Lila se piti după cel dintâi colţ de pe coridor şi luă o piatră pe care să o folosească drept armă. Apoi se lipi strâns de perete, stingându-şi lanterna. Ascunsă în întuneric, îl putea auzi pe Tomâs strecurându-se prin gaură şi sărind pe coridor. Nu văzu nici o lumină de lanternă. Trebuia să fie prea descreierat ca să se gândească să folosească vreo lanternă. I se auzeau paşii venind în direcţia ei. Ce să facă? Ce să facă?

  — Senorita! Urla el ca un om beat, cu o voce zăpăcită. Senorita, vino aici! Am să te prind, muchachita!

  Ea aştepta. El se apropia, târşâindu-şi picioarele, târându-se în întuneric. Vocea i se auzea ca şi cum ar fi vorbit dintr-un clopot uriaş.

  — Te prind… Şi te voi… Şi te voi.

  Ei nici că-i păsa de planurile lui. In momentul în care capul lui ţepos, transpirat şi răvăşit luă colţul, ea îi şi aplică o lovitură zdravănă. Aceasta îl trânti la pământ. Se furişă pe lângă el şi alergă înapoi în camera comorii. Poate avea timp să găsească ieşirea. Poate.

  Melcii din cuşcă ţipau şi se trânteau puternic de margini, încercând să scape. Melcii de pe creştet coborau şi îl plesneau. Melcii de pe trunchi se agăţau de el, căutându-i porţiunile de piele neacoperită, ca să îl poată muşca. Dr. Cooper continua pur şi simplu să alerge în salturi uriaşe printre ruine, până când reperă Piramida Soarelui din centrul cetăţii Toco-Rey. De acolo, prima la stânga îl ducea chiar la mormântul lui Kachi-Tochetin.

  Nu era mort. Ii veni acest gând. De fapt se simţea mai bine. Mucozitatea nu îl ardea atât de aprig şi ce era cel mai bine, mintea îi era limpede. Ştia cine este, unde se duce şi de ce. Slavă Domnului, intuiţia sa fusese corectă: mucusul otrăvitor al acestor caracole volante şi toxina sporilor se anihilau reciproc. Lila îşi revenise pentru că Marâa o împunsese cu o săgeată otrăvită, o doză suficient de puternică pentru a neutraliza toxina sporilor.

  Ceea ce îl făcu pe dr. Cooper să se întrebe câtă mucozitate e suficientă şi câtă e prea multă? Chiar acum el primea o doză abundentă. Oare cantitatea de spori pe care o purta va fi suficientă pentru a o contracara?

  Tot ce putea să facă era să spere şi să continue să alerge.

  Lila se caţără, coborî prin gaură în camera tezaurului şi primi o sperietură grozavă când Jay-cel puţin cel care fusese Jay-răcni şi se repezi la ea, trăgând de lanţ cu ferocitatea unui câine turbat ţinut în lanţ. Dacă lanţul acela s-ar întâmpla să cedeze.

  Era închisă în acel loc cu două jivine turbate. Trebuia să fie o ieşire! Se caţără peste obiectele tezaurului, cercetând pereţii, căutând spărturi, crăpături, o uşă secretă, o deschizătură, orice. Cum a izbutit echipa iui Cory? Cum au intrat aici?

  Un hăulit răsună afară pe coridor, iar apoi se auziră paşi venind în galop. Tomâs era acolo, pe urmele ei. O va găsi aici, era doar o chestiune de timp.

  Şi atunci va fi prea târziu.

  Apropiindu-se de templul funerar, dr. Cooper fu bucuros să observe că melcii zburători care îl urmăreau îşi potoliseră mânia sau obosiseră. Renunţaseră să-l mai vâneze şi chiar şi cei care atârnau de el îşi pierdeau interesul. Doi i se desprinseră de pe spate şi îşi luară zborul în tufişuri.

  Ei bine, se gândi el. Se înţelege. Erau agresivi deoarece le era foame, aşa că ia să le dăm ceva de mâncare.

  Străbătu jungla în mare viteză, coti repede de câteva ori de-a lungul potecii de lângă templul mormântului şi ajunse în cele din urmă la groapă.

  Se opri. Îi îngheţă sângele în vine. Groapa încă fumega de la detunătura care a făcut-o să se surpe. Privind peste zid, nu văzu decât moloz şi franjuri de melci zburători morţi. Se părea că Armond Baschart reuşise să sigileze mormântul. Însă Jacob Cooper se aşteptase la aceasta şi deja punea în funcţiune implicaţiile unei alte intuiţii, ale unei alte teorii. Se ridica întrebarea: Cum a avut Lila cel dintâi contact cu sporii? Ce a făcut? În ce loc s-a dus ea unde nimeni altcineva nu s-a mai dus?

