru. Ar fi prea mult!

  — Atunci când ţi-am dăruit-o, nu ştiam că era soţia lui Crispus. Remarcă Titus, foarte bucuros de acest deznodământ neprevăzut.

  — Nu mă priveşte, ripostă Berenice. Acest dar mi-a fost făcut cu toate formele legale şi nu poate fi revocat acum de către tine, nici de către vreun magistrat.

  Crispus avu un râs ironic la adresa prinţesei.

  — Am aici, spuse el, scoţând din cutele togăi un sul de papirus. Un document cu o dată anterioară aceleia în care Vashti a fost predată ca sclavă; şi acest document ameninţă cu moartea pe cei care ar încerca să-i răpească lui Crispus soţia. Poartă o semnătură de mână pe care nici Titus-Cezar nu va îndrăzni s-o conteste, căci este semnătura augustului său tată, împăratul Flavius Vespasian.

  — Este perfect adevărat, observă Tiberius Alexandru, care se apropiase şi parcurgea documentul. Pare-mi-se, prin urmare, adăugă el cu ton glumeţ, că Cezar şi prinţesa, făcând o sclavă din soţia lui Crispus, s-au făcut vinovaţi de pedeapsa cu moartea. Dar desigur că Vespasian îi va ierta, având în vedere că au făcut-o în necu-noştinţă de cauză. Crispus are, în orice caz, dreptul absolut de a-şi lua cu el soţia. Le doresc să fie fericiţi. Cel mai viteaz ostaş al războiului a căpătat de soţie pe cea mai frumoasă femeie. E mai mult decât drept şi cred că nimeni nu se va opune, adăugă el, aruncând o privire în jurul său.

  — Nu, nu! Strigară toţi din toate părţile.

  Povestirea romantică a Vashtiei câştigase toate inimile, afară de una. Chiar şi acelea ale femeilor care fuseseră împotriva ei înainte cu o clipă; îşi uneau acum glasurile la mulţimea de aclamaţii care-i saluta pe cei doi soţi reuniţi într-un chip atât de ciudat.

  — Ia-mă de aici! Murmură Vashti. Să mergem oriunde, numai să ieşim din locul acesta nesuferit.

  Crispus se grăbi să-i satisfacă această dorinţă. Trecu braţul Vashtiei pe sub al său şi traversă zâmbind sala banchetului în mijlocul strigătelor de: „Trăiască viteazul Crispus şi fermecătoarea-i soţie!”

  Nenorocită Berenice! Amărăciunea care-i umplea sufletul în clipa aceea nu fu îndulcită nici de fraza aceasta pe care i-o şopti. Titus vesel la ureche: „Acum nu mai există piedică la unirea noastră”, căci ştiuse din totdeauna că această piedică există decî* în închipuirea lui!

  În grădinile Pretoriumului, scăldate în lumina argintie a lunii pline, Crispus şi Vashti stăteau de vorbă, chiar în locul unde se aflaseră înainte cu patru ani.

  Vashti îşi rezemase capul pe umărul tânărului. Acesta o ţinea strâns îmbrăţişată.

  — Când mă gândesc că în tot acest timp erai soţia mea şi eu nici nu bănuiam! Făcu Crispus, cu un ton de drăgăstoasă imputare. Pentru ce nu mi-ai dezvăluit mai devreme adevărul?

  — Pentru ca eram obligată, ca şi tine, să păstrez secretul timp de trei ani.

  — Dar termenul acesta trecuse când te-am răpit din Ierusalim. Amintirea celei mai cumplite epoci întunecă pentru o clipă chipul radios al tinerei fete.

  — E adevărat, făcu ea, în şoaptă, dar nu era momentul să mă fac cunoscuta ţie. Cum aş fi putut vorbi despre dragoste şi căsătorie în mijlocul grozăviilor foametei şi războiului, istovită şi distrusă cum eram? Nu, mi-a fost cu neputinţă şi am hotărât să aştept sfârşitul asediului şi timpuri mai fericite.

  — Nu ştiu dacă ai avut dreptate, căci, ştiind adevărul, aş fi avut puterea de a te împiedica să cazi în mâinile Berenicei. Cum s-a purtat cu tine?

  — Nu prea rău, în definitiv, deşi îşi bătea adeseori joc de mine cu privire la tine şi mă ameninţa mereu că mă va biciui până voi renunţa la creştinism.

  — Te-aş fi putut elibera mult mai devreme, trimiţându-mi inelul. Pentru ce ai aşteptat atât?

