— Ei, zise Lancelot, n-am zis că vreau să vă luminez ochii, ori spiritul vostru. De ce dracu să vă adânciţi astfel în negură! Noaptea dă poveţe omului, e drept, dar… de obicei e o povăţuitoare tristă. Trăiască lumina! Mai cu seamă că, dacă veţi putea vedea până la vârful nasului, cel puţin, spiritul vostru va putea vedea până în vârful nasului unui silogism. Şi cum logica, jupâne doctor…

  — O să taci, odată, îndrăcite vorbăreţ? Îl opri cu asprime Buridan. Isprăveşte cu glumele astea stupide.

  — Oh! Oh! Astă seară sunteţi aşa de tăios, atât de zbârlit, ce dracu, în ziua când nădăjduia să-mi ducă hârca în cazanul cel mare, şi unde, graţie dumitale, am păcălit, am păcălit pe maestrul Capeluche. Sunt glume şi glume… Aceea a bietului Hans, regele calicilor, de pilă, care s-a dus să se omoare în faţa bunului rege Louis, îmi pare proastă de tot, şi vă asigur că niciodată n-o să mi se întâmple să glumesc astfel.

  — Sărmanul! Suspină Buridan, care tresări. Atât de brav, atât de generos! Vezi tu? Regele ăsta de bandiţi avea o inimă mai sus pusă decât unii nobili… pe care i-aş putea numi.

  — Nu-i mai numiţi! Zise Bigorne.

  — El a murit ca un viteaz! Urmă Buridan, pe gânduri.

  — Da, a făcu o glumă proastă. Ar fi o glumă minunată dacă v-aţi scula de pe fotoliul acela în care aţi încremenit, ca sfântul Barnabé la uşa bisericii Sfântului Eustache, şi să mă urmaţi în sala de jos, unde veţi vedea un spectacol care vă va trezi pofta de viaţă… Eh! Drăcie, am fost învinşi, într-adevăr… bătuţi măr, într-adevăr… dar ne vom răzbuna…

  — De ce spectacol vrei să vorbeşti? Făcu Buridan.

  — Veniţi şi… o să vedeţi.

  Buridan se hotărî să-l urmeze pe Bigorne până în sala de jos, unde nădăjduise să mai zărească pe vreunul dintre cei care-i regreta. Lancelot îi obişnuise cu astfel de surprize.

  Dar, drept orice spectacol, şi trebuie să recunoaştem că era unul interesant, el nu zări decât o masă luminată de două făclii şi care păreau să aştepte musafiri. Pentru moment, musafirii erau Guillaume Bourrasque şi Riquet Haudryot.

  Pe masă străluceau farfurii de metal sau de faianţă. Mai multe căni rotunde erau pline cu vinuri, care trebuie să fi fost grozave, după înduioşarea cu care le privea împăratul Galiléei şi regele Basochei, monarhi decăzuţi, dar nu lipsiţi de poftă de mâncare.

  La intrarea lui Buridan, cei doi tovarăşi scoaseră un strigăt de bucurie şi exclamară deodată:

  — La masă!

  Buridan clătină din cap. Guillaume îl luă de mână şi-l duse în faţa unui bufet încărcat de mâncăruri minunate.

  — Buridane, zise el serios, dacă ai de gând să ne laşi să murim de foame, spune-o cel puţin, ca să ne spovedim şi să trecem pe lumea cealaltă după toate regulile…

  — Ce vrei să spui, Guillaume?

  — Vrea să spună, răspunse Riquet, adică… vrem să spunem că am jurat să nu ne aşezăm la masă până nu te vei aşeza şi tu. Ia… miroase pulpa asta de căprioară…

  — Miroase, urmă Guillaume, friptura asta de pasăre care parcă a fost friptă pentru însăşi Jupiter, zeul lăcomiei.

  — Eşti sigur, prietene, urmă Riquet, că Jupiter era zeul lăcomiei?

  — Dacă nu era… merită să fie. Era un mare mâncăcios. De altfel, toţi zeii erau nişte lacomi, ceea ce probează că lăcomia e… lucru dumnezeiesc.

  Buridan începu să râdă şi Bigorne zise:

  — Tai friptura?

  Riquet şi Guillaume se aşezară la masă şi, cu toată supărarea lui, Buridan nu putuse să miroasă parfumul acelor mâncări bune, fără să se înduioşeze.

  — La urma-urmei, oftă el, nu pot să-mi las să moară de foame tovarăşii care-mi rămân, sub pretext că am pierdut doi din ei.

  — Şi, apoi, dacă mai trebuie să ne mai batem, zise Guillaume, nu o putem face cu burta goală.

  — Eu, zise Riquet cu gura plină, declar că dacă n-am mâncat, şi un copil poate să mă sufle jos…

  Fu o masă demnă de tovarăşii aceia cheflii, şi Buridan luă parte cu atâta însufleţire, încât, când jumătate din căni erau goale, tânărul începuse să nădăjduiască, fără să ştie ce. Cu toate astea, din când în când, nu putea să nu se oprească şi să murmure:

  — Sărmanul Philippe!

  Şi, atunci, Bigorne răspundea:

  — Seniorul Philippe d'Aulnay, e poate cel mai fericit dintre noi. O să aibă norocul să moară pentru aceea pe care o iubeşte.

  — Taci mizerabile! Striga Buridan. Nu-ţi dau voie să râzi de gentilomul acesta nenorocit… Sărmanul Gautier, urmă el.

  — Un beţiv straşnic! Adăugă Guillaume, strâmbându-se şi răsturnându-şi paharul pe gât.

  — Da! Se jelea Riquet. Nu era altul ca el! L-am văzut într-o cârciumă ţinând piept la zece beţivi, deodată, pe care-i făcu să cadă sub mese, pe când el cerea o ultimă cană, ca să le pună capac!

  Mâncând, bând şi lăudându-i pe cei doi gentilomi, timpul trecu. Deodată uşa deschise şi un om, un calic, intră, zicând:

  — Viteazule căpitane Buridan, îţi aducem un prizonier.

  — Bărbat sau femeie? Întrebă Bigorne.

  — I-ai lăsat cel puţin galbenii pe care-i avea? Adăugă Guillaume. Căci ştii că slujba mea, în regatul ăsta nobil, va fi, de aici încolo, să asist la cercetarea prizonierilor.

  — Ce să faci cu galbenii? Mormăi Riquet, a cărui limbă se încurca. Aici nu e o cârciumă ca „La floarea de Crin”, unde veşnic trebuia să plăteşti.

  — Adu-l pe prizonier! Porunci Buridan, posomorât.

  El oftă şi-şi zise în minte:

  — Eu sunt Buridan, cel ce zac în Curtea Minunilor, ocupându-mă de oamenii prinşi de hoţomani?

  În clipa aceea, un om intra între doi calici, care se retraseră la un semn al căpitanului, după ce aruncară o privire râvnitoare spre masă.

  — Cine eşti? Îl întrebă Buridan pe om.

  Acesta răspunse:

  — Mă numesc Tristan şi sunt un servitor devotat al Monseniorului Enguerrand de Marigny.

  La vorbele acestea, Buridan se sculă, cutremurându-se. Guillaume şi cu Riquet săriră spre săbiile lor pe care le scoseseră ca… să se aşeze iarăşi la masă… Cât despre Bigorne, el privi cu atenţie pe noul venit şi mormăi:

  — Îmi pare că avem să auzim lucruri interesante…

  Tristan privea cu linişte pe oamenii care-l înconjurau cu chipuri duşmănoase.

  După câteva minute de tăcere, Buridan întrebă:

  — Şi vii, fără îndoială, din partea stăpânului tău? Seniorul de Marigny, nemaiîndrăznind să vină singur să-şi dicteze voinţa, îşi trimite acum slugile lui devotate. Astfel, e în mai puţină primejdie… Ei bine! Vorbeşte! Ce ai să-mi spui? Trebuie să-i duc înapoi acestui onorabil părinte pe fata pe care n-a ştiut s-o apere şi pe care a vrut mai bine s-o ucidă decât s-o ştie unită cu un bandit de felul meu? Trebuie să mă recunosc vinovat, să mă duc la „Notre-Dame”, cu funia de gât şi de-acolo la Furcile Greve? Haide, slugă devotată, explică-mi dorinţele nobilului tău stăpân, dar… bagă de seamă, prietene, fii cât mai lămurit.

  — Nobilul meu stăpân, Monseniorul Enguerrand de Marigny, a fost arestat şi condus la Temple.

  — Arestat? Strigară deodată toţi tovarăşii, dar cu intonaţii diferite.

  Într-adevăr, pe când Bigorne striga încremenit, Guillaume şi Riquet bucuroşi, Buridan se gândea înfiorat:

  — Tată Myrtillei arestat? Ce o să zică dânsa? Ce o să facă?

  — Da, urmă Tristan. Seniorul de Marigny a fost arestat… adică a fost învins de ura contelui de Valois. Omul acesta a fost prea mare pentru timpul său. Apoi, pe unde trecea, ceilalţi oameni se înecau în umbra lui uriaşă, chiar de-ar fi fost ei prinţi şi regi. Gelozia l-a dus la disperare pe contele de Valois! Aş jura, pe Dumnezeul meu, de adevărul pe care-l spun. Astăzi seniorul de Marigny plăteşte crima de a fi înfăptuit o monarhie temeinică, în stare să se împotrivească asalturilor seniorilor feudali. Numai că… a uitat să se facă regele acestei monarhii. A uitat s-au… n-a voit.

  Buridan ascultase, încremenit, cuvintele devotatului servitor al lui Enguerrand de Marigny. Un fel de furie clocotea în el.

  — Şi… de ce? Zise el, în sfârşit, cu glas tremurând, de ce vii să-mi spui tocmai mie toate astea?

  — Pentru că sunteţi logodnicul fiicei sale! Răspunse Tristan. Sunteţi ca şi din familie, seniore Buridan! Vreţi oare să mă duc la nobila domniţă şi să-i spun „Tatăl vostru e arestat, va fi dus la spânzurătoare sau la eşafod… Am vrut să spun astea toate logodnicului vostru, dar Jean Buridan n-a vrut să mă asculte”.

  O tăcere plină de mirare se făcuse în sala atât de zgomotoasă mai adineauri.

  Nici Bourrasque, nici Haudryot, nici Bigorne n-aveau poftă de glumă. Ei simţeau că se petrecea ceva mare şi frumos în faţa ochilor lor. Ţinuta bătrânului servitor nu era nici solemnă, nici dureroasă. El spunea lucrurile aşa, cum erau, în mod simplu, şi situaţia aceea era grozavă pentru Buridan. El n-avea dreptul să se bucure de căderea omului pe care-l ura cu atâta înverşunare.

  Şi nu numai că nu putea să se bucure de arestarea omului care l-ar fi ucis dacă l-ar fi avut în mână, dar îi era cu neputinţă să nu-şi pună viaţa în pericol ca să o scape pe aceea a tatălui Myrtillei!

  Cu toate astea, el tăcea, cu nelămurita speranţă că lucrurile se vor aranja altfel. Tăcea şi, cu capul între palme, nu voia să-l privească în faţă pe servitorul lui Marigny.

  — Jean Buridan, zise acesta, am venit aici să cer ajutor. Să mă duc, ori să rămân?

  — Să rămâi!

  Guillaume Bourrasque dădu un pumn în masă de se cutremurară cănile şi paharele. Riquet Haudryot începu să râdă tare şi strigă:

  — Asta-i logică, doctore! Buridane, ai spus-o singur: nu eşti decât un măgar!

  — Tăcere! Strigă Lancelot Bigorne.

  Tristan oftă uşurat.

  — Deoarece trebuie să rămân, zise el, pot spune ce mai am de spus. Seniore Buridan, trebuie să vă vorbesc între patru ochi.

  Buridan făcu semn bătrânului să-l urmeze şi amândoi se suiră la primul etaj al locuinţei.

  Convorbirea fu foarte lungă, căci numai spre ziuă Tristan plecă de la Curtea Minunilor.

  Şi atunci, Buridan, strângându-şi tovarăşii laolaltă, avu cu dânşii o consfătuire ale cărei urmări le vom vedea în capitolul viitor.

  Capitolul XVIII Întâlnirea.

  În dimineaţa aceea era tulburare mare la Luvru unde seniorii, cavalerii, tot felul curtezani veniseră de pretutindeni.

  Vestea arestării lui Enguerrand de Marigny se răspândise ca un trăsnet în Paris. Bucuria fusese mare în popor. Marigny era Philippe cel Frumos, Marigny era cea mai grozavă figură a domniei trecute.

  Întrupa toate umilirile, toate obidirile sălbatice, rugurile, spânzurătorile şi, mai cu seamă, birurile fără măsură. El debutase faţă de noul rege dăruindu-i spânzurătoarea de la Montfaucon ridicată chiar cu cheltuiala sa. Deci, poporul se bucură, cum se bucură întotdeauna când dispare câte un tiran, cu speranţa himerică că acel tiran va fi cel de pe urmă. Dar, după acesta vin alţii şi poporul… e nevoit să aştepte clipele când va putea spera din nou.

  Lăutarii, care formau o corporaţie puternică, se răspândiră în tot Parisul şi cântară pe la răspântii eliberarea poporului; din nenorocire cântară şi gloria lui Valois. Un mare număr de cârciumari anunţară că pentru un prilej ca acela, se va bea la ei toate zilele cu jumătate preţ, ceea ce însemna o afacere bună. Se aprinseseră focuri de bucurie, jucară, în sfârşit, se făcu tot şi de toate întocmai ca la o mare petrecere publică.

  Nemaistăpânindu-şi bucuria cu un surâs binevoitor, Valois primea la Luvru mulţimea curtezanilor, care, în ajun încă, n-ar fi îndrăznit să-l bage în seamă în faţa lui Marigny. Rezultatul era că antecamerele, galeriile şi scările erau înţesate de o mulţime cum rar se vede. Se înţelege că Valois împărţea tot felul de făgăduieli în dreapta şi-n stânga.

  În galeria cea mare, care era înaintea oratoriului, se petrecu un spectacol extraordinar. Mai întâi, Valois se mulţumise să insinueze că toate nedreptăţile vor fi îndreptate şi că fiecare va fi pus la locul său. Apoi, încetul cu încetul, ajunsese să-l întrebe pe fiecare pur şi simplu ce dorea şi ce-i putea da, în schimb.

  Unu-i ceruse o episcopie, altul o companie… câte unul o zestre pentru fiică-sa care era de măritat… un altul un guvernământ. Valois făgăduia mereu. Începură tocmeli şi discuţii.

  Cutare senior, care obţinuse o episcopie şi care se gândise apoi că nu-i convine căuta s-o precupeţească cu altul care-i invidia norocul.

  Porniră strigăte, certuri, insulte. Regatul era pus în jaf. Se împărţeau posturi, onoruri şi mai cu seamă banii. Franţa era pusă la mezat!

  — Loc regelui! Anunţă deodată un uşier.

  O tăcere mare se făcu în mulţimea care se împărţi în două grupuri, printre care trecu Louis X-lea, pe când Valois îi ieşea înainte. Ca şi cum ar fi fost împins de entuziasmul său, contele îl îmbrăţişă pe rege strigând.

  — Sire, în sfârşit, iată-vă scăpat!

  — Trăiască regele! Strigă mulţimea curtezanilor într-o larmă cu atât mai pasionată, cu cât numai regele, singur, putea să sancţioneze toate făgăduielile făcute de Valois.

  Louis care primise destul de plictisit îmbrăţişarea unchiului său, păru că se bucură de aclamaţiile acelea căci îi plăceau gălăgiile, paradele, şi demonstraţiile de entuziasm. Aruncă o privire încântată asupra acelei mulţimi îmbrăcată în costume splendide, care da din picioare, scutura batiste şi repeta într-un fel de furie strigătul de: „Trăiască regele!”

  Entuziasmul acela îi dovedea lui Louis care fusese puterea primului său ministru. Deodată, el păru înspăimântat cum se înspăimântă uneori omul, după ce a trecut primejdia. Faţa, care cu o clipă mai înainte îi strălucea de bucurie, i se posomorî, şi strigă cu glasul tulburat, ridicând mâna:

  — Da, domnilor, trăiască regele! De acum înainte nu mai e decât un singur rege al Franţei şi regele acela sunt eu. Fiecare cu rangul său, fiecare la postul său! Şi, vai de acela care va îndrăzni să se înalţe îndestul de sus ca să fie luat drept… regele!

  Cuvintele lui produseră un efect grozav. O tăcere grozavă, plină de îngrijorări, făcea loc, se lăsă după aclamaţiile trecute. Palid şi bâlbâind, Valois voi să spună câteva cuvinte. Dar regele, care se înfuria de ură la auzul cuvintelor lui, îl întrerupse, întrebându-l cu asprime:

  — Ce-i cu prizonierul, cu… acel Philippe d'Aulnay? A fost interogat? Şi celălalt… Gautier… ce aţi făcut cu el?

  — Sire, zise Valois, cei doi fraţi sunt în carcere sigure. Li se va aplica tortura, pe dată ce va ordona Majestatea Voastră. Dar… nu ar fi mai bine să ne ocupăm de celălalt prizonier, mai interesant, numit Enguerrand de Marigny?

  — Vom vedea, zise regele mulţumit de supunerea care se vădea în glasul şi ţinuta contelui de Valois, el care nu putuse până atunci să facă să-şi plece capul pe primul său ministru.

  — Convoacă consiliul, dragă conte, şi vom discuta aceste grave chestiuni.

  În acelaşi timp, el se îndreptă grăbit spre uşa oratoriului şi intră la regină.

  Tremurând şi pândind, Marguerite, de Bourgogne asculta zgomotele care-i ajungeau din fundul Luvrului şi căuta să şi le lămurească.

  De câteva zile, ea slăbise. Frumuseţea i se brumase, faţa i se întunecase şi privirea reflecta grozavele griji care o rodeau în taină.

  Aflase chiar, prin Valois, îndrăzneaţa încercare făcută de Buridan şi de tovarăşii săi să-l scape pe Philippe de la Temple. Ştia că Gautier d'Aulnay era prizonier şi el, dar arestarea aceea, care ar fi putut s-o bucure, nu-i inspirase decât un fel de spaimă superstiţioasă.

  I se părea că viaţa îi era legată de viaţa omului acela care-o blestemase.

  Se gândea că moartea lui Gautier ar fi dat toată puterea blestemului făcut.

  Ea mai aflase, prin Juana, despre arestarea lui Marigny. Şi, din partea aceea, ea nu prevedea decât nenorociri. În sfârşit, în sufletul ei se încrusta o presimţire, întocmai ca atunci când cineva se aşteaptă la o catastrofă, fără a putea preciza care o să fie nenorocirea aceea şi nici de unde o să-i vină. Oricum ar fi fost, regina aştepta vizita regelui, cu o nerăbdare grozavă şi o spaimă ascunsă.

  Astfel, nu se putu opri să nu tresară şi să se îngălbenească, văzându-l intrând pe Louis.

  Dar strângând laolaltă puterea de cuget şi toate mijloacele de seducţie, ea făcu surorilor sale un semn imperceptibil să plece, şi înaintă spre rege cu zâmbetul acela fermecător, care-l prefăcea umil şi supus, ca pe un îndrăgostit pasionat, după cum şi era.

  Louis o strânse cu drag în braţe, apoi, prinzând cu amândouă mâinile capul Margueritei, îi îndură privirea întrebătoare cu o linişte supraomenească, care nu o părăsea niciodată în momentele primejdioase.

  — Cât de palidă eşti! Murmură regele. Maică Precistă! Mi se pare că ai slăbit! Faţa, ţi-e trasă! Că în ochii tăi frumoşi ai nu ştiu ce întristare.

  — Nu e de mirare, scumpul meu rege, deoarece, de câteva zile, te văd mohorât, îngrijorat, tulburat. Crezi că nu sunt tulburată de tulburările tale? Afacerea aceea de la Curtea Minunilor m-a necăjit atât de tare încât, nopţile trecute, n-am putut dormi.

  Regele surâdea, fericit de mâhnirea Margueritei.

  — Suflete iubit, zise el, aş dori ca să fiu învins în fiecare zi, ca la Curtea Minunilor, ca să am apoi fericirea să fiu compătimit şi mângâiat de tine.

  Regele o condusese pe Marguerite la fotoliul cel mare, pe care şedea de obicei, în dreptul unei ferestre.

  El se aşezase lângă ea, ţinând-o de mână, privind-o cu o dragoste şi cu o fericire nespusă.

  — Dar poţi să te linişteşti, urmă el. Buridan… îndrăcitul acela, ne va cădea pe mână, în curând.

  Marguerite tresări şi deveni mai palidă.

  — Eşti sigur, Sire? Întrebă ea, cu glas ciudat.

  — Fără îndoială. Am jurat să respect privilegiile Curţii Minunilor, care e un refugiu, şi-mi voi ţine angajamentul. Căci în ziua când regii şi-ar nesocoti făgăduinţele, chiar ei care sunt aleşii lui Dumnezeu, ce-ar putea să i se ceară restului omenirii? Dar regatul calicilor este încercuit de pretutindeni, şi numai de s-ar mulţumi să trăiască viaţa întreagă în închisoare, altfel Buridan nu va întârzia să fie prins, chiar de ar refuza şi Papa să mă dezlege de jurământul meu, ceea ce l-ar costa, poate, cam scump pe sfântul Papă. Aşadar, nu numai Buridan, dar întreaga bandă va fi dusă în curând la Furcile de la Montfaucon, ceea ce-ţi va procura o dimineaţă plăcută şi de distracţie.

  De data asta Marguerite se făcu atât de palidă încât regele băgă de seamă şi strigă:

  — Doamne! Scumpă Marguerite mi se pare că leşini! Hei, Jeanne. Hei, Blanche! Moare regina!

  — Nu, nu, bolborosi Marguerite, nu e nimic. Sire! Dar ideea că regele meu e înconjurat de atâţia duşmani, îmi face un rău grozav!

  Regina făcu o sforţare grozavă asupra ei însăşi şi izbuti să ia o înfăţişare vioaie. Pe jumătate liniştit, regele o mângâie cum se pricepu mai bine, asigurând-o că în curând o să se scape de toţi duşmanii lui şi că începând cu cel mai principal dintre ei, cu Enguerrand de Marigny, arestat.

  Marguerite nu zise nimic, dar privirea răutăcioasă, dunga de pe frunte, dispreţul buzelor sale ar fi vestit lui Marigny, dacă ar fi fost acolo, că şi ea îl condamna.

  — Cât despre nesupuşi, sfârşea în clipa aceea regele, sculându-se, nu te îngriji. Am şi prins pe doi dintre ei pe Philippe şi pe Gautier d'Aulnay.

  — Şi ce pedeapsă le vei da, Sire? Întrebă regina.

  Pus astfel deodată în faţa unei întrebări precise, Louis şovăi un moment. Dar poate era într-o clipă de înduioşare căci răspunse stând pe gânduri: „Aceşti doi oameni nu mi-au făcut prea mare rău ce-i drept… şi apoi, sunt şi bravi… şi la urma urmei erau şi duşmani de moarte ai duşmanului meu! Pentru răul pe care au încercat să i-l facă lui Enguerrand, cred că pot să-i graţiez şi să mă mulţumesc să-i închid în vreo cetate”.

  Apoi, mai posomorât, urmă:

  — Da, sunt nişte viteji… unul dintre ei, mai cu seamă, acela care se numeşte Philippe. L-am văzut în temniţa lui îndeplinind un act de curaj grozav, care inspiră groaza şi admiraţia.

  — Dar ce a făcut, Sire? Bolborosi Marguerite care ştia foarte bine la ce act făcea aluzie regele.

  — Ca să nu vorbească şi ca să nu-şi denunţe amanta, a…

  Louis tăcu deodată, îşi lovi fruntea cu palma şi mormăi înăbuşit.

  — Ca să nu-şi denunţe amanta, a… amanta lui! pe femeia aceea care mă trădează, pe femeia care trăieşte în jurul meu, lângă mine, care e poate din familie şi pe care n-o pot descoperi.

  — Linişteşte-te scumpul meu Louis, bolborosi regina, tremurând de frică.

  Căci ea zărea ochii regelui rătăciţi. Vedea buzele lui tremurând. Vedea pe faţa lui aceleaşi simptome pe care le mai învinsese odată.

  Da, regele o bănuia! Era atât de vădit pentru ea, care citea gândul lui, poate mai bine decât el însuşi!

  Regele o bănuia, dar nu îndrăznea s-o spună, ştiind bine că, odată ce va vorbi, ar merge, poate, până la capăt, adică până la a cere Margueritei dovada temeinică a nevinovăţiei sale.

  — Să mă liniştesc, strigă el căutând să stăpânească furia şi durerea care fierbea în el. Şi tu, nu vezi, Marguerite, că lucrul ăsta mă ucide? Curtea Minunilor nu e nimic, răzvrătiţii nu înseamnă nimic! Marigny nu e nimic! Dar, să nu ştiu, vezi tu? Să nu ştiu numele infamei şi să-mi petrec nopţile muncindu-mă să gonesc nălucirile închipuirii mele şi să-mi zic: Dumnezeule Atotputinţei dar… dacă ar fi…

  — Cine? Îndrăzneşte, odată, Louis! Hai îndrăzneşte! Strigă Marguerite de Bourgogne, stând dreaptă în faţa lui, tragică, superbă.

  Regele o privi o clipă, ochii i se umflară apoi izbucni în lacrimi şi murmură:

  — Nimic, Marguerite mea adorată… n-am nimic de îndrăznit, căci în inima mea nu e decât dragoste şi veneraţie pentru tine.

  Apoi o luă în braţe şi o sărută pe gură cu atâta foc, încât Marguerite scoase un ţipăt şi, cu pasul lui grăbit, regele străbătu sala şi ieşi.

  Marguerite rămase fără puteri.

  În minutul acela o uşă mică, din partea opusă aceleia pe care ieşise regele, se deschise şi Juana apăru, şopti câteva vorbe la urechea reginei care tresări şi înaintă repede spre un cabinet unde o aştepta un om.

  Omul acela era Stragildo.

  Fără nici un cuvânt, păzitorul fiarelor se închină şi întinse o hârtie pliată în patru.

  Marguerite o citi. Atunci faţa i se înroşi. Câteva secunde ea tremură, de parcă era prinsă de friguri. Privirea-i aruncă scântei, buzele i se învineţiră. Apoi, cu aceeaşi fulgerare, totul se stinse pe chipul ei.

  Se aplecă spre Stragildo şi-i dădu câteva ordine.

  Stragildo dispăru.

  Marguerite se înapoie în odaie, privi în jurul ei, ca să se asigure că era singură, şi citi din nou hârtia.

  Pe hârtie erau scrise numai aceste vorbe: „Jean Buridan o aşteaptă pe Marguerite de Bourgogne astă seară, la Turnul Nesle”.

  Toată ziua regina nu se mişcă din fotoliul ei. Cu mâinile rezemate pe genunchi, cu capul lăsat pe spatele jilţului, cu ochii pe jumătate închişi, cu sânul de-abia bătându-i cu o mişcare ritmică, înceată, ce semăna palidă, surâzândă şi gânditoare ca o sfântă dintr-un vitraliu.

  Dacă Louis ar fi intrat atunci, ar fi găsit-o mai frumoasă decât o văzuse vreodată. Şi, într-adevăr, era o înfăţişare minunată.

  În faţa ferestrei largi şi adâncite ca o mică capelă, cu podoaba ei de vitraliu colorat, care îndulcea lumina ce se strecura în raze noi, în încadrarea perdelelor de catifea roşii, imensul fotoliu se înălţa pe un plan mai ridicat decât restul camerei, cu sculpturile lui chimerice, cu picioarele reprezentând fiinţe fantastice cu aripele întinse, spatele lui sculptat reprezentând blazonul Franţei împreunat cu acela al Bourgogniei, totul ca o coroană regală deasupra, şi Marguerite, în rochia ei ţesută cu aur cu cute lungi, cu picioarele aşezate pe o pernă din aceeaşi catifea ca perdelele, cu părul splendid despletit pe umeri, Marguerite nemişcată, ca în extaz, ar fi reprezentat pentru un pictor, ori un poet, visul unei regine făurind în visele sale paşnice fericirea lumii. Marguerite se gândea la Buridan. Marguerite se gândea că, în sfârşit, Buridan învins, alerga spre ea. Marguerite iubea. Marguerite aştepta ora când Buridan îi va spune: „Te iubesc…” Fără îndoială fu singura oră de amor curat… în viaţa aceea frământată de vijelii şi de pasiuni.

  Noaptea învălui Parisul.

  Marguerite se îmbrăcă, îşi puse pe ea o mantie largă, dădu Juanei câteva ordine scurte şi precise ca să ştie unde s-o găsească în caz neprevăzut, apoi plecă.

  Era singură…

  Pe drumuri întortocheate, atât de umblate, ea ajunse la poarta pe unde se ieşea din Luvru şi ajunse pe malurile Senei…

  Nu tremura, nu-i era frică în noaptea aceea adâncă, în colţul pustiu, unde rătăceau, poate, răufăcători.

  Se coborî încet până la marginea apei, la locul unde era legată barca ei. Stragildo era acolo. Regina se aşeză.

  Stragildo începu să vâslească cu putere barca, ajunse repede la celălalt mal.

  Regina sări pe pământ şi se îndreptă spre poarta Turnului Nesle pe care o trecu fără să se intereseze dacă Stragildo o urma să nu. Se sui până sus şi intră în sala unde, la începutul acestei povestiri, am văzut intrând pe Philippe şi Gautier d'Aulnay. Şi pe prag ea se opri cu inima bătându-i.