  O zbughi înapoi pe drumul de pe care venise. Era destul de sigur că ştie răspunsul.

  Lila îşi sprijinea coatele de piatra sicriului şi îşi ţinea mâinile strânse când rosti rugăciunea:

  — O, Doamne, ce nu observ eu? Cum ies de aici? Cum îl salvez pe Jay? Cum m-am vindecat eu?

  Cu piciorul simţi ceva rece, ca şi cum ar fi fost un curent de aer. Se aplecă, puse mâna pe pardoseală şi simţi aer rece venind de undeva.

  De undeva de sub sicriu? Verifică în jurul piedestalului din piatră pe care stătea sicriul. Da! Într-adevăr, în încăpere intra aer rece printr-o fantă ce despărţea sicriul de piedestal. O fantă foarte îngustă. Probabil că piedestalul era gol pe dinăuntru. Poate era un pasaj sub sicriu!

  Îşi aşeză mâinile pe marginea raclei şi împinse lateral. Se clinti doar câţiva milimetri. Suspină. Sicriul era săpat în piatră solidă! Nu îl putea da la o parte şi mai ştia că nu va putea nicidecum să îl ridice!

  Orhideele! Unde erau?

  Dr. Cooper se întoarse de două ori pe cărăruie şi în sfârşit găsi locul unde Lila se îndepărtase de potecă pentru ca să miroase orhideele în timpul primei lor expediţii. Ştia că era o încercare disperată de a afla ceva, dar părea rezonabil: echipa lui Cory a avut orhidee într-o vază din tabără. Lila a găsit acelaşi soi de orhidee crescând în ruine şi s-a abătut din drum ca să le miroase. Dacă avea spori în nas de la orhidee, aceasta se întâmplase probabil pentru că echipa lui Cory deja trecuse prin locul acela şi fără să ştie au împrăştiat sporii care le cădeau de pe haine, de pe mâini şi obiecte. Dacă mai era o altă cale de intrare în mormânt, aceasta se prea putea să fie în apropierea orhideelor.

  Iată-le, lângă zidul acela vechi, dărâmat! Dr. Cooper se repezi într-acolo făcându-şi loc prin vegetaţia deasă. Acesta era locul, fără îndoială. Acum, exista vreun indiciu al unui tunel, al unui pasaj? Începu să se învârtă în jurul zidului. Avu impresia că vede urmele unei cărărui pe care au făcut-o cei din echipa lui Cory.

  Primi o lovitură dintr-o parte! Se rostogoli printre ramuri şi plante agăţătoare, iar cuşca cu melcii zburători îi căzu din mână. Răgete! Pocnituri! Din nou! Ben Cory, sălbatic ca un tigru, verde ca un crocodil, cu dinţii dezveliţi, sări la gâtul lui. Dr. Cooper se lupta cu el, zvârcolindu-se şi lovind.

  Lila încercă să clintească sicriul. Acesta nu se mişcă. Se strădui să îl ridice, dar descoperi că această posibilitate nu intra în discuţie. Încercă din nou să îl împingă lateral şi acesta se clătină doar o idee. Poate că asta era soluţia: lateral. Poate se învârtea sau avea un pivot sau-

  Auzi un răcnet, se întoarse şi îl văzu pe Tomâs strecurându-se prin gaură, gura îi atârna, pielea îi devenea tot mai verde, ochii plini de ameninţare.

  Ben Cory îl ţintui la pământ pe dr. Cooper şi încerca să îl muşte, să îl zgârie, să îl sufoce. Cory era uimitor de puternic, dar Jacob Cooper încă era atât de verde precum oponentul său şi încă era supraalimentat cu suficientă putere indusă de toxină ca să îl arunce pe bărbatul sălbatic de deasupra sa şi să se rostogolească, recăpătându-şi libertatea.

  Tunelul! Fu uluit. Stătea pe burtă în tufiş în mijlocul unei încăierări, dar îl găsise, întunecat, adânc şi rotund ca o gaură de popândău.

  Ben Cory veni din nou înspre el, împleticindu-se, mugind, plin de salivă!

  Era timpul să îi pună capăt. Cuşca cu melcii zburători se afla pe-aproape. Dr. Cooper se aruncă în tufiş, o înşfacă şi sări în picioare. Se întoarse chiar în clipa în care Ben Cory ajunse lângă el-şi îi trânti cuşca în cap, îndesându-i-o bine. Cory ieşi cu capul prin sârmă în cuşcă, iar melcii îl atacară. Sălbaticul urla, se învârtea, împingând şi lovind cuşca, încercând să se elibereze de ea, în timp ce limacşii veninoşi i se lipeau de cap.

