Blestemul de moarte din Toco-Rey

 

 

 

  UNU.

  Chico Valles înainta cu greu, cu o spadă în mână de-a lungul cărăruii înguste, surd la muzica neîntreruptă a greierilor şi la ţipetele hârâit ale păsărilor tropicale. Sudoarea îi curgea pe faţa nebărbierită. Jungla deasă, năvalnică îl împresura, strângându-l din toate părţile. Îşi întindea înspre el membrele, frunzele îl plesneau, îl înşfăca prin tentaculele de vie căţărătoare. El o ţinea departe cu spada şi înainta aşa cum o făcea în fiecare zi, îndeplinind sarcinile de curier pentru americanul Baschart.

  În cele din urmă ajunse la locul în care îşi aşezaseră corturile cei ai lui Cory. A rămas ţintuit locului.

  Tabăra arăta părăsită. Cortul mare se înclinase ca şi cum s-ar fi rupt unul dintre beţe. Ustensilele de bucătărie, hainele şi mâncarea zăceau vânturate sub prelata albastră. Scaunele de campanie din lemn şi masa portabilă erau răsturnate lângă vatra pentru foc. Soba portabilă de campanie era prăvălită într-o parte, îndoită şi ruptă, iar orhideele zăceau acum răvăşite la pământ, aruncate din vază. Exceptând zgomotele junglei, Chico nu auzea nimic altceva. În afara unei iguane care se ţâra lent pe o cracă aflată deasupra capului său, nu sesiza nici o mişcare.

  Chico strânse cu mai multă putere spada.

  — Tribul Kachaka, murmură el, cu ochii atenţi în toate direcţiile. Apoi strigă: Mă auziţi? Senor Cory!

  Nu primi nici un răspuns.

  Cu nervii încordaţi, Chico păşi cu precauţie, ieşind din ascunzişul junglei cu spada întinsă. Privi în toate direcţiile pentru a se feri de pericole ascunse şi de duşmani aşezaţi la pândă. Nu observă nici un semn al prezenţei unei alte persoane-cei puţin a cuiva aflat în viaţă.

  Apoi din cort se auzi un şuierat încet, întrerupt. Să fie un şarpe? Instinctiv îşi înclină spada, pregătit să lovească. Apoi înainta cu paşi mărunţi, încercând să privească înăuntru prin deschizătura cortului.

  Arăta ca şi cum cortul fusese devastat de animale sălbatice. Păturile, sacii de dormit, cărţile, hărţile şi ustensilele erau împrăştiate în neorânduială. Pânza cortului fusese sfârtecată, iar unul dintre beţe fusese într-adevăr rupt.

  — Senor Cory!

  Din nou nici un răspuns. Chico păşi mai aproape şi îşi vârî capul în cort.

  Descoperi sursa acelui ciudat sunet şuierat. Un transmiţător radio cu mâner zăcea pe jos cu carcasa spartă şi fărâmiţată, cu cadranul încă luminat. Cineva încercase să ceară ajutor? Unde erau cu toţii?

  Chico intră iute în cortul întunecat, târându-şi picioarele printre hainele răvăşite şi foile de hârtie împrăştiate pe jos.

  — Senor-

  Surprinse cu privirea o licărire strălucitoare, aurie într-un colţ şi se holbă într-acolo, ca vrăjit.

  — El tesoro, şopti el. Comoara.

  Pe cufărul de oţel stătea o vază de aur înaltă gravată, câteva cupe de aur, un colier de aur şi statuete mici, din aur ale unor luptători şi ale unor zeităţi antice. În lumina palidă care se strecura prin crăpătura de la intrare străluceau toate ca şi cum ar fi fost recent lustruite.

  Chico se uită în grabă afară şi apoi se întinse să apuce vaza.

  Suprafaţa lucioasă, aurie se simţea lunecoasă, unsuroasă.

  Apoi simţi că îl arde ca un foc. Îşi trase repede mâna cu un strigăt de durere şi fu îngrozit să vadă că pe mâini şi degete îi rămăsese o mucozitate gălbuie. Aceasta începea să îi pătrundă în piele, făcând băşici şi sfârâind, arzând înţepător de parcă ar fi fost împuns cu milioane de ace încinse.

