— Nu, mamă. Am făcut tot ce trebuia şi ce puteam. Cred că în acest moment nici o putere de pe lume nu l-ar putea opri pe rege de a se răzbuna pe omul acesta! Cu toate astea…

  — Ce? Zise Mabel.

  — Nimic, mamă. Voi aştepta desfăşurarea întâmplărilor!

  — Şi regina? Întrebă Mabel. Vrei s-o scapi şi pe ea? Pe aceea care n-a avut un sentiment matern, nici o licărire de simplă milă pentru Myrtille… care a urât-o veşnic pe fiică-sa, pentru că fiica îi era rivală!

  Buridan se înfioră.

  — Lasă să judece dreptatea dumnezeiască, urmă Mabel. Altfel, aş crede că şi tu vei fi lovit de acelaşi trăsnet, care a fulgerat-o şi pe Marguerite.

  Buridan îşi plecă capul şi murmură:

  — Cât o să mai sufere Myrtille…

  — Nu-i spune nimic, şopti repede Mabel. Mă însărcinez să-i vestesc eu, când o fi nevoie, moartea lui Marigny şi a Margueritei.

  — Ce sfâşietor lucru pentru ea! Să afle că tatăl şi mama ei au murit în chinuri… Şi, prevăd, chinul va fi groaznic!

  — Ea nu va şti nimic, zise Mabel liniştită. Voi întinde un văl asupra acestei scârboase tragedii, de unde nu voi ridica decât un capăt. Myrtille va pleca de aici îndurerată, fără îndoială, căci a păstrat cea mai drăgăstoasă amintire aceluia pe care-l numea Claude Lescot, dar nu va cunoaşte niciodată cum şi de ce tatăl ei a murit. Cât despre regină, i-am cercetat inima şi… slavă Domnului n-am descoperit nici o urmă de milă, din dragostea adâncă, filială de care mă temeam. Myrtille de-abia mai admite că regina poate să-i fie mamă. Va fi lesne să-i probez că mama sa a fost vreo damă nobilă, moartă când a născut-o. Şi, apoi, e şi povestea… pe care o susţinea Marigny. Restul nu va mai fi pentru ea decât un vis.

  Buridan admira cu o groază ascunsă înlesnirea cu care mama lui inventa minciunile. E drept că acele minciuni aveau un scop nobil.

  Dar, nu e mai puţin adevărat că tânărul era zăpăcit de acel fapt.

  El se gândi că, în atâţia ani de chin, nenorocita fusese nevoită să se obişnuiască cu prefăcătoria. Apoi nu se mai gândi la aceasta.

  Se hotărî ca Mabel şi cu Myrtille să mai locuiască în căscioara unde erau puţine perspective de a fi descoperite. Şi, de altminteri, acum nu mai era decât un om care ar fi putut avea ideea sau dorinţa de a o regăsi pe Myrtille; acela era contele de Valois.

  — Şi despre acela, zise Buridan hotărât, am un gând!

  Mabel, caută în zadar să afle care ar putea fi acel gând.

  Acum trebuia să o facă pe Myrtille să primească o nouă despărţire şi Mabel se temea ca tânăra fată, zdruncinată de atâtea încercări, să nu fie lovită şi mai adânc de data asta.

  Buridan se mulţumi să zâmbească.

  Şi, într-adevăr, la cele dintâi cuvinte pe care le spuse despre arestarea lui Philippe şi Gautier, curajoasa fată exclamă îndată:

  — Trebuie să-i scăpăm! Sunt prietenii tăi. Ţi s-au devotat. Dacă am pleca, părăsindu-i, ar fi să se întindă o umbră funebră asupra vieţii noastre fericite!

  Buridan o strânse la piept pe logodnica lui, aruncând o privire de triumf mamei sale. Când sosi clipa despărţirii, Mabel fu cea care se arătă mai puţin curajoasă şi, e foarte simplu: era mamă.

  În fine, după multe făgăduieli de a fi prudenţi, după multe sărutări şi lacrimi, pe la asfinţitul soarelui, Buridan plecă şi începu să coboare povârnişurile Montmartre-ului, ca să ajungă la Paris înaintea închiderii porţilor.

  El se întoarse în nenumărate rânduri să privească pe cele două femei care, lângă stânca pe care i-o arătase Myrtille, îi făceau semne de adio.

  Apoi ele dispărură din privirile lui, în dosul vârfurilor castanilor şi stejarilor. Atunci Buridan încălecă şi plecă în goană.

  În clipa aceea, cineva care era ascuns într-un tufiş, un bărbat care-l văzuse venind şi-i observase fiecare gest, se ridică, apoi ieşi din tufiş, înaintă până la cărarea pe care trecuse Buridan şi-l privi cum se îndepărta.

  Acel om se rezemă pe un băţ, o ramură groasă pe care o tăiase dintr-un pom şi care trebuia să-i servească mai mult să se apere decât ca să se reazeme, căci era sprinten şi puternic. Era îmbrăcat, ca toţi ţăranii, cu zeghe strânsă la brâu cu o curea. Faţa lui era posomorâtă. Privea cu foc în urma tânărului care pornise la trap şi care dispăru în depărtare. Atunci se întoarse spre cătun şi începu să râdă şoptind:

  — Îi am în mână! Pe toţi, pe toţi!

  Sosirea lui Buridan la grădiniţa cu trandafiri fu primită de cei trei tovarăşi cu aclamaţii entuziaste.

  Guillaume, Bigorne fură cât pe ce să-l înăbuşe strângându-l în braţe.

  Apoi îi puseră fel de fel de întrebări, la care Buridan se mulţumi să răspundă că nu putuse să se împotrivească dorinţei de a se duce la Montmartre.

  — Ce spuneam eu? Strigă Bigorne. Nu v-am spus-o, mai adineauri? Guillaume îşi smulgea părul din cap în faţa unei plăcinte minunate. Riquet nu mai voia să bea… „S-a sfârşit! N-o să-l mai vedem niciodată pe Buridan! L-au prins! O să-l spânzure, au să-l jupoaie, o să-l facă terci!” Eu ziceam: „El e la Montmartre, mă prind pe capul meu”.

  — Plăcintă? Vinuri? Făcu nedumerit Buridan, care abia atunci observă că masa era plină de mâncăruri şi de băuturi. Îmi ziceam eu că… nu sunteţi oameni să vă lăsaţi să muriţi de foame şi de sete! Doar sunteţi maeştri în meseria… furtişagului. Dar, s-a sfârşit cu furtişagurile, scumpii mei, bravii mei tovarăşi! Ne-am îmbogăţit! Iată… aur! Şi el începu a-şi goli buzunarele pe masă.

  Bigorne dădu din umeri.

  Guillaume şi cu Riquet îl priviră dispreţuitori.

  — Ce-i? Făcu Buridan şi mai nedumerit.

  — Pff! Făcu Bourrasque. Tu numeşti asta bogăţie?

  — Zi-i mizerie! Urmă Riquet.

  — Hei! Aţi înnebunit… sau v-aţi îmbătat? Făcu Buridan. Priviţi, mai mult decât am avut vreodată chiar când l-aţi jefuit pe prefect.

  Drept orice răspuns, Bigorne se duse să ia lădiţa Gillonnei, pe care o goli pe masă, apoi lădiţa lui Malingre, pe care de asemenea o goli.

  — Ce-i asta? Zise Buridan încruntând sprâncenele.

  — Malingre şi Gillonne! Răspunse Bigorne.

  Deodată, Buridan pricepu.

  — I-aţi prins pe amândoi mizerabilii? Zise el, încântat. Ah! Aceştia au să-mi plătească tot!

  — S-a făcut deja! Îl linişti Bigorne.

  — Cum aşa?

  — Da. Au venit aici, să-mi spună că li s-a urât cu galbenii şi cu libertatea lor. Atunci, ca să nu-i supăr, le-am luat lădiţele pe care mi le ofereau, şi pe ei i-am închis în pivniţă, alături de Stragildo.

  Buridan căzu pe gânduri câteva clipe.

  — Cei doi păcătoşi vor fi destul de pedepsiţi prin pierderea banilor. Să-i ţineţi închişi încă câteva zile şi apoi, când n-o mai fi nici o primejdie pentru noi, putem să le dăm drumul, dăruindu-le şi câţiva galbeni.

  — Să le dăm drumul? Făcu Bigorne. Zadarnic… au fugit…

  — Ce zici? Întrebă Buridan.

  — S-au dus pe lumea cealaltă. Şi-au făcut singuri dreptate. S-a sfârşit. Malingre şi Gillonne locuiesc acum împreună cu stăpânul lor Satana. Hi-han! Amin!

  Şi Bigorne îi povesti în câteva cuvinte întâmplarea groaznică care le fu dat s-o păţească Gillonne şi Malingre şi încheie spunând că cele două cadavre fuseseră îngropate într-un maidan de lângă grădiniţa cu trandafiri.

  — Buridane, se amestecă atunci Guillaume, îngrijorat, n-o să mai spui că şi aurul acesta-i pătat de sânge, ca al lui Stragildo?

  — E o moştenire! Strigă Bigorne. Gillonne şi Malingre m-au lăsat moştenitor. Sfinte Barnabé, ăsta e ban câştigat cinstit! N-o să aibă o leţcaie popa de la Sfântul Eustache.

  Buridan începu să râdă.

  — Haidem zice el, trebuie să vorbesc cu Stragildo acum. Mi-a venit o idee, care, poate o să ne ajute să-i scăpăm pe nenorociţii noştri prieteni.

  — Şi nădăjduieşti, spuse Guillaume, că Stragildo o să te ajute?

  — De voie sau de nevoie, da!

  — Să-ţi vedem ideea, vorbi şi Bigorne, care, în vremea asta îşi orânduia galbenii în casetă.

  — E foarte simplă! Îl linişti Buridan. Vreau să mă servesc de Stragildo ca să ajung până la guvernorul de la Temple… la contele de Valois! Adăugă el, oftând. Odată ce voi fi în faţa lui Valois…

  — Şi… te-ai duce la Temple? Se-nfioră Bigorne.

  — Sau ar veni contele aici! Completă, cu sânge rece, Buridan. Odată ce-l am în mână, ştiu ce trebuie să-i spun ca să-l hotărăsc să le înlesnească fuga lui Philippe şi lui Gautier.

  — Bine! Pufni Bigorne, tot neîncrezător. Pentru un bacalaureat, ideea nu e rea. Dar cum avem să-l hotărâm pe Stragildo? Prevăd că el va fi trimis în ambasadă la Temple, căci te bizui pe încrederea pe care Valois trebuie să aibă în acest om?

  — Acest aur îmi va servi ca să-l hotărăsc, zise Buridan arătând lădiţele.

  Guillaume, Riquet şi Bigorne, scoaseră un singur strigăt de protestare.

  — Fiţi liniştiţi, zise Buridan, nu v-am spus decât o parte din ideea mea.

  Asigurarea lui însă nu-i linişti deloc pe cei trei tovarăşi.

  Dar, fără să ţină seamă de bocetele lor, Buridan se coborî în sala de la parter, luă cheile de la pivniţă şi o lanternă şi coborî scara în subsol. Ajunse la uşa pivniţei, unde fusese închis Stragildo şi ascultă un minut. Nu auzi nici un zgomot. Atunci, scoţându-şi pumnalul, intră.

  Un strigăt grozav îi scăpă:

  Pivniţa era goală!

  Capitolul XXIX Pivniţa de la grădiniţa cu trandafiri.

  Ce devenise Stragildo? O s-o spunem în câteva cuvinte. El fusese închis în pivniţa învecinată cu aceea unde Simon Malingre şi Gillonne trebuiră să-şi termine zilele aşa de trist.

  Pivniţa aceea nu era deloc orânduită ca să servească drept închisoare.

  Era un beci absolut obişnuit care, de obicei, servea drept un fel de depozit provizoriu.

  Acolo se puneau, claie peste grămadă, toate obiectele care erau stricate sau de reparat: vase de bucătărie, fierărie veche, diferite unelte, o mulţime de lucruri ciudate. Singura sa particularitate era că n-avea ferestruie, astfel că Stragildo, care fusese închis acolo, nu primea aer şi lumină decât prin crăpătura de sub uşă. Dacă lumina şi aerul nu pătrundeau decât foarte greu, în schimb, zidurile erau destul de groase şi pivniţa destul de adâncă, zidită în fundul unei galerii sau, mai bine zis, a unui fel de drum lung şi îngust, pentru ca prizonierul închis acolo să-şi poată face cheful şi să strige cât l-o lua gura, fără să rişte să fie auzit. În primele ceasuri ale întemniţării lui, Stragildo, care se deşteptase din leşinul provocat de cei doi pumni ai lui Bigorne, nu pierdu vremea să se jelească şi privi situaţia cu sânge rece.

  În primul rând căută un mijloc de a evada.

  Inspectă cu de-amănuntul locul care-i servea drept închisoare şi îndeosebi uşa, fără îndoială. Inspecţia fuse făcută mai mult pe pipăite decât prin văzute. Cu toate astea, îi fu îndestulătoare ca să-l încredinţeze pe îmblânzitorul de fiare al Margueritei de Bourgogne de inutilitatea unei încercări de evadare.

  Zidurile erau prea groase, afară de o despărţitură, care da în pivniţa vecină unde erau închişi Malingre şi Gillonne.

  Despărţitura aceea era subţire şi trebuie să fi fost făcută mai târziu ca să despartă în două, pivniţa aceea prea mare.

  Pipăind cu îngrijire despărţitura de jos în sus şi-n toate direcţiile, descoperi, pe ici pe colea, câteva găuri, destul de mari ca să-i încapă mâna. Cât despre uşă, ea era de stejar, masivă, cu o broască enormă şi, cu toate că scândurile erau cam atinse de umezeală, totuşi destul de solide. Din partea aceea nu era nimic de nădăjduit, nici de încercat. Mai rămânea despărţitura, de care am vorbit. Dar, admiţând că ar fi putut-o dărâma în parte şi ar fi putut trece dincolo, la ce i-ar fi slujit? Ar fi schimbat doar temniţa şi atâta tot. După prima încercare de activitate, în faţa năruirii cercetărilor sale, Stragildo fu cuprins de o descurajare adâncă şi stupidă. Prăpădit, se ghemui pe un maldăr de lucruri ciudate, care erau trântite într-un colţ al temniţei, şi rămase acolo, cu capul în mâini, cu creierul gol, căznindu-se să afle un mijloc de fugă, dar negăsind niciunul.

  Trecură, astfel, două zile lungi, de moarte, fără să fi putut să schiţeze măcar un plan oarecare.

  A treia zi uşa pivniţei vecine se deschise.

  El auzi ca zgomotul înăbuşit al unui corp trântit jos, şi uşa se închise iar.

  După ce uşa fu închisă, el auzi nişte gemete, urmate de ameninţări şi blesteme.

  Parcă toate veneau dinspre despărţitură şi pricepu că vecinul trebuia să fie rezemat de zidul acela.

  Prima mişcare a lui Stragildo fu să intre în legătură cu noul venit, oricine ar fi fost el. O idee subită îl opri în minutul când era să deschidă gura şi, cu paşi înăbuşiţi, fără zgomot, ţinându-şi suflarea, se apropie de zid ca să audă şi să vadă mai bine, dacă ar fi izbutit. După câteva minute, care i se părură nespus de lungi, uşa vecinilor se deschise iarăşi şi încă cineva fu introdus în închisoare.

  Cele două personaje nu erau alţii decât Malingre şi Gillonne.

  Astfel că tot tăcut, cu faţa lipită de gaura despărţiturii, Stragildo putu să asiste la moartea Gillonnei precum şi la lunga şi grozava agonie a lui Malingre, înnebunit.

  Nici o clipă nu-i veni gândul să se amestece şi să încerce s-o scape pe femeia care îşi da sufletul în dosul zidului pe care l-ar fi putut lesne dărâma.

  De asemenea, nu încercă să intervină când nebunul se apucă să scormonească groapa, unde-şi căuta comoara.

  Dimpotrivă, se căznea să vadă prin întuneric. Spectacolul acela groaznic părea că-l interesează şi, deodată, o idee îi trăsni prin cap. Un hohot de râs, ca răgetul fiarelor lui, se auzi şi, părăsind zidul, se îndreptă spre maldărul de lucruri pe care şezuse cu câteva clipe mai înainte. Bâjbâind, începu să caute în grămadă, încet, metodic, pe când de partea cealaltă nebunul scobea din ce în ce mai adânc, bolborosind vorbe fără înţeles.

  Stragildo căuta într-una fără să se grăbească. Din când în când, îşi exprima ideile în gura mare.

  — Da, da, scobeşte, scobeşte într-una… n-am nevoie să mă grăbesc… Lucrezi pentru mine… Ai crede că Satana, stăpânul meu, mi l-a trimis pe nebunul ăsta ca să-mi dea o mână de ajutor… Îmi dă o idee şi munceşte în locul meu.

  De unde-i venea mulţumirea aceea, lui Stragildo?

  Ochii lui se obişnuiseră cu întunericul şi observase că, în nebunia lui, Malingre scobea pământul chiar sub uşa închisorii lui. Fapta nejudecată a nebunului fusese un fulger de lumină pentru Stragildo care-şi zisese:

  — Să-l las pe nebun să-şi vadă de treabă şi să caut să văd dacă nu găsesc vreun instrument care să-mi servească să fac o gaură în zidul de despărţitură. Apoi voi mări groapa începută şi voi trece pe sub uşă… Cât despre nebun dacă m-o supăra! Un râs tăcut îi completă gândul.

  — În fine, cred că asta va fi bună.

  Dăduse peste o vergea de fier, lungă de câteva palme şi groasă ca degetul, o apucă şi zise:

  — Da, cu asta o să meargă! Dar nu-mi mai aud ajutorul! Oare, o fi obosit leneşul şi s-o fi odihnind?

  Grăind aceste cuvinte, pufni de râs şi se îndreptă spre despărţitură.

  Începu să dărâme zidul, având grijă să facă cât mai puţin zgomot şi, bombănind, cu gândul la nebun:

  — Aşteaptă! Aşteaptă, tu trântor! Vin eu acum să te mai zgudui puţin.

  „Trântorul” însă nici nu se sinchisea de ameninţările acelea, pentru cuvântul că… trecuse pe lumea cealaltă chiar în groapa făcută de el.

  Stragildo, care era de o putere neobişnuită, făcuse repede o spărtură destul de mare şi cu fierul în mână, se strecurase în pivniţa vecină. Se îndreptă spre nebun pe care-l zgudui puternic.

  — Haida-de! Făcu el nepăsător. A murit!

  Fără să mai stea pe gânduri, trase la o parte trupul care-l încurca şi inspectă lucrarea pe care o făcuse mortul.

  Fără să ştie ce făcea, Malingre săpase un fel de tranşee chiar pe sub uşă.

  Stragildo merse înainte cu lucrarea aceea, în mod metodic şi îngrijit. După câteva ore de muncă îndârjită, Stragildo trecu de partea cealaltă a uşii, în galeria pivniţelor. Acolo răsuflă uşurat şi se opri câteva minute ştergându-şi fruntea plină de năduşeală.

  — Dacă uşa de sus o fi baricadată, sunt pierdut, şopti el. Totuşi nu şezu mult pe gânduri şi porni în lungul galeriei, bâjbâind.

  După câţiva paşi, se izbi de ultimele trepte ale unei scări pe care începu s-o urce încetişor. Când ajunse în capătul de sus al scării, dădu de o uşă pe care încercă s-o deschidă, însă, nu izbuti.

  — Fatalitate! Strigă el, înăbuşit, e închisă.

  Atunci începu să cerceteze cu amănuntul broasca uşii şi un zâmbet de mulţumire îi înflori pe buze. Vârî binişor vârful vergelei de fier între lemn şi zid şi apăsă cu putere. Uşa se deschise. Era liber! Prima lui mişcare fu să fugă pe dată.

  Dar îi veni o altă idee. Se înapoie şi închise cu îngrijire uşa, apoi începu să umble încoace şi încolo. Vedea mai bine acum şi se putea îndrepta încotro voia.

  Pătrunsese într-o sală la catul de jos, era goală. Pe o mobilă era o sabie şi un pumnal. El luă pumnalul şi, după ce-i cercetă lama cu un zâmbet sălbatic, şi-l puse la brâu şi-şi urmă cercetările.

  — Să vedem ce-i mai sus, zise el, după ce constatase că parterul nu era locuit.

  Se urcă mai sus. În tindă, un murmur de voci îl făcu să ridice capul.

  Sunt în pod, zise el zâmbind mulţumit.

  Şi, cu pumnalul în mână, se sui spre pod.

  Cu cât se apropia, desluşi şi mai lămurit vocile.

  Deodată se opri brusc, pironit pe loc.

  Auzise distinct o frază întreagă.

  — Oh! Oh! Zise el cu o bucurie nebună: nu-i nevoie să urc mai departe… îi am în mână pe toţi.

  Se coborî cu paşi de pisică şi, în câteva minute, ajunse în grădină, unde ieşi fără greutate.

  Pe drum, înainte de a se îndepărta, se întoarse spre casă; cu pumnul şi dinţii strânşi îşi repetă în gând:

  — Pe toţi! Îi am pe toţi! Sunt ai mei!

  Şi porni repede, mormăind:

  — Montmartre! Fie! Haidem şi la Montmartre şi voi găsi, desigur.

  Capitolul XXX Stragildo la lucru.

  Acel care îl văzuse pe Buridan trecând, pe când tânărul cobora dealurile Montmartre-ului, era Stragildo.

  Fostul păzitor al leilor regelui se aşeză pe o piatră şi începu să se gândească.

  Fără îndoială, niciuna din ideile care îi trecură prin minte nu-l mulţumiră căci mereu clătina din cap.

  — Să ne asigurăm mai întâi că domnişoara e acolo, sus, se hotărî el, şi, apoi, vom vedea.

  Stragildo începu să urce dealul şi, în curând, ajunse între cele zece, douăsprezece cocioabe care alcătuiau pe atunci sâmburul acelui superb şi imens oraş, cum a ajuns astăzi Montmartre.

  Se puse la pândă, lângă o stâncă, de unde putea să supravegheze şi cătunul şi povârnişurile dealului totodată.

  Nu stătu acolo nici de un sfert de oră, când văzu apropiindu-se o fată care se aşeză pe stâncă şi începu să privească spre Parisul care se întrezărea în depărtare, prin ceaţă.

  — Vrăjitoarea! Strigă Stragildo. Myrtille e… vrăjitoarea! I-am prins, şi pe Buridan şi pe îndrăciţii lui tovarăşi!

  După câteva minute veni şi Mabel.

  — Ah! Ah! Mormăi banditul, îmi merge din ce în ce mai bine!

  — Haide scumpa mea, începuse, cu blândeţe, Mabel, trebuie să te întorci acasă! S-a sfârşit acum, nu mai e nici o primejdie, pot să-ţi jur. Buridan mi-a spus lucruri care mă îndreptăţesc să te asigur că n-ai de ce să te mai temi…

  — Şi, cu toate astea, mamă, răspunse Myrtille, cu vocea tremurândă, niciodată nu mi-a fost frică, ca în clipele astea! Presimt că o primejdie grozavă îl ameninţă pe Buridan şi chiar şi pe noi!

  — Mâhnirea despărţirii de logodnicul tău îţi dă gândurile astea. Vei fi fericită. Am încredinţarea nestrămutată că vei fi fericită cu fiul meu…

  Mabel o luă pe Myrtille pe după mijloc şi se îndepărtă încet, cu dânsa.

  Stragildo le văzu intrând într-o cocioabă. Atunci el se aşeză jos din nou şi-şi prinse capul între mâini. Părea foarte liniştit. Dar, pentru cine-l cunoştea, faţa lui înlemnită ar fi părut înspăimântătoare.

  Banditul se gândea:

  — Ar fi lesne să aştept noaptea, să intru în cocioabă şi să le ucid pe amândouă. Dar e de-ajuns oare? Vreau să mă răzbun pe Buridan! Vreau să-i văd stârvul atârnând de capătul funiei, cu limba scoasă de un cot. Şi-apoi şi pe Bourrasque şi pe Haudryot, vreau să-i văd atârnând de lanţurile Montfauconului. Da! Vreau să văd lucrul ăsta. Cât despre Bigorne… oh! Acela nu va fi spânzurat! Vreau ca moartea să-i fie îngrozitoare! Vreau să-mi regăsesc şi averea, strânsă încetul cu încetul, galben cu galben, în anii lungi, de slugărnicie… Îmi trebuiesc toate astea! Trebuie ca Buridan să moară deznădăjduit ştiind-o pe aceea pe care o iubeşte, în braţele altuia! Dar cine să fie acel altul?

  Stragildo se adânci şi mai mult pe gânduri.

  — La cine să mai recurg acum? La regină? Oh! Am trădat-o. Am lucrat cu prea mare grabă. Ar fi trebuit să mai aştept două-trei zile. Regina trebuie să fi murit până acum! Desigur Louis o fi strâns-o de gât când a găsit-o la Turnul Nesle. Cui să mă adresez ca să-i prindă pe toţi în grădiniţa cu trandafiri? Regelui? Hm! Îl cunosc eu. Trebuie să visez cele mai grozave chinuri împotriva celui ce i-a făcut un astfel de serviciu. Sunt sigur că singura răsplată pe care i-o păstrează lui Stragildo va fi doar… să-l jupoaie de viu… Atunci cine? Cine are interes să pună mâna pe Buridan şi pe Myrtille?

  Stragildo pufni de râs. Găsise.

  Se sculă şi aruncă o ultimă privire spre cocioaba în care locuiau Myrtille şi Mabel. Apoi coborî repede. Se înnoptase cu totul.

  Stragildo mergea repede rezemându-se în băţul pe care şi-l tăiase, înfăţişarea lui sinistră dovedea o hotărâre nestrămutată. Era gata să-şi joace chiar viaţa împotriva vieţii lui Buridan şi a lui Bigorne. Înainta iute şi tăcut, plămădind gânduri grozave. Când ajunse la porţile oraşului, le găsi închise.

  Dar el zâmbi. Căuta în haină şi găsi unul din cele două ordine, semnate de rege, pe care le luase de la locuinţa din strada Froidmantel.

  — Tot mi-a mai lăsat Bigorne ceva! Gândi el. În clipa de faţă, bucăţica asta de hârtie mi-e mai nepreţuită decât tot aurul pe care mi l-a luat!

  Începu să strige neavând un corn cu care să dea semnalul.

  Arcaşul care veghea sus, pe platformă, îl auzi şi se răsti la el să-şi vadă de drum.

  — O poruncă regală! Răspunsă Stragildo.

  La acest cuvânt care era totdeauna ascultat, lanţurile podului scârţiiră, uşa se crăpă şi apăru un ofiţer, însoţit de mai mulţi oameni, dintre care unul ducea o faclă. Venise să-l recunoască pe cel care vorbea în numele regelui.

  Stragildo arătă pergamentul.

  — Bine, zise ofiţerul care-l recunoscuse şi, de aceea, nici nu se mai miră, poţi să treci.

  Stragildo intră repede şi, odată în Paris, o porni în fugă. În curând ajunse la Temple.

  Stragildo se gândise la contele de Valois ca să-i izbutească răzbunarea.

  Cum însă ajunse în piaţa care se întindea în faţa porţii celei mari a fortăreţei Temple, el se opri deodată. Piaţa era ocupată de vreo sută de cavaleri bine orânduiţi, luminaţi cu făclii de răşină, pe care din distanţă în distanţă le purtau unii dintre ei. Era un spectacol grozav. O tăcere adâncă domnea printre militarii nemişcaţi, în beznă, călări pe caii care singuri tulburau noaptea cu nechezările lor. Stragildo îi recunoscu pe cavalerii regelui. Aceştia purtau pe piept însemnele regale. În fine, unul dintre ei ducea un steag albastru pe care erau brodate armele regale.

  Stragildo nu se putea înşela.

  — Regele a venit la Temple! Se gândi el, cutremurându-se. Şi se feri înapoi, se ghemui la vreo sută de paşi de acolo, în dosul unor ulmi groşi, hotărât să aştepte plecarea regelui.

  Dar nici o mişcare nu se făcea printre cavalerii escortei. Timpul trecea. Stragildo îşi muşca pumnii de necaz. Orele trecură una câte una, în tăcere. Stragildo simţea că-l apucă un fel de nebunie. Zorii zilei începeau să lumineze orizontul.

  Îi venea să se apropie de cavaleri şi să le strige:

  — Eu sunt! Sunt condamnat de rege? Ei bine, arestaţi-mă! Dar alergaţi, aici aproape, la grădiniţa cu trandafiri, şi arestaţi-i pe Buridan, pe Bigorne şi pe toţi ceilalţi! Daţi fuga la Montmartre şi o să găsiţi acolo pe vrăjitoarea care a vrut să-l omoare pe rege!

  Stragildo înaintă grăbit şi-l zări şi pe rege care tocmai ieşea de la Temple!

  Era neînchipuit de palid şi de mâhnit! Tânărul acela atât de plin de viaţă, de putere şi de pornire părea neînchipuit de prăpădit! Pe chipul acela se întipărea o deznădejde atât de cumplită şi totuşi, altă dată părea aşa de veselă, aşa de fericită! Stragildo se trase îndărăt, mormăind:

  — E opera mea!

  Contele de Valois îl urma pe nepotul său vorbindu-i încet şi părea că-l asigura de unele lucruri, la care Louis răspundea dând numai din cap.

