— S-o ia cum va voi, ce ne pasă! Ripostă Eleazar cu trufie.

  — Prin aceste cuvinte îţi dezvălui adevăratele tale intenţii, reluă Ananias. Ai vrea, după cum văd, să provoci o răscoală şi să angajezi Sanhedrinul într-o declaraţie de război împotriva Romei.

  — Războiul este inevitabil, orice aţi face. ba, mai mult încă, i este deja început. Sanhedrinul va fi, aşadar, silit să treacă de” partea mulţimii în lupta sa pentru libertate.

  — Nu se poate! Strigă tare Ananias şi alţi câţiva.

  — Foarte bine! Trebuie, deci, să trag concluzia, din acest răs-j puns, că veţi trece de partea romanilor. Va fi un act din cele mal nobile şi care va face cinste patriotismului vostru.

  — Pari să uiţi că există şi o a treia alternativă: să rămândM neutri, spuse Simon ben Gămăliei.

  — A rămâne neutri va însemna să vă expuneţi unei morţi sigure^ Odată lupta pornită, poporul nu va suporta ca cineva să poată ră| mâne nepăsător. Strigătul său va fi: „Acela care nu este cu noi,; este împotriva noastră!”

  Ananias se sculă şi ceru ca moţiunea propusă de fiul său să fie pusă la vot. Fu respinsă cu o mare majoritate.

  — Iată dar planul tău de trădare nimicit! Spuse Ananias fiului său, cu un aer batjocoritor.

  Acesta se ridică în picioare, palid, dar cu un zâmbet sfidător pe buze.

  — Votul acesta n-are nici o importanţă. Începu el.

  — Ascultaţi-1! Strigă Ananias.

  — În calitate de căpitan al Templului, decretez, că începând de astăzi, nu se va mai oficia nici o jertfă în onoarea lui Cezar.

  — Şi ai vrea să ne explici cum vei proceda pentru a-ţi pune în aplicare decretul? Întrebă Ananias, cu dispreţ.

  — Vă voi explica fără întârziere, riposta rece Eleazar. Şi, ducând Ia gură un corn de berbec, scoase un sunet ascuţit.

  Numaidecât se deschiseră larg porţile, dând spre. Vestibulul Gazith, lăsând să se zărească şiruri de arme scânteietoare. Apoi o trupă de „nethinim” de statură impunătoare, îmbrăcaţi cu zale strălucitoare, intrară cu paşi măsuraţi şi se înşirară, într-o ordine de-săvârşită, de-a lungul celor patru pereţi ai sălii; toţi ramaseră nemişcaţi şi tăcuţi, asemenea unor statui. Aceşti „nethinim” făceau parte din garda Templului; slujitori ai lui Eleazar şi legaţi de căpitanul lor printr-un jurământ de supunere, îi erau, în afară de asta. Devotaţi cu trup şi suflet, gata să execute fără a crâcni toate ordinele pe care i-ar fi plăcut lui să le dea.

  Sanhedrinul, tăcut, privea şi aştepta, cuprins în acelaşi timp de uimire, de indignare şi de frică.

  — Votul de astăzi m-a ajutat să deosebesc prietenii lui Israel de duşmanii săi, spuse Eleazar. Cei care sunt cu mine, să treacă în dreapta mea.

  Vreo doisprezece membri numai – printre care se aflau Mat-thias. Preşedintele şi Simeon ben Gămăliei – dădură urmare acestei invitaţii.

  — Începând de astăzi, continuă Eleazar, Templul devine sediul unui război sfânt, citadela libertăţii. Porţile nu vor mai fi deschise decât adevăraţilor adoratori ai Dumnezeului lui Israel, ai căror duşmani sunteţi voi – şi se întoarse spre membrii Sanhedrinului, Cave se opuneau intenţiilor sale. Retrageţi-vă imediat, altfel vor şti Credincioşii mei „nethinimi” să vă silească s-o faceţi.

  Ananias şi partizanii săi protestară zgomotos şi indignaţi. Însfl Eleazar le primi strigătele cu un râs sălbatic.

  — Îndrăzneşti să ne ameninţi cu expulzarea din Templu? Strigă Ananias, cu ochi scânteietori de mânie.

  — Prietenii lui Cezar n-au ce căuta aici. Cum? Nu vreţi să vă-mişcaţi? Străjeri, alungaţi-i pe aceşti trădători cât mai repede.

  La această comandă, „nethinimii” se repeziră înainte şi, scqB tând de sub veşminte nişte bice şi bastoane, distribuiră lovitura bine aplicate membrilor rebeli ai Sanhedrinului.

  Urmă o scenă caraghioasă şi gălăgioasă.

  Din rândurile Sanhedrinului astfel ultragiat se înălţată strigatei de durere şi de mânie, proteste violente şi chiar blesteme.

  Insă slaba lor rezistenţă nu fu de lungă durată; tară arme, infe-1 riori ca număr şi ca putere faţă de atacatorii mai tineri şi mai voi-nici, fură aruncaţi afară din vestibulul Pătratelor şi urmăriţi priiţi vasta curte a păgânilor.

  Acest spectacol puţin obişnuit atrase atenţia mulţimii, care la început păru dispusă să ţină parte Sanhedrinului; însă cuvintele! Vrăjite „prieteni ai romanilor!' îi schimbară numaidecât intenţiile, încât venerabilii rabini se pomeniră curând în afara Templului, gâfâind, loviţi, cu veşmintele mânjite cu sânge şi praf.

  După o scurtă consfătuire, se îndreptară spre palatul lui Ananias. De pe acoperişul-terasă puteau vedea, în parte, ceea ce se întâmpla în Templu. Pretutindeni scânteiau arme. Vădit lucru, Eleazar se ţinea de cuvânt, îşi punea ameninţarea în practică şi în-1 tarea Templul în vederea luptei împotriva romanilor. Cunoscândi prea bine ura pe care şi-o atrăsese din partea poporului din pricinşl simpatiei sale pentru Roma, Ananias socoti prudent, înainte de I sfârşitul zilei aceleia nefaste, să se refugieze alături de soldaţii din I Pretorium; un mare număr de iudei loialişti îl însoţea.

  În aceeaşi seară Berenice, însoţită de o slabă escortă, se dusfl şi ea la Pretorium. Dând slujitorilor săi ordin s-o aştepte afară, J intră pentru a-şi lua rămas bun de la Crispus. Aducea veşti înmăr-JI muritoare. Simon cel Negru era în cetate; printr-o iscusită propa-1 gandă, îi convinsese pe toţi debitorii săraci din Ierusalim – şi erau 1 foarte numeroşi – să scape de datoriile lor, dând foc Archeionuluil clădirea adăpostea registrele în care erau înscrise toate împrumuturile de bani contractate de către cetăţeni, iar aceste registre erau singura dovadă. După ce împinsese astfel mulţimea la acest act de răscoală irevocabil, Simon o condusese pe muntele Măslinilor, unde zeloţii lui Manahem, reveniţi victorioşi de la Masada, împăr-ţeau. la lumina torţelor, arme tuturor acelora care voiau să se bată. Prinţesa, în prada unei vii agitaţii, mai istorisi că mulţimea avea de gând să atace, chiar în dimineaţa următoare, cele două fortăreţe romane şi să extermine garnizoanele pentru a răzbuna măcelul lui Fortus.

  — Nu vrei să părăseşti cetatea împreună cu mine, înainte de a fi prea târziu? Îl întrebă ea pe Crispus, cu glas rugător.

  — Romanii nu obişnuiesc să dezerteze de la postul lor, oricât de numeroşi ar fi duşmanii, răspunse Crispus.

  — Plecarea ta nu va fi o dezertare, deoarece nimeni nu ţi-a ordonat să rămâi aici. O faci de bunăvoie şi eşti în drept să pleci.

  — Şi totuşi nu pot să-i părăsesc pe nenorociţii mei fraţi într-un moment atât de critic, dacă nu vreau să trec drept un laş. Poporul tău ştiu că nu se revoltă fără motive şi-mi pare foarte rău că i s-a aplicat un asemenea tratament. Dar asta nu schimbă cu nimic îndatoririle care-mi sunt impuse de către îndoitul meu titlu de patriot şi de Cestius. Trebuie să încerc să menţin supremaţia romană în acest oraş, chiar cu preţul vieţii mele.

  Berenice rămase o clipă tăcută; apoi, punând mâna pe braţul tânărului, spuse, cu glas mângâietor şi convingător:

  — Îngăduie-mi să rămân aici pentru a te ajuta. Vei fi, poate, rănit şi atunci cine te va îngriji? Iar dacă mori. Vreau. Vreau să mor cu tine.

  Crispus fu foarte mişcat de simpatia pe care i-o dovedea prinţesa, fire atât de mândră şi trufaşă. Uitând întâmplarea din sinagogă. Simţi că s-ar putea îndrăgosti de această frumoasă femeie, dacă şi-ar exercita oricât de puţin puterea de seducţie asupra lui.

  — Prinţesă, spuse el cu bunătate, locul tău nu este aici. Nu poate fi vorba să rămâi.

  Şi o conduse până la litiera care aştepta în faţa porţii palatului. Pe când ea se instala, fără voie şi mâhnită, Crispus nu putu rezista ispitei de a încerca o mică experienţă.

  Aplecându-se spre ea, murmură drăgăstos:

  — La revedere, Atenais!

  Dacă ar fi putut prevedea efectul produs de acest nume. Deşi-gur că nu l-ar fi pronunţat. Chipul blând şi afectuos al Berenicei' se posomori dintr-o dată; privirea-i deveni aspră şi bănuitoare. Se. Simţi respins în măsura în care fusese atras înainte cu câteva clipe.

  — Pentru ce-mi dai acest nume? Întrebă ea scurt, dându-se puţin înapoi.

  — Poate că fac o experienţă, prinţesă, spuse el cu un ton plin de subînţeles.

  Era, în orice caz, o experienţă care nu părea pe gustul Bereni-; cei. Avea în totul înfăţişarea unei femei, căreia i-a fost surprins se-creţul. Aruncându-i o privire speriată, se prăbuşi pe pernele litierei şi, fără a mai adăuga un cuvânt, porunci cu glas tremurător purtătorilor să pornească.

  Crispus o privi îndepărtându-se, pierdut în gânduri. Fie că era Atenais, fie că nu, era greu de înţeles pentru ce acest simplu nume produsese asupra ei o impresie atât de extraordinară. Avu totuşi prilejul să se convingă că nu pierduse simpatia ei; în cursul nopţii se prezentară la Pretorium trei mii de călăreţi iudei. Erau trupele pe care Ie trimisese regele Agrippa drept escortă pentru sora sa. Berenice, întâlnindu-i în drum, le poruncise să se ducă să întărească mica garnizoană a Pretoriumului.

  E uşor de înţeles graba cu care primi Metilius acest ajutor neaşteptat! Insă atunci când Crispus propuse ca jumătate dintre ei să se ducă la turnul Antonia, Darius, marele scutier, refuză, pretin-j zând că prinţesa le ordonase să nu lupte decât pentru a apăra Preto-riumul.

  XI.

  Iri dimineaţa următoare, în zori, căpitanul zelot Manahem, care cantonase în timpul nopţii cu banda sa pe muntele Măsli-nilor, coborî, şezând pe un car. Îşi făcu o intrare atât de pompoasă şi de solemnă în cetate, încât Eleazar, care privea cortegiul din înaltul uneia din galeriile Templului, fu cuprins de mânie şi de teamă.

  — Omul acesta se crede deja rege? Gândi el. Intră în Ierusalim cu aerul unui suveran care vine să-şi ia în stăpânire fronul.

  „Manahem fu primit cu aclamaţii entuziaste şi poporul proaspăt înarmat îi ceru să-1 conducă fără întârziere la asediul fortăreţei Antonia. Toată lumea era convinsă că acela care putuse cuceri IVlasada avea să vină uşor de hac unei alte fortăreţe asemănătoare. IVfanaliem nu se putea sustrage acestei cereri fără a-şi ştirbi renu-mele de vitejie; aşadar, după ce lăsase mulţimea să prade şi să incendieze palatele părăsite ale lui Ananias şi Agrippa, se îndreptă spre Antonia în fruntea gloatei zgomotoase. Acolo, după ce obţinuse cu mare greutate tăcerea, porunci – într-o latină stricată – guvernatorului fortăreţei să se predea.

  — Sunt roman! Răspunse ofiţerul, socotind aceste cuvinte îndestulătoare şi negăsind de cuviinţă să dea unor asemenea duşmani explicaţii mai amănunţite.

  — Roman era şi cel care comanda Masada! Ripostă căpitanul zelot. Şi dădu numaidecât semnalul de atac.

  Iudeii, încurajaţi de Manahem, atacară toată ziua cu furie fortăreaţa. Dar, când se lăsă noaptea, numai marele număr de morţi şi răniţi era mărturia vitejiei lor.

  Furia lui Manahem în faţa acestui eşec fu şi mai mare când auzi imputările batjocoritoare ale lui Simon, care se abţinuse, din gelozie, să vină în ajutorul potrivnicului său.

  — Ai tăcut să fie măcelărit fără folos poporul sfânt, spuse el.

  — N-ai decât să-1 conduci tu mâine la asalt. Îi răspunse Manahem.

  — Fie! Făcu scurt Simon cel Negru, calm.

  — In dimineaţa următoare, când mulţimea se adună din nou pentru asalt, Simon îi adresă următoarele cuvinte:

  — Cei cărora le-au fost ucişi taţi, mame, fii, fiice sau fiinţe dragi în măcelul poruncit de Florus, să iasă din rând. Numaidecât păşiră înainte sute de oameni.

  — Acolo, înapoia acestor ziduri, se ascund asasinii! Strigă zelotul, arătând fortăreaţa cu vârful spadei.

  Era minciună. Garnizoana nu luase deloc parte la măcelul acela „uşinos; dar minciuna produse totuşi un efect de neînchipuit asu-Pra mulţimii, însufleţind-o de un nou curaj şi o nouă furie. Conduşi de Simon în persoană, asediatorii se avântară cu un curaj neclintit, pentru a rezema scările de ziduri. Respinşi, reveniră. Bătălia crâncenă ţinu ore întregi fără încetare, în cele din urmă, după nouăsprezece atacuri succesive, iudeii reveniră a douăzecea oară. Către sfârşitul dupăamiezii, şi triumfară.

  — Fără milă! Fu strigatul lor. Nici ei n-ai cruţat femeile şi copiii noştri.

  Mica garnizoană, atacată şi învăluită din toate părţile de duşmanii fără număr, se apără cu curaj şi susţinu fără a da înapoi onoarea armelor romane. Fără a se gândi să ceară cruţare, luptară cu înverşunare. Cei care cădeau erau imediat înlocuiţi, până ce. În cele din urmă, sabia căzu din mâna ultimului soldat.

  Stindardul înfipt în vârful celui mai înalt dintre turnuri, şi care făcuse să fâlfâie atâta timp înaintea ochiloi; iudeilor nesuferitele iniţiale „S. P. Q. R.”, fu smuls şi rupt în bucăţele.

  Astfel căzu – după două zile de lupte cumplite – marea fortăreaţă Antonia. Insă această victorie memorabilă nu pricinui decât o? Plăcere neînsemnată învingătorului de la Masada, care asculta, cu sufletul plin de amărăciune, poporul strigând, în seara aceea: „Ma-nahem a omorât o mie, iar Simon zece mii”.

  — La Pretdrium! Acesta fii, a doua zi dimineaţă, strigătul mulţimii. Manahem reluă comanda. Călare pe un armăsar neastâmpărat, urmat de o mulţime înflăcărată, înainta până la mijlocul spaţiului liber din faţa platformei „Gabbatha” şi ceru. Cu glas puternic, pre-'< darea palatului. Drept răspuns, primi o săgeta, care i se împlântă drept în creasta coifului.

  — Data viitoare o vei primi în inimă, dacă mai ai îndrăzneala să propui unui roman trădarea, îi strigă Metilius.

  Manahem – jurând pe „Urâm” şi pe „Thummimf că apărătorii Pretoriumului aveau să aibă aceeaşi soartă ca şi cei de la Masada şi Antonia – se retrase într-un loc sigur, de unde putea conduce.: operaţiile asediului.la adăpost de proiectile.

  Ananias, refugiat în Pretorium, era într-o stare jalnică. Umbla de colo-colo, cu privirea rătăcită prin măreţele săli, tremurând Laţi zgomotul bătăliei care se dădea în afara zidurilor, aşteptându-se, în| fiecare clipă, să-i vadă pe fioroşii zeloţi repezindu-se în palat şi urmărindu-1 cu săbiile ridicate.

  — Nu există vreo cameră secretă unde să mă pot ascunde? GjM mea el. Auzise spunându-se că Irod, clădind palatul, prevăziis^ câteva. Nimeni nu voia să-i arate unde se aflau., 1 însă zadarnic implora şi gemea. Toată lumea era prea absorbit” de asediu pentru a acorda vreo atenţie bocetelor sale.

  Romanii. În apărarea palatului, demonstrau, cu sânge rece. O iscusinţă remarcabilă. Iudeii se aruncau la asalt cu furie, fără cea mai mică disciplină, cu toată frenezia şi fanatismul orientalilor, neşovăind să-şi ofere trupurile suliţelor romanilor pentru a-şi croi o intrare în Pretorium.

  Însă buna pază şi spiritul ingenios ale lui Crispus le făceau toate sforţările zadarnice. Era sufletul micii garnizoane, cu mult mai mult decât Metilius; după cum, din partea iudeilor, Simon se arăta mult mai viteaz şi mai priceput decât căpitanul său Manahem.

  Acesta din urmă, instalat la loc sigur, la adăpost de primejdii. Se mulţumea să-şi îmbărbăteze soldaţii, oferind zece monede de aur pentru fiecare cap de roman pe care aveau să i-1 aducă.

  Călăreţii regelui Agrippa aduseră la început preţioase servicii. Executară numeroase ieşiri. Împrăştiind pe asediatori prin şarjele lor furioase; apoi, după ce curăţară străzile învecinate de gloata care le umplea şi făcură de^ câteva ori ocolul palatului, intrară înapoi triumfători, în galop. Însă Simon nu întârzie să pună capăt acestor ieşiri, împrăştiind pe jos curse de oţel care răneau picioarele cailor şi pricinuiau căderea călăreţilor. Aşa încât aceştia din urmă, după o încercare de acest fel, refuzară cu energie să mai iasă din fortăreaţă. Văzând acest lucru, Simon, gata să profite de orice prilej, anunţă printr-un crainic că apărătorii iudei ai Pretoriumului aveau deplina libertate de a părăsi oraşul cu arme şi bagaje, cu excepţia lui Ananias şi a altor câţiva.

  Marele scutier Darius avu josnicia să accepte această pro-pu-nere, iar Metilius avea prea puţini romani sub ordinele sale pentru a-1 putea reţine. În a douăzeci şi una zi a asediului – dis-de-dimi-neaţă – cavaleria iudee defila afară din cetate, însoţită de batjocura şi blestemele nenorociţilor romani pe care-i părăseau în chip atât de perfid.

  Moartea le redusese numărul la două sute cincizeci. Cu o gar-ni-zoană atât de slabă, apărarea uriaşei fortăreţe devenea imposibila, aşa încât Metilius, profitând de neatenţia zeloţilor, distraţi de ie-Şirea călăreţilor iudei, se grăbi să se retragă cu soldaţii săi în cele trei mari turnuri numite „Mariamne”, „Phasael” şi „'Hippicus”, înălţate de Irod cel Mare în cinstea soţiei sale, fratelui său şi prietenului său, care erau situate chiar pe zidul cetăţii, alcătuind laturile de miazănoapte şi de apus ale Pretoriumului.

  Aceste trei turnuri erau adevărate capodopere de arhitectură pe vremea aceea. Se sprijineau fiecare pe câte un postament de piatră compactă, fără nici un gol pe dinăuntru; aceste postamente erau legate între ele prin nişte scoabe groase de fier. Berbecii erau neputincioşi împotriva unor asemenea blocuri.

  Zeloţii descoperiră foarte curând că Pretoriumul fusese părăsit de către apărătorii săi. Pătrunseră ca o furtună înăuntru şi urmă o dezordine şi un măcel de nedescris. Puţin disciptinaţi de obicei şi abia ascultând de şefii lor, se băteau furioşi pentru comorile palatului şi ajunseră chiar să ridice sabia unul împotriva celuilalt.

  În ziua următoare, doi zeloţi, cercetând subteranele palatului în ruine, scoaseră la iveală un prins, un bătrân. pe care-1 târau cu strigăte de triumf. Era Ananias. El, care guvernase odinioară Ierusalimul ca un adevărat despot, făcând pe toată lumea să tremure, abia se mai putea ţine pe picioare. Mai mult mort decât viu, fu condus, însoţit de lovituri şi huiduieli, în faţa lui Manahem. Acesta îl primi cu un zâmbet de sălbatică mulţumire.

  — Ce facem cu acest prieten al romanilor? Cu acest trădător? Spuse el, prefăcându-se că cere părerea lui Simon, pe care nu-1 putea suferi, dar fără a îndrăzni să-i arate pe faţă ura, nici să-1 înlăture.

  Şi de data aceasta dădu Simon dovadă de viclenie. Dorea moartea lui Ananias, însă închipuindu-şi că dacă şi-ar afirma această dorinţă Manahem ar adopta o părere diferită numai din simplu spirit de contrazicere, răspunse:

  — Lasă-1 să trăiască. Un potrivnic atât de vrednic de milă nu poate fi prea primejdios.

  — Şi dacă voia mea este ca el să moară? Făcu Manahem cu un zâmbet crud.

  Şi la un gest al său doi zeloţi îşi împlântară pumnalele în pieptul fostului preot.

  O oră mai târziu Simon stătea de vorbă cu Eleazar în tinda Templului.

  — Tatăl tău a murit! Îl anunţă el brusc.

  Eleazar fu mişcat şi chiar, până la un anumit punct, întristat de această veste. Sentimentul de fiu nu se stinsese complet în sufletul său, în ciuda recentelor certuri avute cu tatăl său. Aflând de moartea tragică a acestuia din urmă, exclamă:

  — Pedepsească-mă Dumnezeu, dacă nu fac sfârşitul lui Manahem asemănător aceluia al lui Ananias!

  Trufaşul Manahem, neştiutor de primejdia care-1 ameninţa. Îşi grăbi şi ma mult pieirea prin atitudinea sa.

  Descoperind în Pretorium un veşmânt de purpură şi o coroană de aur care aparţinuseră lui Irod cel Mare. Se grăbi să îmbrace aceste însemne regale şi se purtă ca un adevărat suveran; lăsă forţe îndestulătoare pentru a supraveghea turnurile şi se îndreaptă spre Templu, urmat de restul partizanilor săi. Se ducea acolo, spunea el, cu intenţia de a aduce o jertfă pentru a obţine noi victorii.

  Însă Eleazar, bănuind că scopul său era mai curând sa pună mâna pe fortăreaţa Templului, a cărui ocupare l-ar fi făcut imediat stăpânul cetăţii, puse să se închidă porţile, chemă pe toţi leviţii sub arme şi refuză să-1 lase pe şeful zelot să intre.

  Atunci se porni o discuţie între oamenii lui Manahem. Unii voind să pătrundă în Templu prin forţa armelor, ceilalţi, apreciind patriotismul lui Eleazar, voiau să se retragă.

  Eleazar, văzându-i încăieraţi, le mai înteţi discordia printr-un discurs pe care îl sfârşi în următorul fel:

  — O, oameni zeloşi în serviciul Domnului, voi, care v-aţi răsculat împotriva romanilor din dragoste de libertate, veţi renunţa oare acum la această libertate? Aţi aruncat oare jugul unei asupriri străine pentru a primi un alt jug?

  Simon, care stătea lângă Eleazar. Curmă chestiunea cu un singur cuvânt:

  — Zece mii de bani de aur aceluia care-mi va aduce capul lui Manahem, strigă el.

  Atunci se produse o învălmăşeală de nedescris. O parte din zeloţi, plictisiţi şi obosiţi de tirania şefului lor, se întoarseră împotriva lui. Ceilalţi, înconjurându-1, îl apărară cu înverşunare. O luptă disperată se porni sub zidurile Templului, fără rezultat hotă-râtor la început, cele două fracţiuni fiind aproape egale. Insă apariţia leviţilor înarmaţi, sub conducerea lui Simon şi a lui Eleazar. Grăbi înfrângerea lui Manahem; partizanii săi, învinşi, se împrăş-tiară în toate direcţiile prin ulicioarele strimte şi întortocheate ale cartierului Ophel; el însuşi izbuti să se ascundă, dar nu pentru mult timp. Descoperit după o zi sau două, fu tras din ascunzătoare şi omorât. Astfel pieri, în mod ruşânos, ultimul dintre colaboratorii lui Iuda Galileanul, ai cărui fii, asemănători neîmblânzitului lor tată. Îşi petrecură viaţa între stâncile munţilor Iudeii, ducând fără încetare un război de hărţuire împotriva romanilor.

  Eleazar luă atunci comanda supremă, Simon fu aghiotantul său şi, sub dubla lor conducere, asediul celor trei turnuri irodiene în care se refugiaseră romanii fu pornit cu o noua vigoare. Însă dacă atacul era aprig, apărarea era admirabilă. Zece zeloţi cădeau pentru un singur roman, căci garnizoana, bine adăpostită după zidurile groase şi înalte, făcea mult mai mult rău asediatorilor decât îi pricinuiau aceştia ei.

  Şi cu toate acestea, Metilius, mânat de o laşitate de neînţeles. Anunţă dintr-o data, câteva zile după moartea lui Manahem. Intenţia sa de a intra în tratative cu duşmanul. Crispus, distrus; îl rugă stăruitor să renunţe la acest gând ruşinos, dar în zadar. Metilius avea comanda şi putea, prin urmare, proceda după bunul său plac.

  Mare fu mulţumirea lui Eleazar, auzindu-1 pe Metilius vorbin-du-i. Din înaltul meterezelor, despre capitulare.

  Un armistiţiu fu încheiat numaidecât. Eleazar, după o scurtă deliberare cu Simon, declară, că dacă romanii voiau să coboare din turnuri şi să predea armele, vor avea libertatea să părăsească oraşul teferi şi neatinşi.

  Metilius acceptă şi trei iudei de rang înalt intrară în turnuri pentru a ratifica cauzele tratatului. Întinzând tribunului mâna dreaptă, ei jurară „pe altarul lui Dumnezeu” să respecte condiţiile făgăduite.

  Crispus, mâhnit şi indignat, declară mai întâi, în disperarea sa. Că nu va profita de o libertate atât de ruşionoasă, că preferă să ră-mână în turnul Hippicus pentru a-1 apăra singur, dacă trebuia, era gata să şi moară cu sabia în mână. Însă prima furie treeându-i, îşi spuse că actul acesta de eroism, foarte nobil, desigur, ar fi absolut inutil. Şi-ar sacrifica viaţa fără a scăpa fortăreaţa. Ar fi mai înţelept şi ar servi mai bine Roma părăsind oraşul pentru a se alătura tatălui său, care venea cu o armată pentru a readuce pe iudei la supunere.

  La ora fixată pentru predare, romanii coborâră din turnuri. Fură primiţi de către Eleazar şi Simon care, cu un gest trufaş, le arătară drumul pe care trebuiau să-1 urmeze. Metilius văzu atunci că vitejii săi oameni aveau să fie siliţi să treacă pe sub două suliţe îm-plântate în pământ şi încrucişate, astfel îneât să alcătuiască un fel dejug. Era tratamentul pe care-i aplicau romanii sclavilor şi prinşilor de război.

  Văzând aceasta, sângele lui Metilius chiar se răzvrăti.

  — Asta n-a fost cuprins în tratatul nostru, protestă el.

  — Dar n-a fost nici exclus, răspunse Eleazar cu un zâmbet de dispreţ insultător. Mergeţi!

  Romanii nu aveau de ales. Trebuiră, aşadar, după ce depuse-seră armele şi scuturile la picioarele câtorva zeloţi aşezaţi acolo pentru a le primi, să se supună acestei umilitoare ceremonii.

  Dar abia predase ultimul roman armele, şi fură împresuraţi din toate părţile de către garda levitică a lui Eleazar, ale cărui priviri sinistre nu lăsau îndoială asupra intenţiilor sale.

  — Ne-a sunat ultimul ceas, Metilius, spuse Crispus. Mai bine am fi luptat mai departe şi am fi murit cu armele în mî-na.

  — Pregătiţi-vă de moarte, păgâni necircumcişi! Le strigă Eleazar cu un râs fioros.

  — Moartea! Bolborosi Metilius. Vreţi să ne otnorâţi, după ce ne-aţi făcut un jurământ solemn de a ne lăsa viaţa!

  — Am jurat pe „altarul lui Dumnezeu”: acesta este un jurământ pe care un iudeu nu trebuie chiar să-1 respecte. Simon, fiul lui Gămăliei, aici prezent şi priceput în toate cunoştinţele scribilor, vă poate confirma ceea ce vă spun eu.

  Acesta păşi înainte pentru a sprijini afirmaţia lui Eleazar.

  — Bătrânii au declarat, explică el, că dacă un om jură pe aurul altarului, trebuie să-şi ţină jurământul, sub pedeapsă de osândă. Dar dacă jură numai pe altar, poate, fără a se face vinovat, să-şi calce cuvântul.

  Iohanan ben Zacchai, care se afla şi el acolo, se opuse acestei cazuistici făţarnice.

  — Ce este mai de preţ, Simon, aurul sau altarul, care sfinţeşte aurul? Întrebă el cu ton de imputare. Şi întoreându-se spre Eleazar, adăugă:

  — Ai într-adevăr de gând să-i faci pe oamenii aceştia să piară?

  — Desigur. Ei ne-au cruţat oare pe noi şi ne-au dovedit vreo! Milă cu prilejul masacrelor lui Florus?

  — Săvârşiţi un sperjur ruşinos şi veţi face din romani duşmanii; noştri neîmpăcaţi.