  Îşi şterse frenetic mâna de un pled, încercând apoi să găsească nişte apă, orice ar fi putut să îi înlăture acea mucozitate. O durere mistuitoare i se urcă în sus pe braţ şi începu să urle.

  Spaima şi agonia sa erau atât de mari încât nu văzu silueta care apăru în uşa cortului, pregătită să se repeadă ca un leu. Când sări pe el, impactul îl lăsă fără simţuri.

  Păsările din vârfurile copacilor ţipară asurzitor, iar cântecul greierilor încetă brusc. Iguana dispăru în spatele arborelui uriaş.

  Cortul prinse viaţă, zvâcnind şi umflându-se când într-o parte, când în alta. Strigătele lui Chico se amestecau cu mârâiturile sinistre de puma ale atacatorului său.

  La muzeul de artă Langley Memorial Art Museum din New York, dr. Jacob Cooper se plimba în linişte, cu pălăria în mână, prin Camera Regilor. Statuete, busturi, măşti şi sculpturi în relief ale regilor antici îl întâmpinau strălucitoare de pe piedestalele distribuite de-o parte şi de alta în încăperea pardosită cu marmură.

  — Dr. Cooper? Un bărbat mai mic de statură într-un costum închis la culoare se apropie şi se uită la el.

  Bărbatul scund zâmbi:

  — Sunt domnul Wendell. Lucrez pentru domnul Stern. Vă rog să veniţi cu mine.

  Dr. Cooper îl urmă până la capătul coridorului unde intrară pe o uşă nemarcată într-o cameră spaţioasă de lucru şi arhivare. Rafturi întregi căptuşeau pereţii din podea până în tavan, toate încărcate cu cărţi, documente şi obiecte de artă istorice. În centrul camerei stătea o masă întinsă de lucru unde erau restaurate şi pregătite pentru expoziţie artefactele.

  Un bărbat cărunt, bine îmbrăcat stătea la masă. Când Jacob Cooper intră, el se ridică:

  — Dr. Jacob Cooper?

  Dr. Cooper se întinse peste masă şi îi dădu mâna:

  — Domnul Stern?

  — Mulţumesc că aţi venit. Domnul Stern îl privi pe asociatul său care, înţelegând mesajul, părăsi încăperea. Apoi domnul Stern întrebă:

  — Sunteţi singur?

  — Da, nimeni nu ştie de întrevederea noastră, după cum aţi cerut.

  Domnul Stern zâmbi:

  — Îmi cer scuze pentru discreţia impusă, dar renu-mele vi-o ia înainte. Şi am motive să cred că anumite persoane de interes pentru dumneavoastră nu ar fi fericite să vă ştie implicat în proiectul nostru mărunt. Luaţi loc, vă rog.

  Dr. Cooper se aşeză la masa aceea imensă, iar domnul Stern se întoarse la scaunul de pe partea opusă. Îşi aşeză mâna pe un cufăr din piele.

  — Dr. Cooper, chestiunile pe care urmează să le discutăm sunt de o natură mai delicată. Sunt în joc vieţi omeneşti… Şi mă tem că unii deja au pierit. Aţi auzit de Toco-Rey, oraşul pierdut?

  Jacob Cooper îşi încercă memoria:

  — Un oraş legendar plin de comori, undeva în America Centrală?

  Domnul Stern se lumină la faţă, dând aprobator din cap.

  — Se crede că Toco-Rey a fost construit de tribul Olteca, în perioada lor de prosperitate din vremea când imperiul Maya se afla în declin şi a dispărut din istorie cu aproape şase sute de ani înainte de sosirea lui Columb.

  Dr. Cooper se încruntă şi spuse:

  — Am auzit ceva despre asta de la un vânător de comori care părea mai degrabă obsedat de acel loc.

  — De la Ben Cory? Dr. Cooper zâmbi:

  — Deci l-aţi întâlnit?

  Faţa lui Stern deveni solemnă, când îl anunţă:

  — Mă tem că el este unul din cei care au murit, dr. Cooper.

  Vestea îl întrista pe Jacob Cooper, dar nu îl luă chiar prin surprindere.

  — Ce s-a întâmplat?