  În sfârşit, regele încălecă şi se îndepărtă la pas, urmat de escortă.

  Vom vedea, mai târziu, ce se întâmplase în noaptea aceea pe care Louis o petrecuse la Temple… noapte grozavă, în care poate căpătă germenul răului, de care trebuie să se prăpădească în curând.

  După ce regele plecă, contele de Valois mai rămase câteva minute în piaţă, înconjurat de câţiva ofiţeri.

  Un zâmbet nelămurit îi rătăcea pe buze, pe când privea silueta încovoiată care se îndepărta… umbra aceea care, fusese regele.

  — Cred că regele nostru n-o să-şi mai vină în fire după o astfel de lovitură! Şopti un ofiţer lângă el.

  Valois tresări… O flacără scânteie în adâncul privirilor lui.

  Îşi ridică capul, suspină adânc şi privi lung înaintea lui în negură…

  Ce vedea, oare? Poate chiar coroana regală pe care o râvnea cu atâta foc!

  — Unde sunt duşmanii mei? Socotea el în gând. Unde e Marguerite de Bourgogne? Unde e Enguerrand de Marigny? Încotro a pornit-o şi regele? Câte ruine în jurul meu! Dar, pe aceste ruine, eu rămân în picioare!

  Escorta dispărea. Luminile torţelor se pierdeau în strada Vieille-Barbette.

  — Nu mai am duşmani… afară de unul! Adăugă el, tresărind. Şi acela trebuie să moară, mai mult ca ceilalţi! Îl urăsc, îl simt puternic! Fiul meu… e fiul meu! Haidem domnilor, zise el. Şi se întoarse ca să se îndrepte spre uşa închisorii.

  În clipa aceea, cineva, străbătând prin cercul ofiţerilor care-l înconjurau pe Valois, se apropie de el şi, înainte ca mâinile care se ridicau să-l oprească, să-l fi dat la o parte, şopti la urechea lui:

  — Buridan, Myrtille! Ştiu unde sunt! Vi-i dau pe mână!

  — Stragildo! Strigă Valois înmărmurit. Staţi, domnilor, staţi! E o slugă credincioasă!

  Oamenii lui Valois se dădură la o parte şi Stragildo intră cu guvernatorul la Temple.

  Contele se îndreptă spre apartamentul său, îl chemă pe Stragildo şi, când fură singuri, îl întrebă:

  — Ce-ai zis?

  — Zic monseniore că Buridan, Bigorne, Bourrasque şi Haudryot sunt acum la grădiniţa cu trandafiri. Myrtille e la Montmartre şi mă ofer să vă conduc la ea.

  Valois lovi cu putere într-o masă, cu mânerul săbiei sale. Un fecior apăru.

  — Să vină căpitanul meu! Comandă guvernatorul.

  — Monseniore, urmă Stragildo, ce vreţi să faceţi? Vă conjur, ascultaţi-mă! Îi cunosc pe oamenii aceia, nu dorm decât cu un ochi şi-s şireţi ca vulpile… O să le daţi de veste…

  În momentul acela, sosea şi ofiţerul. Fără să ţină socoteală de sfaturile deznădăjduite ale lui Stragildo, Valois strigă:

  — Luaţi douăzeci de oameni, cinzeci… câţi puteţi… duceţi-vă la grădiniţa cu trandafiri… prima curte pe stânga, apucând pe strada Vieille-Barbette şi aduceţi-mi, morţi sau vii, pe toţi pe câţi veţi găsi în locuinţa aceea.

  Căpitanul ieşi.

  Stragildo scutură din umeri şi, posomorât, cu sufletul amărât de necaz, bolborosi:

  — Trebuia să lucrez singur! Toţi regii, toţi nobilii, toţi puternicii nu înţeleg răzbunarea. Şi acesta, care-i unul dintre cei mai de seamă, se încrede în căpitanul său care, la rândul lui, se va încrede în sergent… Lumea degenerează.

  Urmă o tăcere lungă în care, în sala largă nu se auzea decât mersul lui Valois, care trecea de colo până colo cu un zăngănit de pinteni şi un oftat adânc, ce-i ieşea din când în când din piept.

  În sfârşit, Valois se opri în faţa lui Stragildo.

  — Şi zici că Myrtille?

  — E la Montmartre. Numai că, monseniore, dacă trimiteţi după ea cum aţi trimis şi după Buridan, o puteţi pierde pentru totdeauna. Dacă m-aţi fi ascultat, dacă m-aţi fi lăsat să lucrez singur, eu…

  Fără să-l mai asculte, Valois începu să se plimbe iarăşi. Din când în când, asculta dacă nu se înapoia căpitanul.

  Gânduri ciudate îi treceau prin minte. Un fel de orgoliu îi cuprindea mândria aceea de care nu scapă omul care pare că izbuteşte în toate… acel orgoliu pe care dreptăţi adânci şi incalculabile pare că l-au pus în inima marilor cuceritori ai vieţii, ca să le pregătească căderea şi pieirea. Da, totul îi izbutea! Marguerite de Bourgogne, în faţa căreia tremurase de ani de zile, nu mai era decât o prizonieră, aşteptându-şi condamnarea. Enguerrand de Marigny era închis într-o celulă din Temple. Gândindu-se la asta, Valois lovea parchetul cu tocurile, ca şi cum l-ar fi zdrobit sub cizma lui pe potrivnicul acela atât de nesuferit. Cât despre rege, acela îşi pusese toată puterea în mâinile unchiului său. Valois va guverna sub numele lui Louis până în ziua când Louis chiar va sucomba sub grozava lovitură primită drept în inimă. Ce-i mai rămânea? Myrtille! Myrtille aceea pentru care dragostea lui pătimaşă, înceată, brutală începuse să deznădăjduiască… Myrtille pe care o iubea şi o ura totodată… şi Myrtille era să-i cadă în gheare! Cine mai rămânea? Buridan! Da, mai rămânea Buridan! Şi, pe acela, căpitanul lui era pe cale să-l aresteze. Pe fiul acela a cărei viaţă era primejdie, o ameninţare pentru el şi putea să-l facă să piară! Era fiul său? Cu atât mai mult trebuia să-l urască deoarece Buridan putea striga lumii întregi: „Eu, căpitanul Buridan, şeful răzvrătiţilor, regele calicilor, mă numesc Valois!”

  Ambiţie, ură, dragoste, toate primeau în acelaşi timp, strălucită satisfacţie. Ajunsese la apogeu.

  Şi atunci, oh! După supliciu lui Marigny, după dispariţia Myrtillei, pe care ar da-o încolo… după ce ar fi copleşit-o cu dragostea lui, după pieirea lui Buridan pe care ar pune să-l ucidă în vreo tainiţă din Temple… atunci nu i-ar mai rămâne decât să se scape… şi de cei doi fraţi ai regelui! Nu avea decât să aştepte moartea lui Louis şi… ar ajunge stăpânul.

  — Monseniore! Vorbi în clipa aceea căpitanul arcaşilor, intrând. Am îndeplinit ordinele dumneavoastră cu privire la grădiniţa cu trandafiri şi… am înconjurat-o. Am intrat înăuntru cu oamenii, am cotrobăit-o de sus până jos, dar n-am găsit nici suflet de om.

  Valois simţi înecându-l o îngrijorare stranie. Simţi că îngălbeneşte şi că începe să tremure. Deodată i se păru că totul se prăbuşeşte zgomotos, în juru-i.

  Cu un gest poruncitor, voi să-l concedieze pe căpitan. Dar acesta urmă:

  — Cu toate astea am găsit ceva…

  — Ce? Zise cu vioiciune Valois.

  — Două cadavre monseniore.

  Gânduri grozave începură să vuiască ca un fel de clopot de moarte în mintea lui Valois.

  Stragildo sta posomorât şi o strâmbătură de furios îi schimonosea buzele.

  — Două cadavre? Tresări guvernatorul.

  — Cum mă pregăteam să părăsesc casa, un om care-şi are cocioaba alături de grădiniţa cu trandafiri, a venit să-mi povestească o istorie ciudată. Văzuse nişte oameni săpând o groapă şi oamenii aceia plecaseră de la grădiniţa cu trandafiri, ceea ce nu era de mirare având în vedere că-n locuinţa aceea şezuse o vrăjitoare.

  — Omul, monseniore, mi-a arătat locul. Am pus să sape, şi, într-adevăr am găsit două cadavre pentru care nu v-aş fi supărat monseniore dacă această nouă crimă, a celor pe care i-am căutat în zadar, nu v-ar fi interesat direct.

  — Interesat? Tresări iarăşi Valois, verde în faţă. Şi pentru ce?

  — Cele două cadavre, monseniore, sunt acelea ale servitorilor voştri: al Gillonnei şi al jupânului Simon Malingre.

  Valois se simţi mai uşurat.

  — Numai atât?

  Şi, cu toate astea, moartea misterioasă a Gillonnei şi a lui Malingre, ucişi, fără îndoială de Buridan, îi apărea ca o ameninţare chiar pentru el însuşi.

  El îi dădu drumul căpitanului să plece şi întorcându-se spre Stragildo:

  — Eşti sigur că răzvrătiţii erau la grădiniţa cu trandafiri?

  — Văd că mă bănuiţi, monseniore, îi răspunse amărât Stragildo. Dar acum nu-mi mai pasă de nimic, mi-aş da şi pielea… pe mai puţin de un fir de aţă.

  Contele pricepu că omul acela atât de disperat era sincer.

  — Poate că nu e totul pierdut! Zise el. Ia să vedem, ar fi trebuit să te ascult. Dar, poate…

  — Da monseniore, poate… Dacă voiţi să vă încredeţi încă în mine şi să lucraţi singur.

  — Sunt hotărât! Vorbeşte. Ce trebuie să fac?

  — Ei bine monseniore, zise repede Stragildo, începeţi prin a da ordin ca toate porţile Parisului să fie ţinute închise toată ziua. În plus, să se dea vorbă la fiecare poartă că drept compensaţie, toţi vor fi liberi să intre şi să iasă în noaptea viitoare, în numele lui Dumnezeu, stăpânul vostru, şi în numele dracului, patronul meu, nu vă mai gândiţi! Iată, se luminează de ziuă, porţile Parisului se vor deschide şi atunci va fi prea târziu! Prea târziu! Întări păzitorul fiarelor, cu un blestem groaznic.

  — Căpitane! Urlă Valois.

  — Căpitanul se întoarse pe dată.

  — O ştafetă la fiecare dintre porţile Parisului. Ordon să se ţină toate porţile închise, ziua întreagă. Nimeni să nu iasă din Paris.

  — Nimeni, strigă Stragildo. Nici chiar regele!

  Căpitanul îl privi cu mirare pe guvernator.

  — Din ordinul cui, monseniore? Zise el: Al regelui?

  — Din ordinul meu! Strigă Valois, care se sculă în picioare, şi scoţând vorba prin care, pentru întâia dată, îşi manifesta puterea şi ambiţia. Căpitane, vei sta la arest o lună pentru întrebarea pe care mi-ai pus-o! N-am isprăvit. Lângă fiecare poartă să fie pus un pristav şi, din ceas în ceas, să anunţe că porţile vor fi deschise excepţional şi drept compensaţie, oricui, toată noaptea viitoare… Du-te! E ordinul lui Charles de Valois!

  Căpitanul plecă, privind cu ură spre Stragildo.

  — Acum, explică-te! Porunci Valois, cu glas aspru.

  — E simplu, monseniore. Buridan şi acoliţii săi, au zărit, desigur, sosind oamenii voştri. Ei s-au ascuns în vreo fundătură a grădiniţei cu trandafiri sau au fugit. Asta n-are nici o importanţă. Dar Buridan se gândeşte să se ducă, desigur, la Myrtille, în Montmartre, căci l-am văzut acolo, cu ochii mei. Deci, va voi să iasă. Porţile fiind închise, nu va putea. Va aştepta momentul când ele se vor deschide, adică la noapte.

  — Admirabil! Gemu Valois, privindu-l pe Stragildo cu o bucurie sinistră.

  — Aşteptaţi, monseniore! Urmă Stragildo, care începea să nădăjduiască iarăşi. Vom aştepta liniştiţi şi cu răbdare, toată ziua. Seara, pe înnoptate, ieşim, ne ducem la Montmartre, punem mâna pe graţioasa Myrtille şi, chiar în cocioaba în care locuieşte, îl vom aştepta pe blestematul de Buridan. Iată planul.

  — Admirabil! Repetă Valois.

  — Luaţi seama, monseniore, îi veţi da o prea mare valoare.

  — Ce ceri?

  — O mie de galbeni… e prea mult?

  — O mie de galbeni? Strigă Valois, tresărind. Ei bine! Nu, pe dracu, nu e prea mult, urmă el. Mâine am să pun să ţi se numere banii…

  — Mulţumesc, monseniore. Acum luaţi aminte că, dacă sculaţi în picioare toată garnizoana din Temple ca să puneţi mâna pe o fată şi un băiat, veţi pierde încă odată totul, şi va fi ultima şansă. Dumneavoastră, eu şi doi oameni hotărâţi, e tot ce ne trebuie.

  Valois aprobă, dând din cap.

  Lucrurile se petrecură după planul lui Stragildo, care plan, după socoteala banditului şi judecata lui Valois, valora un burduf plin cu aur.

  Pentru Valois, ziua trecu într-o nerăbdare înfrigurată. În sfârşit, se înseră.

  Ordinul dat fusese observat cu sfinţenie. Nici o poartă nu se deschisese ziua întreagă. Când începu să se întunece, Valois se îndreptă spre Montmartre, împreună cu Stragildo care îşi ridică braţele şi arătă lui Valois nişte lumini, care tremurau.

  Valois puse să-i deschidă poarta şi trecu, lăsând acest ordin:

  — Peste o oră, dar nici un minut mai înainte, trecerea e liberă pentru toată lumea.

  Cei patru oameni îşi legară caii la picioarele dealului de nişte pomi. Stragildo îşi ridică braţele şi arătă lui Valois nişte lumini care tremurau pe deal.

  — Myrtille! Zise el, cu glas înăbuşit.

  — Înainte! Gemu Valois, care se înfioră până în măduva oaselor, de o bucurie sălbatică…

  Şi… începură să urce…

  Capitolul XXXI Temniţele de la Temple.

  Îl vom lăsa pe contele de Valois, urmat de Stragildo şi de oamenii săi să-şi sfârşească de suit dealul Montmartre, unde erau încredinţaţi că-l vor prinde pe Buridan şi pe tovarăşii săi, şi cititorul va coborî cu noi în subteranele de la Temple, unde am avut prilejul să mai pătrundem, de astă dată pe urmele Margueritei de Bourgogne.

  Pentru aceasta, trebuie să revenim la momentul când Gautier d'Aulnay fu arestat după neizbutirea încercării îndrăzneţe puse la cale de Lancelot Bigorne ca să-l scape pe nenorocitul de Philippe.

  Deci, Gautier fusese deodată înconjurat de vreo douăzeci de luptători.

  În această memorabilă ocazie, spada lui Gautier se purtă frumos: dovadă cei şase năvălitori care se duseră pe lumea cealaltă.

  — Mii de draci! Urla Gautier, drept orice cuvântare de înmormântare. Unul cu maţele scoase, altul sfâşiat! Oh! Căpăţâna asta care crapă! Bine! Şi tu, viteazule? Pac! Drept în piept! Cine mai vrea? Ah! Bandiţilor! Ah! Îndrăciţilor! Ah! Am să… – Dar nu avu răgaz să mai zică nimic.

  Toată banda sărind asupră-i, se pomeni apucat de douăzeci de mâini, care alcătuiră un fel de cleşte groaznic.

  Cu sabia ruptă, cu picioarele legate, cu braţele înţepenite, el căzu covârşit de numărul lor, orbit de sânge, zăpăcit de loviturile primite în cap, suflând ca un taur, sfidând şi provocând pe adversari, ameninţându-i, încă, să le reteze urechile şi realizându-şi pe jumătate ameninţările, căci în clipa când căzu, găsi mijlocul să-l muşte pe unul şi să-i smulgă urechea stângă cu dinţii…

  Astfel fu doborât bravul Gautier. Apoi, rănit, plin de sânge, fu ridicat şi dus pe sus în subterane şi, din ordinul lui Valois, azvârlit într-o groapă întunecoasă care era mai groaznică decât oricare altă celulă.

  La început, Gautier nu zări nimic, mai întâi pentru că în colţul acela era întuneric şi… pentru că era leşinat.

  După câtva timp, pe care nu putu să-l aprecieze, când îşi veni în fire, începu să se pipăie mai întâi şi constată că nu avea nimic rupt, că nu era rănit, afară de câteva lovituri la cap.

  — N-am murit! Mormăi Gautier, dar… nici nu mai fac vreo para! Ce vor să facă cu mine? M-or spânzura… de gât, ori de picioare? M-or arunca în cazanul cu apă clocotită? Parcă mi-ar plăcea mai mult să fiu decapitat de securea jupânului Capeluche… Hm! Să vedem ce mi-ar conveni mai mult!

  Gautier petrecu vreo două ceasuri să-şi înşire prin minte diferitele feluri de morţi la care se putea aştepta şi să-şi aleagă una pe placul lui, ocupaţie care, dacă nu-i aducea nici o uşurare, nu-i făcea, cel puţin, nici un rău. Şi sfârşi prin a hotărî:

  — Cred că niciuna nu mi-ar conveni. Parcă… tot mai bine ar fi să pot… scăpa de aici, mai cu seamă că mi-e straşnic de foame!

  Era adevărat. Îi era foame. Şi starea asta fu un izvor de gânduri, căci abia atunci începu să-şi reamintească toate ospeţele pe care le luase în tovărăşia veselilor lui prieteni. Ajunsese la un oarecare chef, pe care-l făcuse la Val-d'Amour… şi, lingându-şi buzele, îşi înşiră în minte toate felurile de mâncare pe care le înghiţise în seara aceea, când… deodată, tresări şi se sculă în picioare.

  I se păruse că auzise în temniţă, chiar acolo lângă el, un fel de suspin răguşit.

  — Hei, strigă Gautier, mai e un blestemat aici?

  Şi ascultă.

  Dar nu primi nici un răspuns.

  Cu toate astea în liniştea adâncă, el deosebi şuieratul unei răsuflări greoaie.

  Fără îndoială, mai era cineva acolo! Dar cine? Ce?

  Gautier nu-şi putea da seama de tovarăşul care era lângă el.

  — Om sau animal? Răspunde! Zise el, nu fără oarecare teamă superstiţioasă.

  Căci cum ni se pare că am spus, se zicea că închisoarea de la Temple era plină de stafii. Duhurile monseniorului de Molag şi ale tovarăşilor săi apăreau în mod regulat, în fiecare noapte.

  Gautier asculta cu încordare. Respiraţia pe care o auzea devenise foarte desluşită acum.

  Era o răsuflare scurtă, şuierătoare, ca aceea a unui om care suferă.

  Gautier simţi că i se face părul măciucă. Dar cum era viteaz, făcu o ultimă încercare ca să se pună în legătură cu oricare ar fi fost fiinţa care mai locuia în temniţă. Cititorii vor zice cu drept cuvânt, că Gautier ar fi aflat mai repede dacă ar fi străbătut pe pipăite temniţa şi s-ar fi izbit de tovarăşul necunoscut pe care-l auzea răsuflând, dar cititorii judecă cu spiritul lor modern, liber de superstiţii, cel puţin aşa ne place să credem.

  Cât despre Gautier, cu năduşeala pe frunte, cu inima îngheţată, ar fi înfruntat mai curând cazanele din piaţa porcilor, unde se fierbeau evreii, decât să se mişte din loc. Cu toate astea era brav.

  Făcând dar semnul crucii, el vorbi cam în felul acesta fiinţei care răsufla atât de greu:

  — În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, cine eşti? Te somez să vorbeşti sau să pleci, fiinţă din Infern, fantomă de călugăr… Nu? Nu pleci? Dacă n-ai fi o simplă iluzie a dracului, jur pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh că ai face cunoştinţă cu pumnul meu! Haide… spune drept: eşti fără carne şi oase? Maică Precistă şi voi, sfinţi venerabili la care mă închin întotdeauna, faceţi-vă milă şi scăpaţi-mă de păcătosul ăsta! De ce nu se duce să-l chinuiască pe călăul acela de Valois?

  Sfânta Fecioară şi sfinţii rămăseseră surzi la rugăciunea lui Gautier care începu să întrezărească o umbră a morţii pe care n-o prevăzuse în numărătoarea ce făcuse: moartea prin spaimă!

  Rămase nemişcat, suflând greu, mormăind rugăciuni amestecate cu tot felul de blesteme şi, câteodată, se oprea să asculte, în speranţa că n-o să mai audă nimic.

  Dar pe dată ce se oprea să asculte, începea iar să audă răsuflarea aceea.

  Spectrul tot acolo era!

  Gautier ajunsese în culmile spaimei, când simţi groaza crescându-i încă.

  Temniţa se luminase! Prin noaptea adâncă trecea un fel de pânză alburie, întreţesată ca din nişte raze nestatornice.

  Nu mult după aceea razele se închegară şi temniţa se lumină, deodată, îndestulător ca Gautier să poată distinge fiinţa necunoscută, stafia aceea… dacă ar fi privit într-acolo.

  Dar îşi ţinea ochii strâns închişi.

  Chiar pentru întreaga împărăţie… pentru preţul libertăţii şi n-ar fi privit într-acolo!

  De unde venea lumina?

  Pur şi simplu de la un felinar pe care un temnicer îl atârnase la ferestruia cu grilaj de la uşă, şi aceasta din ordinul lui Valois care-şi avea gândurile lui.

  Dar, pentru Gautier, lumina aceea era de obârşie infernală. El nu se mira decât de un singur lucru, că stafia nu-l înşfăcase încă. Cu o energie deznădăjduită, el repetă invocarea Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh şi făcu într-una la cruci, când, catastrofa mult temută, se întâmplă: Stafia pusese mâna pe el!

  Gautier simţi pe mâna lui, degetele îngheţate ale fiinţei infernale. Se gândi că e pierdut, că rugile lui către sfinţi fuseseră deşarte şi începu să se căiască amar de a nu le fi jertfit niciodată cea mai mică lumânare. Din clipa când se crezu părăsit, lăsat pe mâna stafiei, Gautier se rezemă şi mormăi:

  — Am să-i arăt banditului aceluia de Satana că… nu mi-e frică, nici chiar de Iad! Şi deschise ochii. Deodată strigă îngrozit!

  Ceea ce vedea era mai groaznic în realitatea sa sinistră ca orice ar fi putut să-şi închipuie mai hidos în imaginaţia lui.

  Ceea ce vedea, era un om atât de palid, atât de slab, atât de nenorocit, încât la prima vedere nu-l recunoscu.

  Gura omului aceluia era schimonosită de un fel de râs îngrozitor. Ochii, fără expresie, ochii fără de viaţă erau două prăpăstii de durere. Hainele-i erau zdrenţuite. Răni de-abia cicatrizate îi împrejmuiau faţa.

  Acea nenorocită zdreanţă omenească era tot ce rămăsese din frumosul Philippe d'Aulnay…

  — Philippe! Strigă Gautier, recunoscând pe fratele tău.

  Philippe deschise gura ca pentru a vorbi.

  Dar, din gura aceea, nu ieşiră decât nişte sunete informe, nişte cuvinte de neînţeles.

  — Philippe! Repetă Gautier, înecat de o altă spaimă, care nu mai era o înfricoşare superstiţioasă, dar care-l strângea de gât.

  Philippe dădu drumul mâinii lui Gautier, clătină din cap şi se duse de se ghemui într-un colţ al închisorii.

  Dintr-un salt, Gautier se apropie de el, îl ridică, îl puse pe picioare, îl strânse în braţe şi, începând să plângă cu hohote, zise:

  — Ce e! Ce ţi s-a întâmplat? Ce ţi-au făcut? Cum ai ajuns în halul ăsta? Vorbeşte! Spune-mi un cuvânt un singur cuvânt, numai!

  Din nou buzele lui Philippe se mişcară şi, cu o groază supraomenească, Gautier văzu că gura fratelui său nu mai era decât o gaură neagră din care nu mai ieşeau cuvinte, de unde nu mai scoteau decât zgomote surde, crâmpeie de sunete.

  — Dumnezeule! Gemu Gautier. I-au smuls limba!

  Câteva minute nu se auzi decât plânsul puternicului om; apoi blesteme grozave i se amestecară cu lacrimile şi o furie grozavă se dezlănţui în temniţa pierdută în adâncul acela, la patruzeci de picioare sub pământ.

  Încetul cu încetul, Gautier se linişti.

  Şi atunci îl examină mai cu luare aminte pe fratele său şi fiecare privire i se oprea pe fiecare parte a corpului, cutremurându-se mereu.

  — Sărmanul meu, Philippe! Bombănea uriaşul. Şi eu care voiam să te ucid. Iartă-mă, oh, iartă-mă! În acest moment plătim toate gândurile acelea rele! Nefericită victimă! O iubeai! Iubeai monstrul acela care se numeşte. Nu! Să nu vorbim de ea! Să vorbim de tine. Te-au chinuit rău, spune? Dar acum suntem doi. Şi dacă trebuie să mergem la moarte, rezemându-ne unul de altul, vom suferi mai puţin. Haide, nu te simţi bucuros să fii împreună cu Gautier al tău? Asta nu te înviorează? Dacă nu poţi vorbi, poţi cel puţin să-mi faci un semn sau să-mi arăţi cu ochii ceea ce gândeşti? Vorbeşte-mi cu ochii. O să te înţeleg, nu te teme.

  Philippe rămânea nemişcat, moale, nepăsător, cu nepăsarea aceea grozavă a morţii.

  Gautier îl târî până lângă uşa temniţei, îi apucă capul cu amândouă mâinile şi, aşezat cu faţa în bătaia luminii, îl cercetă cu băgare de seamă, apoi, deodată, îi dădu drumul şi scoase un strigăt înăbuşit.

  Înţelesese! Fiinţa aceea plină de tinereţe, de iubire, de frumuseţe, de putere, Philippe d'Aulnay, nu mai era decât un trup fără suflet. Înnebunise!

  Trecură ceasuri îngrozitoare pentru Gautier, în tovărăşia nebunului, în carcera sinistră luminată doar de razele felinarului, ca şi cum Valois ar fi vrut ca Gautier să sufere până la maximum grozăvenia vedeniei acelea.

  Philippe nu se clintea din colţul său.

  Mai tot timpul, privirea lui rămânea moartă, rătăcită. Uneori, însă, privirea i se pironea asupra uşii. Se însufleţea de o scânteiere plină de foc şi, atunci, Gautier îi zărea sărmana faţă transfigurându-se sub imboldul iubirii care tot mai trăia în el…

  Apoi, nebunul iarăşi recădea în nesimţire.

  Mai întâi o furie grozavă îl apucase pe Gautier. Simţi nevoia să muşte, să ucidă. Îşi zise că cel dintâi temnicer care ar fi intrat, ar fi rămas mort. Dar nimeni nu intra. Mâncarea, i se strecura printr-un fel de ferestruie, făcută la nivelul pământului. Gautier se căznea să-l silească pe fratele său să mănânce o bucăţică de pâine neagră. La început, Philippe primea, apoi, deodată, nu mai mânca. Ori de câte ori Gautier îi întindea o bucată de pâine, nebunul clătina încetişor din cap.

  Furia lui Gautier se potolise. Începuse să plângă. Când ferestruia se deschise, el se rugă de temnicer să se îndure de fratele lui. Dar temnicerul era ca surd şi mut. El împingea pâinea şi oala cu apă în închisoare şi pleca fără nici un cuvânt.

  Câtă vreme trecu? Ceasuri, zile sau săptămâni?

  Gautier nu-şi dădu seama.

  El trăi, dacă se poate zice astfel, lângă nebunul care, încetul pe încetul se apropia de agonie.

  De la un timp, Philippe nu se mai putu scula din colţul în care zăcea. În genunchi, lângă el, Gautier îi ţinea capul, şi zăpăcit, disperat, asista la moartea aceea înceată, cu groaza de a nu înnebuni şi el.

  Un zgomot de paşi se auzi în dosul uşii. Gautier nu-l auzi. Uşa se deschise. O lumină mai puternică se răspândi în temniţă. Dar Gautier nu văzu nici lumina aceea. Câţiva oameni se opriră pe galerie cu pumnale în mână. Un singur om străbătu în temniţă. El se plecă deasupra trupului inform al lui Philippe, în agonie, şi a lui Gautier, care aştepta ca fratele său să-şi dea sufletul. Apoi, omul bătu umărul lui Gautier.

  Gautier ridică capul, apoi se sculă în picioare şi îl ţinti pe străinul care pătrunsese în iadul acela. Îl recunoscu.

  — Majestate, zise el, priviţi ce-aţi făcut din fratele meu!

  Louis al X-lea aruncă o privire nepăsătoare asupra muribundului şi răspunse:

  — Priveşte ce a făcut el din mine!

  Gautier îl privi mai cu luare aminte pe rege şi, fără voia lui, îl cuprinse un fior de milă. Tânărul rege părea îmbătrânit cu treizeci de ani. Părul îi albise. Era galben la faţă, aproape ca Philippe, şi în privirile lui, Gautier întâlni aceeaşi expresie de îndurerare mirată, pe care o întâlnise în privirea fratelui său.