  — Nu ne interesează!

  Simon, care nu aproba purtarea mişelească a lui Eleazar. Voi totuşi să facă o excepţie în favoarea unuia dintre prinşi.

  — Dăruieşte-mi viaţa acestui om, spuse el, arătându-1 pe Crispus. -* Omul acesta? Strigă Eleazar. Aruncând o privire duş-mănoasă tânărului roman. Este unui dintre aceia care ne-au făcut cel mai mult rău, şi tu ai vrea să-1 cruţi?

  — Da. La procesul meu, a fost cel din'tâi care s-a sculat şi 1-a înfruntat pe mârşavul Florus.

  Insă vitejia de care făcuse dovadă Crispus în timpul asediului îl umpluse pe Eleazar de furie, nu de admiraţie. Şi această furie fu şi mai aţâţată de atitudinea calmă şi demnă a prinsului.

  Scoţându-şi sabia, căpitanul Templului înainta spre Crispus.

  — Păgân necircumcis, exclamă el plin de mânie, primeşte dreap-| ta pedeapsă a crimelor tale. Şi avântânduse, îinplântă sabia în coasta lui Crispus, care căzu neînsufleţit la pământ.

  Acesta fu semnalul măcelului. Leviţii şi zeloţii, aruncându-se la rândul lor asupra prizonierilor, îi loviră fără cruţare. Unul singur: supravieţui, din păcate! Mişelul Metilius ceru pe dată îndurare şi o-< obţinu cu făgăduiala de a deveni prozelit şi de a se lăsa circumcis. 1

  Astfel fu curmată, la Ierusalim, stăpânirea romană, în anul 66 după naşterea lui Cristos, ceva mai mult de un veac după cucerirea sa de către marele Pompei.

  În seara aceleiaşi zile, marele preot Matthias decretă că în cinstea acestui strălucit succes, jertfa obişnuită de seară avea sa] îmbrace forma unui serviciu de mulţumire lui Dumnezeu. Şif pentru a da mai multă solemnitate acestei ceremonii, voi ca apa folosită pentru slujbă să fie luată nu din puţul aflat în curtea apu-1 seană a Sanctuarului, ca de obicei, ci din izvorul sfânt Siloc, aflaţi în afara zidurilor cetăţii.

  Leviţii, trimişi în grabă după această apă, se înapoiară buimăciţi, cu ulcioarele goale; se părea că izvorul refuza să consfinţească acest serviciu nelegiuit de mulţumire lui Dumnezeu. Apele sale secaseră.*

  XII

  — Uite că deschide ochii! Trăieşte!

  Astfel vorbea Vashti, îngenuncheată lângă trupul neînsufleţit al lui Crispus. Adânca bucurie pe care o exprimă acest strigăt păru să Jisplacă femeii care stătea în picioare lângă ea.

  — Ce-ţi pasă ţie de asta, copilo? Făcu ea, cu asprime. Nu-i el un „duşman al. Neamului nostru?

  — Mamă! Reluă tânăra fată, cu un ton de imputare, ai uitat că m-a scăpat de necinste? Fără el, aş fi fost biciuită public. Cum să nu-i fiu recunoscătoare?

  ~ Nu-i un motiv îndestulător pentru a ne expune morţii din pricina' lui. Zeloţii ne-ar ucide cu pietre fără cruţare, dacă ar afla că ascundem un roman. Ar fi mai bine pentru noi să fie mort.

  — O! Sst! Dacă te aude cumva?

  Însă Crispus, deşi trezit din leşinul profund în care căzuse, era încă prea slab pentru a-şi da seama ce se petrecea în jurul său. Încetul cu încetul îşi revenea însă în fire şi curând fu în stare să-şi dea seama că se afla întins pe podeaua unei camere cu tavanul scund, cu ferestrele zăbrelite şi mobilată cu gust.

  Se întrebă cu uimire ce cameră era aceasta şi cum de ajunsese acolo. Apoi, pe. Măsură ce-i revenea memoria, îşi amintea ultima scenă, asupra căreia i se închiseseră ochii: privirile duşmănoase ale lui Eleazar, lovitura de sabie urmată de o vie senzaţie de durere, şi apoi, întunericul inconştienţei.

  Căzând, crezuse că nu va mai supravieţui loviturii lui Eleazar. Şi totuşi nu era încă mort, nu încăpea îndoială. Probabil că-i scosese cineva corpul din grămada de cadavre a tovarăşilor săi.

  Şi cine putea fi acest cineva, dacă nu încântătoarea fată îngenuncheată lângă el!

  Losef-Bell. Jud. V.9.4.

  Încercă să se ridice într-un cot, dar recăzu imediat, istovit de această sforţare. Nu mai avea nici un pic de putere.

  — Suferi? Îl întrebă cu blândeţe Vashti.

  — Nu. Numai că mă simt slab. Foarte slab, răspunse cu un glas care-l miră şi pe el; nu se auzea decât o şoaptă înăbuşită.

  — Vashti îl ridică uşor şi-i apropie o cupă de buze.

  — Bea! Îi spuse ea.

  Crispus bău. Nu ştia ce – o băutură neagră – care păru să-i dea puteri noi.

  — Mănâncă! Îi porunci ea apoi.

  Cu supunerea unui copil, Crispus mâncă ce-i oferi ea.

  — Şi acum, dormi, continuă ea; somnul îţi va reda puterile, încercă să vorbească, însă Vashti îi impuse tăcere, ducând un deget la buze în chip atât de graţios, încât nu putu face altfel decât să asculte. Închise, aşadar, ochii şi nu întârzie să se cufunde într-un somn adânc.

  La deşteptare, o regăsi pe Vashti lângă el, gata să-i dea iar îngrijirile necesare şi, de data aceasta, ea binevoi să-i dea explicaţiile pe care le dorea.

  — Eşti acasă la mama mea, spuse ea. Încăperea aceasta este camera mea. Şi – arătând cu degetul, cu mândrie, câteva rânduri de etajere pline cu suluri de papirus – iată cărţile mele greceşti.

  Îi istorisi şi cum ajunsese el acolo.

  După măcelărirea garnizoanei romane, ea îl rugase pe losef să-i ceară fiorosului Eleazar corpul lui Crispus. „Este un roman de neam nobil, pe care-l cunosc; spusese losef; îngăduie-mi să-1 în-mormântez după cum se cuvine, potrivit rangului său'„. La can Eleazar răspunsese: „Iaţi-1, nu duc război împotriva morţilor”.

  Când i se adusese corpul lui Crispus, Vashti, aplecată deasup lui, se tânguia, dar deodată, spre marea-i bucurie, buzele aceluia p< care-l lua drept un cadavru se mişcară uşor.

  Printr-o întâmplare extraordinară – mâna lui Dumnezeu, spune Vashti – sabia lui Eleazar, lunecând pe o coastă, nu atinsese nic un organ vital. Leşinul fusese pricinuit mai ales de sângele p< care-l pierduse din belşug. Neîndrăznind să cheme un doctor, Vashti şi cu mama ei, care avea câteva cunoştinţe de medicină, cu-răţaseră şi bandajaseră singure rana, apoi îl transportaseră în camera în care se afla.

  Un zâmbet blând lumină chipul tinerei fete când el îi murmură recunoştinţa sa.

  — Mă rog zeilor ca zeloţii să nu afle bunăvoinţa pe care mi-aţi arătat-o! Spuse el.

  Şi încercă să se ridice iar. Dar cu acelaşi succes ca şi prima oară.

  — Cât timp voi fi nevoit să răinân întins? Întrebă el. Cu un geamăt.

  — Până ce un sânge nou îl va înlocui pe acela care l-ai pierdut. Mama Vashtiei declarase că avea să dureze câteva săptămâni: însă tânăra fată se feri să repete aceste lucruri lui Crispus. De teamă ca decepţia pe care ar încerca-o să nu-i întârzie vindecarea. Se mulţumi să-i zâmbească cu încurajare şi schimbă vorba, trecând la subiecte mai vesele.

  Mama Vashtiei era o femeie de vreo patruzeci de ani, cu chipul atât de aspru şi de ursuz, încât Crispus se întreba cu mirare, cum putuse da naştere unei fete atât de frumoase şi. De graţioase.

  Îi acorda, e drept, cuitenia de a veni în fiecare zi să se intereseze de sănătatea lui, dar o făcea cu atâta puţină bunăvoinţă, lăsa să se înţeleagă atât de limpede că-1 socotea drept o piedică, ba mai mult, drept o primejdie de care trebuia să scape cât mai curând, încât Crispus fierbea în sinea lui, fiindcă nu putea părăsi deîndată o casă atât de puţin ospitalieră.

  Ludee ortodoxă fanatică, cu spiritul îngust, ea nu avea nici o simpatie pentru ideile nobile şi generoase ale fiicei ei. Crispus îl binecuvânta, aşadar, pe Hyrcanus de a fi avut o fire atât de deosebită de aceea a soţiei sale şi de a fi dat tinerei fete o educaţie atât -de aleasă.

  Deosebirea de caracter dintre mamă şi fiică se mai accentuase de la convertirea Vashtiei la creştinism. Şi Vashti însăşi, întrebată de Crispus, recunoscu, cu ochii plini de lacrimi, că de la convertirea ei, mama devenise extern de rece şi de aspră faţă de ea.

  Crispus era plin de uimire şi de admiraţie, văzând devotamentul neobosit cu care-l îngrijea Vashti. Se arăta întra-devăr ca o infirmieră perfectă, ghicindu-i şi preîntâmpinându-i cele mai mici dorinţe, fără a-1 obosi vreodată prin prea mult zel sau manifestări. Descoperind că avea o mare predilecţie pentru Herodot, se duse să ia din marea-i bibliotecă pe acel încântător povestitor şi-i tăcu fiecare zi câte o lectură, care devenea şi mai plăcută prin observa^ ţii inteligente şi fine. Într-un amurg, ea luă o harfă şi se acompanie cântând cu un glas atât de dulce, atât de armonios, încât Crispus fi fermecat şi o rugă să-1 distreze în fiecare seară.

  Tânărul era foarte intrigat de profundul interes pe care pare să-1 inspire tinerei iudee. Voia ea pur şi simplu să-i dovedeasc recunoştinţa pentru marele serviciu pe care i-1 făcuse în sinago regală? Sau era cumva mânată de un sentiment mai drăgăstos? Iubea oare şi căuta să-i câştige dragostea?

  Gândul acesta îl tulbura. Se simţea cuprins de remuşcări I ideea mâhnirii pe care avea să fie silit să i-o pricinuiască drăgălaşei copile, dacă-1 iubea cu adevărat. Căci oricât de frumoasă, de pură şi de atrăgătoare era Vashti, ea nu putea fi niciodată a lui.: Era legat de necunoscuta Atenais şi nu numai că un Cestius nu-şi putea călca cuvântul, dar mai era, în afară de asta, şi ambiţios şi nu voia ca, trădându-şi făgăduiala făcută lui Polemo, să se expună să piardă regatul Pontului.

  Vashti avea şi un frăţior, un băieţaş de vreo trei ani. Într-o dimineaţă îl aduse cu sfială în camera lui Crispus şi văzând că acesta, departe de a fi supărat, se distra foarte mult cu poznele şi ciripitul copilului, luă obiceiul de a-1 aduce în fiecare zi.

  Se juca cu el, alergând, sărind nebuneşte; copilul bătea din palme şi scotea ţipete de bucurie. Crispus, care până atunci atribuise tinerei fete firea gravă a unei femei cu studii, „instruită şi înţeleaptă” ca şi Minerva, după expresia lui, fu încântat să-i descO'l pere o fire atât de copilăroasă şi atât de veselă.

  După ce se jucase şi alergase destul în jurul camerei, Vashti cu respiraţia tăiată, veni să se aşeze lângă Crispus, ţinându-1 pq micul ei frăţior pe genunchi. Recomandându-1 sub numele dej Arad, începură să vorbească despre diferite nume proprii şi despri semnificaţia lor, şi Crispus o întrebă, între altele, de unde-i venisl numele ei atât de original.

  — Vashti este un nume persan, care înseamnă „frumuseţea răspunse ea îmbujorându-se.

  — Cu adevărat, nu s-ar fi putut găsi ceva mai potrivit, făd| Crispus. Afară de.

  Se opri. Un gând neaşteptat îi trecuse prin minte; inima îi bătu mai repede şi se simţi cuprins de o bucurie nebună.

  — Ce alt nume ai vrea să propui? Întrebă Vashti, zâmbitoare şi mirată.

  — Ce-ai spune de Atenais? Aruncă el pe neaşteptate, privind-o drept în faţă.

  Se înşela oare sau avusese ea într-adevăr o tresărire, ca şi cum ar fi înţeles sensul ascuns al acestei întrebări? În orice caz, emoţia ei – dacă simţise cu adevărat una – nu fu de lungă durată. Îşi recapătă curând stăpânirea de sine şi, privindu-1 la rândul ei cu nişte ochi liniştiţi, de o adâncime fără fund, răspunse:

  — Nu-i un nume care s-ar potrivi unei tinere iudee.

  — Şi pentru ce nu?

  — Pentru că este numele unei zeiţe de origine greacă.

  — Ţi s-ar potrivi, aşadar, de minune ţie, care o ajungi pe Minerva în înţelepciune.

  Vashti îşi scutură cosiţele aurii, zâmbind la acest compliment.

  — Cu toate acestea, nu-mi place, spuse ea, legănând încetişor pe micuţul Arad pentru a-1 adormi.

  Încercarea lui Crispus dăduse, aşadar, greş. Nimic în purtarea, cuvintele sau expresia tinerei fete nu lăsa să se presupună că fusese ea femeia voalată de la Beth-tamar.

  Şi totuşi, Crispus nu putea scăpa de vaga impresie că exista o legătură oarecare între Vashti şi misterioasa Atenais. Vashti, judeca el, semăna în chip uimitor cu statuia reginei, Pythodoris: statuia aceasta era un dar al lui Polemo, iar Polemo pusese la cale căsătoria Atenaisei.

  Crispus reluă, aşadar, firul cercetărilor, însă procedând cu băgare de seamă.

  — Pari foarte pricepută în istoria greacă. Mi-ai putea spune cine a fost Pythodoris? „, -

  Vashti se gândi îndelung.

  — Era numele unei regine a Pontului, care a murit acum vreo treizeci de ani, spuse ea în cele din urmă.

  — Era vreo rudă a actualului rege, Polemo?

  — Mama sa.

  — Avea un renume de frumuseţe? Vashti începu să râdă.

  — Asta nu ştiu. Pentru ce mă întrebi?

  — Am văzut, la Pretorium, o statuie care probabil că este a acelei regine.

  — În cazul acesta, eşti mai în măsură decât mine să judeci.

  — Statuia aceea îţi seamănă foarte mult.

  — O! Atunci nu cred să fi fost „prea” frumoasă!

  — Eram convins de la început că era cu adevărat imaginea ta -într-atât era asemănarea de izbitoare – până ce am văzut numele de Pythodoris săpat pe piedestal.

  Vashti, foarte mirată, deschise ochii mari. Nu-şi putea explica această ciudată asemănare.

  — Şi spui că era mama actualului rege? L-ai văzut vreodată pe| Polemo, îl cunoşti?

  Vashti răspunse negativ.

  — A asistat doar la banchetul lui Florus. ^

  — Atunci probabil că l-am văzut, fără să-mi dau seama, deoare^f ce nu-1 cunosc.

  Şi izbutind să-şi adoarmă frăţiorul, îl scoase încetişor din cameră.

  Rămas singur, Crispus oftă cu durere: de vreme ce Vashti nu-1 cunoştea pe regele Polemo, nu putea fi ea necunoscuta de la Beth-tamar.

  A doua zi, el sugeră că vindecarea i-ar fi probabil grăbită, dacă ar putea respira aerul mai curat de pe acoperişul în formă de tera să. Vashti şi mama ei legară, aşadar, nişte frânghii la ambele capete ale aşternutului său şi, transportându-l pe o scară, îl depuseră la umbra unui leagăn acoperit cu viţă, la adăpost de privirile indiscrete; o deschizătură în parapet îi îngăduia, ridicându-se într-un cot, să vadă ce se petrecea pe străzile de dedesubt.

  Ierusalimul se pregătea de război. Oraşul răsuna pretutindeni de strigătele mulţimii şi de zgomotul armelor. Se reparau şi zidurile cetăţii. Toată lumea, chiar şi femeile şi copiii, luau parte cu entuziasm la această muncă. Aerul răsuna de zgomotul ciocanelor lovind nicovalele, iar noaptea cartierul Ophel era învăluit într-o lumină roşietică provenită de la numeroasele făurarii aflate acolo.

  — Au doborât acvila de aur care se înălţa deasupra portalului Templului, spuse Vashti.

  — Dar n-au reuşit încă s-o doboare de pe cer! Ripostă Crispus, arătând cu degetul un măreţ vultur care plutea, în zbor încet şi maiestuos, drept deasupra capetelor lor.

  Deodată, plecându-şi aripile, pasărea se prăvăli asupra lor şi veni să se aşeze pe parapet, chiar lângă Crispus.

  Vashti, speriată, se dădu puţin înapoi, scoţând un uşor strigăt. Apoi, cu gesturi disperate, încercă să-1 alunge. Insă vulturul, fără a-i acorda nici cea mai mică atenţie, stătea acolo, nemişcat ca încrustat în piatră.

  Această mică întâmplare produse o profundă impresie asupra minţii lui Crispus. Era superstiţios, ca toţi cei de pe vremea sa, şi văzu în asta o adevărată prevestire a propriei sale eliberări şi a înapoierii romanilor la Ierusalim.

  Către seară vulturul îşi luă zborul. Vashti, obosită de îndărătnicia păsării şi liniştită, de altfel de aerul ei paşnic, sfârşise prin a o lăsa în pace şi se obişnuise chiar cu ea. Privi împreună cu Crispus cum se îndepărta pe fondul purpuriu şi auriu al cerului, până ce dispăru în zare.

  — Va veni mâine, afirmă Crispus cu încredere.

  Într-adevăr, în dimineaţa următoare, vulturul apăru iar şi veni să se aşeze în acelaşi loc ca şi în ajun, deasupra capului lui Crispus, ca şi cum ar fi avut misiunea de a veghea asupra lui.

  Vashti, oarecum obişnuită cu prezenţa sa, îl privi fără prea multă teamă şi nu mai încercă să-1 alunge.

  Seara, vulturul îşi luă iar zborul pentru a reveni în dimineaţa următoare, în ziua a patra, însă, nu reveni şi nu mai reapăru niciodată.

  XIII.

  Lumina argintie a lunii se revărsa asupra taberei romane stabilită la intrarea în Beth-horn. Era o noapte minunată de toamnă. O profundă tăcere plutea peste tabăra adormită. Nu se auzea nici un sunet, afară de pasul uşor al santinelelor atente făcându-şi rondul.

  Totuşi mai licărea încă o lumină într-unui din corturi, acela al generalului comandant Cestius Gallus, Legat Imperial al Siriei. Era un bărbat de vreo şaizeci de ani, cu aerul grav şi marţial, al cărui chip exprima totuşi în mod obişnuit bunătate. Însă, de câteva zile, avea o expresie atât de posomorâtă şi de severă, încât soldaţii, speriaţi, tăceau la apropierea sa şi căutau să-1 ocolească.

  Deodată intră un om în cortul său fără a se fi anunţat; Legatul înălţă capul şi încruntă sprâncenele.

  — Cine-i acolo? Întrebă el, scurt şi aspru, ducându-şi mâna streaşină la ochi.

  — Un om totodată înţelept şi nebun!

  — Cum se poate aşa ceva, nobile Polemo? Spuse Cestius. al cărui chip se îmblânzi când îşi recunoscu vizitatorul.

  — Trebuie să ştii să fii nebun, câteodată. Pentru a fi cu adevărat înţelept, ripostă Polemo. Şi, în urma acestui răspuns enigmatic, îşi luă un scaun, fără a fi poftit, ceea ce dovedea intimitatea sa cu Legatul.

  — Te-ai înapoiat foarte repede din Achaia, continuă Cestius!

  — Douăzeci de zile pe mare, dus şi întors. Nu cred că această dublă călătorie să fi fost făcută vreodată într-un timp atât de scurt. L-am găsit pe zeu la Olympis, adăugă el, cu un ton batjocoritor.

  — Şi i-ai vorbit despre răscoală?

  — I-am spus tot ce ştiam.

  — Care sunt ordinele sale?

  Polemo îi întinse un sul de papirus pecetluit cu sigiliu de ceară roşie, purtând semnul inelului lui Nero. Rupând pecetea. Legatul parcurse din ochi misiva, apoi o reciti cu gtas tare, pentru ca Polemo să ia cunoştinţă de ea.

  „Acordăm aici credinciosului nostru slujitor Cestius Gallus, întreagă şi deplină libertate de a trata Ierusalimul, cetatea răzvrătită, după cum va socoti de cuviinţă, în interesul Imperiului roman.

  Scris în opt a Idelor lui Septembrie, în al doisprezecelea an al domniei noastre „Neron August”.

  — Am, aşadar, îngăduinţa, din însăşi voinţa lui Cezar, de a pedepsi oraşul acesta neastâmpărat după cum voi crede de cuviinţă! Exclamă Cestius.

  Ochii îi scânteiau şi o vie roşeaţă îi colora obrajii palizi.

  — Delenda est Hierosolyma! Nici un bărbat nu va scăpa cu viaţa! Femeile şi copiii vor'fi vânduţi ca sclavi. Oraşul însuşi va fi în întregime distrus şi Ierusalimul va dispărea de pe faţa pământului.

  Aceste cuvinte neîndurătoare îl umplură de bucurie pe Polemo. Marea dorinţă a vieţii sale, scopul pentru care lucrase în ascuns şi neobosit timp de ani de zile. Avea să fie în sfârşit atins. În culmea bucuriei, nu se putu totuşi împiedica de a se mira. Văzându-1 pe Cestius, de obicei atât de omenos, atât de generos, manifestând o atare sete de răzbunare. Îl privi mai cu atenţie şi remarcă ceva care-i scăpase până atunci, că Legatul purta un „pallium” negru, semn de doliu. Şi Polemo fu cuprins de o spaimă neaşteptată.

  — Da, sunt ultimul din neamul meu, făcu Cestius cu amărăciune, drept răspuns la întrebarea mută care se citea în ochii regelui. Nu mai am fiu care să-mi poarte numele.

  — A! Nu-mi spune că Crispus este mort! Exclamă Polemo. Cu un accent de durere atât de profund, încât s-ar fi putut crede că el era tatăl, şi nu Cestius. Crispus mort! Dar, atunci, ce se întâmplă cu planul meu pentru umilirea. Şi tocmai în momentul când era să izbutesc! O! Nu! E cu putinţă! Cum? Când?

  — Vei afla-o. E tocmai momentul, spuse Legatul, uitându-se la un ceasornic cu apă aşezat pe masă, în faţa lui.

  — Momentul! Repetă regele, surprins.

  — În fiecare seară, la ora aceasta, îmi aţâţ din nou gândul la răzbunare, ascultând, din gura unui martor ocular, povestea unui măcel pus la cale de către Eleazar, fiinţa aceea laşă şi mârşavă.

  În timp ce mai vorbea încă, perdeaua de la intrarea cortului fu dată în lături şi se văzu apărând doi soldaţi, conducând un prizonier, a cărui îmbrăcăminte şi înfăţişare trădau originea iudee.

  — E un dezertor din cetate. Haide, netrebnicule, începe-ţi povestirea.

  Şi prinsul istorisi, simplu şi cu ton liniştit, sfârşitul nenorocit al vitejilor apărători ai Pretoriumului. Tot repetând-o mereu, o ştia pe de rost. Merse, aşadar, până la capăt, fără şovăire şi tară opriri.

  — Eşti sigur că lovitura de sabie a lui Eleazar a fost fatală^ întrebă Polemo.

  — Cum să nu fi fost? A lovit de eâteva ori, răspunse iudeul, negăsind nimic rău în faptul că exagera cruzimea lui Eleazar. A existat vreodată un om în stare să istorisească un eveniment aşa cum s-a întâmplat?

  — Vai de Eleazar! Exclamă Cestius. Ar fi fost mai bine pentru el să nu se fi născut!

  — Şi ce s-a făcut cu trupurile acelora care au fost măcelăriţi? Reluă Polemo.

  — Au fost duse afară din cetate, într-un loc numit „Aceldama”. Acolo sunt înmormântaţi străinii. S-a săpat o groapă şi au fost” aruncate în ea toate cadavrele, claie peste grămadă.

  — Ai văzut trupul Iui Crispus tratat în felul acesta? Împreună cu ceilalţi?

  Iar omul, istorisind nu ceea ce văzuse, ci i se păruse că vede, răspunse afirmativ.

  — Aruncat într-o groapă comună! Pierdut pentru vecie. Să numi fi lăsat nici măcar trista mângâiere de a lua cu mine cenuşa! Murmură Cestius.

  În zorii zilei, armata romană, după prima masă, se pregăti să-şi urmeze marşul.

  Într-o clipită, corturile fură desfăcute, aşezate împreună cu celelalte bagaje în care sau pe spinarea animalelor de povară, apoi soldaţii porniră, precedaţi de o avangardă, defilară într-o ordine desăvârşită în rânduri de câte opt.

  Uriaşa armată urca drumul cotit conducând la Ierusalim, de-a lungul coastei muntelui, asemănătoare unui şarpe monstruos cu solzii de oţel.

  Cercetaşi călări alergau înainte pentru a preveni capcanele, tactica preferată a popoarelor orientale.

  Cestius şi regele Polemo se aflau împreună în mijiocul coloanei. Dar, curând, soldaţii din avangardă care până atunci mergeau într-o ordine perfectă, începură să se poarte într-un chip ciudat: când mergeau atât de repede încât lăsau departe în urmă grosul trupei, când deodată se opreau brusc şi rămâneau câteva minute nemişcaţi, în sfârşit, una din aceste halte se prelungi într-atât, încât întreaga coloană trebui să se oprească, ceea ce produse o învălmăşeală puţin obişnuită pentru o trupă romană.

  De data aceasta Cestius nu mai putu răbda. Dând pinteni calului, se repezi înainte, hotărât să certe aspru pe tribunul, comandantul avangărzii. Însă acesta din urmă, drept răspuns la furioasele imputări ale comandantului său, îi arătă cu degetul un preot înalt, aflat la câţiva paşi înaintea primului rând, purtând în mână scurtul „lituus” (sau baston de augur). Era Teomantes. Preot al lui Jupiter-Cezar, altădată sfetnic al lui Florus, acum ales de către Cestius ca preot şi augur al armatei romane. Legatul îl preţuia foarte mult pe Teomantes, cu toate acestea, când îl văzu încâlcind astfel autoritatea generalului comandant – autoritatea sa – socoti că preotul mergea prea departe şi că era timpul să-1 oprească.

  — Hei, tu de colo! Teomantes, strigă Cestius mânios, ce înseamnă purtarea aceasta?

  — Vezi vulturul acela? Răspunse Teomantes, arătând cu degetul o pasăre uriaşă plutind, nemâşcată, în spaţiu, deasupra lor.

  — Sigur că-1 văd. Şi ce mă interesează?

  — E trimis de zei pentru a ne conduce marşul. Când merge înainte, înaintăm şi noi; dacă se opreşte, ne oprim şi noi. Călăuziţi de el, nu avem să ne temem de nimic.

  — Şi dacă se întoarce, va trebui să mergem şi noi înapoi, desigur, ripostă Cestius, batjocoritor. Îţi închipui că mă voi lăsa condus de asemenea neghiobii! Soldat, arcul tău şi o săgeată pe coardă. Legatul trase. Ţintise bine. Pasărea, străpunsă, căzu la pământ ca o piatră.

  — Nebunilor! Exclamă Legatul cu ton dispreţuitor, văzând privirile speriate ale soldaţilor superstiţioşi, cugetaţi, dacă sunteţi în stare. Credeţi că vulturul acesta ar fi aşteptat astfel săgeata mea fără a se îndepărta, dacă ar fi avut într-adevăr duhul zeilor în el?

  — Cestius Gallus, pronunţă augurul, cu glas posomorit şi solemn, ai omorât pe trimisul Iui Jupiter, care trebuia să ne îndrepte marşul. Nu vei mai cuceri niciodată cetatea.

  Spunând acestea, îşi rupse bastonul în două, aruncă bucăţile la pământ şi se duse să se aşeze pe un vârf de stâncă la marginea drumului. Apoi, acoperindu-şi capul cu pulpana mantiei în semn de durere, adăugă:

  — Voi aştepta aici până te voi vedea revenind în fugă şi acoperit de ruşine.

  — Iar eu, voi dovedi că eşti un mincinos, făcu Legatul plin de mânie. Înainte! Continuă el, adresându-se avangărzii.

  Iudeii priveau – din înaltul meterezelor cetăţii lor – cu o groază nespusă legiunile romane care înaintau, la pas, într-o ordine ireproşabilă. Urcau şi coborau colinele dimprejurul Ierusalimului, cantonând pe rând la fiecare punct strategic. În orice parte îşi întorceau iudeii ochii, zăreau acvilele strălucitoare. Nu exista nici o speranţă de retragere; cetatea era împresurată de un zid de oţel.

  Din casa Miriamei, aşezată pe creasta muntelui Sion, cea mai înaltă din cele patru coline pe care era zidit Ierusalimul. Crispus putea contempla în voie legiunile romane şi să le urmărească toate mişcările, în timp ce înconjurau oraşul.

  Ceea ce vedea îl umplea de mândrie, şi mândria aceasta creştea încă la gândul că în fruntea acestei măreţe armate se afla tatăl său; el nu va da greş în misiunea sa; Roma avea să-şi restabilească stă-pânirea asupra acestei cetăţi pornită pe rele; Eleazar şi banda de ze-loţi cruzi şi prefăcuţi care luaseră parte la măcelul garnizoanei Pretoriumului aveau să fie pedepsiţi după cum o meritau. A! Cât de mult ar fi vrut Crispus să se poată alătura compatrioţilor săi şi să lupte în rândurile lor! Ce chin pentru el să asiste, neputincios, la toate aceste pregătiri de război!