  — Prinţesa vorbea mereu de o mare serbare pe care avea de gând s-o dea, la care aveam să servesc ca sclavă, tu fiind de faţă, spectator neputincios şi deznădăjduit al decăderii mele. Părea să se bucure atât de mult de această perspectivă, încât hotărâri să rabd ceva mai mult timp pentru a-i pricinui şi eu o surpriză de cu totul alt gen, reluându-mi libertatea.

  — Şi ai reuşit de minune, scumpă soţioară!

  — Sunt cu adevărat soţia ta, Crispus? Reluă Vashti, cu ton grav. Trebuie oare să ne mulţumim cu ceremonia aceea păgână de la Beth-tamar?

  — Ai dreptate, iubita mea. Trebuie să căpătăm şi binecuvântarea Bisericii. Bunul episcop Simeon se află tocmai la Ierusalim; vom porni chiar mâine la drum pentru a-i cere să ne consfinţească unirea.

  În clipa aceea apăru un centurion şi le spuse că Titus le dorea prezenţa în palat.

  Se duseră, aşadar, deşi cu părere de rău. Fură introduşi într-o sală numită „vestibulul de Fildeş” unde nu găsiră decât pe Titus şi Benerâce, aşezaţi unul lângă altul, şi pe Iosef, în picioare câţiva paşi de ei.

  — Şezi, nobile Crispus, şi tu, încântătoare Vashti, le spuse Titus cu multă amabilitate.

  Cât dsspre Berenice, ea nu binevoi să-i cinstească nici măcar cu o privire. Aerul ei de dispreţ şi de supremă nepăsare spunea limpede că nu se sinchisea de prezenţa lor.

  — I-am cerut lui Iosef, continuă Titus, după ce-i lăsase guri centurionul, să-mi explice ce înseamnă acea ciudată ceremonie de la Beth-tamar. Dorinţa lui a fost ca şi voi să ascultaţi aceste dezvă-iuiri. De aceea v-am chemat.

  Apoi, întorcându-se spre Iosef, îi făcu semn să înceapă.

  — S-ar putea, Cezar, ca ceea ce voi spune să jignească pe una din persoanele aici prezente. Crispus ghici că era vorba despre Berenice. De aceea aş dori să am, mai întâi, asigurarea că nu-mi voi atrage nici o pedeapsă satisfăcându-ţi dorinţa.

  — Nu te teme de nimic. Spune ce vrei. Insultă-mă dacă crezi de cuviinţă. Limba ta are deplină libertate în seara asta, fără să ţi se întâmple vreun rău.

  — M-am înapoiat de curând, o! Cezar, dintr-o călătorie în regatul Pontului, unde am avut norocul de a-1 întâlni pe Zeno, fratele răposatului rege Polemo, care pare să fie la curent cu afacerile secrete ale acestuia din urmă. Ceea ce mi-a spus el, adăugat la ceea ce ştiam dinainte, îmi va îngădui să-ţi dau explicaţiile pe care le doreşti.

  La auzul numelor lui Polemo şi Zeno, Berenice ieşi din nepăsarea ei şi păru să asculte cu viu interes povestirea.

  — Acum mulţi ani – douăzeci şi trei, pentru a fi exact.

  — Prinţesa Berenice, pe atunci în vârstă de douăzeci de ani, se căsători cu Polemo, regele Pontului şi acesta, după doi ani de căsătorie, o re-pudie pentru un motiv pe care îl cunoaşte mai bine decât oricine.

  Aici, Iosef fu întrerupt de către Berenice, care-1 privea ţintă cu trufie şi mânie.

  — Este într-adevăr nevoie să-mi aminteşti numele în această povestire? Făcu ea, cu glas aspru.

  Absolut necesar.

  — Vă voi spune, atunci, motivul despărţirii noastre. Nu rri-a repudiat. L-am părăsit de bunăvoie pentru că, înainte de căsătoria noastră, regele, care era însuşi prozelit. Îmi făgăduise să facă tot posibilul pentru-a-şi aduce supuşii la iudaism. Nu s-a ţinut de cu-vânt. ba mai mult, când am vrut eu să încerc să fac prozelitism, m-a împiedicat. Atunci am plecat.

  — N-a existat o fetiţă născută în această căsătorie? Ochii Berenicei aruncară fulgere de mânie.

  — Văd că intenţia ta este de a mă ponegri în ochii lui Titus. Reamintind aceste lucruri căzute de mult în uitare. De altfel, n-am nici o părere de rău pentru purtarea-mi trecută.

  — Iată un fel curios de a privi pruncuciderea.

  Berenice avu un râs aspru şi crud, care o făcu pe Vashti să se înfioare.