  Câteva minute rămaseră tăcuţi şi în închisoare nu se auzi decât horcăitul din ce în ce mai rar al celui care murea după cum trăise, care se sfârşea din pricina dragostei. Louis se gândea. Ce venise să facă acolo? Ce voia?

  Nu ştia acuma numele? Numele acela, atât de mult dorit, aşa de cu lăcomie căutat al acelea care-l trăda? Îşi reaminti cuvântul vrăjitoarei pe care îl auzise în subteranele din Temple: „În jurul tău, în cercul tău, în familia ta, caută trădarea, caută pe femeia care te înşeală!”

  O femeie îl înşela! O femeie din jurul lui?

  Şi… ce fel de trădare? Ce înşelăciune? Poate se înţelegea cu Flamanzii? Oh! Acum ştia şi numele femeii şi felul trădării!

  Femeia era aceea pe care o adora, era Marguerite de Bourgogne! Trădarea era adulterul, amorul său batjocorit, adoraţia lui târâtă în noroi… adulterul repetat de o sută de ori! Oh! Ce căutase el acolo?!

  Louis al X-lea se întreba mereu lucrurile astea.

  Venise ca să se bucure de suferinţa lui Philippe d'Aulnay? Venise să-l insulte? Să-l lovească? Să ordone vreun chin groaznic? Nu! La fiecare întrebare Louis îşi răspundea: Nu! Atunci ce? Ce voia el?

  Voia, ceea se vor toţi nenorociţii care iubesc: o rază de speranţă! Voia să audă strigându-li-se că se înşeală, că realitatea orbitoare era totuşi minciună şi înşelătorie… că Marguerite îi era credincioasă. Acestea venise să le caute nefericitul rege, în temniţa lui Philippe d'Aulnay: nădejdea! Sau cel puţin… îndoiala!

  Oh! O clipă numai să i se zdruncine grozava siguranţă! Să se mai poată îndoi, să-şi poată făuri singur dovezile nevinovăţiei celei adorate! Şi s-ar simţi reînviind!

  Bietul Viclean (cum i se zicea) nu mai era câtuşi de puţin… vicleanul. Se aplecă deasupra lui Philippe care trăgea de moarte.

  — Sire, murmură Gautier, fratele meu moare…

  — Dar eu? Şi eu port moartea în mine! El moare la Temple. Eu voi muri în vechea fortăreaţă de pe marginea apei. Asta-i singura deosebire dintre noi doi. Lasă-mă, Gautier d'Aulnay, căci trebuie să aflu.

  Regele vorbise cu glasul atât de zdrobit, încât Gautier se dădu înapoi. Louis se aplecă asupra muribundului şi-i zise:

  — Pentru că o să mori, pentru că ai să apari în faţa lui Dumnezeu, judecătorul tău şi al meu, te conjur să-mi spui adevărul. Atât de aproape de moarte, e cu neputinţă ca un creştin să consimtă să-şi dea sufletul dracului pentru o minciună! Ascultă, dar, Philippe d'Aulnay; ascultă-l pe regele tău care a venit la tine… şi-ţi vorbeşte. Ştiu că nu poţi răspunde cu graiul. Poţi cel puţin să-mi faci un semn, care să mă facă să înţeleg…

  În minutul acela, Philippe deschise ochii.

  Privirea lui întâlni pe aceea a regelui.

  O tresărire adâncă îl zgudui.

  Îl recunoscuse oare pe cel ce se aplecase deasupra lui… pe soţul Margueritei?

  Atât de aproape de moarte, o ultimă tresărire a fiinţei intime îi reda pentru câteva momente un rest de judecată?

  Vocea lui Louis făcuse, oare, ceea ce nu putuse face glasul lui Gautier? Se poate!

  În clipa aceea de pe urmă, în ochii muribundului se aprindea o flacără de înţelegere şi, punându-şi toată energia, Philippe ajunse să se ridice puţin, ca şi cum ar fi vrut să se apropie de acel care-i vorbea…

  — Mă recunoşti? Îl întrebă Louis, cu glas tremurător. Recunoşti pe regele tău în mine?

  — Da! Răspunse semnul afirmativ al lui Philippe.

  Regele tresări. Un suspin îi umflă pieptul. Cu glas mai înăbuşit el urmă:

  — Eşti hotărât să-mi răspunzi adevărat, în faţa lui Dumnezeu, care te aude?

  Muribundul răspunse cu acelaşi semn. Şi acel semn fu aşa de solemn, atât de maiestuos, că ar fi fost cu neputinţă să te mai îndoieşti de ceva.

  Un fel de bucurie amară şi sălbatică se strecură în sufletul lui Louis.

  — Ascultă, dar! Tu ştii de ce şi de cine vreau să vorbesc. Ştii că am venit să-ţi vorbesc de Marguerite de Bourgogne.

  Ochii lui Philippe scânteiară.

  Dar în acel moment o voce spartă, cu un accent de ură supremă, strigă în dosul regelui:

  — Marguerite de Bourgogne! Desfrânata de la Turnul Nesle!

  Dintr-o săritură regele fu în picioare, se întoarse şi strigă:

  — Cine a spus aceasta?

  — Eu, răspunse Gautier d'Aulnay.

  Regele se făcuse verde la faţă. Dinţii îi clănţăneau. Năduşeala îi curgea pe frunte, mai rece decât aceea care acoperea fruntea muribundului.

  Adevărul! Groaznicul adevăr! Nu-l cunoştea el oare?

  Nu! El tot nu ştia destul! Fericirea şi nenorocirea definitivă au în comun că omul nu vrea, nu poate crede şi că-i trebuie îngrămădite dovezile.

  Adevărul! Acest om trebuie nu să i-l destăinuiască şi să i-l repete, să-l înfigă mai adânc în creierul lui Louis.

  — Minţi, urlă regele. Minţi! Soţia regelui Franţei nu e ceea ce spui tu!

  — Ascultă, Sire! Strigă Gautier, care-şi pierdea capul şi care-şi strângea pumnii. Eu pot să-ţi spun totul căci am văzut, am auzit, am intrat la însângeratul Turnul Nesle! M-am suit cu fratele meu, Philippe… e adevărat frate?

  Gautier se întoarse spre Philippe şi rămase înmărmurit…

  Muribundul se sculase în picioare!

  El se îndreptă spre dânsul!

  — Vorbeşte! Vorbeşte! Urlă Louis. De-ar trebui chiar să cad trăsnit de cele ce voi auzi. Vreau să vorbeşti! Ce ai văzut? Ce ai auzit… la Turnul Nesle?

  În clipa aceea, Philippe ajunsese lângă Gautier. Îl apucă în braţe şi, cu palma lui îngheţată de moarte, îi închise gura.

  Gautier înţelese! Ultimul gând al lui Philippe era încă un gând de dragoste şi, în clipa în care-şi da sufletul, stăruia încă s-o scape pe regină!

  Gautier îi văzu în faţa-i, chipul acela plumburiu; îşi simţi pe gura mâna care se încleşta… şi iarăşi se trezi în el furia, care încă în vreo două-trei rânduri îi şoptise idei ucigaşe împotriva fratelui său. El smuci la o parte, cu putere, mâna muribundului care se agăţase de el, şi se susţinea în picioare prin ultima sforţare a fiinţei sale galvanizată.

  — Ah! Urlă Gautier nu te-ai sacrificat destul pentru o desfrânată? Pe mine, fratele tău, pe Buridan, pe Guillaume, pe prietenii lui, pe toţi ne-ai jertfit tu, Philippe, pentru Marguerite de Bourgogne! Destul. Trebuie să fie zdrobită cum o să fiu şi eu, cum eşti şi tu. Sire, ascultaţi…

  Din nou mâna îngheţată se apăsă pe gura lui Gautier.

  În ochii lui Philippe lucea o rugă deznădăjduită. Din gură îi ieşea un vaiet jalnic; desigur, în clipa aceea nenorocitul încerca să spună ceva, un cuvânt şi vorba aceea, în locul buzelor, ochii lui, atitudinea lui, toată fiinţa lui o striga: „Nevinovată! Marguerite e nevinovată!”

  Dar Gautier, îi îmbrânci iarăşi mâna la o parte.

  Philippe căzu în genunchi: trăgea de moarte.

  — Într-o noapte, urmă Gautier, cu acelaşi urlet de furie şi de necaz, într-o noapte, ne-a chemat la Turnul Nesle; auzi Sire? Marguerite, regina Franţei, Marguerite de Bourgogne ne-a atras în acea vizuină sângerândă, unde îi atrăsese pe mulţi alţii, înaintea noastră…

  Louis al X-lea se rezemase de zidul temniţei. Capul i se aplecase în piept…

  Era nemişcat, de parcă se împietrise…

  Nu-l privea nici pe Gautier, nici pe Philippe, ci pe el însuşi.

  La picioarele lui, mişcă ceva. Regele simţi agăţându-i-se ceva de genunchi, dar nu-l luă în seamă: el asculta glasul înspăimântător al lui Gautier

  — În seara aceea, Sire, nu avu loc nici o orgie. Philippe, fratele meu, nu primi să ia parte la ea! El o iubea pe Marguerite a ta, urmă Gautier, cu râsul lui îngrozitor, şi din clipa când pricepu că îngerul visurilor sale era o femeie pierdută, el începu să moară. Priveşte-l, rege!

  Louis nu-l privi. Avu o zguduitură nervoasă, ca să se scape de ceea ce i se agăţase de genunchi. Acela era Philippe, care se târâse spre rege şi, în ultimele spasme ale agoniei, încerca, într-un ultim gest de rugăminte, să proclame nevinovăţia Margueritei.

  Zguduitura regelui îl făcu să cadă pe pământul noroios al temniţei.

  — Adu-ţi aminte, Philippe! Urlă în clipa aceea Gautier. Adu-ţi aminte! Am fost cusuţi împreună într-un sac, auzi rege, Marguerite ta ne-a vârât într-un sac, de vii, din vârful turnului am fost azvârliţi în fluviu.

  Un fior de groază îl cutremură pe rege.

  El aruncă o privire asupra lui Philippe, ca pentru a-l întreba o ultimă dată.

  Îl văzu, atunci, arătând pumnul fratelui său.

  Apoi, deodată, Philippe se prăbuşi la pământ. Murise.

  Regele se aplecă, atinse fruntea cavalerului, se ridică, zicând:

  — A murit…

  Un hohot de râs furios îl zgudui pe Gautier care urlă:

  — Unul mai mult, unul mai puţin! Ce are a face? Dacă ar trebui să numeri toate cadavrele pe care Marguerite de Bourgogne le-a semănat în calea ei, ai înnebuni, rege! Du-te şi întreabă Sena, să-ţi spună taina ei, ea-ţi va răspunde, poate, câţi amanţi a cărat! Mort! Sărmanul meu Philippe a murit! Urmă uriaşul, izbucnind în hohote de plâns. Astăzi e rândul lui, mâine al meu! Ucide-mă, Sire, omoară-mă. Căci eu am fost, ce n-a vrut Philippe să fie. Am fost amantul desfrânatei de la Turnul Nesle!

  În faţa cadavrului lui Philippe, în faţa blestemelor lui Gautier, regele dădu înapoi.

  El ajunse la uşă şi, şovăind, se înfundă în galeria întunecoasă, urmărit de departe de urletele care se înălţau din temniţă.

  Capitolul XXXII Turnul Luvrului

  — Louis se sui până la apartamentul contelui de Valois. Când acesta îl văzu intrând pe nepotul său, rămase încremenit de un fel de spaimă, în fundul căreia era poate un început de remuşcare. Louis Vicleanul abia mai era de recunoscut.

  Trăsăturile feţei obosite, pielea-i plumburie, înfăţişarea-i copleşită, mâinile tremurânde, nervoase, ochii plini de o nespusă mirare, totul vădea limpede că regele primise una dintre loviturile de care temperamentele violente şi foarte naive în fond, ca al lui, nu se mai tămăduiesc.

  Dar, Valois înlătură repede ideile acelea de milă, care începuseră să-i răsară în minte şi, cu o bucurie sălbatică, se gândi:

  — E lovit de moarte!

  Se apropie de nepotul său care se trântise pe un fotoliu.

  — Sire, murmură contele, i-aţi văzut pe prizonieri? Curaj, Sire!

  — Lasă-mă! Zise regele, cu glas, în aparenţă indiferent. Orice vorbă nu-mi poate face decât rău în acest moment. Ah! Ascultă o clipă, Valois. Unul din cei doi oameni a murit… Ce moarte! Multă vreme o să port în ochi viziunea… dacă oi mai avea mult de trăit!

  — A murit! Bolborosi Valois care, fără voia lui, se cutremură.

  — Da, a murit în faţa mea. Să pui să-l îngroape. Să pui să i se facă slujba la biserică. Vreau ca tânărul acela să fie îngropat cum trebuie, în pământ creştin.

  — Bine, Sire. Am să dau ordine, zise Valois încremenit.

  — Şi celălalt, Sire? Ce trebuie să fac cu el?

  — Celălalt? Întrebă Louis care-şi ridică chipul prăpădit de durere.

  — Da, cel viu. Sunt doi, Sire! Unul a murit, dar celălalt?

  Louis scrâşni din dinţi. Cuvintele pe care Gautier le grăise într-un acces de nebunie, răsunau în capul lui.

  „Am fost ceea ce Philippe nu a vrut să fie! Am fost amantul desfrânatei!”

  — Ce trebuie să fac cu cel viu? Repetă Valois, cu o ironie amară. Fără îndoială, să-i dau drumul?

  — Ţine-l închis şi să i se sfârşească iute procesul. Vreau un chin groaznic pentru acest om, auzi? Taci, tu n-ai pricepe. Du-te, acum…

  — Sire, zise Valois, mă supun. Dar, oricât de amărât v-ar fi sufletul, sunteţi rege, nu puteţi uita afacerile Statului. Sire, o simplă semnătură pe aceste pergamente, şi vă las. Iată pana, iată călimara! Semnaţi, Sire!

  — Ce sunt pergamentele acelea? Întrebă Louis, aruncând o privire fugară asupra hârtiilor pe care Valois i le punea pe masă, lângă el.

  — Sire, nu puteţi uita că avem în temniţele din Temple un prizonier important, un trădător, un răzvrătit, un delapidator al banului regal, un sperjur şi falsificator de monede. Sire! E vorba de omul care a vrut să vă omoare.

  — De ce n-a izbutit?! Şopti regele. Aş fi murit, fără să ştiu.

  — E Marigny, Sire! Aceste hârtii sunt ordinul de punere sub acuzare şi în judecată! Trebuie să se facă acest lucru iute, trebuie să se dea un exemplu grozav…

  — Marigny? Bolborosi Louis, trecându-şi mâinile ca de ceară, pe frunte. Dă-mi să semnez… Şi semnă…

  Cu privirea învăpăiată, Valois îi urmărea mâna care era gata să-l asasineze pe Marigny şi, când se sfârşi, luă pergamentele cu un gest sălbatic şi numai atunci ieşi. Louis rămase singur.

  Spre ziuă, se sculă, îl chemă pe Valois şi, fără vreo explicaţie, ieşi de la Temple. Apoi, porni spre Luvru.

  S-a văzut că tocmai în clipa aceea, Stragildo ajunsese la contele de Valois.

  Cât despre Louis, el se duse în apartamentul lui fără să zică un cuvânt, se închise în odaia lui şi, îmbrăcat cum era, se trânti pe pat, unde adormi îndată, greu, într-un somn ca de plumb. Când se deşteptă, se înnopta şi negurile învăluiau Parisul.

  Atunci, îl chemă pe căpitanul gărzilor, pe Hugues de Trencavel şi-i zise:

  — Urmează-mă la Turnul Luvrului.

  Am avut ocazia să spunem câteva vorbe despre diversele turnuri ale vechiului castel feudal. Vorbind de Turnul Luvrului, regele voia să zică Turnul cel Mare, Turnul principal. Acel Turn, la picioarele căruia, la începutul acestei povestiri i-am văzut oprindu-se pe Jean Buridan, era tocmai acela unde se închideau prizonierii de Stat.

  Acolo fusese dusă şi întemniţată, Marguerite de Bourgogne.

  Ea ocupa etajul al doilea care era alcătuit din două odăi: una mică, în care vegheau îndeobşte opt oameni care se schimbau din două în două ore, pentru ca regina să nu poată să încerce nici o corupere, şi una mare, în care locuia chiar Marguerite. I se dăduse voie să-şi ţină pe lângă ea pe Juana, care dormea în aceeaşi odaie, care era mare şi bine mobilată. O fereastră uriaşă o lumina, dar gratii groase, de fier, făceau cu neputinţă orice încercare de evadare.

  Fereastra da spre fluviu. În partea cealaltă a Senei se vedea Turnul Nesle.

  Acolo o regăsim pe regina Franţei.

  Cât despre surorile ei, Jeanne şi Blanche plecaseră chiar a doua zi, după arestarea Margueritei, sub cuvânt să-şi revadă bărbaţii, care se războiau. Plecaseră fără să-i arate surorii lor cel mai mic semn de dragoste sau milă.

  Trebuie să mărturisim că nu ştim ce soartă au avut. Ni se pare, totuşi, că nu s-au dus la bărbaţii lor, contele de Poitiers şi contele de la Marche. E mai de crezut că au trebuit să se refugieze, undeva, în străinătate. În orice caz, asta n-are nici o importanţă pentru istoria noastră. Am vrut doar să le arătăm în treacăt, laşitatea.

  Deci, în Turnul cel Mare îşi petrecea Marguerite de Bourgogne viaţa, acum.

  Şedea ore întregi, în fundul unui fotoliu, abătută, verde la faţa, cu înfăţişarea unei moarte. Uneori, speriată, Juana se apropia de ea şi o atingea ca să se încredinţeze că trăia încă.

  Marguerite se cutremura, sărea în sus, ca atinsă de un fir electric. Se scula, o îmbrâncea pe slujnică şi striga:

  — Nu se poate să mă lăsaţi să mor în pace?

  Alteori se plimba repede de colo până colo, gâfâind, cu spume la gură. Splendidul ei păr auriu, ca de leoaică, i se revărsa pe umerii aproape goi, în timp ce ea îşi frângea mâinile zbierând:

  — Nu vreau să mor! Nu vreau să mă ucidă! Vreau să mai iubesc… să iubesc mereu.

  Fereastra care da spre fluviu, era cu îngrijire astupată cu nişte perdele, şi în odaie domnea o lumină mohorâtă, prielnică gândurilor triste.

  În umbra adâncă, Marguerite îi apărea Juanei, care-o privea înspăimântată, ca o victimă pe care Fatalitatea o hărăzise să fie mistuită de flăcările iubirii.

  În clipele acelea, slujnicuţa se ghemuia într-un colţ şi privea îngrijorată la crizele de furie amoroasă care o doborau pe regină.

  Într-un rând, fata voise să deschidă perdelele ca să intre lumină, căci se gândea că soarele i-ar alunga lucirile amorului.

  Marguerite se repezise la ea, o îmbrâncise cu putere şi strigase:

  — Dacă te mai atingi vreodată de perdele, te ucid.

  În ziua în care regele se înapoie de la grozava vizită pe care o făcuse la Temple, Marguerite de Bourgogne părea mai liniştită. Întinsă pe o canapea, vorbea cu Juana mai blând, decât o făcuse până atunci.

  — Crezi tu, întreba ea, că o să mă ţină multă vreme prizonieră, aici?

  — Oh! Nu doamnă, răspunse Juana. E cu neputinţă. La urma-urmei sunteţi regină…

  — E-adevărat, sunt regină, dar sunt şi soţia vinovată… adulteră, precum zic ei, urmă ea, dând din umeri ca şi cum acest foc, pe care natura l-a pus în mine, ar fi o crimă… ca şi cum iubirea ar fi o greşeală pe care trebuie s-o ispăşeşti! De ce? Pentru că i-a plăcut ducelui de Bourgogne să mă dea unui fiu al lui Philippe cel Frumos, ar fi trebuit să renunţ la tot ceea ce era viaţa mea? Oare nu-l iubeam şi pe el? Oare nu-i dam şi lui sărutările mele? Oare nu-l iubeam destul ca să-i pot ascunde scârba pe care mi-o inspira uneori? Nu era ipocrizie, ci milă. Ar fi trebuit să-mi fie recunoscător: şi el pune să mă închidă, acum?

  Astfel judeca Marguerite, mergând până la cele mai riguroase prevederi ale legii naturii, în contradicţie desăvârşită cu legile sociale. Ea judeca întocmai ca un animal… ca o leoaică.

  — Şi ce crezi că au să facă cu mine? Oare, au să îndrăznească să mă judece şi să mă osândească?

  — E cu neputinţă doamnă, răspunse Juana, căci regina îi apărea ca o fiinţă excepţională, foarte sus pusă, deasupra omenirii. E cu neputinţă. Mai curând cred că regele vă va da o escortă care să vă conducă până în Bretania.

  — Da! Îngână Marguerite, pe gânduri. Atâta doresc şi eu… să ne despărţim… Oh! Mi-aş da cinci ani din viaţă, numai să pot şti… ce gândeşte regele?

  În clipa aceea, în camera vecină se auzi un zăngănit de arme. Cineva strigă:

  — Loc regelui!

  Uşa se deschise. Louis apăru. Dintr-un salt, Marguerite se sculă în picioare şi cu capul aplecat, gâfâind, îşi întipări pe chip o înfăţişare tristă, cu repeziciunea şi priceperea aceea neasemuită care o făcea stăpâna desăvârşită a tânărului acela.

  Louis făcu un semn. Juana ieşi. El închise uşa. Se îndreptă spre regină, se opri la doi paşi de ea, şi-i şopti blând:

  — Iată-mă, Marguerite! Priveşte-mă!

  Ea tresări până în adâncul sufletului.

  Blândeţea aceea la un om violent după cum era regele, vocea pe care se aştepta s-o audă răsunătoare şi vuind de blesteme şi întinsă până la urechi… acum stinsă, ca venind de departe, o umplu de mirare.

  Oare Louis era omul acela? Louis cel violent, Louis bătăiosul era cel ce vorbea astfel? Ea ridică capul încet şi îl zări pe bărbatul ei.

  Se înfioră. Uită că avea de jucat un rol ca să-şi scape libertatea, poate chiar capul. Uită că omul acela venea ca judecător. O mirare de nedescris o pătrunse până în fundul sufletului.

  Mirare, milă, o milă imensă, da, dar şi un fel de mândrie puternică… Niciodată nu văzuse, nici pe chipul palid al lui Philippe d'Aulnay, care o adorase cu o pasiune atât de curată, niciodată nu văzuse pe faţa unui om un prăpăd atât de mare pricinuit de suferinţă. Şi în mintea ei, regina şopti:

  — Cât mă iubea!

  Louis clătină încetişor din cap.

  — M-am schimbat, nu-i aşa? O întrebă el cu un zâmbet neînchipuit de trist.

  Ea rămase mută. Îl privea cu o mirare sălbatică, şi ceva neauzit, grozav, ciudat, fabulos, se petrecea în inima aceea cu treceri bruşte, cu bătăi năprasnice…

  — Cum l-aş fi iubit, dacă… începuse a se gândi Marguerite, dar, deodată, începu să tremure, şi fenomenul straniu se săvârşi, se formulă:

  — Dumnezeule! Nu cumva voi începe de-acum să-l iubesc? Acum!

  Înmărmurită, zdrobită de gândul acela înspăimântător, ea ridică din umeri, se împotrivi din tot sufletul celor ce simţea strecurându-i-se cu toată grozava ironie pe care natura o pune în unele dintre făpturile sale.

  Să iubească! Să înceapă să-l iubească!

  Oh! Să-l iubească cu o dragoste curată, nevinovată, cu o iubire de fecioară care deja îi primenea sufletul înfocat, o transformare, o transfigura!

  Să-l iubească pe tânărul acela pe care-l dispreţuise, îl batjocorise, pe care-l ucisese!

  Să-l iubească! Da! Era să-l iubească, tocmai pentru că-l vedea murind, nu de ruşinea de a fi fost batjocorit, nu de necazul pe care-l resimt soţii înşelaţi, ci de durere, din dragoste!

  Răsufla cu greutate. Se trase înapoi. Şi-şi ţinea ochii ei plini de înfricoşare, de mirare şi de spaimă aţintiţi asupra privirilor regelui. Simţea îngrijorarea acelei iubiri! Spaima ei!

  Louis înaintă încet, până la o masă pe care puse o sticluţă plină cu un lichid limpede ca apa de izvor.

  Apoi se duse la fereastră şi trase perdelele.

  Razele soarelui care apunea năvăliră în odaia unde se desfăşura drama aceea.

  Dintr-o mişcare nervoasă, Marguerite se întoarse spre fereastră… O apucă un fel de ameţeală. Grozăvenia vieţii ei trecute i se dezlănţui în vârtejuri care-o ameţiră. Întinse braţele, dădu din mâini ca şi cum ar fi voit să gonească un spectru şi horcăi:

  — Turnul Nesle!

  Un suspin umflă pieptul lui Louis.

  Ea căzu în genunchi, îşi acoperi faţa cu mâinile şi bolborosi:

  — Închideţi perdelele, Sire! Vă conjur. Nu vedeţi cât sufăr!

  Aplecat asupra chipului aceleia pe care se vădea atâta părere de rău şi remuşcări, Louis al X-lea clătină încetişor din cap şi zise:

  — Iată mărturisirea! Da! Dacă aş avea nevoie ca să mă încredinţez încă de o mărturisire din gura ta, iată acea mărturie! Turnul Nesle, Marguerite, este irecuzabilul martor al nenorocirii mele. Zici că suferi? Eu nu mai sufăr. Cred că nu mai pot suferi… Turnul Nesle! El e Gautier şi Philippe d'Aulnay, cusuţi într-un sac şi aruncaţi din vârful turnului, de pe platformă în Sena.

  Ea începu să plângă cu hohote şi mai grozave şi se încovoie şi mai tare, ca şi cum ar fi fost copleşită de povara remuşcării.

  — Philippe a murit, Marguerite! Urmă regele.

  Marguerite scoase un ţipăt sfâşietor.

  El urmă parcă fără să fi auzit nimic:

  — Gautier o să moară. Au intrat la Turnul Nesle şi moartea i-a atins pe frunte, cum i-a atins pe toţi aceia care au trecut pragul lui blestemat. Priveşte, Marguerite, haide, trebuie să-l priveşti! Eu cum mă uit?

  Terorizată, ea se supuse, se sculă, şi ochii larg deschişi i se ţintuiră într-acolo, asupra Turnului.

  — Ce vezi Marguerite? Vorbeşte! Dacă nu vorbeşti, voi vorbi eu!

  — Iertare! Gâfâi Marguerite. Iertare, Louis.

  — Voi vorbi eu, dar! Îi vezi pe cei pe care i-ai atras acolo, sus. Câţi sunt? Cine va putea să-i numere? Cine va putea număra sărutările cu care gura ta a îmbătat şi a otrăvit gurile amanţilor tăi… de o noapte. Iată Sena! Ar trebui să putem asculta ce spune! Şi dacă culegem vaietele pe care le-a auzit! Am văzut, Marguerite, am privit acolo, sus… chiar acolo unde tu răspândeai amorul şi moartea… am privit tablourile care înfăţişau frumuseţea ta… acolo! Am suferit şi am plâns! O, Marguerite, aveam o atât de mare încredere în tine, vezi tu? Mi se pare că l-am prins pe Dumnezeu cu minciuna…

  Un geamăt sfâşietor ţâşni dintre buzele contractate ale Margueritei.

  Era îngrozitor. În asta stă întreaga ticăloşie a întâmplării! Acum când tânărul acela îi vorbea aşa, o sfâşia o adâncă şi amară părere de rău de încrederea aceea sublimă, pe care dacă ar fi ştiut-o preţui, după cum începea s-o priceapă, ar fi fost viaţa ei! O, dacă monstruoasa greşeală a pasiunilor sale nu s-ar fi înfăptuit, cât ar fi fost de fericită!

  Ca şi cum s-ar fi înduioşat de suferinţele ei, Louis Vicleanul lăsă perdelele binişor.

  Viziunea îngrozitoare se şterse.

  — S-a sfârşit! Urmă regele. Viaţa noastră s-a terminat, Marguerite. Şi când mă gândesc la toată fericirea pierdută, mă apucă o furie, nu împotriva ta, ci contra mea care n-am ştiut la vreme ce fel de femeie erai. Adu-ţi aminte. Te-am iubit de când te-am văzut, te-am adorat. Mi se păreau prea încete ceremoniile şi sărbătorile care au precedat cununia noastră. Parisul întreg era plin de zâmbetul şi de strigătele mele de bucurie. Atunci m-am poreclit „Vicleanul”. Ar fi trebuit să-mi zică „Îndrăgostitul”… Toată viaţa mea e acolo, Marguerite. E toată în dragostea care a rămas aceeaşi, din clipa în care te-am întâlnit, de când te-am văzut în trăsura ta trasă de caii tăi, cei albi. Oh! Fermecătoarea zi de vară! Oh! Razele de soare în pădure şi în inima mea, coifurile care luceau, penele care fâlfâiau, trompetele care salutau sosirea ta în regatul tatălui meu! Toate astea le revăd, Marguerite. Şi te văd, aşa cum ai fost întotdeauna cu mine… atât de pricepută, oh! Atât de pricepută, încât aş fi ucis chiar pe tata, dacă mi-ar fi spus că tu nu mă iubeai! Cât de fericiţi am fi fost, Marguerite, dacă m-ai fi iubit. Atât de tineri pe cât suntem amândoi, câţi ani de fericire nu ni se puteau desfăşura înainte! Totul se prăbuşeşte, totul moare, totul s-a sfârşit!