  Buridan era acolo şi el se închină până la pământ în faţa ei!

  Stragildo nu intrase la Turnul Nesle.

  Când Marguerite sări pe nisip, un surâs ciudat strânse buzele banditului.

  O lăsă pe regină să se îndepărteze, apoi, sărind la rândul lui, el legă barca şi se îndreptă spre o fundătură mai întunecoasă, unde mai mulţi oameni erau ascunşi nemişcaţi şi tăcuţi. Şi Stragildo zise numai atât:

  — Acum, Sire, puteţi intra în Turnul Nesle.

  Capitolul XIX Stragildo.

  Trebuie să ne înapoiem la Curtea Minunilor unde, după plecarea lui Tristan, l-am văzut pe Buridan având o consfătuire cu Lancelot Bigorne, Guillaume Bourrasque şi Riquet Haudryot.

  — Sfinte Barnabé! Strigă Bigorne. Cum s-ar zice, acum o să ne punem viaţa în primejdie ca să o salvăm pe aceea a seniorului Marigny?

  — Eşti liber să nu mă urmezi, zise cu răceală Buridan.

  — Mulţumesc. Sunt silit s-o fac şi să vă urmez, ca să vă opresc de a face alte prostii, atât cât se poate opri un doctor în logică să facă măgării, hi-han! Dar, în sfârşit, să mori dacă e dat… să mori! Însă tot mai mult mi-ar place să-mi dau pielea ca să-l servesc pe dracu, decât pe Marigny.

  — Hei, ce-ţi pasă, zise Riquet, deoarece o să i-o facem lată doamnei Marguerite?

  — Şi să-i tragem o păruială şi patrulei! Adăugă Guillaume.

  — O ştiu eu bine, reluă Bigorne, şi asta mă împacă cu ideea de a-l scăpa de îndrăcitul de Marigny. Oh, sfinte mare Barnabé, dacă izbutim expediţia asta, îţi făgăduiesc şase galbeni pe care îl voi da în mâna popii la Sfântul Eustache. Dar, dacă nu izbutim, îţi făgăduiesc doisprezece, pe care îi voi bea în sănătatea ta, tot cu popa acela.

  — Şi cu mine! Ziseră într-un glas Guillaume şi Riquet.

  — Nu! E vorba de-o făgăduială. N-oţi fi vrând să beţi vinul unui sfânt!

  Pe când trăncăneau aşa, cei patru se pregăteau de zor. Îşi acopereau trupurile cu pieptare de piele de bivol, tari, uşoare şi mlădioase. Îşi încingeau săbiile cele mari şi-şi căutau pumnalele. În zorii zilei, când somnul era mai adânc, şi nu se luminase încă de zi, dar întunericul părea mai puţin adânc, Buridan chemă o haimana care păzea la uşa locuinţei şi-i porunci să-l cheme pe ducele Egyptului, care sosi îndată.

  — Plec din Curtea Minunilor! Zise Buridan. Mâine să-ţi strângi oamenii şi să le spui că Buridan a plecat spre alte locuri. Trebuie, căci de cum voi pleca eu şi tovarăşii mei, asediul Curţii Minunilor se va ridica… Veţi fi liberi.

  — Vom face cum vrei sire, rege al Argotului, zise ducele Egiptului.

  — E un regat nestatornic zise Buridan, un sceptru care nu era pentru mâinile mele şi o coroană care nu se potrivea pe capul meu.

  — Cu toate astea eşti un viteaz. Ai o inimă de leu. Sub cârmuirea ta Curtea Minunilor ar fi ajuns o cetate a prăzii, pe care n-ar fi învins-o nimeni şi nimic!

  — Da, zise Buridan surâzând, se poate, dar… nu-mi place să prad.

  — Hi-han, începu Bigorne.

  — Cu toate astea, urmă ducele Egyptului, ai luptat cu patrulele, cu oamenii prefectului şi ai regelui. I-ai prins ca pe nişte vulpi… i-ai învins…

  — Asta-i… altceva. Să nu mai vorbim de lucrul ăsta. Spune oamenilor tăi, din partea lui Buridan, că fac jurământul că, dacă mă îmbogăţesc, o să le dau jumătate din averea mea, cu condiţia să respecte femeile şi bătrânii şi să încerce să-şi schimbe felul de trai.

  Ducele Egyptului surâse, dădu din cap şi răspunse:

  — Ca şi cum ar fi să recomanzi soarelui să-şi schimbe cursul. Regii sunt făcuţi să domnească omorând. Bandiţii sunt făcuţi să trăiască furând. Aşa e. Adio, căpitane Buridan. Curtea Minunilor te va regreta ca pe cel mai îndrăzneţ dintre şefii săi. Numai că… e păcat să nu ştii ce va să zică un bandit.

  — Asta-i pentru că a învăţat logica! Zise Bigorne.

  Deja ducele Egyptului ieşise. Respectuos faţă de voinţa lui Buridan, el nu încercase nimic ca să-l facă să-şi schimbe hotărârea. În minutul când fu să plece, el se întorsese şi zisese numai atât:

  — Orice vei întreprinde, aminteşte-ţi că vei găsi întotdeauna aici un adăpost sigur.

  După zece minute, la rândul lor, cei patru tovarăşi părăseau locuinţa.

  — Straşnice chefuri am mai făcut aici, zise Guillaume, oftând cu părere de rău.

  — Da, zise Riquet, straşnic mai erau de bune bucatele pe care le gătea desfrânata care ne ospăta…

  — Şi acum trebuie să ne reîncepem viaţa de aventuri, căutându-ne de mâncare. Căci… nu-i aşa că n-ai bani, Buridane?

  — Nu, zise Buridan, dar… vom găsi.

  — Cum? Întrebă Bigorne, deoarece refuzaţi să vă câştigaţi viaţa în mod cinstit orânduind câte-o… expediţie care, după cum v-am explicat de atâtea ori, plac şi lui Dumnezeu şi sfinţilor, având în vedere că… de altfel, îl puteţi întreba şi pe popa de la sfântul Eustache, care dă voie să…

  — Vrei să-ţi tai urechile? Îl curmă Buridan.

  Bigorne tăcu, dar dădu din umeri. El credea, într-adevăr, ceea ce spunea.

  Ajunşi în strada Francs-Archers şi anume în partea cea mai primejdioasă unde riscau să se izbăvească de posturile care încercuiau Curtea Minunilor, cei patru tovarăşi se aşezară în ordine de luptă: Buridan în cap, Bourrasque şi Haudryot la câţiva paşi mai îndărăt şi Lancelot la urmă de tot. Trebuiau să treacă cu orice preţ.

  Deodată Buridan se întoarse către Guillaume şi murmură:

  — Luaţi aminte!

  La treizeci de paşi în faţa lor, la o cotitură a drumului, un foc îşi pâlpâia ultimele flăcări. Împrejurul focului dormeau vreo doisprezece arcaşi, înveliţi în mantale. Patru dintre ei vegheau în picioare, cu suliţa în mână.

  Buridan făcu semn prietenilor lui să se apropie şi le expuse planul său care era din cele mai simple. Aceştia îl încuviinţară cu acelaşi gest, adică toţi trei îşi scoaseră pumnalele şi, strecurându-se pe lângă case, înaintară în întuneric, ca lupii.

  — Înainte! Strigă deodată Buridan.

  — Săriţi! Răspunse glasul unei santinele.

  Deja cei patru se repeziseră deodată, drept înainte, pe când arcaşii deşteptaţi, puneau mâna pe suliţe. Fu ceva fulgerător ca trecerea unui puhoi.

  La lumina focului, soldaţii zăriră ceva, ca o vedenie care apare şi dispare într-o clipă… patru demoni sărind; văzură două santinele căzând şi, în aceeaşi clipă, cursa nebună a celor patru care dispăreau în fundul uliţei. Se auziră urlete; din post în post, soldaţii deşteptaţi se repezeau înainte… dar fugarii dispăruseră.

  — Ce nenorocire pe mine! Zise ofiţerul care comanda postul din strada Francs-Archers. Cel care a fugit, nu era altul decât Buridan.

  După un sfert de ceas, Buridan şi cu prietenii săi ajungea în strada Froidmantel. Niciunul nu era rănit.

  După ce constatară aceasta, porniră din nou înainte şi ajunseră la curtea leilor. Buridan bătu în poartă.

  După câteva minute, o ferestruie se crăpă şi la lumina unui felinar un glas întrebă:

  — Cine-i acolo?

  — Du-te, zise Buridan, şi-i spune lui Stragildo că Buridan vrea să-i vorbească. E vorba de regină.

  Ferestruia se închise. După câtva timp, prin aceeaşi ferestruie, o voce răguşită şi batjocoritoare grăi:

  — Salut, nobile căpitan! Cu ce te pot servi?

  — Tu eşti, Stragildo?

  — Chiar eu, seniore, care stau gata să vă servesc. Mai am câţiva care aşteaptă şi nădăjduiesc, că într-o noapte fără lună, am să am onoarea să vă pun unul la dispoziţie.

  — Taci mizerabile, dacă ţii la viaţă. Căci dacă n-aş avea nevoie de tine în noaptea asta, uşa asta nu m-ar putea opri să te ajung şi să te pedepsesc după cum meriţi. Dar… destul! Vrei să dai o scrisoare reginei?

  — O scrisoare? Vezi bine! Că, doar, de-aceea şi sunt aici. Vreo scrisoare de dragoste, poate?

  — Ai ghicit!

  — O întâlnire la Turnul Nesle, zise Stragildo batjocoritor.

  — Ai ghicit!

  — Ei bine! Trece-mi bileţelul printre gratiile ferestruiei şi-ţi făgăduiesc că va ajunge la Doamna Marguerite.

  Buridan făcu după cum îi arătase Stragildo. Strecură printre gratii o hârtie pe care păzitorul fiarelor sălbatece o apucă cu vârful degetelor.

  În timp ce aceştia vorbeau, Guillaume, Riquet şi Lancelot şezuseră deoparte, ca să nu-i vadă Stragildo. Acesta, luând hârtia, închise ferestruia pe dată, şi Buridan îl auzi îndepărtându-se. La rândul său porni şi el, cu tovarăşii lui.

  Stragildo nu plecase de-a binelea, ci numai se făcuse, apoi crăpă uşa tocmai atât cât putea să-şi strecoare capul afară şi să zărească mai multe umbre care se pierdeau în ceaţă.

  — Bine, mormăi el; sunt patru şi anume: jupân Buridan, apoi îndrăcitul de Bigorne, împăratul Galiléei şi regele Basochei. Ce mai lovitură ar fi să-i prinzi în laţ pe toţi patru, şi să-i trimiţi să se întâlnească cu cei doi fraţi la Temple.

  Stragildo se sui în apartamentul lui şi de unde, prin mai multe ferestre, putea supraveghea şi curţile fiarelor, şi strada, şi dependinţele servitorilor. Fără să şovăie câtuşi de puţin, desfăcu hârtia pe care i-o dăduse Buridan şi începu s-o descifreze cu greu. O parte din încrederea pe care regina o avea în el, era că nu ştia să citească şi să scrie. Dar om priceput, curios din fire şi din meserie, Stragildo plătise unui notar din vecinătate să-l înveţe cititul aşa de puţin răspândit pe vremea aceea. Şi învăţase destul, ca să spioneze cu mai multă uşurinţă.

  Descifrând scrisoarea, el căzu pe gânduri. Aventura îi părea ciudată şi-l îngrijora mult.

  Ne este imposibil să nu rezumăm aici, în câteva linii generale, gândurile sinistrului bandit. Mai întâi, trebuie să spunem că el cunoştea perfect dragostea reginei pentru Buridan şi că nu pierduse o silabă din propunerile pe care Marguerite le făcuse tânărului, la întâlnirea lor la Turnul Nesle, adică să-l ridice la rangul de prim-ministru şi, la nevoie, să-l împingă şi mai sus.

  Desigur, Buridan s-a gândit bine, îşi zise Stragildo. I s-a urât cu Myrtille şi acum e natural să se întoarcă la regină. Ce o să se întâmple? Când e vorba de muieri, niciodată nu ştii până unde poate să meargă nebunia dragostei. Se prea poate ca asta să-l vâre pe Buridan la Luvru şi să-l înalţe la cine ştie ce măriri, ba poate să-i dea chiar locul lui Marigny. Şi, atunci, eu ce mă fac? Doar o funie de s-ar mai găsi bună pentru gâtul sărmanului Stragildo! O funie? Maică Precistă. Nu, nu! O să se găsească ceva mai bun. O să fiu jupuit de viu, poate, sau opărit în cazanul de la târgul porcilor. Toate… lucruri destul de neplăcute. Îl cunosc eu pe Buridan. Şi chiar de m-ar ierta el, rămâne Lancelot Bigorne. Ce-i de făcut? N-am să duc scrisoarea… Am s-o rup… Iac-aşa!

  Aceasta fu concluzia la care ajunse Stragildo. Dar alte gânduri urmară pe cele dintâi, şi îşi zise:

  — Dacă nu dau scrisoarea şi regina află, dacă după cum mi se pare probabil, Buridan caută s-o vadă pe regină, după ce-o fi aşteptat-o zadarnic la Turnul Nesle, voi fi şi mai vârtos spânzurat, jupuit sau opărit. Deci, ar trebui ca niciodată Buridan să n-o mai poată vedea pe regină. Aşadar, cel mai bun lucru pe care pot să-l fac, mi se pare că ar trebui să-mi pun la pândă, astă seară, oamenii mei în Turn şi să-l împing pe Buridan spre soarta pe care, pe bună dreptate ar fi trebuit s-o aibă de mult.

  Concluzia de-a doua intra mai uşor în mijloacele lui Stragildo.

  Dar el nu era omul hotărârilor grabnice şi, în curând, ajunse la o altă hotărâre:

  — Da, zise el. Dacă-l ucid pe Buridan, voi fi liniştit. Dar sunt patru. Şi, apoi, poţi zice: curat draci toţi patru! Pot prea bine să ne omoare ei, pe mine şi pe oamenii mei. Dar dacă-i vorba despre oamenii mei, treacă-meargă! Dar eu? Drace! Mi se pare că încep să mi se încurce treburile.

  Stragildo îşi luă capul în mâini şi căzu pe gânduri. În fond nu era peste măsură de îngrijorat. Ştia foarte bine că va găsi mijlocul să iasă din încurcătură, deoarece… orice mijloc, lui i se părea bun.

  Ceea ce face greu de executat un fapt, e că dăm la o parte, mai întâi, mijloacele de izbândă cele mai lesnicioase, ca să rămânem cu conştiinţa împăcată. Dar, un bandit fără scrupule care nu se dă înapoi în faţa oricărei fapte, trebuie să-şi ajungă scopurile.

  Deci, după ce se gândi bine, Stragildo îşi zise că mijlocul cel mai bun, pentru a ieşi cu obrazul curat dintr-o astfel de afacere, era o trădare generală:

  Să-i trădeze totodată pe rege, pe regină, pe Buridan, pe toţi într-o situaţie cât mai grozavă iar el să plece, binişor.

  — Să vedem dacă am cu ce pleca, zise Stragildo surâzând.

  Se duse într-o cameră retrasă a cărei uşă o închise cu cheia; de acolo, el intră într-o cămăruţă fără fereastră. Ridică nişte lespezi care alcătuiau podeaua acelui cabinet, şi atunci apăru o lădiţă, pe care o scoase dintr-o gaură, făcută în pământ, cu un drug de fier trecut într-un inel, de deasupra capacului.

  Deschizând lădiţa, el începu să numere averea întreagă, alcătuită numai din galbeni de aur, căci Stragildo îşi schimba în aur toţii banii pe care-i căpăta; ţine mai puţin loc aurul şi e şi mai uşor de purtat.

  Se pare că Stragildo fu mulţumit, căci, după ce numără şi iar numără, se strâmbă de bucurie şi murmură:

  — La urma-urmei, nu voi fi tocmai de plâns, şi cunosc la Curte unii seniori, care s-ar mulţumi cu jumătate din cât am eu aici.

  Stragildo goli lădiţa şi umplu patru pungi de piele cu monezile de aur pe care le amesteca cu tărâţe ca să nu sune, dacă acele pungi s-ar izbi de ceva. Tărâţele erau într-un sac mare care aştepta de mult, fără îndoială, prevăzând operaţia aceasta.

  După ce legă cei patru saci, Stragildo începu să fluiere şi deschise un dulap în care erau mai multe rânduri de haine. Alese unul pe care îl duse la el în odaie.

  Se făcuse ziuă.

  Sfârşindu-şi pregătirile, liniştit şi mulţumit de el, Stragildo aşteptă vremea prielnică ca să se ducă la regină.

  S-a văzut că regina aplecându-se spre Stragildo, îi dăduse câteva lămuriri.

  — N-o să fie nimeni în Turn, zisese ea. Chiar tu, după ce mă vei conduce, mă vei aştepta afară. Asta nu e o aventură ca celelalte. Din minutul acesta, omul acesta e sfânt pentru tine, auzi? Vai ţie! Dacă te atingi de Buridan!

  Stragildo se închinase până la pământ şi plecase zicându-şi:

  — Era tocmai momentul… Dacă îndrăcitul de Buridan ar ajunge atotputernic la Curtea Franţei, afacerea mea ar fi repede reglată. Lucrurile se petrec după cum am prevăzut şi, dacă n-aş fi pe aici, Buridan ar fi tot atât de puternic… ba, mai puternic chiar decât regele. Dar… eu sunt aici…

  Stragildo se înapoie în curtea leilor şi acolo aşteptă să se însereze. Atunci îşi făcu cele din urmă pregătiri.

  Dintr-un scrin din odaia lui, luă două ordine semnate de rege şi pe care i le dase Marguerite, de mult, ca să se servească de ele în orice ocazie.

  Primul ordin era către oricare agent al postului de arcaşi, pentru a se pune la ordinele lui, la primul apel.

  Al doilea, era un ordin către oricare şef de post de la oricare poartă a Parisului, ca să deschidă purtătorului lui şi să-l lase să treacă la orice oră din zi şi din noapte. Stragildo îşi strânse bine hârtiile şi le băgă în sân. Se coborî la grajduri, căci în curtea leilor erau şi grajduri şi acolo se întreţineau vreo doisprezece cai puternici, fie pentru serviciul regelui sau al reginei, fie chiar pentru serviciul lui Stragildo şi al servitorilor.

  Apoi, suindu-se la el în odaie, să-şi ia costumul pe care şi-l alesese şi cei patru saci plini cu aur, el coborî totul. Puse sacii pe calul cel mai zdravăn şi legă bine. Cât despre costum era o îmbrăcăminte de om de jos. Hăinuţa, boneta şi ghetele de piele. Lăsă totul în grajd, de unde ieşi închizând uşa şi luând cheia. Apoi chemă pe valetul care era sub ordinele lui şi-l înlocuia în lipsă.

  — În noaptea asta, au să se petreacă aici lucruri care nu trebuie să fie văzute! Zise el, cu sânge rece. Toată lumea să se culce şi să doarmă. Capul tău e în joc.

  După ce-şi luă toate măsurile de prevedere, Stragildo se duse la Luvru, se îndreptă direct spre apartamentul regelui, se apropie de căpitanul de gardă şi-i zise fără multă vorbă:

  — Trebuie să vorbesc regelui, singur… şi numaidecât.

  Hugues de Trencavel îl măsură cu dispreţ pe păzitorul fiarelor, dar dacă era vorba să anunţe regelui vreun accident întâmplat vreunui leu favorit, ştiind foarte bine favoarea specială de care se bucura, căpitanul intră la rege. După câteva minute, Stragildo era faţă-n faţă cu Louis al X-lea.

  — Mi s-a îmbolnăvit vreun leu? Întrebă repede regele îngrijorat.

  Stragildo se încovoiase până la pământ. Avea înfăţişarea unui şarpe, care se târăşte. Surâdea, dar pe faţa-i pământie, surâsul lui era ca un fel strâmbătură. Fără îndoială, el simţea că se juca cu viaţa. Impresia pe care o avea, era aceea pe care o resimţise de mii de ori, când intrase în incinta leilor.

  — Dacă ar fi o fiară, aş avea furca în mână şi toate ar merge bine. Dar e… un rege. N-am furca, dar am o limbă bună, pe care trebuie s-o învârtesc cu pricepere! Sire, urmă el, niciunul dintre leii voştri nu e bolnav. Nobilele dobitoace, fie cerul lăudat, au mâncat cu mare poftă şi dorm liniştite.

  — Atunci? Întrebă Louis, încruntând sprâncenele.

  Stragildo se îndoi şi mai tare.

  Vocea i se făcu şi mai umilă şi murmură:

  — Sire, fără îndoială e o mare îndrăzneală din partea unui servitor al fiarelor, ca mine, să-şi ridice ochii şi să privească la ceea ce se petrece. Dar, faptul e că am privit, că am văzut şi că vin să-l anunţ pe rege.

  — Vii să mă anunţi? Şi… ce-ai să spui? Vorbeşte lămurit!

  — E greu să vorbesc lămurit, Sire, căci nici eu n-am văzut tocmai bine. Ştiam numai că regele e îngrijorat de câtăva vreme…

  — De ce te amesteci unde nu-ţi fierbe oala, păcătosule?

  — Asta mi-am zis şi eu, Maică Precistă! Ce dracu mă amestec? Te privesc lucrurile astea, dobitocule? Nu poţi să-i arăţi regelui tău devotament altfel, decât ducându-te şi vorbindu-i de istorii de trădare? Oare…

  — Trădare? Gemu Louis, îngălbenind.

  — Am zis trădare, Sire? De fapt nu ştiu prea bine, şi apoi femeia aceea care trebuie să se ducă, acum, la Turnul Nesle, poate că… nici nu vă trădează!

  Regele se îndreptă spre Stragildo. Era verde la faţă.

  — Oh! Furca mea! Unde-i straşnica mea furcă? Se gândi Stragildo.

  Louis îl apucă de guler şi-l zgudui cu putere. Păzitorul fiarelor căzu în genunchi şi rămase aşa, cu capul aplecat, lovindu-se cu pumnii în piept şi strigând:

  — Mea culpa! Asta să mă înveţe minte, să am ochi şi să văd şi mai văd… să am urechi să mai aud… şi să-mi iubesc regele, mai mult ca pe mine însumi!

  — Mizerabile! Strigă regele, ce-ai văzut, ce-ai auzit? Dacă nu vorbeşti lămurit, pui să te aresteze, îmi flămânzesc leii şi apoi te azvârl drept hrană bestiilor flămânde…

  — Sire, zise Stragildo, voi muri fericit dacă voi fi putut da regelui meu un ultim spectacol, care să-l distreze. Dar, vă atrag atenţia, că dacă strângeţi mereu de guler, o să mă gâtuiţi şi n-o să mai puteţi arunca leilor voştri decât un cadavru… Şi, apoi, nu mai pot spune nimic!

  Regele dădu drumul lui Stragildo şi începu să umble prin odaie cu paşi mari. Un fel de durere nelămurită îi strângea inima. Nu-şi dădea seama de unde-i venea acea suferinţă. Dar ceea ce vedea limpede, e că dorise din tot sufletul să cunoască trădarea şi femeia care-l trăda, să-şi satisfacă curiozitatea, în sfârşit să ştie şi acum… îi era frică să afle!

  — Frică? Pentru ce?

  Îi era groază de Stragildo care, ghemuit în genunchi, îl privea cum umbla de colo până colo.

  Omul acela deţinea secretul! Îi va face destăinuirea atât de cu foc aşteptată! Îl ura şi l-ar fi ucis dacă groaznica curiozitate, mai puternică ca toate îngrijorările, nu l-ar fi oprit. El se înapoie spre fotoliul său pe care se aşeză şi zise:

  — Scoală-te!

  Stragildo se sculă, aruncând o privire furişă regelui şi se cutremură văzându-l atât de palid şi atât de stăpân pe sine, totodată.

  În clipa aceea pricepu toată grozăvia faptei lui. Avu o noţiune nelămurită că cel pe care-l ucidea în minutul acela, nu erau numai regina şi Buridan, dar şi pe rege… pe regele acela tânăr, frumos şi bun, cu toate accesele lui de furie…

  Dar, Stragildo nu era un om să se înduioşeze de alţii, nu se gândea decât la el. Şi-apoi, era şi prea târziu ca să mai dea înapoi.

  — Zici, urmă Louis, că o femeie trebuie să se ducă la Turnul Nesle?

  — Da, Sire. O spun. Dar e tot ce vă pot spune, şi, adăugă el, cu un surâs sinistru, îmi pare că e destul.

  — Cine e femeia aceia?

  — Regele o s-o vadă. Eu n-am văzut-o.

  — E aceea care mă trădează?

  — Regele o s-o audă. Eu nu ştiu dacă vă trădează.

  — Ce ştii atunci? Zise Louis, răsuflând greu.

  — Numai atât: femeia aceea va fi în astă seară la Turnul Nesle. Dacă regele vrea să se ducă la Turn, o va vedea şi o va auzi. Regele va trebui să fie urmat de vreo doisprezece oameni zdraveni şi cât mai bine înarmaţi. Aceasta e absolut indispensabil, Sire! Regele cu oamenii lui ar sta, peste o oră, cred, la colţul Turnului Nesle. Acolo se află-o scobitură în care se pot ascunde vreo cincisprezece oameni. Şi în clipa când va fi nevoie, chiar eu voi veni să-l anunţ pe Majestatea Voastră. Un minut mai devreme ar fi prea curând şi regele n-ar mai vedea nimic. Un minut în urmă, ar fi prea târziu. Iată ce voiam să vă spun! Acum, dacă am făcut rău de a fi devotat, regele mă poate ucide. E dreptul său!

  Louis stătu pe gânduri multă vreme.

  În fine, un suspin adânc îi umplu pieptul, şi zise liniştit:

  — Du-te! Vino de mă anunţă la ora la care spui, în locul unde zici.

  Capitolul XX Turnul Nesle.

  Ieşind din strada Froidmantel, Buridan îşi urmase drumul însoţit de tovarăşii lui. Guillaume, Riquet şi Lancelot erau foarte îngrijoraţi. Fără îndoială, aceşti tovarăşi nu se temeau de nici o putere care le-ar fi ieşit în cale. Unde-i ducea Buridan? Spre ce luptă? Spre ce hărţuială supremă, în care îşi vor lăsa, poate, oasele? De toate astea nu le păsa. Aveau o încredere nemărginită în acel tânăr. Dar ceea ce-i îngrijora şi care era punctul principal, e că n-aveau nici unii, nici alţii, bani.

  — O să găsim, îi încredinţă Buridan.

  Dar trebuie să mărturisim că, din punctul de vedere al banilor, ei erau departe de a avea aceeaşi încredere în Buridan. Îl ştiau prea generos şi prea preocupat de alte gânduri.

  — Unde mergem? Întrebă Guillaume. Iarăşi am rămas fără de adăpost. Ţi-aduci aminte Riquet de nopţile acelea pe când rătăceam ca nişte câini fără de stăpân?

  — Nici măcar ca nişte câini, răspunse Riquet, căci şi ei tot au nevoie să caute în gunoiul pe care-l aruncă gospodinele şi mai găsesc câte o bucăţică bună, pe când nouă… ne clănţănesc dinţii răbdând cu burta goală.

  — Aşa-i! Oftă Guillaume. Iată ce ne aşteaptă. Şi, când te gândeşti ce bine stăteam la Curtea Minunilor!

  — Hei! Zise Bigorne. Tot o să găsim noi un adăpost ca să ne odihnim, de n-ar fi decât două trei nopţi. Şi, apoi, Buridan pare că ştie el bine unde merge. Să-l urmăm deci cu încredere şi, pentru rest, să ne rugăm de sfântul Barnabé, care, până acum, nu m-a lăsat încă să mor de foame.

  — E vorba de odihnă, ţipă, cu glas ascuţit Riquet. E vorba de mâncare! Unde o să le găsim? Nu întâlneşti în fiecare seară câte un prefect de poliţie hotărât să-şi lase punga în mâinile unor oameni cinstiţi, care au nevoie de ea, mai mult decât el. De obicei când îl întâlneşti pe prefect… mai lesne găseşti la el o funie decât o pungă…

  — Lasă! Îl linişti Bigorne, o să vedem.

  — Până atunci… ai bani? Întrebă Guillaume.

  — Nici o para! Răspunse Lancelot cu un glas care, fără voia lui, da de ghicit o mare îngrijorare.

  — Buridan are?

  — Vai! Punga lui e goală ca o oală cu bere, care ar fi stat trei minute în faţa noastră.

  — Şi, tu, Riquet… ai parale?

  — Ce să am? Răspunse necăjit Riquet.

  — Bani, drace-mpieliţat!

  Riquet se scotoci prin buzunare de formă şi declară că era tot atât de sărac precum Iov.

  — Atunci, urmă Bourrasque, cred că o să murim de foame.

  Cei trei tovarăşi îl urmară în tăcere pe Buridan, care-şi grăbea pasul; numai nasul lui Riquet se mişcă, întristat. Al lui Guillaume se lungi şi Bigorne se gândea:

  — Au dreptate. Ni s-a apropiat sfârşitul. Trist sfârşit! Drăcia dracului!

  — Ia uitaţi-vă! Am ajuns în strada Vieille-Barbette! Unde se duce? Poate ca să ceară să fie adăpostit de ilustrul său tată, nobilul pezevenchi Valois… la Temple?

  Buridan nu se ducea la Temple, dar lângă… Într-adevăr, el se opri în faţa grădiniţei cu trandafiri.