  — Este un obicei atât de răspândit printre păgâni de a se descotorosi de copiii care-i stingheresc, încât Titus nu poate socoti acest lucru drept o crimă.

  — Legea „noastră” însă, prinţesă, îl socoteşte drept crimă.

  — Eram îndreptăţită de un motiv de cea mai mare însemnătate, căci am nimicit trupul copilului pentru a-i salva sufletul. Polemo, care renunţase la iudaism, prinsese o ură atât de mare împotriva mea şi a religiei mele, încât jurase să crească copilul în. Falsa credinţă a grecilor şi s-o înveţe să nu sufere credinţa mamei ei. Am luat hotărârea s-o scap de o soartă atât de groaznică şi pentru aceasta nu aveam decât un singur mijloc: s-o las. Într-o noapte de iarnă, pe stâncile acoperite cu zăpadă ale muntelui Hermon.

  Vashti nu-şi putu reţine un uşor strigăt. Însă Berenice, absorbită de amintiri, nu-l auzi. Inima tinerei femei încetă o clipă de a bate. Niciodată, nici chiar în cumplita noapte în care, întorcându-se acasă, nu-l mai găsise pe Arad, nu simţise o asemenea emoţie! Era, aşadar, fiica acelei femei denaturate care-şi lăsase copilul pradă morţii şi nu avea remuşcări?! Propria ei mamă o urmărise cu ura ei primejdioasă! Făcea, aşadar, parte din casa irodiană care, de la început, nu încetase o clipă de a prigoni pe creştini! Iar mama sa trăia în chip ruşinos cu duşmanul ţării sale! Toate aceste gân-duri, dându-i năvală în creier, o înnebuniră într-atât, încât fu pe punctul de a-şi striga cu glas tare scârba şi deznădejdea.

  Insă Iosef îşi continuă povestirea.

  — Pierderea acestei copile – pe care o iubise ca pe lumina ochilor – fu o lovitură atât de teribilă pentru Polemo, încât îşi pierdu aproape minţile. De atunci, fu urmărit de o idee fixă: să se răzbune pe femeia care-1 făcuse să sufere atât de cumplit.

  — Minţi, îl întrerupse Berenice. Devenisem, către sfârşit, cei mai buni prieteni din lume, după cum pot recunoaşte toţi cei care ne cunosc.

  — Te înşeli amarnic, prinţesă. Îşi ascundea ura sub o prefăcută prietenie, pentru a-şi atinge mai uşor ţinta.

  Iată care a fost consecinţa faptei tale! E drept că fusese hotărât, în sfatul Preaînaltului, ca Templul şi cetatea să piară, dar Preaînal-tul se foloseşte de unelte omeneşti pentru a-şi îndeplini voinţa. Tu, prinţesă, ai fost cauza şi unealta pieirii lui Israel.

  În purtarea şi glasul lui Iosef, pe când pronunţa această sentinţă, era ceva atât de solemn, atât de convingător, încât Berenice îşi pierdu cumpătul şi deveni la fel de palidă şi tremurătoare ca şi fiica ei, pe care era încă departe de a o socoti ca atare.

  — Ce vrei să spui? Îngână ea.

  — Polemo, convins – pe nedrept, de altfel – că numai religia ta te mânase la pruncucidere, hotărî, la rândul său, să nimicească această religie. Nimic nu-ţi era mai scump decât sfânta cetate şi sfântul Templu, i-ai spus într-o zi. Decise, deci, să pregătească distrugerea, totodată, a cetăţii şi a Templului.

  — Dar cum era cu putinţă?

  — Nu exista decât un singur chip de a atinge această ţintă. Trebuia să-i împingă pe iudei la război; la un război în care capitala lor să devină pradă flăcărilor. Asta explică desele prezenţe ale lui Polemo în Iudeea; prietenia lui cu diferiţi procuratori – Felix. Festus, Albinus. Nu reuşi, însă, cu aceştia; găsi în schimb în Florus demna unealtă necesară înfăptuirii planurilor sale. In timp ce tu, prinţesă. Îţi foloseai toată influenţa asupra procuratorului pentru a-1 dispune la îndurare, Polemo, de partea sa, îl îndemna la acte sângeroase. Tot răul pe care 1-a făcut Florus neamului tău este datorat înrâuririi funeste, politicii diabolice a regelui Pontului.

  Cuvintele acestea măriră şi mai mult durerea Vashtiei. Se înfiora la gândul că era fiica unui rege atât de crud, încât să hotărască şi să urmărească, cu sânge rece, pieirea unui întreg neam; şi asta, după cât se părea, numai din pricina ei!