  Dr. Cooper nu avea timp de pierdut. Se năpusti asupra lui Ben Cory, deschise cuşca şi smulse melcii din capul lui cu amândouă mâinile.

  — Veniţi, băieţi, am nevoie de voi acolo jos! Ei nu doreau să se ducă şi ţipau şi băteau din aripi să scape, atârnând de cozi în pumnii lui. Ii strângea puternic, iar ei se duseră cu el, când coborî în grabă în tunel.

  Nu avea lumină cu el şi doar înainta aşa, prin întuneric, cu un braţ întins, ca să dibuiască drumul. Oamenii lui Jose de Carlon făcuseră o treabă bună. Pereţii tunelului erau netezi şi solizi şi nu erau denivelări sau gropi periculoase. Ar fi putut săpa totuşi ceva mai mult loc pentru creştet. Dr. Cooper trebui să se ghemuiască pentru ca să încapă.

  Lila era atentă să păstreze o distanţă corectă faţă de Jay, care părea pregătit să muşte o bucată din ea dacă s-ar fi apropiat destul. De cealaltă parte a încăperii, Tomâs se vârî prin gaura din perete şi se rostogoli la pământ.

  Ea apucă o vază înaltă de aur de pe bordura de piatră şi o luă în braţe, gata să lovească un porumbel în zbor cu capul lui Tomâs dacă ar fi trebuit.

  — Tomâs, dacă te apropii de mine, îţi zboară gămălia de pe umeri!

  — Prinde-o, Tomâs! Urla Jay. Prinde-o!

  Tomâs se ridică în picioare, dar ezită când văzu vaza în mâinile Lilei. Apoi pe ochii aceea demenţi i se putea citi viclenia şi slobozi un zâmbet perfid, răutăcios.

  — Oh, vrei să foloseşti o armă? Nu mă cunoşti şi eu am o armă, ai ştiut asta? Îşi duse mâna la buzunarul hainei şi scoase încărcătura explozibilă cu capsa detonantă ataşată. Dr. Baschart mi-a dat-o-ca să vă ucid!

  Oh, nu. Nu se putea duce o discuţie raţională cu un nebun.

  — Tomâs… Să nu faci o prostie. Dă-mi mie bomba aceea.

  El râse cu putere, mârâind şi apăsă capsa detonantă. Apărură nişte beculeţe cu cifre roşii: 5:00, 4:59, 4:58, 4:57… Vrei să ieşi? Nu, nu ieşi!

  Se aruncă înspre Lila. Ea alergă în jurul sicriului. Alunecând din pricina prafului şi era cât pe ce să se lase prinsă de fratele ei care încă mai încerca să scape din lanţ. Nu îţi pierde cumpătul, Lila! Nu te panica! Tomâs venea din cealaltă parte ca să îi iasă în faţă. Ea se cocoţă şi trecu peste capacul sicriului, scăpând vaza pe pardoseală. Tomâs sări peste sicriu ca să o prindă, dar ea fugi de-a roata de cealaltă parte, strecurându-se pe lângă fratele ei care aproape ajunse la ea.

  — Doamne Dumnezeule. Dacă ai o ieşire pregătită, aş fi bucuroasă să o aflu!

  — Lila! Se auzi o voce parcă de niciunde. Lila, eşti teafără?

  Cunoştea acea voce.

  — TĂTICULE!

  — Lila! Unde eşti?

  Tomâs auzi şi el vocea şi se crispa de mânie.

  — Unde? Unde?

  — Unde eşti? Strigă Lila.

  Dr. Cooper nu avea habar. Tot ce ştia era că intrase printr-un tunel şi ajunse în dreptul unei suprafeţe de piatră plată care părea că s-ar putea mişca, dar nu se mişca. Ţinând într-o mână melcii care sâsâiau şi băteau din aripi, avea doar o singură mână cu care să exploreze şi să împingă.

  — Sunt sub o lespede de piatră. Poţi să vezi unde e asta?

  Lila se uită la piedestalul de sub sicriu. Vocea tatălui ei părea să vină dintr-acolo.

  În momentul în care ea privi în altă parte, Tomâs se şi aruncă asupra ei.

  Nu văzuse că pe pardoseală în faţa lui era răsturnată vaza aceea. Se împiedică în ea, plonja în aer şi se izbi în plină viteză de sicriu. Acesta se roti cu un huruit de piatră, iar el se rostogoli într-o grămadă de cupe şi scule de aur. Bomba îi ateriza din mâna care i se scutura şi alunecă de-a lungul pardoselii; cadranul încă pâlpâia şi indica minutele care se împuţinau.

  Piedestalul era gol. Acum că sicriul se învârtise într-o parte şi făcuse o gaură, dr. Cooper putu să îşi vâre capul în mijlocul unui haos absolut.