  Tăcu!

  Cu inima bătându-i cu putere, Marguerite îşi închipuia fericirea care-i scăpa din mâini. Dacă l-ar fi iubit pe Louis!

  Dacă… Oh! Nenorocita de ea! Oh! Ultima, îngrozitoarea catastrofă a inimii sale zbuciumată de pasiuni!

  Acuma îl iubea!

  Pricepea, simţea că o să-l iubească acum, că o să-l adore cu o dezlănţuire de dragoste furioasă! Îl iubea! Şi nu mai putea să i-o spună!

  Cine ştie dacă printr-un efort sublim n-ar fi mai putut să joace o ultimă comedie, să mai mintă, să probeze regelui că-l iubea, să-i demonstreze că evidenţa era o minciună şi minciuna un adevăr!

  Da! Ar fi încercat, fără îndoială! Ar fi câştigat poate victoria aceea înspăimântătoare!

  Dar simţi că nu mai putea.

  Să nu mai poţi minţi atunci când o minciună te-ar scăpa de moarte şi de groază!

  Nu mai putea juca comedia iubirii pentru că iubea, cu adevărat.

  Louis se îndreptase din nou spre masă, unde pusese sticluţa. O luă în mână şi, gânditor, o examină un minut.

  În clipa aceea, cu răsuflarea întretăiată despletită, sublimă, Marguerite se îndreptă spre el, căzu în genunchi, îşi ridică capul către rege şi splendidă, şi tragică îi strigă:

  — Louis, te iubesc!

  El se cutremură de groază. Minciuna îi păru hidoasă!

  Şi ea nu minţea!

  Strigând cu toată pasiunea-i puternică, dezlănţuită cu vaiete grozave, cu hohote de plâns, cu zâmbiri sfâşietoare, ea şopti, strigă, urlă bolborosi…

  Şi iată ce auzi Louis. Iată ce văzu.

  Iată ce luă drept cea mai nebunească comedie şi care totuşi nu mai era comedie, acum!

  — Louis te iubesc! De când? Nu ştiu. Din totdeauna, poate! Ascultă! În luptele cavalereşti, când înaintai pe calul tău cu lancea în mână, eram furioasă sau credeam că sunt. Dar ceva striga în mine. Nebuno! Smintito! Nu voiam să te iubesc! Te iubeam! Ascultă tot! Mărturisesc tot! Am fost infamă, mai ticăloasă ca toate femeile pierdute. Am fost criminală. Am ucis… Sunt o groază de stafii în mine şi în jurul meu. Nenorocită ce sunt! Oh! Ce groază, ce nenorocire! Louis te iubesc! Ucide-mă! Biciuieşte-mă! Pune-mă să sufăr chinul femeilor adultere, dar lasă-mă să-ţi strig că te iubesc! Ah! Dulceaţa acestui cuvânt! Pentru prima dată îl şoptesc cu buzele şi cu inima. Pentru întâia dată, mă învăluie în razele-i luminoase! Louis, te iubesc! Acest cuvânt l-am repetat altora, la toţi… până la dezgust. Omoară-mă! Dar niciodată n-am simţit în sufletul meu o beţie ca cea din minutul ăsta, o astfel de dulceaţă, o mirare ca astăzi. Suflet de noroi! Inimă murdară! Desfrânată! Infamă! Sunt femeia depravată, de la Turnul Nesle! Grozavă părere de rău a fericirii pierdută şi pe care o întrezăresc în minutul ăsta! Oh! Louis, ochii mi se deschid, inima-mi renaşte la o viaţă nouă şi sufletul meu de noroi se purifică… Louis, Louis te iubesc! Lasă-mă să-ţi strig. Lasă-mă să strige fiinţa mea toată să… iubesc! Eu! Eu! Marguerite de Bourgogne, desfrânata. Iubesc! Deliciul şi delirul amorului, pe care nu le-am cunoscut niciodată, pe care le-am căutat în toţi ochii pe toate buzele, îl aflu, în sfârşit! Dumnezeule îndurător, Dumnezeule atotputernic, lăudat să fii! Îţi voi mulţumi de pe rug, dacă aş putea să strig într-o ultimă sforţare a corpului şi a inimii mele, că Marguerite de Bourgogne ştie ce e iubirea, dacă aş putea să mor şoptind: Louis, iubitule… Louis te iubesc!

  Un hohot de râs clocotitor, groaznic, răsună deodată…

  Ea îşi ridică privirile spre el şi… se rostogoli la pământ: Louis nu o credea! Niciodată Louis nu o va crede!

  Pumnii lui Louis se ridicară o clipă, ca şi cum comedia depravatei i-ar fi reînviat unul din accesele furiei, ca şi cum ar fi vrut să o zdrobească.

  Dar pumnii lui se lăsară încet, în jos. Şi râsul lui strident, funebru, porni din nou, răsună, alunecă peste capul Margueritei prăvălită la picioarele lui.

  Nici măcar atât! Ea nu merita nici s-o ucidă! Se sfârşise cu desăvârşire.

  Lumea întreagă se prăbuşea. Ea se afunda în grozăvenie, pe veci!

  — Adio! Zise cu glas înăbuşit Louis.

  Ea nu-şi ridică capul. Rămase ghemuită în acelaşi colţ, lângă fereastră. Auzi cum Louis pleca încet. Spusese numai atât: Adio! Cum i-ai grăi unui mort. Era chiar sfâşietor! Sfârşitul! Murise pentru el.

  Ajuns lângă uşă, Louis al X-lea se întoarse spre ea.

  — Marguerite, zise el, nobilii voiesc ca onoarea regelui să fie nepătată. Vor să ţi se înceapă procesul şi să fii osândită, pentru ca o pedeapsă exemplară să arate lumii că nimeni nu trebuie să se atingă de onoarea regilor… Dar eu… tu mă cunoşti, mă-nţelegi!

  El se opri un minut dus pe gânduri. Ea nu se mişca. Nimic nu mai tresărea într-însa.

  — Atunci, urmă Louis, m-am gândit să-ţi fac o favoare supremă, Marguerite, căci… te-am iubit… te-am iubit… În sfârşit, iată… vei găsi în sticluţa asta ceva care să te scape de proces şi de pedeapsă… Adio, Marguerite, adio!

  Regele plecă. Când se întoarse în apartamentul său, păru că uitase că mai există o Margaretă pe lume. Dădu ordin numai ca cineva să intre din ceas în ceas în închisoarea reginei şi să i se anunţe dacă nu s-a petrecut nimic nou.

  Louis aştepta clipa când Trencavel va veni speriat să-i strige:

  — Sire, Majestatea Sa Regina a murit. S-a otrăvit!

  Dar… clipa aceea nu sosi…

  Şi vom spune, într-un alt capitol, ce s-a întâmplat cu Marguerite de Bourgogne.

  Înainte de a termina acest capitol să mai notăm un incident:

  Când Louis al X-lea se reîntoarse în apartamentul lui, îl găsi pe contele de Valois care-l întrebă din ochi. Louis răspunse:

  — Ei bine! Am condamnat-o. Regina o să moară.

  — I se va face proces? Bolborosi contele, cutremurându-se de groază.

  Şi într-adevăr, era cu neputinţă ca înainte de a muri, în timpul interogatorului, fie din răzbunare, fie pentru oricare alt motiv, Marguerite să nu exclame:

  — Primul meu amant a fost Enguerrand de Marigny; al doilea amant se numea Charles, conte de Valois, fratele lui Philippe şi unchiul soţului meu Louis!

  Şi atunci, el, Valois, s-ar duce pe urmele lui Marigny în temniţele de la Temple.

  Cu orice preţ trebuia să nu se facă acel proces… Cu orice preţ, trebuia ca regele să nu mai stea de vorbă cu Marguerite. Valois, care tremurase tot timpul cât Louis fusese la Turnul cel mare de la Luvru, oftă uşurat când ghici din ţinuta lui Louis că nu fusese încă denunţat de Marguerite.

  Dar totodată, el se gândea să demonstreze lui Louis, interesul, necesitatea politică de a opri acel proces… În clipa aceea Louis repetă:

  — Regina o să moară, îţi spun. Poate că a şi murit în acest moment.

  — Cum aşa, Sire?

  Valois îşi înăbuşi strigătul de bucurie furioasă, care-i clocotea în piept.

  — I-am lăsat o otravă! Zise Louis liniştit.

  Era salvat! Nu se mai putea teme de denunţările reginei Marguerite.

  — Sire, reluă el, în nenorocirea grozavă care vă loveşte şi de care voi găsi mijloc să vă mângâi…

  — N-am nevoie de mângâieri, zise regele, cu glas liniştit şi atât de mâhnit încât Valois rămase mirat. El îl privi pe rege şi-şi zise:

  — E lovit de moarte, totul merge bine! Gândi Valois, apoi urmă: Sire, cu toate astea trebuie cineva să se ocupe de afacerile publice. Ţinând seama că regele o să aibă azi alte preocupări, am luat în mână afacerile urgente, care nu se puteau amâna pe mâine…

  — Mulţumesc, dragă unchiule! Zise Louis. Devotamentul tău mi-este foarte preţios în momentele acestea!

  — Astfel, urmă Valois, am pus să se ţină închise toate porţile Parisului azi; de altfel şi în schimb, vor fi deschise toată noaptea. Nădăjduiesc să-l prind pe Buridan…

  — Orice ai făcut e bine făcut. Dar Buridan n-a fost prins?

  — Nu, Sire! Mă înşelasem.

  Louis clătină din cap, rămase pe gânduri câteva minute, apoi urmă:

  — Dacă o fi prins curând, vreau să mi-l aduceţi aici! Ai auzit? Şi să nu i se facă nici un rău.

  — Bine, Sire! Răspunse Valois, mirat.

  — Poate că el mă va consola! Se gândea Louis.

  Şi Valois se gândea şi el:

  — Fii pe pace, rege dobitoc, nu i se va face nici un rău; lovitura de pumnal pe care va primi-o îl va doborî fără durere.

  — Sire, urmă el tare, dacă îmi daţi voie este vremea să mă înapoiez la Temple, căci avem prizonieri de seamă… pe trădătorul Marigny, în afară de Gautier d'Aulnay şi tremur întotdeauna de teamă ca, în lipsa mea…

  — Du-te, scumpul meu Valois, du-te…

  Contele salută cu un zâmbet de ură satisfăcută. Valois, care după convorbirea cu Stragildo venise la Luvru să vadă ce se va mai întâmpla cu Marguerite, liniştit acum, se zorea să se întoarcă la Temple, căci, se apropia ora când trebuia să pornească spre Montmartre. El îl salută pe Louis al X-lea şi se îndreptă spre uşă. Dar atunci o altă idee care-l făcu să îngălbenească deodată, îl opri pe loc.

  Regina avea lângă ea o fată tânără care nu-i era numai servitoarea preferată, dar şi confidenta ei! Marguerite trebuia s-o fi însărcinat pe Juana s-o răzbune! De aceea nu-l denunţase încă Marguerite! Juana îl va denunţa, după moartea reginei!

  Valois era omul cel mai prudent.

  Admiţând chiar că s-ar înşela, era hotărât să-şi înlăture din minte cauza aceea nouă de îngrijorare. Şi doar era atât de simplu! N-avea decât s-o suprime şi pe Juana!

  — Sire, zise el întorcându-se, pe lângă regină se afla o femeie tânără care o serveşte de mult şi care cunoaşte toate secretele ei grozave. Ideea de a aduce otravă reginei e sublimă, Sire, căci în felul acesta putem spune că Marguerite de Bourgogne a murit de friguri, şi poporul nu va afla niciodată că regele s-a văzut silit s-o condamne pe regina adulteră.

  Fiecare din cuvintele lui erau tot atâtea lovituri de pumnal pentru nenorocitul rege care abia mai răsufla.

  Dar Valois îşi avea gândul său împingând până la deznădejde durerea regelui.

  — Din nenorocire, femeia aceea va putea, va dori chiar să vorbească, fără îndoială, şi poporul o să sfârşească prin a afla astfel că soţia regelui era o desfrânată… Trebuie s-o pui în imposibilitate de a vorbi, Sire…

  Louis ridică spre unchiul său, adevărat călău, în clipa aceea chipul descompus şi hotărât:

  — Fă orice vrei, pentru binele meu şi acela al regatului.

  Atât cerea şi Valois. El plecă zâmbind:

  Louis rămase singur cu gândurile lui groaznice şi cu deznădejdea lui nesfârşită. Începea să moară…

  Capitolul XXXIII Sfârşitul Juanei.

  Juana era o fiinţă neînsemnată.

  Chiar în povestirea aceasta n-a jucat decât un rol foarte şters. Cu toate astea, cititorul s-a interesat poate de fata aceea care încercase să-l scape pe Philippe d'Aulnay şi care-i era atât de devotată stăpânei sale.

  Istoria nu se ocupă decât de personaje de primul rang: regi, papi, împăraţi, generali, oameni de legi, oratori, miniştri, prezidenţi; numai ei au însemnătate. Poporul a fost convins de aceasta şi va fi tot atât de constrâns s-o creadă şi în viitor.

  Şi poporul a crezut-o, o crede şi va crede până în ziua când va băga de seamă că numai el înseamnă ceva şi că acei ale căror istorie se pretinde să le impună veneraţia, nu sunt în fond decât nişte păpuşi… Sunt numai nişte figuranţi şireţi, întotdeauna în avanscenă: acolo e lumina şi încă altceva.

  În momentul când Louis intrase în odaia ocupată de regină, Juana ieşise, la un semn al regelui.

  Când regele plecă, când îl văzu trecând prin îndoitul rând de soldaţi din antecameră, natural, ea se reîntoarse. Atunci o văzu pe regină prăbuşită jos, aproape leşinată.

  Fata se repezise la ea, o ajută să se scoale şi o duse până la pat.

  Marguerite aproape căzu în pat.

  Zadarnic încercă Juana să afle cele ce se petrecuse. Cu toate astea regina nu leşinase. Ochii îi erau închişi.

  Buzele şi mâinile îi tremurau spasmodic. Juana începu să plângă.

  Dar pricepu că nu trebuia să-şi tulbure stăpâna, mai ales în momentul acela şi că trebuia s-o lase liniştită, să-i treacă criza. Ea se dădu înapoi în vârful picioarelor şi se aşeză într-un colţ al odăii, aşteptând să fie chemată sau să i se facă vreun semn.

  Trebuie să arătăm, îndeosebi, că pentru Juana, toată vijelia aceea, trebuia să treacă. În spiritul ei păstra un respect religios pentru personalităţile acelea atât de sus puse şi care se numeau: rege, regină… Îi părea cu neputinţă ca regina să fie lovită. Mâine, peste poate câteva zile, cel mult, uşile închisorii urmau să se deschidă şi regina se va înapoia în apartamentele sale, mai regină, mai stăpână, ca oricând.

  Iată ce gândea Juana, pe când privirile scăldate în lacrimi, i se ţinteau asupra Margueritei.

  Câteodată, privirea-i rătăcea câte o clipă prin odaie, şi într-unul din acele momente, zări sticluţa lăsată de rege.

  O privi un timp fără să se mire sau să se tulbure. Apoi, încredinţată că ea însăşi pusese sticluţa în locul acela, se sculă ca să o aşeze la un loc cu celelalte, căci regina, chiar în împrejurările acele grozave, nu uita să-şi îngrijească frumuseţea şi pusese să-i aducă din apartamentul său toată colecţia sticluţelor, borcănaşelor şi periuţelor al căror număr ar mira pe cea mai cochetă dintre femeile noastre de astăzi. Pe vremea aceea nu numai mesele de toaletă a cucoanelor de neam mare, dar şi acele ale burghezelor era un adevărat bazar, şi cele câteva unelte cu care se servesc femeile din ziua de azi ar fi cu mult îndărătul acelor de pe vremile de atunci.

  Marguerite luă sticluţa în mână, o cercetă şi nu o recunoscu!

  Juana tresări. Ce putea să fie în sticla aceia? Cine o pusese acolo?

  Nu era decât un singur răspuns cu putinţă: sticluţa fusese adusă de rege…

  Multă vreme, mica Juana privi cu neîncredere apa aceea limpede care strălucea prin cristalul sticlei. Ce putea să fie, oare? Ideea otrăvii îi trecu prin cap şi se înfioră. Nu putea fi otravă! Nu! Regele nu putuse să-i aducă reginei otravă!

  Ce era de făcut? Ce să creadă? Juana puse sticluţa pe masă, o luă iar, apoi o puse la loc şi, în sfârşit, se hotărî deodată: o dosi îndărătul perdelelor, ridică oblonul, vărsă sticla, apoi, întorcându-se în odaie, o umplu cu apă şi o puse din nou pe masă, în acelaşi loc…

  Juanei i-ar fi fost cu neputinţă să-şi explice ei însăşi de ce făcuse astfel. E foarte cu putinţă că în gândul ei intrase o îndoială: „Dacă e otravă şi o las acolo, regina va muri! Dacă în sticlă nu-i otravă şi regina o caută o să se supere pe mine de-o arunc. Deci o să vărs otrava şi să las sticluţa orice ar fi”, judecată sau instinct, sticluţa era iarăşi la locul ei, bine astupată cu dopul de cristal. Atât numai că în loc să fie otravă, acum nu mai era decât cu apă.

  Juana îşi reluă locul şi o privi cu luare aminte pe regină care începea să se liniştească.

  Văzu că Marguerite deschidea ochii, apoi ridicându-se într-un cot.

  Privirea reginei se aţinti asupra flaconului. Atunci, i se păru că în privirea aceea plutea o bucurie sălbatică.

  Servitoarea se sculă şi se apropie de regină. În clipa aceea, uşa se deschise şi ofiţerul care comanda garda orânduită în antecameră, îi făcu un semn. Juana se apropie de ofiţer, care-i zise:

  — Vino încoace. Am să-ţi spun ceva din partea regelui…

  Juana intră în antecameră, apoi închise uşa.

  În clipa aceea, Marguerite se sculă, se îndreptă spre masă, destupă sticluţa fără şovăială şi bău conţinutul până în fund.

  Apoi, cu un zâmbet ciudat, se duse de se întinse pe pat şi închise ochii.

  — Ce doriţi domnule ofiţer? Întrebă Juana.

  — Du-te, dragă… du-te cu soldaţii aceia! Îi zise ofiţerul, râzând mojiceşte.

  Juana îngălbeni ca de moarte când îi văzu pe cei doi soldaţi aşezându-i-se unul de-a dreapta şi altul de-a stânga şi apucând-o fiecare de câte un braţ.

  Se lăsă s-o ducă, fără împotrivire.

  — Unde mă duceţi?

  — Oh! Nu prea departe de aici.

  Într-adevăr, nu era departe, ci numai în subteranele Turnului mare.

  Poate că cititorul îşi reaminteşte că în subteranele acelea fusese închis şi Philippe d'Aulnay pe care, zadarnic, încercase Juana să-l scape. De asemenea, îşi mai aduce aminte poate că păzitorul temniţelor îşi avea locuinţa într-un colţ al parterului, că acel păzitor se numea Chopin şi că era îndrăgostit de Juana.

  — Chopin! Hei, Chopin! Strigă unul dintre cei doi soldaţi care o adusese pe Juana tremurândă şi pe jumătate moartă de frică.

  — Chopin! Zise celălalt. Iată o păsărică pentru una din coliviile tale.

  Chopin nu răspunse. Nu era acasă. Monstruoasa gânganie nu era în vizuina ei. Din fericire pentru el căci, văzând că era vorba s-o întemniţeze chiar pe aceea pe care o iubea, ar fi făcut cine ştie ce faptă nechibzuită plină de deznădejde, care n-ar fi avut altă urmare decât să fie arestat şi el.

  Unul dintre cei doi soldaţi, improvizându-se temnicer, intră în vizuina lui Chopin şi luă cheile temniţelor, atârnate într-un cui.

  — Unde o punem? Se întrebară cei doi miliţieni.

  — Oricare celulă e bună, răspunse celălalt, după ce se gândi puţin. S-o coborâm cât mai jos şi cât mai departe s-o putea!

  Asta-i! Juana coborâtă deci, după cum ziceau, cât mai departe şi cât mai jos, adică în fundul subsolului de-al doilea, în Iadul acela în care lăsau părăsirii acei care erau hotărâţi să nu mai iasă cu zile de sub pământ… în colţurile uitate unde omul murea de foame, de frig şi de sete.

  Cum se înapoiau, se întâlniră cu Chopin care se cobora bombănind.

  — Chopine, zise unul dintre ei, ţi-am adus un musafir.

  — Da, dar aţi pus mâna pe cheile mele şi, dacă vă voi spune, o să căpătaţi câteva ciomege!

  — Da, dar şi noi o să trebuiască să spunem că nu erai la postul tău!

  — Nu-i nimeni în temniţe, strigă Chopin; şi când nu e nimeni am dreptul să mă plimb.

  — Bine, haide, nu te supăra. Iată-ţi cheile.

  Chopin le apucă ca pe un lucru nepreţuit, mormăi câteva blesteme şi se înapoie cu soldaţii.

  — Unde l-aţi vârât? Întrebă el.

  — Mi se pare că la numărul 5, zise unul dintre cei doi arcaşi.

  Şi fără să se mai ocupe de faptul acela care li se părea fără însemnătate, soldaţii se înapoiară la postul lor în antecamera Margueritei.

  — Bine! Mormăi Chopin când rămase singur. Vra să zică, în… celula nr. 5… E cineva care trebuie să moară, aici. Iar o corvoadă… să-i duc cadavrul la Sena… O fi tânăr? O fi bătrân? Ei! Ce-mi pasă?! O să văd eu, când m-oi duce să-l iau. Mă prind că mai are… să vedem, să pariem: cinci zile pentru ăsta.

  Valois nu dăduse ordinul s-o ducă pe Juana în închisoarea subpământeană. El spusese s-o aresteze numai şi s-o închidă în Turnul cel mare.

  Voia s-o interogheze chiar el şi să afle, astfel, dacă fata nu aflase nimic din grozavul secret. Nepăsarea ofiţerului, lipsa lui Chopin, făcură ca nefericita fată să fie închisă în subterane.

  După trei-patru zile, Valois avu ocazie să vină la Luvru, cum vom vedea… şi se interesă de ofiţerul care o arestase pe Juana. Voia s-o cerceteze pe fată.

  Ofiţerul, întrebat de locul unde fusese închisă Juana, încercă, la rândul lui, pe cei doi soldaţi. Apoi aduse răspunsul contelui de Valois.

  — În cel de-al doilea subsol din Turnul cel mare, în carcera nr. 5.

  Valois tresări, apoi un zâmbet ciudat îi înflori pe buze.

  — Să v-o aduc pe prizonieră, monseniore? Întrebă ofiţerul.

  — Nu-i nevoie! Răspunse Valois. Stă foarte bine şi acolo unde aţi pus-o. Să rămână acolo!

  Ofiţerul plecă şi, la rândul lui, uită de această întâmplare.

  — În subterane! Se gândi contele. Toate merg strună. Acum secretul va fi sigur păstrat de fata aceea, dacă-l ştie. Dacă nu-l ştie… atât mai bine.

  Şi, la rândul lui, Valois o uită cu totul pe Juana.

  Rămas singur, Chopin se trântise pe patul de chingi, unde visa, nelămurit, în ceasurile pe care serviciul i le lăsa libere. Vremea aceea se putea socoti cam la nouă zecimi din viaţa sa, având în vedere că serviciul său, atât de puţin complicat când avea de dus mâncare şi băutură prizonierilor din primul subsol, devenea extrem de simplu când nu avea decât întemniţaţi la al doilea subsol.

  Într-adevăr, serviciul acela sta numai în a-i închide pe nenorociţii aceia şi a se duce, din când în când, să vadă dacă mai erau în viaţă.

  Apoi, când moartea îşi înfăptuise opera, Chopin lua cadavrele şi le aruncă în Sena.

  Asta era tot ceea ce trebuia să facă Chopin şi vremea când nu mai era decât un singur prizonier, închis la nr. 5. Din al doilea subsol, ceea ce însemnează că temnicerul n-avea să se ocupe nici de mâncare şi nici de băutura lui.

  Trebuia să aştepte ca prizonierul să pornească spre lumea cealaltă. Deci, neavând nimic mai bun de făcut, Chopin se trântise pe pat şi, cu ochii ţintiţi în tavan, îşi reluase ocupaţiile obişnuite. Mai întâi, îşi îngână, cu glasul scrijelit, repertoriul cântecelor lui amoroase, care constau în două cuplete pe care le auzise într-o zi pe când ascultase cu atenţie un lăutar la bâlciul din Lendit.

  După ce-şi termină muzica şi poezia, se scarpină în câlţii cei roşii ai părului ciufulit şi începu să facă rămăşaguri.

  Se prinse, cu el însuşi, că prizonierul va muri peste cinci zile şi rămăşagul pe un cârnat şi o porţie de bere că prizonierul mai are şi barba neagră.

  Parie pe trei căni de vin că o să găsească bani, când l-o despuia, ca să-l ducă la Sena.

  Rămăşagurile odată terminate, Chopin trecu la o altă serie, care-i păru interesantă, căci un zâmbet mulţumit îi căscă gura-i uriaşă, pe când şoptea:

  — Pariez pe o porţie mare de hidromel că, la sigur, o s-o văd azi!

  De cine vorbea? De Juana!

  Chopin râse, pe tăcute, din toată inima apoi, sărind din pat, zise:

  — Ce-o fi făcând acolo, sus, închisă cu regina? Oare, de ce au închis-o pe regină, în Turnul cel Mare? O fi ştiind regele?

  Întemniţarea reginei era pentru Chopin o întâmplare fabuloasă.

  Sucea şi învârtea în capul lui acea întâmplare încercând să-i înţeleagă însemnătatea, dar nu ajungea să admită că regina putea fi prizonieră. Aceasta era o supoziţie monstruoasă şi el tremura chiar numai la gândul că l-ar fi putut bănui cineva că admite putinţa crimei acelea nemaiauzită: regină deţinută, prizonieră!

  — E o glumă, de bună seamă, dar n-aş vrea să fiu în pielea celui care a făcut-o. Îl cunosc eu pe regele nostru, Louis. Într-o zi mi-a dat un pumn în nas, de mi-a curs sângele ca dintr-un porc tăiat. Şi de ce? Numai pentru că m-a întâlnit în calea lui şi a zis că întâlnirea îl făcea să-şi verse şi maţele, ceea ce era adevărat. Vai de acela care o fi făcut gluma asta!

  Se înnoptă şi, cu toate astea, pesemne că gluma nu se sfârşise… căci Juana şi Marguerite nu coborâseră, încă.

  Chopin se înapoie în cocioaba lui. Nu era trist şi-şi zise numai:

  — Mâine o s-o văd.

  Avea îndelunga răbdare a boului care rumegă.

  Se apucă să-şi pregătească liniştit mâncarea, zicând:

  — Am pierdut măsura de hidromel pe care am pariat, dar tot o s-o beau căci, dacă o pierd astăzi, am s-o câştig mâine, sigur.

  El îşi pregăti mâncarea şi începu prin a-şi scoate, dintr-o damigeană dinainte pregătită, măsura de vin pe care avea de gând s-o bea, mulţumită învoielii pe care şi-o făcuse. Sufla îngenunchiat în faţa unei vetre, alcătuită din lespezi mari de piatră, după ce adună la un loc cărbunii peste care aşezase câteva lemne; o vijelie îi izbucni din piept şi o flacără uriaşă lumină fantastic figura aceea stranie şi vizuina care-i servea drept cadru. Când lemnul se prefăcu în cărbuni, Chopin se îndreptă spre un colţ al încăperii, se sui pe un scaun de lemn şi tăie o coşcogeamite felie groasă dintr-o bucată de slănină, atârnată de o bârnă din tavan. Agaţă felia tăiată de-o sforicică şi începu s-o învârtească pe deasupra cărbunilor mormăind răguşit când îl ajungea căldura şi-i sfârâia pielea învârtoşată ca o unghie.

  Ăsta era prânzul lui Chopin.

  Şi înghiţi lacom slănina din care picurau stropi de untură, muşcând din ea ca un câine, rostogolindu-şi privirile de atâta mulţumire. Apoi, înşfăcând cana ştirbită în care-i era băutura, o goli pe nerăsuflate şi, atunci, o bucurie sclipi pe chipul pe jumătate prăjit de dogoreala jeratecului. Chopin era în culmea fericirii. Multă vreme, în bezna nelămurită, pe care abia o mai lumina răsfrângerea cărbunilor care se topeau pe vatră, ghemuit pe pietrele vetrei, cu pumnii în păru-i roşcat, Chopin îşi rumegă fericirea, adică îşi făcea digestia… Înveselit de băutură, mormăi:

  — Dacă m-aş duce să dau o raită prin grădinile mele? De ce nu? Regele şi Regina îşi au grădinile lor la Luvru şi la palatul Nesle. Şi eu mi le am pe ale mele… Atât numai că ale regelui sunt sus şi ale mele jos. Fiecare în locul lui, şi-i drept să fie aşa! Şi, apoi, e şi cam de mult de când n-am avut prilejul să mă mai cobor pe-acolo.