  Titus interveni în clipa aceea.

  — Toate aceste destăinuiri, care ne dezvăluie culisele istoriei, sunt, desigur, interesante, dar nu văd ce legătura au cu evenimentul de la Beth-tamar, observă el.

  — Ajung şi acolo, o! Cezar. Mulţi ani mai târziu, prinţesa Bere-nice îl întâlni pe nobilul Crispus Ia un banchet, la Antiochia. Şi s-a îndrăgostit de el. (Aici, Berenice scoase un sunet batjocoritor şi dispreţuitor care, de altfel, nu înşelă pe nimeni). Polemo remarcă acest lucru. Cum îl alesese deja pe Crispus pentru a-i urma la domnie şi cum nu ţinea s-o vadă pe Berenice revenind, pe calea aceasta, pe tronul Pontului, hotărî să-i dejoace planurile. Pe când chibzuia la aceste afaceri, veni la Ierusalim şi acolo, printr-o în-tâmplare extraordinară, întâlni, în curţile Templului, o tânără fată care semăna în chip izbitor cu regina Pythodoris, mama lui. Când fusese tânără. Foarte mirat, luă informaţii asupra ei. Aflând că era fina mea, veni la mine şi mă interogă până fui silit să-i mărturisesc că nu era fiica lui Hyrcanus, şi să-i povestesc împrejurările în care o găsise acesta. În sfârşit, regele ajunse curând la încredinţarea că Vashti nu era decât fiica sa Atenais, pe care o credea moarta de mult.

  O exclamaţie înăbuşită scăpă de pe buzele Berenicei, chipu-i devenise palid ca de ceară. Apoi întoarse încet capul, îşi aţinti asupra tinerei femei o privire atât de rece, atât de aspră, atât de dispreţuitoare, încât sărmana se simţi îngheţată de spaimă. Privirea aceasta, în care nu licărea nici o scânteie de dragoste de mamă, spunea limpede că prinţesa n-avea să recunoască niciodată drept copila ei o apostată, o nazariteană.

  — Polemo preferă să nu se facă cunoscut fiicei sale, urmă losef. Mai avea încă pentru ea dragostea profundă pe care i-o purtase când fusese copilă? Era greu să-ţi dai seama. În orice caz, el văzu în fiica sa unealta pe care o căuta pentru a o umili pe mamă şi a-i dejuca planurile. Numai de l-ar putea convinge pe Crispus să se căsătorească în ascuns cu Vashti, şi tronul Pontutui ar fi la adăpost de uneltirile Berenicei. În afară de asta, ar avea mulţumirea răutăcioasă de a o privi pe aceasta desfăşurându-şi toate farmecele pentru a-1 cuceri pe Crispus. Dar zadarnic, deoarece Crispus nu va fi liber.

  Aceasta fu motivul pentru care Polemo păstra secretul căsătoriei. Acest motiv mi-era, de altfel, necunoscut. L-am aflat abia de curând, prin Zeno. Vashti trebui să făgăduiască, şi ea, să nu pomenească nimănui nimic despre această afacere timp de trei ani -nici chiar mamei ei adoptive, Miriam. Fu obligată, fiind pupila mea, să accepte soţul ales de mine; nu se hotărî, însă, la această căsătorie, decât foarte anevoie, ldeea de a se căsători cu un roman, un păgân, o scârbea. Izbutii totuşi, să-i înfrâng rezistenţa, convin-gând-o că acest păgân era mai virtuos, mai nobil decât mulţi iudei. Se resemna, aşadar, să mă însoţească, în seara aceea, la Beth-tamar. Fără să-şi închipuie deloc că acela care hotărâse căsătoria era chiar tatăl ei. Nu-i cunoştea nici măcar numele şi ignora că era sortită să poarte, mai târziu, o coroană.

  Toate acestea aveau să-i fie destăinuite ulterior, ca o surpriză dintre cele mai plăcute.

  Povestea mea s-a sfârşit. Intenţia lui Poiemo fusese de a contempla, în tovărăşia Berenicei, fie de pe muntele Măslinilor incendiul Templului, fie de la o fereastră a vreunui palat din Roma procesiunea triumfală, purtând lucrurile sfinte jefuite Templului. Avea de gând să-i spună cu o exaltare sălbatică că toate acestea erau opera sa; se bucura dinainte de agonia ei. Avea să fie şi ea, la rândul ei. Victima batjocurilor sale, a dispreţului său.

  Nu apucă însă clipa aceea supremă şi palpitantă a răzbunării.