  — Tată, e-o bombă! Strigă Lila, arătând înspre mecanism.

  El ieşi din tunel şi alergă spre ea.

  Jay strigă la el, zăngănind lanţul. Dr. Cooper dădu drumul unuia dintre melci. El naviga prin aer, învârtindu-se ca un disc zburător şi se lovi de fruntea lui Jay cu o pocnitură audibilă. Acum Jay chiar avea motiv să urle, deoarece veninul se puse pe treabă.

  — Ai grijă! Ţipă Lila.

  Tomâs sări peste sicriu şi ateriza peste Jacob Cooper cu greutatea unei tone de cărămizi, trântindu-l la pământ. Se rostogoliră şi se ciocniră de nişte platoşe şi măşti de război aurite care se prăvăliră în jurul lor cu hărmălaia unui refren de gonguri sau asemănătoare cu cea produsă de nişte clopote de seară. Tomâs înşfăca şi îşi înfigea ghearele, căutând să-l muşte; dr. Cooper încerca doar să se ridice de sub el.

  Lila intră şi ea în luptă, apucând un sfeşnic cu care să îl lovească pe Tomâs în cap. JAP! Cu o pocnitură din braţ o azvârli cât colo, iar ea se izbi de sicriu, lovindu-se la cap.

  Dr. Cooper văzu cum cade pe pardoseală şi rămâne nemişcată. Apoi îl văzu pe Tomâs aruncându-se înspre el şi îi bloca lovitura. Printr-o răsucire agilă o şi o manevră de luptă reuşită, el îl puse la pământ şi era în final deasupra lui.

  Dar nu pentru mult timp. Tomâs era tânăr, puternic şi supraîncărcat cu toxină. II aruncă pe dr. Cooper cu o îmbrâncitură puternică şi acesta se duse alunecând prin praf, într-o grămadă de mărunţişuri şi bijuterii de aur.

  Aerul era încărcat cu pulbere verde. Prin ceaţa verde, Jacob Cooper reuşi să citească minusculele cifre roşii care pâlpâiau de cealaltă parte a încăperii: 2:38, 2:37, 2:36.

  — Lila!

  Ea nu răspunse. Nu se clinti.

  Tomâs veni din nou înspre el. Se folosi de o schemă judo să îl răstoarne şi îl expedie oblic într-o altă grămadă de vase de aur.

  În toată frământarea aceea, a trebuit să îi dea drumul celuilalt melc zburător. Unde era? Dacă ar putea să îi aplice şi lui Tomâs nişte venin.

  Oh, nu. Îl reperă pe colţul sicriului, în culmea fericirii, înfulecând spori şi schimbându-şi deja culoarea din galben în verde. Jay era aproape de acel colţ. Probabil că ar fi putut ajunge la el.

  — Jay!

  Jay nu îl auzi. Era prea dezorientat, încercând, dar nereuşind să îşi desprindă moluscă de pe cap.

  Dr. Cooper se lansă în recuperarea bombei. Tomâs se lansă în atacul asupra doctorului Cooper. Se ciocniră înainte ca dr. Cooper să poată ajunge la bombă şi se încăierară din nou. Cooper îl aruncă de deasupra lui şi se întinse după bombă. Tomâs îl înşfăca din nou şi îl aruncă peste sicriu în mijlocul unor piese de tezaur mult mai gălăgioase şi zăngănitoare.

  Jacob Cooper se ridică cu greu în picioare, se uită împrejur încercând să îşi găsească puncte de reper, tuşi şi înghiţi din pulberea verde şi apoi zări numerele roşii: 1:20, 1:19, 1:18. Tomâs venea din nou înspre el.

  Un alt cap se ivi din tunel de sub piedestal! Ben Cory!

  Oh, nu. Acum erau doi?

  Dr. Cooper îşi aruncă mâna stângă şi apucă melcul zburător din colţul sicriului, pregătindu-se să îl arunce. Nu i se opunea. Nu îl sâsâia, nici nu îl muşca, nici nu ciripea înfuriat.

  Torcea liniştit. Era frumos, de un verde închis.

  Sunt înfundat, gândi Jacob Cooper.

  Tomâs pe jumătate râdea, pe jumătate răcnea, umblând tiptil ca o pisică mare în jurul sicriului aşezat într-o parte.

  Dintr-un salt Ben Cory ieşi din tunel şi îl înşfacă pe Tomâs din spate. Se luptară, răcniră. Tomâs lovea. Cory se ţinea bine. Erau absorbiţi de bătaie, ocupaţi unul cu celălalt.

  Dr. Cooper înainta grăbit din partea cealaltă a sicriului şi puse în sfârşit mâna pe bombă. 0:30, 0:29, 0:28.