  După ce zise sau mormăi acestea, el deschise uşa de fier, care închidea intrarea subteranelor şi, prin întuneric, negândindu-se să ia vreun felinar, coborî cu paşi năbuşiţi. Cunoştea pe dinafară cuprinsul iadului aceluia şi mirosea cu plăcere izul de putregai care plutea prin aer. Cunoştea locurile peste care trebuia să sară dacă în calea lui era vreo treapta care se mişca. Cât despre bălţile de apă, nici nu se sinchisea cu toate că era cu picioarele goale.

  O emoţie puternică, făcea să-i bată inima: Simţea o plăcere nemărginită să se apropie de uşa câte unei carcere, fără să fi fost auzit şi să surprindă vaietele nenorociţilor care mureau înăuntru. Subteranele Turnului celui mare erau grădinile lui!

  Poate că cititorul milos va simţi un fel de groază pentru fiinţa aceea.

  Pentru ce? Întocmai ca un câine de vânătoare, care frânge cu dinţii spinarea unui biet iepure, atât de vesel în ierburile lui, nici Chopin nu cunoştea ce-i aceea milă! Nu ştia ce e ura; nu cunoştea răul şi binele; trăia în bezna vremurilor sale, adăugate întunericului din sufletul lui.

  Fără şovăială, Chopin ajunse la uşa numărului 5 şi-şi lipi urechea de ea. Dânsul se strâmbă de bucurie şi murmură:

  — Ah! Ah! Merge bine! Am pariat cu mine că-n cinci zile. Ah! Nu e ca cel din urmă care nu scotea o vorbă. Ce ţipete, ce urlete!

  Într-adevăr, Juana care pricepuse bine în ce loc sinistru fusese dusă şi care ştia ce o aştepta şi ce soartă aveau aceia care erau oaspeţii subsolului al doilea era prada unei grozave deznădejdi. Viaţa se răzvrătea într-însa. O înspăimânta moartea hidoasă, în acea groapă infectă… Îşi smulgea părul şi-şi zgâria faţa şi spaima ei se manifesta prin strigăte sălbatice.

  — He! He! Mormăia Chopin, tropăind de bucurie. Ai zice că i-a pus cuţitul la gât! N-am auzit niciodată urlete aşa de frumoase. Hotărât, nu mai pariez decât două zile; e prea destul! Ce gâtlej!

  După ce se sătură de acea bucurie, Chopin plecă după cum venise, ca o monstruoasă fiară de noapte, care se furişa de-a lungul treptelor mâncate ale scării acelea întortocheate.

  Cu toate astea, nu trecu de uşa rămasă deschisă. Se aşeză pe ultima treaptă şi ascultă încă odată vaietele care, din fundul pământului, ajungeau la el.

  — Ce gâtlej! Repetă el. Nu, niciodată, n-am auzit atâta jelanie!

  Încercă să râdă şi, deodată, se trezi înfiorându-se. Se aplecă şi ascultă cu băgare de seamă. Nu mai râdea. Grozăvenia acelor vaiete depăşeau tot ceea ce Chopin putuse auzi mai îngrozitor până în ziua aceea.

  Chopin simţi ca o mirare straşnică, dându-şi seama, că-i venea să plângă.

  Îşi astupă urechile. Ţipetele acelea erau prea sfâşietoare. Nu voia le mai audă. Şi totuşi nu-i venea gândul să plece, să închidă uşa.

  El ascultă iarăşi, acelaşi fior îl străbătu până în creştetul capului

  — Ce-i asta? Strigă el. Au închis o femeie! Sau, cel puţin, el are un glas ca de femeie! Grozav aş vrea să tacă!

  — Ce faci acolo, bestie? Închide uşa!

  Chopin se sculă, mârâind ca un buldog şi, deodată, deveni respectuos. Acel care-i vorbea astfel era un ofiţer, acelaşi care o avea şi pe regină în pază.

  În urma ofiţerului veneau zece soldaţi pe care-i adusese, căci era ora schimbului gărzii care păzea antecamera.

  — Închide uşa, odată! Urmă ofiţerul. Ne-a asurzit, Juana!

  Chopin care apucase să închidă uşa fu deodată zguduit de o tremurătură groaznică şi strigă:

  — Cum?! Cine? Juana?

  Ofiţerul pufni de râs.

  Cu faţa încremenită, cu monstruoasa lui gură căscată, cu ochii ieşindu-i din cap, Chopin se strâmbă îngrozitor.

  Apoi, dădu din umeri şi începu să urce scările. Oamenii de pază îl urmară.

  Chopin rămăsese locului, stupid, ca împietrit. Deodată, el scoase un muget, făcu un salt, intră în vizuina lui, aprinse o făclie, puse mâna pe chei şi coborî repede, spre carcere. Deschise uşa de la Nr. 5, intră repede şi iată ce văzu:

  În colţul cel mai îndepărtat de uşă, era ca un pachet de haine.

  Din pachetul acela răsărea chipul unei femei, a unei fete tinere, o figură ciudată, cu gura căscată, din care ieşeau un strigăt ascuţit, care începea cu o modulaţiune funebră şi se mărea, până devenea un urlet de nebunie, apoi se stingea încet. Şi urletul acesta reîncepea la nesfârşit, cu aceeaşi regularitate înspăimântătoare.

  Ochii femeii, sticloşi, împăienjeniţi nu mai aveau nici o expresie omenească…

  — Juana! Urlă Chopin.

  Juana nu văzu lumina făcliei.

  Nu auzi strigătul grozav al lui Chopin. Ea îşi urmă urletul monoton, nebunesc…

  Chopin aruncă făclia care se stinse. O apucă pe Juana în braţe, o ridică şi plecă cu ea.

  Părul i se zbârlea, mormăia înjurături fantastice şi râdea.

  — Ia te uită, ce noroc! Am câştigat! Mă prinsesem eu c-o s-o văd! Taci! Oh! Taci! Când te aud mi se rupe inima. Şi, apoi, dacă te-or auzi, te închid iar la Nr. 5… şi pe mine la Nr. 6. Isprăveşte! Haide, taci! Zău, ce mai noroc! De ce te-au închis acolo? Ce-ai făcut? La urma-urmei, mi-e tot una! Nu mai ţipa! N-ai grijă, că… n-o să te mai întorci acolo!

  Însă nebunia şi spaima nu trec atât de iute după cum vin. Juana nu-şi da seama de ce i se întâmpla. Ea zbiera mereu, sinistru, cu un ţipăt de spaimă, cu un urlet de moarte.

  Chopin intră în vizuina lui şi o trânti pe patul de chingi unde nu făcu nici o mişcare, de unde nu încercă să se scoale. Chopin se învârtea în jurul cocioabei, legănându-se, zăpăcit de groază, ţinându-se cu mâinile de păr.

  — N-o să mai tacă odată! Ah! Dar dacă vine cineva! Ia să vedem, de o fi cheia de la poarta de fier? Iat-o! Dar cheia de la uşa subterană a fortificaţiilor? Iat-o! Nu, zău, ce noroc! Şi nu vrea să mai tacă, cu nici un chip!

  El luase cele două chei uriaşe dintre care una deschidea grilajul care dădea în galeria pe unde trecea patrula, iar cealaltă era de la uşa subterană care ducea la malul fluviului. Pe acolo trecea Chopin, în nopţile când avea de azvârlit câte un cadavru.

  — La drum! Mârâi el, într-un hohot de râs. Rămâneţi cu bine grădinile mele, plec cu Juana! Nu vreau să moară!

  Se repezi spre pat, o apucă pe fată. În clipa aceea, uşa locuinţei se deschise pe neaşteptate şi cinci, şase oameni apărură.

  — Mii de draci! Strigă Chopin. Iată că te-au auzit!

  Juana, urla într-una în chip furios.

  — Hei! Jupâne Chopin, unde te duci?

  — Dumnezeule! Fuge cu domnişoara pe care am închis-o!

  — Socoteala lui e gata: spânzurat sau tras pe roată pentru crimă de iubire!

  Soldaţii pufniră de râs.

  Chopin o luase pe Juana în spinare ca pe un pachet. Nu părea că-i simte povara sau îl stânjenea în mişcări.

  — Feriţi-vă din cale, să trec! Zise el, înaintând.

  În mâna dreaptă ţinea cheile grilajului şi a uşii subterane.

  — Faceţi loc, odată! Repetă el nerăbdător, nedându-şi seamă, decât în chip nelămurit de adevărata lui situaţie.

  O iubea pe Juana. O scăpa de la moarte. Pleca cu ea. Putea fi ceva mai simplu şi mai natural? Că doar n-au turbat oamenii ca să se pună, grăpiş, în calea altora!

  Cam astea erau gândurile ce i se rostogoleau prin mintea lui atât de puţin înţelegătoare, care-şi uitase de răul pe care el, temnicerul, îl făcuse oamenilor. Soldaţii se prăpădeau de râs.

  — Haide, dă-te înapoi! Mormăi, în sfârşit, unul dintre ei. Vino să te închidem!

  Dar cel ce vorbi nu avu vreme să spună mai multe. Se prăbuşi mort, dintr-o lovitură de cheie, mai primejdioasă ca o ghioagă în mâna monstrului acestuia. În acelaşi timp, Chopin se repezi, lovind în dreapta şi în stânga ca un sărit din minţi. Un alt soldat căzu. O clipă, soldaţii se zăpăciră neaşteptându-se la o astfel de întâmplare. Chopin trecu.

  Urlete izbucniră. Chopin fugea drept pe drumul de rondă, urmărit de zbierete, făcând nişte paşi uriaşi, întrecând pe toţi ceilalţi, trecu ca o vijelie două curţi, ajunse la uşa cu zăbrele, o deschise, trecu şi o închise iar cu cheia.

  În clipa aceea, îl ajunseră din urmă, şi-l zăriră printre gratii pe Chopin, care se îndepărta liniştit.

  Gratiile erau foarte tari şi, apoi, şi Chopin era departe acum. Trecuse poarta şi, de data asta, era în cea mai deplină siguranţă, căci numai el avea cheia uşii aceleia pe unde trecea numai el, pentru treburile lui sinistre, de noapte.

  Juana nu mai ţipa: leşinase.

  Chopin o aşeză în barca în care-şi punea cadavrele pe care trebuia să le arunce în apă. Trecu fluviul şi, pe malul celălalt, luă pe Juana în braţe şi plecă cu ea. Apoi se înfundă în ulicioarele întortocheate ale Universităţii. Şi urmele lui Chopin şi ale Juanei se pierdură. Ce s-au mai făcut? Nu se ştie.

  Atâta doar că, în unele cronici, se zice că, la vreo cincisprezece ani după aceea, sub domnia lui Carol al IV-lea, în apropiere de poarta d'Enfer, pe lângă Universitate, se găsea o cârciumă a cărei firmă era două chei încrucişate. Se pare că erau chiar nişte chei adevărate, uriaşe, grozave. Mai cu seamă că sub chei era figurat o ţeastă spartă, iar pe o bandă de fier, deasupra, se citeau aceste cuvinte: „La măciuca care sparge!”

  Cârciuma aceea o ţinea o cumătră palavragioaică, foarte prietenoasă cu studenţii, care năvăleau acolo de dragul ochilor ei.

  Leliţa aceea era măritată cu un fel de uriaş, tăcut, îndrăgostit nebun de nevastă-sa care-l ducea de nas, şi uriaşul acela cu părul roşu, avea mania să facă nenumărate rămăşaguri cu muşterii cârciumii.

  N-o fi fost oare Chopin?

  Iar cumătra aceea nu era chiar Juana, care, din recunoştinţă sau poate numai pentru ca să aibă o protecţie, sfârşise prin a se căsători cu temnicerul de la Turnul cel mare al Luvrului?

  Capitolul XXXIV Pergamentele lui Stragildo.

  Să ne înapoiem la grădiniţa cu trandafiri unde-i vom regăsi pe Buridan, Lancelot Bigorne, Guillaume Bourrasque şi Riquet Haudryot. Se ştie cum Bigorne ajunsese, după cum zicea însuşi, moştenitorul lui Malingre şi al Gillonnei, adică cum, în realitate, pusese mâna pe comorile celor doi bandiţi. Se mai ştie că Buridan, văzând bănetul acela făcuse planul să-l întrebuinţeze ca să-l cumpere pe Stragildo, închis în pivniţele casei şi că, spre marea deznădejde a lui Bigorne, el se repezise spre pivniţă.

  Buridan nu-l mai găsise pe Stragildo! Acesta fugise!

  Zăpăcit de descoperirea făcută şi care putea avea urmări grozave, Buridan se înapoie la tovarăşii lui şi le făcu cunoscut trista veste: Stragildo le scăpase!

  Deodată, Bigorne, Guillaume şi cu Riquet se apucară de mâni şi începură o horă turbată, urlând de bucurie.

  — Ce v-a găsit? Strigă Buridan. Aţi înnebunit?

  — Tu eşti nebun! Bombăni Bourrasque.

  — Doctor neghiob, du-te de învaţă logica! Strigă Haudryot.

  — Măgarul! Se amestecă şi Bigorne. Adu-ţi aminte de măgar, onoratul meu stăpân!

  Când bucuria celor trei tovarăşi se mai potoli, Bigorne le făcu onoarea să dea lămuriri.

  — Deoarece Stragildo a fugit, zise el, nu mai e nevoie să ni-l cumpărăm cu aurul prietenului meu Malingre şi, deci, lădiţa ne rămâne.

  — Eu, zise Riquet, propun să fac patru părţi din această avere şi să ne ducem pe drumuri diferite, într-o ţară îndepărtată, cum ar fi… de pildă Universitatea, unde ne-am petrece restul zilelor în chefuri.

  — Eu, zise Guillaume, propun să cumpărăm un măgar pe spinarea căruia am pune această avere şi, luându-ne după el, ne-am duce până am găsi o ţară unde să trăim liniştiţi…

  — Plecaţi! Zise Buridan, posomorât. Plecaţi toţi trei, şi luaţi-vă şi banii pe care i-am adus de la Montmartre. Eu voi rămâne ca să încerc să-i scap pe Philippe şi pe Gautier. N-am să plec, cât mi-o mai rămâne vreo speranţă să-i smulg pe fraţii noştri din chinul care-i aşteaptă.

  Cei trei tovarăşi îl priviră nedumeriţi.

  — Într-adevăr! Zise, în sfârşit, Guillaume, oftând. Nu putem pleca încă.

  Nu avea nici o poftă să plece, părăsind pe Philippe şi Gautier fără că fi încercat toate mijloacele, de a-i scăpa. Buridan pricepu aceasta.

  Lăsând pe a doua zi noile hotărâri, cei patru tovarăşi îşi cercetară situaţia pe care le-o pricinuise fuga lui Stragildo.

  Lucrul cel mai grabnic era să plece pe dată de la grădiniţa cu trandafiri, căci era sigur că Stragildo le-ar fi denunţat ascunzătoarea şi, în cazul acela, trebuiau să se aştepte să le cadă numaidecât în spate o ceată de arcaşi.

  — Să plecăm! Porunci Buridan, care se hotărâse îndată.

  — Adică, bombăni Bigorne, mă întreb dacă şi Isaac Laquedem, cel osândit, să nu mai stea în vecii vecilor pe loc, o fi hoinărit cât ni-i dat nouă?

  — Şedeam doar atât de bine aici, zise Guillaume!

  — Mai cu seamă, de când suntem bogaţi! Adăugă Riquet.

  Cu toate bodogănelile şi vaietele lor, tovarăşii îl urmară, totuşi, pe Buridan care, luându-şi calul de căpăstru, o şi pornise din grădiniţa cu trandafiri. În urma lui veneau Riquet, Guillaume şi cu Bigorne, care-şi ducea faimoasa lădiţă.

  — Unde o să ne ducem? Întrebă el.

  Un minut tăcură toţi, încurcaţi.

  Bigorne ridică din umeri şi, arătându-le o casă dărăpănată, drept în faţa lor, zise:

  — Avem să ne oprim acolo… nici un pas mai departe. Nu sunteţi în stare să simţiţi nimic, să vedeţi nimic! Eu privesc şi… văd! Şi am văzut că hardughia aceea nu-i locuită de nimeni şi că o să ne prindă bine în momentul de faţă.

  Încrezându-se în priceperea lui Bigorne, Buridan se îndreptă spre casa părăsită. Era cu desăvârşire pustie.

  Se întâmpla destul de des, pe vremea aceea, să se vadă în marginile Parisului case părăsite, ai căror locuitori fugiseră, fără să se ştie pentru ce, sau dispăruseră fără să se ştie cum.

  Dar, cei patru tovarăşi nici nu gândiră la lucrurile acestea. Buridan îşi legă calul în faţa unei iesle şi, cum mai rămăseseră în pod câteva braţe de fân şi paie, calul avu destulă mâncare. Cât despre oameni, ei se suiră în pod, îşi căutară fiecare câte un culcuş şi nu mult după aceea, înfăşuraţi în mantii, începură să sforăie, afară de Bigorne care nu dormea decât cu un ochi şi se aşezase lângă o ferestruie de unde putea să supravegheze, la nevoie, drumul spre grădiniţa trandafirilor.

  Spre ziuă Bigorne fu deşteptat de un zgomot ciudat care venea de pe drum. El se aplecă la ferestruie şi, în lumina zorilor, zări o trupă de călăreţi care descălecau la casa din faţă.

  Bigorne se târî, fără zgomot, până la Buridan, îl deşteptă, şi-i arătă fereastra spre care tânărul se şi îndreptă.

  Cum Guillaume şi cu Riquet dormeau mereu, Bigorne îi trase de nas cu putere. Cele două „maiestăţi” scăpătate erau să-i ceară socoteală pentru purtarea aceea, pe care o socoteau cu asprime, când din figura şi mimica lui Bigorne pricepură că se petrecea ceva grav. Îndată cei patru camarazi se adunară lângă ferestruie de unde priviră la toată desfăşurarea cercetării făcută de soldaţi, pe care contele de Valois îi trimisese la grădiniţa trandafirilor. Oamenii lui Valois, negăsind nimic, plecară şi, după aceea, Stragildo îl sfătui pe conte să pună să se închidă pe dată porţile Parisului.

  După socotelile lui Stragildo, rostul porţilor era ca să-l împiedice pe Buridan să plece spre Montmartre. Deci, Valois putea să o răpească cu uşurinţă pe Myrtille. Seara, când porţile s-ar deschide, se făcea restul dar Buridan avea altceva de făcut decât să se repeadă la Montmartre şi să cadă în cursa care i se întinsese.

  Cititorul îşi aminteşte că Valois îi urmă sfatul şi ordonase să se închidă toate porţile Parisului spre cea mai mare nemulţumire a parizienilor. Peste zi, Valois se duse la Luvru să vadă ce va mai hotărî regele cu Marguerite. Apoi se înapoie la Temple să-şi regăsească complicele şi să ştie că porniseră pe drumul Montmartre-ului, siguri că aveau să izbutească de data asta în mica lor operaţie, pusă la cale de fostul păzitor al fiarelor regale.

  Dar, să ne întoarcem în dimineaţa acelei zile, adică în ceasul când Buridan şi tovarăşii săi îi văzură plecând pe oamenii trimişi să-i aresteze. Când se lumină bine de ziuă şi când Buridan fu sigur că zbirii lui Valois plecaseră, îşi dădu seama că grădiniţa cu trandafiri nu va mai putea fi supravegheată.

  Aşadar, el coborî din pod şi se înapoie în locuinţa Myrtillei. Într-adevăr, acolo era ascuns mai bine ca oriunde; era lângă Temple, şi acolo ca un ultim temei, care era poate ceva mai temeinic, se afla într-un mediu plin de farmec pentru el; respira aerul pe care-l respirase şi Myrtille; regăsea o mulţime de amintiri ale celei pe care o iubea! Amintirile, atât de scumpe, ale vremurilor când venea s-o vadă, se redeşteptau în sufletul lui! Myrtille era aproape prezentă în ochii lui.

  Fără să zică nimic, tovarăşii lui Buridan îl urmară în grădiniţa cu trandafiri, declarând că podul acelei locuinţe le părea un palat pe lângă acel al grajdului în care vântul bătea şi a cărei podea se putea prăbuşi oricând sub ei.

  — Cât o fi ceasul? Întrebă Bigorne intrând în pod.

  — E vremea mesei, fără îndoială! Răspunseră laolaltă Guillaume cu Riquet.

  Bigorne se aştepta la răspunsul acela şi nu-i întrebase decât ca să primească răspunsul. Figura, atât de puţin sfântă, se brăzdă de gura căscată de la o ureche la alta.

  — Şi când te gândeşti că… putem să mâncăm cât ne e pofta! Zise Bourrasque, vesel.

  — Şi să bem cât ne e sete! Urmă Haudryot.

  — Nu ne rămâne decât să ne ducem să ne cumpărăm băutură şi de-ale mâncării! Zâmbi Bigorne, care, deschizându-şi faimoasa lădiţă, scoase o monedă de aur, operaţie pe care fostul împărat şi fostul rege o priviră cu ochii înduioşaţi, socotind tot ceea ce reprezenta, ca sticle cu vin şi mâncăruri, bucăţica aceea de metal, cu chipul regelui Philippe cel Frumos.

  — Du-te, Bigorne! Îl rugară ei. Du-te iute… şi întoarce-te şi mai iute.

  — Mă şi duc! Îi linişti Bigorne.

  — Lancelot! Îl opri, în clipa aceea, Buridan, care părea că se gândeşte cu totul la alte lucruri.

  — Monseniore! Răspunse Bigorne, înaintând spre el.

  — Te vei duce la Montmartre, îndată. La intrarea cătunului vei vedea o stâncă mare şi acolo o vei găsi fie pe Myrtille, fie pe mama.

  — La Montmartre! Sfântul Barnabé să-mi vină în ajutor. E cale de-un ceas de dus şi altul de întors.

  — Ei şi?

  — Şi prânzul? Zise Bigorne.

  — Vei mânca, umblând.

  — Se poate şi asta!

  — Şi noi? Se împotrivi Guillaume, făcând ochii mari şi arătându-şi dinţii, care ar fi făcut onoare oricărui buldog.

  — Vom mânca şi noi, n-ai grijă! Răspunse Buridan. Deci, te vei duce la Montmartre, Bigorne, şi le vei spune că totul merge bine, că m-am înapoiat fără încurcături la Paris şi că nădăjduiesc să mă duc să le văd peste câteva zile.

  — Mă duc! Răspunse Bigorne care, într-adevăr, coborî îndată şi, fiind sigur că nu mai pândea nimeni împrejur, porni în direcţia porţii Pictorilor.

  Apoi, îi veni rândul lui Riquet să iasă, dar el nu se ducea decât după merinde, însărcinare pe care o socotea foarte importantă şi pe care o îndeplini cu zelul şi cu priceperea în care nimeni nu-l putea întrece.

  Cei trei tovarăşi se aşezară bucuroşi în jurul mâncărurilor aduse de Haudryot şi se apucară să facă planuri de viitor, pentru care mai venindu-le şi vinul în ajutor, le apăreau mai frumoase decât culorile curcubeului.

  De abia sfârşiră şi Bigorne apăru.

  — Te-ai şi întors? Strigă Buridan, îngrijorat. Ai fost la Montmartre?

  — Nu, monseniore, zise Bigorne care avea şi el aerul preocupat.

  — Mai întâi de toate nu-ţi dau voie odată pentru totdeauna să-mi mai zici monseniore…

  — Drace! N-ai fi vrând să-ţi zic Sire? Îţi voi spune, dar prea slăvite stăpâne, că n-am fost la Montmartre pentru motivul foarte simplu ca n-am ieşit din Paris şi n-am ieşit pentru că poarta Pictorilor e închisă!

  — Închisă? Poarta Pictorilor e închisă? Cum asta? Ziua în amiaza mare?

  — Da, erau o mulţime de oameni care înjurau şi bombăneau împotriva păgânului de rege, care a dat un astfel de ordin, având în vedere…

  — Dar celelalte porţi? Întrerupse Buridan. Trebuia să treci prin Poarta Montmartre.

  — Aşteaptă puţin! Cum spuneam, lumea era foarte nemulţumită de rege. Dar arcaşii puşi în faţa porţii erau aşa de ameninţători că nimănui nu-i trecea prin minte să încerce să treacă cu orice preţ.

  — Nu ţi-o fi venit tocmai ţie gândul ăsta?

  — Nu, dar… aşteaptă puţin. Mi-a venit altă idee, şi aceea, care era cu mult mai bună, fu să mă apropii de o tăblie, agăţată de stâlpul din stânga uşii şi care, de departe, îmi părea că avea o pecete care nu prea semăna cu aceea a regelui nostru. Căci, doar, toată lumea cunoaşte peceţile regelui. Acelea sunt de ceară albă şi cea de pe tăbliţă era de ceară roşie, ca o picătură mare de sânge. Mă apropiai şi văzui că era un ordin de închidere pentru toată ziua şi că ordinul glăsuia nu numai de poarta Pictorilor, dar de toate porţile Parisului! Ai auzit? Toate porţile sunt închise până diseară.

  — Ah! Ah! Zise Guillaume, ce ne pasă nouă, care avem cu ce ne hrăni în Paris?

  — Vorbeşte, Bigorne! Se încruntă Buridan, din ce în ce mai posomorât.

  — Da, răspunse Lancelot căci restul e şi mai ciudat.

  — O cursă-i! Strigă Buridan, care îngălbeni.

  — O cursă! Repetă Guillaume. Pentru ce? Şi împotriva cui?

  Lancelot Bigorne ridică din umeri.

  — Spune, spune ce mai ştii! Zise Buridan.

  — Urmez! Şi iată ceea ce-i şi mai ciudat în această afacere: „ordinul nu-i dat de rege!”

  — Oh! Oh! Şi de cine? Cine mai e atât de puternic să dea un astfel de ordin?

  — Cine? Urmă Lancelot. Întreabă-te mai bine, cine are un interes destul de puternic ca să nemulţumească Parisul, care… nici aşa nu e mulţumit! Monseniore! Iertaţi! Viteazul meu căpitan, ordinul e semnat: Valois.

  — De Valois? Strigară deodată, Buridan, care se cutremură, împreună cu cei doi tovarăşi, care pricepură şi ei că lucrul era grav.

  — Charles, conte de Valois! Afirmă Bigorne.

  Cei patru tovarăşi tăcură câtva timp, ca încremeniţi. Buridan se plimba de colo până colo, tulburat, fremătând din buze.

  Probabil, din emoţie, Guillaume muşca cu furie dintr-o bucată de şuncă şi Riquet îşi turnă o coşcogeamite cană de vin. Buridan se opri în faţa lui Bigorne.

  — Şi… tu ce crezi de toate astea?

  — Eu cred ceea ce crezi şi dumneata. Lucrul e limpede. Valois vrea să ne împiedice să ieşim ziua, dar ne pofteşte s-o facem noaptea.

  — Ne pofteşte? Ţipă Riquet. Ei bine! N-avem decât să refuzăm invitaţia; stăm bine şi aici, nu văd de ce am trece porţile Parisului la ceasul când oamenii cinstiţi se îndreaptă spre cârciumile de la Val-d'Amour sau spre casa de joc a jupânului Thibaut.

  Buridan se înfioră. Îl cuprinse o îngrijorare grozavă. Îşi frământa zadarnic mintea căutând pricinile ordinului aceluia ciudat dat de Valois.

  — E vădit că ne pofteşte să ieşim! Strigă dânsul. Toate astea sunt orânduite numai pentru noi!

  — Să ieşim diseară, când o fi negură! Repetă apăsat Bigorne.

  — Da! Repetă, fără voie Buridan. Pe întuneric!

  — Evident că-i o cursă, zise Guillaume. Dar nici pe departe nu-i cât aceea pe care i-am întins-o noi lui Valois! Ţi-aduci aminte Buridane? Aceea mai zic şi eu că era… o cursă straşnică. Dovadă că Valois a căzut în ea când am ieşit din cârciuma Butoiului care… Butoiului ce… Zău! Nu-mi mai amintesc de firmă! În sfârşit, ne băturăm, cu cei doi tovarăşi al lui Valois, care rămaseră morţi, pe loc; şi tu, Buridane, ai putut să-l duci pe Valois până la spânzurătoarea de la Montfaucon pe care Marigny pusese s-o construiască. Dar fiindcă veni vorba de asta, aţi observat un lucru?

  — Care? Observă Bigorne.

  — Că până acum nimeni n-a fost spânzurat în spânzurătoarea lui Marigny. Bineînţeles, Bigorne, nu te socotesc pe tine, deoarece chiar când era să fii spânzurat, ai făcut mojicia să fugi de jupân Capeluche, ca şi cum ai fi avut a face cu un ciumat.

  — Adevărat! Încuviinţă Bigorne care, fără să vrea, îşi duse mâna la gât, ca şi cum ar fi vrut să se apere. Nimeni n-a fost spânzurat până acum la Montfaucon.

  — E vina ta! Strigă Riquet Haudryot.

  — Cum aşa? Întrebă Lancelot, mirat. Trebuia să-i las chiar să mă spânzure?

  — Nu, dar când îl aveai pe Valois în mână trebuia să-l şi spânzuri.

  — Hi-han! Făcu Bigorne, privindu-l pe Buridan.