  Triumful pe care şi-1 asigurase cu preţul atâtor vicleşuguri îi scăpă. Muri înainte.

  Losef tăcu. O tăcere profundă şi apăsătoare se aşternu asupra ascultătorilor acestei ciudate povestiri.

  Titus se uita la Berenice, ca şi cum aştepta ca ea să vorbească întâi.

  Prinţesa era prada unei vii agitaţii. Patimile cele mai violente şi mai contrarii se ciocneau în sufletul ei. Nu era însă afecţiune. Nici măcar puţină milă pentru copila aceasta care-i era redată dintr-odată, într-un chip atât de neaşteptat şi de extraordinar.

  — Pare-mi-se, pronunţă ea în cele din urmă cu o sforţare, cu obişnuitu-i ton trufaş şi dispreţuitor, că dacă povestea lui losef este adevărată, mă pomenesc dintr-odată cu o fată, a cărei existenţă nici n-o bănuiam! Acest lucru îmi este, de altfel, absolut indiferent. Nu vreau să fiu prefăcută şi să manifest o dragoste pe care n-o simt. Nu. Am aruncat-o departe de mine când era copilă, pentru a-i mântui sufletul. Jertfa a fost inutilă, deoarece sufletul şi-a pierdut, totuşi, devenind nazariteană. Acum o reneg iar. Să meargă mai departe pe calea pe care şi-a ales-o şi să mă lase să mi-o urmez pe a mea în pace. N-am copilă.

  Vashti era dispusă să uite trecutul şi să se împace cu mama ei; însă, faţă de răceala şi nepăsarea acesteia, rămase mută şi se mulţumi s-o privească cu nişte ochi plini de o adâncă milă.

  Răspunse Crispus în locul ei.

  — Deoarece aceasta îţi este voia, spuse el, nu vom mai rămâne mult timp aici. A reuşi să te înduioşăm ar fi de prisos, ştiu. Nu vom încerca. Aşadar, Cezar, te salut. Haide Vashti, plecăm.

  Se sculară amândoi şi se îndreptară spre uşă. Titus îi urmă, ca şi cum n-ar fi ţinut ca Berenice să audă ceea ce avea să le spună.

  — Tatăl meu, Vespasian, ştiind că n-ai putut fi numit rege al Pontului, cu toată făgăduiala solemnă a lui Polemo, îţi oferă, drept despăgubire, funcţia care se apropie cel mai mult de regalitate. Vrei să primeşti guvernarea acestei provincii? Poporul va li încân-tat când va afla că soţia noului guvernator este nepoata bunei regine Pythodoris.

  Crispus se pregătea să refuze. Prefera acestei situaţii strălucite o viaţă fericită şi paşnică alături de Vashti, în frumoasa sa vilă din mijlocul colinelor sabine, insă când deschidea gura pentru a răspunde, i se păru că citeşte în ochii Vashtiei dorinţa ca el să primească.

  — Cum! Vashti, eşti ambiţioasă? Ai vrea să mă vezi tronând pe un scaun de marmură?

  — Da, murmură ea, căci atâta timp cât va fi Crispus guvernatorul Pontului, creştinii vor putea găsi acolo un adăpost.

  — Vorbeşti cu multă înţelepciune, mică soţioară, răspunse el. Drăgăstos.

  Şi întorcându-se spre Titus, adăugă:

  — Primesc această propunere cu multă recunoştinţă. Berenice îi urmări din ochi până ce ajunseră afară din oraş.

  N-avea şi-i mai revadă niciodată.

  După o scurtă şedere la Ierusalim, unde episcopul Simeon îi uni. Crispus şi tânăra-i soţie plecară în provincia Pont. Unde înţelepciunea şi dreptatea unuia, bunătatea şi blândeţea celeilalte îi făcură iubiţi de toată lumea.

  Şi Berenice?

  Poporul şi senatul roman îi spulberă curând visul de dominaţie imperială. La vestea că o iudee avea să le fie impusă ca împărăteasă, nemulţumirea lor fu atât de vădită, încât Titus fu silit să se hotărască, deşi cu părere de râu, s-o izgonească de lângă el.

  Dispreţuită de romani pentru că era iudee şi de iudei pentru că se unise cu un roman, înfierata cu dreaptă mânie de către poetul Juvenal, roasă de ciudă, văzând prăbuşindu-se în ruşine visu-i măreţ, Berenice căzu în uitare.

  Istoria nu pomeneşte nici momentul, nici locul, dar nici împrejurările morţii ei.

 

          SFÂRŞIT