  Cum opreşti chestia asta? Dr. Cooper încercă prin apăsarea câtorva butoane de pe panoul cu taste. Încercă suspendare, apăsă tasta diez şi tasta steluţă, încercă 000, probă chiar şi o resetare. Numărătoarea pur şi simplu continua în sens invers: 0:15, 0:14, 0:13.

  Ben Cory avu avantaj în cele din urmă, lansând un pumn în falca lui Tomâs care îl trimise pe acesta tot învârtindu-se peste sicriu, de-acolo căzu pe pardoseală, unde rămase lat.

  Oh, minunat! Eu voi fi următorul! Gândi Jacob Cooper.

  Nu îi mai rămăsese timp. Dr. Cooper alergă înspre deschizătura din perete. Poate că vor supravieţui dacă bomba va exploda în coridor.

  Ben Cory îi bloca drumul!

  Dr. Cooper îşi încorda toate puterile. Tu sau eu, amice, dar această bombă trebuie să iasă pe acea gaură!

  Ben Cory nu îi cârpi una. Îşi întinse mâna cu palma în sus, făcând un gest. Dă-mi-o!

  Dr. Cooper ezită, nu era sigur ce trebuie să facă.

  Ben Cory îi smulse bomba din mână şi cu îndemânare şi o dexteritate admirabilă tastă codul corect de suspendare.

  Afişajul îngheţă la 0:01.

  Urmă o linişte bruscă, fantomatică. Se terminase totul?

  Ben Cory suspină, apoi aruncă bomba în aer şi o prinse jucăuş în mână.

  — E una dintre ale mele. Îi cunosc codul de dezactivare.

  Dr. Cooper abia acum simţea cum se instalează un oarecare sentiment de uşurare.

  — Ben Cory?

  Ben Cory se uită la el curios, cu capul înclinat într-o parte.

  — Jake Cooper? Ce faci aici?

  — Oh. Nimic special

  — Araţi cam verde.

  Jacob Cooper chicoti, privindu-şi mâinile înverzite.

  — Ar trebuie să te vezi pe tine.

  Tocmai atunci Lila oftă şi se mişcă, masându-şi capul. Dr. Cooper se duse la ea.

  — Uşurel. Nu te ridica prea brusc.

  — Ooo… se tângui ea. Ce s-a întâmplat? Încă trăim?

  — Tată! Era Jay. Hei, tu eşti?

  Dr. Cooper nu putu să nu zâmbească privindu-şi fiul:

  — Da. Tu eşti?

  Jay îşi dezlipise în sfârşit melcul zburător de pe creştet şi îl azvârli pe sicriu ca să i se alăture tovarăşului său.

  — Oh, da. Sunt eu.

  Erau în viaţă în camera fantomatică, prăfuită a comorii lui Kachi-Tochetin.

  Pe avionul ce-i aducea din America Centrală, dr. Cooper tastă şi deschise o rubrică de jurnal pe laptopul său:

  A trebuit să îl ţinem în sistem de carantină pe Tomâs până când l am putut convinge pe şeful de trib Yoaxa să ne mai dea nişte melci zburători galbeni pentru antitoxină. După ce m au văzut pe mine, pe Ben Cory şi apoi pe Tomâs care şi a revenit total, cei din tribul Kachaka au început să înţeleagă cum că nu aveau de-a face cu nişte mukai-tochetin fantomatici, ci cu o boală, devenindu-ne astfel prieteni gata să ne vină în ajutor.

  Cu o distinsă solemnitate, l-am ajutat pe Ben Cory să sape morminte reale, iar osemintele lui John Cory şi Brad Frederick au fost aşezate să se odihnească într-un colţ liniştit lângă cascadă.

 În ce îi priveşte pe Tomâs, Juan şi Carlos, în acea parte de lume, legile sunt destul de vagi cu privire la cum trebuie să se procedeze în cazul celor care au fost obiectul înşelătoriei unor străini şi intoxicaţi cu praf, aşa că mă îndoiesc că vor sta mult timp la zdup, dacă nu chiar deloc.

  Tribul Kachaka a găsit rămăşiţele trupeşti ale unui bărbat numit Mânase şi l-au îngropat sub viţele încâlcite din Toco-Rey ca să fie uitat. Putem concluziona că dr. Armond Baschart a pierit în timpul exploziei care a blocat cel dintâi tunel. Nu i-am găsit nici până astăzi rămăşiţele.