  — Haide! Şopti Bigorne, ideea nu e rea şi mă mir că nu mi-a venit şi mie. Pentru un măgar bacalaureat, seniorul Buridan nu judecă prea rău, pentru că gândeşte tot atât de bine ca şi mine. La dracu, dacă-i trece cuiva prin minte să vină să ne caute aici!

  Buridan încercă să deschidă poarta dar era închisă. Sări zidul şi tovarăşii săi îl imitară.

  Uşa de la casă era închisă numai cu clanţa. Ei putură să intre cu uşurinţă, fără să aibă nevoie să spargă nimic.

  Inima lui Buridan îi bătu cu putere când pătrunse în odaia aceea atât de veselă, aşa de frumoasă unde întreţesuse atâtea vise minunate. Gândul lui fu numai pentru Myrtille. Dar tânără fată era în siguranţă, la Montmartre, în paza mamei lui Buridan. Deci el se gândi la dânsa fără îngrijorare, numai cu dragoste.

  Începea să se lumineze de ziuă.

  Din toată casa, Buridan nu cunoştea bine decât odaia în care se afla, unde Gillonne îl introdusese de atâtea ori. Dar, la lumina zilei, fără să piardă vremea, Bigorne începu să cerceteze locuinţa. Nu numai că era nelocuită, dar încă era evident că de mult nu venise pe acolo nimeni. Bigorne se sui până sus şi împinse ultima uşă la care ajunse, ea se deschidea într-un pod. Podul avea două deschizături; una spre drum şi alta spre grădină. Era un post de observaţie admirabil şi Bigorne hotărî că se vor instala în podul acela, de unde putea să se apere în caz de atac, chiar contra unui asediu.

  Apoi se coborî în odăile de jos, luă câteva saltele din paturi, le sui şi le aşeză acolo.

  Duse scaune, apoi o masă şi încet podul se transformă într-o odaie care se putea locui.

  Pe când Bigorne lucra de zor, Guillaume şi cu Riquet cercetaseră împrejurimile. Cât despre Buridan, el scoase de sub haină hârtiile pe care i le dăduse Tristan şi le citea cu pasiune.

  Se gândea la încercarea pe care era gata s-o facă, ca să-l scape pe tatăl Myrtillei. Se gândea la întâlnirea pe care o dăduse reginei şi se întreba:

  — Oare va veni? Dacă vine, cu aceste scrisori în mână, pot face totul din ea şi seniorul Marigny va fi scăpat. Dar o să vină?

  Se făcuse ziuă. În acel moment Guillaume şi cu Riquet se înapoiau din exploraţia lor. Bigorne sosea şi el, zicând:

  — Am pregătit o locuinţă splendidă pentru toţi patru, în pod.

  — Ei aş! Zise Guillaume, de ce să ne culcăm pe saltele când sunt paturi?

  Bigorne dădu din umeri. Era gata să demonstreze nevoia de a se instala în pod, refugiu şi post de observaţie, când Riquet scoase un ţipăt.

  El deschisese un scrin şi dăduse peste o coşcogeamite plăcintă, pâine şi câteva sticle cu băutură… În sfârşit, provizii care evident, erau de curând puse acolo.

  — Ah! Ah! Zise Guillaume cu ochii holbaţi.

  — Da! Zise Buridan, asta probează că cineva vine pe aici, din când în când. Deci trebuie să ne păzim bine… În pod, în pod!

  — Fie! Zise Riquet, dar nu fără ca să luăm cu noi şi aceste provizii. Cel puţin azi suntem siguri că n-o să murim de foame.

  — Spuneam eu bine, că sfântul Barnabé o să ne ajute! Adăugă Bigorne.

  După câteva minute cei patru tovarăşi se instalaseră în pod şi, umbletul făcându-le poftă de mâncare, proviziile pe care Bigorne le credea drept un dar miraculos, pieriră într-o clipă. Apoi, cum nu dormiseră toată noaptea şi cum, spre seară, ar fi putut da de oarecare oboseli, se culcară fiecare pe câte o saltea şi adormiră.

  Proviziile pe care Riquet le găsise în scrin, nu erau deloc miraculoase: sfântul Barnabé nu le pusese acolo pentru Bigorne.

  Cineva venea la grădiniţa cu trandafiri.

  Cine era acel cineva, cititorii vor afla în curând.

  Spre seară, cei patru tovarăşi se deşteptară unul după altul, bine odihniţi, dar, vai! Cu stomacurile goale.

  Primul gând al lui Guillaume şi al lui Riquet fu să se repeadă în sala de jos şi să deschidă minunatul scrin. Era gol.

  Se întoarseră cu nasurile de câte un cot, şi-şi istorisiră nădejdea şi dezamăgirea.

  — Bine! Zise Bigorne, sfântul Barnabé o fi avut treabă în altă parte. Dar nu se poate să ne uite.

  Guillaume şi cu Riquet nu se prea linişteau cu astfel de asigurări…

  Cum însă erau bravi şi cum şi ceasul de a se pune în mişcare se apropia, îşi făcură curaj.

  — Eu, zise Bourrasque, mă bat mult mai bine când sunt flămând.

  — Ca şi mine! Întregi Riquet. Când am mâncat bine, devin milos şi, numai ideea de a înfige sabia în pieptul cuiva, mă face să plâng.

  În sfârşit, sosi şi ora plecării.

  Cu toate împotrivirile, se adoptă planului lui Buridan şi se hotărî ca el să intre singur la Turnul Nesle.

  Cei trei tovarăşi trebuiau să aştepte afară, pe malul apei şi să nu intervină decât în cazul când ar fi chemaţi.

  Plecară pe o noapte întunecoasă. Trecură Sena şi ajunseră la picioarele Turnului Nesle. Buridan intră. Bourrasque Riquet şi Lancelot se ascunseseră într-o scobitură întunecoasă.

  În curând, de pe platforma turnului, un semn de învoială le anunţă că totul mergea bine şi că Buridan nu se întâlnise cu nimeni.

  Cei trei tovarăşi se apucară să supravegheze râul.

  — Dacă dânsa o veni singură, totul merge bine, zise Bigorne.

  — Nici n-o să vină! Bombăni Guillaume.

  Toată atenţia lor era concentrată asupra râului şi trecu aproape o oră astfel.

  În minutul acela, vreo doisprezece oameni care umblau binişor, soseau dinspre podul care era în dreptul palatului Nesle şi se rânduiră în scobitura care era invizibilă pentru cei trei tovarăşi postaţi pe marginea apei, nu numai pentru că era întuneric, dar şi pentru că Turnul era aşezat între ei şi scobitură.

  Unul dintre oamenii aceia se aşezară mai înaintea celorlalţi, care rămaseră ascunşi.

  Acela care se aşezase mai la o parte era regele.

  Şi el privea şi pândea, inima-i bătea cu furie. Ochii scânteietori îi erau aţintiţi pe punctul unde întrezărea nelămurit poarta Turnului. Şi se întreba:

  — Oare o veni?

  Şi dânsul, poate, punându-şi întrebarea asta, se gândea la regină!

  — Lat-o! Şopti deodată Bigorne.

  Ei nu vedeau nimic încă, dar auzeau zgomotul vâslelor, care plescăiau în apă.

  În curând, barca le apăru ca o pasăre misterioasă de noapte, zburând pe deasupra apei. Tăcerea era adâncă. Cei trei oameni simţiră o spaimă nelămurită…

  Barca ajunsese la mal.

  Marguerite sări… După câteva clipe intră în turn.

  În acelaşi timp, un om sări din barcă şi porni repede.

  — Stragildo! Murmură Bigorne, la urechea lui Bourrasque. Rămâi aici, mă duc să-l supraveghez pe pezevenghiul ăsta…

  Şi, Bigorne se luă după Stragildo.

  Îl văzu apropiindu-se de înfundătură. Şi, mlădios, strecurându-se uşor, el se apropie îndestul ca să-l audă pe Stragildo pronunţând vorbele astea:

  — Acum, Sire, puteţi intra în Turnul Nesle.

  — Regele! Îşi zise Bigorne, cutremurându-se! L-a vestit pe rege! Oh! Mizerabilul!

  Îndată, apoi, o umbră trecu pe lângă Bigorne. Era Louis! Regele dăduse ordin oamenilor lui să-l aştepte şi pătrundea singur în Turn.

  Stragildo dispăruse spre pod.

  — Bine! Îşi zise Bigorne, regele e singur. Buridan e în stare să-i ţină cap. Şi apoi mai sunt Bourrasque cu Haudryot. Eu să încerc să-l ajung pe banditul acesta.

  Trebuie să-l facă să-şi plătească toate crimele cu o singură lovitură. Şi, la rândul lui, trecând pe lângă fundătură fără să-i zărească pe oamenii regelui, începu să alerge spre pod.

  Marguerite de Bourgogne se suise încet, apăsându-şi cu mâna sânul care-i bătea cu putere din pricina emoţiei. Pasiunea o tulbura. Era cu totul convinsă că Buridan o aştepta ca să i se arunce la picioare… Ea se înfiora şi, cu repeziciunea închipuirii, se vedea prezentându-l pe Buridan la Curte, după ce-l convinsese pe Louis că, Buridan, şeful temut al răzvrătiţilor, putea şi trebuia să ajungă cel mai puternic susţinător al tronului.

  Cum se gândea astfel, clădind vise imposibile, ea intră şi-l văzu pe Buridan, care o salută până la pământ.

  Marguerite se opri o clipă.

  Apoi oftă adânc, împinse binişor uşa în urma ei şi înaintă. Ea se opri la un pas de Buridan, care, stând drept în faţa ei, o privea cu un fel de întristare.

  — Ei bine, Buridan, zise ea încet, cu vocea tremurătoare, dar care era blândă ca cea mai dulce melodie, poţi acum să-ţi măsori puterea, magica putere pe care o ai asupra Margueritei. Tu care m-ai batjocorit, care m-ai insultat, tu care ai ridicat sabia împotriva regelui, tu răzvrătitul, condamnatul la moarte, cu capul pus la preţ, tu… da, a fost destul ca să scrii reginei că o aştepţi, şi regina a venit… Regina? Nu, Buridane! Marguerite! Femeia care a putut să-ţi spună ceea ce ţi-a spus, aici, într-o seară, şi care e gata să ţi-o spună iar… Şi tu, Buridane, ce ai să-mi spui? Taci? Ce? Când vorbesc cum am vorbit, tu taci, Buridane?

  Da, Buridan tăcea nedumerit, aproape înnebunit de purtarea aceea a reginei.

  El se aştepta la ameninţări. Se gândise, nădăjduise, poate, că Marguerite să vină urmată de cineva, că poate să fie luptă de cuvinte mai întâi, o luptă cu spada la urmă! Să se bată şi să învingă.

  — Doamnă, zise el cu greutate, fără îndoială este o mare nenorocire în viaţa mea ca regina să fi putut concepe gândurile pe care pentru a doua oară mi le face cunoscute. E drept că v-am scris pe un ton care putea lăsa să se creadă că, reîntors la altfel de idei, primeam în sfârşit strălucitoarele propuneri cu care m-aţi onorat. Era o viclenie, doamnă, nedemnă de mine şi, la sigur, şi de voi. Dar era vorba de viaţa unui om şi, ca să scap pe acel om, eram hotărât să fac totul!

  Un zâmbet amar crispă buzele Margueritei.

  Ea începuse să înţeleagă că se înşelase. Visul pe care îl făcuse se risipea. Îi păru rău că voise să vină singură. Dacă Stragildo ar fi fost acolo cu oamenii săi, ar fi dat ordin să-l ucidă pe Buridan. Dar… era singură!

  Singură în faţa unui om care nu se temea de nimic.

  Stăpânindu-şi furia şi ascunzându-şi durerea care-o săgeta prin inimă, ea încercă să-şi păstreze ţinuta demnă sau, mai bine zis, ca să-şi dea ei însăşi o oarecare înfăţişare, în loc să-i răspundă lui Buridan la cele ce-i spusese, ea întrebă:

  — Şi ce pot face pentru acel om, de care te interesezi?

  O licărire de speranţă străluci în ochii lui Buridan, care răspunse:

  — Un condamnat, doamnă, sau mai curând, un acuzat! Puteţi obţine iertarea de la rege. Va fi destul ca să voiţi. Va fi destul ca generozitatea voastră să se adreseze regelui, soţul vostru, şi acest om va fi scăpat.

  — Cine e acest om? Întrebă Marguerite.

  — Tatăl Myrtillei! Răspunse Buridan.

  — Enguerrand de Marigny? Cum? Ca să-mi ceri graţierea lui Marigny, ai vrut să mă vezi? Cum! Dumneata vrei să scapi pe Marigny care te urăşte, pe care l-ai insultat şi lovit! Iată ceva nou: Buridan lucrând pentru salvarea lui Marigny.

  — Nu, Doamnă, nu pe Marigny vreau să-l salvez, ci pe tatăl Myrtillei! Pe părintele aceleia pe care o iubesc, pe tatăl acelei nenorocite copile, nevinovată de toate cele ce i se întâmplă şi câte s-au făurit în jurul ei. La rândul meu, Doamnă, şi cu mai multă dreptate, mă pot mira că n-aţi făcut încă nimic ca să-l scăpaţi pe acest om, voi, mama Myrtillei, voi, care la Dijon l-aţi iubit pe Enguerrand de Marigny!

  Ceva ca un suspin adânc, de o amărăciune grozavă, se auzi la câţiva paşi de actorii care jucau acea scenă grozavă. Dar, nici Buridan, nici Marguerite nu prinseră zgomotul uşor al acestui suspin.

  — Mizerabile! Strigă regina, verde la faţă. Ah! Eşti un mizerabil care-şi face o armă din prima mea greşeală şi mi-o aruncă în faţă! Nu ştiu cum ai să mă omori, demone, dar prevăd că am să mor din pricina ta! Presimţirile mele mi-o spun, deja! Sunt mama Myrtillei? Ei bine, da! L-am iubit pe Marigny? Ei bine, da! Dar pe această fată o urăsc şi e dreptul meu! O cunosc oare, eu?

  — E groaznic ce spuneţi! Murmură Buridan, dându-se înapoi. Vă conjur, veniţi-vă în fire…

  — Nu o cunosc, îţi spun! Ea e rivala mea, şi atâta tot! Rivală fericită, dar pe care fii sigur am să ştiu s-o lovesc! Faci rău, Buridane, să-mi reaminteşti că Enguerrand de Marigny e tatăl fiicei mele. Căci numai asta ar fi destul ca să mă silească să-l urăsc şi să cer regelui, nu graţierea sa, dar moartea lui cea mai grabnică! Şi aşa am să şi fac. Adio, Buridane! De data asta, pentru totdeauna, adio, până te voi prinde şi te voi face să plăteşti tot dispreţul şi toate insultele tale!

  Dintr-un salt, Buridan se aşeză între regină şi uşă.

  — Staţi, Doamnă! Zise el. Lăsaţi-mă să vă reamintesc tot ce a făcut Marigny pentru voi, pentru rege, pentru…

  — Vrei să râzi, Buridane? Strigă regina care izbucni chiar ea într-un râs nervos. Haide, dă-te la o parte!

  Atunci, Buridan o apucă de mână pe regină şi, aplecat asupra ei, îi zise:

  — Mă siliţi, mă siliţi să ameninţ când eu voiam numai să mă rog, să conjur. Oh! Într-adevăr sunteţi mamă fără inimă, amantă fără dragoste, femeie capabilă de toate crimele şi de toate trădările, care sunt descrise în aceste pergamente!

  În acelaşi moment, el scoase de sub haină sulul de hârtii pe care i le dăduse Tristan.

  — Ce-i cu hârtiile astea? Bâlbâi Marguerite, care-şi simţi inima strânsă de spaimă.

  Buridan dădu drumul reginei şi luă o înfăţişare solemnă.

  Vocea lui deveni gravă, înceată şi tristă.

  — În aceste hârtii, Doamnă, stă scrisă istoria copilăriei mele. Spun cum, dintr-un capriciu de gelozie, aţi încercat s-o omorâţi pe mama mea şi cum aţi vrut să mă aruncaţi şi pe mine în Sena, prin Lancelot Bigorne. Aceste hârtii, Doamnă, au fost scrise de mama mea chiar, atunci când, deznădăjduită, cu inima sfâşiată de răzbunare, ea devenise confidenta şi servitoarea voastră, a orgiilor voastre, ca să ajungă să se răzbune pe voi…

  — Mabel? Grăi Marguerite, încet.

  — Anne de Dramans, Doamnă! Toată istoria Turnului Nesle e aici. Şi dacă această istorie ajunge în mâinile posterităţii, cele ce se istorisesc aici sunt fapte atât de grave, încât lumea n-o să vrea să le creadă! Şi cine ar vrea să creadă că Marguerite de Bourgogne, făcându-şi meseria de femeie galantă, atrăgea în acest turn amanţi de o noapte, pe care la ziuă punea să-i arunce în Sena, cusuţi în câte un sac? Dar, eu cred, eu care am văzut! Eu care am scăpat pe Philippe şi pe Gautier d'Aulnay atraşi aici de voi, aruncaţi în Sena de hidosul Stragildo… eu cred! Şi alţii au să poată crede, Doamnă!

  — Alţii? Bolborosi regina, înnebunită de spaimă. Care alţii?

  — Regele, de pildă! Căci această istorie a fost scrisă pentru el, şi fiecare din povestirile pe care le conţine, este cu proba ei! Regele va putea să regăsească urma şi proba fiecăreia din orgiile voastre, a fiecărei crime de-a voastră… Un cuvânt, doamnă, unul singur! Dacă peste două zile Enguerrand de Marigny nu e liber, vă jur, pe sufletul meu, că mă duc la Luvru şi chiar eu dau aceste pergamente regelui!

  Marguerite îşi acoperi faţa cu mâinile încleştate şi murmură:

  — Nenorocită ce sunt! Oh! Nenorocita de mine!

  În acelaşi timp, Buridan urlă înspăimântat. Regina îşi descoperi faţa şi-l privi. Ea-l văzu palid, împietrit, cu ochii aţintiţi asupra unui lucru care, fără îndoială, trebuia să fie formidabil.

  Şi ea îl zări pe rege!

  În acel moment îngrozitor, Marguerite nu suspina, nu făcu nici un gest.

  Rămase locului, ca trăsnită, tâmpită, cu gura căscată, cu ochii holbaţi… incapabilă să facă un pas.

  Louis intrase.

  Privirea lui era nemărginit de tristă, faţa îi era plumburie, suferea înspăimântător. El înaintă spre Buridan cu paşi şovăitori, fără să se uite la regină.

  Şi, cum trecea pe lângă ea, se dădu puţin la o parte ca să n-o atingă.

  Regele umbla cu ochii rătăciţi, cu braţul întins înainte, cu mâna tremurândă, arătând sulul cu hârtii. Voia să vorbească ceva. Făcea o sforţare grozavă să spună ceva şi nu izbutea decât să scoată nişte sunete neînţelese.

  În momentul când ajunse lângă Buridan, când punea mâna pe hârtii, el căzu în genunchi, apoi se rostogoli la pământ ca trăsnit…

  Buridan rămăsese pe loc îngrozit.

  Cu un gest maşinal, ascunsese sub haine sulul de hârtii, apoi îndreptându-şi privirea asupra reginei împietrită, el şopti:

  — Fatalitate!

  Regina era îngrozitoare la vedere. Părea o moartă rămasă în picioare prin vreun fenomen de echilibru nervos. Nimic nu se mişca într-însa. Pe faţa ei, de ceară, nu tresărea nici un fior. Numai ochii căscaţi parcă mai trăiau… Dar trăiau înspăimântaţi şi îngroziţi.

  Buridan se uită la rege şi se înfioră de mila lui. În minutul acela, statuia aceea înfricoşată, care era regina, începu să se însufleţească. Faţa ei contractată începu să se destindă. Marguerite se dădu binişor înapoi… se trase mereu îndărăt până la uşă… trecu de prag şi începu să coboare scările.

  O speranţă nelămurită o ţinea pe picioare. Dacă regele a murit! Mort, trăsnit de destăinuirile acelea pe care le surprinsese! Atunci ar fi putut trăi, tot puternică, mai fericită, poate, scăpată de grija de a minţi mereu!

  Dacă regele nu murise, leşinul lui putea ţine câtva timp.

  Ea putea să ajungă la Luvru, să strângă aur, bijuterii, să iasă din Paris, să fugă, în sfârşit! Da! Orice ar fi, ea va fugi. Scăpată din Paris, ar aştepta veşti şi nu s-ar mai întoarce decât dacă i s-ar vesti moartea regelui.

  Marguerite cobora pe scări, gândindu-se la toate lucrurile astea. Dinţii îi clănţăneau. Din când în când o scutura un fior. Ar fi vrut să alerge, să se grăbească şi i se părea că picioarele-i sunt ca de plumb. O putere grozavă o oprea pe fiecare treaptă. Ducea pe umeri povara enormă a catastrofei nemaipomenite, sub care trebuia să sucombe, dacă regele nu murea!

  Regele murise?

  Buridan îngenunchease lângă el şi-i pusese mâna pe inimă. Inima-i bătea!

  Bătea slab, dar bătea!

  — Bietul rege! Şopti Buridan, care nu-şi putut opri lacrimile. Sărmanul tânăr! Dumnezeu mi-e martor că acea ameninţare făcută Margueritei, n-aş fi executat-o. Dumnezeu mi-e martor, că dacă-l ştiam pe rege la pândă, pe aici, n-aş fi vorbit. Răul s-a făcut. Regele ştie tot. O să moară, poate… Întâmplarea e grozavă… Nu pentru Marguerite, care merită moartea, dar pentru acest nenorocit rege.

  El se sculă şi căută în jurul lui, dacă nu era apă pe acolo. Găsi o cană mare cu apă şi începu să ude fruntea regelui, care oftă adânc şi deschise ochii.

  Buridan, îngenunchiat lângă el, îi udă binişor tâmplele.

  Regele ridică privirea deznădăjduită spre acel tânăr care-l îngrijea.

  — Curaj, Sire! Curaj! Zise Buridan. V-am făcut rău grozav, vorbind cum am vorbit. O ştiu! Sunt disperat, Sire! Aş da zece ani din viaţa mea, ca să nu fi asistat la acea oribilă conversaţie pe care am avut-o cu… cu acea… pe care o iubiţi… Haide, Sire, scumpul meu Sire, curaj! Credeţi-mă, această femeie nu era demnă de voi. Tânăr, frumos, nobil cum sunteţi, o altă prinţesă frumoasă şi înţeleaptă vă va consola… Dacă nu, dragostea atâtor oameni care sunt supuşii voştri… poporul vostru, Sire. Gândiţi-vă mai puţin la aceea care iese de aici şi ceva mai mult la poporul vostru, Sire! Amorul, amorul Sire, nu e tot în viaţa unui om. Şi când acel om e un rege puternic, ca voi, poate are datoria să-şi uite suferinţele pentru a se gândi la ale celorlalţi. Iubirea, Sire! Toţi suferim din pricina ei… Dar cum, un nobil cavaler, ca voi, care merită să fie iubit de femeile cele mai frumoase n-ar găsi o mângâiere pe lumea asta?

  Regele suspina. Suspinele îl înecau.

  El se lăsa în braţele lui Buridan. Îl privea cu un fel de mirare, care era poate deja un început de consolare.

  Deodată începu să plângă cu hohote sfâşietoare, grozave, şi Buridan şopti:

  — Plânge! E scăpat!

  În minutul acela, vreo şapte, opt oameni intrară repede:

  — Arestaţi-l pe răzvrătitul care îndrăzneşte să se atingă de rege! Strigă Hugues de Trencavel.

  Într-o clipă, Buridan fu înconjurat, apucat şi împins spre scară.

  În vremea asta, căpitanul îl ridică pe rege şi-l aşeză pe un fotoliu.

  Primul cuvânt al lui Louis fu:

  — Marguerite?

  — E arestată, Sire… după ordinele voastre. Am condus-o la Luvru, unde va fi închisă şi păzită în odaia ei.

  Regele clătină din cap, în semn că era mulţumit. Apoi recăzu într-un fel de neclintire bolnăvicioasă. Acel om care ameninţa să dărâme tot la cea mai mică contrazicere, care avea accese de furie pentru toate minciunile, era slab ca un copil, când îl izbea nenorocirea.

  Nu era înfuriat, ci nemărginit de amărât.

  Când Louis îşi veni în fire, întrebă pe Trencavel:

  — Unde-i tânărul?

  — Buridan, Sire?

  — Da. Ce s-a întâmplat cu el? Vreau să-l ducă la Temple… sau… mai bine, nu! Să mi-l aducă numaidecât la Luvru… Dar să aveţi grijă nu i se facă nici un rău. Vreau să-i vorbesc. Du-te… Trencavel…

  Căpitanul plecă repede să execute ordinele regelui.

  Capitolul XXI Splendoarea şi mizeria lui Bigorne.

  Zăpăcit de neaşteptata intrare a oamenilor lui Trencavel, Buridan se lăsă să pună mâna pe el fără să se împotrivească. Şi apoi, grozăviile care se petrecuseră, îi paralizaseră pentru câteva minute energia şi voinţa.

  Dar când ajunseră la picioarele Turnului, el privi repede în juru-i şi văzu că-l înconjurau numai şase oameni. Restul trupei fusese rânduit drept pază reginei de către Hugues de Trencavel.

  — Bine, îşi zise Buridan, sunt şase. Noi patru, sau vom fi patru, în curând. Partida e egală.

  — Unde mă duceţi, domnilor?

  — La Temple, răspunse unul din păzitori.

  — Foarte bine, răspunse vesel Buridan. Ori una, ori alta, mi-i indiferent…

  Ieşiră din Turn. Buridan era în mijlocul păzitorilor săi. În minutul acela el scoase un pumnal şi, cu un gest fulgerător, îl lovi pe unul dintre arcaşii care se găsea la dreapta lui. În acelaşi timp strigă:

  — Săriţi, Lancelot! Guillaume! Riquet…

  — Sosim! Răspunse vocea de bas a lui Bourrasque.

  — Iată-ne! Zise piţigăiat Riquet.

  — Săriţi, tovarăşi! Pe ei! Pe arcaşii care au pus mâna pe tovarăşul nostru!

  Şi, de fapt, Bourrasque şi cu Haudryot, făceau atâta gălăgie că se putea crede că era o companie întreagă de bandiţi. Păzitorii lui Buridan o luară la fugă crezându-i mai numeroşi.

  — Ajutor, seniore Trencavel! Săriţi, o răscoală… răscoală!

  În aceeaşi clipă, Buridan lovi pe al doilea păzitor… un al treilea căzu sub loviturile lui Bourrasque şi oamenii regelui fugind, se baricadară înăuntrul Turnului, însă fără Buridan.

  — Să plecăm, zise repede acesta.

  Toţi trei se repeziră spre barca ce o adusese pe Marguerite. În câteva minute, împinsă cu putere, barca începu să alunece pe apele fluviului.

  — Unde e Bigorne? Întrebă Buridan.

  — O să ne ajungă la grădiniţa cu trandafiri. Aleargă după Stragildo.

  — Stragildo? Zise Buridan, tresărind.

  — Da! Răspunse Guillaume, el l-a vestit pe rege.

  — Mizerabilul! Gemu Buridan, Dacă-mi cade în mână de data asta, îl ucid…

  — Îţi închipui, maestre bacalaureat, spaima noastră! Începu Riquet, când l-am văzut pe rege, apoi vreo doisprezece bătăuşi înarmaţi. Nu ştiam ce să facem! Să intrăm? Să nu intrăm? Dacă intram, era să grăbim arestarea ta. Să aşteptăm, era să le lăsăm timpul să te ucidă! În sfârşit, eram ca măgarul de care ne-ai vorbit, afară doar că nu era vorba, nici de băutură, nici de mâncare, şi… tot era să intrăm în Turn când ai ieşit, escortat de soldaţi, întocmai ca un rege.

  — Da! Urmă Guillaume. Eram ca măgarul tău, Buridane. Dar, cum zice Riquet, nu era vorba de mâncat şi de băut. Mie mi-e foame!

  — Şi mi-e sete, adăugă Riquet.

  În prada unei tulburări grozave, Buridan nu zicea nimic.

  Orice s-ar fi întâmplat, în urma acestei aventuri, tatăl Myrtillei era pierdut fără nădejde. Pe de altă parte, el se gândea la Gautier şi la Philippe şi-şi muşca pumnii, simţindu-se atât de neputincios.

  Când ajunseră pe malul stâng, apucă încet pe drumul grădiniţei cu trandafiri, dus pe gânduri.

  Mintea lui Guillaume şi a lui Riquet era cu totul la alte lucruri. Vorbeau încet. Şi cum dădea în piaţa Greve, Guillaume îi zise lui Buridan:

  — Du-te singur până la grădiniţa cu trandafiri. Te ajungem îndată.

  Buridan făcu un semn de aprobare, cam nepăsător, şi fără să ceară alte lămuriri, îşi urmă drumul, singur.

  Guillaume şi Riquet se îndreptară spre cârciuma Florii de Crin şi începură să bată în uşă, cu pumnii, înjurând, chemând şi făcând o gălăgie atât de mare, încât cârciumarul deschise fereastra şi strigă:

  — Hei! Păcătoşilor, plecaţi de aici altfel chem străjile!

  — Şi noi îţi spunem – răspunse Guillaume, că dacă nu deschizi la minut la doi gentilomi care sunt cu chef, ne ducem să căutăm ajutor, dărâmăm cârciuma, te punem în frigare şi te prăjim.