  — Lucra pentru noi, căuta oraşul pierdut şi-ochii domnului Stern se lărgiră de încântare, credem că l-a găsit! Împreună cu echipa lui, a adus mai multe artefacte din junglă: aur, bijuterii, nefrit, sculpturi. Cory era îmbătat de cele descoperite şi la fel eram şi noi. Insă la scurt timp după aceasta, el şi echipa lui au fost atacaţi şi ucişi în tabără. Şi toate obiectele, până la ultimul, le-au fost furate. Noi credem că băştinaşii, cei din tribul Kachaka, sunt responsabili de cele întâmplate. Ei pretind că sunt descendenţii tribului Olteca şi că li s-a încredinţat misiunea de a păzi oraşul împotriva străinilor.

  — De străinii care vânează comori, cu alte cuvinte.

  — Nu şi în acest caz! Răspunse domnul Stern. Ben Cory era un angajat al Muzeului Langley, iar căutarea lui era nu doar după comori, ci şi după cunoaştere, după date istorice. Priviţi. Permiteţi-mi să vă arăt.

  Domnul Stern deschise servieta de piele şi scoase cu mare grijă nişte pergamente vechi şi un jurnal ponosit, crăpat, legat în piele.

  — Muzeul le-a achiziţionat recent: jurnalul şi hărţile lui Jose de Carlon, un explorator spaniol mai timpuriu care s-a dus în Mexic la scurt timp după ce Hemân Cortds îşi încheiase cuceririle. Jose” de Carlon nu prea avea calităţile unui soldat sau cuceritor; era prea preocupat cu vânătoarea de comori. Zvonurile despre un oraş pierdut, ultima fortăreaţă a lui Kachi-Tochetin, regele oltecilor, l-au ademenit înspre sud.

  Domnul Stern desfăcu cu grijă una dintre hărţile fragile, îmbătrânite, în timp ce dr. Cooper se aplecă peste masă pentru a privi cu atenţie.

  — Vedeţi aici? Harta arată care i-a fost ruta prin pădurile de junglă către oraşul pierdut şi chiar a marcat poziţia ruinelor. Potrivit jurnalului său, el şi oamenii lui au găsit Toco-Rey în 1536, la şase veacuri după ce oraşul fusese părăsit. Ben Cory şi echipa lui s-au folosit de această hartă pentru a găsi comoara, însă au fost ucişi înainte ca noi să aflăm cum sau unde.

  Dr. Cooper începea să înţeleagă ce se cerea de la el. Se foi un pic şi oftă:

  — Domnul Stern… Eu sunt arheolog. Poate că un alt vânător de comori.

  Domnul Stern se aplecă în faţă şi spuse apăsat:

  — Dr. Cooper, încercăm să prevenim tocmai vânătoarea de comori! Vreme de ani de zile, ruinele împărăţiei mayaşe au fost devastate şi prădate de căutători de suveniruri, iar acum că Toco-Rey a fost găsit, s-ar putea repeta acelaşi lucru. Am putea pierde un tezaur inestimabil din istoria şi cultura oltecilor în mâinile prădătorilor-asta doar dacă nu găsim întâi de toate comoara şi salvăm obiectele. Ştiu că sunteţi persoana căreia îi pasă de asemenea lucruri. Ştiu că aţi dori ca istoria să se păstreze.

  Jacob Cooper se gândi pentru un moment. Ca fondator al Institutului Cooper pentru Arheologie Biblică, el îşi puse viaţa în slujba salvării şi păstrării trecutului. Acesta conţinea lecţii vitale pentru prezent şi viitor. Salvarea unui alt segment de istorie din mâinile căutătorilor de comori, a traficanţilor de pe piaţa neagră şi a colecţionarilor lacomi s-ar încadra pe linia obiectivelor sale personale şi ale Institutului.

  — Înţeleg deci că doriţi să preiau afacerea de unde a lăsat-o Ben Cory?

  Domnul Stern încuviinţă:

  — Puteţi urma hărţile şi însemnările lui Jose de Carlon, aşa cum a făcut-o Ben Cory. Cu tehnicile şi expertiza dumneavoastră, reconstituirea traseului lui Cory către comoară nu ar trebui să reprezinte o problemă.