  — E adevărat, zise Guillaume, nici n-aveam zor să facem cursa aceea, să-i omorâm pe amândoi lunganii care-l întovărăşeau pe Valois. Dacă l-ai fi spânzurat, Bigorne, nu ne-am mai întreba acum dacă trebuie sau nu să ieşim diseară.

  — Vom ieşi! Hotărî atunci Buridan, cu un aer posomorât.

  — Ce zici? Strigară, deodată, Guillaume cu Riquet.

  — Mi se pare că începe să priceapă! Şopti Bigorne. E aproape tot pe atât de deştept ca şi mine.

  — Prieteni! Zise Buridan. Vom ieşi din Paris, nu diseară, nici la noapte, dar ziua, chiar acum, dacă vom putea.

  Era atât de palid, încât Guillaume şi cu Riquet se îngroziră.

  — Să vedem! Zise Bourrasque. Lămureşte-ne logica ta, bacalaureatule îndrăcit. Mă apucă năbădăile cu aerele tale care vor… să ne dea gata.

  — Iată! Îl lămuri Buridan. Nu ştiu dacă nu mă înşel, dar… nu ştiu ce presimţiri îmi chinuieşte sufletul. Mi se pare că Valois vrea să ne atragă pe drumul spre Montmartre…

  — Hi-han! Aprobă Bigorne.

  — Deci, urmă Buridan, căruia îi clănţăneau dinţii de spaimă, porţile Parisului vor fi închise toată ziua! Toate astea s-au pus la cale pentru ca să nu pot ieşi eu din Paris! Deci…

  Un gest grozav îi scăpă lui Buridan.

  — Ei bine! Strigă Guillaume, care pricepuse. Dacă crezi că Myrtille a ta este în primejdie, să pornim chiar acum!

  Fără să mai adauge nimic, cei patru prieteni se pregătiră şi se înarmară.

  Dar, înainte de a părăsi grădiniţa trandafirilor, Bigorne avu grijă să se ducă să-şi îngroape lădiţa preţioasă, în care era averea lui Malingre şi a Gillonnei.

  Totuşi, presupunând vreo catastrofă, fie că un al treilea hoţ să pună mâna pe lădiţă, fie ca să se întâmple să nu se mai poată înapoia de unde plecase, toţi îşi umplură buzunarele cu atât aur şi argint, cât încăpu, fără să-i stingherească.

  Astfel încărcaţi, cei patru tovarăşi plecară cu acea splendidă nepăsare de primejdie care era a doua natură a firii lor şi se îndreptară spre fortificaţii, fără să se păzească câtuşi de puţin.

  Buridan era deznădăjduit. Guillaume şi cu Riquet erau hotărâţi la orice.

  Bigorne era îngrijorat.

  Era vorba să găsească mijlocul de a trece fortificaţiile, adică să coboare în şanţ fără să-şi rupă oasele şi fără să fie zăriţi de arcaşii care vegheau la meterezele turnurilor care străjuiau.

  — Urmaţi-mă! Zise deodată Bigorne.

  Fără un cuvânt cei trei se luară după el.

  Bigorne străbătu repede Parisul îndepărtându-se de fortificaţii, spre care se îndreptaseră la început; apoi se apropiară iarăşi de ele şi ajunse între poarta Bahaigne şi poarta Saint-Honoré.

  Atunci băgară de seamă că Bigorne îi dusese lângă una din acele scări aşezate din distanţă în distanţă ca să înlesnească arcaşilor suitul pe ziduri, în caz de atac. La picioarele scării veghea o santinelă.

  — Am să vă las o jumătate de ceas, zise Bigorne. Dar, îl vedeţi pe omul acela? Urmă dânsul arătându-le straja de lângă scară.

  — Da! Ei şi?

  — Ei bine! Zise hotărât Bigorne, când mă voi înapoia, arcaşul acela nu mai trebuie să fie acolo!

  După aceste cuvinte, Bigorne plecă.

  — Atunci, întrebă Riquet, ce facem cu arcaşul?

  — Păi! Îşi dădu părerea Guillaume, nu văd decât un singur mijloc. Fără îndoială că, dacă Bigorne ne-a adus în faţa scării acesteia, e că unghiul acesta al zidurilor e bun pentru proiectul său. Arcaşul ne supără. Să scăpăm de arcaş.

  — Da… dar cum?

  — Omorându-l! Hotărî Guillaume, cu o nepăsare straşnică.

  Haudryot nu se miră deloc, dar Buridan tresări. Cu toate astea, şi el era om al vremii lui, când viaţa nu prea avea cine ştie ce preţ, dar poate că avea ceva mai mult simţ omenesc decât tovarăşii lui. Moartea bietului om i se păru un lucru oribil.

  — Înaintăm? Întrebă Riquet. Eu am să aţâţ omul; tu, cumetre, să-l pocneşti în cap, să-i dai un pumn cum ştii tu să-l dai; şi totodată eu îi vâr pumnul în piept.

  Bourrasque şi Haudryot făcură o mişcare să se îndrepte spre arcaş.

  — Aşteptaţi! Îi opri Buridan.

  Şi, scoţându-şi pălăria, vărsă în ea tot aurul pe care-l avea în buzunare.

  — La rândul tău, cumetre, zise el lui Guillaume. Pune! Pune! Şi tu, Riquet. Turnaţi, turnaţi!

  Cei doi prieteni îşi feriră buzunarele dintr-o dată şi clătinară din cap.

  — Mai bine mi-ar părea să-l ucid, dar, pentru că vrei să-l ademeneşti, îmi pare că-i destul ce ai în pălărie, zise Guillaume.

  — La urma-urmelor, e adevărat, zise Buridan. Veniţi încoace!

  El înaintă, urmat de Guillaume şi de Riquet, încântaţi de a-şi fi scăpat aurul de noua generozitate a lui Buridan.

  — Ar vrea să ne ruineze cu totul! Bombăni Guillaume.

  — Ca să îmbogăţească bandiţii şi oamenii poliţiei! Al dracului măgar… măcar că e bacalaureat!

  — Vedeţi-vă de drum! Strigă santinela, văzându-i pe cei trei oameni că se apropiau.

  Buridan îi întinse pălăria unde străluceau monezile de aur.

  — Prietene, zise el, asta-i pentru tine.

  — Pentru mine? Tresări arcaşul, făcând ochii mari.

  — Da, dacă vrei să ne laşi să ne suim pe ziduri.

  Arcaşul îngălbeni. El privi cu lăcomie aurul, dar se împotrivi clătinând din cap.

  — Nu! Zise el, m-ar spânzura. Plecaţi.

  — Pune, Guillaume! Zise Buridan, care-i întinse pălăria.

  De data asta, vorbi cu atâta autoritate încât Guillaume se supuse, oftând adânc.

  — Lasă-mă să-l ucid. O s-o sfârşim mai iute.

  Arcaşul asistase la această operaţie, tremurând din tot trupul. Cascada de aur care trecea ca o ploaie strălucitoare din buzunarele lui Guillaume în pălărie, i se părea o privelişte din basme. Fără să-i răspundă lui Guillaume, Buridan se întoarse spre arcaş, cu pălăria întinsă.

  Arcaşul se înverzise la faţă. Năduşeala îi îmbrobonea fruntea. Dar făcu din nou semn cu capul.

  — E rândul tău acum! Zise Buridan când se întoarse spre Riquet.

  Spre marea lui mirare, Riquet îşi goli buzunarele fără să zică nimic. Şi, într-adevăr, el era încredinţat că soldatul se va împotrivi din nou.

  Dar, când Buridan îi întinse a treia oară pălăria, care de data asta era aproape plină cu aur, omul îşi aruncă suliţa şi arcul, apucă lacom pălăria, o vârî sub haine şi o luă la fugă, privind în jurul lui zăpăcit de parcă-l urmăreau o sută de draci.

  Atunci să fi auzit ţipetele disperate ale lui Riquet şi blestemele lui Guillaume.

  — De ce vă plângeţi, măi? Tresări Buridan. Şi eu… mi-am pierdut pălăria.

  Aceste cuvinte îi potoli.

  — Din fericire… mai sunt bani în lădiţa îngropată la grădiniţa cu trandafiri.

  — Da, dar după cum am pornit-o, o să ne ruinăm până într-o săptămână.

  În clipa aceea, Lancelot Bigorne apăru dintr-o ulicioară, purtând sub braţ un pachet mare.

  — Dar arcaşul unde-i? Întrebă el.

  — Ne-a lăsat pe noi în locul lui, răspunse Buridan. Ce aduci acolo?

  — O frânghie… o frânghie frumoasă, pe care am plătit-o cu doi galbeni unui vânzător de frânghii, care mi-e prieten. Ce fericire, că… suntem bogaţi…

  — O frânghie! Ţipă Riquet. Ca să-l spânzurăm pe Buridan?

  — Cum?

  — Bogaţi! Strigă, la rândul lui Guillaume, nu mai avem un şfanţ!

  — Ce? Ce s-a întâmplat? Întrebă Bigorne, îngălbenind.

  Buridan începu să râdă. Guillaume îl lămuri pe Bigorne ce făcuse Buridan ca să se scape de arcaş. Bigorne încremeni. Şi el era de părere că o lovitură de pumnal ar fi fost cu mult mai potrivită.

  — Să ne suim! Strigă Buridan. Ne-am face socotelile mai târziu.

  În câteva clipe, ajunseră pe zidul acela, lat de vreo zece picioare, adică pe care se putea umbla cu înlesnire. Marginea din afară era apărată împotriva săgeţilor asaltatorilor de o parte de zid mai îngustă dar mai naltă şi crenelată.

  — Dar de ce ne-ai adus aici şi nu aiurea? Întrebă Buridan.

  — Priveşte şanţurile! Răspunse Bigorne.

  Buridan se aplecă peste parapet şi văzu că în şanţ nu era apă, sau, mai bine zis, în partea aceea şanţul era aproape astupat, în urma unor prăvăliri de pământ, pe când aiurea ar fi intrat în apă până la urechi.

  În vremea asta, Bigorne îşi desfăşură frânghia, îi legă un capăt de un băţ gros pe care-l adusese cu el, iar băţul îl propti între două creneluri.

  Nu le mai rămânea decât să coboare.

  Bigorne trecu cel dintâi, sări şanţul pe puntea aceea de noroi, care se formase şi, agăţându-se cu mâinile şi picioarele, sui în partea opusă a şanţului. În clipa aceea, din turnurile vecine, săgeţile începură să şuiere: fugarii fuseseră zăriţi. Apoi se coborâră Guillaume şi Riquet. Şi, în sfârşit, Buridan în timp ce săgeţile plouau în jurul lui. Cei patru tovarăşi se adunară teferi pe marginea şanţului şi o porniră la goană, îndepărtându-se. Din câteva sărituri fură la adăpost de săgeţile care vâjâiau în urma lor.

  — La Montmartre! Îndemnă Buridan.

  Porniră, ocoliră Parisul şi, în curând, ajunseră la poalele dealului. Începură să urce, Bigorne socotea, în gura mare, banii pe care-i pierduse din pricina lui Buridan.

  Riquet mormăia fel de fel de înjurături şi de blesteme care-i trăsneau prin minte. Guillaume fluiera. Buridan tăcea. Era palid şi inima îi zvâcnea cu furie. Cine ştie ce avea să mai găsească şi în vârful dealului?

  Deznădejdea… poate? Fără îndoială! Oare Valois ştia unde se ascundea Myrtille? Şi dacă ştia, n-o fi urcat cărarea aceea pe care o suiau cei patru tovarăşi acum în goană? Deodată, Buridan se opri.

  Un zâmbet îi lumină faţa îmbrobonată de sudoare…

  Sus, colo, lângă stâncă, se zăreau două siluete. Erau Mabel şi Myrtille.

  Atunci, Buridan se aşeză pe un trunchi de castan răsturnat de vreo vijelie şi începu să râdă nervos, ştergându-şi năduşeala.

  — Hi-han! Făcu Bigorne bucuros, căci şi el recunoscuse pe cele două femei.

  — Oh! Acum poţi zbiera, cât ţi-i pofta! Zâmbi Buridan.

  — La adică… ne putem şi odihni puţin, zise Bigorne. Şi se aşezară cu toţii pe trunchi.

  — Tristă ţară! Oftă Riquet privind povârnişurile dealului, care, cu toate astea, dezvăluiau o privelişte admirabilă, înfrumuseţată de panorama Parisului, încadrat de zidurile lui crenelate… Mii de draci! Tristă ţară… asta-i ţara setei! Degeaba iscodesc ochii, nu văd nici o cârciumă în care să poată şi nişte bieţi creştini, care să se mai răcorească şi ei. Guillaume încuviinţă clătinând din cap. Şi el era întunecat.

  Nu pricepea nici el să facă nimic cu drag, decât în părţile unde, în loc de pomi seculari, ar fi crescut… cârciumi.

  — Dragii mei, începu Buridan, e vădit lucru că ne-am înşelat. Toată istoria asta a porţilor închise ziua şi deschise noaptea nu era pentru noi deoarece iată-le colo sus, zdravene şi sănătoase, pe cele pe care vrem să le apărăm. Ne vom folosi dar de minutul când porţile se vor deschide ca să ne întoarcem la Paris. Valois n-o să vină pe aici. Şi apoi… de unde era să afle că mama şi Myrtille sunt la Montmartre?

  — Tocmai! Zise Riquet.

  — Foarte bine! Adăugă Guillaume, încântat să se înapoieze în Paris.

  — Ce te fâţâi aşa, Bigorne? Întrebă Buridan.

  Lancelot da fel de fel de semne de nemulţumire.

  — Mă frământ zise el, pentru că-i chiar ruşinos să ai de-a face cu nişte… logicieni aşa de mărginiţi. Voi trei la un loc, un bacalaureat, un rege şi cu un împărat, nu faceţi cât un măgar.

  — Lămureşte-te! Porunci Buridan, întunecat.

  — E limpede la lumina zilei, sfinte Barnabé! Valois a pus să închidă porţile. Deci are vreme să lucreze deoarece e sigur că nu putem părăsi Parisul. Aşadar, el va lucra peste zi. După ce şi-o săvârşi lovitura, ne va deschide porţile şi nouă, să-i cădem în capcana pe care ne-a întins-o. Ăsta-i e planul. Astfel că, la noapte, logodnicul se culcă la Temple şi logodnica…

  — Ei, bine! Logodnica?

  — Ei bine! Şi ea doarme tot la Temple, dar nu în aceeaşi odaie cu logodnicul. E tot atât de sigur cum că două şi cu două fac trei… după sistemul monetar al răposatului rege, care putea să-i înveţe pe toţi fabricanţii de monede false, care…

  — Dar, întrerupse Buridan, tremurând de mânie, cine ar fi putut să-l vestească pe Valois?

  — Ei, drăcia dracului! Dar cine i-a dat de veste că eram la grădiniţa trandafirilor unde ne-a trimis o poteră în stare să aresteze… zece Buridani, nu unul!

  — Stragildo? Dar de unde ar fi putut-o afla chiar el?

  — Ce-are a face! Domnule căpitan, dacă vrei să scapi de drăguţa asta de fată care te aşteaptă colo, sus, pe stâncă şi să-ţi salvezi viaţa, nu mai vorbesc de viaţa lui Guillaume şi a lui Riquet, şi… nici de a mea, trebuie să petrecem noaptea la Montmartre, să vedem… ce se întâmplă. Apoi, mâine dimineaţă să le ducem pe cele două femei în altă parte, şi atunci… vom lua şi noi o hotărâre.

  — Aşa să fie! Încuviinţă Guillaume.

  — Prieteni, hotărî Buridan, să adoptăm planul lui Bigorne şi să urcăm dealul. Dar… să nu pomeniţi nici un cuvânt din toate astea, femeilor.

  Cei patru tovarăşi suiră dealul, se întâlniră cu Myrtille şi cu Mabel şi, după îmbrăţişările de bucurie, porniră spre cocioabă, unde fata le găti un prânz care chiar dacă nu era grozav, era îmbelşugat, căci li se dădură trei pui, două raţe şi o gâscă, care cu prilejul acela însemnat avură cinstea să potolească foamea flămânzilor acelora. Restul zilei trecu fără întâmplări mai însemnate.

  Atât numai că, Buridan istorisi mamei sale şi Myrtillei ce hotărâri luase: era nevoie să le ducă mai departe.

  Cătunul de la Rout fu ales drept noua locuinţă a celor două femei până când Buridan ar fi putut să rămână cu ele pentru totdeauna.

  După ce puseră la cale şi lucrul acesta, Buridan şi Myrtille, care nu mai putea de bucurie împreună cu Mabel, întinerită cu douăzeci de ani, făcură o mulţime de planuri de viitor. Dar Buridan se feri să le vorbească de Marigny şi răspunse cam în doi peri întrebărilor pe care i le făcu fata despre tatăl său.

  În vremea asta, Bigorne, Guillaume şi cu Riquet orânduiau plecarea a doua zi…

  Se înnoptase.

  Mabel şi Myrtille se închiseră în cocioaba lor. Cei patru tovarăşi se instalară într-un şopron păcătos pe care, în schimbul unui galben pe care i-l dădu Buridan cu mărinimie, i-l puse la îndemână un ţăran.

  Se înţeleseră ca să stea de pândă cu rândul pe lângă stâncă; traseră la sorţi cine să cadă de strajă. Soarta hotărî ca Bigorne să vegheze până la ora zece.

  Deci, Lancelot porni de se aşeză lângă stâncă, pe când tovarăşii lui se îndreptară să se culce în fân. Trebuie spus că şi chiar dacă Bigorne n-ar fi fost hărăzit să stea de pază, el ar fi făcut totul ca să fie lăsat de strajă, căci, după ordinul pe care-l citise de dimineaţă, porţile trebuiau să se deschidă cum s-o însera. Astfel că, cam pe vremea aceea după socotelile lui trebuie să se întâmple ceva, dacă era să se întâmple.

  Guillaume Bourrasque şi Riquet Haudryot adormiră îndată, ca plumbul. Aceşti buni prieteni socoteau că nu e nimic mai preţios ca timpul când e vorba de mâncare şi băutură.

  Nici când era vorba de masă, nici când era… de somn, nu pierdeau o clipă.

  Cât despre Buridan, în calitatea lui de îndrăgostit, se răsucea ca într-o frigare pe paiele lui, fără să poată da ochii în gene. Afară era linişte.

  Vuietele nelămurite, pe care vântul nopţii le vânzolea printre pomii unei păduri, nu făceau decât să întărească tăcerea şi să legene visurile tânărului cărora le ţineau isonul sforăiturile lui Guillaume şi ale lui Riquet.

  Trecuseră câteva ceasuri, când, deodată, uşa şopronului se deschise şi o umbră apăru. Bigorne zise liniştit:

  — Iată-i! Urcă dealul!

  — Sculaţi! Săriţi! Strigă Buridan, care zgudui pe cei doi adormiţi.

  Într-o clipă, toţi fură în picioare, puseră mâinile pe arme şi se repeziră afară.

  — Vin să ne deştepte… tocmai când dormeam mai bine! Boscorodi Guillaume. Blestemaţii! Au să mi-o plătească ei scump de tot!

  — Da, zise Riquet nepăsător, e vorba să-i trimitem să adoarmă şi ei la rândul lor, somnul de veci. Şi asta-i chiar ceva foarte mărinimos din partea noastră, căci…

  Riquet nu avu vreme să-şi urmeze discursul. Un urlet de durere răsunase în beznă; în aceeaşi clipă, nişte umbre alergau de colo până colo, strigând din răsputeri. Riquet şi cu Buridan se luptau cu cei care se suiau…

  — Înapoi bandiţilor! Strigă un glas pe care Buridan îl recunoscu.

  Era vocea lui Valois, vocea tatălui său!

  În acelaşi timp, Valois îşi ridică calul în două picioare. Buridan se trase înapoi cu fruntea plină de năduşeală. Se întoarse împotriva altui adversar…

  O luptă grozavă se încinse pe întuneric, pumnalele scânteiară, se auzi glasul lui Guillaume şi al lui Riquet care înjurau în aşa fel de s-ar fi speriat o ceată de demoni. Apoi, totul se linişti deodată.

  Lupta ţinuse vreo zece minute.

  Se zări o umbră care cobora grăbită povârnişul şi care pieri în negură, în vreme ce un ţipăt de furie şi blestem ajunseră până la Buridan.

  Umbra aceea era Valois, care fugea.

  Valois îşi simţise calul căzând: o lovitură de pumnal îl doborâse.

  Contele descălecă şi, cu sabia în mână, pământiu la faţă, tremurând de furie, se pomeni înconjurat de patru oameni. Îşi roti privirile împrejur şi-şi dădu seama că rămăsese singur! Tovarăşii lui fugiseră sau muriseră! Guillaume ridică sabia asupra lui Valois, care, văzându-se pierdut, nu făcu nimic să se apere.

  O mână puternică opri braţul lui Guillaume şi o voce stranie strigă:

  — Fugi! Domnule, fugi! E tot ce mai poate face fiul dumitale pentru dumneata.

  Valois recunoscu glasul fiului său!

  Şi atunci se puse pe fugă, blestemând…

  Buridan cu ai săi se numărară. Nu lipsea niciunul. Atâta doar că, Guillaume avea o tăietură la umăr. Sângele îi curgea ca dintr-un bou. Se ştergea bombănind. Buridan primise o lovitură de pumnal în braţul stâng.

  Cât despre Riquet, se aşezase pe un… pietroi, rămăsese zăpăcit de o lovitură de măciucă pe care o primise în creştet.

  Cum Guillaume se apropia de el, văzu că Riquet sta cu picioarele pe un soldat care zăcea mort cu o sabie vârâtă în coaste, până la mâner.

  — Acesta a vrut să mă răpună, desluşi Riquet. Cât despre Bigorne, el se ocupa să lege frumos un om care, fără îndoială, leşinase, căci nu mişca deloc…

  Posomorât, cu faţa amărâtă, Buridan privea în depărtare, într-acolo unde Valois dispăruse. Gânduri negre îl apăsau. Victoria nu însemna nimic. Siguranţa de a fi salvat-o pe Myrtille nu-l liniştea. Suferea cum suferise şi la Turnul Nesle, când Bigorne îi zisese: „Nu poţi ucide pe acest om căci el e tatăl tău!” Şi lupta lui împotriva lui Valois i se părea cel mai crud joc al sorţii, căruia după cum spun poeţii din antichitate îi place să se opună cu îndârjire legilor naturii şi se învârteşte cu uşurinţă printre incesturi şi paricide. În sfârşit, tânărul oftă adânc şi şopti:

  — Voi, muri, poate, dar nu voi ajunge un paricid!

  Se cutremură şi, gonindu-şi cu hotărâre gândurile, se întoarse spre tovarăşii săi. Îl zări pe Guillaume care, după ce-şi legase umărul, cum putuse, se ocupa să strângă laolaltă patru cai ai căror cavaleri zăceau la pământ. Trei dintre ei fugiseră, socotindu-l şi pe Valois.

  — Aşa, voinicule! Zicea în clipa aceea Lancelot Bigorne. Astfel n-ai să te mai mişti. Ce mai pradă, senior Buridane!

  Buridan se apropie, se aplecă asupra omului pe care Bigorne îl legase şi la lumina slabă a stelelor, îl recunoscu:

  — Stragildo! Strigă el, cu glas care l-ar fi făcut să se cutremure pe păzitorul fiarelor, dacă l-ar fi putut auzi.

  — Chiar el e! Zise Bigorne.

  — A murit?

  — Să moară? De unde! Cel puţin aşa cred! Numai, iată ce s-a întâmplat. În clipa când l-am atacat, l-am şi recunoscut. Şi asta dovedeşte, boier Buridane, că logica mea era cea bună, şi că jucasem bine spunându-ţi că acest bandit destăinuise ascunzătoarea frumoasei domnişoare de colo, de sus… Cum zic… îl recunosc… şi, ca să fiu drept, trebuie să-ţi spun că şi el m-a recunoscut. Se pare că, unul pentru altul, avem o dragoste frăţească, căci, de-abia m-a văzut şi, de bucurie, a sărit jos de pe cal ca să mi se arunce în braţe.

  Îi trăsei o lovitură cu mânerul săbiei peste mână; el urlă de durere şi scăpă pumnalul; apoi, cum ţinea cu orice preţ, să mă îmbrăţişeze, mă şi împrejmui cu braţul, dar nu mai putea să mă ucidă! Nu-i vorbă că nici eu nu-l mai puteam omorî. Aşa că… ne-am îmbrăţişat. Ce strânsoare, Doamne! Mi se pare că am câteva coaste scoase din încheieturi. Dar, să strângi, aşa, nu însemnează nimic… totul e… să strângi bine. Îl încleştai şi eu şi, după un timp care-mi păru lung ca o noapte fără lună, îl simţii cu bucurie pe omul meu pierzându-şi puterile şi, suflând greu, căzu jos unde m-am apucat să-l leg zdravăn, şi… asta-i!

  Buridan îl privea pe Stragildo cu un fel de îngrijorare. În sfârşit se ridică.

  — Trăieşte, zise el. Bine. Toate merg strună!

  — Hei! Se gândea Bigorne, mi se pare că jupân Buridan îi pregăteşte o surpriză plăcută amicului Stragildo! N-aş vrea să fiu în pielea lui!

  Apoi adăugă, tare:

  — Ce ai de gând să faci cu el?

  — Ţi-am spus că aveam o idee când m-am coborât în pivniţele de la grădiniţa cu trandafiri şi am băgat de seamă că omul acesta fugise.

  — O idee? Ce idee?

  — Cu privire la Philippe şi Gautier. Ei bine? Acum avem să încercăm s-o punem la cale.

  — Spune-mi-o şi mie! Stărui Bigorne, îngrijorat.

  — Mai târziu. Deocamdată trebuie să ne gândim că Valois o să-şi strângă toţi cavalerii pe care-i va găsi şi peste un ceas or să ne cadă în spate. Să plecăm!

  Ajutat de Guillaume şi de Riquet, Bigorne îl ridică pe Stragildo şi-l trânti ca pe un sac pe unul dintre caii prinşi. Apoi porniră cu Buridan în frunte, în vreme ce Bigorne ducea calul pe care era Stragildo, şi Guillaume ducea ceilalţi cai de căpăstru. Văitându-se, Riquet veni în urmă. Suiră dealul. Buridan intră în cocioabă. Mabel şi Myrtille, gata pentru orice întâmplare, nu se culcaseră.

  — Plecăm! Zise Buridan.

  — Suntem gata! Răspunseră cele două femei.

  Cei patru cai, prinşi şi aduşi de Guillaume, fură împărţiţi astfel; unul pentru Mabel, altul pentru Myrtille, un altul trebuia să ducă averea lui Mabel, iar cel de-al patrulea îl ducea pe Stragildo. În faţa a doi-trei ţărani care înlemniseră cu braţele ridicate spre cer, înspăimântaţi de întâmplarea aceea, trupa porni şi se depărtă în rânduială spre Montfaucon, adică tocmai potrivnic de unde voia să se îndrepte.

  Ajunşi la poalele dealului, fugarii apucară pe la spatele lui, cam pe linia pe care merge azi strada Caulincourt.

  Nu trecuse nici o oră de când plecaseră şi, după prevederile lui Buridan, două sute de cavaleri, conduşi de însuşi Valois, sosiră în cătunul Montmartre, cotrobăiră în toate casele, deşteptând locuitorii şi ameninţându-i cu moartea dacă nu spuneau drumul pe care apucase Buridan.

  Fireşte, ţăranii arătară spre Montfaucon şi Valois porni val-vârtej într-acolo. Abia în zori se înapoie la Temple, negăsind nimic, bineînţeles şi încredinţat că întreaga bandă trebuia să se fi refugiat iarăşi în Paris.

  Buridan şi cu tovarăşii săi ajunseseră la cătunul Roul, care era mai de seamă, pe vremea aceea, decât Montmartre, şi unde se găsea chiar o cârciumă care, oricât de păcătoasă ar fi fost, îi putu adăposti totuşi pe fugari. După ce Mabel şi cu Myrtille fură instalate, Buridan se duse în odaia în care fusese închis Stragildo.

  Acesta îşi venise în fire. Cum nu fusese decât pe jumătate sugrumat, se simţea în puteri şi, fără să-şi piardă cumpătul, căuta un mijloc în fugă. Îşi da seama că nu voiau să-l ucidă, căci altfel ar fi făcut-o până atunci.

  Asta era principalul, şi Stragildo îşi făgăduia că înainte de a fi trecut douăzeci şi patru de ore va fi departe de duşmanii lui. Buridan încercă să-i pună câteva întrebări, dar Stragildo păstră o muţenie îndârjită. Nici nu-şi descleşta gura. Atâta doar că, la un moment dat, Buridan atingându-l cu degetul la piept, păzitorul fiarelor nu putu să-şi stăpânească o mişcare instinctivă a mâinii pe care încercă s-o ducă la pieptarul hainei.

  — Are ceva în haine, vorbi Buridan.

  — Tocmai la asta mă gândeam şi eu, răspunse Bigorne. Şi, îndată începu să-l cerceteze cu de-amănuntul pe prizonier. Sub jachetă, într-un buzunar de piele, găsi două hârtii, pe care le desfăcu. Stragildo făcea spume de necaz.

  — Oh! Oh! Strigă Bigorne. Pecetea regală! Priveşte, căpitane.

  Buridan apucă cele două pergamente, se apropie de făclia care-i lumina, şi le citi.