  În privinţa blestemului de moarte din Toco-Rey, am consultat un micohg din Mexico City, care a studiat ciuperca şi sporii ei şi a descoperit că era o specie nouă, neidentificată până în acel moment. Societatea Latino-Americană de Micologie a dorit ca această nouă specie să poarte numele lui, dar el a ales să o numească Kachi-Tochetin, după regele nemilos care a folosit-o să îşi blesteme în acest fel tezaurul. El a emis o teorie conform căreia oltecii ştiau că melcii zburători purtau leacul împotriva toxinei conţinute de spori şi au reuşit astfel să supravieţuiască. Oltecii au folosit probabil sclavii de război care nu mai intraseră în contact cu sporii sau cu melcii zburători drept incubatoare în mormânt, legându-i în lanţuri de cei patru stâlpi până când ciuperca i-a devorat, umplând camera comorii cu spori.

  Ciuperca se mai află încă în Toco-Rey şi încă este mortală, dar ciudaţii limacşi zburători sunt şi ei acolo, păstrând echilibrul în natură, aşa cum au făcut-o vreme de secole.

  Din fericire, secretul blestemului de moarte din Toco-Rey nu mai este de-acum un secret. O echipă internaţională de toxicologi au început să studieze moluştele şi să extragă antitoxina lor, aceasta însemnând că sporii nu vor mai fi de nici un folos hainilor traficanţi de arme.

  Comoara pe care am aflat-o noi a fost donată muzeului de artă Langley Memorial Arc Museum în recunoaşterea activităţii desfăşurate până atunci în slujba conservării istoriei şi a artefactelor civilizaţiilor antice din întreaga lume. Muzeul Langley nu ne-a angajat de fapt niciodată, dar înţeleg că mă aşteaptă un bonus în semn de recunoştinţă. Frumos din partea lor.

  În concluzie voi face o observaţie în legătură cu întreg episodul vânătorii acestei comori.

  Dr. Cooper îşi ridică privirea de pe tastatură şi o îndreptă de partea cealaltă a culoarului unde Jay şi Lila stăteau întinşi în scaunele lor, dormind liniştiţi un somn de care aveau atâta nevoie. Pielea le revenise la culoarea normală şi cu excepţia unor vânătăi şi zgârieturi, erau în stare bună.

  Dr. Cooper zâmbea în timp ce tasta:

  Descoperind o comoară fabuloasă ascunsă sub pământ şi în timp ce acţionam ca să salvez vieţile celor doi copii ai mei, am afirmat un adevăr pe care îl voi purta cu mine pentru totdeauna: pe lângă Domnul meu însuşi, copiii mei şi integritatea mea sunt cele mai măreţe comori, iar pentru că acum acestea mă însoţesc şi sunt intacte, sunt cel mai bogat om din lume.

  Fragment din Secretul pietrei din deşert, Volumul cinci din seria Aventurile copiilor Coopei®

  BOOM! Explozorul seismic al doctorului Henderson semăna cu un tun mai mic susţinut de o ramă metalică şi ţintind spre pământ. Când Jay apăsă detonatorul pentru a declanşa încărcătura explozivă, dispozitivul realmente sări cam treizeci de centimetri de la pământ, cu Jay şi Lila aşezaţi deasupra lui-în ideea să îl menţină la sol. Dr. Jennifer Henderson stătea liniştită în umbra aripii avionului, cu gulerul de la jachetă înfăşurat în jurul feţei pentru a opri vântul rece şi tasta întruna la computerul ei portabil.

  — Ar trebui să obţinem o imagine în câteva secunde, îi spuse ea doctorului Cooper care privea peste umărul ei. Explozorul trimite undele de şoc în corpul Pietrei, iar senzorii receptează ecoul. Apoi computerul interpretează ecourile primite pentru a ne arăta de unde provin undele de şoc, dacă au traversat spaţii goale sau tuneluri sau diferite straturi de rocă.

  Cursorul minuscul alerga încoace şi încolo pe ecranul computerului. Rând după rând, începând cu partea de sus, se crea o imagine împletită asemenea unei tapiserii. Până acum imaginea era un câmp compact, negru. Dr. Henderson începu să bată ceva la taste:

  — Haide, haide… Nu mă dezamăgi.

  — Uau! Strigă Jay îndreptându-se în grabă împreună cu Lila înspre avion. Dispozitivul acela chiar ne-a zgâlţâit bine.

  Lila îşi freca degetul în ureche:

  — Mă dor urechile de la chestia aia!

  I se alăturară doctorului Cooper şi priviră peste umărul doctorului Henderson la imaginea afişată pe monitor. Tapiseria neagră continua să se formeze pe ecranul computerului pe măsură ce ea mai apăsa câteva taste, murmurând pentru sine şi mustrându-şi computerul:

  — Hai acuma, nu-mi spune aşa ceva!