  — Nici o problemă? Dr. Cooper se lăsă pe spate în scaunul său, lovindu-se uşor cu degetele peste bărbie. Este un singur lucru pe care aş dori să îl înţeleg.

  — Dacă Jose de Carlon a găsit comoara, de ce e încă acolo? De ce nu a scos-o de acolo?

  Domnul Stern ezită ca şi cum nu ar fi fost pregătit pentru întrebare, apoi oftă:

  — Se poate de asemenea că ştiţi următorul lucru. Din paginile jurnalului său răzbate faptul că Jose de Carlon a fost un bărbat foarte superstiţios. Se temea de te miri ce capcane, de blesteme magice, de forţe rele străvechi. El şi oamenii lui chiar şi-au săpat propriul tunel înspre mormântul lui Kachi-Tochetin, în speranţa că ar putea să se furişeze acolo în secret, evitând astfel orice blesteme şi capcane. Apoi adăugă: Se pare că nu au reuşit.

  Dr. Cooper trebui să îi facă semn să continue:

  — Spuneţi mai departe.

  Domnul Stern râse cu stângăcie şi încercă să spună cu nepăsare:

  — El relatează că oamenii lui au găsit comoara, însă au înnebunit cu toţii, au ajuns ca animalele sălbatice turbate şi s-au omorât unul pe altul. De-abia a scăpat cu viaţă, lăsând comoara acolo, convins că poartă cu ea un blestem. Domnul Stern chicoti din nou cu o ridicare din umeri. Deci comoara încă se găseşte acolo, neatinsă de secole.

  — Şi păzită de un blestem ciudat?

  Domnul Stern se înclină sprijinindu-se de masă, coborându-şi vocea:

  — Doctore Cooper, ştim amândoi că nu e vorba despre o ieşire la iarbă verde. Bineînţeles că există pericole: desişul junglei, şerpi veninoşi, băştinaşi ostili. Zona este departe de ţinuturile locuite şi nu ne putem aştepta la cine ştie ce asistenţă sau protecţie din partea guvernului, sau chiar deloc. Şi… Ei bine, cine ştie? Kachi-Tochetin a fost un luptător feroce, un prădător. A cotropit şi cucerit popoare şi cetăţi de pe toată întinderea antică din Mexico şi America Centrală, sacrificând şi măcelărind mii de suflete. Comoara lui este fără îndoială prada furată de la toţi cei pe care i-a cucerit. Deci pesemne că mormântul este străjuit de capcane bine ticluite. In ce priveşte blestemul… Ei bine, înţeleg că sunteţi un om al rugăciunii, deci presupun că asemenea lucruri nu vă incomodează.

  Jacob Cooper zâmbi.

  — Am avut parte de mai mult de o porţie de blesteme, descântece şi vrăji magice, însă Dumnezeul meu a fost mai mare decât toate acestea.

  Domnul Stern respiră adânc.

  — Dr. Cooper, sunteţi ultima noastră speranţă. Putem conta pe dumneavoastră?

  — Bine aţi venit în oraşul Baschart, spuse chipeşul bărbat cărunt în cămaşă albă şi pălărie de paie cu boruri largi. Putea fi proprietarul prosper al vreunei plantaţii sau un gentleman englez, atât de rafinate îi erau manierele. Aceasta este fără îndoială cea mai distinsă staţiune de vacanţă din întreaga regiune a junglei-excluzându-le pe toate celelalte, vreau să spun. Sunt fondatorul ei, dr. Armond Baschart.

  Dr. Cooper coborî din maşina de teren şi dădu mâna cu Baschart.

  — Sunt Jacob Cooper, iar aceasta este fiica mea, Lila. El este Jay, fiul meu.

  Lila Cooper, în vârstă de treisprezece ani, se dădu jos din maşină şi se întinse. Scoţându-şi pălăria de paie, ea îşi şterse de pe arcadă o peliculă de sudoare şi soluţie împotriva ţânţarilor. Asemenea tatălui şi fratelui ei, ea purta o îmbrăcăminte lejeră. Îşi împletise părul lung, blond pentru ca să nu i se lipească de ceafă. Chiar şi aşa, jungla tropicală i se părea încinsă, umedă şi incomodă.