  Cârciumarul fusese deşteptat din somn adeseori de gentilomi însetaţi şi care, cu atât plăteau mai cu generozitate, cu cât erau mai chercheliţi. Deci el răspunse:

  — Vin îndată.

  După câteva clipe, uşa se deschise, cârciumarul apăru cu un felinar în mână, zicând:

  — Intraţi, onoraţi seniori, dar cum ora de stingerea focului a trecut de mult, vă anunţ că preţurile sunt îndoite… Dumnezeule! Strigă el deodată îngălbenind. E Bourrasque şi cu Haudryot!

  — Fără îndoială! Răspunseră cei doi tovarăşi. Aşa primeşti nişte prieteni vechi?

  — Dar sunteţi condamnaţi!

  — Şi ăsta e un cuvânt ca să murim de foame?

  — Dar, capul e pus la preţ!

  — Asta nu ne opreşte de a ne fi sete!

  — Dar o să fiu spânzurat, dacă s-o afla că v-am găzduit!

  — Asta nădăjduim şi noi, zise Guillaume. Ascultă, ni s-a urât să ne tot ascundem şi să batem drumurile. Am hotărât să ne predăm… şi să ne spânzure. Cum, însă, ţi-am păstrat oarecare prietenie, vrem să fim spânzuraţi în tovărăşia ta. De aceea o să te denunţăm ca pe complicele nostru, şi proba complicităţii tale va fi că mâine dimineaţă o să fim găsiţi aici, la tine!

  — Înţelegi, adăugă Riquet, e foarte simplu.

  Cârciumarul îşi frângea mâinile.

  Căzu pe un scaun şi începu să se jelească, dar Riquet îl întrerupse, zicând:

  — Îmi rupi inima. Ascultă! E un mijloc să scapi teafăr, cu toate că, la urma urmei, mă gândeam că ţi-ar place să mori cu noi…

  — Să vedem mijlocul? Grăi cârciumarul, suflând greu.

  — Dă-ne afară! Sileşte-ne să plecăm! Zise Riquet. Cârciumarul rămase, gură cască.

  — Numai, adăugă Guillaume, n-o să plecăm de aici decât dacă ne dai ceva de mâncare.

  — Şi, pe de-asupra, un coş plin cu sticle cu vin, urmă Riquet.

  — Bucuros! Primesc! Strigă cârciumarul, bucuros şi furios totodată, fericit să se scape de astfel de musafiri primejdioşi şi înciudat că îşi pierdea atâta marfă de-a surda.

  Guillaume pusese mâna pe un coşcogeamite coş în care vârî fel de fel de merinde, şi anume, o jumătate de curcan fript, un pateu, o pulpă de căprioară, în sfârşit, tot ce rămăsese de cu seară.

  În vremea asta, Riquet punea într-un alt coş vreo cincisprezece sticle cu băutură. Apoi fiecare îşi apucă coşul, şi mulţumind frumos cârciumarului, plecară cât mai repede.

  — Duceţi-vă dracului! Strigă cârciumarul, punându-şi lacătele la uşă.

  Guillaume şi cu Riquet ajunseră liniştiţi la grădiniţa cu trandafiri, unde Buridan îi aştepta. Puseră triumfători pe masă proviziile, apoi agăţând câte o lumânare în faţa fiecărei ferestre, Riquet aprinse o lumânare de ceară găsită în sala de jos.

  — Să-i lăsăm ceva şi lui Bigorne, zise Guillaume.

  — Şi mie mi-e cam foame, făcu Buridan.

  Şi se aşeză la masă cu cei doi tovarăşi ai săi. Dar, pe când regele Basochei şi împăratul Galilée făceau tot felul de glume, Buridan rămase posomorât, perindându-şi prin minte cele ce i se întâmplaseră rumegând fel de fel de planuri ca să încerce să smulgă din ghearele lui Valois pe fraţii d'Aulnay.

  Pe când la Turnul Nesle se petreceau cele ce am văzut, în grădiniţa cu trandafiri, Lancelot Bigorne lipsea, după cum am văzut, fiindcă se luase după Stragildo. Ca să nu dea de bănuit oamenilor lui, acesta nu mai luase barca cu care venise şi se îndreptase spre podul pe care-l trecu lesne. Nu tot astfel fu şi cu Bigorne. Neavând cuvântul de trecere, el trebui să se oprească din drum. Pe vremea aceea nu numai oraşul, cetatea, universitatea, formau trei părţi distincte de oraş… nu numai că aceste trei Parisuri se baricadau noaptea, dar chiar unele uliţe deveneau impracticabile pe dată ce suna stingerea focului lor. Dacă locuitorii vreunei străzi se temeau de ceva, de vreo pricină oarecare, ei întindeau lanţuri dintr-o parte în cealaltă a uliţei şi, cu propria lor putere, formau posturi armate la fiecare capăt al uliţei.

  Alergând ca să zărească pe Stragildo care vorbea cu un păzitor, şi văzându-l apucând printre casele de pe pod, Lancelot Bigorne se coborî binişor la malul apei, luă o barcă, rupse lacătul lanţului şi trecu râul. Trebuie să spunem că ajuns la mal, el avu grijă să agaţe barca în aşa fel ca proprietarul să şi-o regăsească a doua zi. Apoi, se repezi spre strada Froidmantel, fiind sigur că Stragildo se întorsese la curtea leilor, hotărât fiind să pătrundă acolo ca să-l strângă de gât pe păzitorul fiarelor.

  După cum ştim, Lancelot Bigorne era un om foarte chibzuit. Şi cu prilejul acesta, mintea lui vicleană lucră cu multă repeziciune şi iată ce judecată-şi făcu:

  — Stragildo e omul reginei. El cunoaşte tot secretul Turnului Nesle. El e servitorul groaznic al orgiilor şi al asasinatelor; deci Stragildo l-a chemat acolo pe rege; aşadar a hotărât s-o piardă pe regină. Pentru ce? Nu ştiu! Dacă a făcut o astfel de lovitură, pezevenghiul o să vrea să fugă. El trebuie să se aştepte la vreo contralovitură care să-l ucidă. Deci, o să fugă. Mâine, o să fie poate prea târziu. Atunci, eu trebuie să intru chiar în noaptea asta în curtea leilor.

  După cum ştim, Bigorne era aproape de adevăr. Ajuns în strada Froidmantel, el se instală în faţa porţii şi-şi zise:

  — Ar fi bine să intru. Cu ajutorul sfântului Barnabé aş putea găsi mijlocul. Dar acolo, mai sunt vreo cincisprezece feciori supuşi lui Stragildo, tot pe atât de orbeşte, cât îi sunt şi reginei. Trebuie să dau ochii singur cu omul meu, deci… am nevoie de un plan. Să-l găsim.

  — Şi, Bigorne care mai avea timp vreo câteva ore, începu să-şi făurească un plan care, fără îndoială, ar fi fost o foarte frumoasă combinaţie, dar de-abia era pe cale să croiască primele linii când poarta curţii se deschise.

  Un om apăru cu un felinar în mână.

  La lumina acelui felinar, Bigorne putu să vadă că omul era îmbrăcat ca un ţăran din împrejurimile Parisului… Dar tresări…

  Ţăranul, era Stragildo!

  — Mă înşelasem, îşi zise Bigorne. N-o să fugă mâine, ci chiar acum. Rămâne să aflu dacă pleacă cu escortă. Dar, ce face? Ah! Ah! O să se suie pe cal! Drace!

  Stragildo deschisese de tot o parte o porţii şi scoase calul care era cu şaua pe el. De amândouă părţile şeii erau agăţate două pungi mari.

  Stragildo închise poarta.

  Atunci stinse lumina şi, Bigorne, scoţând pumnalul, se pregăti să se repeadă asupra lui. Dar se opri deodată.

  — Uite! Uite! Se gândi el, se duce pe jos, ţinându-şi calul de căpăstru. Bine! Asta o să-mi îngăduie să-l ucid cât mai departe de slugile, care ar putea să-i sară în ajutor, la zgomotul luptei, dacă va fi să ne luptăm.

  Stragildo pornise cu pumnalul în mână, întorcând spatele Luvrului şi îndreptându-se spre Halle şi târgul de vechituri. Bigorne îl urma la distanţă şi cugeta:

  — Ce-o fi în pungile alea? Hum! Legume? Aşa o fi, deoarece Stragildo s-a transformat într-un ţăran cinstit. Dar legumele acelea trebuie să sune, când le atingi, care sunet trebuie să semene cu acel al banilor, sau nu-l mai cunosc eu pe Stragildo! Şi cu toate astea, dacă n-ar fi bani? Stragildo fuge! Stragildo trebuie să aibă o comoară undeva. Nu, nu sunt bani în sacii ăştia, Stragildo i-a luat ca să se ducă să-i umple… Nu trebuie să-l ucid chiar acum!

  În acelaşi timp, Bigorne îi sări înainte. Stragildo auzi zgomot şi se-ntoarse strigând:

  — Cine e acolo?

  În clipa aceea, primi un pumn grozav în cap, care-l făcu să se clatine.

  Stragildo ridică pumnalul, urlând.

  Dar căzu în genunchi. Lovitura pe care o primise, îl omorâse pe jumătate.

  Horcăind, cu furia şi spaima în suflet, cu ochii rătăciţi, căutând în negură duşmanul care-l atacase, mizerabilul făcu o sforţare supremă ca să se scoale. O a doua lovitură în cap îl întinsese leşinat pe şosea. Fără să-şi piardă vremea, Bigorne îl ridică pe Stragildo în braţe şi izbuti să-l aşeze peste şa, între saci, îl legă bine cu brâul lui de piele, îl acoperi cu mantia şi, apucând calul de căpăstru, porni spre grădiniţa cu trandafiri. Când ajunse, în sfârşit, intră în curte, îl dezlegă pe Stragildo şi-l întinse la pământ.

  — Oare, l-oi fi ucis? Zise el. Drace! Cum să dau de comoara lui? Hei, Guillaume! Hei, Riquet!

  La glasul lui Bigorne, cei doi tovarăşi coboară în grabă.

  — Hoo! Gemu Guillaume. Vrei să strângi poliţia cu urletele tale?

  — Într-adevăr, zise Bigorne. Nu mă gândeam la asta, dar nu e vorba că am pus mâna pe ceva straşnic, care cred că o să-i placă şi şefului nostru, Buridan…

  — Un cal! Strigă Riquet.

  — Şi un om! Urmă Bigorne, arătându-le pe Stragildo.

  Calul fu dus în grajdul care se găsea în dosul casei. După aceea, se ocupară de Stragildo şi cei trei oameni îl duseră în sala de jos. Buridan coborî cu făclia aprinsă.

  Îndată ce-l văzu pe Stragildo, întins pe scânduri, privirile-i scânteiară.

  — Mort? Întrebă el.

  — Nu… trage să moară! Zise Bigorne. Dar n-o să aibă nici pe dracul!

  — Cu atât mai bine! Făcu Buridan, posomorât. Mizerabilul ăsta merită alt sfârşit. Ar fi fost păcat să moară frumuşel, dintr-o singură lovitură de pumnal.

  — Dintr-un singur pumn! Îl îndreptă Bigorne. Dar… unde-o să-l punem?

  — Ştiu că în casa asta sunt două pivniţe. Cheile trebuie să fie pe aici.

  — Iată-le! Zise Bigorne care scotocise peste tot şi luă dintr-un cui nişte chei, atârnate de un inel.

  — Bine. Să-l coboare într-una din pivniţe, porunci Buridan. Să i se lase, lângă el, o pâine şi o cană cu apă. Vom vedea pe urmă ce o să mai facem şi cu el.

  Guillaume, Riquet şi Bigorne îl ridicară pe Stragildo şi Buridan, pe care-l atinseră în treacăt, se dădu la o parte ca în faţa unui şarpe. O furie grozavă se dezlănţuise în el şi strângea cât putea plăselele unui pumnal. Dar cei trei oameni dispăruseră deja.

  Când se întoarseră, Bigorne îşi povesti isprava.

  — Straşnică pradă, mii de draci! Strigă Buridan, cu un râs groaznic, care nu prevestea nimic bun pentru Stragildo. De ce nu sunt aici şi Philippe şi Gautier?

  Deodată el tăcu ca fulgerat de un gând.

  Se vede că gândul acela era grozav căci se îngălbeni puţin, şi ducându-se să se aşeze la o parte, căzu pe gânduri din care nu fu deşteptat decât peste câteva minute de nişte hi-han-uri! Sălbatice şi de nişte cântece de bucurie extraordinare.

  El privi în jurul lui şi văzu că Guillaume, Riquet şi Bigorne dispăruseră.

  — Ce se petrece oare? Tresări Buridan îndreptându-se spre uşă.

  În clipa aceea, Bigorne apăru, cu gura căscată până la urechi, cu faţa tulburată de emoţie şi de o bucurie delirantă. Ducea în braţe, doi saci.

  Guillaume şi cu Riquet mai duceau şi ei câte unul.

  Sacii fură puşi pe masă.

  Cei trei tovarăşi îşi vârau mâinile în saci, râdeau, îşi povesteau glume grozave, erau nebuni de bucurie. Buridan pricepu totul.

  În sacii aceia era comoara lui Stragildo.

  Se apropie de masă, cu sprâncenele încruntate, cu buzele strânse, palid la faţă.

  — Bogaţi! Suntem bogaţi de-acum! Urla Bigorne.

  — Avem atâta aur, încât are să ne ajungă… până la sfârşitul zilelor noastre, urma Guillaume şi cu Riquet.

  Buridan luă un galben şi păru că-l examinează de aproape. Apoi îl lăsă să cadă cu scârbă şi, cu glas înăbuşit, pronunţă:

  — Acest aur e plin de sânge!

  Bourrasque, Bigorne şi Haudryot încetară deodată să strige şi să râdă; ei se priviră cu un aer straniu.

  — Sânge! Urmă Buridan. Sângele atâtor victime atrase la Turnul Nesle şi asasinate de Stragildo. Acesta e plata omorurilor! Acesta e plătit şi cu sângele lui Philippe şi al lui Gautier…

  Instinctiv, cei trei tovarăşi se traseră deodată înapoi, galbeni ca ceara…

  — Acesta, urmă Buridan, e aurul unui om pe care o să-l ucidem! Căci acest om e condamnat. Acest om a săvârşit astă noapte o crimă ale cărei urmări mă îngrozesc numai când mă gândesc! Crima e: moartea sigură a lui Marigny, a regelui, a reginei şi a altora, poate! E doliul logodnicei mele, plângând pe tatăl său! E amară părerea de rău, azvârlită în viaţa mea, a unei denunţări… involuntară, fără îndoială… dar înspăimântătoare! Crima asta trebuie să-i fie cea de pe urmă. Vă jur aici, pedeapsa asasinului lui Gautier şi al lui Philippe, a atâtor necunoscuţi, pedeapsa aceluia care a vrut să ne omoare chiar pe noi, nu mai e decât o chestiune de ore! Ea va fi grozavă. Dacă luăm acest aur, nu mai suntem judecători, oameni care venim în numele dreptăţii umane, ci, doar, nişte călăi plătiţi. Eu, nici nu pot îngădui să locuiesc în casa unde şi aurul e pătat de sânge. Dar voi?

  — Fă cum vrei, zise Guillaume cu glas răguşit.

  — Fă cum crezi, repetă Riquet, ştergându-şi năduşeala de pe frunte.

  — Stăpâne, zise Bigorne, faceţi cum vreţi!

  Sacrificiu sublim! Căci după ideile vremurilor, Buridan era un nebun să nu ia pur şi simplu comoara aceea. Şi apoi, în orice timpuri s-a zis că banul n-are nici un miros sau, dacă nu s-a zis, s-a gândit.

  Renunţând la acea comoară fără să priceapă, poate, scârba lui Buridan, Guillaume, Riquet şi Lancelot îi dădeau deci, o extraordinară dovadă de prietenie.

  Cei patru saci fură puşi la loc pe cal de însuşi Bigorne, care, lucru remarcabil, nu bombăni nimic.

  — Bunii mei tovarăşi, zise atunci Buridan, eu plec. Plec singur. Voi lipsi o zi sau poate două. Aur? O să vă aduc eu, cât vreţi! În lipsa mea, nu vă mişcaţi de aici şi vegheaţi asupra prizonierului.

  — Peste câteva minute, călare pe calul lui Stragildo, Buridan se îndepărtă de grădiniţa cu trandafiri.

  Trebuie să tragem luare aminte asupra stării de spirit a celor trei tovarăşi care, rămaşi singuri, nu spuseră un cuvânt cu privire la comoara lui Stragildo. Scena aceea, petrecută atât de repede, atât de impresionantă, a intervenţiei lui Buridan, îi pusese pe gânduri, îi mişcase? Sau, în fundul inimii, le părea rău de averea care le scapă din mână, şi se fereau de a-şi reînnoi părerile de rău?

  Ne place mai bine să ne oprim la prima soluţie, liber cititorul să creadă pe cea de-a doua.

  Totuşi, din clipa aceea nu mai fu vorba de comoară, ca şi cum nici n-ar fi văzut-o, nici n-ar fi atins-o.

  În schimb, grozav se mai vorbi de mâncare.

  Cei trei tovarăşi la un loc, n-aveau un şfanţ. În plus, le era aproape cu neputinţă să iasă ca să se aprovizioneze, numai doar dacă s-ar fi încumetat să rişte să fie prinşi.

  Când se lumină de ziuă, mâncară ce mai rămăsese din proviziile smulse de la cârciumarul „Florii de crin”. Apoi, merindele odată terminate, aşteptară.

  Instalaţi în pod, cei trei asediaţi, căci putem fără greş să le zicem astfel, îşi fărâmau zadarnic minţile să dea de vreun rost, doar ar putea să-şi procure bani sau hrană. Dar, dacă, Buridan, care făgăduise că o să le aducă bani, nu se înapoia curând, ce făceau?

  Trecu ziua, apoi noaptea, şi apoi se scurse încă o zi!

  O încercare de ieşire, pe care o făcu Bigorne, le dăduse o pâine care fu mâncată până la ultima firmitură. Apoi, cei trei flămânzi se ghemuiră fiecare în câte un colţ şi încercară să doarmă.

  Călare pe calul lui Stragildo, Buridan se dusese drept la Curtea Minunilor.

  Santinelele nemaifiind trebuincioase fuseseră ridicate. Trecerea era liberă.

  Ajuns în Curtea Minunilor, unde rămase pe cal, Buridan porunci unui şchiop care veghea în colţul unei străzi şi care-l întreba ce voia, să-l cheme pe ducele Egyptului. Fără îndoială, şchiopul îl recunoscu pe Buridan, căci după câteva minute, ducele Egyptului apăru, întovărăşit de câţiva oameni, care duceau nişte făclii.

  Buridan desfăcu primul sac şi îl trânti. Apoi pe al doilea şi pe al treilea.

  Sacii căzând, aurul sună. Bandiţii căscau nişte ochi grozavi. Ducele Egyptului rămăsese liniştit. Atunci Buridan grăi:

  — Ţi-am făgăduit că, dacă m-oi îmbogăţi, îţi aduc ţie şi tovarăşilor tăi jumătate din ceea ce voi avea. Îmi voi ţine cuvântul mai târziu, căci aceasta nu e averea mea. E un aur pe care nu-l pot păstra şi m-am gândit că ţi-ar conveni să-l primeşti ca să-l împarţi între văduvele şi copiii acelora care au murit pe vremea când ne atacau trupele regale.

  Ducele Egyptului făcu semn din cap că primeşte. Într-o clipă sacii dispărură. Buridan zâmbi, apoi, salutând pe ducele Egyptului, el se îndepărtă la pas şi ieşi din Curtea Minunilor.

  Capitolul XXII Era scris!

  Să ne înapoiem în podul casei de la grădiniţa cu trandafiri. Se înnoptase. Umbra şi tăcerea domneau în momentul când rugăm pe cititor să pătrundă acolo cu noi.

  Podul nu era cu toate astea nelocuit. Trei umbre posomorâte şi lugubre se aflau în el şi zăceau ici-colea, în poze variate, dar care dădeau probă de o descurajare completă şi la o desăvârşită renunţare la lucrurile de pe acest pământ. Aceste trei fantasme erau: Lancelot Bigorne, Guillaume Bourrasque şi Riquet Haudryot, care păreau adânciţi în gânduri, e drept, dar lipsite de orice bucurie, judecând după suspinele jalnice şi mormăielile care tremurau din când în când ieşind din pieptul câte unuia dintre cei trei tovarăşi.

  — Cât e ceasul? Gemu Guillaume Bourrasque.

  Şi cum cei doi camarazi ai săi nu-i răspundeau, el urmă cu glasul plângător:

  — Îngeri sfinţi din Rai, fie-vă milă de mine, păcătos nenorocit… Ah! Văd bine, mi-a sosit ceasul de pe urmă… Sărmane Guillaume Bourrasque! Ah! Sărăcuţul de mine! În ce hal am ajuns? Nu mai am nici glas, căci prietenii mei, cei mai buni prieteni, nici nu mai mă aud şi nici nu-mi mai răspund? Ah! Nefericite Guillaume! Trebuie, oare, să-ţi sfârşeşti viaţa, astfel, de moartea cea mai scârboasă? De foame… şi sete?

  — Ciuma să te strângă de gât, urlător ce eşti! Zbieră Bigorne, necăjit. Hei! Cumetre, zici că nu mai ai glas… După mine, urli mai tare decât a urlat vreodată un porc când îl taie.

  — Ah! Îmi vin în fire. Mulţumesc Lancelot, cuvintele tale îmi dau viaţă. E lucru sigur, nu-i aşa, că atât cât câinele latră, e semn bun! Credeam că bietul meu gât, uscat de sete, nu mai putea scoate nici un sunet… Din fericire mă înşelasem! Mulţumesc, încă odată, că m-ai liniştit… Dar în fine, ce oră e?

  — E ceasul când oricare creştin stă la masă, zise Riquet, la rândul lui.

  — Vai! Miorlăi Guillaume, nu suntem noi creştini? Şi cu toate astea ora dejunului şi a prânzului au trecut şi acum iată şi ceasul mesei de seară şi nimic, nimic pentru bietele noastre stomacuri, pentru gâturile noastre însetate… Uite Riquet, nu mai am nici scuipat în gură!

  Şi jalnicul Guillaume Bourrasque, se căznea zadarnic să scuipe, se sleia în sforţări caraghioase, ceea ce nu-l oprea să strige deodată, cu o voce de bas sonoră şi adâncă, şi cu o energie sălbatică:

  — Pe maţele porcului celui mare, care se numeşte Valois, aş da… aş da zece ani din viaţa aceluiaşi Valois pentru o porţie de bere…

  — Pe legea mea! Îl curmă Lancelot. Păcătosul ăsta-i şi obraznic! Ia-n auziţi-l! O porţie de bere! Stai bine, cumetre! Nu zău! Nu te temi de nimic!

  — Cu toate astea, zise încetişor Riquet, trebuie să recunoaştem că Guillaume e modest în dorinţele lui, căci de ce nu? Ar fi putut să ceară tot atât de bine şi câteva sticle de vin vechi, de Beaujolais.

  — Adevărat! Răspunse serios Guillaume, lingându-şi buzele. Cu câteva sticle de vin din Anjou…

  — Şi pentru că te-ai pornit, urmă batjocoritor, nemilosul Lancelot, şi cu câteva bucăţi de vânat…

  — Şi câteva pateuri de peşte, adăugă Bourrasque.

  — De asemenea şi… vreo câteva gâşte umplute, zise Riquet.

  — Şi ceva cârnaţi, adăugă batjocoritor, Lancelot.

  — Şi cu o bucată de pulpă de mistreţ, friptă bine, urlă Bourrasque.

  — Şi cu câteva prepeliţe grase, unse frumos cu un sos cu mirodenii… zbieră Riquet care nu voia să rămână mai pe jos.

  — Şi, bineînţeles, înfăşurate în slănină, urmă Lancelot. Hei! Păgâni ce sunteţi, nu ştiţi, nu ştiţi că suntem în post?

  — Vai! Oftară într-un glas Guillaume şi Riquet.

  — Dar, lămuri Guillaume, eu am o dispensă.

  — Şi eu! Adăugă Riquet.

  — Ei bine, eu, zise Lancelot când n-am vin şi bere, ştiu ce fac.

  — Şi ce faci, dragă Lancelot? Întrebă Guillaume dulceag.

  — Mă mulţumesc cu asta! Zise Lancelot, arătând o oală, care sta trântită într-un colţ.

  — Apă? Tresări Bourrasque cu acelaşi ton cum ar fi zis: Otravă?

  — Apă! Tocmai aşa! Şi drept prânz uite cum îl înlocuiesc:

  La aceste cuvinte, Lancelot strânse straşnic cureaua de la cingătoare zicând:

  — Ai văzut?

  — Văd bine că trebuie să ajungem şi aici! Se tângui Bourrasque, foarte plouat, strângându-şi şi el cingătoarea, dar, totuşi, e foarte greu.

  — Şi cu toate astea, zise Riquet făcând acelaşi gest, cu toate astea, Buridan nu se mai înapoiază.

  — Asta dovedeşte că n-o fi izbutit să strângă nimic de pe nicăieri şi că… ne-am ars! Oftă Lancelot, cu filosofie.

  — Crezi?

  — E credinţa mea nestrămutată! Adăugă Lancelot, dând din umeri. Dacă ar fi găsit ceva, s-ar fi întors.

  — Dar atunci, o să trebuiască să flămânzim şi mâine, ca şi azi, şi ca şi ieri?

  — E sfârşitul sfârşitului!

  — În cazul când nu m-aş amesteca eu! Zâmbi Lancelot, care adăugă, cu ton dispreţuitor: Ah! Tinerii ăştia! Vedeţi pe seniorul Buridan? Nu mai e altul mai meşter ca el când e vorba de planuri de război. E şiret, nevoie mare! Ţine piept celor mai puternice personaje, miniştrilor, regilor, mai ştiu eu cui? Şi nu ştie să găsească o pâine oricum o fi ea pentru nişte flămânzi ca noi. Din fericire mai sunt şi eu pe aici, eu… om experimentat.

  — Lancelot, tresări Bourrasque care începea să-l cunoască, Lancelot… tu ai o idee.

  — Idei am eu… totdeauna.

  — Da, dar eu zic… e o idee bună?

  — Păi, cumetre, nu prea ştiu încă, dar ceea ce ştiu, de pildă, e că mi-e foame.

  — Şi sete, urmă Guillaume.

  — Foame şi sete, într-adevăr, şi că stând aici să ne văicărim, nu o să găsesc nimic de mâncare… Deci, am să ies, la rândul meu, de n-ar fi decât să încerc dacă n-o să fiu mai norocos decât stăpânul meu, Buridan.

  — Bine judecat! Gemu Riquet. Acest Lancelot ar fi putut ajunge un logician de forţă. Ce zici, cumetre Guillaume?

  — Zic ca şi tine, cumetre Riquet. Dar cu toate astea n-ar trebui să uităm… capetele ne sunt puse la preţ.

  — Într-adevăr! Mare onoare, de care ne-am fi lipsit.

  — Drace! Seniorul Buridan, stăpânul meu, s-a expus ziua în amiaza mare; eu Lancelot, sluga lui, mă pot expune noaptea!

  — E drept! Astfel, nu te vei lipsi nici de respectul pe care trebuie aibă o slugă bună faţă de stăpânul său. Du-te dar, Lancelot!

  — Dar mai cu seamă, fii prudent!

  — Încredeţi-vă în mine! Dar, voi, nu vă mişcaţi de aici, nu dormiţi decât cu câte un ochi şi fiţi gata la prima chemare.

  — Du-te Lancelot, du-te! Să n-ai nici o grijă! Vom vedea.

  Şi Lancelot Bigorne se strecură binişor, pipăind pe scară, sigur fiind că tovarăşii săi vor sta cum ziseseră cu ochiul şi urechea la pândă.

  La drept vorbind, Lancelot Bigorne n-avea nici un plan hotărât. Se ducea la întâmplare, încrezător în instinctul şi în steaua lui.

  Probabil că, reamintindu-şi de vechea lui meserie, nădăjduia pur şi simplu să pună mâna pe vreun burghez întârziat pe drum.

  Poate că spera, în mod nelămurit, în vreo întâmplare neaşteptată, în vreo pleaşcă fantastică. Orice-ar fi, în întunericul cel mai desăvârşit, umblând fără zgomot, ajunse la parter şi se pregătea să iasă, când i se păru că vede o lumină în partea ferestrei care da spre grădină.

  — Uită-te! Îşi zise Lancelot. Să fi fulgerat? Cu toate astea nu suntem în anotimpul vijeliilor. Să fie din pricina slăbiciunii că văd… alandala? Ba, deloc! Sfinte Barnabé, iată aceeaşi lumină! Oh! Oh! Ia să vedem ce-i asta?

  Bolborosind astfel, în loc să se îndrepte spre uşa pe care era gata să iasă, el se apropie de fereastră şi începu să spioneze grădina, şi… iată ce văzu:

  În grădină, o umbră trecea de colo până colo, cu toată băgarea de seamă.

  Umbra aceea părea că se juca de-a v-aţi ascunselea, căci umbla ca orbii cu mâinile înainte.

  Numai că în mână ţinea un felinar. Felinarul era acoperit cu o mantie, şi din când în când ridica câte un colţ al mantalei şi lumina astfel, drumul, ici colea.

  Descoperind felinarul, umbra dădea drumul la fâşii de lumină care se trădară ochilor obişnuiţi şi veşnic cercetători ai lui Lancelot Bigorne.