  În cele din urmă, imaginea seismică se întregi. Dr. Henderson se lăsă pe spate, îşi luă mâinile de pe tastatură şi oftă:

  — Oameni buni, doar în cazul în care echipamentul nu funcţionează corespunzător, mă tem că rezultatele nu sunt încurajatoare. Piatra este solidă. Fără goluri, fără tuneluri, nimic de acest gen.

  — Nimic? Se minună Jay, evident dezamăgit.

  Dr. Henderson dădu din cap dezaprobator, fluturân-du-şi degetul peste imaginea de pe monitor.

  — Vezi aici? Nu se înregistrează nici cea mai mică schimbare a densităţii în intervalul dintre platoul de deasupra şi faţeta de dedesubt. Nici o fisură. Nici o gaură. Nici o despărţitură sau vreo buclă de aer. Nimic.

  — Deci nu am prea avansat, zise dr. Cooper.

  — Poate că am regresat niţel. Nici măcar nu ştim din ce este făcută Piatra.

  — Dar parcă spuneai că e bazalt, interveni Lila.

  Dr. Henderson aruncă o privire scurtă înspre carotiera cu gaz aşezată lângă roata avionului; burghiul era încins niţel şi tocit la capăt.

  — In timp ce voi aţi aşezat senzorii, eu am încercat să extrag nişte mostre. Burghiul nu a reuşit să facă nici măcar o zgârietură. Dacă vreau să abordez situaţia în termeni ştiinţifici şi obiectivi, trebuie să admit că nu am idee care este compoziţia acestui obiect. Ştiu doar că este indestructibil.

  — Încă mai crezi că e făcută de mâini omeneşti? Întrebă dr. Cooper.

  Jennifer Henderson râse scurt şi dispreţuitor.

  — Mă întreb ce daltă o fi folosit constructorul. Chiar dacă el, orice ar fi fost, sau ei, au lăsat urme, eu una sigur nu pot.

  Lila îşi întoarse spatele ferindu-se de o rafală rece de vânt care tocmai se abătu pe acolo.

  — Excelenţei sale nu are să-i placă lucrul acesta.

  — Doar de dragul informaţiei, spuse dr. Henderson, acum că tot avem avionul la dispoziţia noastră, nu putem pur şi simplu să părăsim ţara asta?

  Dr. Cooper se uită la întinderea vastă, plată ce se profila pe linia orizontului îndepărtat, de-abia vizibil, dincolo de muchia ascuţită a Pietrei. Ba da, putem. Doar că nu ştiu sigur cât de departe putem ajunge cu combustibilul care ne-a mai rămas.

  — Atât cât să ieşim de pe teritoriul Togwanei m-ar mulţumi.

  — Însă întrebarea mea este unde să ne ducem? Dacă vreuna dintre ţările învecinate ne-ar ajuta să evadăm, Nkromo ar înfiera-o ca inamică. Şi nu cred că aceştia şi-ar dori aşa ceva.

  — Oricum, spuse Lila, cel puţin aici sus ne aflăm în siguranţă.

  Ca un răspuns la cuvintele ei, un cutremur răscolitor se făcu simţit sub tălpile lor.

  — Ştiam eu, gemu dr. Henderson.

  Piatra se zguduia, fără nici un dubiu. Computerul doctorului Henderson aproape alunecă de pe stativul mic în care era aşezat înainte ca ea să îl prindă. Avionul începu să se legene, aripile se înclinau într-o parte şi-n alta zgâlţâindu-se. De undeva din adânc şi dimprejur se pornise un tumult huruitor, asemenea bubuitului de tunet, iar o rafală de vânt biciuia întinderea platoului, aruncându-le în faţă cristale mici şi usturătoare de gheaţă.

  Dr. Henderson îşi azvârlea deja dispozitivul în avion:

  — Să plecăm, să ne ducem de aici!

  Dr. Cooper privi înspre răsărit şi văzu o perdea de zăpadă, gheaţă şi nori clocotitori ce veneau în direcţia lor:

  — Gata cu vremea bună. Am face bine să coborâm de-aici!

  Lila privi în direcţia în care se uită tatăl ei şi văzu furtuna apropiindu-se. Totuşi, ea insistă:

  — Dar suntem totuşi în siguranţă, chiar aşa!

  Dr. Cooper o trase înspre avion fără să-i spună ceva.

  — Jay, despiedică roţile!

  Dr. Henderson începu să alerge depărtându-se de avion, însă el o apucă de mână.

  — Trebuie să aduc explozorul! Strigă ea, încercând să acopere tumultul ce se dezlănţuise şi bătaia viscolului. Şi carotiera şi toţi senzorii care au rămas acolo-

  — Dar te gândeşti la avion? Îi urlă dr. Cooper înapoi. Dacă se defectează nu mai coborâm de-aici niciodată!