  Aşezarea lui Baschart nu avea nimic demn de admirat, într-o pajişte mică, strâmtă, înconjurată de un zid solid din desişul junglei, erau trei rulote parcate în forma literei U. O prelată albastră mai mare era prinsă între ele. Două colibe indigene cu pereţii din pământ şi acoperite cu paie şi alte două camionete stropite cu noroi întregeau tabăra. Familia Cooper a trebuit să călătorească vreme de o zi ca să ajungă aici, să străbată kilometri pe un drum cu hârtoape, înnoroiat printr-o junglă atât de deasă încât nu reuşeau să vadă în faţă mai mult de câţiva metri. Se aflau acum la o depărtare de o zi de cea mai apropiată toaletă cu vas şi bazin de apă.

  Lila scoase un zâmbet obosit. Va fi mai bine decât am crezut.

  Jay Cooper, de paisprezece ani, încă mai avea de crescut ca să îl ajungă pe tatăl său în înălţime, dar deja avea forţă fizică. Avea părul auriu al tatălui său şi ochii lui albaştri, pătrunzători. Îşi luă un moment pentru a observa împrejurimile, simţind privirile curioase ale băştinaşilor îndreptate asupra lor. Unul dintre ei măcelărea ceva ce arăta ca un porc, altul construia un şopron, iar cel de-al treilea ardea gunoi la un foc mic. Chiar deasupra, vârfurile copacilor formau un cadru compact, întunecat în jurul unui petec albastru de cer. Păsări viu colorate stăteau cocoţate în ramuri, ţipând unele către altele cu voci în permanenţă alarmate de ceva anume.

  Aventură, gândi el. Pur şi simplu o simt!

  Armond Baschart îi conduse la rulota jalnică aşezată în faţa propriei lui rulote de pe partea opusă a curţii încropite în mod provizoriu.

  — Aceasta este oferta noastră pentru oaspeţi. Aveţi apă curentă din rezervorul de aprovizionare-Juan şi Carlos vor avea grijă să fie mereu plin pentru dumneavoastră-şi o alimentare limitată cu energie electrică din bateriile rulotei. Vă rog să încercaţi să le folosiţi cu măsură. Este şi o latrină în spatele rulotei, dar verificaţi să nu fie şerpi pe-acolo înainte de a o folosi. După cum puteţi observa, asigurăm cele mai bune condiţii de cazare doar oaspeţilor noştri.

  Dr. Cooper privi în interiorul rulotei. Era de vreo douăzeci de metri pătraţi, cu o bucătărie minusculă, cu o măsuţă şi băncuţe, cu un duş de dimensiunile unei toalete şi cu paturi pentru cel puţin patru persoane. Totul arăta învechit şi ponosit de atâta folosinţă. Însă în această ţară sărăcăcioasă, acestea erau condiţii luxoase de cazare. El îşi puse jos sacul de călătorie.

  — O luăm.

  Se instalară, iar apoi dr. Baschart le dădu nişte explicaţii mai detaliate.

  — Ben Cory, fratele său John şi asociatul lor, Brad Frederick, au avut o tabără la circa opt sute de metri depărtare în junglă, mai aproape de ruine. Eu am ales să stau aici în tabăra principală cu proviziile, cu angajaţii, cu autovehiculele şi, bineînţeles, cu laboratorul meu. Pe lângă faptul să sunt medicul echipei, mai desfăşor şi puţină de muncă de cercetare privată, colecţionez şi cataloghez nişte specii de funguşi locali.

  Dr. Cooper remarcă o cărăruie îngustă, recent trasată ce ducea în junglă.

  — Este poteca ce duce în tabăra lui Cory?

  — Întocmai. L-aş putea ruga pe Tomâs să vă conducă într-acolo dacă doriţi.

  Jacob Cooper se întinse în rulotă şi scoase de acolo centura revolverului.

  — Jay! Lila! Să mergem!

  Dr. Baschart îi puse uşor mâna pe umăr:

  — Aăă, dr. Cooper. Bănuiesc că nu doriţi să îi luaţi şi pe copii. După cum probabil ştiţi, cei din tabăra lui Cory au avut parte de o moarte violentă.