  Aţâţat de curiozitate, Bigorne deschise binişor uşa care da spre grădină şi se strecură în urma misteriosului vizitator pe care începu să-l supravegheze de departe şi cu foarte multă băgare de seamă. Tot urmărind umbra, Lancelot se întreba, cu puţină îngrijorare, cine putea să fie persoana aceea suspectă şi ce căuta acolo? Şi, punându-şi fel de fel de întrebări, îşi scoase sabia din teacă şi o ţinea gata să lovească la nevoie.

  Cu toate astea, o rază de lumină, rău îndreptată, izbi drept în faţă misterioasa umbră şi o exclamaţie fu gata să-i scape lui Bigorne:

  — Simon! Simon Malingre! Drace! Ce caută ticălosul aici?

  Apoi un râs înăbuşit îl scutură pe Lancelot care-şi zise în gând:

  — Ah! Simon Malingre, tu aici? La dracu, cam imprudent lucru faci! Hei! Mizerabile, trădătorule, ai uitat că avem o socoteală împreună? Ah! Te-ai amestecat să ne pui beţe în roate în proiectele noastre. Ai venit ca un trădător să ne denunţi stăpânului tău, satanei de Valois? Ah! Ai venit să faci să se strice tocmai în momentul izbânzii, o întreprindere care mă costase atâta grijă, atâta oboseală şi primejdie? Acum o să ne răfuim amândoi, jupâne. Ah! Oh! Oh… dar să nu zorim nimic, să vedem, mai întâi, ce caută aici dracul ăsta împieliţat… Îl am în mână şi nu-mi poate scăpa.

  În vremea asta, Simon Malingre, căci el era, fără să bănuiască câtuşi de puţin că era spionat, precum şi primejdia care-l ameninţa, părea că găsise ceea ce căuta.

  El aşeză felinarul pe pământ şi, ghemuit într-un colţ al grădinii, la picioarele unui pom, scormonea ţărâna cu un pumnal scurt pe care-l luase, după cât se părea, chiar pentru treaba aceea şi pe care-l mânuia cu o siguranţă şi cu o îndemânare care învederau chiar un oarecare obicei.

  Lancelot Bigorne îi urmărea, de departe, toate mişcările şi se întreba tot mai mirat: Ce înseamnă aceasta?

  Curiozitatea trebuia să-i fi fost straşnică ca să reziste atât de mult dorinţei puternice pe care o avea de a-şi pedepsi, pe dată, un duşman atât de primejdios.

  Simon Malingre scobea pământul într-una. Îngenunchease şi trăgea pământul pe care-l aşeza binişor pe marginea gropii care se adâncea mereu.

  În sfârşit, degetele lui atinseră un obiect tare, o lădiţă fără îndoială, chiar ceea ce căuta, căci pe buze îi trecu un surâs care-l făcea şi mai respingător şi, pe când pieptul i se umfla într-un suspin de uşurare, el şopti cu o bucurie neînchipuită:

  — Aici e!

  Şi sigur că era acolo, căci în loc de zorul pe care-l pusese până atunci să dea pământul la o parte, începu a-l împrăştia binişor de parcă ar fi mângâiat ceva. Într-adevăr, era o lădiţă măricică pe care o mângâia cu drag cu degetele-i tremurânde de un fel de spasme. Deodată, chiar în clipa când era să deschidă lădiţa, o idee grozavă îi trecu prin minte:

  — Dacă o fi goală? Murmură el… Dacă cineva, Gillonne de pildă, o fi luat comoara? Ideea asta îi păru atât de îngrozitoare încât se înăbuşea, cu ochii rătăciţi, cu pumnii apăsaţi pe inimă ca şi cum ar fi vrut să-şi potolească zvâcnirile. Şi, deodată, nemaiputând să-şi stăpânească îngrijorarea grozavă care-l înăbuşea, el se azvârli asupra lădiţei pe care o deschise cu o repeziciune turbată. Se linişti pe dată. Comoara era acolo. Zâmbi înduioşat în faţa grămezii de aur orânduit simetric şi, mângâindu-l, zicea:

  — Doamne! Cât de prost eram să-mi fac atâta sânge rău… Cine dracu ar fi putut să descopere o astfel de ascunzătoare?

  Râse înăbuşit. Dar se posomorî iarăşi, căci un alt gând îi trecu prin minte şi mormăi:

  — Dar… dacă o lipsi ceva!

  Simţi că i se zbârlea părul pe cap la gândul grozav că ar putea lipsi ceva.

  Luă grămezile una câte una şi începu să numere monezile.

  Multă vreme numără încet, drăgăstos, nelăsând din mână moneda, decât cu un oftat, neaşezându-le, decât plângând, la locul lor.

  Atâta doar că, în zăpăceala lui, nu băgă în seamă zgomotul pe care-l făcea numărându-şi galbenii şi sunetul aurului scormonit ajungea la urechile lui Lancelot, care şedea mereu la pândă.

  Şi, la auzul acelei muzici pe care părea că o găseşte foarte dulce, cu gura căscată într-un râs de bucurie, cu ochii în care scânteia o flacără de şiretenie, aţintiţi asupra zgârcitului, Bigorne îşi zicea:

  — De data asta cred că am la îndemână o răzbunare desăvârşită.

  Ah! Dacă în clipa aceea Simon Malingre ar fi putut vedea pe Lancelot, fără îndoială că ar fi căzut mort, peste comoara lui.

  Dar Simon nu văzuse nimic, decât că nu lipsea nimic. Atunci, sigur că banii erau neatinşi şi feriţi de orice vedere indiscretă, el închise vesel lădiţa şi o puse la loc, metodic, trăgând pământul în gaură până când o astupă; apoi bătători pământul cu îngrijire, liniştit pentru viitor. Şi nu fără o ploaie de suspine, el se îndepărtă.

  Lancelot Bigorne îl lăsă să plece fără să facă un gest. Se mulţumi să şoptească batjocoritor:

  — Poţi să pleci, puţin îmi pasă, ştiu acum unde trebuie să te găsesc.

  Apoi aşteptă puţin ca să fie sigur că Simon nu se va înapoia şi, când crezu că a aşteptat destul, ieşi din ascunzătoare şi se îndreptă liniştit spre locul de unde se ridică Simon şi, tot atât de liniştit la rândul lui, începu să scobească pământul, ceea ce fu făcut la repezeală. Când dezgropă lada, Lancelot o luă la subţioară, cu o strâmbătură de bucurie şi se înapoie în casă, zicând:

  — Nu m-am dus departe, dar sfântul Barnabé mi-a venit în ajutor şi cred că niciodată n-am pus mâna pe ceva mai însemnat, judecând după greutatea acestei lădiţe şi după vremea care i-a trebuit lui Simon ca să numere ce e înăuntru. Ceea ce dovedeşte, urmă el, suindu-se iar în pod unde, desigur, tovarăşii lui nu se aşteptau să-l vadă atât de curând…

  Şi Bigorne adăugă:

  — Hotărât! Aşa a fost scris! Sunt născut… ca să dau de comori!

  Capitolul XXIII Gillone vorbeşte.

  Să-l lăsăm pe Lancelot Bigorne şi să ne întoarcem câteva minute la Simon Malingre. După evadarea de la Curtea Minunilor în tovărăşia Gillonnei, Simon se îndreptase grabnic spre Temple unde ajunsese destul de devreme ca să zădărnicească îndrăzneaţa lovitură a lui Lancelot Bigorne, tocmai în clipa când era să izbutească răpirea lui Philippe d'Aulnay.

  Din nenorocire, cu toată graba lui, ajunsese prea târziu într-un sens. Adică, Buridan şi cu banda lui putu să scape teferi din încurcătura în care îi vârâse sosirea neaşteptată a răutăciosului om.

  Pentru contele de Valois, fuga lui Buridan şi a oamenilor săi forma o înfrângere mai mult, care putea să aibă urmările cele mai grave.

  Cu toate astea, judecând bine lucrurile, răul nu era tocmai mare deoarece, mulţumită amestecului fericit al lui Simon, nu numai că prizonierul pe care i-l încredinţase regele şi pe care fusese aproape gata să lase să i-l răpească cu chiar ajutorul lui, îi rămăsese încă unul din îndrăzneţii bandiţi al cărui cap era pus la preţ. Gautier d'Aulnay, îi căzuse în mână.

  E firesc că, dacă Malingre sosea câteva minute mai înainte, toată banda era prinsă în lanţ, dar întârzierea nu putea să-i fie atribuită devotatului servitor, care făcuse tot ce putuse. De aceea, contele recompensase râvna lui Simon, nu numai iertându-i ceea ce se petrecuse la palatul Valois, ci mai dăruindu-i şi o mare sumă de bani, pe deasupra.

  Simon pusese mâna pe bani cu o strâmbătură de bucurie, apoi se gândise mult şi bine. Şi rezultatul acelor gânduri era că, fără îndoială, situaţia devenea primejdioasă pentru el.

  Într-adevăr, lucrurile păreau că se-ncurcă.

  Îndrăcitul de Buridan şi cu diavolul de Lancelot Bigorne, păreau că aveau un talisman care-i făcea să scape ca prin minune de toate loviturile care li se dădeau şi să-şi bată joc de toate cursele care li se întindeau.

  Simon, care se pricepea, începea să se teamă serios, ca nu cumva oamenii aceia extraordinari să nu învingă în lupta pe care o dădeau contra stăpânului său; şi atunci s-ar fi prăbuşit şi dânsul care nu era decât un neînsemnat complice.

  În afară de asta, purtările misterioase ale fostei lui tovarăşe şi logodnice, Gillonne, îl îngrijorau serios, şi ura pe care o simţea că i-o purta zgripţuroaicei, îl făcea să se cutremure adesea de groază. În sfârşit, cu toate vicleniile lui, cu toate grijile, cu toată paza, vreo nenorocită întâmplare, vreun duşman, cunoscut sau nu, putea veni să-i facă cunoscut contelui de Valois, partea pe care o luase şi el, Simon Malingre, la răpirea Myrtillei de către Buridan?

  Până în ziua aceea, Valois nu prea ştia bine ce se petrecuse în palatul său. Gillonne îi spusese că servitorul său îl trăda. Dar purtarea lui Simon, din timpul din urmă, dovedise tocmai potrivnicul. Când se gândea la torturile pe care stăpânul său i le-ar fi putut aplica, nenorocitul Malingre simţea că se sfârşeşte de-a binelea.

  Se simţea grozav de obosit; prevedea în chip nelămurit că se învecina unui moment suprem şi că, într-adevăr, prea înfrunta soarta, încăpăţânându-se să prelungească lupta.

  Şi apoi ce? Nu era destul de bogat?

  Suma pe care i-o dăduse cu atâta generozitate stăpânul său, adăugată la averea lui ascunsă, mărită cu tot ceea ce nu dispera să smulgă Gillonnei… toate astea nu alcătuiau o adevărată avere care i-ar fi îngăduit să se retragă în vreo provincie îndepărtată, în Olanda, de pildă, ţara lui natală, şi acolo, la adăpost de toate, în afară de toate loviturile, să-şi sfârşească liniştit zilele, prefăcându-se într-un burghez liniştit?

  Da, da! Hotărât! Cel mai cuminte lucru era să se retragă din luptă şi cât mai uite cu putinţă şi să-l lase pe Valois să se descurce cum s-o pricepe.

  Dar îi fu frică de ceva. Averea lui ar fi destulă ca să-i îngăduie să trăiască fără să mai atârne de cineva? În fond, ştia că avea de ajuns, dar ca oricare zgârcit care căuta prin orice mijloc să-şi mărească maldărul de aur, el căuta să găsească o scuză să mai rămână şi să-şi rotunjească şi mai mult comoara.

  O altă teamă mai serioasă, îl făcu să înverzească de spaimă. Dar dacă comoara lui o fi fost descoperită şi şterpelită de vreun mojic?! Dar Gillonne, de pildă, căreia trebuise să-i mărturisească odată că banii îi erau ascunşi la grădiniţa cu trandafiri? La ideea asta grozavă, simţi că se sfârşeşte. Cu toate astea îl linişti puţin un lucru: nu-i spusese locul exact unde-i era averea, şi… grădina era destul de mare.

  Grăbindu-se, fără îndoială, ar ajunge înaintea altuia care să fi putut pune mâna pe aurul lui pe care îl venera şi-l iubea mai mult ca pe Dumnezeu. Şi iată de ce l-am putut vedea pe Simon Malingre făcându-şi cercetările încununate de izbândă… aşa credea el, cel puţin.

  Plecând de la grădiniţa cu trandafiri, el se îndreptă spre Temple, care, după cum se ştie, era în apropiere, cu gândul să se ducă la stăpânul său, contele de Valois.

  Îngrozitorul pitic nu mai putea de bucurie. Îşi freca mâinile încântat şi murmura:

  — Haide! Haide! Hotărât, sunt şi mai bogat decât credeam. Mâine, îmi iau aurul, încalec pe un cal zdravăn… sunt destui în grajdurile stăpânului meu şi, bună seara monseniore! Descurcă-te cum te-ai pricepe.

  Pe căi piezişe, cunoscute de dânsul, ajuns la apartamentele particulare ale guvernatorului, era gata să intre în odaia stăpânului, când propriul său nume, pronunţat de un glas cunoscut, îl opri pe loc.

  Deschise binişor o uşă şi, tăinuit, în crăpătura ferită de o perdea greoaie care atârna de partea cealaltă, ascultă, ţinându-şi respiraţia, cu fruntea înăbuşită de îngrijorare. Gillonne vorbea cu Valois şi, cu un aer de mironosiţă, zicea:

  — Da, monseniore, Simon Malingre nu merită binele ce-l faceţi, e un trădător care ar trebui spânzurat. Ce zic? Ar trebui jupuit şi ars, încetul cu încetul.

  — Oh! Zgripţuroaica dracului, se gândi Simon, care sosise tocmai la timp ca să audă.

  Pe de altă parte, Valois răspundea:

  — Explică-te! Mai întâi eu credeam că Simon era prietenul tău, păcătosul mi-a spus chiar o vorbă despre intenţia care o avea de a te lua de nevastă… frumos gust, fie zis în treacăt!

  Ca şi cum n-ar fi priceput ironia, Gillonne se ploconi până la pământ.

  — În sfârşit, eraţi prieteni şi… logodiţi, mi se pare.

  — Monseniorul vorbeşte drept: eram ceea ce nu vrea să zică, suntem!

  — Tocmai, vreau să ştiu de ce aţi stricat logodna?

  — Sunt devotată monseniorului trup şi suflet, o ştiţi prea bine, de aceea, n-aş avea drept prieten, ori rudă pe cineva pe care-l ştiu că trădează pe stăpânul meu, şi vrăjmaşul stăpânului nu-mi poate fi decât duşman, şi mie…

  Valois o privi mult şi fix. Gillonne rămase nepăsătoare în faţa acelei priviri. Contele îşi vorbi singur:

  — Despre devotament, ea mi l-a probat în multe ocazii, o ştiu! Îmi este devotată cum spunea ea, trup şi suflet.

  Cu toate astea nu contele găsea natural ca femeia aceea să-i spună că logodnicul ei îi era duşman deoarece era duşmanul stăpânului său.

  — Ascultă, urmă Valois, spune-mi ce ai de spus, dar, bagă de seamă. Nu încerca să minţi, că pun să-ţi smulgă limba şi să te ard încetul cu încetul! Acum, vorbeşte!

  — Dacă n-aş fi trebuit să spun adevărul curat şi n-aş fi sigură de cele ce spun, nu aş fi venit din proprie voinţă la Măria Voastră. Ar fi fost mai simplu şi, mai cu seamă, mai puţin primejdios să stau acasă, deci pentru ce aş minţi?

  — Cu toate astea, e drept ce spune”, se gândi contele care adăugă încet: Vorbeşte, te ascult.

  Răutăcioasa şi răzbunătoarea femeie istorisi atunci, exagerând şi învinovăţindu-l pe fostul ei logodnic, întâmplările în urma cărora Myrtille putuse să se întâlnească cu Buridan. În această expunere amănunţită, orânduită cu îndemânare, rolul lui Simon devenise covârşitor şi, în afară de asta, făcând comparaţia unor fapte deja cunoscute de conte şi a altora pe care i le punea înainte cu pricepere, Gillonne, fără să aibă aerul că stăruie prea mult, ajunse să facă impresia că tot ce povesteşte era perfect admisibil şi chiar întocmai aşa.

  Se înţelegea lesne furia contelui, auzind vorbindu-i-se despre trădarea care îi păru vădită.

  De aceea, zise trădătoarei cu glas care tremura de necaz:

  — Bine! M-ai servit cu credinţă, fă şi de acum încolo tot aşa şi vei fi încredinţată că sunt un stăpân bun şi generos… Dar dacă, din întâmplare, mă vei fi înşelat, dacă m-ai trăda vreodată, pedeapsa grozavă pe care o voi da chiar de mâine acelui mizerabil trădător, îţi va servi drept o înştiinţare. Vei vedea cum ştie stăpânul tău să pedepsească o greşeală, ori o trădare. Bagă de seamă, nu-ţi spun mai mult. Acum, lasă-mă! Şi până vom vedea ce mai e de făcut, tăcere asupra celor ce mi-ai spus acum! Vinovatul nu trebuie să ne scape.

  Cuvintele acelea fuseseră spuse cu atâta sălbăticie, încât Gillonne, făcând reverenţe şi dându-se înapoi, nu putu să nu se cutremure pentru ea însăşi.

  Nu se gândea, fără oarecare teamă, la rolul pe care îl avusese chiar ea în întâmplările acelea şi-şi zicea, tremurând de spaimă:

  — Maică Precistă! Îngeri sfinţi. Faceţi aşa ca stăpânul meu să nu afle niciodată adevărul; dacă nu, am păţit-o. Şi-i vai de capul meu! Până atunci, cred că pot face rugăciunea morţilor pentru sufletul lui Simon Malingre… He! He! Ar fi om priceput Simon, dacă o mai scăpa şi de beleaua asta. O să-l înveţe minte să-mi mai fure bieţii mei galbeni… Şi, apoi, eu mă apăr! Dacă nu-l zdrobeam, m-ar fi dat el pe mâna Monseniorului, şi ce alta putea să mi se întâmple decât că era să fiu trasă pe roată, de vie. Oricât tot mai bine-mi place să fiu în pielea mea decât în a lui Simon… He! He! Grozav aş mai vrea să fiu de faţă ca să-l văd când l-o aresta şi l-o aduce în faţa monseniorului…

  Şi, groaznica bătrână, rumegând gândurile-i drăceşti, se îndepărtă cu paşi mărunţi, râzând pe înfundate.

  În vremea asta Simon Malingre, rămase trăsnit în dosul uşii.

  În chip maşinal, ca împins de instinctul conservării, mai mult decât de judecată, el închisese binişor uşa şi plecase cu paşi înăbuşiţi spre o ascunzătoare îngustă unde ştia că nimeni nu pătrundea acolo! Nimeni altul decât el.

  Simţindu-se în siguranţă, deocamdată, căzu greoi pe un scaun de lemn cu picioarele tăiate, tâmpit, zăpăcit, lac de năduşeală, plângând cu lacrimi mari care se amestecau cu picăturile de sudoare, fără ca să bage de seamă. Îşi luă capul în mâini văitându-se fără încetare.

  — Ticăloasa! Oh! Ticăloasă afurisită!

  Cu toate astea, după un frământat de deznădejde grozavă, se linişti puţin câte puţin şi începu să-şi judece situaţia, făcând apel la tot sângele rece şi la viclenia lui, ca să privească cu judecată măsurile de luat şi care trebuiau să-l scoată din încurcătură. Încetul cu încetul, îşi veni în fire şi, fără îndoială, că găsise vreo combinaţie dibace, căci un fel de zâmbet începuse să-i înflorească pe buzele subţiri şi palide. Tot atât de liniştit pe cât fusese de îngrozit, tot atât de hotărât pe cât fusese de descurajat, el luă toate dispoziţiile trebuincioase ca să nu fie surprins în cazul, de necrezut, când i-ar fi trecut cuiva prin minte să-l caute până acolo.

  Apoi, după ce-şi luă toate prevederile, întruchipă un fel de culcuş într-un colţ şi se întinse cu voluptate, şoptind:

  — Nu mai pot de oboseală. Să dorm. Voi vedea mâine ce mai e de făcut… Dar, dulcea mea Gillonne ţine-te bine, încă nu m-ai jupuit de viu… Cel care-o râde la urmă, o să râdă mai bine.

  Capitolul XXIV Geniul lui Simon Malingre.

  A doua zi de dimineaţă, tot atât de liniştit ca şi cum nu n-ar fi fost ameninţat de nimic, Simon intra în odaia contelui de Valois, cu siguranţa celei mai perfecte nevinovăţii şi cu liniştea aceea absolută pe care o are oricare conştiinţă fără păcat.

  Trebuie să spunem că Simon nu intra în camera aceea în chip normal, ci se repezi înăuntru cu toate semnele exterioare ale cuiva care aduce o veste aşteptată cu nerăbdare.

  Vicleanul personaj observase foarte bine gestul violent pe care contele nu şi-l putuse stăpâni, precum şi aerul ameninţător cu care înainta spre servitorul său, deschizând gura, gata să-l zdrobească, dezvăluindu-i descoperirea trădării lui.

  De aceea, judecându-şi rolul cu o îndemânare desăvârşită, se făcu că uită, în bucuria lui, regulile bunei cuviinţe care nu-i îngăduiau să vorbească întâi el stăpânul său şi, tăind cu pricepere cuvântul contelui, strigă cu bucurie mare.

  — Izbândă, monseniore, izbândă! Aduc o veste foarte bună!

  Ca toate persoanele care trăiesc în mijlocul intrigilor întunecoase, contele de Valois oricât ar fi fost mai presus de sluga lui, îşi zise pe dată că poate va fi de folos să afle vestea de bucurie care i se aducea cu atâta înfrigurare.

  De aceea, trebuie să-l lase pe Malingre să vorbească fără să-l sperie şi, prin urmare, să nu-i arate nici o urmă de ură.

  Încredinţat de cuminţenia faptei lui, pentru un moment, Valois nu-şi dădu pe faţă impresiile lui ascunse şi, în loc să-l zdrobească pe vinovat, după cum se pregătea la început, se mulţumi să facă doar pe nemulţumitul ca un stăpân supărat de lipsa de respect a slugii. Şi, întrebă, cu un aer necăjit:

  — Hei, netrebnicule! Aşa intri acum la stăpânul tău?

  Simon se aplecă cu umilinţă, pe când o floare, iute stinsă, străluci în ochii lui vicleni.

  — Iertaţi-mi această lipsă de respect dar, bucuria de a fi aflat o veste bună pe care s-o aduc seniorului meu, m-a făcut să uit orice.

  — Bine! Zise contele, care printr-o sforţare de voinţă, izbutise să-şi îndulcească vorba, bine, vorbeşte! Dar nu uita că dacă vestea ta nu e atât de bună, după cum vrei să arăţi, vei fi biciuit şi tratat după cum meriţi.

  Cu multă simplitate şi luând aerul său cel mai respectuos Simon răspunse:

  — Monseniorul are să hotărască singur. Ştiu unde se află acum tânăra persoană pe care Măria Voastră o onorează cu simpatia sa… Vreau vorbesc de Myrtille.

  Sfârşind vorba, Simon aştepta, ţintuindu-l pe sub sprâncene pe stăpânul său.

  Ca întotdeauna când se pronunţa în faţa lui numele Myrtillei, contele se tulbură puţin şi rând pe rând se roşi şi îngălbeni.

  — Ah! Ah! Oftă Valois, fixând la rândul lui pe necinstitul servitor. Într-adevăr, e o veste bună… şi, unde e domnişoara în clipa de faţă?

  Fără să se tulbure, înfruntând cu îndârjire privirea tăioasă a stăpânului, Simon răspunse:

  — La logodnicul ei, la seniorul Buridan.

  La cuvântul de logodnic, pe care fără să pară, Simon îl pronunţase cu toate astea cu tot dinadinsul, Valois strânse pumnii furios, ochii i se înroşiră şi numai cu mare greutate izbuti să-şi stăpânească strigătul de furie care se stinse pe buzele-i albe.

  În fundul inimii, Simon se bucura de furia neputincioasă a stăpânului său. În aparenţă, el sta ţeapăn, luând înfăţişarea cea mai cuviincioasă şi mai nevinovată, întocmai ca omul care nu-şi dă seama de răul pe care-l face.

  Contele făcu câţiva paşi repezi prin odaie ca să ascundă tulburarea şi, în acelaşi timp, ca să aibă timpul să se liniştească sau, poate, să se gândească.

  Ceea ce-i spunea Simon se potrivea aşa de bine cu toate detaliile foarte amănunţite date de Gillonne în ajun, încât Valois, neputând să creadă că s-ar putea îngemăna acest fel de viclenie cu o îndrăzneală ca aceea, începea să creadă acum că Gillonne era aceea ce-l înşelase sau că se înşelase chiar ea, iar Simon putea fi mai cinstit şi mai nevinovat decât îl crezuse la început.

  Fără să-şi dea seama, îndoiala, care năştea în el, făcu să i se îndulcească pe nesimţite şi glasul şi gesturile. După ce se gândi câteva minute, se întoarse, se aşeză pe un jilţ mare, în faţa lui Simon, şi-i zise:

  — La Buridan! Şi numele acela parcă îi jupui buzele. Nu-i un răspuns păcătosule! Şi unde e afurisitul de Buridan, înghiţi-l-ar Iadul? Ai aflat? Căci, de când a fugit de la Curtea Minunilor, toată poliţia e în picioare ca să-l găsească.

  — Dar, monseniore, ştiu. Nu sunt poliţie, dar devotamentul îmi dă şiretenia trebuincioasă ca să caut şi să găsesc!

  De astă dată, contele fu înfundat. Porni de la nesiguranţă, ajunsese să nu mai aibă decât prezumţii şi iată că în faţa acelei destăinuiri, în faţa răspunsului atât de simplu şi spus fără înconjur, chiar prezumţiile erau pe cale să dispară, să se şteargă din mintea lui. De aceea, zise pe un ton cu desăvârşire îmblânzit:

  — Unde e? Unde se ascunde? Pe Dumnezeul meu, dacă nu vreau să-i pun chiar eu mâna-n gât.

  Dar spre marea lui mirare Simon clătină din cap şi zise:

  — Nu mă întrebaţi unde e Buridan… Credeţi-mă! Lăsaţi-mă monseniore să sfârşesc singur ceea ce am început atât de bine. Intervenţia dumneavoastră în afacerea asta n-ar putea decât să-mi dărâme toate planurile. Numai singur pot duce la bun sfârşit afacerea asta. Ascultaţi-mă monseniore, vă cer numai patruzeci şi opt de ore ca să lucrez cum mă voi pricepe şi vi-i dau pe mână, legaţi şi ferecaţi pe Buridan, pe Myrtille şi toată banda lor… Toată, mă înţelegeţi, monseniore? Nu v-am mai adus-o pe Myrtille pentru că aţi avut încredere în mine şi că m-aţi lăsat să fac cum m-am priceput?

  — Da şi ba, zise contele care simţi deşteptându-se iarăşi bănuielile în faţa răspunsului acestuia neaşteptat.

  Simon Malingre pricepu pe dată cele ce se petrecea în mintea lui Valois şi, jucând totul pe o singură carte, el gândi suspinând: „Momentul fatal şi dureros a sosit… văd că stăpânul meu se îndoieşte de mine, trebuie să-i spun tot.”

  La aceste cuvinte, el îngenunche aplecându-şi capul cu o umilinţă admirabilă, judecată, şi adăugă tare:

  — Monseniore, vă implor să mă iertaţi!

  Contele tresări şi, aplecându-se spre dânsul, privindu-l cu foc, răspunse:

  — Iertarea mea? Şi de ce?

  — Monseniore, zise Simon plângând şi căzând la pământ, v-am înşelat!

  — Ah! Mizerabile trădător, urlă contele care, sărind în sus, azvârlind îndărăt fotoliul pe care şezuse, mărturiseşti în fine?

  — Fără îndoială! Zise Malingre, ridicându-se pe jumătate şi privindu-l cu cea mai mare nevinovăţie, fără îndoială mărturisesc că mi-am înşelat stăpânul… să-l servesc mai sigur şi mai cu devotament.

  Valois rămase încremenit de răspuns.

  În furia lui strângea deja mânerul pumnalului, gata să-l vâre în trupul bănuitului trădător.

  El vârî repede tăişul în teacă şi strigă înăbuşit:

  — Nu, moartea asta ar fi prea repede şi prea blândă, vreau…

  Făcuse spume la gură. Apucă un ciocan şi lovi cu putere într-un clopot fără limbă, şi un servitor sosi:

  — Doi oameni armaţi să-mi stea la îndemână, zise el.

  Apoi, întorcându-se spre Malingre:

  — Acum vorbeşte, dar, vorbeşte lămurit, căci viaţa nu-ţi ţine decât de un fir de aţă, pe cuvântul meu de Valois. Haide! Spune! Explică-te.