  Drăgălaşa Vashti, aşezată lângă culcuşul lui, îl privea gânditoare.

  — Tatăl tău nu va cuceri oraşul, îi spuse ea în cele din urmă, liniştită; nu de data asta, cel puţin.

  Făcea această prevestire cu un ton atât de convins, încât Crispus, foarte mirat, o întrebă de unde avea această informaţie cam prea timpurie.

  — Există în acest oraş un mare număr de creştini, asupra cărora Dumnezeiescul nostru învăţător veghează, precum ne-a făgăduit, răspunse Vashti. Tot ce se întâmplă în clipa aceasta a fost prezis de către el; şi, pentru ca noi să ştim în care moment anume va trebui să fugim din Ierusalim, ne-a dat acest semn.

  Şi scoţând din sân un sul de papirus scris cu litere greceşti, Vashti citi fraza următoare: 'Tar când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de ostaşi, cei ce se vor afla acolo să fugă aiurea”.*

  — Dar cum vor putea face acest lucru, înconjuraţi cum sunt de o armată duşmană? Obiectă Crispus.

  — Tocmai, e cu neputinţă. Şi pentru aceasta spun că această armată duşmană va trebui să se retragă pentru un timp.

  — Pentru a îngădui creştinilor să fugă! Exclamă Crispus, glasul trădându-i fără voia sa dispreţul pe care-1 simţea.

  * Evanghelia Sf. Luca, XXI, v. 20 şi 21.

  Da, asta credea ea, avea ea îndrăzneala să creadă! După părerea ei, generalul Cestius nu era decât un instrument pasiv în mâi-nile Galileeanului zeificat.

  Încercarea sa împotriva Ierusalimului n-avea să slujească pentru a răzbuna măreţia Romei şi a-i restabili puterea în oraşul acesta neastâmpărat. Nu! Toată această desfăşurare de forţe nu putea fi decât un semn divin pentru creştini. Şi atunci, deoarece Cestius îşi va fi jucat rolul care-i era sortit, avea să fie silit să se retragă liniştit fără a cuceri oraşul! Crispus abia se putea stăpâni să asculte cu răbdare o prostie atât de monstruoasă.

  — Un Cestius să dea înapoi! Exclamă el. Niciodată!

  Vashti se mulţumi să-i răspundă, cu acelaşi glas liniştit, că evenimentele aveau să dovedească care dintre ei avea dreptate.

  — Tatăl tău este un om crud? Continuă ea.

  — Dimpotrivă. De obicei este generos şi plin de milă pentru învinşi.

  — Cu toate acestea, ajurat să treacă prin foc şi sabie pe toţi bărbaţii şi să vândă ca sclavi femeile şi copiii.

  — De unde ştii acest lucru?

  — Duşmanii ne-o strigă de fiecare dată când se apropie de ziduri; nu numai simplii ostaşi, ci chiar şi centurionii.

  — Mă crede mort. De aici furia lui. Ce păcat că nu-1 putem înştiinţa că trăiesc încă. Ar fi atât de fericit!

  Vashti chibzui.

  — Cred, spuse ea în cele din urmă, că am putea găsi un mijloc pentru a comunica cu tatăl tău.

  — Cum asta? Făcu Crispus cu vioiciune.

  — Dacă ai vrea să-i scrii o scrisoare, aş încerca să fac să-i parvină printr-un tânăr creştin numit Heber. Îmi este absolut devotat şi gata sa facă tot ce i-aş cere. Casa fiind lipită de zidul cetăţii, i-ar fi uşor să coboare în tabăra romană, noaptea, lăsându-se să alunece pe o frânghie. Nu ştiu, însă, dacă va putea aduce un răspuns.

  — Nu, nu, ar fi prea primejdios. Mai bine să nu încerce şi să ră-mână în tabăra romană. Recomandă-i acest lucru. Spune-i chiar să ceară orice va voi drept răsplată. Tata va fi prea fericit să-i aprobe cererea. Şi acum, adumi repede ceva să scriu.

  Vâsliţi dispăru ca o săgeată şi reveni numaidecât, aducând ural stilet şi un papirus. Instalându-se cum putu mai bine. Dispus re-| dactă următoarea epistolă: „'Celui mai bun dintre părinţi, salut. Scoate-ţi palliumul negru ' şi oferă o jertfă lui Jupiter salvatorul, căci eu, Crispus. Fiul tău, nul sunt, precum presupui tu, în Infern. Mă aflu în clipa de faţă la ql văduvă numită Miriam, a cărei casă se găseşte în strada Millo, stând bine ascuns de teama zeloţilor. Dacă n-am încercat să trec ini tabăra romană, este fiindcă am fost împiedicat până acum de ma-| rea-mi slăbiciune. Am fost rănit şi cu siguranţă că n-aş mai fii acum în viaţă, fără admirabilele îngrijiri ale unei gingaşe fete nu-* mită Vashti. Pentru care lucru te rog din suflet, dacă cucereştia oraşul – adăugă cuvântul „dacă„ din curtenie faţă de Vashti – să tratezi cu îngăduinţă poporul căruia aparţine aceea care m-a îngrijit cu atâta devotament, şi să arăţi învinşilor îndurarea care ei acordă un general roman. Facă zeii să ne întâlnim curând. Ave!”

  Apoi adăugă data şi, totodată, şi un semn ciudat care o intrigă 1 pe Vashâi.

  — Este un semn secret, explică el. Văzându-1, tatăl meu va fi convins că scrisoarea este cu adevărat de la mine.

  În aceeaşi sJarâ, Vashti plecă cu preţioasa scrisoare. Reveni după două ore şi anunţă că Heber primise să transmită misiva. Avea să coboare în tabăra romană deîndată ce noaptea avea să fie îndeajuns de întunecoasă pentru ca el să nu rişte să fie zărit de vreo santinelă.

  Se ţinu, desigur, de cuvânt, căci atunci când Vashti se duse încă. O dată acasă la el, în ziua următoare, găsi întreaga familie cu ochii în lacrimi, din pricina dispariţiei tânărului.

  — Probabil că fugise în timpul nopţii în tabăra romană, i se explică Vashtiei. O frânghie găsită atârnată la fereastră nu mai lasă I îndoială în această privinţă.

  După aceasta, Crispus continuă să supravegheze cu cel mai viu interes, din înaltul acoperişului, mişcările romanilor.

  Timp de trei zile, Legatul nu făcu decât să întărească poziţia | legiunilor sale în jurul oraşului, nelăsând să-i scape din vedere nici cel mai mic amănunt pentru a asigura succesul asediului. În ziua a patra. Începu atacul în partea dinspre miazănoapte.

  Timp de cinci zile, lupta continuă, în avantajul romanilor. La sfârşitul celei de-a şasea puseseră mâna pe anumite poziţii strategice care, chiar şi în ochii celor mai puţin pricepuţi, le asigura pe a doua zi cucerirea definitivă a oraşului. Crispus nu se putu împiedica de a exclama, cu o mândrie cu totul firească:

  — Tatăl meu a reuşit să facă într-o săptămână ceea ce marele Pompei n-a putut în trei luni.

  Însă Vashti clătină cu tristeţe din cap, fără a spune nimic.

  Chiar în noaptea aceea, ultimii membri ai Sanhedrinului se întruniră cu căpeteniile zelote, pentru a delibera asupra situaţiei, socotită disperată. Erau toţi convinşi că, peste câteva ore. Romanii aveau să fie iar stăpânii oraşului.

  Cutezătorul şi crudul Eleazar tremura acum, amintindu-şi că cu propria sa mână îl omorâse pe fiul Legatului. Chiar dacă Cestius avea să se arate îndurător faţă de învinşi, desigur că n-avea să cruţe pe ucigaşul fiului său.

  Toate chipurile erau, aşadar, posomorite şi îndurerate. Numai Simon îşi păstra fruntea senină.

  — Mâine, la ora aceasta, Cestius va bate în retragere anunţă el.

  — Da, dacă coboară Messia, pe pământ pentru a ne veni în ajutor! Făcu Matthias marele preot.

  — Nicidecum. Mijloace pământeşti vor fi de ajuns.

  — Care-ţi este, aşadar, pianul? Căci ai. Fără îndoială, unul?

  — Planul meu este din cele mai simpte. Mă voi duce la Cestius şi-i voi spune: „Cestius, retrage-ţi legiunile”. Şi pe dată el şi le va retrage.

  Matthias se întoarse către Eleazar, cu un aer totodată mânios şi dis-preţuitor, şi-i spuse:

  — Nu ne crezi căzuţi îndeajuns de jos, pentru a admite pe nebunul acesta la sfatul nostru ca să ne umilească şi mai mult prin vor-bele-i smintite?

  XIV.

  Umbrele nopţii se retrăgeau în faţa luminii purpurii a Aurorei. Iudeii, palizi şi cu privirile rătăcite, cu aerul îngrijorat, mergeau grămadă spre metereze.

  Ajunşi acolo, văzură spre marea lor uimire, legiunile care împresurau Ierusalimul din toate părţile, punându-se în mişcare şi în-dreptându-se spre tabără.

  După diverse presupuneri asupra semnificaţiei acestei noi şl ciudate mişcări, iudeii ajunseră la concluzia că Cestius îngrămă-1 dea trupele pentru asaltul final, pe care-şi propunea să-1 dea îrj partea dinspre miazănoapte.

  Aceasta era şi părerea lui Crispus. Tatăl său, îşi închipuia efj lăsa înadins descoperite trei laturi ale oraşului, pentru ca iudeii -J ştiind că aveau posibilitatea unei ieşiri – să lupte cu mai puţină! Furie şi deznădejde.

  Către amiază, diferitele grupări ale armatei romane se aflarăJ adunate toate pe înălţimile muntelui Scopus.

  Nici o cohortă, nici o mişcare, nici măcar un singur legionar nu erau vizibile în altă parte. Chiar şi punctele strategice, cucerite îr>J ajun cu preţul atâtor lupte şi sânge, fuseseră părăsite, trupele caivl le păzeau alăturându-se grosului armatei.

  Această mişcare li se părea iudeilor pe cât de misterioasă, pe atâţi de neînţeleasă. Ce putea oare însemna asta? Priveau tăcuţi, uluiţi,! Ţinându-şi răsuflarea, în aşteptarea a ceea ce avea să se întâmple.

  Deodată, sunetul ascuţit al unei trompete spintecă aerul dimineţii. Notele îndepărtate, puitate pe aripi de vânt, ajun-seră într-oj slabă cadenţă până la urechile Iui Crispus. Cu inima strânsă, plini de nelinişte, trase cu urechea, crezând că se înşelase!

  Trompeta răsună încă o dată. De data aceasta nu mai încăpea îndoială. Crispus recăzu pe pat cu un geamăt de deznădejde: era<| semnalul retragerii!

  Uriaşa armată care pornise de la Antiochia arzând de dorinţa de a răzbuna onoarea Romei prin cucerirea Ierusalimului era pe calei de a bate în retragere. Şi asta în clipa în care putea să câştige o. l victorie strălucită. Bătea în retragere de bunăvoie, fără a fi con-j strânsă!

  Iudeii priveau, nevenindu-le să-şi creadă ochilor! Lotuşi, pe măsură ce se succedau faptele, realitatea se făcea din ce în ce mari limpede şi mai vădită. Nu mai încăpea îndoială: armata roman„ fugea! Atunci, din sute şi mii de piepturi porniră strigăte sălbatice* adevărate urlete: „Romanii se retrag!'„

  — Este un şiretlic pentru a-i atrage pe iudei afară din oraş. Îşi I spuse Crispus, buimăcit, încercând încă să mai păstreze o speranţB Vor ieşi grămadă şi în dezordine; atunci romanii se vor întoaredj împotriva lor şi-i vor măcelări.

  Iudeii ieşiră, într-adevăr. Porţile cetăţii se deschiseră larg şi o mulţime înarmată – cu Simon în frunte – se repezi în urma romanilor pentru a-i hărţui.

  Crispus, disperat, aruncă o ultimă privire asupra liniilor romane în clipa în care dispăreau pe după coline, armurile lor seânteie-toare desluşindu-se pe fondul limpede a! Cerului. Se întoarseră pentru a arunca un nor de săgeţi asupra iudeilor, apoi dispărură pe panta cealaltă.

  Hoarda zgomotoasă şi dezordonată a iudeilor nu se lăsă oprită de săgeţile duşmane şi curând dispărură şi ei pe după coline. Învăluiţi într-un nor de praf.

  Crispus se aşteptă să-i vadă revenind imediat, urmăriţi la rân-dul lor de către romani. Dar nu! Vuitul şi zgomotele luptei care ajungeau până la urechile sale deveniră din ce în ce mai slabe, dovedind, vai! Că nu iudeii erau puşi pe fugă.

  În cele din urmă se trânti pe pat, distrus, plin de durere, dar încercând încă să găsească raţiuni admisibile pentru o retragere atât de neînţeleasă şi refuzând cu energie explicaţia Vashtiei. Nu întârzie, de altfel, să adoarmă, istovit de mâhnire, cât şi de oboseală.

  Vashti profită de aceasta pentru a se îndepărta fără zgomot. Ajunse curând la Templu – ţinta drumului ei – şi se îndreptă nu-maidecât spre galeria răsăriteană, numită şi Coloana lui Solomon. Acolo obişnuiau să se adune creştinii din Ierusalim; locul acela le era drag în amintirea Domnului, căruia îi plăcea să stea acolo când era pe pământ. Erau cu toţii acolo când sosi ea, echipaţi ca pentru o lungă călătorie; chipurile lor triste o făcură pe tânăra fată să înţeleasă că veniseră la Templu pentru un ultim rămas bun.

  În mijlocul lorşi exercitând o autoritate totodată blândă şi părintească – stătea Simeon, fiul lui Cleofas, vărul dumnezeiescului învăţător, în vârstă de şaizeci de ani. El fusese acela care o botezase pe Vashti şi o privi cu un zâmbet de bunătate.

  — Părăsiţi oraşul? Întrebă ea, foarte mâhnită.

  — Chiar în seara asta, răspunse Simeon – în grupuri mici şi la ore diferite, pentru a nu atrage atenţia prigonitorilor noştri. Semnul prezis de către Domnul nostru s-a împlinit: am văzut Ierusalimul împresurat de către duşmani; de aceea ne grăbim să folosim momentul în care sunt deschise porţile. Înainte de întoarcerea ze-loţilor.

  — Şi unde vă duceţi?

  — Dincolo de Iordan, în cetatea Pella, în mijlocul munţilor. Tu nu vii cu noi, fata mea? Gândeşte-te la soarta cumplită cărei aşteaptă acest oraş. Trebuie să fie distrus şi să sufere necazuri] fără pereche în istorie. Fugi cât mai este încă timp.

  Vashti se simţi cuprinsă de o mare teamă. Cât de mult ar ti vruţi să-i însoţească pe fugari la Pella! Ştia însă că mama ei n-avea să^ consimtă niciodată la această plecare şi tânăra fată nu voia să fugaŞ! Pe neaşteptate, părăsind pe micul Arad şi pe Crispus, încă prea slab pentru a o însoţi sau a se lipsi de îngrijirile ei.

  Rezistă, aşadar, cu energie rugăminţilor prietenilor ei.

  — Pentru ce mă faceţi să. Plâng, în loc să-mi daţi curaj? Le spuse ea; Domnul nu mă poate ocroti aici la fel de bine ca la Pella?

  Îngenunche în faţa venerabilului episcop.

  — Binecuvântează-mă. Părinte, spuse ea.

  — Domnul fie cu tine, fata mea, răspunse el, întinzând miânik deasupra capului plecat al tinerei fete.

  Micul grup se îndepărtă cu paşi înceţi, cu multă părere de răi aruncând înapoi priviri mâhnite. Vashti îi urmări cu privirea pâr dispărură pe după muntele Măslinilor. Apoi se înapoie acasă, inima plină de o tristeţe de nespus.

  Îl găsi tţe Crispus treaz şi foarte agitat din cauză că iudeii nu reapăruseră încă, puşi pe fugă de către trupele romane, precur sperase el.

  Nu se întoarseră nici a doua zi, nici în ziua următoare.

  Trecu o săptămână întreagă, în timpul căreia se răspândiră zvc nuri ciudate: se vorbea despre înfrângeri ale romanilor şi despr succese ale iudeilor.

  În sfârşit, în ziua a opta, mulţimea iudee reapăru, cântând imnur de victorie.

  Intrarea lor în Ierusalim fu un adevărat triumf; aduceau cu care, cai, arme şi stindarde luate duşmanului.

  Când Simon – eroul zilei – apăru, pe un car de fildeş. Împodc bit cu capetele însângerate ale prinşilor romani, cetăţenii entuzias maţi îi alergară înainte cu ramuri de palmier; fetele li aruncau fior înaintea carului, barbaţii-mantii de purpură.

  „'Osana, fiului lui Giora! Salut spaimei romanilor!” striga mulţimea.

  Fu o zi memorabilă pentru şeful zelot. Devenise, însă, prea mare în ochii gelosului Eleazar.

  — Dacă nu tăiem aripile acestui vultur, va zbura curând prea departe ca să-1 mai putem ajunge! Mormăi el întunecat la faţă.

  Cât despre Crispus, această intrare triumfală i se păru un coşmar îngrozitor. Era oare cu putinţă ca o măreaţă armată romană. Comandată de tatăl său, să fi fost bătută şi împrăştiată de către o hoarda nedisciplinată de barbari orientali?

  Şi totuşi, era adevărat. Seara, Vasnti îi istorisi tot ce se întâmp-lase, după câte auzise vorbindu-se în jurul ei.

  Soldaţii lui Simon şi toţi aceia care-1 urmaseră, rămânând pe înălţimile care mărgineau cărările spre Beth-horon, se aruncaseră asupra spatelui şi flancurilor romanilor, hărţuindu-i fără încetare, însă ferindu-se de a-i ataca făţiş. Legionarii, demoralizaţi de această retragere de neînţeles, păreau să nu aibă nici măcar energia de a se apăra. Cestius, văzând că peste cinci mii de oameni de-ai săi căzuseră, pentru a evita noi dezastre, recurse la un şiretlic disperat. Ridică şi întări cu multă îngrijire o tabără, ostentativ; apoi, în toiul nopţii, romanii se retraseră fără zgomot, lăsându-şi corturile ridicate, focurile încă aprinse, pentru a înşela mai bine pe duşman şi a-1 reţine un timp pe loc.

  Vicleşugul reuşi. Cestius câştigă în felul acesta câteva ore şi izbuti, prin marşuri forţate, să-şi ducă trupele decimate până la Ar-tipatris. Odată la adăpostul meterezelor acestui oraş, erau în siguranţă. Iudeii, pătrunzând în tabără, puseră mâna pe tot ce găsiră acolo; stindarde, mobilier, arme, care şi altele.

  Romanii nu mai suferiseră un asemenea dezastru din ziua în care germanii, conduşi de Arminius, coipârţiseră legiunile lui Va-rus în adâncurile pădurilor teutone.

  În orice altă împrejurare asemănătoare, mândria patriotică a lui Crispus ar fi fost profund rănită de ruşinea unei asemenpa învingeri; dar ca autorul acestei înfrângeri să fie propriul său tată. Asta era prea mult, într-adevăr! Dragostea firească păru, pentru un timp, stinsă din inima tânărului.

  — Tatăl meu mai trăieşte încă? Întreabă el cu deznădejde. Nu s-a gândit să se arunce în vârful spadei, pentru a se străpunge9 M făcut numele de Cestius sinonim cu acela de laş!

  În ziua aceea Crispus, după lungi săptămâni de convalescenţă, se putu scula şi îmbrăcă costumul de roman.

  Începură atunci să dezbată delicata chestiune a plecării sale. Cum ar putea face pentru a scăpa din cetate, fără a fi recunoscut şi î arestat? Această dificultate îşi găsi dintr-o dată rezolvarea într-un.; chip pe cât de extraordinar, pe atât de neaşteptat.

  Casa Miriamei – ca toate casele de seamă din Ierusalim – era clădită în jurul unei curţi interioare pardosită cu cărămizi, având „ mijloc o fântână.

  Într-o după-amiază, Vashti, şezând singură în această curte, se gândea, ca întotdeauna, la plecarea lui Crispus, când un zgomot de paşi greoi a făcut să ridice capul. Lucrul de care se temuse de săptămâni de zile venise, în sfârşit: acolo, la câţiva paşi de ea. Stătea! Simon din Gerasa! Izbuti, printr-o mare sforţare de voinţă, să nu j cadă fără cunoştinţă la vederea întunecatului şi temutului zelot.

  — Explică-mi această enigmă! Făcu el. S-a văzut un adevărat strigoi umblând prin casa aceasta.

  Vashti înţelese numaidecât că făcea aluzie la Crispus şi inima încetă să-i mai bată.

  Cu toate învăţămintele episcopului Simeon, care-i spusese adeseori că o minciună nu este îndreptăţită nici măcar când este vorba de a salva o viaţă omenească, Vashti fu ispitită să nege prezenţa lui Crispus la ea.

  — Ce te face să crezi acest lucru? Bolborosi ea, cu glas tremurător.

  — Nu negi? Deci e adevărat. Condu-mă la el. Vashti nu se clinti.

  — Haide, fetiţo, exclamă Simon cu nerăbdare, grăbeşte-te, altfel voi porunci zeloţilor mei să scotocească peste tot. Şi ştii. Conti-i nuă el, cu un zâmbet răutăcios, că aceşti patrioţi au grijă să nu lase j nimic de oarecare valoare pe unde trec. II caut, de altfel, pe ro-* man, pentru a-i face bine şi nu rău. Ţi-o jur.

  Silită să se supună, Vashti intră în casă şi urcă scara, între-j bându-se cu groază ce avea să gândească Crispus, văzând-o astfel | însoţită.

  Instalat într-o cameră înaltă, Crispus citea o evanghelie îry limba greacă; o sabie fără teacă se afla pe masă, lângă el.

  La zgomotul pe care-1 făcu uşa, ridică ochii şi-1 zări pe Simon. Era însă obişnuit cu neprevăzutul şi rămase impasibil.

  — Ce mai face nobilul nostru pacient? Întrebă Simon, cu un aer batjocoritor.

  — Eşti prea bun să te ocupi astfel de mine, ripostă Crispus. Deoarece pare să te intereseze, îmi poţi încerca numaidecât puterile.

  Şi puse mâna pe sabie.

  Dar în ciuda calmului şi îndrăznelii sale, şi cu toată dorinţa-i arzătoare de a străpunge pe ucigaşul fraţilor săi, pe omul care condusese odiosul măcel din Pretorium, Crispus se simţea încă slab ca un copil. Dacă zelotul l-ar fi luat în serios, ar fi fost pierdut.

  — Aş de unde! Răspunse Simon, încrucişându-şi braţele pe piept. Nu vezi că sunt fără arme? Vin ca prieten. Aş fi încercat oare să te scap din mâinile lui Eleazar, dacă ţi-aş fi dorit moartea?

  — Şi ce motive te îndeamnă să mă ocroteşti astfel?

  — N-ai fost tu cel dintâi care la procesul meu te-ai sculat, pentru a-1 înfiera pe Florus, laşul? N-am uitat actul acela de dreptate şi de curaj.

  — Intenţia mea n-a fost niciodată, condamnându-1 pe Florus. Să-1 dezvinovăţesc pe Simon.

  — Puţin mă interesează. Lasă-mă să-ţi explic scopul de-mersu-lui meu. Eşti înconjurat de duşmani neîmpăcaţi, care, dacă din nenorocire ar afla că eşti aici, în viaţă, ar veni în fugă să te omoare. Vreau să te scap şi pentru asta am venit, pe ascuns, pentru a te conduce teafăr şi neatins la concetăţenii tăi. la Antipatris.

  — E oare cu putinţă! Exclamă Crispus.

  Propunerea i se păru atât de necrezut, îneât se întreba dacă nu era jucăria unui vis. Cu atât mai mult, cu cât Simon îşi risca, în această aventură, situaţia şi poate chiar viaţa, dacă era descoperit de către Eleazar sau de vreunul dintre soldaţii săi. Dar în zadar puse el întrebări şefului zelot: acesta nu voi să-i spună nimic mai mult.

  — Nu-ţi pot spune nimic înainte de astă seară, se mărgini el să-i răspundă.

  — Dacă doreşti cu adevărat să mă scapi, pentru ce nu mă laşi să fug singur din Ierusalim? Stărui Crispus. Pentru ce să-ţi expui viaţa, voind să mă însoţeşti?

  — Pentru că ar însemna să te trimit la o moarte sigură. În afară de asta, presupunând că ai reuşi, printr-o minune, să înşeli vigilenţa santinelelor postate la metereze, ai găsi drumurile, şi chiar cele mai mici cărărui din jurul Ierusalimului, păzite de zeloţi înarmaţi care omoară pe fugari.

  „Ierusalimul, spun ei. pe bună dreptate, are nevoie de ajutorul tuturor copiilor săi; cel care-1 părăseşte în clipa aceasta de primejdie este un trădător şi merită să fie pedepsit ca atare”.

  Mare fu bucuria Vashtiei, auzind aceste cuvinte, că prietenii ei creştini folosiseră singurul moment prielnic pentru a fugi!

  — Vezi, dar, că unica ta şansă este să primeşti să te însoţesc, continuă Simon. Singur, ai fi negreşit arestat, interogat şi trimis la moarte.

  — Voi folosi oferta ta, răspunse Crispus. Dar ţin sate previn că, atunci când romanii se vor întoarce pentru a asedia din nou Ierusalimul, am de gând să mă alătur lor şi, dacă ne întâlnim în învălmăşeală, nu te aştepta la cruţare din partea mea.

  — Ne-am înţeles, făcu Simon cu răceală. Fii pregătit de plecare diseară la ora şase. Voi lua doi cai. A! Încă un sfat! Dacă vrei să treci neobservat, nu uita să-ţi schimbi veşmintele romane cu „abba” şi „caftanul” iudeu.

  Spunând acestea, îşi luă rămas bun, ieşi din casă şi se îndreaptă spre Templu. Mare-i fu mirarea, ajungând acolo, de a afla că Sanhedrinul era întrunit în sfat în sala numită „Gazith'„. Sanhedrinul se întrunea fără ştiinţa sa! Nu fusese chemat la această adunare! Nu i se spusese nimic! Ce însemna asta?

  Era vorba, i se spuse, de a numi guvernatori militari pentru ţinuturile Iudeii şi, în afară de asta, penţii Galileea, Idumeea şi Pereea. Aceste trei provincii luând hotărârea de a se alătura Iudeilor.

  Adunarea luă sfârşit în clipa în care sosea Simon: îl întâlni pe Eleazar în pragul sălii sfatului.

  — Cum se face că eu n-am fost chemat? Făcu el, cu un ton de imputare. În sfârşit, treacă de data aceasta. Ce s-a hotărât?

  — Iosef ben Gorion şi Ananus au fost numiţi guvernatorii Ierusalimului.

  — Doi preoţi, remarcă Simon.

  — Sunt şi eu preot, ripostă Eleazar.

  — Dacă aceştia doi ţi-ar semăna, m-aş bucura, replică Simon, care recunoştea aptitudinile militare ale lui Eleazar.

  — Bucură-te. Atunci, pentru faptul că-am fost numit gu-verna-torul Idumeei.

  — Te felicit din suflet. Şi pentru rest?

  — Iosef are guvernământul celor două Galilei.

  — Încă un preot, şi nu dintre cei mai buni!

  — Un fariseu cu două feţe şi cu limba aurită.

  Eleazar continuă să-i înşire numele celor aleşi, dintre care puţini primiră încuviinţarea lui Simon.

  — Se pare, reluă zelotul, când enumerarea luă sfârşit, că Sanhedrinul nu are nevoie de serviciile mele.

  — Nimeni n-a propus numele tău, răspunse Eleazar.

  — Nici chiar tu? Eleazar păstră tăcerea. Cine a intrat cel dintâi în turnul Antonia? Nu un om al Sanhedrinului, îmi închipui. Cine a făgăduit să scape Ierusalimul şi a reuşit să-i facă pe romani să ridice asediul? A fost cumva unul de-ai voştri? Şi cine a urmărit legiunile lui Cestius în retragerea lor? Iar acum, mă dau deoparte! Îşi împart prada victoriilor mele, fără măcar să se gândească la mine! Te-ai purtat cu adevărat urât, Eleazar, fiu al lui Ananias.

  Spunând acestea, Simon îi întoarse spatele şi se îndepărtă plin de mânie.

  Pe măsură ce trecea ziua, Crispus se simţea năpădit de un ciudat amestec de plăcere şi de păreri de rău. Era fericit la gândul de a-şi recăpăta curând libertatea, dar trist că trebuia să se despartă de Vashti, a cărei tovărăşie îi devenise foarte dragă.

  Puţin înainte de momentul plecării, şedeau amândoi în camera înaltă, luminată de o lampă de argint. Vashti încerca, cu multă gingăşie şi elocvenţă, să-1 convingă pe Crispus şi să-1 facă să-i împărtăşească credinţa, lucru pe care-1 mai făcuse, de altfel, de multe ori.

  Însă Crispus nu se putea lăsa convins.

  — Credinţa ta este inadmisibilă, spunea el. O religie care ne porunceşte să ne iubim duşmanii ar aduce după sine prăbuşirea statelor. Unde ar fi acum Imperiul roman, dacă ar fi urmat această doctrină? Lumea nu se va cârmui niciodată prin dragoste. Iată ce-i trebuie.

  Apucă spada de vârf şi o ridică în aer.

  — Priveşte! Făcu Vashti, cu jumătate glas.

  Crispus îi urmări direcţia privirii şi, o mirare! Pe peretle camerei se răsfrângea umbra unei cruci!