  Piatra se smuci ca un cal nărăvaş. Avionul efectiv alunecă câţiva metri în spate, iar cei trei Cooper căzură la pământ. Vântul începu să îi biciuiască mânios.

  Dr. Henderson nu mai avea nevoie de nici un argument. Cu un strigăt de teamă, se ridică cu greu, cu o smucitură deschise uşa şi urcă în avion.

  Dintr-o săritură Jay şi Lila fură în spate, iar dr. Cooper în scaunul din faţă. Avionul încă se legăna şi se mişca într-o parte şi-n alta pe suprafaţa trepidantă, când dr. Cooper se pregăti de decolare, mutându-şi iute mâinile de pe levier pe buton pe indicatoare şi apoi pe cheia de pornire:

  — Cele două rezervoare de combustibil, bateriile, frâna, motorul la maxim, carburatorul rece.

  Răsuci cheia şi motorul prinse viaţă, elicea începu să se învârtă ca un disc înceţoşat în faţa parbrizului.

  O rafală de vânt, zăpadă şi gheaţă îi lovi din plin în partea dreaptă. Avionul fu prins în acest vârtej, iar coada începu să se rotească vârtos înspre stânga.

  — Se pare că înaintăm împotriva vijeliei, spuse dr. Cooper, deschizând supapa de admisie la maxim.

  Avionul plonja înainte, vârtejurile albe de zăpadă şi gheaţă trecând pe lângă ei ca nişte cearşafuri în bătaia vântului. Vechiul Cessna se opinti, derapa, se clătină brusc şi, aruncat de vânt, se mişca dintr-o parte în alta, smucindu-se când încoace, când încolo. Prinse viteză, începu să se desprindă, apoi săltă de-a lungul platoului. Dr. Cooper trase încet ce mantă şi avionul decola.

  — Suntem în siguranţă? Întrebă rugător dr. Henderson. Vântul bătu cu putere sub una dintre aripi, iar avionul aproape se răsturnă.

  — Nu încă, spuse dr. Cooper, încercând să păstreze avionul în echilibru.

  Dedesubtul lor, muchia ascuţită a Pietrei părea că se roteşte, că se leagănă, ridicându-se, în timp ce avionul se frământa ca o frunză în bătaia vântului. Cessna mugea, urca, se lupta din răsputeri să câştige în altitudine. O altă rafală îl dezechilibra.

  — Tată, ce nu e în regulă? Întrebă Jay. Ce se întâmplă?

  — Curenţi de aer cald, strigă el peste huruitul motorului. Convergenţă, convecţie, schimbări bruşte ale direcţiei vântului, nu ştiu. Piatra afectează condiţiile climaterice.

  Avionul se legăna lateral, răsucindu-se, înclinân-du-se, scârţâind din toate încheieturile. Un nor de zăpadă şi gheaţă se năpusti asupra lor ca un ocean alb înfuriat. Dr. Cooper vira înspre est, încercând să se înalţe peste furtună. Nu se apropiau de latura estică a Pietrei, căci vântul era atât de puternic încât ei rămâneau pe loc!

  Apoi latura de răsărit a Pietrei începu să se retragă de sub ei. Vântul îi sufla înapoi!

  — Ei, asta-i bună, zise dr. Cooper

  — Care-i problema, se agită dr. Henderson.

  — Suntem purtaţi de vânt. Ţineţi-vă bine.

  — Nu poţi face ceva?

  — Dacă încerc să lupt cu turbulenţele, avionul se va sfărâma! Trebuie doar să ieşim cumva din vârtej!

  A lăsat de acceleraţie pentru a permite avionului să încetinească, apoi vira înspre vest ca să zboare în direcţia vântului şi pentru a ieşi de sub incidenţa Pietrei. Piatra zăcea acum acoperită sub o mantie furibundă de nori agitaţi, însă puteau vedea norii înaintând zbuciumat înspre faţada vestică precum apa ce se revarsă dintr-o cascadă.

  — Se schimbă direcţia vântului, spuse dr. Cooper.

  — Nu se poate, gemu dr. Henderson.

  Norii începură parcă dintr-o dată să îi absoarbă, trăgându-i în jos, alunecând într-o lume ca de vată albă ce îi înghiţea din toate părţile, lăsându-i fără nici un reper de orientare în spaţiu.

  Altimetrul înregistra coborârea şi puteau simţi presiunea atmosferei care le presa timpanele. Trei mii trei sute, arăta altimetrul. Trei mii. Două mii şapte sute.

  Se aflau acum prinşi într-o violentă coborâre, neputincioşi, azvârliţi, aruncaţi, pierduţi printre nori.

  Două mii cinci sute. Două mii. O mie cinci sute.

  Şi nu puteau face nimic altceva decât să se roage.

 

 

          SFÂRŞIT