  Se înveseli. Cele două hârtii, cititorul poate n-a uitat, fuseseră luate cu toată grija de Stragildo, chiar în momentul când îşi părăsea, pentru totdeauna, locuinţa de la curtea leilor şi-şi pregătea fuga, în acelaşi timp cu trădarea. Le avea de multă vreme, de la Marguerite de Bourgogne.

  Într-adevăr, Stragildo era mai mult decât o slugă de rând; pentru regină, el era un tovarăş.

  Banditul trebuia să poată intra pretutindeni şi la orice ceas, chiar într-una din închisorile regelui, unde de multe ori fusese însărcinat să ucidă, pe ascuns, pe câte un prizonier, care ar fi fost primejdios să fie lăsat să vorbească în faţa judecătorilor.

  Hârtiile acelea nu erau datate, dar purtau iscălitura şi pecetea regală.

  Prima grăia astfel: „Poruncim prin aceasta tuturor prefecţilor, cavalerilor, arcaşilor sau străjilor să se supună ordinelor purtătorului acestora şi să facă după cererea sa orice i-ar porunci”.

  A doua era astfel scrisă: „Ordonăm oricărui şef de post, al oricărei porţi a Parisului, oricărui păzitor de intrări şi oricărui guvernator de fortăreţe şi temniţe, să lase la orice oră slobodă trecere, purtătorului acestor ordine”.

  Citind aceste pergamente, Buridan tresărise de bucurie. Nu ştia încă ce putea face cu ele, dar cu aceste arme primejdioase, putea nădăjdui multe lucruri. Le strânse cu grijă şi le ascunse sub pieptarul său.

  Stragildo era de o nepăsare sălbatică. Nici nu mişca. Sta cu ochii închişi.

  Dar, după tremurăturile care-i încreţeau faţa din când în când şi-i umflau venele tâmplelor, se putea ghici furia care-l frământa pe păzitorul fiarelor.

  Buridan îi puse mâna pe umăr.

  Stragildo se înfioră, deschise un ochi care-i păru tânărului ca o prăpastie de ură.

  — Tu ai adus pe rege la Turnul Nesle? Îl întrebă Buridan.

  Stragildo închise ochii şi strânse buzele.

  Buridan urmă:

  — Tu ai dat grădiniţa cu trandafiri pe mâna oamenilor lui Valois?

  Aceeaşi mişcare grozavă.

  — Tu ai spus lui Valois, urmă Buridan, unde era ascunsă logodnica mea?

  — Tu, zise iarăşi Buridan, i-ai vârât în sac pe Philippe şi Gautier d'Aulnay şi i-ai azvârlit în Sena, din vârful Turnului Nesle?

  Stragildo nu scoase o vorbă, dar un fel de zâmbet îi flutură pe buzele decolorate. Guillaume, Riquet şi Lancelot asistau cam îngroziţi la scena aceea.

  Buridan vorbea liniştit. Dar liniştea lui nu prevestea nici un bine pentru fostul tovarăş şi servitor al reginei.

  — Eşti creştin? Îl mai întrebă tânărul, după o tăcere scurtă.

  Şi de data asta, Stragildo tăcu. Dar se văzu că se cutremură.

  — N-aş da o leţcaie pe pielea lui! Şopti Guillaume.

  — Taci, urmă Buridan. Bine! Treaba ta. Numai, ascultă bine ce-ţi spun şi ţine minte. Dacă eşti creştin, caută de te împacă cu Dumnezeu; dacă ai ştiut vreodată vreo rugăciune, încearcă de ţi-o reaminteşte, căci sunt hotărât să te ucid. Oh! Ai vreme. Nu aici e locul şi nici ceasul să te ucidem…

  — Uf! Murmură Riquet.

  — Pentru ce să nu-l ucidem îndată? Întrebă Bigorne.

  — Pentru că am o idee… ţi-am mai spus-o!

  Bigorne avu un gest care însemna lămurit că nu prea avea încredere în ideile lui Buridan. Pe de altă parte, Stragildo auzind că nu va muri îndată, avu un zâmbet care spunea multe despre intenţiile lui.

  Buridan nu luă în seamă nici gestul lui Bigorne, nici surâsul lui Stragildo.

  Ieşi din camera în care era banditul şi se ocupă de noua locuinţă a lui Mabel şi a Myrtillei, apoi hotărâră cum şi în ce fel să lucreze.

  În zorii zilei, cei patru tovarăşi porniră spre Paris. Stragildo era dus între ei.

  Avea căluş la gură şi mâinile îi erau legate. Ca să nu se bage de seamă că fostul păzitor al fiarelor era legat la gură şi de mâini, Bigorne îi azvârli pe spinare mantia lui cea largă şi-i puse gluga până pe faţă. Trecură lesne poarta Saint-Honoré, ale căror turnuri erau arămite de răsăritul soarelui. Străbătură Parisul şi ajunseră la grădiniţa trandafirilor, unde Buridan hotărâse să se aşeze din nou.

  Capitolul XXXV La Temple.

  Prima grijă a lui Buridan, fu să-l închidă pe prizonierul său, luându-şi toate măsurile ca, de data aceasta, să nu mai poată fugi.

  Pentru mai multă siguranţă, banditul fu legat de mâini şi de picioare cu nişte lănţişoare pe care Bigorne le scosese de la o uşă. Îi lăsară piedicile destul de largi pentru ca prizonierul să poată să se mişte şi să nu sufere. În sfârşit, hotărâră ca, din ceas în ceas, să se ducă să vadă dacă Stragildo nu încerca să fugă, iar noaptea să stea de pază, pe rând, în faţa uşii pivniţei în care fusese închis. După ce orândui toate acestea, Buridan căzu pe gânduri lăsându-şi tovarăşii să-şi vadă, ca totdeauna, de rostul mâncării.

  Primul gând al lui Bigorne, după ce Stragildo fu pus în siguranţă, fusese să dea fuga în grădină, la locul unde îngropase lădiţa lui Malingre. Pământul părea neatins. Dar, ce-i în mână nu-i minciună, Bigorne începu să sape, laolaltă cu Guillaume şi Riquet care erau de faţă. Cumetrii săpară în zadar, nu găsiră nici urmă de lădiţă: un al patrulea hoţ o furase peste noapte.

  Bourrasque şi Haudryot scoaseră un strigăt de furie. Bigorne îşi smulse un pumn de păr. În realitate, nu le mai rămâneau decât banii de aur pe care Lancelot îi păstrase. Guillaume şi cu Riquet îşi turnaseră partea lor în pălăria pe care, Buridan, o dase cu atâta dărnicie arcaşului care păzea scara de la zidurile fortificaţiilor.

  E drept că acel rest, rămas neatins în buzunarele lui Bigorne, reprezenta încă o sumă cu care, în alte timpuri, ei ar fi fost foarte mulţumiţi. Dar, comparat cu ceea ce pierduseră, era prea puţin.

  — Suntem ruinaţi! Zise liniştit, Bigorne.

  — Da! Şi ca să putem răbda o astfel de lovitură, trebuie să pregătim o masă straşnică! Adăugă Riquet.

  Înştiinţat de această întâmplare, Buridan nu păru prea mişcat. El îşi cocea planul, adică ideea, despre care vorbise fără să dea lămuriri. Spre seară, se pregăti să iasă. Dar atunci cei patru tovarăşi observară că împrejurimile locuinţei celei atât de liniştite totdeauna, erau acum pline de lume. Grupuri numeroase se duceau şi veneau, îndreptându-se, după cât se părea, spre Temple. Un cântăreţ ambulant şi un scamator, profitând de mulţimea aceea, se instalaseră drept în faţa grădiniţei cu trandafiri, unul ca să cânte, celălalt ca să-şi facă scamatoriile.

  Buridan îşi amână ieşirea.

  Dar, a doua zi, aceeaşi mulţime se îndrepta spre Temple. Trimis ca cercetaş, să vadă ce se petrecea, Bigorne se înapoie după un ceas, spunând că Parizienii, înşiraţi în jurul Temple-lui, cântau, râdeau, beau şi nu încetau să ţipe strigăte de moarte împotriva unui om pe care-l judeca înăuntrul fortăreţei. Omul acela era primul ministru al lui Louis al X-lea.

  Procesul lui Enguerrand de Marigny începuse!

  Buridan simţi că îngălbeneşte.

  Cât va ţine procesul, adică, cât o să mai stea mulţimea în jurul Temple-lui, nu-şi putea îndeplini planul la care gândise.

  Mai trecu o zi, şi-apoi încă una…

  În sfârşit, în seara zilei a cincea, cei patru tovarăşi văzură că lumea se împrăştia.

  Aceleaşi grupuri vioaie, pe care le vedeau în fiecare dimineaţă, plecau, strigând de bucurie. Şi bucuria aceea a Parisului era ceva grozav de văzut şi de auzit.

  Era în ea toată răzbunarea anilor de spaimă, era ura strânsă la un loc douăzeci de ani de-a rândul.

  Acuzat de trădare şi de hoţie, Enguerrand de Marigny, era condamnat la moarte.

  În sentinţă sta scris că va fi executat în termen de trei zile, în timpul cărora trebuia să se roage în capela de la Temple şi să-şi ceară iertare.

  Apoi, fostul favorit al lui Philippe cel Frumos, ministrul atotputernic al lui Louis al X-lea, trebuia să fie dus la furcile de la Montfaucon ca să fie spânzurat de maestrul Capeluche, călăul.

  — Bine! Se gândi Buridan, am trei zile… Îl voi scăpa!

  Aşteaptă să înnopteze. Împrejurimile grădiniţei cu trandafiri îşi reluau înfăţişarea liniştită şi tristă. Siguri acum de răzbunarea lor, parizienii se înapoiaseră în oraş unde aşteptau cu înfrigurare dimineaţa aceea de sărbătoare, când îl vor vedea, legănându-se de capătul unei funii, pe omul care îi înfricoşase atâta vreme.

  Atunci, Buridan spuse prietenilor săi că se va duce la Temple să vorbească cu Valois.

  Guillaume începu să înjure de toţi sfinţii.

  Riquet răcni că Buridan trebuie legat după cum îl legaseră şi pe Stragildo. Galben şi emoţionat cum nu fusese în viaţa lui, Bigorne nu zise nimic, pentru că, de la prima vedere, înţelese că hotărârea tânărului era de neclintit; dar… începu să plângă…

  Guillaume îi zise:

  — Ei bine, dacă aşa e hotărârea ta, haidem cu toţii atunci să murim laolaltă în locul acela de măcel!

  — Nu… nu vreau cu toţi, deodată! Zise cu blândeţe Buridan. Nu vă dau voie să mă urmaţi. Şi, mai mult, vă jur pe Maica Domnului, că… nu voi fi ucis!

  Apoi Buridan îşi sărută prietenii, unul câte unul, şi plecă.

  — S-a sfârşit! Izbucni Guillaume. N-o să-l mai vedem.

  — Cine ştie? Şopti Bigorne, care se gândise bine la aventura aceea şi ale cărui gânduri îi schimbaseră convingerea.

  Buridan înaintă hotărât spre Temple, a cărui umbră neagră se întindea peste grădiniţa trandafirilor. Un vânt puternic îndoia platanii care umbreau terasa întinsă ce se afla în faţa porţii celei mari. I se părea că aude vaiete, şoapte înăbuşite, şi se gândea la deznădejdea Myrtillei dacă Marigny murea. Nu mai simţea nici o ură împotriva omului care-l urâse atâta.

  Milă nu-i era de el şi cu atât mai puţin îi era drag. Nu voia s-o vadă pe Myrtille plângând şi atâta tot…

  Când Buridan ajunse la câţiva paşi de poarta cea mare, el strigă.

  — Cine e acolo? Întrebă santinela, din partea cealaltă a punţii.

  — Ordinul regelui! Răspunse Buridan.

  Acest cuvânt era îndată ascultat. Numai prefecţii, ofiţerii de gardă şi agenţii autorităţilor aveau dreptul să-l întrebuinţeze, după cum astăzi numai magistraţii au dreptul de a zice: în numele legii!

  Puntea se lasă jos. Şeful de post sosi, urmat de mai mulţi arcaşi, să-l recunoască pe cel care venea în numele regelui.

  Fără să zică un cuvânt Buridan desfăcu una din cele două hârtii pe care le luase de la Stragildo. Ofiţerul o citi la lumina unei făclii pe care o ţinea un soldat şi o dădu înapoi lui Buridan:

  — Bine. Poţi să intri, zise el. Unde să te duc?

  — La guvernator! Răspunse el.

  Răspunsul acela ar fi risipit orice bănuială din mintea şefului de post, dacă ar fi avut-o, dar n-o avea. Pecetea regală era îndestulătoare să-l facă pe Buridan inviolabil.

  Mergând înaintea trimisului regelui, îl duse până la uşa apartamentelor lui Valois, în care locuise şi marele maestru al templierilor.

  După ce intră, Buridan se trezi în faţa unui om armat, îmbrăcat cu totul în fier.

  Cum făcuse şi faţă de ofiţer, Buridan scoase pergamentul. Soldatul nu ştia să citească, dar pecetea regală îi era destul.

  — Trebuie să vorbesc îndată cu stăpânul tău, din partea regelui! Zise Buridan.

  Omul se duse să spună câteva vorbe altcuiva care veghea în camera vecină.

  După un sfert de ceas, un fel de fecior care-l înlocuia pe Simon Malingre veni să-l conducă din odaie în odaie, până într-o încăpere, în care Buridan îl zări pe contele de Valois pe tronul său, lângă o masă, scriind şi surâzând. Ceea ce scria Valois în momentul acela erau amănuntele privitoare la execuţia lui Marigny. Nu voise să-i lase pe alţii să orânduiască o astfel de ceremonie…

  Buridan se oprise la doi paşi de fotoliu, tăcut şi palid. Aştepta. Ţinuta lui liniştită, nu era deloc ameninţătoare.

  — Ce ai de spus? Întrebă Valois, fără să ridice ochii.

  Şi, zâmbind mereu, termina fraza începută: „Apoi, maestrul de ceremonii îi va trece laţul pe după gât în aşa fel ca…”

  În minutul acela, mirat de tăcerea trimisului regelui, Valois îşi ridică ochii şi-l văzu pe Buridan. În cea dintâi clipă, mirarea şi spaima îl paralizară. Sângele i se sui la cap, mâna îi tremură. Apoi, blestemând grozav, întinse mâna spre ciocanul care-i servea pentru chemare.

  — Monseniore, zise Buridan liniştit, puteţi să chemaţi, să mă aruncaţi într-o celulă sau să mă ucideţi chiar… Aceasta vă e cât se poate de uşor dar, vă previn că, dacă mor, sunteţi pierdut, fără ca cineva să vă poată scăpa. Mai bine e pentru voi să mă ascultaţi liniştit, mai cu seamă că am să sfârşesc iute.

  Valois nu chemă pe nimeni.

  Lucru ciudat, mâna nu-i opri ameninţarea lui Buridan. Dar cum Buridan, căpitanul Buridan, şeful de bandiţi, condamnat la moarte, cum acel om, al cărui cap era pus la preţ, avea o însărcinare din partea regelui?

  Căci Buridan nu putuse să ajungă până la el, nu putuse intra la Temple decât arătând o hârtie iscălită de rege! Buridan îl văzuse dar pe Louis?

  Într-o clipă gândurile acestea fulgerară prin mintea lui Valois.

  Buridan sta nemişcat.

  Valois se sculă şi trecu în dosul mesei masive care-l despărţea astfel de tânăr.

  Apoi îşi scoase pumnalul şi şi-l aşeză în faţa lui.

  Buridan îşi scoase pumnalul şi-l aruncă departe de el, apoi îşi încrucişă braţele.

  Valois se linişti. Cu iuţeala pe care o capătă mintea în unele împrejurări grozave, el se gândea că tânărul acela era fiul său… şi dacă se gândea, fu ca să-şi afirme odată mai mult că trebuia să-l răpună. Îngrijorare, spaimă, bucurie sălbatică de a fi pus mâna pe el, în sfârşit toate sentimentele acelea trecură prin mintea contelui.

  — Am spus-o oamenilor dumitale; dar vouă vă spun că viu dintr-a mea…

  Valois simţi o năduşeală rece pe frunte.

  — Din partea ta? Murmură el, înăbuşit. Dar cum ai putut intra aici?

  — Graţie hârtiei acesteia, răspunse Buridan, sau mai bine zis graţie peceţii regale pe care a fost destul s-o arăt…

  În acelaşi timp, el azvârli pe masă unul din cele două pergamente pe care le avea la el. Dar nu era acela pe care-l arătase ofiţerului de post.

  Valois apucă repede hârtia, o citi cu un aer mirat, apoi zise:

  — Regele ţi-a dat ordinul ăsta?

  — Nu! Făcu liniştit Buridan. Am luat acest pergament de la sluga voastră, de la Stragildo şi, după cum vedeţi, mă servesc de el.

  Valois răsuflă uşurat… fiul său nu-l văzuse pe rege. Fiul său nu venea din partea regelui!

  — Şi… acel Stragildo… ai pus mâna pe el?

  — Nu, răspunse Buridan, cu aceeaşi linişte. Stragildo a murit. L-am ucis.

  De data asta lui Valois îi trecu un fior de bucurie prin suflet. Unul după altul, Buridan înlătură toate mijloacele de apărare, cum făcuse cu pumnalul.

  Valois se apropie de o făclie şi, la flacăra ei, arse hârtia, pe când, cu mâna dreaptă, îşi apucă pumnalul ca să se apere de Buridan. Dar acesta nu făcu nici o mişcare, lăsă pe conte să ardă hârtia.

  — L-am prins! Mormăi Valois, în gând.

  Într-adevăr, prin mijlocul ăsta, Buridan se despuiase de toate armele de apărare şi de atac.

  — Acum vorbeşte, zise Valois. Ce vrei?

  — Monseniore, zise Buridan, am venit să întreb dacă viaţa şi libertatea celor trei oameni, pe care-i ţineţi prizonieri la Temple…

  — Să vedem… care sunt cei trei oameni?

  Sigur de succes, Valois nu se grăbea să se bucure de el. Simţea un fel de plăcere scârboasă să-şi facă un joc din situaţia ciudată în care se afla. Acel tânăr, acela care se afla în faţa lui, era să moară.

  Îl ura mai mult decât îl urâse pe rivalul său, pe Enguerrand de Marigny. Ochii săi însângeraţi, zâmbetul de moarte care-i schimonosea buzele, fiorii care-l cutremurau, faţa lui pământie, totul dovedea ura neînfrântă care-i stăpânea sufletul… Căci tânărul acela Buridan… nu era numai cel care-l trăsese în cursă, îl târâse până la spânzurătoarea de la Montfaucon, şi după ce-l chinuise cu groaza morţii, îl insultase cu generozitatea lui, graţiindu-l; nu era numai acel care-l învinsese la Pré-aux-Clercs; nu era numai acel care pătrunsese cu arma în mână în casa lui; nu era numai acela care-l avusese în mână la Turnul Nesle; nu era numai acela care, în sfârşit, venea să-l învingă, încă odată, pe povârnişurile dealului Montmartre!

  Nu! Toate întâlnirile acele grozave nu mai aveau nici o valoare în mintea lui! Fatalitatea care întotdeauna şi pretutindeni îl scosese pe Buridan în cale, nu mai avea valoare! Cauzele acelea piereau!

  Ceea ce-l făcea pe Valois să tremure de furie, era că Buridan o iubea pe Myrtille şi că Myrtille era a lui! Da, o luase cu el, la Curtea Minunilor unde ţinuse piept întregii armate regale! O iubea pe Myrtille, şi culmea disperării, şi el era iubit!

  Ceea ce-l făcea pe Valois să tremure de spaimă era că omul putea, sau putuse să strige când îi plăcea: „Nu mă cheamă Buridan! Numele la care am dreptul este al lui Valois! Am dreptul să port pe steagul meu de luptă armele contelui de Valois, unchiul regelui Franţei, chiar de ar trebui să fie barate cu bara bastarzilor!”…

  Şi-l ţinea în ghearele lui!

  În sfârşit, îl avea!

  Era gata să-l ucidă… Nimic pe lume nu putea să-l mai scape pe amantul Myrtillei, pe fiul lui Valois!

  Sigur, de data asta, că n-avea decât să-şi ridice degetul ca să-l omoare pe Buridan, Valois voi să-i cunoască toate gândurile. Şi, de aceea, întrebă cine erau cei trei oameni, a căror libertate o cerea Buridan.

  Buridan răspunse:

  — Mai întâi e vorba de Philippe d'Aulnay…

  — Ah! Ah! Izbucni Valois, surâzând. Pentru acesta, jupâne, mi-ar fi greu să-i dau viaţa şi libertatea, având în vedere c-a murit!

  — A murit? Philippe a murit?

  O durere cumplită îi săgetase inima tânărului; şi-i fu cu atât mai amară, cu cât nu-i putea da curs, el trebuia să-şi păstreze puterile ca să facă faţă situaţiei… Valois reîncepu vorba.

  — Philippe d'Aulnay fiind mort… care mai sunt ceilalţi doi?

  — Unul e fratele lui Philippe: Gautier d'Aulnay. A murit şi el?

  Buridan aşteptă răspunsurile cu acea îngrijorare pe care o simte tot omul în clipele când vede nenorocirile venindu-i droaie şi când i se pare că n-ar fi nici un mijloc pentru ca nenorocirile de care se teme, să nu i se mai întâmple.

  Dar de data asta Buridan se linişti.

  Cel puţin Gautier trăia! Unul din cei doi fraţi scăpa de catastrofa de care se temea.

  — Nu, răspunse Valois, Gautier d'Aulnay n-a murit încă; acesta este rezervat pentru chinul care aşteaptă pe defăimători… Să vedem, cine e cel de-al treilea?

  — Enguerrand de Marigny, răspunse Buridan cu calmul pe care-l putea avea după ce aflase de moartea lui Philippe.

  Valois aruncă lui Buridan o privire stranie. Aceeaşi întrebare pe care i-o pusese Marguerite de Bourgogne la Turnul Nesle, i-o puse şi el:

  — Cum, tu, care-l urăşti pe Marigny, care l-ai urmărit chiar cu spada în mână la Pré-aux-Clercs… cum de poţi cere viaţa şi libertatea acelui om?

  Buridan era într-o situaţie de spirit când tertipurile nu s-ar mai fi prins.

  Trăia într-unul din acele momente când nu mai poţi minţi. Într-adevăr, minciuna e o invenţie strict socială pe care omul de sus în jos al scării sociale a adoptat-o ca pe o armă defensivă. Cu cât societăţile se perfecţionează, cu atât minciuna ia un loc mai însemnat în viaţa omului. Dar sunt împrejurări când, faţă de unele fapte brutale ale naturii, omul îndepărtează minciuna ca pe o armă netrebuincioasă. Între altele, când amorul ajunge la acel apogeu, foarte rar, care e sinceritatea, e una din acele fapte naturale.

  Buridan o iubea pe Myrtille cu acea sinceritate care pătrunde până în suflet pe un om. El răspunse foarte natural:

  — Vreau să-l scap pe Enguerrand de Marigny pentru că nu vreau ca fata lui să plângă. Nu vreau ca în viaţa Myrtillei să fie durerea morţii tatălui său sub securea călăului…

  În faţa mărturisirii lui Buridan, Valois avu o tresărire de furie pe care o înfrână însă. Simţi pentru Myrtille o pasiune şi mai puternică. Îi veni să se repeadă asupra tânărului.

  Dar, stăpânindu-se, hotărî să meargă înainte, urmă cu un zâmbet care-l făcu pe Buridan să se înfioare:

  — Linişteşte-te, tinere, Enguerrand de Marigny n-o să moară de secure… Asta e totul? Urmă el. Deci, îmi ceri viaţa şi a lui Enguerrand de Marigny.

  — Da, monseniore, zise Buridan.

  — Şi dacă primesc? Dacă deschid carcera lui Gautier d'Aulnay şi dacă mă duc să-l scot pe Marigny din bisericuţa unde îşi cere iertare lui Dumnezeu, la picioarele altarului, înainte de a-şi cere iertare oamenilor la picioarele spânzurătorii, dacă le dau drumul. Ce ai face pentru mine?

  — Monseniore, aş uita că sunteţi tatăl meu şi ce fel de tată aţi fost. Dacă-i iertaţi, vă iert!

  Valois îşi încleştă mâna pe pumnal, gata să se repeadă asupra lui Buridan…

  Acesta îşi încrucişă braţele pe piept şi zise:

  — Ce hotărâţi, monseniore?

  — Şi dacă refuz? Strigă Valois.

  — În acest caz, monseniore, mă voi duce la rege. Regele mă va aresta şi mă va da pe mâna călăului, o ştiu bine. Dar, înainte de a mă da pe mâna lui, mă va asculta. Şi iată monseniore ce-i voi spune… „Sire, aţi aflat prin mine şi fără voia mea, crimele soţiei voastre, Marguerite de Bourgogne. O ţineţi pe regină prizonieră din pricina mea cu toate că regina nu e aşa de vinovată pe cât credeţi. Da, există o explicaţie pentru purtarea reginei, dacă nu o scuză. Şi explicaţia e că un om, pe când ea era fată… pe când locuia la Dijon, în palatul ducelui de Bourgogne, a împins-o în prăpastie. Acest om, amantul Margueritei, Sire, era ambasadorul regelui, tatăl vostru, la curtea Burgundiei.

  El se numea contele de Valois…”

  Contele căzuse pe fotoliu, sleit de puteri, de spaimă, cu ochii holbaţi, aţintiţi asupra uşii, cu auzul încordat la toate zgomotele exterioare, ca şi cum în clipa aceea s-ar fi temut numai de un singur lucru, ca grozavele cuvinte ale tânărului să nu fi fost auzite de vreunul din ofiţerii sau servitorii săi.

  — Într-adevăr! Zise el, cunoşti acest secret. Dar, admiţând că ai ieşi viu de aici şi regele te-ar asculta, nebunule, regele nu te va crede!

  Buridan răspunse:

  — Regele nu mă va crede, desigur, căci îşi va închipui şi-l veţi putea convinge că acest lucru e o simplă răzbunare din partea mea…

  — Atunci? Strigă Valois.

  — Dar va crede-o pe regină!

  — Regina! Bâlbâi Valois, ameţit.

  — Regina care e prizonieră la Luvru! Regina pe care Regele o va putea întreba îndată ce voi vorbi. Regina care va confirma tot ce voi fi spus eu aducând probe!

  Valois se sculă; îngrozitorul adevăr îi lua ochii; era pierdut şi Buridan se putea duce la Louis al X-lea.

  — Mizerabile, bolborosi el, n-ai să ieşi de aici, căci…

  — O vorbă! Încă o vorbă! Strigă Buridan, care-l opri pe loc, cu un gest, pe Valois, gata să cheme. Dacă ies de aici, monseniore, vă dau douăzeci şi patru de ore ca să vă gândiţi. Dacă nu pot, n-aveţi nici măcar o oră: căci în vremea asta cineva aşteaptă să ies de aici şi dacă nu mă vede la ceasul convenit se duce direct la Luvru… Şi, acel cineva, monseniore, va fi primit îndată, căci regele îl cunoaşte… El se numeşte Lancelot Bigorne!

  — Lancelot Bigorne! Gâfâi Valois înspăimântat, ca tigrul prins în laţ.

  — Fostul tău servitor…

  Un minut se lăsă o tăcere grozavă.

  Abătut, cu capul ţiuindu-i, Valois murea de spaimă. Privirea-i sticloasă i se aţintise asupra lui Buridan care, la rândul lui, îl privea cu un fel de milă amară… Şi tăcerea aceea n-o rupse decât Buridan.

  — Monseniore, zise el. Enguerrand de Marigny trebuie să fie dus la moarte peste trei zile. O zi a trecut. E ora zece, seara. Vă dau toată ziua de mâine ca să-mi îndepliniţi voinţa. Dacă mâine seară, la ora cinci, Gautier şi cu Marigny nu sunt liberi, la ora şase mă duc la Luvru… vorbesc… regele întreabă pe Marguerite… şi în noaptea viitoare sunteţi întemniţat în Temple.

  Valois oftă adânc. Făcu semn din cap că primeşte, apoi se trânti pe scaun ca lipsit de cunoştinţă.

  Buridan se apropie, se aplecă asupra lui. Îl privi o clipă cu o căutătură ciudată, şi-i şopti:

  — Adio, tată!

  Apoi, fără să mai privească în urmă, se îndepărtă. În antecameră îl găsi pe servitorul care-l conduse la un altul şi, din uşă în uşă, şi din servitor în servitor, ajunse până la pod unde ofiţerul de gardă îl salută până la pământ, ca pe un trimis al regelui…

  Câteva minute după aceea ajungea la grădiniţa cu trandafiri, unde tovarăşii lui îl sărutară şi-l strânseră în braţe, gata să-l sugrume de bucurie.

  — Mii de draci! Urlă Guillaume, drept încheiere, haidem să ne punem la masă.

  — Ştiam eu c-o să se întoarcă! Şopti Bigorne.

  Capitolul XXXVI Încercarea hotărâtoare.

  Buridan istorisi tovarăşilor săi: Guillaume, Riquet şi Lancelot, care ascultau înfioraţi, grozava scenă care se petrecuse la Temple.

  — Rezultatul e, zise Riquet, că prinţul de Marigny va fi salvat! Atât mai rău! Pe dracu… cu atât mai rău!