  El, care nu tresărise la apariţia neaşteptată a lui Simon. Tresări violent. Lăsă încet sabia în jos şi o vârî înapoi în teacă, cu un aer visător. Superstiţios şi gata oricând să vadă pretutindeni prevestiri, acest mic incident produse asupra lui un efect infinit mai mare decât toate discursuriie tinerei fete.

  — Ora plecării tale se apropie, spuse Vashti, cu tristeţe. Vino să-1 îmbrăţişezi pe micul Arad şi s-o saluţi pe mama.

  La ora şase, Crispus, îmbrăcat cu un costum iudeu, coborî la poarta casei. Vashti mergea înainte; examina cu mare atenţie împrejurimile. Luna plină scălda cu razele-i argintii o parte a străzii, lăsând partea cealaltă scufundată în bezna cea mai neagră. Din întunericul acesta apăru deîndată statura înaltă a lui Simon, ducând doi cai de căpăstru.

  Ochii mari ai Vashtiei exprimau cu elocvenţă durerea pe care i-o pricinuia această despărţire. Crispus ar fi vrut s-o cuprindă în braţe, s-o strângă la piept şi s-o îmbrăţişaze cu patimă. Îşi dădea foarte bine seama, acum. Că ea îl iubea şi că şi el o iubea. Dar între ei se înălţa umbra misterioasei Atenais; chiar dacă Crispus. Făcând apel la lege, ar fi repudiat-o pe soţia aceasta necunoscută, acest lucru nu l-ar fi apropiat cu nimic de Vashti; tânăra fată era creştină şi credinţa ei îi interzicea să se căsătorească cu un bărbat care-şi repudiase soţia.

  Se mulţunii, deci, să-i spună: Adio, dulce Vashti; facă zeii să ne revedem curând! Apoi se urcă în şa şi-1 urmă încetişor pe Simon; Ia colţul străzii se întoarse, pentru a trimite tinerei fete un ultim rămas bun.

  Cei doi călăreţi ajunseră curând la poarta Gennath, unde poposea un detaşament de soldaţi. La vederea lui Simon, unul dintre ei, la ordinul căpitanului lor, se grăbi să deschidă poarta.

  — Cine este însoţitorul tău? Întrebă ofiţerul, de formă.

  — Un patriot tot atât de înfocat ca şi mine. Fu răspunsul.

  Şi cei doi bărbaţi, depăşind poarta, dădură drumul cailor în galop şi se depărtară repede.

  Goana aceasta în aerul răcoros al nopţii şi sentimentul că avea să fie liber umplură inima lui Crispus de bucurie şi o făcură să bată mai repede. Însă fără prezenţa lui Simon n-ar fi ajuns prea departe. De două ori fură opriţi de bande de zeloţi care, recunos-cându-1 pe Simon, se grăbiră să se retragă.

  Crispus, deşi îi era recunoscător tovarăşului său pentru ocrotirea pe care i-o acorda, nu se simţea dispus să vorbească cu el; ze-iotul, de asemenea, se arăta tăcut şi închis; călăreau, aşadar, alături, în tăcere, până ce, la primele lumini ale aurorei, zăriră des-prinzându-se pe cer, în depărtare, turnurile cetăţii Antipatris.

  Ajuns la o sută de metri de poartă, Simon îşi opri calul.

  — Aici ne despărţim, făcu el.

  — Foarte bine. Dar. Înainte de a pleca, nu vrei să-mi spui care a fost motivul care te-a îndemnat să-mi faci acest serviciu?

  — Am vrut să dovedesc prin aceasta că Simon cel Negru ştie. Când vrea, să-şi ţină cuvântul. Jurasem tatălui tău, pe onoarea mea, de a te conduce în siguranţă la Antipatris. Amănuntele ţi le va spune el, adăugă el, întorcându-şi calul, gata să pornească.

  — Prefer să mi le spui tu, chiar acum, stărui Crispus. Care începea să bănuiască în parte adevărul.

  — Fie. Deoarece eşti curios, ascultă. În noaptea care a urmat împresurării Ierusalimului de către Cestius, a fost văzut un tânăr care cobora, cu ajutorul unei frânghii, de-a lungul zidului. Trimisei de îndată nişte ostaşi, care puseră mâna pe el şi mi-T aduseră. Îl scotocii şi găsii asupra lui o scrisoare, al cărei conţinut îl păstrai pentru mine. În noaptea a şasea a asediului, situaţia noastră fiind disperată – îţi aminteşti, desigur – mă dusei în tabăra romană şi fui primit de către Cestius.

  „Fiul tău este în viaţă, îi spusei, după cum dovedeşte această scrisoare; va muri, însă, dacă nu te retragi imediat cu trupele”.

  Mă ameninţă la început că mă spânzură, furios că îndrăznisem să apar înaintea lui pentru a-i face o asemenea propunere. „Cum vrei, răspunsei, dar află că, înainte de a părăsi oraşul, am lăsat o scrisoare pecetluită care urmează să fie deschisă dacă nu sunt înapoi în trei ore şi în care dezvălui adresa lui Crispus, cu ordinul de a fi răstignit de îndată pe metereze.

  Asta îl făcu să se reţină. Căzu într-o profundă gândire şi. Până la urmă, dragostea părintească fu mai puternică decât sentimentul datoriei. Îmi făgădui să ridice chiar în dimineaţa următoare asediul, iar eu mă angajai, în schimb, să te predau teafăr în mâinile sale de îndată ce va fi ajuns la Cezareea.

  — Nu te-ai ţinut de cuvânt. Din moment ce tatăl meu făgăduise să bată în retragere, nu trebuia să-1 urmăreşti şi să-1 hărţuieşti precum ai făcut.

  — Te înşeli, nu mi-am călcat niciunul din angajamente, căci îi pusesem în vedere lui Cestius că, dacă se retrăgea, avea să-mi fie cu neputinţă să stăpânesc zelul oamenilor mei.

  „Lasă-i în voia lor”, îmi răspunse el. Spera, desigur, să ne ciopârţească şi să se întoarcă apoi să pună mâna pe oraş; nu ştia, însă. Că avea de-a face cu nişte oameni foarte curajoşi, capabili să-i reziste.

  — Curajoşi, într-adevăr. N-aţi avut mare merit, făcând pe curajoşii, bine adăpostiţi înapoia stâncilor şi în tufişurile de pe vârful colinelor. Acest frumos curaj a dispărut dintr-odată, când aţi ajuns în câmpie. V-aţi grăbit, atunci, să întoarceţi spatele şi să vă înapoiaţi cât mai repede la Ierusalim.

  — Nu vreau să discut acest lucru cu tine. Zăresc nişte soldaţi care ies din oraş şi, cum n-am chef să decorez cu capul meu zidurile cetăţii Antipatris, mă duc. Mi-am ţinut făgăduiala făcută lui Cestius. Poate că ne vom întâlni sub zidurile Ierusalimului.

  Şi spunând acestea, Simon dădu pinteni calului şi porni în galop.

  Crispus, pornind înspre Antipatris, văzu într-adevăr venind un grup mic de pedestraşi, conduşi de un ofiţer călare.

  Acesta din urmă – care nu era altcineva decât Terentius Ru-fus – văzându-1 pe Simon luând-o la fugă, îşi grăbi calul şi, luând-o înaintea ostaşilor săi, se apropie în goană.

  — Opreşte! Cine sunteţi? Apoi, deodată, scoase o exclamaţie de bucurie. „Pe toţii zeii! E Crispus!” adăugă el. Dar, numaidecât redeveni grav.

  — Pleacă, făcu el. Vorbind foarte repede. Îndepărtează-te, mi-e teamă ca oamenii mei să nu te recunoască. Cinci mii de aurei ar putea fi o ispită prea mare pentru firile acestea mercenare.

  — Ce vrei să spui?

  — Capul tău este pus la preţ.

  — A! Şi ce-am făcut pentru a merita acest lucru?

  — Se spune că, pe când asedia Cestius Ierusalimul, i-ai scris o scrisoare laşă, rugându-1 din suflet să ridice asediul, căci, altfel, aveai să fii omorât.

  — Aş vrea să mă văd în faţa nemernicului care a inventat această minciună, pentru a-1 sugruma cu propriile mele mâini.

  — Iţi închipui că eu n-am crezut. Te cunosc prea bine. Din nefericire, calomnia aceasta a ajuns la urechile lui Nero care, în furia sa. A declarat că cei doi Cestius, tatăl şi fiul, aveau să plătească cu viaţa lor această trădare faţă de Stat.

  Crispus, buimăcit de această veste tragică, se uita la prietenul său fără a putea scoate un cuvânt.

  — Ce s-a tăcut cu tata? Întrebă el în cele din urmă, recăpătându-ji graiul.

  Tăcerea Iui Rufus fu foarte elocventă. Crispus păli.

  — Vorbeşte! Reluă el. Cum a murit?

  — Ca un roman. S-a aruncat în vârful spadei. Tânărul plecă fruntea, copleşit de atâtea nenorociri. Se gândea la scrisoarea aceea. Cauza tuturor relelor; dacă n-ar fi scris-o, desigur că Cestius ar mai fi trăit; ar fi cucerit Ierusalimul şi s-ar fi întors în triumf la Roma. ca un al doilea Pompei, aclamat de mulţime şi decorat cu titlul de „Noster Hicrosolymarius”.

  — Nu intra în Antipatris, şi nici în vreun alt oraş unde ai risca să fii recunoscut, spuse Rufus, deoarece primul venit are dreptul să te omoare. S-au afişat, pe toate străzile Cezareei, tablete oferind cinci mii de aurei pentru capul lui Crispus.

  — N-am nevoie să te întreb ce au devenit proprietăţile tatălui meu!

  — Confiscate! Răspunse Rufus laconic.

  Aşadar, într-o clipă, pierduse totul: tatăl, averea, titlul de secretar al Legatului Siriei. ba mai mult, chiar şi viaţa îi era ameninţată, oriunde s-ar Ti dus. Dar, în ochii lui Crispus, toate acestea nu erau nimic, pe lângă gândul că de acum înainte n-avea să se mai întoarcă să asedieze Ierusalimul şi să răzbune măcelărirea garnizoanelor romane.

  Cât de departe era acum şi speranţa sa de a avea cândva un regat! Niciodată n-avea să mai vrea Nero să-1 recunoască drept urmaşul lui Polemo. Iar soţia sa, misterioasa Atenais? Avea să-i mai rămână oare credincioasă, aflând că nobilul roman cu care fusese unită nu mai era decât un sărman, un nenorocit proscris?

  — Cine 1-a înlocuit pe tata în fruntea armatei?

  — Bătrânul Flavius Vespasian cu fiul său Titus ca ajutor. Titus, continuă Rufus, strâmbându-se, altădată egalul nostru, ne va privi acum de sus. Poate că nobila Berenice va binevoi să-i zâmbească. Acum!

  — A! Berenice! Făcu Crispus, cu glas sugrumat. Bineînţeles că-mi cunoaşte şi ea dizgraţia. Care-i părerea ei?

  — Una din tabletele care te proscriu este aplicată chiar pe zidul palatului ei, la Cezareea, de unde trag concluzia că nu-i peste măsură de mâhnită de căderea ta.

  Crispus se întrebă dacă Vashti ar suporta şi ea ca o tabletă condamnându-1 la moarte să rămână mult timp pe zidul casei ei.

  — N-ai altceva de făcut, îl sfătui Rufus, decât să rămâi ascuns până ce vor fi izbutit prietenii tăi să-1 convingă pe Nero să revoace acest decret nedrept. Sau poate că vei fi eliberat într-un alt chip, căci dacă zvonul care circulă este adevărat, actualul nostru Cezar nu va întârzia să-şi piardă tronul şi poate chiar şi viaţa. Toată lumea este obosită, dezgustată de acest monstru. Bineînţeles, urmaşul său nu va avea pentru tine aceleaşi sentimente de ură şi poate că-ţi va înapoia patrimoniul. Numai că, unde te vei ascunde între timp?

  Fiind încă sub influenţa profundei impresii pe care i-o produsese umbra crucii. Crispus răspunse:

  — Mă voi duce la nişte oameni care ar îndura moartea mai curând decât să trădeze pe un fugar implorând sprijinul lor; mă voi duce la creştinii de la Pella.

  XV.

  Trecuseră peste doi ani de la dezastruoasa retragere a lui Ces-tius şi legiunele romane nu reapăruseră încă în jurul Ierusalimului.

  Vespasian, urmaşul lui Cestius, trebuia să-şi întoarcă mai întâi armele împotriva Galileei, ale cărei oraşe erau, aproape toate. În plină răscoală şi cu atât mai anevoie de supus, cu cât cea mai mare parte erau clădite pe vârfuri de coline şi de povârnişuri stâncoase aproape inaccesibile.

  Apoi dezordinea, răzvrătirile care urmaseră la Roma asasinării lui Nero ţinuseră armata romană îndelung în inactivitate. În decursul unui singur an, tronul Cezarilor fusese ocupat de un şir de generali ambiţioşi: Galba, Otton, Vitellius. Şi, la fiecare criză politică, Vespasian fusese nevoit să aştepte ca titlul său de general comandant să-i fie recunoscut şi confirmat de către noul Cezar.

  Armata romană, sortită să asedieze din nou Ierusalimul, ră-mânea, aşadar, imobilizată la Cezareea. Îşi restabilise o uriaşă tabără, pe malul mării, la câteva leghe la nord de oraş. Şi acolo, în fiecare dimineaţă, cu o regularitate neobosită, se dedau exerciţii lor şi manevrelor, datorită cărora deveniseră stăpânii lumii.

  Acest mic război atrăgea, bineînţeles, o mulţime de curioşi: curând deveni o modă, pentru grecii eleganţi din Cezareea. De a-şi face zilnic plimbarea de dimineaţă de-a lungul coastei pentru a se bucura de un spectacol aproape tot atât de impresionant ca şi jocurile olimpice sau luptele în arenă.

  Într-o dimineaţă însorită de iunie, în momentul în care legiunile îşi începuseră exerciţiile zilnice sub directa conducere a lui Vespasian şi a fiului său Titus, se văzu apropiindu-se un car măreţ; veni mult mai aproape de trupe decât ar fi îndrăznit s-o facă nişte vizitatori obişnuiţi şi lictorii se feriră să-1 oprească, deoarece persoana dinăuntru nu era altcineva decât prinţesa Berenice. Venea pentru prima oară în tabără.

  Deîndată ce o văzu, Titus se grăbi să-i iasă înainte; şi glasul. Privirile sale exprimau limpede dragostea tot atât de înfocată pentru prinţesa aceasta care, la patruzeci de aai, mai păstra încă – la fel ca şi Cleopatra – toată graţia şi frumuseţea tinereţii.

  — Pari tristă astăzi, prinţesă, făcu el, după o tăcere îndeajuns de lungă. La ce te gândeşti?

  — La Crispus, poate, replică ea, cu un uşor oftat din cele mai provocatoare.

  — Pentru ce mă chinuieşti, reamintindu-mi numele unui rival. Mort, fără îndoială, în clipa de faţă?

  — Eşti absolut sigur că e mort? E drept, nimeni n-a mai auzit pomenidu-se de el, de la întâlnirea sa cu Terentius Rufus la poarta cetăţii Antipatris; dar asta nu dovedeşte nimic.

  — Sunt peste doi ani de atunci. Surghiunul pronunţat împotriva] lui de către Nero a fost revocat; nu mai are să se teamă de nimic;] pentru ce. Aşadar, dacă e în viaţă, nu se arată?

  — Poate că se teme să nu fie cerut de o femeie la care nu mai ţine!

  Şi Berenice scoase un râs cristalin, aruncând. În acelaşi timp, o privire înspre vila Beth-tamar, perfect vizibilă din locul undei stăteau.

  — Prinţesă, reluă Titus. Privind-o drăgăstos, dacă ar reapărea' vreodată Crispus, ce m-aş face eu.

  Berenice îl ameninţă cu degetul, cu un zâmbet seducător.

  — Lată că acum ai să-mi vorbeşti iar de dragoste! Niciodată iui vom putea fi buni prieteni, dacă stărui. Lasă-mă mai curând să-ţi privesc mai bine romanii. Mă interesează.

  Aerul răsuna de comenzile scurte, ascuţite ale tribunilor, centurionilor, decurionilor.

  Soldaţii alergau, săreau, luptau, înotau, mânuiau sabia, aruncau „pilum”-ul” (suliţa), făceau, într-un cuvânt, toate exerciţiile menite} să întărească trupurile, să le facă mlădioase şi rezistente.

  Berenice îi privi îndelung în tăcere. Insă Titus putea vedea, după înfăţişarea-i gânditoare şi fericită, că era absorbită de gânduri pe cât de plăcute, pe atât de importante.

  — Mă gândeam, spuse ea, ca răspuns la întrebarea pe care i-o punea, la tot ce aş săvârşi cu ajutorul acestor trupe, dacă mi-ar aparţine.

  — Dar ce mari isprăvi ai vrea să săvârşeşti, prinţesă? Întrebă Titus, cu un zâmbet.

  În loc de a-i răspunde direct, Berenice îi puse la rândul ei o întrebare:

  — Tatăl tău, Vespasian, nu-i un iscusit general?

  — Nu-şi are pereche în arta războiului. Şi asta n-o spun numai eu; este părerea tuturor acelora care-1 cunosc.

  — E iubit de legiuni?

  — Iubit! Cuvântul este prea slab pentru a exprima părerea pe care o are asupra lor.

  — Dar nu-i prea ambiţios, desigur?

  — Are şaizeci de ani, prinţesă. Un om de vârsta lui nu mai are ambiţii.

  — Atunci ar trebui să aibă fiul său Titus ambiţii pentru el şi. Având în vedere influenţa enormă pe care o are asupra tatălui său. Să-1 îmboldească cum poate mai bine.

  — Unde vrei să ajungi, prinţesă? Făcu Titus. Nepricepând nimic din aceste cuvinte.

  — Mă gândeam – şi Berenice, cu ochii pe jumătate închişi. Îl privea cu atenţie printre genele negre şi mătăsoase – cât de regretabil ca acest mare Vespasian să-1 slujească pe Cezar, când ar putea fi el însuşi Cezar. Ce drept are actualul împărat. Vitellius. la tron? N-a fost şi el, înainte, un general ambiţios? Şi nu s-a urcat pe tron prin forţa armelor? Pentru ce n-ar face şi Vespasian la fel?

  Aceasta era, cu adevărat, o sugestie îndrăzneaţă! Atât de îndrăzneaţă, îneât Titus rămase înmărmurit. Şi. Deşi Berenice vorbise în şoaptă, aruncă o privire speriată înspre conducător, care stătea înaintea cailor, temându-se să n-o fi auzit.

  — În ziua în care Titus îşi va putea spune fiul Cezarului, şopti ea, în ziua aceea va apleca Berenice urechea la cuvintele sale de dragoste. Şi nu înainte. Du-te, adăugă ea cu glas tare; lacând cu mâna un mic gest poruncitor, du-te şi chibzuieşte asupra propunerii mele.

  Rămasă singură, prinţesa se tolăni pe pernele de mătase ale carului, lăsându-se pradă unei plăcute visări.

  — Ideea este încă prea nouă! A fost surprins şi chiar speriat, murmură ea, cu un uşor zâmbet de dispreţ. Nu face nimic! Se va obişnui cu ea! Sămânţa a fost aruncată: va încolţi şi va da roade!

  Se simţea plină de orgoliu la gândul să într-o bună zi – curând poate – avea să domnească asupra acestor legiuni, care se desfăşurau sub ochii ei. Da, romanii ar putea pune din nou mâna pe Ierusalim. Dar. Să-1 distrugă. Niciodată! Datorită înrâuririi ei asupra lui Titus, Cetatea Sfântă avea să fie ferită de ruină, Templul de torţă. Socotindu-se o nouă Esther, gândea că avea să salveze neamul de la pieire şi avea să devină şi ea împărăteasa lumii, mamă a unui neam de Cezar, discipol al lui Moise; convertirea lumii era asigurată.

  În mreaja strălucitelor sale vise, auzi lângă ea un pas uşor. Întoarse capul şi zări. pe Crispus!

  Tresări violent – era şi natural – văzându-1 lângă ea pe acela pej care-1 credea mort sau măcar la câteva sute de mile de acolo! Cris-pus, care o privea cu atenţie, crezu că deosebeşte pe frumosul ei chip o expresie de groază şi de uluire. In orice caz. Părea toarte schimbată de la despărţirea lor în Pretorium, atunci când îl rugase drăgăstoasă să-i îngăduie să sufere şi, dacă trebuia, să moara împreună cu el.

  — Te-am speriat, prinţesă.

  — Cum să nu, văzând morţi! Înviind, făcu ea, cu un uşor zâmbet.

  — Şi morţii sunt oaspeţi care nu sunt primiţi întotdeauna cu plăcere, nu-i aşa?

  Nu răspunse nimic şi păstrară amândoi un timp tăcerea, cufundaţi în gânduri.

  — Ce cauţi aici? Întrebă ea în cele din urmă.

  — Ai fi surprinsă, prinţesă, dacă ţi-aş spune că am venit să-mi caut soţia?

  — Soţia? Repetă Berenice. Şi încă o dată ochii ei mari negri luară o expresie ciudată, aproape înspăimântată. Cel puţin aşa crezu el.

  — Nu ştiai, poate, că sunt căsătorit?

  — De unde să fi ştiut? Ai păstrat până acum secretul cu atâta grijă. Cum o cheamă?

  — Nu-ţi pot spune numele ei, deoarece nu-1 ştiu nici eu – şi răspunsul acesta păru s-o uşureze pe Berenice. Ba, mai mult, n-am văzut niciodată chipul soţiei mele.

  — Curioase lucruri îmi spui! Exclamă Berenice râzând. Te rog din suflet, nobile Crispus, să nu mai încerci mă păcăleşti, ci să vorbeşti desluşit.

  — Tocmai asta am de gând să fac.

  Îşi încrucişa braţele pe piept, se rezemă de marginea carului şi cufundându-şi privirea în ochii Berenicei, care părea absolut fascinată, îi istorisi cu de-amănuntul toată povestea căsătoriei sale.

  — Deoarece aici am întâlnit-o pentru prima oară pe Atenais, încheie el, aruncând o privire înspre Beth-tamar, e natural să mă întorc, în speranţa de a o regăsi.

  — Şi nu ştii cine este?

  — Câtuşi de puţin. Din nefericire pentru mine, regele Polemo a murit subit anul trecut, fără a fi dezvăluit cuiva acest secret. Dar cei trei ani ceruţi de el au trecut, acum Atenais se poate deci face cunoscută, trimiţându-mi inelul.

  — Şi dacă refuză, dacă preferă să păstreze tăcerea, nu vei şti niciodată cu cine te-ai căsătorit?

  — Probabil.

  — Mă tem, atunci, urmă Berenice, clătinând din cap cu gravitate, ca soţia ta să nu rămână pe veci misterioasa necunoscută.

  — Pentru ce asta? N-a fost constrânsă la această căsătorie. Am dovada sigură că a acceptat-o de bună voie. Pentru ce ar refuza, aşadar, să mi se facă cunoscută?

  — Uiţi că nu mai eşti marele Crispus din visele ei! Când s-a măritat cu tine, spera să împartă cu tine tronul Pontului. Această speranţă nu se mai poate împlini de acum înainte, deoarece Pontul a fost anexat la imperiu.

  — Aşadar, după părerea ta, o soţie nu trebuie să ţină la soţul ei decât pentru foloasele materiale pe care i le poate procura. Dacă în urma unor împrejurări nenorocite pierde aceste foloase, femeia are dreptul;! Repudieze?

  — O femeie n-ar mărturisi, poate, această părere făţiş, spuse Berenice zâmbind, însă este foarte posibil că ar pune-o în practică. Dacă, totuşi, printr-un noroc extraordinar, ai descoperi-o pe aceea care-ţi este soţie, ai ţine-o lângă tine împotriva voinţei ei? Nu i-ai acorda divorţul, dacă l-ar dori?

  Crispus clătină din cap.

  — Ar fi cu neputinţă, prinţesă, căci am devenit creştin şi un creştin nu poate fi despărţit de soţia sa decât prin moarte.

  La această declaraţie, prinţesa păli şi căzu înapoi, de parcă s-ar fi înăbuşit. Expresia de groază care i se citea în ochi n-ar fi fost mai profunda, dacă Crispus i-ar fi anunţat dintr-o dată că era atins de lepră.

  — Tu! Tu! Creştin! Bolborosi ea. Apoi, stăpânindu-se, se aşeză dreaptă pe scaun şi, făcându-i cu mâna un semn dispreţuitor, de parcă ar fi fost sclav sau o fiinţă inferioară, îi spuse cu ton scurt şi aspru: „Pleacă!”

  — Nu! Aşteaptă! Încă un cuvânt! Reluă ea numaidecât, cu un aer totodată neliniştit şi agitat ce nu-i scapă din vedere lui Crispus. Care ţi-e părerea cu privire la TempJu, acum că eşti creştin?

  — Îl socotesc ca o piedică pentru progresul creştinismului, răspunse el, cu un ton hotărât. Apoi, întorcându-se pe călcâie. Se îndepărtă murmurând cu tristeţe: „Veni, vidi, nori viei”.

  Berenice îl privea îndepărtându-se, cuprinsă de o groază de neînţeles.

  — El! Creştin! Îşi spunea ea; şi urăşte Templul maimult decât oricând! Dacă, din nenorocire, însoţeşte armata romană la asediul Ierusalimului, e în stare, oraşul odată luat, să-şi împlinească visul, aruncând o torţă aprinsă printr-o fereastră a Templului. Dar asta nu se va întâmpla. Voi şti eu să dejoc planul său infernal! N-am decât un cuvânt de spus lui Titus şi nu numai că dispus nu va lua parte la asediu, ci va fi şi alungat din Palestina, de către Vespasian.

  Între timp Crispus se îndepărta cu pas grăbit de-a lungul ţărmului. Bănuia intenţiile Berenicei cu privire la el; se grăbea, aşadar, să le preîntâmpine, ducându-se el cel dintâi la Vespasian. Acesta din urmă avusese dintotdeauna o vie afecţiune pentru el; era aşadar sigur, dacă ajungea la timp, că va fi bine primit.

  II găsi pe general luând parte la exerciţii, ca un simplu soldat, după obiceiul său; asta, mai ales, îl făcea popular printre legionarii săi.

  Mare şi gras, cu obrazul roşu, cu apucături brutale, Vespasian semăna mai curând cu un fermier cumsecade decât cu un războinic renumit.

  11 primi călduros pe Crispus şi voi să cunoască locul unde se adăpostise, lucru de care prinţesa Berenice nici nu se interesase.

  Crispus îi istorisi cum, după ce aflase de surghiunul său, se refugiase la creştinii din Pella mai întâi, apoi la Antiochia, cum creştinii îi arătaseră multă bunătate, ascunzându-1 şi trimiţându-1 de la o comunitate creştină la alta, de fiecare dată când era în primejdie de a fi descoperit de către iscoadele lui Nero. Cum, în sfârşit, mişcat de milostenia lor şi de curăţenia vieţii lor şi convins de argumentele lor, devenise la rândul său creştin.

  Această din urmă veste nu păru să fie pe gustul lui Vespasian.

  — Păcat, căci asta înseamnă un ostaş bun mai puţin! Mormăi el.

  — Nu văd pentru ce un creştin n-ar fi în acelaşi timp şi un bun ostaş, răspunse Crispus; şi dovada este că vin să-ţi cer un loc în armata care trebuie să meargă împotriva Ierusalimului. Dă-mi postul cel mai umil, puţin mă interesează, numai să fiu în primul rând la bătălie.

  — Bravo! Bine vorbit! Exclamă Vespasian încântat. Un loc în armată? Da, desigur, îl vei avea. Există tocmai unul care te aşteaptă. Prima cohortă a celei de-a douăsprezecea legiuni şi-a pierdut tri-; bunul.

  — A murit? Întrebă Crispus.

  — Mort! Nicidecum! Degradat! Primise bastonul abia de câteva zile. Ieri, îmi soseşte puţind a parfum. O. zei! Se cuvine ca un soldat să se parfumeze în aşa hal! 'Aş fi preferat să miroşi a usturoi! I-am strigat. Întoarce-te în rând. Nu eşti demn de a comanda o cohortă!” îi vei lua locul. Ai auzit vorbindu-se despre legiunea a douăsprezecea? Este una dintr-acelea care au fugit la Beth-horon. Ard de dorinţa de a-şi îndrepta greşeala. Îi vei învăţa cum s-o facă. Primeşti postul? Bun! Vino cu mine să prezint primei cohorte pe noul ei tribun.

  Pe când mergeau de-a lungul ţărmului, apărură doi bărbaţi, în-dreptându-se încet spre ei: un legionar, purtând la încheietura mâinii o brăţară de fier, de care era prins un lanţ lung de doi coţi. Care se termina printr-o brăţară asemănătoare. Încercuind braţul unui om cu îr. +aţisare distinsă. Era un prins iudeu şi paznicul său.

  Prizonier m îl salută pe Vespasian. Iar lui Crispus îi adresă un zâmbet prietenesc, ca unei vechi cunoştinţe.

  Crispus îl privi mai atent; apoi, apropiindu-se. Îi mulţumi în termeni călduroşi; căci prizonierul nu era altcineva decât Iosef, acela care-i salvase viaţa, ducându-se să-i ceară corpul de la Eleazar.

  — Iată-1 pe cel mai viteaz dintre toţi rebelii cu care am avut de luptat în Galileea, observă Vespasian, după ce-şi relua Iosef mersul. Aşa încât mi-a fost foarte greu să-i împiedic pe soldaţii noştri să-1 omoare când a fost făcut prizonier.

  — Îl credeam mai curând un literat, decât un războinic.

  — Ştie să mânuiască spada Ia fel de bine ca şi pana şi, în afară de asta. Mai are şi daruri profetice remarcabile. Această ultimă remarcă îl intrigă foarte mult pe Crispus.