  În loc să pară speriat de dezlănţuirea acelei furii şi de acele ordine care nu prevesteau nimic bun pentru el, în loc să se umilească, mai mult, Simon care până atunci şezuse îngenunchiat, se ridică deodată, într-o ţinută demnă, pe cât putea s-o aibă un fizic ca al lui, şi zise cu o linişte care contrasta ciudat cu furia stăpânului şi cu pregătirile sinistre ce-l ameninţau:

  — Văd monseniore, că m-aţi înţeles rău sau, poate, nu m-am exprimat destul de bine. Viaţa mea e în mâinile voastre şi puteţi face cu ea ce voiţi; am pus-o în serviciul vostru şi lui am sacrificat-o demult… Am să vă spun totul, nu de frică, credeţi-mă, dar pentru că-mi sunteţi stăpân şi pentru că sunt devotat trup şi suflet… De aceea, mai bine să vorbesc chiar eu. Cine ştie dacă faptele mele, rău interpretate, n-au dat prilej vreunui răuvoitor să mă calomnieze în faţa voastră? Cine ştie vreo slugă prea sârguitoare, tot atât de devotată ca şi mine, interpretând şi ea rău actele mele, n-ar veni, de bună credinţă, fără să-mi poarte vreun gând rău, ci numai pentru că e datoria ei, să pună în vedere Monseniorului şi să-i strecoare în suflet bănuiala şi necazul împotriva neputinciosului dar, cu toate astea, devotatului şi binevoitorului vostru servitor? Cine ştie dacă acest lucru n-a fost făcut deja după cum chiar îmi dă de bănuit înfăţişarea monseniorului.

  Fără voia lui, contele se simţi mişcat de cuvintele lui spuse pe un ton foarte demn şi foarte sincer şi care, fără să aibă aerul, loveau drept în ţintă. Căci cum ar fi putut Valois să bănuiască că acea convorbire din ajun putuse să-i fie surprinsă?

  Privindu-şi servitorul, îl văzu atât de mic, atât de umil, atât de neputincios în faţa lui, cel atât de sus pus, atât de puternic, atât de tare reamintindu-şi din trecut, îşi reaminti atâtea servicii care i se aduse încât îndoiala i se strecură din nou în suflet şi se ruşină de pornirea lui.

  — Ferească Dumnezeu, zise el mai liniştit, să condamnăm unul dintre oamenii noştri fără să-l ascultăm cu toată răbdarea, cu toată credinţa şi nepărtinirea la care au dreptul toţi cei care depind de judecata noastră. Vorbeşte dar şi explică limpede ce ai vrut să spui, dar, nu uita că tu însuţi ai vorbit mai întâi de trădare.

  — Am zis, monseniore, că vă înşelasem. N-am zis că v-am trădat.

  Atunci, la rândul său şi potrivind, în felul său, dar luând una câte una, toate faptele pe care bătrâna Gillonne i le pusese în spinare învârtind lucrurile în favoarea lui, Simon Malingre istorisi cum o dăduse pe Myrtille lui Buridan. Şi explică amănunţit contelui, care se încredinţa din ce în ce de buna lui credinţă, dar totuşi se mira de felul de a proceda, cu o mulţime de amănunte, care mai mult îl zăpăceau decât îl luminau, că, purtându-se astfel, era sigur să pună mâna pe toţi duşmanii stăpânului său, că în ceasul acela plasa era întinsă, şi că n-avea decât să tragă sfoara ca să-i pună pe toţi la bunul plac al contelui.

  Dar, pentru asta, era absolut nevoie să-l lase să lucreze singur, în libertate.

  — Pricepeţi zise el, sfârşind, că acum am izbutit să capăt toată încrederea lui Buridan. Dar nu trebuie să ne ascundem şi ştiţi şi voi, monseniore, că acest Buridan e un straşnic luptător, veşnic în pază, veşnic neîncrezător, şi în aşa hal, încât cred că se sfieşte şi de scufia lui de noapte. Această încredere, după care am alergat atâta, şi să spun drept monseniore pentru care am trecut prin atâtea primejdii ca s-o câştig, mă poate face s-o pierd, nimica toată şi, atunci, totul s-ar sfârşi pentru noi. Iată dar de ce vă implor stăruitor să mă lăsaţi să lucrez singur şi cum vreau, şi să-mi daţi cele patruzeci şi opt de ore, pe care vi le-am cerut.

  De data asta, contele era cu totul încredinţat de nevinovăţia lui Simon. Apucă o pungă plină de galbeni şi i-o dădu, zicând:

  — Ia-i, ţi-i dăruiesc ca să uiţi bruftuiala de mai adineauri. Dar dacă izbuteşti, îţi voi da zece pungi ca asta.

  Cu o îndemânare care însemna o mare obişnuinţă, Simon îşi strecură repede punga în buzunar după ce o cântări la iuţeală în mână, ceea ce-l făcu să se strâmbe de bucurie.

  — Acum, monseniore, voi pleca îndată. După cum v-am explicat, trebuie să lucrez singur. Cu toate astea, o să am nevoie de un ajutor. Aţi binevoi să-mi daţi pe cineva?

  Dacă contele ar mai fi păstrat chiar vreo îndoială despre credinţa lui Malingre, cererea pe care-o făcuse, desigur, i-ar fi nimicit-o.

  — Alege tu pe cine vrei, singur poţi să-ţi dai seama mai bine de cine te-ar putea ajuta.

  — Dacă e aşa, v-aş ruga să-mi daţi pe jupâneasa voastră, pe Gillonne.

  De data asta Valois crezu că n-a auzit bine.

  — Pe cine-mi ceri?

  — Pe jupâneasa Gillonne.

  — Auzisem bine! Şi crezi că-ţi va fi de folos?

  — Îmi va fi de mare folos, monseniore.

  — De ce ea şi nu alta?

  — Pentru că o cunoaşte pe Myrtille şi că-i va putea inspira încredere. Şi, v-am spus, am nevoie să nu deştept bănuielile nimănui.

  — E drept, foarte drept! Atunci, tu ai încredere în femeia asta?

  — Ca în mine însumi, monseniore.

  — Hm! Făcu contele, căruia i se părea că încrederea lui Malingre era rău plasată. În sfârşit, treaba ta. O crezi pricepută?

  — Gillonne? Câte-o vorbă de pricepere şi viclenie, cred că ar întrece şi pe dracul.

  — Dacă e aşa de pricepută şi de vicleană, să nu mai vorbim. Dar devotamentul?

  — Despre asta, răspund de ea… Tot atât de sigură şi devotată ca şi mine.

  — Ciudat, şopti Valois, care urmă cu glas tare: În fine, ai încredere în ea şi pe ea, numai pe ea o vrei?

  — Da, monseniore. Ascultaţi, monseniore. Văd ce este. Biata Gillonne o fi făcut vreo greşeală în slujba ei sau poate vi s-a făcut vreun raport răutăcios asupra ei, căci îmi pare că nu se prea bucură de încrederea stăpânului său.

  — Niciodată nu s-a bucurat de ea.

  — Asta mă mâhneşte, Doamne! Gillonne are toate cusururile sexului său, ea se supără lesne şi, din prea multă imaginaţie, pe care o are, îşi face de multe ori închipuiri pe care le ia drept realităţi, dar în toată dreptatea e cinstită şi n-ar face rău nimănui. Vă este devotată până la moarte şi eu am încredere absolută în ea, căci, să vă spun în taină, o să ne căsătorim împreună şi ea moare de dragul meu.

  Contele râse cu poftă de discursul lui Malingre. În gândul lui îşi zise:

  — Drace! El crede că femeia se prăpădeşte după el şi nu mai departe decât ieri seară, aici chiar, la urma-urmei, cum zice şi el, poate că ea s-a înşelat! Ei bine! Urmă tare. Ia-o, dacă ţii cu orice preţ.

  — Mulţumesc monseniore. Îmi îngăduiţi să vă rog să daţi chiar domnia voastră ordine Gillonnei?

  — De ce?

  — Pentru că e încăpăţânată şi, adesea, nu vrea să facă decât după capul ei, pe când dacă monseniorul îi dă ordin să mi se supună în toată afacerea asta, o ştiu eu bine, n-o să mai zică nimic şi o să se facă blândă ca un miel.

  — Fie! Am să fac şi asta.

  Contele o chemă pe Gillonne, care veni îndată.

  Îşi închipuie oricine mirarea ei, văzându-l pe Malingre în odaia contelui şi părând în bunele lui graţii mai mult ca oricând. Ea se întrebă îngrijorată ce se petrecuse şi-l privi pe Malingre încercând să descurce adevărul.

  Dar Simon sta nepăsător.

  În sfârşit, vocea contelui o scoase din nedumerire:

  — Jupâneasă Gillonne, te încredinţez lui Malingre pentru câteva zile. Supune-i-te în orice-ţi va ordona ca şi cum ai asculta de mine însumi şi gândeşte-te, dacă ţii să-mi faci pe plac, că după cum te vei purta în afacerea asta, voi uita sau voi pedepsi greşeala pe care ai făcut-o ieri seară.

  — Aşa! Zise Malingre serios, mă gândisem eu bine că trebuia să-l fi nemulţumit ea pe monseniorul. N-ai să te cuminţeşti niciodată, Gillonne? Puteţi s-o iertaţi, monseniore, căci răspund eu pentru ea că o să meargă strună în afacerea asta. Nu e aşa, Gillonne?

  — Neîndoios, răspunse Gillonne, datoria mea e să mă supun ordinelor monseniorului. Cât despre greşeala mea, voi căuta s-o repar.

  Valois îi îndepărtă, după ce mai vorbi încet, un minut, cu Malingre, lucru de care Gillonne păru foarte îngrijorată.

  Capitolul XXV Lupta între doi diavoli.

  Când ieşiră din odaia contelui de Valois, Malingre se apropie de Gillonne şi o întrebă cu glas înăbuşit:

  — Putem vorbi împreună, la tine în odaie, fără teamă de a fi auziţi? Am să-ţi spun lucruri foarte însemnate.

  Fără să răspundă, Gillonne făcu semn că putea.

  Gillonne se gândea, spionându-şi tovarăşul cu coada ochiului. Era foarte neliniştită şi se întreba cu îngrijorare: ce ştia Malingre şi ce gânduri avea?

  Cum nu putea citi nimic pe faţa tovarăşului ei, Gillonne se ţinea într-o rezervă prudentă şi se pregătea să se păzească bine, observând de aproape gesturile lui Simon, pe care-l bănuia însufleţit de gânduri necinstite.

  Când ajunseră în odăiţa pe care o avea la Temple, Gillonne făcu semn lui Malingre să stea jos şi se aşeză şi dânsa lângă o fereastră care dădea într-o curte interioară.

  Gata să scoale în picioare toată garnizoana, la cea mai mică încercare de violenţă, ea aşteptă să vorbească Malingre.

  Acesta se aşezase liniştit pe scaun şi nu părea deloc însufleţit de gânduri rele.

  — Gillonne, zise el încet, cineva m-a vorbit de rău monseniorului.

  Gillonne crezu că astea le zicea pentru ea, căci o privea drept în faţă. Ea îl bănuia mai mult ca oricând şi răspunse printr-o întrebare mută a privirii.

  — Da, Gillonne! Urma Malingre. Monseniorul cunoaşte partea ce am luat, fără voia mea, o ştii, la evadarea Myrtillei, nu ştiu ce trădător i-a destăinuit totul, auzi tu?

  — Şi, zise Gillonne încet, bănuieşti pe cineva de răutatea asta?

  — Ah! Oftă Malingre, dând din umeri. Ştiu eu? Cred că e vreun fecior, gelos de trecerea mea pe lângă stăpân şi doritor să-mi ia locul! Dar, răbdare, dacă-l aflu, şi-l voi afla într-o zi sau alta, mă bizui chiar pe tine să-mi dai o mână de ajutor în ziua aceea o să avem ceva de răfuit, de care o să râdem amândoi, ha! Ha! Ha!

  Gillonne nu-şi putu stăpâni un fior, care o străbătu din cap până în picioare, atâta era de ameninţător tonul cu care fuseseră pronunţate vorbele lui Malingre şi atât era de sinistru râsul care le urmase, dovedind siguranţa absolută a unei răzbunări, de care avea să se ducă pomină.

  Cu toate astea un lucru o linişti.

  Malingre nu o bănuia pe ea: dimpotrivă îi cerea să-l ajute să-l descopere pe vinovat.

  Se gândi să tragă un folos din dispoziţia lui şi-i răspunse, împreunându-şi mâinile, cu un aer indignat:

  — Maică Precistă! Se poate să fie oameni atât de răi pe pământ, şi să nu-ţi poţi câştiga viaţa, în mod cinstit, fără să fii expus geloziei şi calomniei?

  — Nu-i aşa, Gillonne? Făcu Malingre, cu un minunat aer binevoitor.

  — Desigur că o să te ajut, îl încredinţă Gillonne, şi încă din toate puterile mele.

  — Aşa nădăjduiam şi eu, zâmbi Malingre, adăugând în treacăt: Mai cu seamă că şi tu eşti interesată.

  — Cum aşa, Simone?

  — Pentru că i-am spus monseniorului că m-ai ajutat în toate, astfel că, dacă cunoaşte toate faptele mele, nu i-au scăpat nici ale tale.

  — Ah! Făcu Gillonne, al cărei ochi scânteiară o clipă. Ai făcut tu asta? Pentru ce?

  — Pentru că trebuia să-i spun ceva, ca să-mi micşorez vinovăţia, şi, apoi, pentru că te iubesc, Gillonne, o ştii bine şi când am văzut că sunt pierdut în faţa stăpânului, n-am vrut să te las în urma mea şi am făcut tot ce am putut ca să te târăsc în căderea mea.

  Zgripţoroaica îşi trosni degetele. Fu singura învederare a emoţiei care o strângea de gât şi, cu glas înăbuşit, întrebă:

  — Astfel că, acum, zici tu, suntem amândoi pierduţi în faţa monseniorului?

  — Cu desăvârşire, pierduţi.

  — Atunci Simone, ai putea să-mi spui de ce monseniorul m-a chemat şi mi-a dat ordin să mă supun ordinelor tale? Şi de ce, mai cu seamă, stăpânul nostru ţi-a dat însărcinări secrete? N-aveai aerul să fii în dizgraţie, în momentul acela, dimpotrivă!

  Vorbind aşa, Gillonne îşi aţintea asupra lui o privire de o vioiciune ciudată, ca şi cum i-ar fi zis: „Bagă de seamă, n-o să mă tragi tu pe sfoară, atât de lesne!”

  — Ah! Gillonne, zise Malingre, cu acel râs ascuns pe care-l avea când făcea câte o poznă răutăcioasă, şi a cărei însemnătate bătrâna o cunoştea pentru că o experimentase, spre răul ei. Ah! Gillonne, vezi tu? I-am făcut monseniorului o poznă, cum ştiu eu. Oricât de puternic conte de Valois ar fi, eu, Simon Malingre, l-am păcălit frumos, pe Dumnezeul meu! Îţi voi istorisi ce, şi vei vedea ce ciudat e.

  Gillonne se simţea cuprinsă de o îngrijorare nelămurită, căci vedea ca Malingre era sincer: cel puţin aşa-l credea ea şi dorea grozav să cunoască adevărul, ca să se orienteze, să vadă dacă, într-adevăr, pierduse încrederea stăpânului, dacă Malingre nu făcuse vreo greşeală din care şiretenia şi priceperea ei ar mai fi putut trage vreun folos.

  Dar pentru aceasta nu trebuia să-i dea zor lui Malingre, mai cu seamă nu trebuia să lase să se vadă spaima care începea s-o cuprindă, nu trebuia să-i lase vreo bănuială că-i suspecta actele, cuvintele şi gândurile.

  Sau, de nu, ea cunoştea pe Malingre, se va juca cu ea ca pisica cu şoarecele şi va fi trasă pe sfoară, cum pretindea el că păcălise şi pe stăpânul său.

  — Dacă înţeleg, nu suntem aşa de pierduţi în faţa stăpânului, după cum credeam.

  — Dimpotrivă, Gillonne, dimpotrivă! Suntem, sau mai bine zis, sunt mai mult ca oricând în sufletul său şi în bunele sale graţii.

  De data asta Gillonne căscă ochii ca cineva care zice:

  — Nu mai pricep.

  — O să înţelegi. Am dobândit mai mult ca oricând încrederea monseniorului dar numai pentru patruzeci şi opt de ore.

  — Ah! Ah! Zise Gillonne, ascultând cu băgare de seamă, şi ce-o să se întâmple peste patruzeci şi opt de ore?

  — O să mi se taie limba pentru că l-am minţit.

  — Ah! Zise Gillonne, cu cea mai perfectă indiferenţă. Apoi?

  — O să mi se taie mâna dreaptă ca unui trădător.

  — Ah! Ah! Urmă Gillonne, trecându-şi limba pe buze de parcă s-ar fi bucurat la vederea spectacolului aceluia, pe care-l găsea atrăgător. Şi apoi?

  — Apoi? Voi fi, probabil, ars cu cleştele roşit în foc şi opărit cu plumb topit, numai dacă…

  — Numai dacă? Întrebă Gillonne, ca şi cum ar fi zis: „Ce păcat! Oare voi ajunge să pot privi acest spectacol minunat?”

  — Numai dacă n-oi fi jupuit de piele…

  — Oh! Oh!

  — Sau ars de viu…

  — Dumnezeule!

  — Sau sfâşiat în patru, în sfârşit.

  — Maică Precistă! Ai ajuns aici, dragă Simone!

  — Desigur, zise Malingre cu acelaşi calm grozav care nu-l părăsise o clipă, în vreme ce înşira groaznicele chinuri la care credea că va fi supus. Fără îndoială, peste patruzeci şi opt de ore o să ajungem la sigur acolo.

  — Cum o să ajungem? Tresări răutăcioasa bătrână, îngrozită. De ce noi? Vrei să zici, tu, dar eu? De ce eu?

  Râsul lui Malingre sună scurt şi înfiorător.

  — Pentru că, blânda mea Gillonne, m-am aranjat ca să ai şi tu aceeaşi soartă ca mine o să-ţi explic eu asta, vei scăpa cu mine sau vei pieri cu mine şi ca mine. Vei vedea cum am jucat pe Monseniorul din punctul ăsta de vedere.

  Toate astea fuseseră zise cu un ton rece şi tăios, ca o lovitură de secure.

  În momentul acela, Gillonne presimţi cât se poate de limpede că groaznicul pitic spunea adevărul şi că orânduise lucrurile întocmai după cum spunea, ca soarta ei să fie legată de a lui.

  — Ah! Afurisitul! Gemu ea jalnic.

  Dar, pe când se jelea, se gândea că doamne fereşte! Nu ar fi voit să fie jupuită de vie, şi luă hotărârea să lupte până la ultima suflare ca să scape, şi să-l scape şi pe Malingre, dacă păcătosul o ţinea în mână, şi nu era mijloc să facă altfel.

  — Ia să vedem, zise ea, căutând să se liniştească, pentru numele lui Dumnezeu, explică-te lămurit.

  — E foarte simplu, zise Malingre, care se bucura de tulburarea şi de spaima ei. Ţi-am spus-o, monseniorul ştie tot; văzându-mă pierdut, m-am gândit la tine, vezi ingrato, cât te iubesc, şi am hotărât să-mi împart soarta cu tine şi ştii? Hotărâre solidă, straşnică…

  — Ştiu, ştiu… pe urmă?

  — Pe urmă, l-am convins şi pe stăpânul nostru că tot ce am făcut, tot ce făcuserăm, era ca să-i dăm în mână pe Buridan, pe Myrtille, pe Lancelot Bigorne şi pe ceilalţi, toată banda după care aleargă toţi, pricepi?

  — Bine, pricep, pe urmă?

  — Pe urmă am spus, m-am lăudat, înţelegi? ca să scăpăm de-o primejdie sigură, am zis că ne stă în putere să prindem toată banda în patruzeci şi opt de ore… După acest termen, dacă nu izbutim, monseniorul ne va trata cum ţi-am spus.

  — Şi crezi că o vom putea prinde?

  — Oh! Făcu Malingre, vezi norul acela, care lunecă pe cer?

  — Îl văd, dar…

  — Ei bine, sărmană Gillonne, cred că… mai lesne ai pune mâna pe norul acela decât am prinde pe Buridan… Iaca…

  — Într-adevăr, zise Gillonne, dar atunci trebuie să fugim, avem patruzeci şi opt de ceasuri înaintea noastră, avem timp. Vom fi ajuns departe înainte ca să se gândească să pornească după noi.

  Ochii mititei şi şireţi ai lui Malingre scânteiară o clipă. El deschise gura şi ochii mari, îşi dădu cu pumnul în cap şi strigă:

  — Adevărat, ce prost sunt! Trebuie să fugim, vezi bine. Când te gândeşti că ideea asta e atât de simplă şi nici nu mi-a dat prin minte! A trebuit să vii tu.

  Apoi, adăugă, ca şi cum voia să-şi scuze acea lipsă de iniţiativă extravagantă:

  — Trebuie să-ţi spun, spre iertarea mea, că nu mă gândeam decât la situaţia noastră, distrusă aici, dar, drace, tot mai bine să-ţi pierzi situaţia, decât viaţa… Apoi cu ceea ce avem, vom avea întotdeauna destul, oriunde ne-o plăcea să ne ducem.

  — Să fugim dar, asta e singura noastră scăpare… cât despre rest, vom vedea mai târziu. Dar cum să fugim? O să putem? Nu suntem supravegheaţi de aproape?

  — Stai, lasă-mă să mă gândesc, zise Simon, care-şi luă capul în mâini şi, într-adevăr, păru că se gândeşte adânc.

  După câteva minute, ridică capul şi strigă victorios:

  — Am găsit! Iată ce-i. Vom lăsa câteva haine şi zdrenţe pe care le avem, aici şi la palat, vom pleca de aici cu mâinile goale, fiecare singur. Tu, Gillonne, te vei duce la palat şi vei lua tot aurul şi toate giuvaerurile pe care le ai şi, la ora şapte, la şapte, auzi? Vei veni la grădiniţa cu trandafiri, unde e ascunsă comoara mea şi unde te voi aştepta în sala de jos.

  — Acolo, ce o să facem? Întrebă Gillonne, care-i urmărea cu atenţie explicaţiile, dar care totuşi nu-şi putuse stăpâni o mică încruntare de sprâncene, auzind că trebuia să-şi ia aurul şi giuvaerurile.

  — Acolo, zise Malingre, vom face două părţi cinstite din tot ce avem amândoi şi, ca să începem, şi numai ca să-ţi probez că sunt sincer şi cinstit, iată o pungă pe care mi-a dat-o monseniorul, înainte de a te chema pe tine. Vezi, Gillonne, că e plină şi e cu aur.

  Ochii babei străluciră de invidie şi, instinctiv, ea întinse degetele-i strâmbe ca să apuce binecuvântata pungă pe care Malingre o ţinea cu prudenţă, la o distanţă respectabilă.

  — Vezi, urmă Malingre, care ţinea să-şi restabilească buna sa credinţă şi cinstea, vezi că sunt sincer, căci tu nu ştiai că monseniorul mi-a dat o pungă aşa de plină şi în care e o mică avere, şi… aş fi putut să nu-ţi spun nimic, iar tu habar n-ai fi avut!

  — Într-adevăr! Recunoscu bătrâna, foarte impresionată de acea delicateţe neaşteptată.

  — Dar sunt hotărât să fiu sincer şi cinstit, pentru acele câteva ore pe care le mai avem de trăit împreună.

  — Ce vrei să zici?

  — O să mă explic îndată… Deci eu răstorn punga asta în comoara noastră comună.

  Zicând aceasta, el făcu să dispară punga în buzunar. Astfel că baba îşi zise:

  — Hei! Oare comoara noastră comună, după cum zice el, să fie numai în buzunarul lui?

  Ca să fi fost în adevăr îndemânatic, Malingre ar fi trebuit să-şi depună punga în mâinile Gillonnei, şi trebuie să spunem că ăsta era şi gândul lui, numai că teama şi zgârcenia fură mai tari decât prudenţa, ceea ce făcu rău, căci instinctele de neîncredere ale zgripţuroaicei se deşteptară deodată, şi se păzi şi mai mult ca oricând.

  — Aşadar, urmă Malingre, la grădiniţa cu trandafiri ne vom socoti ca nişte tovarăşi cinstiţi şi, după ce vom termina-o, te las să alegi: sau să vii cu mine în Olanda, unde vom putea să ne cununăm şi să trăim liniştiţi la adăpost, mulţumită banilor noştri puşi laolaltă, sau, după ce ne vom împărţi averea să ne ducem fiecare de partea lui şi să ne orânduim viaţa cum ne-o plăcea. Şi, gândindu-mă la a doua soluţie, care o să-ţi convină, poate, mai mult, ţi-am spus mai adineauri că nu mai avem decât câteva minute de stat împreună. Ce zici de asta?

  Gillonne părea să cugete adânc şi pesemne că găsise ea vreun mijloc bun să scape de condiţiile impuse de Malingre, căci răspunse cu destulă bunăvoinţă, surâzând:

  — Zic că planul tău îmi convine din toate punctele de vedere, că voi face cum ai spus şi că la ora şapte voi fi la grădiniţa cu trandafiri, cu toată averea mea; cât despre propunerea ta de a ne căsători…

  — Vom hotărî toate, după ce ne vom regla socotelile, zise Malingre. Vreau să te las să te mai gândeşti.

  — Vezi, frate! Se gândi Gillonne, adică să fie şi el sincer, o dată în viaţa lui?

  — Deoarece totul e pus la cale, haidem să plecăm fiecare de partea noastră; n-avem timp de pierdut.

  — Bine, zise Gillonne, plec eu întâi?

  — Pleacă, dacă vrei…

  — La revedere, pe diseară Simon!

  — La ora şapte, Gillonne!

  Baba deschisese chiar uşa şi era gata să iasă, când Simon o chemă.

  — Ascultă, zise el, am uitat să-ţi spun că din minutul când vei pune piciorul afară din casă, doi oameni de-ai mei, de încredere, te vor urma ca umbra ta.

  — Ah! Făcu bătrâna, impresionată.

  — Da, da, aşa că dacă, din întâmplare, ţi-ar veni poftă, plecând de aici să apuci alt drum, decât acela spre Temple, unul din oamenii mei te-ar urma liniştit, pe când celălalt s-ar duce să-l înştiinţeze pe monseniorul, care s-ar pricepe el să te prindă.

  — Demone! Strigă Gillonne, exasperată

  — Ce vrei? Iau toate măsurile din cauza averii tale, din care o parte e a mea. Îţi mai spun, dinainte, afară de asta, că dacă vei uita ceasul, şi am zis şapte, sau dacă ai uita numai să aduci banii, monseniorul iar ar fi înştiinţat la vreme şi într-un moment când eu aş fi la adăpost, şi acum, poţi să pleci!

  Auzind cuvintele acelea, care-i probau că Malingre prevăzuse tot, Gillonne rămase împietrită o clipă.

  În fine, stăpânită, învinsă, ea îşi plecă capul hotărâtă să se supună, dacă nu putea face altfel, dar rumegând deja planuri nelămurite de răzbunare, când ar ajunge la adăpost de mânia contelui de Valois.

  Voia să protesteze pentru buna sa credinţă şi de intenţia de a lucra cinstit, dar cuvintele i se stinseră în gât; nu putu să facă alta decât un gest de supunere şi ieşi ţeapănă, cu privirile rătăcite.

  Malingre o urmări din ochi, apoi, rămas singur, cu o flacără de izbândă în ochii lui mici, pătrunzători, se porni din nou pe un râs îngrozitor, bâlbâind:

  — Ah! Ah! Ah! Cum am jucat-o? Ah! Ah! Ah! N-o să-mi mai scape.

  Capitolul XXVI Unde e vorba de o lădiţă, un fluier şi o pălărie.

  Chiar în seara aceea, la ceasul hotărât, în sala de jos de la grădiniţa cu trandafiri, Malingre o aştepta pe Gillonne cu o nerăbdare amestecată cu siguranţă şi îndoială.

  — Oh! Va veni, şoptea el, va veni, sunt sigur… Ea simte că are nevoie de mine ca să fugă, şi apoi am şi speriat-o straşnic… Nu poate să nu vină. Hei! Dar n-o fi chiar ea, acel ceva pe care-l zăresc acolo? Da, zău, în sfârşit! O să ne reglăm socotelile.

  Într-adevăr, Gillonne sosea la ora exactă la întâlnire.

  Ea era învelită într-o mantie mare, neagră şi umbla încet, cu băgare de seamă.

  Malingre îi ieşi înainte şi după ce intră, împinse zăvoarele de la poartă.

  — Vezi, zise Gillonne, sunt exactă.

  — Ştiam că ai să fii exactă, răspunse Malingre, râzând.

  El părea foarte vesel… Gillonnei i se păru chiar că nu-l văzuse niciodată atât de vesel.

  — Ai adus banii? Întrebă Simon, cu oarecare îngrijorare.

  Fără să zică nimic, ea desfăcu mantia şi arătă caseta destul de mare pe care o ţinea în braţe.

  — Stai să te uşurez de ea… trebuie să fie greu de dus… mai ales, dragă Gillonne, pentru o femeie slabă ca tine.

  Vorbind astfel, în ochi îi strălucea o flacără de poftă lacomă şi râdea batjocoritor.

  Îşi întindea ghearele ca să apuce lădiţa mult dorită, dar ea o strânse la piept ca o mamă care-şi apără un copil în primejdie şi zise:

  — Nu, nu, o duc singură.

  El nu stărui mai mult şi zise:

  — Cum vrei, drăguţa mea! Voiam să-ţi fac un serviciu. Dar să nu stăm în grădină, să intrăm în casă! Vrei?

  Fiind sigur că nu-i poate scăpa şi vrând să-i dea curaj, trecu înainte.