  — Cine ar fi putut gândi, Buridane, urmă Guillaume, că într-o zi vei fi salvatorul lui Marigny?!

  — Hm! Pufni Bigorne, nu disperaţi, dragii mei. Marigny n-a scăpat încă din ghearele lui Valois. Îl cunosc eu pe Valois, e vulpe bătrână! El ştie multe scamatorii.

  — Şi ce o să zică Gautier, urmă Riquet, când o afla că a scăpat Marigny?

  — Gautier, răspunse Buridan, va fi liber să-l provoace pe duşmanul său, când vor fi amândoi în siguranţă.

  În gândul lui, Buridan nădăjduia să-l facă pe Gautier să renunţe la vechile gânduri de răzbunare, împotriva lui Marigny.

  Şi, apoi, răzbunătorul familiei d'Aulnay era Philippe şi Philippe nu mai era.

  Gândindu-se la moartea prietenului său, Buridan îşi petrecu restul nopţii trist şi posomorât, reamintindu-şi o mulţime de întâmplări din viaţa lui Philippe şi repetând cu groază cuvintele lui Bigorne: Marigny şi cu Gautier sunt încă în ghearele lui Valois!

  Cu toate astea, el adormi adânc spre ziuă, la ceasul când Bigorne se deştepta ca să se ducă să facă o mică vizită lui Stragildo. Ziua trecu încet.

  Cu cât se apropia ora hotărâtă, Buridan simţea mărindu-i-se nerăbdarea şi teama. Cu toate astea, era cu neputinţă ca Valois să nu se ţină de cuvânt, deoarece viaţa îi era în primejdie!

  La ora patru, el se hotărî să iasă.

  Guillaume trebuia să stea de pază în faţa pivniţei în care era închis Stragildo. Riquet trebuia să stea în pod ca să supravegheze împrejurimile grădiniţei trandafirilor. Numai Bigorne urma să se ducă cu Buridan, care nu mai avea astâmpăr şi care pornise chiar cu un ceas înainte de acela arătat chiar de el.

  — Stai o clipă, zise Bigorne, urmându-l. Presupune că la ora cinci Marigny şi Gautier trec podul Temple-lui! Ce-o să faci?

  — Ei bine, le voi ieşi înainte…

  Bigorne clătină din cap.

  — Presupune că Valois a întrebuinţat ziua aşa… că noi să nu ne putem întâlni cu regele. Presupune că în momentul când vei înainta, două sute de arcaşi ies de la Temple şi te prind, închizându-i din nou pe prizonieri, pe care se vor fi prefăcut că-i liberează? Vrei să mă laşi pe mine să lucrez?

  — Ei bine! Du-te dragă Bigorne, mă încred în tine în situaţia aceasta grozavă.

  — Bine! Zise Bigorne. Acum presupune că, la ora cinci, porţile nu se deschid ca să-ţi dea pe Gautier… nu vorbesc de Marigny. Ce o să faci?

  — Voi aştepta până la şase, zise Buridan cu glas înăbuşit. La şase mă voi duce la Luvru.

  — Eşti hotărât.

  — Desigur!

  — Ei bine, ne vom duce împreună…

  Aceste diferite puncte orânduite, cei doi oameni tăcură. Înaintară până în apropierea Temple-lui, care părea veşnic pustiu.

  Bigorne îl conduse pe Buridan până în dosul unui gard des, de unde puteau vedea poarta de la Temple.

  Se aşezară jos, pe iarbă, şi cu ochii aţintiţi asupra porţii, printre crăpăturile gardului, aşteptară în tăcere.

  Împotriva obiceiului, podul de la Temple era ridicat. Lui Buridan i se părea că era ca o ameninţare din partea lui Valois.

  După o aşteptare groaznică, sunară orele cinci. Lui Buridan începu să-i zvâcnească inima cu putere… Ultimele unde sonore ale bronzului pieriră… Minutele trecură… Puntea nu cobora!

  Buridan îşi muşca pumnii…

  Nici o vorbă nu se schimbă între cei doi oameni. Atâta doar că mâna lui Bigorne îl prinse pe Buridan de umăr şi-l sili să stea pe loc. Acea oră fu una din cele mai grozave din viaţa lui Buridan care, cu toate astea, cunoscuse unele destul de tragice.

  Sună şase! Buridan gemu furios.

  — La Luvru! Zise el.

  — Fie şi la Luvru! Încuviinţă Bigorne.

  Şi apucară pe strada Vieille-Barbette, apoi pe o ulicioară transversală ajunseră în strada Saint-Martin. Buridan nu vorbea, dar era înspăimântător la faţă. Bigorne ofta şi bolborosea rugăciunile morţilor. Într-adevăr, era încredinţat că se ducea la moarte şi se ruga dinainte pentru sufletul lui, de teamă că popa nu şi-ar face datoria, mai târziu. În orice caz, Bigorne era sublim, căci era sigur că-şi lasă oasele la Luvru şi, cu toate astea, nu şovăia să-l urmeze pe Buridan.

  Alergau prin strada Saint-Martin, când, deodată, ca pentru a răspunde gândurilor negre ale lui Buridan, la o biserică, începură să sune clopotele.

  — Mea culpa! Mea culpa! Bolborosi furios Bigorne.

  Deodată, o altă biserică, apoi alta, sunară toaca morţilor, şi în urmă altele… toate bisericile din Paris trăgeau clopotele morţilor…

  Buridan se opri. Bigorne făcu la fel.

  Amândoi ascultară chemarea aceea jalnică. Pe stradă, trecătorii se adunau grupuri; negustorii ieşeau în pragurile uşilor prăvăliilor întunecoase şi se întrebau unii pe alţii; o îngrijorare cumplită cuprindea Parisul! Femeile îngenuncheau, în negura care se întindea, în tăcerea care, deodată, învăluia străzile. Clopotele bisericilor sunau mereu, a moarte.

  — Oh! Tresări Buridan. Ce se petrece oare?

  — Mea culpa! Mea culpa! Repetă Bigorne cu îndârjire.

  — La urma-urmei… ce ne pasă! Zise Buridan. Haidem la Luvru!

  Era gata să pornească… În clipa aceea, din colţul străzii Saint-Martin înaintă un grup, care apărea ca un vis în noaptea tot mai neagră.

  Cu cât grupul acela înainta, gemetele şi bocetele răsunau mai tare. Îngenuncheate, femeile ţipau jalnic; bărbaţii urmau văitându-se…

  Grupul urmat de gemete, lăsând în urma lui ca un fel de dâră jalnică, se oprea la distanţă de douăzeci de paşi, şi atunci se făcea o tăcere groaznică, apoi concertul vaietelor reîncepea ca la un semnal.

  Ajunse până la Buridan şi Bigorne, înlemniţi, unul de o presimţire grozavă, celălalt de un fel de spaimă religioasă.

  Grupul era alcătuit, mai întâi, de doisprezece copii, îmbrăcaţi în haine speciale, pentru serviciul morţilor. Unul dintre ei, care mergea în fruntea lor, suna mereu un clopoţel. În urmă venea un călugăr uriaş cu capul sub gluga neagră, ducând o cruce enormă, acoperită cu zăbratnic8 negru. Apoi doisprezece popi în negru, mormăind rugăciuni. După el, şase purtători de facle. Apoi doisprezece stegari, purtând steagurile cu vârfurile în jos. În sfârşit, trâmbiţaşul oraşului Paris, călare pe un cal negru pe care-l duceau de căpăstru doi feciori. În urmă mai erau încă un rând de oameni purtând facle… încă doisprezece stegari, şi mulţimea… La fiecare distanţă de douăzeci de paşi, fantastica procesiune sta locului… Se opri, şi lângă Buridan, care o vedea sosind cu o strângere de inimă nelămurită…

  Atunci, trâmbiţaşul, cu un pergament în mână strigă cu glas tare: „Noi, Louis al zecelea, conte de Champagne şi de Brie, rege al Navarei, rege al Franţei; facem cunoscut la toţi şi toate, nobleţei, burgheziei şi poporului, precum şi preoţilor din iubitul nostru oraş că de azi încolo se vor face rugăciuni publice timp de o lună în toate bisericile acestui oraş ca şi în toate bisericile regatului…”

  Trâmbiţaşul sună din trâmbiţă apoi citi alt pergament: „Din ordinul regelui!

  Noi, Jean Batiste Biron, pristavul oraşului Paris, bacalaureat al Universităţii, crainic regal, cu durere şi cu inima zdrobită, facem cunoscut la toţi cei de faţă că rugăciunile ordonate de regele nostru sunt pentru ca să capete iertarea prea slăvitului Dumnezeu, a Maicii Preciste şi a sfinţilor din Rai, pentru sufletul prea înaltei, prea nobilei, prea puternicei principese Marguerite de Bourgogne, regina Franţei, soţie virtuoasă şi prea iubită a regelui nostru Louis al X-lea, care a murit în floarea vârstei în fortăreaţa regală a Luvrului, în seara acestei zile, a douăzeci şi doua din luna Septembrie, în anul de graţie 1314”.

  Crainicul trâmbiţă iar, şi, ca şi cum ar fi fost un semnal, strigătele de durere, izbucniră din nou. Băiatul sună clopoţelul. Preoţii strigară:

  — Fraţilor, rugaţi-vă! Surori, rugaţi-vă pentru regină!

  Şi fantastica procesiune trecu înainte luminată de flacăra torţelor, în acel freamăt de milă, de jale, de disperare, care se întindea asupra Parisului. Milă, înduioşare sinceră, căci Marguerite de Bourgogne era foarte iubită de popor.

  Vaiete şi ţipete exagerate, căci nu era bine să manifeşti o durere prea potolită pentru o moarte atât de augustă.

  Buridan era zdrobit.

  — Moartă! Strigă el. Marguerite a murit! Valois triumfă!

  — Şi drumul nostru la Luvru nu ne mai e de nici un folos, căpitane! Zise Bigorne care-şi regăsi deodată expresia de nepăsare, pe care o avea de obicei. Crede-mă stăpâne, te încăpăţânezi să faci un lucru peste putinţă de înfăptuit. Marigny e condamnat şi, pe drept, căci, la dracu! Gândeşte-te la toţi nenorociţii pe care i-a spânzurat ca să se îmbogăţească; gândeşte-te că prietenii, fraţii d'Aulnay, au dus o viaţă mizerabilă, graţie lui, câtă vreme fuseseră născuţi să trăiască ca nişte boieri mari şi bogaţi, ce erau. Îţi jur, stăpâne, că dacă izbuteai să-l scapi pe acest om ar fi fost o crimă…

  — E tatăl Myrtillei! Gemu Buridan, cu glas înăbuşit.

  — Orice ar fi… s-a sfârşit! Marguerite a murit. Valois nu mai are de ce să se teamă de tine. Deci, de-acum, degeaba te mai încăpăţânezi.

  Întorcându-se, Buridan apucase spre grădiniţa trandafirilor. Era zdrobit.

  În acelaşi timp, în el se dezlănţuia un necaz grozav împotriva loviturii sorţii, cum zicea el:

  — Să moară Marguerite, tocmai în acele momente!

  Cititorii vor vedea, în curând, că acea moarte a reginei nu era datorită numai întâmplării şi că soarta era nevinovată de întâmplarea aceea, care-l osândea cu desăvârşire pe Marigny.

  — Mai am o zi! Strigă Buridan. Mai pot găsi mijlocul să-l scap pe tatăl Myrtillei.

  Se înnoptase. Buridan şi Bigorne, unul deznădăjduit, celălalt vesel, ajunseră în strada Vieille-Barbette. Auzeau, din depărtare, vuietul Parisului care plângea şi se ruga pentru sufletul Margueritei.

  — Îl voi scăpa! Repetă Buridan, care-şi învinsese descurajarea în care se zbătuse până atunci.

  Cum îşi zicea sau cum gândea lucrurile astea cu o înfocare sălbatică şi încăpăţânată, la două sute de paşi, în faţa lui spre Temple, văzu o lumină mare de torţe.

  Oare procesiunea funebră trecea şi pe acolo? Nu! La lumina torţelor, Buridan observă un grup de cavaleri care înaintau la pas spre el.

  Se înfioră. Presimţirea unei alte nenorociri îl cuprinse. Cu ochii rătăciţi, privea călăreţii care veneau dinspre Temple, grozavi, în zalele lor de fier.

  Simţi că Bigorne îl apucă de braţ şi-l târî în dosul unui gard şoptind:

  — Fugi! Sunt soldaţii lui Valois!

  Şi cum Buridan, gâfâind îngrozit, se întreba ce însemna acea ieşire a trupelor lui Valois. Bigorne îl apucă de mână şi-i zise la ureche:

  — Ai cerut viaţa lui Marigny, lui Valois? Priveşte. Iată răspunsul lui Valois… care trece!

  Într-adevăr, în urma celor cincizeci de călăreţi, veneau doi preoţi! În urma celor doi preoţi, mergea călăul Capeluche! După Capeluche, urma un om cu picioarele goale, în cămaşă, cu funia de gât şi cu o lumânare de ceară în mână! Şi acel om era… Enguerrand de Marigny!

  Chiar după el, călărea contele de Valois, urmându-şi duşmanul cu un zâmbet îngheţat, iar după el, încă cincizeci de soldaţi.

  Fu o vedenie grozavă, care se perindă câteva minute. Înspăimântat, cu gura căscată, cu ochii holbaţi. Buridan privea fără să poată face un pas sau un gest. Era ca ţintuit locului.

  — Haidem! Îndemnă Bigorne, după ce cortegiul trecu.

  Ieşiră din ascunzătoare şi se amestecară prin lumea care vorbea despre îngrozitoarea întâmplare. Bigorne se apropie de cineva, salută politicos şi întrebă:

  — Cine a fost acel care a trecut?

  — Cum? Zise burghezul dispreţuitor, nu eşti din Paris? Acela e trădătorul Marigny. Împilatorul poporului, spânzurătorul sărmanilor, pe care-l duce la Notre-Dame ca să se pocăiască toată noaptea.

  — Da, dar credeam că osândiţii nu erau duşi să se pocăiască decât chiar în ajunul chinului.

  — Da, cumetre. Ei şi?

  — Ei bine! Trădătorul nu trebuia spânzurat decât poimâine dimineaţă.

  Burghezul dădu din umeri.

  — N-ai auzit, oare, strigarea care s-a făcut după amiază, în Paris? Ziua execuţiei a fost preschimbată, şi e mâine dimineaţă, în zorii zilei. Marigny va fi spânzurat de furcile de la Montfaucon.

  Buridan se cutremură. Omul se îndepărtă.

  — Bigorne! Gemu Buridan. Ascultă!

  Tânărul şopti câteva vorbe la urechea lui Lancelot care clătină din cap, apoi porni repede în direcţia pe care o luase cortegiul.

  — Îl voi scăpa! Repetă atunci Buridan, cu o neclintită încredere.

  Şi apucă un drum potrivnic grădiniţei cu trandafiri. După un ceas, sosea la Curtea Minunilor. Acolo erau aşezate mese, afară, în noroi.

  Grupuri de ticăloşi beau şi cântau.

  Se vedeau figuri grozave de bandiţi, figuri veştejite de desfrânate, pe care faclele de răşină le luminau cu raze mohorâte.

  O bucurie nespusă stăpânea Curtea Minunilor. Care era pricina bucuriei aceleia? Buridan nu se întrebă.

  Ceru să fie condus la ducele Egyptului, care administra acea asociaţie în aşteptarea alegerii noului rege al calicilor, care trebuia să ia locul lui Hans. Graţie semnelor de recunoaştere pe care le învăţase cât şezuse la Curtea Minunilor, Buridan, care fusese aproape uitat, fu condus pe dată până la şef. Zărindu-l pe Buridan, ducele Egyptului nici nu se bucură, nici nu se miră. Dar, după chipul cum se sculase de pe jilţul unde sta, şi după cum poruncise să se aducă vinul de bună venire, era lesne de înţeles că-l însufleţea o nădejde ascunsă. El îl pofti pe Buridan chiar pe jilţul pe care şezuse, umplu cupele, salută, şi zise:

  — Bine ai venit printre noi, căpitane Buridan.

  Când cupele se goliră, ducele Egyptului se aşeză şi el jos, şi păru că aşteaptă ca Buridan să-şi explice scopul venirii sale. Buridan îl privea cu înfocare, căutând să surprindă pe chipul acela taina destinului, pe care-l combătea cu atâta îndârjire.

  — Duce, zise el, mă întorc printre voi…

  Ducele Egyptului tresări de bucurie.

  — Oh! Zise el, dacă căpitanul Buridan primeşte sceptrul regilor Calicilor, se vor petrece lucruri mari la Curtea Minunilor şi în Paris…

  — M-ai priceput rău, răspunse Buridan. Ţi-am spus: calea pe care o urmezi cu tovarăşii tăi se îndepărtează de a mea. Nu am venit ca să mă alegeţi drept căpetenia voastră. Sunt aici pentru că am nevoie de tine şi de ai tăi, duce!

  — Va fi o mare fericire pentru toţi cei de aici ca să-l ajute pe căpitanul Buridan. Vorbeşte. Ai nevoie de bani? Ai nevoie de viaţa noastră?

  — Ascultă-mă, duce. Niciodată nu v-a dat prin gând să smulgeţi unul din ai voştri din mâinile călăului, când e dus la spânzurătoare?

  — O viaţă de om valorează cât alta, zise cu gravitate ducele Egyptului. Când unul dintre ai noştri e prins, cu atât mai rău pentru el. Asta-i hotărât odată pentru totdeauna printre noi. De ce ai pune în pericol viaţa a câtorva dintre noi, ca să scăpăm pe unul?

  — E drept, răspunse Buridan, dar dacă, cu toate astea, v-ar veni ideea să-l scăpaţi pe unul care va fi spânzurat? Dacă v-aţi hotărî să smulgeţi pe unul de-al vostru de la moarte, ce s-ar întâmpla?

  Un zâmbet trist flutură pe buzele ducelui Egyptului.

  — Dacă s-ar lua o astfel de hotărâre, zise el, atunci degeaba l-ar închide pe omul pe care am hotărât să-l scăpăm, în fundul unei temniţe mai adâncă chiar decât Temple, sau Châtelet! În două ceasuri n-ar mai rămâne piatră pe piatră din temniţa aceea. În zadar s-ar rândui armata regală în jurul spânzurătorii! Am ajunge la spânzurătoare printre zece mii de oameni, l-am spânzura pe călău şi am pleca cu fratele nostru, lăsând la nevoie mii de cadavre pe locul acela.

  — Bine! Strigă Buridan, care tresări până în fundul sufletului. Apoi tăcu câteva clipe.

  Ducele Egyptului aştepta nepăsător. Buridan urmă;

  — Acum, ascultă. Crezi că oamenii tăi îşi reamintesc de mine cu drag?

  Ducele întinse mâna spre fereastră.

  — Sunt, zise el, aproape şapte mii de oameni în Curtea asta-i şi în împrejurimi. Benchetuiesc. Dă-ne un ordin cu neputinţă de înfăptuit, căpitane Buridan. Comandă-ne, de pildă, să ne ducem să-l luăm pe regele Franţei şi să-l aducem aici… În cinci minute n-o să mai fie în regatul Calicilor nici un om nici o femeie, nici un copil. Curtea Minunilor se va năpusti asupra Luvrului, dacă vrea căpitanul Buridan!

  Pieptul lui Buridan se umflă de aceeaşi bucurie grozavă.

  — Duce, iată pentru ce am venit: Unul dintre ai mei a fost prins. Vor să-l spânzure. Vreau să-l scap!

  — Bine, zise ducele, acest om e salvat. În orice închisoare ar fi, e sigur că va scăpa şi va trăi, precum sunt sigur că sunt duce de Egypt.

  Buridan răsufla adânc.

  — Dar dacă-l va duce la furcile spânzurătorii?

  — Vom ajunge la vreme. Vom doborî furcile şi vom ucide pe călău. Vom fugări paznicii şi omul nu va fi spânzurat!

  Buridan răsuflă mai uşurat.

  — Când va fi spânzurat omul acela? Urmă ducele Egyptului.

  — Mâine dimineaţă, în zorii zilei! Zise Buridan.

  — Mâine dimineaţă? Zise ducele, tresărind. Şi la care furci?

  — La furcile cele noi, unde încă n-a fost nimeni spânzurat!

  — Vrei să spui de… furcile de la Montfaucon, pe care le-a ridicat prinţul Marigny?

  — Da! Zise Buridan. Omul pe care vreau să-l scap va fi spânzurat mâine, în zori de zi, la spânzurătoarea de la Montfaucon.

  Ducele Egyptului tresări din nou. Apoi cu glas ciudat întrebă:

  — Numele acestui om?

  — Marigny! Răspunse Buridan.

  Şeful bandiţilor rămase un minut nemişcat şi tăcut. Se aştepta, se vede, să audă numele lui Marigny, căci nu păru deloc mirat. Faţa lui, cu trăsăturile împietrite de o îndelungă nepăsare faţă de toate lucrurile, rămase neschimbată.

  — Ei bine, duce, întrebă Buridan, cu glasul răguşit. Ce zici?

  Ducele se sculă, îl luă pe Buridan de mână şi-l duse până la fereastră, unde deschise oblonul. Dintr-o mişcare îi arătă Curtea Minunilor, luminată de faclele de răşină, plină de mese, unde bandiţi, cerşetori, monştri, desfrânate beau şi cântau. Mesele acele, unde curgea vinul vărsat în pete mari, roşii, ca de sânge… femeile despletite, stând pe genunchii bărbaţilor, cu paharele în mână, vocile aspre ale căror cântece de bucurie răsunau ca o ameninţare, chipuri ca acelea ale lui Rembrandt, pe care le luminau flăcările torţelor pe câte o singură parte, pe când restul rămânea în umbră… tot tabloul acela grozav, încercuit de casele ruinate, cu pereţi cojiţi şi luminaţi de câte o rază de lumină… scena aceea stranie, îi apăru lui Buridan ca o nălucire a unui om în friguri.

  Ducele Egyptului grăi:

  — Curtea Minunilor chefuieşte, căpitane Buridan. Curtea Minunilor sărbătoreşte moartea duşmanului său neîmpăcat, a lui Enguerrand de Marigny…

  Buridan se cutremură. Şeful bandiţilor urmă:

  — Dacă mă voi duce în Curte, dacă mă voi sui pe o estradă ca să-i întreb: „Cine vrea să-şi dea viaţa ca să scape pe aceea a lui Buridan?” îi vei vedea pe toţi oamenii aceştia sculându-se şi n-ai auzi decât un glas răspunzând din mii de glasuri: „Eu! Eu!” Acum căpitane, dacă te-ai sui pe estradă şi dacă te-ai apuca să le spui: „Sunt căpitanul Buridan; toţi v-aţi da viaţa pentru mine; ei bine vreau să-l scap pe Enguerrand de Marigny! Cine vrea să-mi dea o mână de ajutor?” Atunci îi vei vedea pe toţi oamenii aceştia sculându-se şi repezindu-se asupra ta. Şi n-ar fi unul care să nu încerce să te ucidă… Căpitane Buridan, prinţul de Marigny e osândit.

  Buridan rămase un minut pe gânduri, ca şi cum ar fi fost preocupat de priveliştea pe care o avea în faţa ochilor. În clipa aceea, mulţimea se sculă cântând. Bărbaţii, femeile, se luară de mâini şi începură o horă îndrăcită, în jurul unui fel de spânzurători, pe care o înjghebaseră în mijlocul Curţii. În acelaşi moment un manechin fu atârnat de spânzurătoare, pe când un urlet groaznic, de moarte, se dezlănţuia în văzduh.

  Bandiţii îl spânzurau pe Marigny, într-o momâie, până aveau să-l vadă atârnând în carne şi oase, la spânzurătoarea de la Montfaucon!

  Buridan nu scoase un cuvânt. Se învălui în mantia lui, coborî, trecu printre grupuri, împreună cu ducele Egyptului, care-i făcea loc şi care-l însoţi la marginile regatului Calicilor… În minutul acela la ceasul unui turn sună miezul nopţii…

  Marigny nu mai avea de trăit decât cinci-şase ceasuri, căci la răsăritul soarelui, trebuia să fie spânzurat, după cum fusese anunţat în tot Parisul.

  — Îl voi scăpa! Şopti Buridan, cu încrederea lui nestrămutată.

  Se puse pe fugă şi, în faţa grădiniţei cu trandafiri, îl găsi pe Lancelot Bigorne, care-l aştepta, plimbându-se de colo până colo. Ne reamintim că Bigorne urmase cortegiul care-l ducea pe Marigny până la Notre-Dame.

  — E bine? Întrebă Buridan.

  — Ei bine! Nu numai că ştiu unde locuieşte, dar i-am vorbit şi te aşteaptă.

  — Să ne ducem repede!

  În jurul Châtelet-ului, era o ţesătură de ulicioare întunecoase, de unde se răspândea o duhoare scârboasă. Ele se încrucişau, ca un labirint întortocheat, de nepătruns, care părea că ocoleşte închisoarea antică, sau formau în jurul ei o altă închisoare, de unde era greu de scăpat.

  Numai în faţa porţii principale a Châtelet-ului era o piaţă de unde mai puteai răsufla. Într-una din acele ulicioare, Bigorne îl conduce pe Buridan.

  Se opriră în faţa unei case joase.

  Nu era nici o fereastră la stradă.

  Uşa era vopsită cu roşu, groasă, puternică. Nimeni nu s-ar fi încumetat s-o zdrobească. Încercuită cu fier, cum era, avea o ferestruie.

  Bigorne bătu cu pumnul în uşă. După un minut, ferestruia se deschise şi o figură bestială apăru printre gratiile care o apărau luminată de un opaiţ, pe care locuitorul acelei case îl ţinea în mână.

  — Haide, deschide! Zise Bigorne. Eu, sunt… cel ce ţi-am vorbit adineauri, când ai ieşit de la Notre-Dame, unde ai închis vânatul de mâine dimineaţă.

  — Bine! Zise liniştit apariţia.

  Buridan auzi scârţâitul zăvoarelor.

  Uşa se deschise şi omul apăru, ţinând în mână un pumnal.

  Buridan făcu semnul crucii, repede, şi intră, urmat de Bigorne. Omul închise uşa. Zicem că Buridan făcu semnul crucii, căci era bun creştin, şi casa aceea, era locuinţa călăului… a lui Capeluche…

  El îi duse într-o sală mare, curată şi mobilată chiar cu un fel de lux burghez. Puse pe masă o lumânare de ceară şi, printr-un gest, îşi pofti oaspeţii să stea jos. Dar Buridan şi Bigorne refuzară, în acelaşi timp.

  Capeluche nu insistă. Rămaseră, deci, în picioare.

  Călăul nu dăduse drumul pumnalului pe care-l ţinea în mână. El privi întrebător pe vizitatorii săi:

  — Mă cunoşti? Întrebă Bigorne.

  — Nu! Răspunse Capeluche.

  Avea o figură respingătoare, buzat, cu ochii fără nici o expresie omenească, cu un cap sălbatic pe nişte umeri de uriaşi, Bigorne urmă:

  — Sunt cineva, pe care era să-l spânzuri, într-o zi, la Montfaucon.

  Capeluche strânse pumnalul bine în mâna lui enormă şi zise: Se prea poate! Când mi se dă câte un om, îl iau, îi tai capul cu securea sau îi trec ştreangul pe după gât, şi… atâta tot!

  — Sunt Lancelot Bigorne.

  — Se poate şi asta!

  — Eu sunt Jean Buridan, pe care-l vei spânzura într-o zi, căci capul meu e pus la preţ…

  — Şi asta iarăşi se poate!

  Un minut domni tăcere.

  Bigorne tremura, Buridan era liniştit. Capeluche întrebă:

  — Şi ce vreţi acum… cu mine?

  — O să afli, răspunse Buridan. Dar, mai întâi, răspunde. Cât ţi se dă pentru fiecare spânzurătoare?

  — Uneori mai mult, alteori mai puţin. Atârnă de condamnat… vreau să zic de rangul lui. Pe scurt, îmi fac pe an, o mie de galbeni, bani cu care nu se prea poate lăuda… oricare burghez din Paris. În afară de ce-mi dă oraşul Paris pentru împlinirea îndatoririi mele, adică… douăzeci şi şase de livre.

  — Capeluche, zise Buridan, dacă ţi-aş cere să nu omori pe Enguerrand de Marigny, ce ai zice?

  — Şi asta-i posibil… Ce nu se poate… pe lumea asta!

  Buridan începu să nădăjduiască.

  — Cum ai face? Urmă el.

  — Cum fac întotdeauna când… nevastă-mea, fiul meu, ori fratele meu vin la mine pentru câte o treabă la fel cu asta… pe care mi-o propuneţi.

  — Ah! Ah! Strigă Buridan, ţi s-a mai propus, nu e prima dată?

  Capeluche înălţă din umeri. S-ar fi zis că ridică doi munţi.

  — Fără de asta, zise el liniştit, n-aş câştiga cele trei mii de livre suplimentare, pe care le pun deoparte, în fiecare an. Un osândit pe care-l scap îmi aduce mai mult venit decât un condamnat pe care-l execut şi se puse pe un râs îngrozitor.

  — Cum faci? Întrebă Buridan gâfâind.

  — Când trebuie să tai gâtul osânditului nu mai e nimic de făcut…