  — Dar ce profeţii a făcut9

  — Ei bine! Iată. Cu prilejul asediului cetăţii Jopada a dat dovadă de o vitejie admirabilă; asta nu 1-a împiedicat, însă, să pună în vedere locuitorilor că oraşul avea să fie cucerit în a patruzeci şi şaptea zi a asediului. Şi lucrul s-a întâmplat întocmai. Este absolut exact, afirmă el, observând expresia neîncrezătoare a lui Crispus. Am interogat cu atenţie pe prizonieri; mi-au confirmat toţi că Iosef chiar de la început le prezisese că Jopada avea să cadă în a patruzeci şi şaptea zi.

  Această profeţie, care-1 făcea pe Vespasian să se minuneze, ni i se păru lui Crispus chiar atât de extraordinară. Dacă, după cuini era probabil, Iosef îşi pusese în gând să se predea, nu-i fusese greii] să prelungească apărarea unei fortăreţe atât de bine aşezată până în] a patruzeci şi şaptea, zi. Îşi crea în felul acesta un renume da profet, care-i putea fi de mare folos pe lângă generalul roman şi-ii fusese, într-adevăr, de mare ajutor.

  Păstrând o profundă recunoştinţă acestui om pentru marele serviciu pe care i-1 făcuse, Crispus îşi spuse, totuşi, că Iosef era un personaj ciudat şi cam enigmatic. Nu se putu împiedica de a se în-” toarce pentru a-i arunca o privire şi-1 văzu oprit lângă carul prinţeJ şei Berenice, vorbind cu aceasta din urmă şi cu Titus. Aveau, desigur, o convorbire dintre cele mai importante, judecând după felul în care-şi apropiaseră capetele.

  Crispus n-avea să întârzie, de altfel, să ghicească despre ce era vorba.

  XVI.

  Crispus avu, în seara aceea, deosebita cinste de a cina sub cortul lui Vespasian, în tovărăşia unei alese societăţi de tribuni, printre care se afla şi Terentius Rufus.

  Era şi Titus, bineînţeles. Înalţă-i situaţie, alăturată gloriei pe care o câştigase în campania Galileei, îl făcea să adopte faţă de-foştii săi prieteni un aer întru-câtva trufaş şi ocrotitor. Altădată, atunci când era păgân, Crispus s-ar fi simţit jignit; acum însă accepta cu bunăvoinţă această protecţie, de care se amuza în sinea lui.

  Trebuie recunoscut, de altfel, că Titus ştia să se arate, la nevoie, drept şi generos. Deşi Berenice îl rugase stăruitor să inter-; vină pe lângă Vespasian pentru a-l alunga pe Crispus din armata romană, el refuzase cu energie să ia parte la un act atât de josnic; şi nu mică fusese mâhnirea Berenicei, descoperind că Titus nu era; făcut în întregime din argila aceea moale pe care ea se mândrise că; o poate frământa şi modela după placul ei.

  Masa oferită de Vespasian oaspeţilor săi era foarte simpM aproape frugală şi o iuau şezând; generalul nu putea suferi obiceiul de a se tolăni pentru a mânca.

  Războiul fu, bineînţeles, principalul subiect de conversaţie, ceea ce-i îngădui lui Crispus să se informeze asupra stării actuale a Ierusalimului, pe care o ignorase cu desăvârşire.

  — Pe bună dreptate se spune că zeii lovesc cu nebunia şi cu >rbirea pe aceia pe care vor să-i prăpădească, declară Vespasian. 'erusalimul ne oferă un exemplu remarcabil. Ascultaţi aici. Simen Je Gerasa, dezgustat de purtarea Sanhedrinului, care-l înlătura după imensele servicii pe care i le adusese, părăsi Ierusalimul, luând cu el numeroşi partizani şi-şi reluă viaţa de jaf şi tâlhărie.

  În timp ce Eleazar administra Idumeea, un oarecare zelot ambiţios, numit tot Eleazar, a profitat de situaţie pentru a se face numit căpitan al Templului. De partea sa, Ioan de Giseala – zelotul acela fioros, bătut de noi în Galileea – a fugit la Ierusalim, unde. Devenit atotputernic, se poartă ca un tiran, omorând pe locuitorii mai de seamă ai oraşului, pentru a pune mâna pe averile lor.

  Marele preot Mathias, pentru a scăpa poporul de jugul acestui ticălos, * îl cheamă pe Simon în ajutor. Acesta din urmă veni în goană, dar nu-l putu alunga pe Ioan. Nenorocitul oraş este, aşadar, pradă asupririi a trei grupări: Simon, instalat în turnul Pha-sael, este stăpân asupra Sionului; Ioan are în stăpânire oraşul de jos şi tindele exterioare ale Templului: Eleazar păzeşte cu multă gelozie Sanctuarul. Aceşti trei zeloţi, aspirând fiecare la suveranitate, se dedau zi şi noapte unui război necurmat. Titus ar vrea să pornim iară întârziere împotriva Ierusalimului, dar la ce bun? Ne fac atât de bine jocul, îneât ar fi cu adevărat păcat să-i stingherim. Deîndată ce ne-ar vedea apărând, certurile ar înceta; s-ar uni împotriva duşmanului comun. Nu, nu! Să-i lăsăm să se sfâşie între ei până ce vor fi exterminate două dintre grupări. Atunci ne vom ocupa noi de a treia.

  — Excelentă politică! Aprobă Rufus.

  Crispus, sub influenţa spiritului creştin, vedea limpede manifestarea pedepsei divine în situaţia teribilă a nenorocitei cetăţi. Iudeii îl alungaseră pe Crist, preferându-i un ucigaş: „Nu, nu omul acesta, ci Barabas!” strigaseră. Iar acum aveau în frunte nu un singur ucigaş, ci trei.

  Crispus mai află, spre marea-i mirare, că pentru a se distrage de la preocupările zilei, Vespasian îl chema adeseori pe Iosef pentru a-l auzi vorbind despre istoria şi legislaţia poporului iudeu. Îşi manifestă şi în seara aceea dorinţa şi, imediat ce fu terminată masa, trimise un centurion să-l aducă pe prizonier.

  Iosef apăru curând, escortat de paznicul său. Intră cu o atitudine pe care se silea s-o facă demnă şi solemnă, dar care Iui dispus îi (tm) păru trufaşă şi afectată; tânărului i se păru chiar că deosebeşte sub? Acest aer important, un caracter plecat şi slugarnic, care-i pricinui o profundă scârbă.

  Vădit lucru, omul acesta era un mişel.

  — Am trimis după tine, începu Vespasian, pentru ca să ne vorbeşti câteva minute despre istoria şi legile neamului tău.

  — Faci o mare cinste cărţilor noastre sfinte, generale, dorind să te instruieşti prin intermediul lor. Dar, în seara aceasta, aş dori să-ţi vorbesc despre viitor, nu despre trecut.

  — Desigur că nu ştie mai mult decât noi în această privinţă! Îi şopti Rufus lui Crispus.

  — Generale, continuă Iosef. Când Atotputernicul zămisli cele şaptezeci de neamuri de pe pământ, El acordă fiecăruia dintre ele un dar deosebit: romanilor – supremaţia în război; grecilor – suveranitatea în arte; egiptenii fură renumiţi pentru înţelepciunea lor, iar ebreii pentru puterea lor profetică. Numai noi avem privilegiul de a întrevedea, uneori, viitorul. N-am făcut chiar eu dovada că stăpânesc spiritul proroci lor, când am declarat că Jopada avea să cadă în a patruzeci şi şaptea zi a asediului? Şi în momentul acesta voi ridica din nou vălul care ascunde viitorul. Dumnezeul strămoşilor noştri mi-a dezvăluit marele eveniment care se pregăteşte.

  Atunci, făcând un pas înainte şi trăgându-şi paznicul după el, se închină până la pământ în faţa lui Vespasian. Cu fruntea în ţărână, pronunţând aceste cuvinte:

  — Salut ţie, care trebuie să fii Cezar!

  Vespasian se dădu înapoi de parcă i s-ar fi deschis o prăpastie la picioare; uluirea-i profundă şi foarte naturală dovedea limpede că era absolut străin de ideea aceasta de trădare şi că era prima oară că i se sugera.

  Crispus şi ceilalţi ofiţeri prezenţi nu erau mai puţin miraţi.

  Numai Titus nu manifesta nici o surpriză; nemişcat, cu privirea >| aţintită asupra tatălui său, II privea cu atenţie; totul făcea să se* creadă că se aştepta la un eveniment de felul acesta.

  Crispus nu se putu, aşadar, împiedica să aibă bănuieli; desigur că această înscenare nu încolţise dintr-o dată în mintea lui Iosef: probabil că era o lovitură iscusit pregătită şi combinată de creierul ingenios şi fertil al prinţesei Berenice şi ajutată de către ambiţiosul Titus.

  Glasul indignat al lui Vespasian rupse în sfârşit tăcerea grea care apăsa asupra întregii adunări.

  — Trădare! Trădare împotriva împăratului nostru! Exclamă el. Departe de mine asemenea gânduri! Să nu mi se mai pomenească aşa ceva.

  Chipul lui Titus se posomori.

  — Dacă este o trădare să declari pe faţă voinţa lui Dumnezeu, atunci am vorbit, într-adevăr, ca un trădător, spuse Iosef.

  — Tăcere! Am jurat să susţin tronul lui Vitellius şi legiunile au jurat odată cu mine.

  — Au prestat jurământul împotriva voinţei lor şi le pare rău. Nemulţumirea lor merge crescând pe zi ce trece. Este un fapt cunoscut de toată lumea, observă Titus.

  — Nemulţumirea lor nu mă va îndepărta de la ceea ce cred că este datoria mea.

  — Orice ai face, nu vei putea scăpa de soarta ta, reluă Iosef. Vei fi Cezar, fie că o vrei sau nu.

  Cu toată recunoştinţa pe care i-o datora lui Iosef, Crispus se simţi revoltat de falsitatea prea vădită a acestui om.

  — Ridică-te! Îi spuse Vespasian, cu ton aspru, căci în tot acest timp, Iosef rămăsese îngenuncheat.

  Prizonierul se ridică. Vespasian se întoarse, atunci, spre ofiţerii săi şi-i întrebă, cu ton de glumă:

  — Ce pedeapsă să-i aplic acestui ticălos care îndrăzneşte să mă îndemne la trădare?

  — Făgăduindu-i libertatea pentru ziua când vei deveni Cezar, răspunse Rufus. Dacă a prorocit bine, o va merita, desigur. Dacă nu.

  Vespasian se lovi zgomotos peste pulpe şi râse din toată inima.

  — Pe Castor! Ai vorbit bine! Aşa va fi cum ai spus tu.

  Iosef nu păru la fel de încântat de această idee ca şi viitorul împărat. Un observator atent ar fi putut desluşi pe chipul său o expresie neliniştită şi dezamăgită, care dovedea că nici el nu era prea sigur de împlinirea prorocirii sale.

  — Retrage-te, îi spuse Vespasian, nu vreau să te mai ascult astă seară.

  Iosef dispăru. Titus voi să mai discute despre prorocire, însă Vespasian îl rugă cu atâta răceala să nu mai stăruie, încât Titus se grăbi să aleagă un subiect de conversaţie mai puţin neplăcut.

  Şi când, mai târziu, veni un centurion să ceară cuvântul de ordine pentru noapte, generalul comandant scrise pe „tessera” cuvântul „Fidel itas”.

  Cu toate protestele lui Vespasian – proteste făcute, de altfel, cu toată sinceritatea – fu curând vădit că grăuntele semănat în mintea lui de către Iosef începea să încolţească.

  Urmărit – sau mai curând fascinat – de această viziune, deveni visător, preocupat, în loc să ia parte, ca altădată, la exerciţiile zilnice ale soldaţilor, făcea singur lungi plimbări la. Ţară. Uneori, era auzit murmurând: „Nu, nu voi face acest lucru!”

  Şi ofiţerii săi se uitau unul la altul, pricepând bine înţelesul acestor cuvinte.

  Câtva timp după aceea. Legatul Siriei, Muciarius, veni la Cezareea. Sosea direct de la Roma, unde stătuse scurt timp şi era însoţit de Tiberius Alexandru, prefectul Egiptului. Acesta din urmă, iudeu din naştere, nepotul strălucitului teolog Phitor Iudeus, renegase credinţa strămoşilor săi pentru a îmbrăţişa păgânismul, convertire unică în analele iudaismului.

  De îndată ce află vestea, Vespasian se duse la Cezareea pentru a-1 saluta pe Mucianus, care era nu numai superiorul său, ci şi unul dintre cei mai vechi şi mai buni prieteni.

  Cei doi iluştri vizitatori acceptaseră ospitalitatea Berenicei. Vespasian şi Titus îl întâlneau în palatul acestei intrigante prinţese şi acolo avu loc o întrevedere la care se jucară destinele unui imperiu.

  — Senatul Romei este peste măsură de obosit şi plictisit de bruta care ne guvernează, începu Mucianus. Să vă spun ce se şopteste în ascuns, în popor, în Forum? „Facă zeii ca Vespasian să ne scape de acest mincinos care a cheltuit deja şapte milioane de sesterţi numai pentru burta sa!” Vespasian, n-ai decât să te proclami Cezar aici, la Iudeea. Şi nu numai Roma, ci şi toate provinciile se I vor răscula în favoarea ta. Am aici o listă – şi e lungă – de patricieni romani care mi-au jurat să-şi rişte viaţa şi averea, pentru cauza ta.

  După ce ascultase acest discurs şi multe altele asemănătoare. Vespasian dovedi cât de puţin ţinea la tronul imperial, oferindu-l lui Mucianus. Om simplu, cu bun simţ, soldat până în adâncul sufletului, puţin îl interesa purpura Cezarilor, de vreme ce rămânea comandant suprem al armatei romane.

  Însă Mucianus, oricât ar fi fost de ambiţios, ştia cât de slabe erau şansele sale; continuă, aşadar, să-1 îndemne pe Vespasian să primească.

  — Siria şi cele patru legiuni ale ei sunt cu tine, îl asigură el.

  — Iar eu îţi pot făgădui Egiptul, îl sprijini Tiberius Alexandru. De îndată ce vei fi proclamat împărat, voi avea grijă ca legiunile din Alexandria să-ţi jure credinţă.

  Însă Vespasian, prudent la culme, nu voia să se lase convins. Aşa încât, când el se retrase, partizanii săi, îndemnaţi de către Be-renice, hotărâră să-1 silească pe generalul îndărătnic să primească fără voia lui titlul acesta de Cezar, care-1 ispitea atât de puţin. Prinţesa fu aceea care propuse. În acest scop, un plan ingenios.

  — Tu, Titus, explică ea, îi vei convinge pe toţi soldaţii din tabără să-1 salute pe Vespasian cu titlul de Cezar.

  — Nu va fi greu. Din nefericire, nu va acorda o prea mare atenţie acestui lucru şi nu vom câştiga prea mult.

  — Te înşeli, vrând-nevrând va fi nevoit să acorde atenţie.

  — Cum asta?

  — Asta va ajunge la urechea lui Vitellius şi, cu riscul de a-şi ştirbi prestigiul, nu va putea trece cu vederea o asemenea trădare. Va voi să pedepsească cu străşnicie aceste legiuni necredincioase; Vespasian se va opune la aceasta – căci cum ar putea pedepsi o armată întreagă? Îi va deveni, aşadar, suspect lui Vitellius, va fi chemat de urgenţă ta Roma. Şi se va feri să dea ascultare. Căci a se duce ar însemna să se expună unei morţi sigure. Din care cauză, dacă legiunile stăruie, de fiecare dată când va apărea, să strige: „Salut. Cezar!” va trebui sau să primească titlul, sau să se resemneze la o prăbuşire sigură şi imediată.

  Minunat! Exclamă Mucianus. Prinţesă, ai înlăturat piedica. Suntem siguri acum de succes. Titus, fă-ţi datoria aici, pe lângă legiuni. Alexandru şi cu mine ne întoarcem în grabă în provinciile noastre pentru a! E ţine pregătite.

  Conspiratorii se despărţiră pentru a-şi pune imediat planul în execuţie.

  Reuşi pe deplin.

  În ziua de trei iulie a anului 69 după lisus Cristos, Vespasian fu proclamat împărat de către legiunile din Cezareea şi această proclamaţie fu primită călduros pretutindeni. Soli ai unui mare număr de oraşe şi provincii sosiră numaidecât la Cezareea, aducând noului; împărat felicitări şi coroane de onoare; în mai puţin de o lună. Tot răsăritul imperiului îl recunoscu, afară de Ierusalim şi de împrejtţj rimile sale.

  Un sfat ţinut de către guvernatorii din răsărit şi ofiţerii armatelor romane hotărî ca Mucianus să pornească împotriva Romei pe uscat. Titus avea să înceapă asediul Ierusalimului, iar Vespasian să se retragă la Alexandria pentru a aştepta sfârşitul evenimentelor.

  — Şi acum, tată, îi spuse Titus, încântat de a fi atins în sfârşit rangul de Cezar – căci pentru a fi absolut exacţi, Cezar era titlul moştenitorului la tron, pe când împăratul îl purta pe acela de August – acum, aminteşte-ţi de făgăduiala ta şi pune-1 pe Iosef în libertate. Căci ar fi ruşinos ca omul care ţi-a prezis cel dintâi urcarea pe tron, trimisul ales de zei pentru a ţi-o anunţa, să fie ţinut mai departe prizonier în lanţuri.

  Aceste cuvinte fură pronunţate în tabără la Cezareea. Vespasian trimise imediat să-1 caute pe Iosef, care sosi tot înlănţuit de paznicul său. Fu adus un fierar şi curând lanţul fu sfărâmat.

  — Iosef, eşti liber, exclamă Vespasian, şi, mai mult încă, îţi acord titlul de „cetăţean roman”.

  Apoi, întorcându-se spre Crispus care era de faţă, adăugă:

  — Titus are gloria de a fi Cezar, Iosef a primit titlul onorabil de „cetăţean roman”. Ce cinste ţi-am putea acorda ţie, viteazule Cris* pus?

  Crispus se pregătea să răspundă că prietenia împăratului i se părea o cinste îndeajuns de mare, când, deodată. Îi trecu prin minte un gând fericit.

  — Aş avea o favoare să-ţi cer, Cezar. O favoare modestă.

  — Vorbeşte fără teamă.

  — Este ceva confidenţial. Îngăduie-mi să n-o fac cunoscută decât ţie şi lui Titus.

  Împăratul păru surprins. Cu toate acestea, nu se împotrivi şi. la un semn al său, Iosef şi ofiţerii prezenţi se retraseră la marginea cortului.

  — Şi acum, Crispus, care-ţi este cererea?

  — Poate nu ştii, Cezar, că sunt căsătorit!

  Era, într-adevăr, o noutate la care Vespasian nu se aştepta deloc. Crispus îi istorisi, aşadar. În câteva cuvinte povestea căsătoriei sale la Beth-tamar.

  Când sfârşi, împăratul se întoarse spre Titus, cu aerul foarte nemulţumit.

  — Cum asta? Îi spuse el, ai asistat la căsătoria prietenului tău Crispus şi mie nu mi-ai pomenit nici un cuvânt! Cum se poate una ca asta! Dar ce legătură are asta cu favoarea pe care ai vrea să mici ceri? Continuă el, adresându-se lui Crispus.

  — Fiind împărat, Cezar, ai depline puteri asupra tuturor chestiunilor legale. Tu eşti acela care trebuie să veghezi ca toţi termenii unui contract să fie îndepliniţi. Îţi cer, aşadar, ca femeia aceea – când o voi fi descoperit – să fie silită să-şi ţină făgăduiala nupţială.

  — Găseşte-o şi, dacă doreşti, o vei păstra, cu sau fără voia ei, făcu Vespasian, cu un zâmbet. Dar cine ar putea oare să refuze pe cel mai viteaz dintre tribunii mei?!

  În vremurile acelea de decadenţă, a rămâne credincios soţiei era o virtute rară şi, prin aceasta, cu atât mai apreciat de către cinstitul Vespasian.

  — Îmi făgăduieşti, Cezar, că nici un bărbat nu mi-o va putea răpi? Tonul de rugă fierbinte cu care pronunţă Crispus aceste cuvinte, expresia-i neliniştită îl impresionară pe Vespasian.

  — Pe toţi zeii, dacă s-ar găsi un bărbat care să cuteze acest lucru, cu siguranţă că s-ar căi, exclamă el. Acela care va îndrăzni să-ţi răpească femeia va fi spânzurat. Chiar de-ar ar fi propriul meu fiu.

  — Nu fii supărat pe mine, o, Cezar! Dacă-ţi cer să binevoieşti să-mi confirmi această făgăduiala în scris.

  Vespasian consimţi.

  În timp ce-şi întărea făgăduiala pe nişte tablete. În stil documentar. Titus stătea tăcut, puţin mai la o parte. Însă expresia-i îndeajuns de elocventă îi confirmă lui Crispus o bănuială de mult înfiripată.

  XVII.

  Era primăvara anului 70 după Isus Cristos. Trecuseră aproape nouă luni de la urcarea lui Vespasian pe tronul imperial şi, cu toate acestea, legiunile romane, acum sub comanda lui Titus. Întâr-ziau în tabăra lor de la Cezareea, pe malul mării.

  Zeloţii din Ierusalim, plini de încredere în ei, începeau să creadă că duşmanul n-avea să mai cuteze să se arate. Îşi petreceau timpul, în intervalele dintre exerciţiile de luptă, privind, cu mult interes progresele unei noi planete sau comete, de un roşu ca de sânge.

  Apăruse la început în Pisces, constelaţie care, după ştiinţa astrală a acelor vremuri, conducea destinele Iudeii.

  Se urca^ în fiecare seară, ceva mai sus pe cer, ca şi cum ar fi tins să strălucească tocmai deasupra cetăţii sfinte.

  Prima oara când o zărise mulţimea, se auzi un singur strigăt din toate guri le: „Steaua lui Messia!” Devenise curând atât de strălucitoare, încât era văzută şi în plină zi. Mulţimea se aduna în colţul străzilor pentru a privi îndelung acest semn, pe care-l credea trimis din cer pentru a vesti apropiata venire a lui Messia, prevestită de către profeţii lor. Ziua aceea glorioasă, în care iudeii aveau să domnească stăpâni asupra tuturor neamurilor de pe faţa pământu-lui, era aşadar aproape! Şi când steaua, devenind şi mai distinctă încă, luă forma unei spade, nimeni nu se mai îndoi că ea vestea pieirea duşmanilor cetăţii sfinte. „O stea va ieşi din lacob şi un sceptru se va înălţa din sânul lui Israel”. Acesta este textul pe care-şi propunea Rabii Simeon ben Gămăliei să-l dezvolte într-o predică Ia sinagoga regală şi o mulţime mai mare decât de obicei se adună pentru a-1 asculta.

  Însă bucuria care la începutul rugăciunilor se putea citi pe toate feţele făcu Ioc. Încetul cu încetul, unei ciudite nelinişti, când se descoperi că fragmentul din Cartea Sfântă, desemnat pentru ziua aceea – şi nu putea fi vorba să fie omis – era acea parte din Penta-teuc, în care marele legislator ebreu Moise, în ajunul morţii sale, dădu poporului iudeu în fraze impresionante cele din urmă sfaturi şi dojenile cele mai solemne.

  Losef-Bell., lud. VI, 5, 3.

  În timp ce chazinul citea, soarele, până atunci strălucitor, dispăru după un nor gros şi edificiul se pomeni învăluit într-un întuneric crescând.

  Lectura cuvintelor lui Dumnezeu era ascultată întotdeauna cu cea mai mare reculegere, dar niciodată nu domnise încă în sinagogă o tăcere atât de profundă. Toată lumea îşi reţinea respiraţia, cu privirile aţintite asupra „chazinului”, în timp ce citea blestemele divine prevestind pieirea neamului: „Cel Etern va face să se ridice împotriva ta, de departe, de la capătul pământului, un neam care va zbura cum zboară vulturul; un neam, a cărui limbă n-o vei pricepe, un neam mândru, care nu va ţine seama de bătrâni şi care nu va avea milă ce copii.

  Şi te va împresura în toate cetăţile tale, până când zidurile cele mai înalte şi cele mai tari pe care îţi vei fi sprijinit toată ţara vor cădea la pământ. Vei mânca, în strâmtoarea în care te va fi adus duşmanul tău, carnea fiilor tăi şi a fiicelor tale.

  Dimineaţa vei spune: cine mă va face să văd seara? Iar seara vei spune: cine mă va face să văd dimineaţa? Din pricina groazei de care inima ta va fi înspăimântată şi din pricina a ceea ce vei vedea cu ochii tăi.

  În clipa aceea, adunarea, până atunci cufundată într-o tăcere de moarte, se ridică deodată în picioare, cu spaima zugrăvită pe toate feţele.

  Cu toate acestea, nu cuvintele Legii, oricât de teribile ar fi fost ele, erau ceea ce impresiona astfel pe ascultători.

  De câteva minute se produsese un mare vuiet pe străzile dim-prejurul sinagogii; zgomotul a mii de paşi răsunau pe lespezi, amestecat cu sunetele a numeroase glasuri. Şi deodată se înălţă un strigăt din mijlocul mulţimii: „Romanii! Romanii!”

  Avangarda romană apărea, într-adevăr, strălucitoare pe înălţimile muntelui Scopus. Dar dacă vederea ei umplea de groază poporul de rând, zeloţii nu fură prea impresionaţi. Victoria uimitoare pe care o repurtaseră asupra lui Cestius şi faptul că, timp de trei ani, nici o armată romană nu reapăruse în preajma Ierusalimului, le dădea o încredere exagerată în propria lor valoare. Zeloţii din Galileea putuseră ceda. Cei din Ierusalim erau de neînvins.

  Deuteronomul XXVIII. 49, 50, 52, 53, 67.

  L

  — Sunt aceleaşi oi minate de un alt păstor! Zeflemisi Simon. Timp îndelungat zeloţii şi poporul, îngrămădiţi pe zidul dinspre miazănoapte al cetăţii, priviră în depărtare armata duşmană, care părea ocupată cu construirea unei tabere. Deodată, se înălţă un vuiet prelung: o masă nedesluşită se desprindea de armată şi înainta repede spre oraş, în mijlocul unui nor de praf. Era un detaşament de cavalerie de şase sute de oameni, care venea nu pentru a se bate. ci pur şi simplu pentru a face o recunoaştere. Era condus de însuşi Titus, cu capul descoperit şi fără platoşă. Alături de el călărea iudeul apostat, Tiberius Alexandru, care, fiind odinioară procurator al Iudeii, era în măsură să dea lui Titus explicaţii folositoare.

  Mii de chipuri duşmănoase îi priveau apropiindu-se din înaltul zidurilor. Crenelurile turnului Antonia, forturile Templului, meterezele cele mai îndepărtate ale muntelui Sion furnicau şi ele de privitori; nu exista în tot oraşul un zid, un turn. Un acoperiş sau o fereastră care să nu fie ocupate de mulţime. Ţipetele lor însufleţite, asemănătoare murmurului neîncetat al mării, ajungeau la urechile lui Titus.

  Curând se deschise o poartă lângă Turnul Femeilor şi zeloţii ieşiră în număr atât de mare, încât mica trupă romană, după o scurtă rezistenţă, socoti mai prudent să bată în retragere.

  Mare fu bucuria iudeilor! Însuşi Cezar fugise! Era prevestirea celor mai glorioase victorii.

  În ziua următoare, devreme, armata romană se apropie la aproximativ o milă de meterezele dinspre miazănoapte ale cetăţii şi începu construirea a două tabere uriaşe. Scânteind în lumina soarelui de dimineaţă, numeroasele batalioane ale acestei mari armate, pe jos sau călări, se desfăşurau în linii nesfârşite pe creasta muntelui Măslinilor şi pe coasta muntelui Scopus.

  Manevrarea berbecilor şi a altor maşini grele destinate asediului şi montate pe roţi cerea un teren aproape neted, aşa încât legionarii, odată tabăra terminată, se apucară să netezească solul între liniile lor şi zidul dinspre Nord.

  Cartierul pe care-1 ocupau era atunci de toată frumuseţea. Înţesat cu boschete, cu pârâiaşe de apă curgătoare şi cu vile frumoase, ascunse în mijlocul florilor şi al verdeţii; totul fu distrus fără milă. Într-o clipă, copacii căzură sub loviturile securilor; cursurile de apă fură îngropate, casele dărâmate; chiar şi vâlcelele adânci şi umbroase dispărură, astupate de stâncile pitoreşti care se înălţau deasupra lor.

  Sub o ploaie de proiectile care cădeau din înaltul meterezelor, şi în ciuda ieşirilor neaşteptate şi cutezătoare ale zeloţilor. Romanii izbutiră. În câteva zile, să transforme veselul cartier într-o câmpie posomorită şi pustie.

  În timp ce romanii executau lucrări în afara meterezelor, înăuntrul lor iudeii se pregăteau să sărbătorească memorabilul Paşte, ultimul din istoria lor de neuitat prin lupta care-l însoţi.

  În ziua a patrusprezecea a lunii Misan, Eleazar şi partizanii săi deschiseră porţile Templului pentru a lăsa să intre pe aceia care aduceau mielul pascal. Probabil că nu luaseră precauţiunile obişnuite pentru a împiedica intrarea zeloţilor din celelalte două grupări. Nişte ostaşi de-ai lui Ioan, amestecaţi printre pelerini şi as-cunzând armele sub veşminte, pătrunseră în Templu. Apoi se adunară într-un grup, îşi aruncară veşmintele şi apucară şi ei armele. Se produse o învălmăşeală furioasă şi sângeroasă, care costă viaţa multor pelerini nevinovaţi.

  În cele din urmă. Ioan de Giscala rămase stăpân pe câmpul de bătaie. Deoarere Eleazar fusese ucis, aceia dintre partizanii săi care mai trăiau încă, consimţiră să se alăture învingătorilor, aşa încât cele trei grupări care învrăjbeau cetatea se văzură reduse la două.