  Ea-l urmă supusă şi intră, la rându-i, în casă, chiar în sala aceea în care, pe vremuri, spionase şi o vânduse pe Myrtille. Când intră el, trase zăvoarele cum făcuse şi la poartă şi-şi începu explicaţia, zicând:

  — Înţelegi? Trag zăvoarele pentru că nu se ştie ce se poate întâmpla.

  Ea aprobă, nevenindu-i încă gândul c-ar fi putut să cadă într-o cursă.

  El se învârtea vesel, de colo până colo.

  — Stai, am să aprind o faclă… La vremea asta se înnoptează repede… Iată, acum ne vedem cel puţin… Ştii că-mi plac ochii tăi, dragă Gillonne? Stai jos! Dezbracă-te! Aici, suntem ca la noi, acasă… Nimeni n-o să vină să ne deranjeze… Gândeşte-te… în vizuina unei vrăjitori! Brr! Nimeni n-ar îndrăzni să se apropie de casa asta!

  Şi el râdea… şi râdea… frecându-şi mâinile cu o bucurie grozavă.

  Se aşezase destul de departe de femeie chiar în faţa ei şi, fie din întâmplare, fie cu premeditare, şedea chiar în faţa uşii, cu amândouă mâinile pe mânerul săbiei, căci îşi luase o armă, cu bărbia rezemată pe mâini şi o privea râzând.

  Râsul acela ca o scârţâială de osie neunsă începuse s-o îngrijoreze pe Gillonne şi, fără să ştie de ce, începu s-o neliniştească grozav.

  Ea şedea jos, ţeapănă, pe marginea scaunului, uitându-se prin sala pe care o cunoştea mai bine ca oricine, cu o îngrijorare neexplicabilă, ţinându-şi caseta cu amândouă mâinile, pe genunchi.

  El o privea tot râzând şi o întrebă aşa, ca prin vis:

  — Ai venit?

  — Desigur! Şopti ea, mirată. Nu ne învoisem aşa?

  — Sunt tare mulţumit, răspunse el, vorbindu-şi mai mult propriilor lui gânduri, decât celor ce-i spunea ea.

  — Şi eu sunt mulţumită, şopti Gillonne, fără să ştie tocmai bine cele ce zicea, atât de ciudată îi părea ţinuta lui Malingre.

  „Să fi înnebunit oare? Se gândi Gillonne. S-au mai văzut întâmplări de astea. Simon era ambiţios şi se prea poate că părerea de rău de pierderea situaţiei, de pe lângă monseniorul Valois, umilirea trebuinţei de a fugi şi prăbuşirea visurilor lui… Dar, parcă, ne-am dat întâlnire aici, tocmai ca să fugim… poate că nu e prudent să întârziem aşa.” Şi cu glas tare, femeia urmă:

  — Dar spune-mi… eu nu-ţi văd comoara… cu toate astea pe a mea am adus-o… şi ar fi, poate, prudent să începem împărţeala cât mai iute.

  — Comoara mea? Zise Malingre, care păru că se deşteaptă dintr-un vis. N-am dezgropat-o încă.

  — Ah! Făcu Gillonne.

  Şi ochii ei se înrăutăţiră, mâinile i se încleştară pe casetă, ca pentru a o apăra.

  — Dar… nu face nimic, Gillonne mea, putem totuşi să verificăm ce e într-a ta… mă voi duce pe urmă s-o dezgrop pe a mea.

  — De ce să nu te duci chiar acum, Simone? Astfel, vom face o singură operaţie.

  — Nu te teme! Într-adevăr n-o să fie decât o operaţie. Ia să vedem caseta asta, frumoasă…

  — Nu-ţi dau nimic până când n-oi aduce aici, în faţa mea, propria ta comoară.

  — Cum, te temi până la atâta, de mine? Asta e rău… ştii tu? Ţine punga pe care ţi-am arătat-o azi dimineaţă… uite ce frumoşi galbeni, Gillonne… Şi ştii? Am numărat-o! Vrei să-i vezi şi tu? E aur bun, de calitate bună, au greutatea… Sunt chiar cu efigiile regelui Philippe, Dumnezeu să-l ierte! Dar care era un prost bătător de bani. Poţi să te uiţi Gillonne, poţi să-i verifici, să-i numeri! Eu nu sunt ca tine… am încredere.

  La vederea aurului aceluia aşezat în faţa ei pe o masă, la îndemâna ei, Gillonne nu putu să reziste ispitei.

  Ea dădu drumul lădiţei ca să-şi vâre degetele ascuţite în maldărul de monede care o fascinau şi începu să le privească, să le pipăie şi să numere.

  — O sută? Oftă cu voluptate Gillonne. Sunt o sută de monezi de aur.

  — Niciuna mai puţin! Zâmbi Malingre. Le numărasem eu? Ce crezi? Hei! E o sumă frumoasă… nu-i aşa?

  Apoi, cu o deznădejde grozavă, el urmă:

  — Şi când te gândeşti că jumătate din aurul acesta e al tău! Ce ai să faci cu toţi banii ăştia?

  Într-adevăr, el părea atât de disperat încât ea simţi pierindu-i neîncrederea.

  — Atunci Simone, dacă jumătate din aurul ăsta e al meu, pot să-l iau?

  — Îndată, Gillonne, după ce vom vedea şi ce e în caseta ta.

  — Bine! Mârâi baba. Atunci du-te şi dezgroapă-ţi comoara, căci, îţi jur că atât timp cât n-o fi aici pe masa asta, n-ai să te atingi de casetă.

  — Şi eu îţi spun că am să m-ating, urlă Malingre, care se repezi la ea cu pumnalul în mână.

  Dar, spre marea lui uimire, Gillonne lăsă să-i ia lădiţa fără mare împotrivire.

  Şi, pe când Malingre, triumfător, punea lădiţa pe masă, zgripţuroaica se apropiase de fereastra din spatele ei şi, căutând în sân, scoase un fluier pe care-l duse repede la gură.

  În vremea asta, Malingre căuta să deschidă preţioasa casetă, dar observă că era închisă cu cheia… Se apropie ameninţător de Gillonne şi zise cu vocea răguşită:

  — Cheia! Dă-mi cheia!

  Foarte liniştită, ea i-o azvârli.

  Dânsul o prinse în zbor şi o vârî iute în broască. În clipa când era să ridice capacul, Gillonne îi zise liniştită:

  — Înainte de a deschide, vrei să mă asculţi un minut? E în interesul tău, zise ea repede; gândeşte că lădiţa e în mâna ta… Poţi aştepta o clipă.

  Numai atunci el păru că observă atitudinea tovarăşei sale.

  Până atunci, gândul de a stăpâni comoara îl făcuse să piardă noţiunea lucrurilor. Avu impresia trecătoare că bătrâna îi pregătise vreo festă murdară şi toată atenţia i se încordă, ca să ghicească şi să zădărnicească cele ce femeia ar fi pus la cale.

  Nu mai deschise caseta ci, trăgându-se de nas, după cum obişnuia sa facă atunci când se gândea, răspunse cu glas batjocoritor:

  — Voi aştepta cât vei voi, scumpa mea Gillonne… Vorbeşte! Avem vreme.

  — Atunci, ascultă! Îţi închipui, cred, că te cunosc destul de bine, dragă Simone şi, cunoscându-te, am luat oarecare mici măsuri de prevedere înainte de a veni aici.

  — Ia vezi frate! Şi… care sunt acele precauţii scumpă Gillonne? Zise Malingre, deja îngrijorat.

  — Am să ţi le spun. Am pus să mă urmeze patru oameni, căci şi eu, Simone, am oamenii mei pe care-i am în mână şi care-mi sunt supuşi orbeşte în unele cazuri. Oamenii aceia sunt prin apropiere şi, la întâia chemare cu fluierul acesta, se vor repezi încoace şi, cum sunt şi zdraveni, şi înarmaţi, orice împotrivire din partea ta ar fi deşartă.

  — Bree! Se gândi Malingre, care se trăgea de nas din ce în ce mai tare, într-adevăr, ar fi trebuit să prevăd că ciuma asta o să ia măsuri să se apere.

  Şi urmă tare:

  — Da, dar înainte ca cineva să-ţi sară în ajutor, aş putea să vâr în tine vârful lamei acesteia.

  — Nu-i sigur… şi, apoi, dacă oamenii mei nu mă găsesc în viaţă, te vor zdrobi, fără milă… Ţi-o spun: omorându-mă te condamni singur la moarte… Ai vrut să-ţi legi soarta de a mea, am făcut ca tine: mi-am legat şi eu soarta de-a ta.

  — Drace! Are dreptate! Se gândea Malingre, trăgându-se mereu de nas.

  — Şi nu s-a isprăvit, încă! Dacă fluier de două ori din fluierul ăsta, unul dintre oameni aleargă pe dată la Temple şi-i cheamă pe oamenii monseniorului care pun mâna pe tine şi te dau pe mâna lui să facă el ce-o şti cu tine. În vremea asta, ceilalţi trei sosesc şi mă duc într-un loc sigur… Ei! Simone, am aranjat bine lucrurile?

  Tot ceea ce spunea era riguros, exact.

  Într-adevăr, ea îl cunoştea prea bine pe Simon Malingre şi, plecând de dimineaţă înfuriată, era încredinţată că Malingre ar putea să pună mâna pe ea şi s-o dea contelui de Valois, dacă nu i se supunea şi nu venea cu tot ce avea la întâlnirea fixată, la ora la care se înţeleseseră.

  Şi de ce adică ţinea atât de mult Malingre ca să-şi aducă comoara? Ca s-o despoaie cu totul de bani. Asta-i părea vădit.

  Pornind de la gândurile acestea, lucrurile se simplificau pentru ea şi nu mai era vorba decât să-şi ia măsurile de apărare, să fie mai îndemânatică şi mai şireată decât el şi să-i facă întocmai, după cum şi el avea de gând să-i facă, să-i ia absolut totul…

  Chiar la palat, ea se învoise cu patru vlăjgani din garda contelui, care-i erau devotaţi, bineînţeles… pe cât le îngăduiau firea.

  Şi, apelând la devotamentul acela aţâţat de răsplata câtorva monede de argint, iată ce obţinuse de la ei şi ce plan făcuse: Ea să se ducă la ceasul fixat cu toţi banii ei, urmată de oameni aceia, la grădiniţa cu trandafiri. Apropiindu-se de casa aceea, le-ar arăta un loc unde ar trebui să stea de pază şi dânsa ar intra singură. Acolo, în faţa lui Simon, ea şi-ar desface comoara, ar împărţi-o la nevoie, s-ar lăsa s-o jefuiască, apoi, când ar fi totul sfârşit, când ar sosi momentul despărţirii, ar da alarma, oamenii ar sări asupra lui Simon şi, într-o clipă, l-ar lega burduf. După aceasta, ei s-ar retrage o oră.

  Singură cu Malingre, legat straşnic, ea şi-ar lua averea, cum şi pe aceea a lui Malingre şi s-ar duce într-un loc ascuns cunoscut numai de ea şi pe care şi-l pregătise de mai multă vreme. O oră după plecarea sa, oamenii s-ar înapoia, l-ar lua pe Malingre pe umeri şi s-ar duce drept la conte, istorisind o poveste pe care le-o spusese dânsa şi, în urmă căreia, contele la sigur le-ar da o groază de bani, de data asta nu de argint, ci chiar de aur.

  Iată ce închipuise Gillonne şi ce nu-i spunea lui Malingre.

  Din nenorocire, ea nu prevăzuse că Simon şi-ar împinge îndrăzneala şi reaua credinţă până a nu-şi scoate banii la iveală şi lucrul acela neaşteptat, împreună cu frica de a vedea că i se smulge averea, precum şi cu zorul prea mare ce-i da, o făcură să se zăpăcească puţin şi făcu greşeala de a-i pomeni lui Malingre, de precauţiile pe care le luase.

  Şi tot de aceea, văzându-se ameninţată, nu-şi chemase oamenii ei, căci tot gândul tindea acum să-l facă pe Malingre să-şi dezgroape comoara… comoara aceea pentru stăpânirea căreia nu se temuse să se expună şi pe care voia ea s-o aibă, numai orice ar fi fost… răzbunarea-i fiindu-i asigurată.

  Pe când îşi dădea explicaţiile, Malingre se trăgea tot mai tare de nas, ceea ce, la el, era semnul unui plan, pe care-l urmărea.

  În vremea asta, Gillonne avu o idee pe care o crezu minunată şi pe care executând-o, l-ar face, la sigur, pe Malingre să se hotărască să-şi scoată propria lui comoară. Aşadar, începu:

  — Vezi, Simone, că sunt tot atât de şireată ca şi tine şi mai prevăzătoare chiar, decât eşti tu… Ţi-am dovedit că sunt cea mai tare şi ar fi primejdios pentru tine să încerci să mă înşeli sau să mă atingi, măcar, cu vârful degetului.

  — E adevărat! Oftă Malingre plouat, eşti mai tare decât îmi închipuiam!

  — Sunt încântată să te aud vorbind aşa! Acum, am să-ţi dovedesc că e mai bine să ne purtăm cinstit unul cu celălalt, să facem o împărţeală dreaptă şi cinstită a banilor noştri şi să ne despărţim prieteni. Vrei, Simone?

  — Trebuie! Zise Malingre oftând.

  — Ei bine! Eu îţi voi da o dovadă strălucită de cinstea mea. În urmă, cred că nu vei mai sta pe gânduri ca să-mi arăţi comoara ta.

  — Ce vrei să faci? O întrebă curios Malingre.

  — Am să-ţi spun…

  Şi ea tăcu puţin ca şi cum cuvintele ce trebuia să le grăiască ar fi trebuit să-i jupoaie buzele.

  — Iată! O să deschizi caseta… cu toate că ştiu ce e în casetă până la ultimul sfanţ… Vom face două părţi egale (Doamne ce rău îmi este!) vei lua… (mă înăbuş) şi vei lua jumătate… (Maică Precistă… mor) care-ţi vine de drept.

  — Ei aş! Tresări Malingre, minunat de n-ar fi nimica asta, la care nu se aştepta. Acum? Îndată?

  Şi făcu gestul de a deschide caseta.

  Dar Gillonne, care nu era atât de moartă, cum zicea, îl opri repede, apropiind fluierul de buze şi strigând:

  — Un minut! Un minut! Vreau şi eu să număr… Apoi, mai sunt cei o sută de galbeni pe care i-ai pus pe masă, şi trebuie să iau jumătate din ei.

  — Aşa-i! Gemu Simon care părea dispus să-i facă toate concesiile. Ei bine, vino de numără cu mine.

  — Vezi, frate! Şi cine-mi spune că, fiind lângă tine, n-o să-mi înfigi, pe furiş, pumnalul în burtă?

  Zicând aşa, ea arăta cu degetul pumnalul şi sabia cu care era înarmat Malingre.

  — Ciuma dracului! Se gândeşte la toate, mormăi Simon.

  — Nu! Nu! Nu sunt atât de posomorâtă… Uite, vezi tu perdeaua aia? Da… aruncă-ţi acolo pumnalul şi sabia.

  Malingre şovăi puţin, apoi, fără un cuvânt, el aruncă amândouă armele în locul arătat de ea.

  Atunci amândoi se apropiară de masă. Ca să poată mânui aurul care o fermeca, Gillonne dăduse drumul fluierului afurisit, care rămăsese atârnat de gâtul ei, cu un lanţ subţire.

  Goliră mai întâi lădiţa, apoi, după ce numărară, începură să facă maldăre.

  — Sper, zicea Gillonne, că asta e o probă de încredere… după asta nu te vei mai împotrivi să-ţi împărţi şi aurul tău.

  — Ţi-o jur, răspundea Malingre, pe care nu-l costau scump jurămintele. Îţi jur că, după ce vom sfârşi, mă voi duce să-mi dezgrop caseta mea.

  Şi amândoi urmară operaţia, tăcuţi, fiecare pândindu-l pe celălalt, fiecare întârziind cât mai mult cu putinţă, cu mânuirea aurului aceluia. Totul se petrecu aproape bine cât timp nu făcură altceva decât să numere.

  Dar lucrurile începură să se cam încurce când ajunseră să-şi împartă banii. Gillonne începu să urle, pretinzând că Simon îi şterpelise un fişic.

  Malingre urla şi mai tare, îşi smulgea părul din cap, jura că dimpotrivă ea îl despuia şi îi şterpelise nu numai un fişic, ci… mai multe.

  Amândoi erau foarte mâniaţi, gesticulau, îşi aruncau priviri scânteietoare, păreau că au uitat tot ce-i pe pământ şi stăteau gata să se ia la bătaie.

  Operaţia împărţelii trebui să fie reîncepută. Dar din nou izbucniră urletele.

  — Bandit! Hoţ! Îţi spun că mă furi! Iar mă furi… Nu te-am văzut eu? Uite, acolo… ai ascuns un galben. S-o luăm de la început, strigă Gillonne, împrăştiind fişicurile.

  — Să reîncepem! Fie! Ţipă Malingre. Dar bagă de seamă să nu mă furi ca adineauri că… Ah! L-am apucat!

  Ce apucase? Fluierul…

  Malingre înadins împrăştiase fişicurile ca s-o necăjească pe Gillonne şi s-o zăpăcească.

  Hipnotizată aceasta, la vederea aurului se înviorase încetul cu încetul şi căzuse în cursă. Uitând orice prudenţă, Gillonne se aplecase, se culcase aproape peste masă luând în braţe aurul, ca să nu se mai apropie Malingre.

  În mişcarea aceea, fluieraşul atârnat de lanţ se mişcă într-o parte şi-n alta.

  Malingre, care n-o pierdea din ochi, întinsese mâna şi apucase fluierul.

  Maşinal, Gillonne se dăduse înapoi. Simon trăsese de lănţişor care, nefiind tare, se rupsese şi fericitul fluier rămăsese în mâna lui.

  — Ah! Ah! Izbucni Malingre, triumfător, băgând repede fluierul în buzunar, ce zici de asta, scumpa mea Gillonne? Acum cheamă-ţi păzitorii… Ah! Ah! Ah! Ai fi tu tare, Gillonne, dar eu sunt şi mai tare ca tine! Ah! Ah! Ah…

  Gillonne rămăsese încremenită.

  Toate măsurile pe care le luase cu atâta pricepere, i se dărâmau într-o clipă.

  Acum, era în mâna duşmanului ei cu mâinile şi picioarele legate.

  Într-adevăr, acesta, după ce ascunsese fluierul, se repezise la pumnal şi la sabie, şi le luase înapoi înainte ca Gillonne să se fi dezmeticit.

  — Ei bine, Gillonne, ce zici? Te ţin bine? Dar eu sunt băiat bun şi-am să-ţi dau o probă de încredere… Uite aurul care e acolo, iată! Poţi să-l numeri şi să-l pui la loc în casetă, te las să faci singură treaba asta. Vezi că am încredere în tine! Nu? Nu vrei? O să trebuiască să fac singur lucrul ăsta. Faci rău, vezi tu? E atât de plăcut să mânuieşti monedele astea, frumoase, de aur!

  Şi, vorbind astfel, cu pumnalul într-o mână, Malingre punea la un loc aurul în casetă, pe care o închidea, zicând:

  — Iaca, s-a sfârşit. Vezi? Când omul e cu judecată, nu se ceartă.

  Cu toate astea, Gillonne îşi venea în fire binişor şi se căznea să judece cu sânge rece starea primejdioasă în care se afla.

  — Ia spune-mi, drăguţa mea, ţi-aduci aminte de ziua aceea, când ţi-am suflat câţiva galbeni? Eh! Eh! Maldărul pe care-l vezi e mult mai considerabil decât acela, de atunci.

  — Ai fi în stare, Simone, să-mi iei totul?

  — Desigur, Gillonne, c-o să fiu în stare.

  — Dar e cu neputinţă! Haide, lasă-mi cel puţin câţiva galbeni. Dă-mi cel puţin banii de argint. Să-mi iei toată comoara? Dar, vrei să mă omori? Hoţule! Banditule!

  — Eh! Eh! Poate chiar asta şi vreau.

  — Ascultă, dragă Simone, e peste putinţă ca tu să vrei să mă ucizi în chip atât de îngrozitor. Eram doar prieteni, Simone. Trebuia să ne căsătorim. Ai uitat?

  — N-am uitat! Eram foarte buni prieteni, aşa de buni, încât ai pus să mă aresteze şi să mă azvârle într-una din cele mai întunecoase temniţe ale contelui de Valois, temniţă de unde nu trebuia să fiu scos decât ca să mă ducă să fiu ars de viu, spre marea ta bucurie căci tu-mi orânduiseşi execuţia aceea frumoasă.

  — Hristoase, Dumnezeule! Se gândi Gillonne, mi se pare că mi-a sosit ceasul de pe urmă. El mi-a scăpat din mână, eu n-o să mai scap dintr-a lui.

  Şi urmă tare:

  — Dar ai scăpat din temniţă, ai ieşit mulţumită mie, care am venit să te scot de acolo…

  — Da, da! Cred şi eu, veniseşi să te bucuri de agonia mea şi să-mi smulgi taina ascunzătorii comorii mele. Şi dacă am ieşit din temniţă, e pentru că am fost mai şiret decât tine şi nicidecum de pe urma mărinimiei sau căinţei tale.

  — Dar, Simone, nu era decât o glumă ca să te sperii, să te păcălesc. Doamne! Acum nici nu mai poţi glumi cu prietenii.

  — Bine! Să zicem că nu era decât o glumă cam ciudată, nu-i vorba e gluma pe care n-ai mai apucat s-o faci?

  — Desigur că nu, scumpul meu Simon. Căci, în fond, te iubeam prea mult, ca să-ţi fac rău cu tot dinadinsul.

  — Da, da, mă iubeai mult! Fără îndoială că pentru asta uite! Nu mai târziu decât aseară, te-am auzit pe când mă denunţai monseniorului. Astfel că, dacă nu ştiam să-mi conduc barca, în dimineaţa asta aş fi în vreo temniţă zdravănă, iar tu ocupată să scormoneşti grădina asta ca să dai peste comoara mea.

  — Îngeri, sfinţi, din Rai! Ştie tot! Sunt pierdută!

  — Cred că ştii! Gemu Malingre, rece. Voiai să pui mâna pe banii mei. I-am luat pe ai tăi, şi-i ţin bine! Voiai să mă dai pe mâna contelui, te ţin eu în mâna mea şi nu-mi vei scăpa.

  — Păcătosule! Câine! Afurisitule! Cum poţi să chinuieşti o femeie aşa!

  — Tu, o femeie? O furie, ieşită din iad. Da!

  — Ia seama la iadul de care vorbeşti… O să ajungi acolo, să arzi veşnic.

  — Treanca-fleanca! Vom simţi mai târziu treaba asta. Ia să vedem, dulcea mea Gillonne, cum vrei să te ucid?

  — Nu vreau să mor! Nu vreau!

  — Vrei să te ard? E aici o vatră splendidă. Nu? Ai dreptate! Ar dura prea mult şi n-am vreme.

  — Simone, dacă mă ucizi, voi fi răzbunată.

  — Vezi, frate! Şi de cine?

  — De oamenii care mă aşteaptă. Dacă nu mă văd ieşind înainte de miezul nopţii, vor intra ei în casă.

  — Ei aş! Ştii că-ţi luaseşi bine toate măsurile! Dar lasă, nu-s încă unsprezece ceasuri. Înainte de sosirea lor, voi fi departe. Ia să vedem, dacă ţi-aş vârî pumnalul în piept, ai spus-o singură, vremea trece… nu? Ah! Eşti cam dificilă… Dacă-i aşa, ca să sfârşim, am să te spânzur. Da! O să fie mai lesne.

  — Să mă spânzuri? Aici? Bolborosi Gillonne, care mai nădăjduia încă în vreo minune.

  — Aici, vezi bine!

  — Dar n-o să poţi să mă spânzuri aici. N-ai nimic pentru lucrul ăsta, urlă nenorocita, care se gândea: „Dacă vrea să mă spânzure, după cum zice, va fi silit să mă ducă în grădină şi atunci voi striga cât voi putea şi m-or auzi oamenii mei. Poate am să scap, aşa”.

  Dar Malingre, ca şi cum ar fi avut putinţa să-i citească gândul, îi zise, râzând:

  — Nu, nu e nevoie să mergem în grădină, pentru asta. Nimeni nu te va auzi ca să-ţi vină în ajutor, căci nu vom ieşi de aici.

  — Oh! Demonul! Murmură nenorocita. Îmi ghiceşte toate gândurile.

  Cu pumnalul mereu în mână, Malingre se apropiase fredonând de o perdea atârnată în faţa unei ferestre şi trăsese perdeaua.

  — Priveşte Gillonne, dacă nu sunt om chibzuit. Vezi ce funie frumoasă şi nouă ţi-am ales? Eh! Eh! M-a costat trei franci… Dar nodul ăsta? Nici chiar călăul nu poate face altul mai bun. Şi macaraua de sus, din tavan, pe care am pus-o chiar eu… Crezi că-i solidă? Dar belciugul de colo, de lângă fereastră ca să agăţ funia când te vei legăna de capătul ei. Oh! N-am uitat nimic şi nu m-am uitat la cheltuială.

  — Iartă-mă, Simone! Iartă-mă!

  Drept răspuns, Malingre începu să cânte mai tare, ducându-se sa ia un scaun de lemn pe care-l aşeză în faţa funiei, zicându-şi: Aici voi sta destul de bine ca să văd cum o să se strâmbe de capătul funiei.

  — Iertare! Urlă din nou Gillonne, căzând în genunchi.

  Cu sânge rece, înţepând-o cu vârful pumnalului şi arătându-i funia cu degetul, Simon porunci:

  — Mergi înainte!

  Simţind înţepătura, Gillonne scoase un urlet groaznic, totuşi nu mişcă.

  — Mergi înainte! Repetă Malingre, vârându-i mai adânc în piept vârful armei.

  Atunci, nefericita Gillonne sări în sus şi, despletită, zăpăcită, aproape nebună, se îndreptă spre funie de-a-ndărătelea, împinsă de vârful pumnalului care o înţepa ori de câte ori încerca să se oprească.

  Şi Malingre cânta cât îl ţinea gura un cântec macabru, în care era vorba tocmai de spânzurătoare, de călău şi de o funie bine unsă. Gillonne ajunse până la scaun.

  — Suie-te! Ordonă glasul poruncitor al lui Malingre, care trăsese perdeaua în urma lui ca şi cum s-ar fi temut ca vreun ochi indiscret să nu se bucure de acel spectacol îngrozitor, cu care voia să se desfete singur.

  Ideea-i fu cât se poate de nenorocită căci, dacă nu trăgea perdeaua, ar fi putut vedea unul din dulapurile uriaşe care împodobeau camera, deschizându-se binişor şi o umbră ieşind repede de acolo, închizând dulapul, sărind asupra casetei rămasă pe masă, apucând-o şi, după ce sări, închizând-o pe dinafară. Dar Simon era prea vesel şi prea ocupat în dosul perdelei ca să mai vadă cele ce am povestit cititorului.

  În faţa nehotărârii foarte de înţeles a Gillonnei, Malingre repetă, apăsând vârful pumnalului, cu ton poruncitor:

  — Suie-te!

  Şi femeia se sui pe scaun şi, ridicând maşinal ochii spre cer, poate într-o ultimă rugăminte, văzu nodul funiei care se legăna încet deasupra ei şi scoase un geamăt îngrozitor, aplecând repede capul ca să scape de nodul fatal.

  Liniştit, căutând ca un nebun, Malingre îi trecu nodul în jurul gâtului fără ca ea să aibă puterea să încerce vreo împotrivire, luă capătul funiei agăţată de cuiul pe care-l arătase, îl suci pe mâinile lui de mai multe ori şi se duse să se aşeze pe scaunul pe care şi-l pregătise, în faţă.

  — Aşa! Acum să vorbim ca doi prieteni. Ţi-aduci aminte, scumpă Gillonne. Hei! Ce te-a găsit? Nu te mai răsuci atâta! Căţea, ce eşti!

  O zguduitură puternică îi curmă insulta care era gata să-i iasă din gură, trântindu-l jos pe un scaun, cu mâinile înfăşurate pe după frânghie, căreia nu-i dăduse drumul.

  Iată ce se întâmplase:

  În picioare pe scaun, cu capul trecut în laţ, sub impresia grozavă în care se afla, Gillonne simţise cum se sfârşea încet, încet şi de frică leşinase.

  Natural, corpul, fără putere, începuse să se legene, ceea ce motivase exclamaţia lui Simon: „Nu te mai răsuci atât!” Apoi, scaunul se răsturnase şi Gillonne se pomenise atârnată de funia de care Malingre se agăţă fără voia lui.

  Nenorocita Gillonne se spânzurase singură. Făcând o sforţare, Malingre se repezi la pironul în jurul căruia el legă cât mai zdravăn frânghia care-i curma mâinile. Apoi, se aşeză în faţa corpului victimei sale şi o privi cu o bucurie sălbatică. Spânzurata se zbătea în gol. Degetele ei căutau să se agaţe instinctiv de nodul care o gâtuia, vinele ei se umflară, ochii îi ieşeau din orbite, limba-i atârna din gura fără dinţi. Era înspăimântătoare la vedere, şi această impresie i-o produse şi lui Malingre, căci acesta scutură din cap, zicând tare, ca şi cum ea l-ar mai fi putut auzi:

  — Cu toate astea aveam să-ţi spun multe lucruri… Până la ultima-ţi suflare, ai găsit mijlocul să mă păcăleşti? Dar asta va fi ultima dată… Hei! Nu erai frumoasă nici vie, dar acum… eşti groaznică! Uite, nici nu te pot privi. Şi, Malingre trecu de partea cealaltă a perdelei.