  Simon făcu atunci o încercare pe lângă oamenii lui Ioan pentru a se împăca cu ei. În picioare, pe puntea care lega muntele Simon cu colinele Templului, îl strigă pe Ioan şi-i vorbi în termenii acestuia:

  — Un trup despărţit în jumătate va putea oare să dăinuiască? Pentru ce să ne batem mai departe şi să facem astfel jocul potrivnicilor noştri? Din vina noastră, romanii vor pune mâna pe cetate. Să ne împăcăm şi să luptăm împreună împotriva duşmanului comun.

  — Eşti un mare viclean, Simon! Ripostă Ioan. Vrei, cu cu. Intele tale frumoase, să ne convingi, pe ostaşii mei şi pe mine. Să te însoţim pe metereze, iar în timpul lipsei mele, oamenii tăi vor ocupa Templul. Dorinţa ta este prea bine cunoscută: vrei să domneşti ca tiran asupra acestui oraş. Nu voi ti atât de nebun încât să te cred şi să mă las ademenit de discursurile tale. Cu adevărat pline de înţelepciune. Vreau, totuşi, să-ţi fac o concesie: aceia dintre oamenii mei care o doresc, să treacă de partea ta. Sunt liberi să aleagă. Le-o făgăduiesc. În ce mă priveşte pe mine, voi rămâne aici cu ceilalţi să apăr Templul.

  Câteva sute dintre soldaţii lui Ioan, folosind această îngăduinţă, se alăturară celor ai lui Simon pentru a lua parte activă la apărarea cetăţii.

  Romanii, după ce curăţară şi neteziră solul, se ocupară de construirea, în faţa zidului dinspre miazănoapte, a unui şir de ridicatul de pământ destinate instalării maşinilor de război care să arunce proiectile împotriva oraşului asediat; căci, cu cât erau maşinile mai înălţate, cu atât puterea lor de distrugere era mai mare. Aceste ridicături erau făcute din pământ întărit cu bârne uriaşe. Odată terminate, prezentau în partea dinspre oraş o pantă abruptă; în partea cealaltă, înclinate în pantă dulce, erau accesibile maşinilor de război. Din loc în loc se lăsaseră nişte deschizături, locuri de trecere pentru berbeci şi pentru tunurile pe roţi.

  Sunetul strident al „ianei”, răsunând peste tabăra romană. Îi smulse pe legionari din somn. Fiecare om, cum se deştepta. Întorr cea ochii spre cortul lui Titus şi un zâmbet de sălbatică mulţumire lumina chipurile la vederea mantiei roşii înălţată în vârf, semn ca asediul avea să înceapă, în sfârşit.

  Sub lumina aurie a acestei dimineţi însorite, oraşul sfânt apărea mai frumos şi mai maiestuos şi aţâţa şi mai mult poftele armatei romane.

  Înăuntrul zidurilor domnea o activitate înfrigurată: se suna alarma, lovind într-un gong uriaş, înalt de şase picioare, ale cărui-sunete adânci şi lugubre răsunau până în tabăra duşmană. Meterezele dinspre miazănoapte erau însufleţite pe toată lungumea de către zeloţi alergând de colo-colo, foarte ocupaţi. Statura înaltă a iui Simon cel Negru se mişca repede pe creasta zidului, asemănă tor unui titan bronzat şi musculos. Era într-adevăr sufletul bătăliei; ura împotriva romanilor se citea pe chipul sălbatic. Şi chiar şi aceia dintre legionari care-i dispreţuiau pe ebrei, sub pretext că nu ştiau să se bată, trebuiau să recunoască în Simon cel puţin un adversar demn de ei.

  Soarele se înălţa mereu mai sus pe cerul de un albastru intens, făgăduind o zi arzătoare. În depărtare, la orizont, se înălţa un uşor abur alb.

  Şi după cum, în pustiu, un calm profund precedă o furtună de nisip, o mare tăcere se aşternu dintr-odată asupra celor două armate.

  Era un spectacol impresionant şi sublim, acela al celor două neamuri înarmate, faţă în faţă, gata să se încaiere. Ba, mai mult, era un act în drama divină, act a cărui adevărată semnificaţie nu era înţeleasă decât de Crispus şi puţinii ostaşi care-i împărtăşeau credinţa. Căci iu era vorba numai, după cum se părea, de a supune un oraş răzvrătit, era o luptă între două religii şi nu, cum s-ar fi putut crede, între iudaism şi păgânism, ci între iudaism şi creştinism. Legionarii lui Titus erau, fără să-şi dea seama, soldaţi ai Crucii, continuau opera pentru care-i alesese Dumnezeu, adică să facă terenul prielnic răspândirii creştinismului.

  Într-adevăr, prin întrunirea neamurilor lumii civilizate sub un singur sceptru şi prin stabilirea păcii universale, „'Romana Pax”, prin stabilirea unei adevărate reţele de drumuri de acces, prin unificarea limbii, romanii creaseră condiţii cum nu existaseră până atunci în istoria lumii, condiţii trebuincioase progresului rapid al Bisericii şi graţie cărora evangheliştii puteau călători fără pericol şi predica credinţa lor de la ţărmurile Eufratului până la coloanele lui Hercule!

  Legionarii romani erau, aşadar.

  — Paradox ciudat – ajutoarele apostolilor. Şi se pregăteau să-şi desăvârşească misiunea prin distrugerea acestui Templu, care nu mai era decât o piedică în calea dezvoltării creştinismului. Săbiile lor, puse în mâinile celui Etern, erau acum îndreptate împotriva acelora care strigaseră: „Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!”'

  Anul 70 era consecinţa de neînlăturat a anului 29. Acela care refuză să vadă în căderea Ierusalimului o judecată divină, mai are încă de învăţat.

  Nebănuind deloc înalta misiune care-i era încredinţată, Titus se urcase pe creasta ridicăturii din mijloc. Se distingea de ofiţerii săi prin mantia-i purpurie şi prin măreţia platoşei. Înapoia lui, îmbrăcat cu un superb veşmânt alb, brodat cu aur, se afla Teomantes, preotul lui Jupiter Cezar; oficia în faţa unui altar de piatră pe care ardea un bou. Titus şi cei din preajma sa erau în picioare, cu capetele descoperite, într-o atitudine de reculegere.

  Zeloţii, din înaltul zidurilor, priveau cu un viu interes această ceremonie religioasă; curând remarcă că Teomantes, în îndeplinirea ritualului, se oprea cu braţele ridicate şi părea să se roage, în-tors cu faţa spre Templu. Şi, pe măsură ce se desfăşura ceremonia, îşi dădură seama că era vorba despre „Evocaţie”, un fel de cult pe care romanii obişnuiau să-l îndeplinească la începutul fiecărui asediu, adresându-se divinităţii oraşului pe care-1 asediau. O pofteau să nu rămână în cetatea asediată, de teamă să nu fie făcută prizonieră, ci să se alăture zeului Capitoliului lor. Altfel, s-ar fi temut că săvârşesc un sacrilegiu declarând război unei divinităţi!

  Această ceremonie religioasă sau de afurisenie, după punctul de vedere al fiecăruia, era în orice caz de prisos în cazul acela, deoarece îngerii ocrotitori ai cetăţii o părăsiseră încă de mult. Crispus fusese unul din martorii fugii lor.

  Ceremonia fiind terminată, Titus îşi aruncă bastonul sus de tot în aer şi atunci, de la un capăt la celălalt al armatei romane, răsună un strigăt formidabil: „Roma! Roma!”. Era strigătul de război al romanilor. Fiecare legionar se îndreptă în mare grabă spre locul care-i era desemnat.

  Astfel începu unul din asediile cele mai renumite pe care Ie-a înregistrat istoria.

  XVIII în ziua a paisprezecea a asediului, graţie unui berbec gigantic numit „Nero” sau „Cuceritorul”, romanii făcură o spărtură în zidul dinspre miazănoapte. Simon, socotind că poziţia nu se mai putea apăra, se retrase înapoia celei de-a doua linii de apărare.

  * E ciudat că Iosef, care a descris asediul în toate amănuntele, a omis ceremonia Evocaţiei. Trebuie să fi avut totuşi loc, deoarece era un obicei neschimbat la romani la începutul oricărui asediu.

  Romanii pătrunseră chiar a doua zi în cartierul Bezetha şi începură să-I dărâme aproape în întregime, pentru a instala maşinile de război. Peste nouă zile, se făcură stăpâni pe un al doilea cartier, care avu aceeaşi soartă ca şi Bezetha.

  — Bezetha luat în cincisprezece zile şi Acra în nouă zile! Exclamă Titus. Înaintăm.

  Tiberius Alexandru, căruia i se adresa această remarcă, ridică din umeri.

  — Simple lucrări exterioare, Cezar. Un joc de copii. În comparaţie cu restul.

  Şi Titus îşi dădu seama de dreptatea acestei observaţii când, în picioare, în mijlocul ruinelor cartierului Acra, văzu înălţându-se în faţa lui un adevărat lanţ de fortăreţe legate unele de altele prin ziduri groase şi înalte.

  În partea de apus era povârnişul abrupt al muntelui Sion. pe creasta căruia se înălţa un zid înalt, care cuprindea în circuitul său cele trei măi t ie turnuri: Hippicus, Phasael şi Mariamne. Mai sus, spre stânga, apărea fortăreaţa Templului şi, la nord de Templu, şi mai înalt, turnul Antonia, situat pe o stâncă înaltă de şaptezeci şi cinci de picioare, ai cărei pereţi perpendiculari erau acoperiţi cu marmură lustruită.

  După ce ţinuse sfat cu statul său major, Titus hotărî să atace în acelaşi timp muntele Simon şi tumul Antonia.

  Dificultatea era cum să ajungă la aceste cuiburi de vulturi.

  Nu exista decât un singur mijloc: să înalţe platforme. Muncă gigantică. Adevărată operă de titan! Însă romanii erau obişnuiţi cu asemenea lucrări; mânaţi de spiritul neîmblânzit care-1 însufleţea pe generalul lor, se puseră pe lucru cu o voinţă înfrigurată pe care nimic n-o putea descuraja.

  Neavând îndeajuns pământ, se folosiră în mare parte pentru înălţarea acestor platforme, de bârne şi de legături de lemne, aşa încât, foarte curând, nu mai rămase nici un copac în picioare în jurul Ierusalimului.

  Regiunea, odinioară atât de împădurită şi de pitorească, deveni pustie. Iudeii nu mai vedeau, din înaltul zidurilor, decât câmpuri sterpe, fără cea mai mică urmă de verdeaţă.

  În ziua a şaptesprezecea, o ridicătură foarte mare se înălţa în partea de miazănoapte a turnului Antonia; dar, în clipa în care maşinile care fuseseră aşezate în vârf începură să funcţioneze, romanii văzură cu uluire şi groază că movila se prăbuşea. În toate părţile se deschi-'J deau crăpături; berbecii şi maşinile de război se rostogoleau în toate părţile, izbindu-se între ele şi strivindu-se cu mare zgomot; oamenii erau prinşi între maşini, înghiţiţi sub grămezi de pământ. Înăbuşiţi de! Nori de praf. Apoi ieşi din movilă un fum gros, urmat de limbi de foc. Nu mai era chip de stat acolo şi romanii nu avură alt mijloc de scăpare decât să coboare în grabă.

  Cauza acestui fenomen fu aflată curând: loan de Giscala şi banda sa de zeloţi, cu o energie aproape supraomenească, săpaseră sub platforma din faţa turnului Antonia o galerie foarte mare, al cărui acoperiş şi proptelele erau alcătuite din bârne unse cu bitum, pucioasă şi alţi combustibili, pe care apoi le aprinseră; rezultase prăbuşirea platformei şi distrugerea totală a maşinilor de război.

  — Vedeţi ce a făcut loan? Strigă Simon partizanilor săi. Vom ră-mâne noi mai prejos?

  O platformă asemănătoare se înălţa în faţa muntelui Sion. Peste două zile, în amurg, pe când grosul armatei romane se retrăsese în tabără, lăsând forţe îndestulătoare pentru paza maşinilor, porţile Sionului se deschiseră şi prin fiecare ieşi câte un grup de zeloţi, dintre care unii purtau torţe aprinse, iar ceilalţi vase umplute cu combustibil topit. Veneau cu miile, alergând de-a lungul pantei po-vârnite, asemenea unui fluviu pustiitor. Mulţi dintre ei fură străpunşi de suliţele romanilor, însă ceilalţi, izbutind să rupă liniile romane, se căţărară pe movilă şi dădură foc mai întâi maşinilor de război, apoi şi platformei. Când Titus şi grosul armatei au revenit în mare grabă, platforma nu mai era decât un uriaş rug aprins.

  Atunci simţi Titus, pentru prima oară de la începutul asediului, descurajarea punând stăpânire pe el. Simon şi loan, graţie stratagemelor lor cutezătoare, îi distruseseră în întregime maşinile de război. Construirea unor alte maşini de către inginerii greci de la Cezareea avea să atragă după sine o întârziere de câteva săptămâni. Ce era de făcut. Între timp?

  Numeroase şi variate fură planurile sugerate în seara aceea sub cortul lui Titus, unde se adunaseră principalii săi ofiţeri. Dar niciunul dintre aceste planuri nu părea să fie bun de pus în practică.

  În cele din urmă, se sculă şi Tiberius Alexandru pentru a vorbi, la rândul său.

  — Nu încape îndoială, trebuie construite maşini noi la Cezareea. Spuse el. Aşteptând să ne sosească, vom transforma asediul în blocadă. Foametea va fi principalul nostru aliat. Se spune că merindele încep să se împuţineze în cetate în aşa măsură încât – după povestirile unor dezertori – zeloţii iau cu sila pâinea poporului şi torturează pe îndărătnici. Dar pentru a face cetatea să cadă prin înfometare, trebuie să strângem liniile de încercuire, lată părerea mea: să înconjurăm cetatea cu un zid care va fi supravegheat zi şi noapte, aşa încât să împiedicăm cu desăvârşire pe asediaţi să comunice cu exteriorul. Şi, deoarece merindele vor dispărea în cetate cu atât mai repede cu cât vor fi mai multe guri pentru a le consuma, nu mai acorda, o! Cezar, nici o îndurare dezertorilor. Până acum i-ai tratat cu. Indulgenţă. După şase săptămâni, se vor mânca unii pe alţii, iar noi vom fi victorioşi, căci nu vom mai avea de luptat cu oameni voinici, ci cu schelete, fiinţe slăbite, incapabile de a ridica o lance sau un scut. Deoarece postul le este poruncit de religia lor, încheie iudeul renegat cu un râs cinic, îi vom sili să ţină un post cum n-au cunoscut încă în istoria lor.

  Sfatul lui Tiberius Alexandru birui. Crispus nu se miră de acest îucru. Nu prorocise un glas divin, înainte cu patruzeci de ani: Duşmanii tăi vor săpa şanţuri în jurul tău şi te vor închide de jur împrejur, făcând bună pază”.

  Chiar din ziua următoare, legionarii începură construirea cercului fatal. În jurul cetăţii sortită distrugerii, pe deasupra colinelor şi în fundul văilor, înălţară ziduri: unul, interior, destinat să respingă ieşirile asediaţilor, celălalt, exterior, împotriva atacurilor din afară. În spatele fiecăruia din aceste ziduri, mai săpară câte un şanţ adânc; la fiecare două sute de metri se înălţa un „castellum” (sau mic fort) în stare să adăpostească o mică garnizoană.

  Întreaga armată, în număr de cincizeci de mii de oameni, luă parte la aceste lucrări, care fură terminate în trei zile; era o adevărată minune, chiar şi pentru romanii iscusiţi în mânuirea cazmalei şi atârnăcopului.

  În noaptea care urmă terminării liniilor de împresurare, Titus în persoană le făcu ocolul, însoţit de Crispus. Ochii acestuia din urmă se întoarceau adeseori înspre cetate, care dormea liniştită sub cerul înstelat. Subjugarea prin foame era desigur îndreptăţită din punct de vedere militar, dar el nu se putea împiedica de a se> cutremura, gândindu-se la cumplitele suferinţe care aşteptau miile de familii din cetate. Se gândea mai ales la Vashti. O vedea chinuită de foame, în prada unei agonii lente, dulcea şi graţioasa-i frumuseţe vestejită. Nu mai era decât un schelet cu ochii înfundaţi în orbite, înnebunită din cauza lipsurilor. Iar el avea să fie în apropiere, la distanţă de o milă, având merinde din belşug, fără? Să-i poată strecura măcar o coajă de pâine!

  La cucerirea oraşului, avea s-o mai găsească oare în viaţă? Sau va fi sucombat pradă chinurilor foamei? Vie, avea să devină, după legile războiului în vigoare în epoca aceea barbară, o captivă, sortită să-şi sfârşească zilele în sclavie. Lucru curios, ideea aceasta nu-i venise încă niciodată. Hotărî imediat să ceară fără întârziere eliberarea tinerei fete, singurului om în stare să i-o acorde.

  — Când vei lua cetatea, Cezar, îmi vei acorda viaţa şi libertatea unei persoane de care mă interesez în mod cu totul special?

  — Bucuros, cu condiţia, totuşi, ca această persoană care te inte-1 resează să nu fie din familia lui David.

  — Pentru ce această excepţie? Făcu Crispus, foarte mirat.

  — Tatăl meu, Vespasian, mi-a ordonat formal să-i caut pe toţi cei din neamul lui David şi să-i omor. Iudeii sunt convinşi că un coborâtor din această casă regală trebuie să unească sub sceptrul său toate regatele de pe faţa pământului. Această credinţă este şi pricina actualei răzvrătiri. Prin exterminarea tuturor descendenţilor lui David, vom pune capăt acestui vis nebunesc şi primejdios.

  Crispus se bucură în sinea lui, dându-şi seama că sfântul episr cop Simeon şi un oarecare Desposzni, rude de-ale învăţătorului, se, aflau în siguranţă la Pella.

  — Aceea a cărei cruţare o cer se numeşte Vashti şi este fiica lui Hyrcanus, spuse el.

  Titus făcu o bruscă mişcare de surprindere.

  — Aceea căreia i-ai dat cingătoarea de aur la Cezareea?

  — Chiar ea, răspunse Crispus, închipuindu-şi că Titus căpătase această informaţie de la Berenice.

  — Dar pentru ce te interesează atât de mult fata aceea? Urmă Titus, privindu-1 cu atenţie.

  — Îi datorez viaţa. Fără ea, n-aş fi aici în clipa aceasta.

  Şi Crispus povesti despre boala sa, în urma loviturii de sabie primită de la Eleazar, şi îngrijirile devotate cu care-1 înconjurase Vashti.

  Titus părea foarte tulburat. Crispus făcuse dovada de o atât de mare vitejie în timpul asediului. Încât îi venea foarte greu să-i refuze cererea.

  — Aş fi fericit să-ţi pot face pe plac, spuse el în cele din urmă, însă cererea ta vine prea târziu. Prinţesa Berenice şi-a exprimat înainte dorinţa de a o avea pe această fată şi necunoscând interesul pe care i-I purtai tu, i-am făgăduit-o!

  Răspunsul acesta, la care se aştepta foarte puţin, îl dobori pe Crispus.

  — Berenice! Bolborosi el, cu jumătate de glas. A cerut-o pe Vashti? Pentru care motiv?

  — Prinţesei îi place să vadă în jurul ei tinere fete frumoase şi graţioase. Pentru aceea m-a făcut să-i făgăduiesc că i-o voi păstra pe Vashti, dintre prizonieri.

  — Dar te-ai angajat formal să i-o dai? Titus ridică din umeri.

  — Nu s-a mulţumit numai cu o făgăduială verbală. A trebuit să semnez un pergament care o autoriza s-o ceară pe Vashti ca sclavă.

  Crispus se gândi că ar fi infinit mai bine pentru Vashti să moară cu încetul de foame decât să cadă vie în mâinile răzbunătoarei Berenice; singura dorinţă a prinţesei, cerând-o pentru a şi-o face sclavă, era, desigur, de a-şi potoli setea de răzbunare.

  Nu mai stărui pe lângă Titus, ştiind că ar fi de prisos; nu se putea, însă, resemna s-o vadă pe Vashti devenită prada perfidei ei duşmance. Hotărî să încerce orice pentru a împiedica această nedreptate.

  — Puţin mă interesează pergamentul şi făgăduielile lui Cezar, îşi spuse el. O voi salva pe Vashti de cruda soartă care o aşteaptă, chiar de ar trebui să plătesc această faptă cu viaţa.

  XIX.

  Spectrul descărnat al foametei domnea ca stăpân asupra Ierusalimului. Încă din prima zi a asediului, preţul alimentelor crescuse într-atât, încât o baniţă de grâu se plătea nu mai puţin decât un talant – patru până la cinci mii de franci. Iar deîndată ce împresurară romanii oraşul cu ziduri şi tăcură cu neputinţă orice legătură cu exteriorul, nici pentru de zece ori zece talanţi nu s-ar fi putut căpăta un pumn de boabe.

  Din toate părţile se înălţau strigăte de adâncă nelinişte. Glasuri jalnice cereau pâine. Însă Cerul deasupra capetelor lor era de bronz. Dumnezeul care tăcuse să plouă mana asupra străbunilor lor rămânea surd la tânguirile deznădăjduite care umpleau sinagogile.

  Chiar aceia care avuseseră prevederea de a aduna provizii nu erau siguri de a le putea folosi, căci zeloţii, la pândă, intrau pretutindeni unde adulmecau ceva de mâncare şi aplicau chinurile cele mai groaznice nenorociţilor care refuzau să le dea puţinul rămas pentru ei şi familiile lor.

  Vashti şi mama ei erau printre rarii locuitori ai Siomului, feriţi până atunci de incursiunile acestor teribili zeloţi şi trăiau cu teama permanentă de a-i vedea apărând în fiecare clipă.

  Erau singure cu micui Arad, deoarece Miriam concediase servitorii încă de la începutul asediului prevăzând foametea.

  Vashti se simţea atât de nenorocită, încât se întreba, uneori, dacă nu greşise neascultând de sfaturile sfântului episcop Simon,. Care o îndemnase să fugă odată cu creştinii din această cetate blestemată.

  Chinurile ei erau pricinuite, totuşi, mai puţin de foame, cât de sentimentul că pierduse complet afecţiunea mamei ei:

  Miriam se purta cu ea cu o asprime mereu crescândă şi nu înceta să-i reproşeze că era creştină şi prietenă a romanilor.

  — Dar te iubesc, scumpă mamă, mai mult decât pe toţi creştinii. Altfel, aş fi renunţat eu să-i urmez la Pella. Unde aş fi acum în siguranţă, pentru a rămâne cu voi?

  Mama ei păru să nici n-audă acest argument plin de justeţe. Vărsă un val de înjurături şi blesteme împotriva lui Crispus care, prin faptele-i eroice, se făcuse aproape tot atât de urât în ochii iudeilor, ca şi însuşi Titus.

  Dorind să se ferească de orice discuţie cu mama ei, Vashti nu răspunse nimic. Ieşi din cameră cu inima grea şi se duse să arunce o privire micii lor rezerve, care scădea repede.

  Puţinul care mai rămânea, un pumn de făină, câteva smochine şi stafide, nu putea dura decât câteva zile. Şi atunci.

  Cele două femei se mulţumeau cu câteva înghiţituri pe zi, pentru ca micul Arad să nu sufere prea mult. Avea atunci cinci ani şi era adorat de sora sa mai mult decât de mama sa. Copilil nu se putu împiedica de a observa cât de puţin mâncau ele.

  — Este din vina romanilor, îi răspunse Miriam, furioasă, şi adăugă: spune: „Blesteme-i Dumnezau pe romani!”. Băieţaşul re-petă ascultător aceste cuvinte.

  — Spune şi tu, Vashti, făcu el apoi, întorcându-se spre sora sa. Insă Vashti, convinsă că romanii nu erau decât nişte instrumente în mâinile lui Dumnezeu, clătină cu tristeţe din cap, atrăgâttd asupra-şi, prin atitudinea ei, o nouă explozie de mânie a Miriamei; femeia aceasta arţăgoasă părea să simtă o plăcere răutăcioasă să aţâţe pe copil împotriva surorii sale. Aruncă atâtea cuvinte jignitoare sărmanei Vashti, încât aceasta fugi plângând din cameră.

  Curând nu mai avură, la rândul lor, decât teribila perspectivă de a muri de foame.

  Timp de două zile, mama şi fiica postiră, dând lui Arad puţinul care le rămânea. Pe când copilul mânca, Miriam îl urmărea cu nişte ochi în care strălucea o poftă nebună care o înspăimânta pe Vashti. Mama aceasta denaturată părea gata să se repadă asupra hranei copilului ei pentru a o înghiţi ea însăşi.

  A treia zi, copilul trebui să postească şi el. Întrebările lui mâh-nite şi suspinele făceau să crească chinurile Vashtiei. Dar unde să se ducă pentru a găsi un ajutor? Prietenii şi vecinii lor ar alunga-o fără cruţare. Probabil că nu stăteau nici ei mai bine şi, chiar dacă mai aveau încă ceva provizii, desigur că n-aveau să se lipsească de ele pentru Arad! N-aveau ei propriii lor copii la care trebuiau să se gândească mai întâi? Vashti privea, aşadar, neputincioasă şi cu inima sfâşiată suferinţele şi jalea frăţiorului ei.

  Cât despre Miriam, părea să se fi dezinteresat complet de copil. Foarte slăbită şi ea, înnebunită de lipsa de hrană, parcurgea fără încetare, cu paşi slabi şi nesiguri, toate încăperile casei, inspectând fie; are colţişor, scotocind cu atenţie fiecare scrin, uitându-se chiar şi pe după mobile, în speranţa de a găsi ceva în stare să-i potolească, măcar pentru un timp, cumplitele chinuri ale foamei. Însă cercetările ei erau zadarnice.

  Seara, Arad, după ce plânsese îndelung, adormi de oboseală şi de istovire. Vashti cădea, uneori, şi ea într-un somn înfrigurat. Visa atunci că lua parte la ospeţe desfătătoare. Apoi de deştepta tresărind şi o durere interioară şi zvâcnitoare o readucea repede la groaznica realitate.

  În dimineaţa zilei a patra, Arad, trezit devreme, reîncepu gemetele-i jalnice, rugând-o pe Vashti să-i dea pâine. Aceste tân-guiri copilăreşti o umpleau de o durere de nedescris. Va trebui oare să asiste, nepăsătoare, la moartea lentă a acestui copil adorat?

  Deodată, un fior de bucurie o făcu să se cutremure toată. Aruncă o privire rapidă în jurul ei şi, văzând că mama ei era acolo, în-' genunche lângă pătuţul copilului şi murmură:

  — Nu mai plânge, Arad. Culcă-te şi stai liniştit. Mă duc să-ţi aduc ceva de mâncare.

  Liniştit de această făgăduială, băieţaşul tăcu.

  Traversând camera alăturată, Vashti o văzu pe mama sa ghemuită într-un colţ, cu capul pe genunchi. Îl ridică auzind-o trecând pe Vashti şi o urmări din ochi, dar fără a pronunţa un cuvânt. A întreba măcar de Arad. Părea să fi devenit nepăsătoare la toate, să fi căzut în starea aceea în care trupul şi sufletul istovite se lasă pradă în tăcere ultimelor îmbrăţişări ale morţii.

  Trupul mai tânăr şi mai viguros al tinerei fete rezistate până atunci mai bine; dar curând n-avea să mai fie nici ea în stare să se ţină pe picioare. Avea să fie şi ea silită să se aşeze într-un colţ pentru a se lăsa pradă neînsufleţită chinurilor agoniei.

  Nu spuse nimic mamei ei. Ce i-ar fi putut spune? Cuvintele de mâgâiere şi de încurajare ar fi părut o batjocură.

  Urcă anevoie scara şi ajunse pe acoperiş. În urmă cu câtva timp. Arad adusese acolo o bucată foarte mare de pâine pe care voia s-o fărâmiţeze pentru păsările; împiedicat să-şi pună planul în practică, ascunsese pâinea sub un olan şi o uitase apoi. Mai era oare acolo? Avea s-o găsească ea? Da, era! Tare ca piatra. Însă muiată în apă, avea să fie o masă bună pentru Arad. Simţi o poftă aproape de neînfrânat de a o duce numaidecât la gură şi de o înghiţi pe loc. însă gândul la Arad o reţinu şi-i dădu curajul eroic ce a rezista ispitei.

  Ascunzând pâinea într-o cută a rochiei, coborî scara şi trecu iar prin faţa mamei, caie aţinti din nou asupra ei o privire rătăcită, pierdută în gol. Sub această privire înspăimântătoare. Vashti se simţi înduioşată. O luptă se dădu în sufletul ei. Făcea ea bine ascunzând mamei descoperirea ei? Aceasta nu avea oare şi ea dreptul la o parte din bucata de pâine? Da, dar dacă în rătăcirea ei, în lăcomia ei, punea mâna pe toată bucata? Ce avea să devină Arad'.' îi făgăduise! Aştepta! Ce mare avea să-i fie deznădejdea! La acest gând, Vashti trecu repede în camera fratelui ei. Arad se întoarse şi o privi cu nelinişte. Se repezi la el.

  — Priveşte, şopti ea, bucata asta mare de pâine. E tare, dar o voi muia în apă şi o vei mânca. St! Nu vorbi, dragul meu, adăugă ea, temându-se ca mama ei să nu-i audă şi să înţeleagă ce se petrecea. Stai liniştit, o vei avea curând.

  Când pâinea fu îndeajuns de moale, o întinse lui Arad, cuprinsă iar de o poftă furioasă s-o înghită ea.

  Copilul apucă bucata de pâine şi muşcă din ea cu o plăcere care ar fi înduioşat şi inima cea mai aspră.

  — Mănâncă încet, murmură'ea, astfel îţi va face rău. Abia pronunţase aceste cuvinte şi-i scăpă un ţipăt de pe buze. O mână se întindea între ea şi copil, o mână lungă şi osoasă, care apucă bucata de pâine şi o strânse cu furie.

  Arad, dându-şi seama că i se răpea masa, vârî instinctiv unul din capete în gură.

  — Dă-mi-o, strigă Miriam, trăgând spre ea cu atâta putere, încât îi ridică pe copil din pat.

  Arad ţinea bine, cu dinţii şi cu minutele. În cele din urină, pâinea se rupse în două. Miriam înghiţi partea ei cu lăcomie, cu o mulţumire dureroasă la vedere. Vashti privea scena aceasta îngrozită şi tremurând.

  — O! Mamă, mamă! Făcu ea, cu greu, cum te-ai putut purta astfel?

  Arad, speriat, se lipea plângând de*sora sa, care se silea să-1 mângâie.

  — Bănuiam eu asta, spuse Miriam cu glas aspru şi cavernos; ascundeţi merinde pentru a vă sătura, tu şi cu Arad, iar pe mine. Mama voastră, mă lăsaţi să mor de foame.

  — Nu. Mamă, nu, nu-i aşa.

  — Vrei să negi ceea ce am văzut? Arată-mi ascunzătoarea.

  — Nu există.

  — Atunci de unde a-i scos pâinea asta?

  Vashti îi explică, însă zadarnic. Miriam rămase încredinţată că Vashti avea, undeva prin casă, o rezervă de provizii şi declară că. Începând din clipa aceea, avea să-i supravegheze cu atenţie toate mişcările.

  Şi aşa destul de slabă, Vashti se simţi pe punctul de a leşina, sub impresia acestei scene îngrozitoare. Cu toate acestea, în dragoste pentru Arad, reuşi să se stăpânească. Indignarea împotriva mamei ei se transformă într-o milă profundă. Fusese şi ea, ca şi Miriam, grozav de ispitită să mănânce pâinea lui Arad; dar. Mai tare, fusese în stare să reziste.

  Cu toate suferinţele, din oră în oră mai cumplite, Vashti se silea să-şi ia un aer vesel şi să-l distreze pe Arad pentru a-l face să uite foamea. Ii aduse jucăriile şi se juca cu el; se duse să caute pergament, cerneală şi un stilet şi-i făcu desene; îi istorisi poveşti şi cântă psalmii preferaţi pentru ca el să-şi poată alătura vocea sa mică la a ei. Insă psalmii aceştia îi amintiră tinerei fete serile atât de fericite petrecute pe acoperiş alături de Crispus. Şi, deodată, nemaiputând rezista, se lăsă pradă durerii şi hohoti amarnic. Arad, văzând-o pe sora sa plângând, plânse şi el. Apoi. Chinurile foamei se făcură iar simţite şi reîncepu, cu gemete şi cu mici strigăte plân-gătoare. Să ceară pâine.

  — Dă-ne de mâncare din proviziile tale, porunci Miriam.

  — Din păcate, mamă, n-am nimic, absolut nimic!

  — Atunci, caută. Procură-ţi hrană, într-un chip sau altul. Şi glasul ei răguşit se amplifică peste măsură.

  — Vezi că suntem pe moarte, copilul şi cu mine, şi totuşi stai aici, leneşă, nepăsătoare. Fără a face nimic pentru a ne veni în ajutor! Eu nu pot ieşi, sunt „prea slabă; tu eşti mai în puteri decât mine; du-te în oraş, trebuie să existe pe undeva de mâncare. Fă în aşa fel încât să ne aduci, ia bani, bijuterii, cingătoarea ta de aur. Cumpără, cerşeşte, fură dacă e nevoie, dar nu te întoarce cu mâinile goale.

  Vashti ghidi că foamea tulburase mintea mamei ei şi o înnebunise. Să cutreiere oraşul pentru a găsi pâine? Să ofere oamenilor acelora înfometaţi aur şi bijuterii în schimbul unui blid de mâncare? Era o nebunie. Acel care avea pâine, ar da-o. Oare, şi în schimbul unei averi?

  Şi iată că, deodată, tot chibzuind, îşi aminti de cineva, a cărui favorită fusese întotdeauna: Iohanan ben Zacchai, atât de binevoitor, ale cărui două fete erau, din copilărie, prietenele ei cele mai bune. Da, se va duce acasă la ei, în Ophel, şi dacă avea fericirea de a mai poseda ceva merinde, îi va ruga în genunchi să-i dea şi ei puţin pentru Arad.

  Îmbrăţişând copilul cu patimă, îl întinse pe pat şi ieşi pentru a-şi îndeplini misiunea atât de ingrată.

  Soarele la asfinţit împodobea cu un nimb de praf auriu partea de sus a cetăţii, în clipa în care Vashti deschidea poarta casei. Poartă care nu mai fusese deschisă de câteva săptămâni.

  Fu mai întâi puternic impresionată de tăcerea ciudată care domnea peste tot în împrejurimi. Strada era pustie. Toate casele închise şi baricadate. Ce tragedii tăcute, ce scene de groază se petreceau în clipa aceea înapoia acestor uşi închise, a acestor ferestre zăbrelite?

  Pătrunse într-o grădină publică, pustie în aparenţă, dar o privire mai atentă în jurul ei o făcu sa zărească vreo douăzeci de chipuri omeneşti, bărbaţi, femei, copii, grupaţi în atitudini diverse pe treptele sinagogii regale. Nu părură să remarce apropierea ei, cu tot zgomotul paşilor care răsunau ciudat în tăcerea aceea de moarte.

  La vederea lor, Vashti se opri brusc, îngrozită peste măsură. Deşi slăbise şi ea nespus de mult, era grasă, în comparaţie cu nenorociţii aceia. Membrele lor numai oase, ochii cavernoşi, pomeţii ieşiţi, tenul negricios, toate acestea le dădeau înfăţişarea unor fiinţe ciudate, supranaturale, venite dintr-o altă lume. O expresie de spaimă de nedescris li se citea pe trăsăturile trase. Era expresia unor fiinţe care n-aveau să mai zâmbească niciodată în lumea asta. Se adunaseră în locul acela pentru că de acolo puteau contempla Templul adorat. Voiau să moară cu ochii lor sticloşi aţintiţi până în ultima clipă asupra maiestuoaselor coarne aurite ale edificiului de marmură albă care, în seara aceea paşnică şi luminoasă, se proiecta în toată frumuseţea sa pe albastrul adânc al cerului.

  Deodată, se auzi un zgomot care, îndepărtat la început, sj apropia repede. Nişte paşi greoi răsunau pe lespezi; arme se ciocneau între eie; glasuri aspre vorbeau şi râdeau tare; toată această zarvă părea să profaneze solemnitatea tăcerii înconjurătoare. Curând apărură. În capătul celălalt al pieţei un grup de vreo doisprezece zeloţi, făcând parte din grupul lui loan. Înfăţişarea lor înfloritoare oferea un contrast brutal cu grupul hidos care se înălţa pe treptele sinagogii.

  Desigur, ei nu suferiseră de foame.

  Pentru a nu atrage atenţia asupra ei, Vashti se ascunse după un stâlp. Când grădina redeveni tăcută, tânăra fată se strecură afară din ascunzătoarea ei. Şovăi o clipă, întrebându-se dacă n-ar face mai bine să se întoarcă acasă, apoi se hotărî să-şi urmeze până la Ophel mersul încet şi nesigur. Ajunse în sfârşit, fără alte aventuri, la locuinţa lui lohanan beii Zacchai. Era o casa modestă, situată într-o stradă cam retrasă, la fel de pustie şi de tăcută ca şi cele pe care le parcursese.

  După cum se aştepta, poarta era baricadată cu grijă.

  Înainte de a bate, trase cu urechea. Dinăuntru venea un zgomot care făcea să-i palpite inima de speranţă şi bucurie: era, după cât se părea, zgomotul pietrei de moară strivind griul.

  Cu toată agitaţia ei, Vashti nu se putu împiedica să remarce imprudenţa prietenilor săi. Cum îndrăzneau să-şi macine griul atât de aproape de uşă, acum când dintr-o clipă într-alta, nişte zeloţi lacomi şi brutali puteau trece pe stradă? Ciocăni de câteva ori, sfios, în uşă; zgomotul încetă numaidecât.

  — Mă iau desigur drept un zelot, murmură ea, cu un uşor râs nervos.

  Bătu a doua oară, apoi a treia oară, fără a primi vreun răspuns. Atunci îşi spuse numele, ridicând glasul.

  Tot nici un răspuns. O tăcere de moarte domnea în toată casa. Vashti se dădu înapoi până în mijlocul străzii şi, de acolo, îşi întoarse privirile neliniştite spre deschizătura zăbrelită de deasupra porţii: nu se vedea nici o figură cunoscută. Mai aşteptă puţin. Nimeni nu apăru.

  Făcu câţiva paşi ca pentru a se îndepărta, apoi reveni să-şi continuă îndelung plimbarea prin faţa porţii, bătând din când în când, cu disperare.

  Dar vai! Totul fu în zadar! Trebui, în cele din urmă, să se încline în faţa evidenţei şi să-şi dea seama că locuinţa aceea, altădată atât de primitoare, avea să rămână acum închisă. Nu-i mai rămânea decât să plece. Dar cum să se întoarcă acasă cu mâinile goale'.' Niciodată nu va cuteza să înfrunte privirile pline de imputare şi de deznădejde ale mamei ei muribunde, privirile lacome şi înfometate ale micuţului Arad, care se aştepta să-şi vadă sora revenind încărcată cu bunătăţi.

  Rătăcea fără nici o ţintă, cu paşi înceţi, prin străzile şi pieţele oraşului, la lumina palidă a stelelor. Din când în când, întâlnea un grup de schelete cu ochii sticloşi sau trecea pe lângă vreun cadavru sau vreun nenorocit în agonie.

  Şi, în mod inconştient, picioarele-i obosite, creierul gol, chinuit mereu de acelaşi gând, o aduseră înapoi în cartierul Ophel. Înspre locuinţa lui lohanan ben Zacchai. Se opri însă uluită, la câţiva paşi.

  Poarta era acum larg deschisă. Fusese spartă cu ajutorul unui drug care mai zăcea încă pe prag. Dinăuntrul casei ieşeau strigătele de durere ale unui bătrân.

  — Mai suciţi-i puţin membrele! Comanda un glas aspru – un zelot probabil. Îl vom face noi pe bărbosul ăsta să mărturisească unde şi-a ascuns griul.

  În clipa aceea răsunară nişte ţipete ascuţite şi pătrunzătoare, la catul de sus: erau fiicele lui lohanan, care-l chemau pe tatăl lor în ajutor.

  Cu inima îngheţată de spaimă, Vashti o luă la fugă, atât cât îi îngăduiau picioarele slăbite. Alerga înnebunită de spaimă la întâm-plare, fără a se sinchisi de direcţia pe care o urma. În sfârşit, văzu înălţându-se în faţa ei o masă întunecată care-i ascundea cerul înstelat: era zidul Sionului, uriaşă întăritură care se interpunea între romani şi victorie, între ea şi Crispus. Ajunsese aproape de poarta dinspre vale. Ale cărei împrejurimi erau păzite de un mic grup de zeloţi; în vârful meterezlor, făceau santinelele de strajă. Vashti se retrase repede în umbră, înainte de a fi putut fi zărită.

  Lângă poartă stătea Simon cel Negru. Un miros neplăcut şi puternic îmbiba aerul înconjurător; probabil pentru a-i combate efectele, Simon mirosea mereu o cutie cu parfumuri pe care o ţinea în mină.

  Din când în când veneau de dincolo de zidurile cetăţii nişte strigăte ciudate şi dureroase; glasurile misterioase ale unor fiinţe omeneşti care sufereau; strigătele acestea, aduse de vântul nopţii, străpungeau inima tinerei fete ca nişte săgeţi, o umpleau de-o teamă inexplicabilă. Mirosul acesta infect, strigătele acelea din altă lume. Ce puteau oare Însemna?

  Deodată Vashti, minată de un impuls inexplicabil şi irezistibil, ieşi din umbră şi, înaintând spre Simon, tremurând din tot corpul, îl rugă fierbinte, în şoaptă, să-i dea pâine.

  — Pâine? Repetă zelotul, uluit. Şi pentru ce mi te adresezi mie?

  — Pentru că tu eşti atotputernic în oraş.

  — Căpitane, interveni unul dintre zeloţi, recunoscând-o pe Vashti, tânăra aceasta este din secţia nazaritenilor acelora care predicau fără încetare pieirea acestui oraş. În afară de asta. Mai este şi fiica lui Iosef trădătorul care, acum, se bucură de mare cinste în sfatul duşmanului.

  Simon nu luă în seamă aceste acuzaţii. Luând-o pe Vashti la o parte, o întrebă:

  — Nu eşti tu aceea care l-ai primit şi îngrijit pe Crispus romanul? Da? Atunci, vei avea o pâine.

  Oamenii procedează câte o dată îndemnaţi de motive ciudate; acesta era şi cazul lui Simon. Smulgându-I pe Crispus de la moarte, Vashti făcuse, fără să vrea, un imens serviciu zeloţi lor, deoarece scrisoarea tânăruiui determinase retragerea lui Cestius. Acesta era singurul motiv pentru care se simţea dispus Simon să vină în ajutorul Vashtiei.

  — Vei avea o pâine, repetă el. Vei căpăta un coş întreg cu pâini.

  — Vashti, buimăcită, nu-i venea să-şi creadă urechilor.

  — Dar, înainte de a te întoarce acasă, trebuie să mănânci, astfel vei leşina pe drum. Urmează-mă.

  Vashti ar fi preferat orice altă tovărăşie aceleia a cumplitului Simon. O clipă îi trecu prin gând să fugă cât mai repede; nu îndrăzni însă şi, fără a spune un cuvânt, îl însoţi pe temutul ei ocrotitor până la turnul alăturat porţii. Pătrunseră într-o încăpere în care se aflau cinci sau şase soldaţi zeloţi care jucau zaruri bând vin. Şeful lor le porunci să iasă, cu un ton fără replică, şi ei se grăbiră să se supună. Simon oferi atunci tinerei fete un ciorchine cu stafide, o smochină şi o bucată de pâine.

  — Asta-ţi va fi de ajuns deocamdată, îi spuse el; dar mănâncă încet, pune-ţi frâu poftei, altfel te vei îneca.

  A mânca, atunci când mii de concetăţeni de-ai ei mureau de foame! Actul acesta necesar i se păru Vashtiei profund egoist, cu atât mai mult, cu cât hrana aceasta fusese poate smulsă cu forţa unor nenorociţi înfometaţi. Însă foamea fu mai puternică decât orice scrupul şi, cu un ciudat sentiment de recunoştinţă şi de repulsie pentru Simon, îşi începu masa. O masă care i se părea de o sută de ori mai delicioasă decât măreţul ospăţ al lui Florus. Totuşi, plăcerea îi era stricată de mirosul neplăcut pe care-l remarcase deja la sosirea ei.

  Terminând de mâncat, îşi luă inima în dinţi şi-1 întrebă pe Simon care era cauza.

  — Se poate să nu ştii! Exclamă el foarte surprins. Ei bine, vino cu mine şi vei afla.

  Dornică de a se înapoia cât mai curând acasă cu pâinile făgăduite, Vashti îşi regretă curiozitatea. Totuşi, nevoind să-l jignească pe zelot printr-un refuz, porni în urma lui pe o scară de piatră, în vârful căreia se deschidea o uşă. Păşi pragul şi se pomeni pe metereze.

  Simon îi întinse cutia sa cu parfumuri şi o pofti să privească peste crenel.

  Vashti se supuse.

  Noaptea era fără lună, însă stelele nenumărate care scânteiau pe cer dădeau o lumină îndestulătoare pentru ca ea să-şi poată face, o slabă idee de ceea ce se afla jos. Era cu adevărat lumina potrivită unei asemenea scene: la lumina strălucitoare a soarelui, ar fi fost într-atât de înspăimântătoare, încât nervii unei gingaşe fete n-ar fi putut suporta priveliştea. Aruncând pe deasupra meterezelor o privire jumătate curioasă, jumătate îngrozită, Vashti zări nedesluşit, în fundul prăpastiei adânci numită Hannom, scăldată în umbră, grămezi de cadavre; erau zeci de mii îngrămădite claie peste grămadă, unele peste altele, de la ultimele aruncate chiar în seara aceea până la scheletele înăibite răspândind în jurul lor, în beznă, o licărire sinistră fosforescentă. Şi, lucru şi mai respingător încă, din gaura aceea neagră şi infectă urca un foşnet de aripi şi nişte plesnituri sinistre.

  Vashti se dădu înapoi îngrozită, înfiorându-se; şi mişcarea aceasta o făcu să. Zărească un spectacol mai impresionant şi mai înfiorător. Acum înţelegea de unde veneau vaietele acelea jalnice şi misterioase.

  Acolo, dincolo de prăpastie, sub lumina rece a stelelor, se înălţau şiruri peste şiruri de cruci; şi pe fiecare cruce era răstignită câte o fiinţă omenească.

  — Pentru numele lui Dumnezeu, ce înseamnă asta? Bolborosi Vashti, cu o sforţare.

  — Sunt dezertori iudei. Aceasta este primirea pe care le-o face Titus tuturor acelora care încearcă să părăsească cetatea. Şi nu-i. Plâng. Nu capătă decât ceea ce merită!

  Răzbunarea istoriei!

  Răstigniţii aceştia erau fiii oamenilor care înainte cu patruzeci de ani strigaseră: „Răstigniţi-1! Răstigniţi-I!” Ş-i acum sufereau şi ei aceeaşi soartă, unii dintre ei pe Golgota, chiar pe locul unde fusese răstignită victima lor divină.

  Deasupra capetelor lor, pe cer, se întindea cometa în formă de sabie.; sau n-avea ea mai curând forma unei cruci, sortită să le reamintească cea mai mare şi cea mai solemnă dintre tragediile înregistrate de istorie?

  Vashti simţi că i se învârte capul; un nor îi trecu prin faţa ochilor; întreg peisajul înconjurător i se păru că îmbracă o culoare roşie însângerată. Scoase un vaiet sfâşietor, care răsună în depărtare în tăcerea nopţii. „O Doamne, fie-ţi milă de oraşul acesta nenorocit!'„.

  Ceasul al şaselea al nopţii trecuse când ajunse Vashti, teafără şi neatinsă, acasă, cu un coş plin cu pâini sub braţ.

  Închise şi baricadă cu grijă poarta, traversă repede gangul şi curticica. Apoi se opri o clipă pe pragul uşii de la parter, trăgând cu urechea. Se aştepta să audă slabele strigăte plângăcioase ale lui Arad cerând pâine şi se bucurase Ia gândul de a-i putea da numai-decât, aşa încât fu dezamăgită găsind casa liniştită ca un mormânt. Arad dormea, desigur, afară dacă. Un gând teribil îi trecu prin minte şi inima încetă o clipă de a-i bate. Dar nu! Se alarmă fără motiv. Două zile de post, chiar slăbind un copil de vârsta aceasta, nu îl puteau omorî. Desigur că Arad dormea. Zâmbi cu dragoste, închipuindu-şi bucuria copilului, la deşteptare, când avea să vadă tot ce-i adusese sora sa.

  Traversă camera întunecoasă şi se îndreptă, pe dibuite, spre scara aflată într-un colţ; la jumătatea drumului, piciorul ei izbi un obiect: se apleacă să-1 ridice şi simţi că era un cuţit lung.

  Or, prima dată când traversase această cameră, cuţitul nu se afla pe podea, de asta era absolut sigură: probabil că venise cineva acolo în lipsa ei; mama ei, fără îndoială.

  În definitiv nimic de mirare ca mama ei să fi coborât la parter. Cu toate acestea, Vashti se miră că ea se folosise de cuţitul acesta de bucătărie, atunci când în toată casa nu exista nici urmă de merinde.

  Tânăra fată aruncă o privire în jurul ei. ca şi cum întunericul i-ar fi putut da vreo explicaţie şi tresări violent. În întuneric strălucea ceva, asemenea unui ochi care părea să-i supravegheze cu atenţie fiecare mişcare. Apoi, uşurată, scoase un uşor râs nervos, constatând că ceea ce o speriase atât de tare nu era un ochi, ci pur şi simplu o uabă luminiţă în vatră, un tăciune pe punctul de a se stinge. Aşadar, în lipsa ei, fusese aprins focul în camera aceasta, care le folosea drept bucătărie. Dar atunci, focul acesta, cuţitul acela găsit pe jos ce însemnau ele. Dacă nu că se pregătise o masă oarecare? Şi în cazul acesta, de unde-şi putuse oare procura Minam alimente? După cele ce văzu în ziua aceea, Vashti nu putea crede că există în oraş o singură persoană îndeajuns de aprovizionată – în afară de zeloţi – pentru a veni în ajutorul semenilor săi.

  În loc să urce scara în grabă pentru a se duce la mama şi fratele ei, aşa cum avusese de gând la început, Vashti, neplăcut impresionată, întârzie în bucătărie; presimţea o nenorocire şi-şi spunea că acolo, în încăperea aceea, avea să găsească cheia misterului.

  Se apropie de vatra caldă încă. Piciorul ei calcă o stofă subţire de lână: era un mic veşmânt aparţinând fratelui ei şi, după ciucurii care-1 împodobeau,. Recunoscu un caftan pe care-1 avea pe el atunci când plecase ea de acasă. Pentru ce oare i-l scosese mama ei şi-1 adusese aici? Foarte ciudat.

  Mai căută pe dibuite şi curând puse mâna pe cingătoarea şi sandalele copilului.

  Rămase o clipă nedumerită, buimăcită; apoi, deodată, avu intuiţia cumplitului adevăr. Un ţipăt sfâşietor îi scăpă de pe buze, un ţipăt înfiorător, care nu mai avea nimic omenesc; teama pe care o resimţi la groaznica descoperire o îngheţă; părul i se ridică măciucă pe cap; o sudoare rece îi broboni fruntea. Ce erau toate tragediile care o îngroziseră pe drum în comparaţie cu aceasta?

  Se întoarse şi urcă scara dintr-o săritură, excesul de durere dându-i puteri supranaturale. Intră repede în camera de dormit. Era întuneric, dar mai puţin decât jos; lumina stelelor scânteia printre ochiurile zăbrelelor de la fereastră, desenând în umbră conturul obiectelor care-i erau cunoscute.

  Miriam, întinsă pe o rogojină în mijlocul camerei, dormea uri somn greu. Vashti nu-i acordă, de altfel, nici o atenţie. Toată gân-direa ei era concentrată asupra unei singure idei, şi, deşi îşi dădea seama, instinctiv, că fratele ei n-avea să fie acolo, se repezi la pă-tuţul copilului. Era gol.

  Se repezi spre mama ei, îngenunche şi se aplecă, înfiorându-se, deasupra acestui obraz adormit, pe care era întipărită o expresie bestială şi satisfăcută. Cum putea dormi astfel după fapta ei ticăloasă! Să doarmă! Ea, pe care somnul n-ar mai trebui, de acum înainte, s-o viziteze niciodată!

  Orice sentiment filial se stinsese în sufletul Vashtiei, în timp ce o scutura cu violenţă de umăr.

  Sufletul nenorocitei Miriam, scufundată într-o uitare binefăcătoare, fu readus la întunecata realitate a lucrurilor pământeşti auzind, prin bezna nopţii, un glas asemănător aceluia al îngerului acuzator, care-i punea această întrebare de temut:

  — Ce-ai făcut cu Arad?

  XX.

  Tiberius Alexandru, iudeul apostat, şi Crispus, însoţiţi de patru legionari, se aflau la poalele zidului cetăţii. În locul acela zidăria, înălţându-se la o înălţime prodigioasă, sprijinea colonada lui Solo-mon.

  Noaptea, la început senină şi înstelată, se întunecase, ceea ce părea să-i pricinuiască lui Alexandru o vie mulţumire.

  — Cu cât va fi mai întuneric, cu atât voi avea mai multe şanse de a descoperi ceva, observă el.

  De unde Crispus trase concluzia că Alexandru avusese un motiv cu totul special pen'.ru a-l atrage, Ia ora aceea târzie, într-un loc pustiu şi, mai mult, infectat, căci erau foarte aproape de prăpastia Cedron unde-şi aruncau iudeii cadavrele.

  Într-adevăr, abia trecuseră câteva clipe şi atenţia lor fu atrasă de apariţia neaşteptată a unei lumini la o ferestruică a unuia din forturile înălţate din loc în loc de-a lungul peretelui interior de încercuire, construit de romani.

  Luminiţa aceasta apăru de trei ori, apoi se stinse.

  — Ai văzut-o? Făcu Alexandru, foarte agitat. Eu am zărit-o deja în câteva rânduri, noaptea. Este un semnal făcut iudeilor din cetate. Avem. Fără îndoială, un trădător în tabăra noastră; şi, stând aici, la umbra acestei stânci, îl vom surprinde, cred.

  — Fortul de unde a plecat semnalul este ocupat de regele Agrippa? Şopti Crispus.

  — Tocmai, răspunse Alexandru, pe acelaşi ton. Micul grup rămase un timp destui de lung la pândă, fără a face o mişcare. În cele din urmă răbdarea le fu răsplătită: un zângănit asemănător unui zgomot de lanţuri răsună deasupra capetelor lor. Ridicară ochii şi zăriră, coborând prin întuneric, un coş uriaş legat de un lanţ de fier. Ajunse curând la pământ unde rămase nemişcat.

  — Gol, murmură Alexandru, apleeându-se pentru a examina interiorul. Asta bănuiam şi eu. Preoţii îl coboară pentru ca omul care face semne în fiecare seară să pună înăuntru merinde. A, iată-l şi pe trădător în persoană.

  Un om – îmbrăcat în costumul ostaşilor regelui Agrippa – se furişa de-a lungul peretelui, târând după el câţiva miei legaţi cu o frânghie. Ajuns lângă coş, se pregătea să pună mieii înăuntru când, spre mare-i uluire, apăru Alexandru din umbră.

  — Nu eşti tu Sada, libertul prinţesei Berenice? Întrebă el.

  Soldatul răspunse afirmativ, cu, părere de rău. Atunci Crispus, înaintând la rândul său, recunoscu personajul care o denunţase pe Vashti în sinagoga regală.

  — În cazul acesta, reluă Alexandru, afacerea nu este atât de gravă pe cât credeam eu la început. Mieii aceştia sunt trimişi de prinţesă, desigur, pentru ca jertfele de dimineaţă şi de seară să nu fie întrerupte, nu-i aşa, bravul meu Sada? Îmi închipui că, acolo

  ^ sus, rezerva de miei pentru jertfe şi alte provizii trebuie să înceapă să scadă. Dar, cu tot respectul meu profund pentru prinţesă, mi se; pare că zelul religios al nobilei doamne se cam apropie de trădare faţă de noi, romanii, cu atât mai mult cu cât jertfele oferite în Templu nu-şi mai au rostul, deoarece Teomantes I-a poftit pe Iehovah să vină să ia loc în Capitoliu. Or, întâmplător, oamenilor. Mei şi mie ne place în mod special mielul fript. Aşadar. Quintus, apropie-te şi du aceste animale la cortul meu, iar pe păstor pune-1 sub pază. Ne vom ocupa mai îndeaproape de această afacere mâine.

  Ostaşii se grăbiră să execute ordinul.

  Preoţii din înaltul zidului, văzând că soldaţii romani luau cu ei mieii, îşi dădură seama că şiretlicul lor fusese descoperit şi traseră sus coşul.

  Tiberius Alexandru urmă de aproape pe soldaţii săi, însă Crispus rămase lângă perete, gândindu-se la Vashti. Era chinuit la gândul suferinţelor pe care le îndura ea, desigur. În timpul lungii şi necruţătoarei blocade. Cine ştie dacă, în clipa aceasta chiar, trupul ei nu era, împreună cu multe altele, în fundul prăpastiei Cedron, servind drept pradă păsărilor dezgustătoare.

  Întunericul devenea din ce în ce mai adânc, aşa încât Crispus abia deosebea ceva la câţiva metri; dincolo, era bezna neagră. O noapte ideală pentru duşmani, dacă doreau să atace poziţiile romane!

  Abia îi trecuse gândul acesta prin minte şi simţurile-i agere prinseră, nu departe de el, un uşor zgomot. Ascultă cu atenţie încordată. Nu mai încăpea îndoială. Nişte paşi furişaţi, nu ai unui singur om, ci a trei sau patru, înaintau în întuneric venind spre el. Încă o clipă şi necunoscuţii aveau să fie lângă el.

  Erau oare nişte spioni romani? Sau poate dezertori iudei?

  Potrivindu-şi scutul pe braţ şi scoţând sabia, Crispus aşteptă apropierea lor.

  De îndată ce-i putu vedea, le porunci să se oprească, ordin pe care-1 executară cu o grabă surprinzătoare.

  Erau trei şi, ca răspuns Ia întrebările lui Crispus, îi explicară că erau nişte pelerini iudei veniţi la Ierusalim pentru Paşte şi reţinuţi, fără voia lor, în oraş, de asediu. Desemnaţi pentru paza unei porţiuni de zid în cartierul Ophel şi nemaisperând în salvarea cetăţii, hotărâseră să dezerteze. Să lege o frânghie de creneluri şi să lunece pe ea până jos, fusese pentru ei o chestiune de o clipă.

  Smintiţii! Vederea tuturor crucilor ridicate în jurul oraşului nu-i învăţase, aşadar, nimic! Deşi se răstigneau cam cinci sute din aceşti nenorociţi pe zi, dezertorii nu descurajau, sperând mereu, fără îndoială, să aibă o soartă mai fericită decât înaintaşii lor şi să ajungă să treacă pe ascuns prin liniile de încercuire

  — De când aţi fugit? Urmă Crispus.

  — Abia de-un sfert de oră, răspunse unui dintre ei, numit Asaf.

  — Frânghia de care v-aţi folosit mai e încă atârnată de zid?

  — Desigur. Cum am fi putut-o dezlega de pe creneluei, odatf-ajunşi la pământ?

  — Credeţi că fuga voastră a fost descoperită între timp?