  Capitolul XXVII Simon Malingre trece din uimire în uimire.

  Malingre îşi aşeză sabia şi pumnalul pe un scrin şi scoase de sub haine alt pumnal cu lama scurtă, dar foarte lată.

  Pe când se îndeletnicea liniştit cu treaba asta, mormăia:

  — Maimuţa îndrăcită, mi-a jucat renghiul şi-a murit înainte să-i fi spus tot ce aveam pe inimă! Lasă! Mai bine să nu mă mai gândesc. De azi încolo n-o să-mi mai joace astfel de feste… S-a terminat! Acum, haidem să dezgropăm iute comoara şi să fugim! În curând casa asta poate să-mi devină primejdioasă! He! He! Iată-mă şi cât se poate de bogat! Averea Gillonnei e frumuşică! He-he!

  Ideea averii Gillonnei îl făcu, natural, să-şi întoarcă capul spre locul unde pusese caseta.

  Dar, rămase cu gura căscată, cu ochii holbaţi de mirare: caseta pe care o lăsase pe masă, câteva minute mai înainte, nu mai era acolo.

  Se frecă la ochi, ca pentru a se încredinţa că era treaz şi zise tare:

  — Haide-hai! Nu dorm… Doar acolo lăsasem caseta!

  Şi începu să scotocească peste tot, întorcându-se întruna şi fără voia lui, la masă, vorbind tare fără să bage de seamă, repetând mereu:

  — Cu toate astea am lăsat-o acolo… acolo… sunt sigur… nu dorm n-am înnebunit!

  Şi mereu îşi reîncepea cercetările în vreme ce începu să-l pătrundă o spaimă misterioasă de dispariţia aceea drăcească. Fără să-şi dea seama, începu să se teamă de a se mai apropia de perdeaua în dosul căreia o spânzurase pe Gillonne.

  După câtva timp de căutări zadarnice, spaima îl cuprinse într-atât, încât nu mai îndrăznea nici să privească perdeaua, în dosul căreia o vedea – în gând – pe Gillonne râzând diabolic şi scoţând o limbă lungă, lungă…

  Şi gândul că moarta se răzbunase furându-i comoara, se înrădăcină în creierul lui cu o tenacitate şi o putere atât de mare încât nu putu să nu şi-o manifeste în gura mare:

  — Mii de draci! Strigă el. Ai crede că sufletul păcătoasei a venit să mă fure chiar din ochi!

  Dar nu-şi sfârşise fraza şi începu să tremure din tot corpul, părul i se făcu măciucă şi simţi că înnebunea de frică…

  Într-adevăr, din dosul perdelei căreia îi întorcea spatele, neîndrăznind să se mai uite într-acolo, de după perdea o voce, chiar glasul Gillonnei, a Gillonnei pe care o spânzurase cu mâinile lui de un sfert de oră, începu să-i vorbească:

  — Ai spus bine, Simone… Eu mi-am luat averea înapoi… Ah! Ah! Ah! Nici moartea nu mă poate despărţi de aurul meu iubit, de comoara mea pe care-o iubeam mai mult ca pe orice… Poţi să tot cauţi, n-ai să mai găseşti nimic! Mi-am luat avutul. Ha-ha-ha!

  Şi după râsul acela, care i se păru într-adevăr drăcesc, el auzi zornăitul aurului. Nebun de spaimă, stupid de mirare, tâmpit de groază superstiţioasă, el zbieră deznădăjduit.

  — Înapoi, năluco! Dacă ţi-ai luat averea înapoi, nu-ţi mai datorez nimic… Lasă-mă… Mă duc să-mi iau avutul meu şi dacă vrei să fac rugăciuni pentru tine, ei bine! Am să pun o parte din comoara mea, deoparte, pentru parastase… Dar, lasă-mă.

  Şi se repezi spre uşă, o deschise cu mâna tremurândă, se strecură afară, închise uşa cu cheia ca şi cum s-ar fi temut să nu fie urmărit de stafia aceleia pe care o ucisese. Şi, neputând să răsufle, ud de o năduşeală rece, cu picioarele moi, Malingre se rezemă de uşă, nefiind în stare să facă un pas, cu o mână ştergându-se pe frunte, cu cealaltă încercând să-şi potolească bătăile inimii.

  Dar nu şezu mult locului, sări, deodată, spaima punându-i aripi la picioare căci, de după uşă, prin gaura broaştei, vocea batjocoritoare a moartei îi striga:

  — Comoara ta, zici? Du-te, fugi, caută! Dacă vei găsi-o…

  Alergă, după cum îi poruncise moarta.

  Şi atât îi era de mare zgârcenia, încât nici nu-i trecu prin minte să fugă din locurile acelea, pe care le credea bântuite de strigoi…

  Moarta zisese: „Caută, dacă vei găsi”.

  Şi singura frică pe care-o mai simţea acum, era să nu ajungă prea târziu.

  Fugind spre colţul unde, în ajun doar, îşi îngropase lădiţa, Malingre ofta mereu:

  — De n-aş ajunge prea târziu! De nu m-ar fi prădat, păcătoasa!

  Şi, scormonind pământul cu jungherul pe care-l ţinea în mână, urmărit de teamă, repeta întruna aceleaşi fraze. Cu toate astea, săpase o groapă destul de adâncă! I se părea că ar fi trebuit să fi dat de lădiţă.

  Se temea îngrozitor să nu vadă apărându-i fantoma Gillonnei; i se părea că o să-i audă din nou batjocurile macabre şi vocea ei ironică, zicând:

  — N-ai să găseşti nimic! Am luat-o!

  Cu toate astea, el se încăpăţâna şi nu se gândea să fugă. Era lac de năduşeală, făcea spume la gură, care i se schimonosea într-o strâmbătură îngrozitoare… dintre buzele subţiri şi decolorate îi curgeau balele, ochii îi ieşeau din cap. Era groaznic, acoperit de noroi şi de sânge, căci, în zorul pe care-l punea să scormonească pământul cu mâinile, se rănise singur. Era sfârşit de puteri şi trebui să se oprească să mai răsufle căci se îneca. Cu toate astea, nu-i venea gândul să fugă.

  Îşi voia banii lui, cu orice preţ, de-ar fi trebuit chiar să cadă trăsnit peste lădiţa lui. Voia aurul şi… îl va avea!

  Simon se odihni puţin, apoi îşi reîncepu munca încăpăţânată. Groapa era atât de adâncă încât era silit să intre tot în ea ca să poată săpa înainte.

  Şi, cu toată groaza pe care i-o inspiră un astfel de gând, trebui să recunoască şi să-şi zică… c-a ajuns prea târziu. Se opri, se aşeză cu picioarele atârnându-i în groapă şi începu să plângă.

  — M-a prădat, păcătoasa! Mi-a luat tot!

  Şi deznădejdea îi era atât de adâncă, atât de grozavă, încât nu se mai gândea la altceva. Aşadar, cum repeta poate pentru a suta oară „Prea târziu! Păcătoasa m-a furat!”, o mână îl apăsă pe umăr şi o voce batjocoritoare strigă:

  — Eh! Dar e chiar tovarăşul meu, Simon Malingre! Dar bine, ce faci aici, la ora asta?

  Malingre îşi îndreptă o privire tâmpită asupra noului sosit şi-l recunoscu pe Lancelot Bigorne.

  Întâlnirea era supărătoare pentru el, căci Bigorne avea de răfuit o socoteală cu el, şi probabil că nu era să-l lase să-i scape o astfel de ocazie.

  Totuşi, Simon era atât de prăpădit, încât nici nu se gândi la lucrurile astea şi nici nu se miră că-l văzu acolo pe Lancelot Bigorne. Cu mintea numai la disperarea şi la ideea lui fixă, el arătă groapa şi zise jalnic: „Păcătoasa m-a prădat!”.

  — Ai fost furat, tovarăşe? Dar, la dracu, nu e un motiv să urli ca un viţel la abator… Nu se scoală lumea din somn aşa, afurisitule! Haide, ridică-te şi urmează-mă.

  Cuvintele astea, spuse cu glas aspru, începură să-l dezmeticească puţin pe Malingre din amorţeala lui.

  În sfârşit, îl recunoscu pe Bigorne. Memoria începu să-i revină odată cu aducerea aminte, începu să i se trezească şi conştiinţa situaţiei primejdioase în care se afla. Se sculă după cum i se cerea, privind în juru-i ca să se încredinţeze dacă nu-i era cu putinţă să fugă.

  Din nenorocire, avea de-a face cu om priceput şi Lancelot, având motive temeinice de a nu se încrede în el, îl ţinea bine de guler şi înainte chiar ca Simon să fi făcut vreo mişcare, îi luă pumnalul, zicând:

  — Dă încoace jucăria asta, aşa e sigur că nu se va întâmpla nici un accident. Acum, mergi înainte, de bună voie, dacă nu vrei să te împing cu vârful săbiei mele.

  Malingre trebui să se supună şi să se urnească din loc. Dar când văzu că Lancelot voia să-l facă să intre în sala unde o spânzurase pe Gillonne, spaima de stafie îi cuprinse mintea zdruncinată de emoţiile prin care trecuse şi se înţepeni pe picioare zicând cu glas rugător:

  — Nu, nu acolo! Nu acolo!

  — Uite, frate! Zâmbi Lancelot batjocoritor. Şi de ce adică… nu acolo? Vom fi foarte în voie ca să stăm de vorbă! Grăind aşa, el deschise uşa, pe când Malingre se văita:

  — Nu acolo… Ea mă aşteaptă… o să mă ia şi pe mine, după cum mi-a luat averea.

  — Baţi câmpii, cumetre! Îl curmă Bigorne, care-l împinse de zor în odaie şi trase zăvoarele în urma lui.

  După ce sfârşi, Lancelot îl îmbrânci pe nenorocitul Malingre, care clănţănea din dinţi, pe un scaun. Apoi se aşeză liniştit în faţa lui şi zise netulburat.

  — Acum… să vorbim. Dar nu căuta să-mi scapi, ar fi vai de pielea ta! Orice fugă nu e cu putinţă, de altfel.

  Suntem nevoiţi să spunem că bietul Malingre nici nu se gândea la aşa ceva.

  Malingre se aştepta să vadă apărând stafia în orice clipă, să o simtă punând mâna pe el şi fugind cu dânsul, drept în fundul iadului, unde desigur ea era chiar pe jar. Iată la ce gândea Simon, dar Lancelot Bigorne nu putea să-i ghicească gândurile.

  — Ia spune-mi! Începu Lancelot Bigorne. Tu eşti dracul? Cum? Te închid cu cheia la Curtea Minunilor şi te găsesc la Temple, unde soseşti la punct ca să faci să ni se zădărnicească o întreprindere care mă costase atâtea griji şi greutăţi, ca să nu mai vorbesc de primejdii. Ah! Pezevenghiule, vrei să ne dai pe toţi pe mâna stăpânului tău? Dar ştii că eşti şarpe primejdios, bre Malingre?

  Malingre nu răspunse… pentru că nici nu auzise. Era aproape nebun şi se gândea întruna la fantasma lui. Neprimind nici un răspuns, Lancelot urmă:

  — Deoarece ai jurat să ne pierzi, ceea ce ai face, la sigur daca ţi-aş da drumul, neavând poftă să fiu omorât de tine, pentru că te am în mână, am să-ţi sucesc gâtul ca unui pui de găină… sau, mai bine… nu. Am să te spânzur, chiar aici.

  — Să mă spânzuri, aici? Tresări Malingre, care auzise ca într-un, vis.

  — Da, păcătosule! Aici chiar. În dosul perdelei aceleia!

  Malingre începu să râdă:

  — Ei aş! Ce râzi de asta?

  — Să mă spânzuri? Urmă Malingre, care râdea într-una. Asta nu! Locul l-a luat altcineva înaintea mea! Ea e acolo… ea!

  — Bine! Bine! Văd eu meteahna ta, zise Lancelot, care crezu că începe să priceapă.

  Şi, sculându-se, se duse să tragă perdeaua. Dar Malingre îşi astupă ochii cu pumnii şi se aruncă la pământ, văitându-se.

  — Dracu să-l ia de fricos! Scrâşni Lancelot. Ştiam eu, că-i e frică.

  Şi, îndreptându-se spre Malingre, îl ridică în sus, îl întoarse spre perdea şi-i zise, arătându-i locul cu mâna:

  — Uită-te, dacă nu-i acolo tot ce trebuie ca să te spânzur frumos.

  Malingre privi, într-adevăr şi rămase cu gura căscată de mirare.

  Funia era tot acolo, legănându-se deasupra scaunului care fusese dus la loc de o mână misterioasă; numai Gillonne, pe care o lăsase spânzurată de funie… Gillonne nu mai era acolo.

  Malingre se întreba întruna dacă în toate astea nu era vreo vrăjitorie?

  — Haide! Porunci cu asprime Bigorne. Mergi înainte…

  Şi scena care se petrecuse între Malingre şi Gillonne reîncepu între ei. Numai că, de data asta, Malingre îi luase locul Gillonnei şi Lancelot Bigorne îl înţepă pe Malingre cu vârful săbiei, şi-i arăta funia zicându-i:

  — Mergi înainte!

  Ajuns până acolo, mizerabilul pierdu noţiunea lucrurilor. El văzu, simţi, în chip nelămurit, că Lancelot îi trecea pe după gât nodul fatal. Simţi o zguduitură şi o durere grozavă în ceafă şi începu să se legene prin aer, pe când, Lancelot Bigorne râzând, strâmbându-se, scotea nişte hi-han-uri, straşnice.

  Dar, Malingre nu murise şi Gillonne asemenea.

  Lancelot Bigorne asistase, ascuns într-un dulap care împodobea sala de jos, la conversaţia lui Malingre cu Gillonne.

  El era cel care, profitând că Malingre era ocupat cu spânzuratul Gillonnei în dosul perdelei, şterpelise caseta.

  El ieşise pe fereastră, se dusese la cealaltă fereastră, de la care privise la toată scena spânzurătorii. Tot el era cel care o încredinţase pe Gillonne lui Bourrasque, care o dusese într-o pivniţă vecină cu aceea în care se găsea închis Stragildo, pe când Riquet transporta în pod caseta atât de mult râvnită de Malingre.

  El era, însăşi, acel care se luase după Malingre şi după ce-l lăsase să sape mult şi bine, îl dusese în sfârşit acolo unde se făcuse că-l spânzură ca să-l înspăimânte, apoi îl scosese de pe funie. Îl coborâse în pivniţă şi-l trântise lângă Gillonne, care desigur n-avea nici un zor de tovărăşia lui.

  Toate impresiile puternice care zguduiseră creierul nenorocitului Malingre, îl înnebuniseră. Spânzurarea Gillonnei, dispariţia casetei atât de plină de aur, lovitură prea grea pentru zgârcit, ameninţările stafiei, propria-i spânzurare, după ivirea neaşteptată a lui Lancelot Bigorne, toate fuseseră tot atâtea lovituri pe care puţine minţi ar fi putut să le înfrunte şi sub care judecata lui se prăbuşise.

  Când se deşteptă din leşinul în care căzuse, se pomeni în întunericul unei pivniţe, ca un fel de cavou. Mintea lui deja rătăcită, îl făcu pe Malingre să se creadă mort, şi-şi închipui că sufletul lui se deştepta pe lumea cealaltă. Când ochii i se obişnuiră cu umbra de-abia lămurită a temniţei sale, o văzu pe Gillonne care, înspăimântată şi ea, se ghemuise într-un colţ şi-l privea cu un fel de teamă amestecată cu o satisfacţie sălbatică. Atunci judecata lui se zdruncină cu totul şi înnebuni de-a binelea.

  În nebunia lui, locul unde se afla, cu răcoarea lui, fu pentru el purgatoriu, iar Gillonne… fantasma îndârjită împotriva lui, care voia să-l târască în Iad. Începu să arate cu degetul spre Gillonne aiurând:

  — Uite-o! Uite-o! E groaznic! Stafia! Ce mai vrei cu mine? Mi-ai luat toţi banii! Tot aurul meu iubit… Mi-ai luat viaţa… Acum, îmi vrei sufletul? Hei! Da, ca să-l duci Satanei? Fugi! Fugi! N-o să-mi iei şi sufletul… Nu! N-o să mi-l iei!

  La auzul vorbelor lui, Gillonne înţelese şi se îngrozi:

  — E nebun! Murmură ea. E nebun! Doamne Sfinte! O să mă omoare… o să mă sfâşie… Nu vreau să stau aici… Nu! E prea îngrozitor! O să înnebunesc şi eu.

  Şi înspăimântată, ea se repezi asupra uşii pe care o zgudui cu o putere grozavă, urlând ca o bestie pe care o înjunghii.

  Din nenorocire, ideile nebunului se schimbaseră. Acum îşi închipuia că trebuie să se lupte cu stafia. Unul din doi trebuind să învingă, şi mârâia ghemuit în colţul lui:

  — Ah! Vrei să mă iei? Vrei să mă duci cu tine? Dar, eu sunt un om tare! Sunt mai puternic ca tine, eu… apropie-te numai! Să te prind în mâinile mele, în gheare, şi vom vedea care e mai tare dintre noi doi; şi apoi o să trebuiască să-mi spui unde mi-ai ascuns banii… o să trebuiască să mi-i dai înapoi! Aproprie-te, numai! Apropie-te, numai!

  Şi, cum tocmai în clipa aceea, în culmea spaimei, Gillonne bătea în uşă cu amândoi pumnii, urlând, nebunul crezu că ea o să se azvârle asupra lui şi se sculă deodată, o apucă pe nenorocită pe la spate, de gât, strigând:

  — Ah, te-am prins! Acum te ţin bine! Să vedem, care o să fie cel mai tare… Ah! Ah! Aurul meu! Unde e aurul meu? Zici că e acolo? Unde? Aici? Da? Bine, bine, aşteaptă să te strâng bine de gât că te cunosc eu… eşti în stare să mă înşfaci pe la spate, când voi săpa, ca să-mi găsesc aurul! Ah! Ah! Ah! Ştiam eu bine o să te fac să mi-i dai înapoi… Ştiam eu că sunt mai tare.

  Şi nebunul dădu drumul Gillonnei.

  Dar, de data asta Gillonne murise, era sugrumată de Malingre, nebun, care-i înfipsese degetele, adevărate gheare, în gât. Fără să se mai ocupe de cadavru, nebunul se azvârli pe burtă într-un colţ al pivniţei şi începu să zgârie pământul cu unghiile. Pe când zgâria, mormăia mereu:

  — E aici aurul meu… aici l-a ascuns ea… Ah! Ah! Ah! Cum am silit-o să vorbească… Dar trebuie să caut… să mai sap pământul… E tare! Foarte tare! Dar ce-mi pasă, e pentru aurul meu, pe care o să-l găsesc.

  El scobea într-una. Degetele-i erau însângerate, dar nu băga de seamă, nu simţea nimic.

  Cu toate că parcă-şi dădu seama că treaba nu mergea iute, luă un ciob de sticlă pe care-l găsi la îndemână şi începu să scobească înainte zicând:

  — Merge! Merge mai bine! Merge mai iute!

  Multă vreme scobi aşa, cu înverşunare.

  Pământul umed se scobea lesne. El îl azvârlea în dreapta şi în stânga, unde nimerea. Sfârşise prin a face nu o gaură ci o adevărată groapă şi un multă vreme găuri pământul, mormăind:

  — O să-mi găsesc eu banii… o să-i găsesc.

  Deodată se opri şi rămase întins cu faţa la pământ în groapa pe care o săpase chiar el. Murise.

  Capitolul XXVIII Ideea lui Buridan.

  După ce aruncase la picioarele ducelui Egyptului sacii cu bani ai lui Stragildo, Jean Buridan plecase de la Curtea Minunilor. Simţea un fel de uşurare că se scăpase în chipul acela de nişte bani care erau preţul atâtor crime! E drept că Bigorne rămăsese cu banii luaţi.

  Dar tânărul îşi făgăduia să-l despăgubească de pierdere, pe cât îi sta în putere. E tot atât de adevărat că-i lăsase pe cei trei tovarăşi fără parale, fără pic de mâncare, dar era plin de încredere în imaginaţia celor trei cumetri şi nu se temea că au să moară de foame.

  Buridan se îndreptă deci, şi se îndreptă încet spre poarta Pictorilor. Acolo descălecă şi aşteptă liniştit şi surâzător ca să sosească ora când se deschideau porţile. Buridan zâmbea pentru că în mintea lui răsărea o figură care-i era foarte scumpă. Vremea trecu fără ca să bage de seamă, mulţumită convorbirii pe care o avu în gând cu Myrtille. În sfârşit, se făcu ziuă.

  Buridan încălecă iar şi, fără să se păzească, trecu poarta; păzitorii aveau ordin să aresteze orice cavaler care li s-ar părea suspect. Dar auziseră vorbindu-se de căpitanul Buridan cu atâta groază că şi-l închipuiau ca pe un bandit cu barba mare, rău îmbrăcat, cu înfăţişarea grozavă. Nu puteau crede că gentilomul acela atât de elegant, atât de surâzător şi care le zicea bună ziua cu atâta prietenie, să fie sălbaticul răzvrătit care, după ce ţinuse cap trupelor regale, fugise tocmai de la Curtea Minunilor. Deci, Buridan trecu foarte liniştit.

  În lumina soarelui care răsărea, el înaintă fericit spre câmpie, lăsând în dreapta dealul Faucon unde se înălţa spânzurătoarea şi îndreptându-se la trap spre celălalt deal, care se înălţa în zare, acoperit de verdeaţă. Acolo era Montmartre!

  Chiar la Montmartre se ducea şi Buridan. Simţea nevoia să revadă pe Myrtille, cum simte omul trebuinţa să respire un aer curat după ce a fost multă vreme închis. Nu că Buridan ar fi fost sau s-ar fi crezut sentimental. Dimpotrivă, i se părea că iubirea ţinea loc puţin în toate actele vieţii lui. În realitate, Myrtille era asociată la toate întâmplările, chiar acelora de unde ea părea că lipseşte; ea era ţinta gândurilor lui, restul nu era decât completarea subiectului. Aşadar, inima zvâcni puternic când începu să suie povârnişul, trăgând calul de căpăstru şi ridicând ochii spre cele câteva căsuţe mizerabile, care se clădiseră acolo, numai pentru că se aflau pe o înălţime.

  Pe vremurile acelea încă barbare, oamenii îşi clădeau locuinţele pe coline ca să vadă de departe dacă se apropia vreun duşman, care putea să le cadă oricând în spate.

  La Montmartre nu era încă nici o mânăstire. Numărul locuitorilor cătunului urca la vreo treizeci.

  Cu toate că nu ştia exact unde le era locuinţa, Buridan, era sigur c-o să le găsească repede pe Mabel şi pe Myrtille, adică pe mama şi pe logodnica lui. Cum suia, obosit, o formă albă şi uşoară sări dintr-un frunziş şi, Myrtille, apucându-l de gât, strigă veselă:

  — Bună ziua, boier Buridan! Bine ai venit şi pe dealul ăsta!

  Buridan rămase uimit şi-şi strânse în braţe logodnica, fără să poată scoate un cuvânt. Numai atunci îşi dădu seama cât o iubeşte. Aproape în acelaşi timp apăru şi Mabel – Anne de Dramans – întinerită cu douăzeci de ani şi, după ce se bucurară toţi trei, se suiră până în vârful colinei.

  — Vezi stânca aceea? Zise Myrtille! Acolo locuiesc.

  — Cum aşa?

  — Vrea să zică că acolo îşi petrece zilele, privind spre Paris! Îl lămuri Mabel.

  Toţi trei erau fericiţi pe cât pot fi nişte fiinţe omeneşti.

  Ajunseră repede la o căsuţă; o masă bună fu repede orânduită şi Buridan, gândindu-se că-şi lăsase tovarăşii fără de mâncare, să aşezară la masă râzând, căci în minte începură a i se năzui şmecheriile extraordinare pe care le va fi punând la cale Bigorne ca să capete de ale mâncării.

  Buridan venise la Montmartre ca să se odihnească. Deci, el îşi îndepărtă din minte orice gând care-l putea întrista, hotărât să aibă o zi de completă fericire sub ochii drăgăstoşi ai mamei şi ai logodnicei sale. De aceea, când Mabel după două ore, îi vorbi de a organiza plecarea lor, el amână pe a doua zi orice hotărâre. Seara i se făcu un culcuş în una din cele două odăi care formau toată locuinţa, şi culcuşul acela era făcut din fân proaspăt, peste care cele două femei se căzniră să-i facă un fel de pat. Buridan dormi ca un rege.

  Zicem ca un rege: aşa se asemuia el.

  În realitate, în noaptea aceea regele nu dormi deloc, în patul lui regal; el îşi plângea fericirea pierdută şi se lupta cu durerea, cu ura, cu răzbunarea, cu toate nălucirile nefericirii şi ale deznădejdii năpustite asupra lui.

  A doua zi, Mabel îi pomeni iarăşi de plecare.

  Dar Buridan lăsă la o parte această chestie.

  Să plece! Să-i lase în urmă, în temniţă, pe Philippe şi pe Gautier… fraţii lui? Nu! El nu putea face o faptă ca asta.

  Se gândea să se reîntoarcă la Paris. Dar, din oră-n oră, întârzia clipa despărţirii care nădăjduia că va fi cea din urmă!

  Ziua aceea trecu, apoi cea de-a doua. Mabel era cât se poate de mirată.

  Myrtille găsea că viaţa aceea era neasemuit de frumoasă, însă pe fericirea ei se lăsa ca un fel de umbră, când se gândea că se va despărţi pentru totdeauna de tatăl ei.

  În fundul inimii, nădăjduia că Marigny îşi va schimba părerile şi că se va împăca cu bărbatul ei, căci în gândul ei Buridan îi era chiar soţul.

  În sfârşit veni şi clipa când Buridan trebui să mărturisească că nu putea să părăsească încă Parisul.

  Mabel îl întrebă: pentru ce nu putea pleca?

  — Dar, scumpă mamă, zise Buridan îmi spui să fugim, să ne ducem să ne refugiem într-o provincie îndepărtată sau chiar în străinătate, în fundul Bourgundiei, de pildă…

  — Îţi vorbesc de Bourgundia pentru că eşti născut acolo. Dar, dacă-ţi place mai mult altă ţară…

  — Nu, dacă e vorba să… fugim, ne vom duce… unde vrei. Dar… avem bani? Trebuie să-i găsesc.

  Mabel zâmbi. Îl luă pe fiul său de mână şi îl duse până la o ladă de pâine, al cărei capac îl ridică şi-i arătă ascunse sub nişte zdrenţe două lădiţe pline de bijuterii şi de aur. El scoase un strigăt de bucurie şi-şi umplu buzunarele.

  — Bigorne şi cu Guillaume or să fie fericiţi, căci o să-i iau cu mine tovarăşii mei, mamă. Au fost alături de mine în toate primejdiile…

  — E drept. Şi apoi sunt destul de bogată pentru toţi. Dar, în sfârşit, vezi că nimic nu ne opreşte de a pleca. Anunţă-i pe prietenii tăi să vină aici, şi să plecăm.

  Buridan o lua pe maică-sa deoparte şi-i zise:

  — N-am să plec până când nu-i voi scăpa pe Philippe şi pe Gautier d'Aulnay.

  Mabel tresări. Buridan urmă:

  — Iartă-mă, mamă, că-ţi reamintesc lucruri grozave cu aceste două nume. Dar, dacă aş pleca pe când aceşti doi oameni trebuie să moară, dacă aş pleca fără să fi încercat imposibilul ca să-i scap, mi se pare ca nici eu nu voi mai putea trăi.

  — Du-te, dar, fiul meu! Zise Mabel, suspinând.

  — Mai e ceva, zise Buridan. Trebuie să-ţi vorbesc de tatăl şi de mama Myrtillei…

  — Enguerrand de Marigny? Întrebă Mabel.

  — E arestat!

  — Marguerite de Bourgogne?

  — Arestată şi ea!

  Mabel îşi ridică ochii spre cer. O ultimă umbră de ură şi de răzbunare satisfăcută se strecură pe faţa ei, ca un foc care se stinge şi răspândeşte în beznă o ultimă licărire, apoi cu sânge rece, fără să simtă vreo mirare de îndoita şi marea întâmplare, ea-l întrebă pe Buridan, cum se petrecuseră lucrurile.

  Buridan istorisi despre Marigny ceea ce-i istorisise Tristan, adică cum primul ministru căzuse victima urii contelui de Valois.

  Buridan pronunţă acel numele de Valois tremurând, dar Mabel rămase nepăsătoare.

  În privinţa reginei, Buridan povestise cum voise să-l scape pe Marigny, cum se dusese la Turnul Nesle, cum regele – prevenit de Stragildo – auzise cuvintele lui acuzatoare şi destăinuirile Margueritei.

  — Fatalitate! Murmură Mabel, după cum zisese şi Buridan. Cincisprezece ani, am visat, am combinat planuri de răzbunare care până la urmă fiecare mi se părea himeric. Şi întâmplarea, pe căi absolut naturale, a lovit-o pe Marguerite. A fost lovită cum voiam eu să fie! În locul unde doream eu să i se întâmple nenorocirea. Şi lovită… de cine?

  Mabel rămase câteva minute adâncită în gânduri întunecate şi amare.

  Apoi, tributul acela plătit stării care ne cuprinde întotdeauna în faţa întâmplărilor a căror legătură n-o cunoaştem, ea se întoarse spre fiul său.

  — Nu-mi închipui că vrei să-l mai scapi pe Marigny?