  — Nu-i probabil. Am avut grijă să aşteptăm, pentru a pleca, trecerea rondului; imediat după aceea, am şters-o repede; fuga noastră nu va fi, aşadar, descoperită o bună bucată de timp.

  — Aveţi de supravegheat aceeaşi porţiune de zid în toate zilele?

  — Numai până sâmbăta viitoare.

  O idee îndrăzneaţă încolţise în mintea lui Crispus şi de aceea punea acestor oameni atâtea întrebări.

  O frânghie atârnată pe peretele cetăţii, într-un loc părăsit de santinele! Ce prilej unic şi providenţial pentru a pătrunde, neobservat, în oraş, a porni în căutarea Vashtiei şi, dacă mai trăia încă, a o duce pe aceeaşi cale afară din oraş, într-un loc unde prinţesa Berenice să n-o poată descoperi!

  Însă planul acesta atât de ingenios prezenta o dificultate serioasă: avea nevoie de concursul celor trei iudei. Aveau să primească ei să i se alăture? Şi, n-aveau să-l trădeze oare? Cu toate acestea, hotărî să încerce aventura. N-avea altă alegere şi ocazia era prea prielnică pentru a o lăsa să-i scape.

  — Ascultaţi-mă cu atenţie, spuse el cu glas încet şi apăsat, dacă încercaţi să treceţi singuri liniile romane, sunteţi pierduţi; cu mine, însă nu veţi avea să vă temeţi de nimic; sunt Crispus tribunul, şi am mare trecere pe lângă Titus; un singur cuvânt lui Cezar şi veţi scăpa cu viaţă. Totuşi, trebuie, înainte de asta, să-mi faceţi un mare serviciu: vă veţi urca imediat înapoi, cu ajutorul frânghiei, pentru a relua straja pe zid; eu vă voi însoţi, nu pentru a lua cetatea prin surprindere, ci pentru a căuta pe o tânără fată, căreia vreau să-i salvez viaţa. Mi-ar fi mai uşor să pătrund în oraş astă seară, cu ajutorul frânghiei pe care aţi lăsat-o atârnată, dar cum să ies de acolo, dacă zidul este păzit de alte santinele decât voi? Pentru aceea vă cer să vă amânaţi fuga cu douăzeci şi patru de ore. Mâine seară, la aceeaşi oră, în timp ce veţi juca din nou rolul de santinele, voi reveni cu tânără fată şi vom pleca împreună. Vă tăgăduiesc să vă conduc atunci, teferi şi neatinşi, dincolo de tabăra romană. Dacă-mi refuzaţi însă propunerea, vă las să vă duceţi singuri, şi fiţi siguri că nu veţi întârzia să fiţi prinşi şi răstigniţi ca şi ceilalţi.

  Cei trei oameni se sfătuiră o clipă în şoaptă. Apoi, cel pe care-l chema Asaf, luă cuvântul.

  — Jură-ne, pe Dumnezeu, că-ţi vei ţine făgăduiala în ce ne priveşte şi te vom ajuta cum vom putea mai bine, spuse el.

  Crispus se grăbi să le dea cuvântul său cel mai solemn, şi legă-mântul acesta ciudat fu astfel pecetluit. Cei trei oameni păreau să-l ia pe Crispus drept un prozelit ebreu şi el nu socoti trebuincios să le spună că greşesc.

  Urmând pe noii săi aliaţi, Crispus începu să urce în tăcere şi cu băgare de seamă panta abruptă a Ophelului, binecuvântând în sinea lui întunericul acela des care-l ascundea privirilor santinelelor zelote aflate deasupra lor.

  Ajunşi la piciorul meterezelor, o luară târându-se de-a lungul lor, până la un punct unde baza semicirculară a unui uriaş turn făcea un unghi cu zidul. În unghiul acela atâma o frânghie, abia vizibilă în mijlocul întunericului.

  — Stăm bine, şopti Crispus. Partea aceasta a zidului n-a fost,. Aşadar, vizitată în lipsa voastră şi n-aţi fost descoperiţi.

  Cei trei iudei se căţărară pe creasta zidului, apoi îl traseră sus pe noul lor tovarăş.

  Porţiunea de zid încredinţată strajei lor, de o lungime de vreo douăzeci de metri, era mărginită la fiecare capăt de către un turn rotund, ceea ce ascundea mişcările lor santinelelor postate mai încolo.

  — Nu te-ai putea întoarce cu fata aceea într-o oră? Am scăpa toţi încă în noaptea aceasta, făcu Asaf, cu îngrijorare.

  — Asta aş dori şi eu; dar trebuie s-o găsesc mai întâi şi mi-e teama că va dura cam mult. De altfel, peste o oră va fi lumină. Ţineţi-mi casca, m-ar trăda, şi dacă aveţi o pelerină, împrumu-taţimi-o!

  Asaf intră într-unui din turnuri şi ieşi curând cu o glugă şi o tunică sub care Crispus îşi ascunse uniforma romană.

  — La ce oră din noapte începe veghea voastră? Întrebă el.

  — În ceasul al şaselea; şi rămânem de strajă până într-al nouălea.

  — Atunci, aşteptaţi-mă puţin după al şaselea ceas. Pentru a mă înştiinţa că totul e în ordine, veţi împlânta o suliţă în mijlocul meterezului. Dacă n-o zăresc desluşindu-se pe cer, asta va însemna că e primejdie şi nu mă voi apropia. Adio, deocamdată. Ţineţi-vă cu credinţă făgăduiala şi veţi fi răsplătiţi.

  Crispus coborî scara de piatră care ducea la piciorul zidului, fericit de a fi putut pătrunde atât de lesne în oraş. Dar avea să-i fie la fel de uşor să-l părăsească? Asta avea să depindă mai ales de fidelitatea noilor săi tovarăşi şi în această privinţă era liniştit la gândul că nu-1 puteau pierde fără a se trăda şi pe ei. Întorcând spatele zidurilor Ophelului, porni în direcţia străzii Millo, pe muntele Sion.

  Din fericire, în timpul lungii sale convalescenţe, Crispus avusese tot timpul să studieze topografia Ophelului şl Sionului din înaltul acoperişului; acest lucru îi fu acum de mare folos; se rătăci el de vreo două, trei ori în întuneric, dar în cele din urmă ajunse în faţa porţii casei pe care o căuta, în clipa în care începea să se crape de ziuă.

  Se pregătea să bată, când poarta se deschise de la sine şi văzu apărând o tânără femeie extrem de slabă. Era îmbrăcată ca pentru o călătorie.

  — Mi-ai putea spune dacă Vashti, fiica lui Hyrcanus, mai locuieşte încă aici? O întrebă Crispus.

  Tânără femeie zâmbi, un zâmbet ciudat şi, totodată, îngrozitor.

  — Nu mă mai recunoşti, Crispus?

  Tresări, o privi din nou, fără a reuşi s-o recunoască, într-atât fusese schimbată frumoasa fată de altădată, de foame şi lipsurile de tot felul.

  — Vashti, sărmana mea copilă, tu eşti cu adevărat?

  Şi, văzând-o într-o stare atât de tristă, lacrimi îi ţâşniră din ociii. Văzând acest lucru, Vashti începu şi ea să plângă. Dar preocupată întotdeauna mai mult de alţii decât de ea. Se potoli curând şi-i spuse:

  — Crispus. Ce cauţi aici, în mijlocul duşmanilor? Vai! Dacă ai fi descoperit!

  — Ce caut aici? Repetă el, ridicând drăgăstos o mână a Vashtiei pentru a-i privi mai bine slăbiciunea. Mori cu încetul de foame şi mă întrebi pentru ce am venit! Am venit să te smulg morţii, luându-te cu mine în tabăra romană.

  Vashti se uită la el. Ochii ei mari, plini de o bucurie de nede-scris, erau dureroşi la vedere.

  — O! De-ai putea! De-ai putea! Mă duceam tocmai la Simon din Gerasa pentru a-l implora să mă lase să părăsesc oraşul.

  — Nu vei avea nevoie de permisiunea lui Simon. Vezi că am putut ajunge teafăr până aici; vom ieşi împreună pe aceeaşi cale. Intră şi închide poarta, zâmbind vesel. Mâine, Ia ora aceasta, adăugă el, veţi sărbători în tabăra romană salvarea voastră, tu, mama ta şi micuţul Arad.

  Insă, la acest nume Vashti oftă de parcă inima i-ar fi fost gata să se spargă.

  — Arad! Strigă ea, Arad.

  — Cum! Sărmanul micuţ a murit?

  — O! De-ai fi venit ieri, hohoti ea, frăţiorul meu ar mai fi în viaţă.

  Văzând-o că abia se putea ţine pe picioare, Crispus o luă în braţe şi traversă cu ea curtea.

  — Nu, nu pe acolo, spuse ea înfiorându-se, văzând că el voia să intre în camera în care ea făcuse teribila descoperire, în partea cealaltă.

  O conduse, aşadar, într-o cameră dând spre o altă parte a curţii, apoi scoase din sacul de piele, de care nu se despărţea niciodată un ostaş roman, nişte smochine şi pâine şi nu-i îngădui să mai pronunţe un singur cuvânt înainte de a mânca.

  Modesta-i masă terminată, ea îi istorisi înfiorătoarea poveste a unui copil omorât şi mâncat de propria-i mamă. Crispus o asculta în tăcere, ştiind deja din povestirile dezertorilor iudei că fapte tot atât de groaznice mai fuseseră săvârşite şi în alte case.

  — Şi fiindcă i-am făcut imputări, mama m-a blestemat; mi-a poruncit s-o părăsesc şi să mă duc la prietenii mei romanii. Îi spun încă „mamă'„, adăugă ea; nu-mi vine uşor să renunţ la acest nume cu care sunt obişnuită.

  — Aşadar, nu-i mama ta? Exclamă Crispus, la fel de încântat de această veste pe cât fusese şi Vashti, afiând-o.

  — Aşa mi-a spus ea. Nu sunt decât fata ei adoptivă. Şi cred că a spus adevărul.

  — Şi eu o cred, făcu Crispus cu bucurie. Prea e mare deosebirea dintre voi pentru ca să încapă îndoială în această privinţă. De altfel, ai şi o altă dovadă: nu eşti trecută în registrul genealogiilor ca fiind fiica lui Hyrcanus. Care au fost cuvintele exacte ale Miriamei?

  — În disperarea mea şi nemaigăsindu-mi frăţiorul, n-am putut reţine acest strigăt: „Deie Domnul să nu fii mama mea!”. Atunci mi-a răspuns, cu un râs răutăcios: „Dorinţa ţi-e împlinită; într-adevăr, nu sunt mama ta. Într-o noapte de iarnă, bărbatul meu Hyrcanus te-a găsit, pe când nu erai decât un copilaş cam de un an, plân-gând pe stâncile muntelui Hermon unde te lăsese cineva în speranţa că vei pieri de frig. Şi, dacă n-ar fi fost el, desigur că ai fi murit înainte de ivirea zorilor. Asta-i tot ce ştiu despre obârşia ta. Dar e puţin probabil să fii iudee, căci n-ai nimic din rasa noastră în line. Te cred mai curând de obârşie greacă. Nu m-aş mira chiar dacă aş afla că mama ta a fost samariteană, ceea ce ar explica pornirile rele ale firii tale”.

  Vorbiră câtva timp despre destăinuirile făcute de Miriam, apoi Crispus împărtăşi tinerei fete un eveniment important, care trebuia s-o copleşească de bucurie, şi anume că, în timpul ce stătuse ascuns printre creştini, cucerit de exemplul vieţii lor curate şi sfinte şi de marea lor milostivire, devenise şi el creştin.

  Zi şi noapte, timp de patru ani, Vashti se rugase fără încetare lui Dumnezeu pentru convertirea lui Crispus; mare-i fu, aşadar, fencirea când află că rugile ei fuseseră împlinite. Uită, pentru moment necazurile ei, dar peaâru un moment numai! Curând îşi reaminti de micul Arad şi plânse amarnic. Cât de fericita ar fi fost fără această nelegiuire!

  Crispus, care-i înţelegea foarte bine tristeţea, încercă s-o distreze, s-o smulgă din gheara gândurilor întunecate, explicându-i în ce chip avea de gând s-o scoată din oraş. O puse să mănânce iar, apoi, aflând că umblase pe străzi toată noaptea trecută, îi pretinse să doarmă. Pentru a-i face plăcere, Vashti se întinse pe divan şi, încetul cu încetul, un somn binefăcător veni s-o facă să-şi uite, pentru un timp, nenorocirile.

  Miriam nu se arătă toată ziua, ceea ce-1 bucură foarte mult pe Crispus; dacă I-ar fi zărit şi recunoscut, ar fi fost în stare, în ura-i fanatică împotriva romanilor, să-1 dea pe mâna zeloţilor.

  După-amiaza era deja înaintată când Vashti se deşteptă, împrospătată în urma somnului. Zâmbi, aflând că dormise atât de mult, zâmbet trist însă, căci amintirea dragului ei frăţior era mereu prezentă în sufletul ei.

  Cât de lungi i se părură orele până în clipa plecării! În sfârşit, ceasul al şaselea se apropia; trebui să se pregătească. Ochii i se umplură de lacrimi, când aruncă o privire acestei locuinţe, care fusese a ei din copilărie şi pe care un presentiment îi spunea că n-avea s-o mai revadă.

  Închiseră poarta în urma lor şi, mergând cât putură de repede în întuneric, ajunseră curând la întunecatul zid al Ophelului.

  Cei trei iudei – Asaf şi cei doi tovarăşi ai săi – erau la posturile lor, plimbându-se încoace şi încolo pe zid. Semnalul convenit – o suliţă împlântată între cele două turnuri – îl linişti pe Crispus. Dar, pentru mai multă siguranţă, recomandă Vashtiei să-1 aştepte o clipă şi se duse în recunoaştere.

  Spre mare-i mulţumire, găsi că totul era în perfectă ordine. Asaf şi cu tovarăşii săi îl primiră cu manifestări de vie bucurie; coborî, aşadar, în grabă s-o caute pe Vashti şi o ajută să se urce până pe creasta zidului. Aruncă pelerina iudee şi era pe cale de a-şi pune casca romană, când, deodată, se repezi înainte apoi se opri dezamăgit în capul scării care ducea spre creasta meterezelor, privirea-i încordată căutând să străpungă întunericul.

  — Ce este? Întrebă Asaf, neliniştit.

  — Mi s-a părut că văd o siluetă neagră apărând în capul scării, apoi coborând repede înapoi.

  Şi în timp ce mai vorbea încă, răsună deodată, tocmai deasupra lor, în tăcerea profundă a nopţii, sunetul puternic al unei trompete. Era chemarea la arme a iudeilor.

  Imediat se înălţă un murmur de glasuri, un dute-vino, şi curând un mare vuiet; la lumina torţelor plimbate de colo-colo, micul grup de fugari, nemişcat pe metereze, zări sute de umbre fantomatice care se avântau cu furie.

  — Suntem pierduţi! Bolborosi Vashti, obrazul ei înnegrit de foame deveni galben ca ceara.

  — Nu-ţi fie teamă! Răspunse Crispus, cu ton hotărât. Şi adre-sându-se celor trei iudei, cu glas iute şi răspicat, spuse:

  — Alergaţi la frânghie. Coborâţi-o mai întâi pe tânăra fată, apoi coborâţi şi voi. De îndată ce veţi fi jos, sunaţi din trompetă. Fugiţi, repede!

  Crispus îşi trase sabia din teacă şi se postă în capul scării, arun-când asupra duşmanului nişte priviri scânteietoare, ca un vultur ame-ninţându-şi prada.

  Vashti, socotind situaţia deznădăjduită, se zbătea pentru a nu-1 părăsi pe Crispus, dar, fără a se sinchisi de protestele ei, cei trei iudei o luară pe sus cu sila spre locul unde era legată frânghia. Vai lor dacă erau prinşi! Ştiau acest lucru şi erau hotărâţi să nu se lase.

  Mulţimea, urlând şi vociferând, cu săbiile scoase şi purtând torţe aprinse, se opri la piciorul scării, buimăcită, constatând că nu era decât un singur roman. Şi că acest roman se pregătea să le ţină piept.

  Seara, în vârful căreia stătea Crispus era, din fericire, singura prin care se putea ajunge în acea parte a zidului. Tot din fericire, era atât de îngustă, încât doi oameni nu aveau loc unul lângă altul; în sfârşit, nu avea bară, nu avea nici un fel de sprijin. Încrezător în poziţia-i strategică, Crispus îşi spuse că avea să ţină la respect pe duşman până ce aliaţii săi aveau să fie în siguranţă la poalele zidului. Atunci aveau să înceapă el o cursă disperată cu duşmanul, cine va ajunge cel dintâi la frânghie.

  — Un roman! Cum a ajuns aici? Strigă unul.

  — Asaf este un trădător! Striga un altul. Îi lasă pe romani să pătrundă în oraş.

  — Cum! E Crispus tribunul! Făcu un al treilea.

  Crispus! La auzul acestui nume, cel care se afla în fruntea mulţimii şi care avea deja un picior pe prima treaptă a scării se retrase grăbit, cedând cui va voi cinstea de a trece primul.

  Căci Crispus, deja renumit printre iudei pentru apărarea Preto-riumului lui Florus, îşi mai sporise gloria în timpul asediului, aşa încât toţi zeloţii de faţă ştiau că primul ajuns în căpui scării avea să fie un om mort. Clipa aceasta de şovăire le fu preţioasă fugarilor. Aruncând înapoia sa o privire rapidă, Crispus văzu că cei trei iudei o coborâseră deja pe Vashti şi că se pregăteau s-o urmeze.

  — Loc! Loc! Striga în mulţime un glas tunător. Se dădură toţi repede în lături pentrii a lăsa să treacă un zelot de statură înaltă, cu obrazul acoperit de o barbă mare roşie, înarmat cu spada şi cu scutul, începu să urce cu încetineală şi băgare de seamă scara. Exemplul său reînsufleţi curajul celorlalţi, care-1 urmară.

  Crispus îi privea venind fără a se clinti.

  — Cine eşti? Îl întrebă el pe omul din frunte.

  — Ananus, cel dintâi dintre căpitanii lui Simon, fu răspunsul trufaş.

  — A! Şi toţi căpitanii lui Simon sunt la fel de urâţi ca tine?

  Îi răspunse un mormăit furios. Uitând orice prudenţă, Ananus se repezi înainte. În clipa aceea răsună sunetul binevenit al trompetei lui Asaf. Crispus, spre uluirea mulţimii care privea de jos, îşi puse sabia înapoi în teacă. Dar curând se văzu cauza acestei purtări extraordinare.

  La picioarele sale zăcea o grindă enormă; ridicând-o în braţe, Crispus o legănă o clipă, apoi, cum apăru Ananus în capul scării, îi aruncă în plin piept acest berbec improvizat. Sub lovitura violentă şi neaşteptată, Ananus căzu înapoi, ameţit şi cu suflarea tăiată, târând în căderea sa pe toţi cei care-1 urmau. Strigătele de mânie turbată şi de durere ale zeloţilor striviţi i se părură muzica cea mai duioasă lui Crispus. Dând drumul grinzii, se înioarse pe călcâie şi o luă la fugă. Numaidecât cei care se aflau la piciorul scării, căpătând îndrăzneală, se urcară la rândul lor şi se repeziră pe urmele sale.

  Dar niciodată nu parcursese vreun alergător grec pista, luând parte la cursele olimpice, cu pasul mai uşor decât Crispus de-a lungul zidului Ophelului. Înainte ce zelotul cel mai sprinten să fi ajuns în vârful meterezei, el ajunsese la locul unde atârna frângliia şi, întorcându-se pentru a face un gest de sfidare urmăritorilor săi, se aruncă peste zid, lunecă repede de-a lungul frânghiei şi ajunse lângă cei trei iudei şi tremurătoarea Vashti.

  — Eşti rănit? Îl întrebă ea, speriată.

  — Nu, dar cred că Ananus n-ar putea spune la fel, răspunse Crispus, râzând din toată inima. Mă tem că vor trece câteva zile până să-şi recapete pofta de luptă! Şi acum să fugim! Uitaţi-vă, se deschide o poartă în stânga noastră.

  Ridicând-o pe Vashti în braţe – cât era de gingaşă şi de uşoară -coborî cât putu mai repede panta Ophelului şi ajunse în siguranţă în liniile romane.

  Apoi, temându-se că, dacă ar afla Titus de prezenţa tinerei fete în tabără, ar stărui s-o trimită Berenicei, Crispus o trimise fără întârziere la Pella, însoţită de doi soldaţi creştini.

  Şi atunci gândurile sale începură să fie urmărite de o enigmă, căreia nu-i găsea nici o soluţie: cine putea oare fi mama Vashtiei?

  XXI.

  Blocada nu adusese după sine căderea oraşului şi Titus începea să se plictisească de acest asediu nesfârşit. Aşa încât, în ziua care urmă plecării Vashiei spre Pella, imensa armată romană se trezi, la glasul lui Titus, din amorţeală şi se puse iar pe lucru cu o nouă însufleţire, asemenea unui uriaş odihnit după un somn lung.

  Titus atacă mai întâi fortăreaţa Antonia – cheia Templului – în faţa căreia puse să se înalţe patru platforme gigantice. Însă, pentru construirea platformelor precedente, împrejurimile Ierusalimului fuseseră complet despădurite. Romanii fură, aşadar, siliţi să aducă lemne de mult mai departe, astfel încât, după douăzeci şi una de zile, când noile platforme fură în sfârşit terminate, nu mai rămăsese un singur copac în picioare pe o distanţă de zece mile în jurul oraşului asediat.

  Între timp, lungi şiruri de boi, mugind sub loviturile de bici. Urcau anevoie panta povârnită Beth-horon, trăgând şiruri nesfârşite de vagoane legate unele de altele şi slujind la transportul noilor maşini de război, conduse de către inginerii greci din Cezareea.

  În a douăzeci şi una zi, artileria – cuvântul acesta este ca mult anterior folosirii armelor de foc – fiind pe poziţie, legiunile se grămădiră şi îndreptară un atac furios împotriva zidului de miazănoapte al turnului Antonia, vizuina lui loan de Giscala.

  Or, zidul acela era tocmai cel care fusese săpat pe dedesubt de către loan, cu prilejul primului atac al romanilor; partea care fusese scobită, zguduită de loviturile repetate ale berbecilor, se prăbuşi în timpul primei nopţi, târând după ea o parte din zid împreună cu santinelele.

  Romanii, deşteptaţi brusc de zgomotul năprasnic şi strigătele străpungătoare ale nefericitelor victime, nu-şi dădură seama, la început, ce se petrecea. Însă dimineaţă, când zăriră uriaşa spărtură, apucară armele şi, urcându-se pe ruine, năvăliră puhoi.

  Antonia nu era încă cucerită, totuşi loan, dând dovadă de o de-săvârşită iscusinţă care-i umplu pe duşmanii săi de surprindere şi chiar de admiraţie, avusese înţelepciunea de a face să se înalţe un al doilea zid. Şi cum era cu neputinţă să treacă maşinile de război prin spărtură, romanii fură nevoiţi, pentru a trece această nouă piedică, să folosească alte procedee. Încercară să sară sau, măcar, să zdruncine zidăria cu ajutorul unor cârlige de fier, fără a obţine, însă, vreun rezultat şi jertfind mulţi oameni. Între timp, Crispus remarcase că o porţiune îndepărtată a zidului era uşor înclinată şi oferea mici ieşituri care înlesneau căţărarea. Hotărî numaidecât să încerce o lovitură de noapte prin surprindere, pe socoteală proprie, fără a-i pomeni nimic lui Titus. În toiul nopţii, adună cincisprezece dintre cei mai viteji legionari ai săi, inclusiv un trompet şi un purtător de acvilă. Ocrotiţi de un întuneric profund, se strecurară până la piciorul zidului, unde ajunseră fără a trezi atenţia santinelelor iudaice. Crispus începu urcuşul cu nespusă băgare de seamă; oamenii săi îl urmau în şirca tot atâtea stafii. O singură suliţă aruncată de sus ar fi fost de ajuns pentru a-i arunca pe toţi în gol. Din fericire, nu se întâmplă un asemenea dezastru. Istoricii se pot certa pentru a afla dacă santinelele dormeau sau dacă nu păzeau îndeajuns de bine; fapt sigur este că şaisprezece eroi ajunseră teferi pe creasta zidului. La un ordin dat în şoaptă de către Crispus. Sunetul trompetei răsună deodată în liniştea nopţii, chemând la arme. Sunetele acestea ascuţite şi prelungi îi deşteptară brusc pe romani; surprinseră şi mai mult încă pe străjerii iudei postaţi în apropiere. La vederea lui Crispus şi a tovarăşilor săi care apărură din întuneric, strigând din toate puterile şi ameninţând cu săbiile ridicate, santinelele zelote, încredinţate că întreaga armată romană năvălise asupra lor, o luară la fugă înspăimântate.

  Strigătele lor disperate dădură alarmă; soldaţii iudei, la rândul lor deşteptaţi brusc în toiul nopţii şi cuprinşi de una din acele panici inexplicabile care se abat uneori şi asupra celor mai îndrăzneţi veterani, căutară nu să se apere, ci să-şi salveze viaţa. Se repeziră, într-o învălmăşeală de nedescris. pe unica ieşire, la sudul for-tăreţei: era un drum îngust, aruncat peste prăpastie între fortăreaţa Antonia şi Templu.

  Între timp, Titus şi restul armatei romane, călăuziţi de sunetul necurmat al trompetei, sosiră în grabă, urcară zidul şi constatară, spre marea lor bucurie şi extrema lor plăcere, că duşmanul evacuase fortăreaţa fără împotrivire.

  Cucerirea turnului Antonia deschise calea spre Templu. Crispus, sperând ca, în aceeaşi noapte şi cu acelaşi prilej, să pună mâna pe două cetăţi, îi urmări pe zeloţi până la drumul peste prăpastie.

  Aceştia din urmă, însă, revenindu-şi din surprindere şi bleste-mând laşa lor zăpăceală, se întoarseră brusc.

  Atunci se produse o învălmăşeală, cea mai sângeroasă şi cea mai înverşunată poate din tot asediul. De amândouă părţile se tra-seră săbiile şi se luptară corp la corp, fără a şti adesea, într-atât era întunericul de profund, unde se aflau şi în cine loveau.

  La ivirea zorilor. Simon veni în ajutorul potrivnicului său şi atunci lupta deveni îndoit mai sângeroasă. Pe drumul îngust nu se mai putea nici înainta, nici da înapoi. Luptătorii aruncaţi peste parapet se sfărâmau de stânci, în fundul prăpastiei.

  După zece ore de bătălie înverşunată, văzând că trupele sale nu câştigau teren, Titus dădu semnalul de retragere.

  Cu toate acestea, datorită lui Crispus, marea fortăreaţă Antonia se afla din nou în mâinile romanilor. Simon, când văzu stindardul cu iniţialele „S. P. Q. R.” fluturând mândru în bătaia vântului, ca şi odinioară, pe creasta crenelurilor mai înalte, vărsă lacrimi de durere şi de mânie; îl blestemă pe loan cu glas tare şi declară – pe nedrept, de altfel, că trebuia să fie cineva laş sau trădător pentru a părăsi fără luptă o cetăţuie renumită a fi de necucerit.

  Mai târziu, în aceeaşi zi, Rufus şi Crispus, urcaţi pe creasta cea mai înaltă a meterezelor turnului Antonia, urmăreau pregătirile ze-loţilor pentru apărarea Templului. Rufus nu mai putea de bucurie, văzându-se în sfârşit în fosta lui fortăreaţă.

  — În ce zi a lunii suntem? Întrebă el deodată.

  — Şaisprezece iulie, răspunse Crispus.

  — Cred că pot proroci că, în anii ce vor veni, iudeii, dacă mai rămân vreunii după război, vor comemora în doliu amintirea acestei date.

  — Pentru ce asta?

  — Priveşte, continuă Rufus, arătând cu degetul curtea preoţilor, ora jertfei de seară a sunat, dar nici un fum nu se înalţă de pe altar. N-a fost nici azi dimineaţă, mi s-a spus. Probabil că jertfa zilnică a încetat pentru că nu mai există victime. Dacă prevăd bine soarta Templului, au oferit ultima lor jertfă.

  Rufus, pătruns de ideile păgâne, nu acorda acestui eveniment importanţa pe care o merita. Nu la fel era Crispus, şi asta fiindcă era creştin. În ochii săi, ca şi în ochii tuturor creştinilor, aceste jertfe, oferite de două ori pe zi timp de o mie trei sute de ani, aveau să înceteze, fiindcă nu mai erau trebuincioase. Jertfa Mân-tuitorului pe cruce înlocuia de-acum înainte orice alte jertfe, acele ale Templului devenind inutile, trebuiau, aşadar, desfiinţate. Or, evenimentele au justificat pe deplin această convingere.

  În aceeaşi seară Titus hotărî să încerce un al doilea atac pentru a pune mâna pa Templu. Neputând folosi întreaga armată, din cauza îngustimii drumului, se aleseră din fiecare centurie câte treizeci de oameni renumiţi ca cei mai viteji şi cei mai puternici. Se numiră tribuni pentru fiecare mie de ostaşi, iar un oarecare Cerealis, oiiţer de o rară valoare, primi comanda supremă a acestei trupe de elită.

  Veteranii care-şi plimbaseră triumfători acvilele de la Eufrat până la Atlantic, cu chipurile pârlite de soare şi îmbrăcaţi în fier, se sprijineau melancolic în arme; descurajaţi, priveau cu un aer poso-morât zeloţii adunaţi pe acoperişul galeriilor dinspre miazănoapte. Aceştia râdeau şi zeflemiseau şi, arătând drumul cu vârful săbiilor scoase, pofteau pe duşman să pătrundă în Templu, unde le era pregătită o frumoasă primire.

  — Ce să facem? Întrebă Titus pe Tiberius Alexandru. Dă-ne un sfat.