  Dr. Cooper se gândi la aceasta un moment, în timp ce îşi verifica pistolul de calibrul 0,357 şi îl introduse în teaca de pe şold. Unde le sunt trupurile?

  — Le-am îngropat nu departe de tabără.

  Jay şi Lila ieşiră din rulotă pregătiţi de pornire. Dr. Cooper îl linişti pe cel ce le era gazdă:

  — Copiii mei nu au văzut tot ce e de văzut pe lume, dar au văzut destule în călătoriile noastre. În ce îi priveşte, totul va fi în regulă.

  Dr. Baschart acceptă, apoi îl strigă pe unul dintre cei ce lucrau:

  — Tomâs!

  — Şi, senor, veni Tomâs în fugă. Dr. Baschart făcu prezentările.

  — Dr. Cooper, Jay, Lila, el este Tomâs Lopez, asistentul meu. Tomâs le strânse mâinile, rânjind larg, de i se văzură dinţii, fericit să poată fi de folos. El vă va duce să vedeţi tabăra lui Cory şi să vă răspundă la orice întrebări veţi avea de pus.

  Lui Tomâs îi pieri zâmbetul şi acum îşi privea superiorul cu ochii larg deschişi.

  — Senor Baschart. Este asta o idee bună? Baschart chiar îşi pierdu răbdarea:

  — Tomâs, nu mai discutăm pe această temă! Nu ai de ce să te temi!

  — Dar-Tomăs primi din partea superiorului său o căutătură rece şi îşi înghiţi cuvintele de protest. Muy bien.

  Dr. Baschart le spuse celor trei Cooper:

  — Când vă întoarceţi, vă voi arăta caseta video pe care au realizat-o cei din echipa Cory cu ceea ce au descoperit. Vă veţi forma astfel o idee cu privire la ceea ce făceau ei şi e posibil că veţi primi câteva indicii pe care să le urmaţi.

  Dr. Cooper dădu aprobator din cap:

  — Fără îndoială că vreau să văd despre ce e vorba. Tomâs zări teaca la şoldul doctorului Cooper.

  — Ah, aveţi un pistol. Asta e bine. Veniţi cu mine.

  Tomâs se opri în dreptul colibei sale şi înşfacă o puşcă şi o spada. Apoi îi conduse pe cei trei Cooper jos pe potecă, în junglă. Vegetaţia abundentă îi cuprindea din toate părţile, obligându-i să se aplece şi să dea crengile la o parte cu putere. Bolta de verdeaţă compactă înăbuşea lumina zilei.

  Tomâs era morocănos. Vreme de câteva minute vorbi cu sine în spaniolă, după care le împărtăşi gândurile şi celor trei Cooper în engleză.

  — Ăsta nu e un loc sigur! Este vrăjit, înţelegeţi ce vreau să spun. Magie rea. Nu ar trebui să fim aici!

  Umblară mult, se adânciră în junglă, înconjuraţi de păsări zgomotoase şi greieri, până când într-un târziu zăriră mai în faţă o licărire de lumină albăstruie. Tomâs îşi încetini pasul şi se lăsă pe vine, ca şi cum ar fi adulmecat ceva. Cei trei Cooper se ghemuiră şi ei instinctiv şi îi urmară.

  — Acolo, şopti Tomâs, gesticulând înspre un luminiş cu spada pe care o ţinea în mână. Din marginea luminişului puteau vedea cortul zdrenţuit şi şopronul din prelată albastră, tabăra în care cei din echipa lui Cory au fost atacaţi. Înainte de a merge mai departe, vă avertizez: înăuntru veţi vedea sânge şi teroare şi semne de-ale magiei Kachaka. Echipa lui Cory a ajuns până în acest punct, iar acum sunt morţi.

  Îi privi în faţă:

  — Există un blestem peste acest loc. Dacă înaintaţi, s-ar putea să sfârşiţi prin a cădea pradă morţii. Decideţi aşadar!

  DOI.

  Cei trei Cooper erau precauţi, dar nu înspăimântaţi. Cu o hotărâre de neclintit păşiră în spaţiul deschis al luminişului, mişcându-se atent, observând fiecare detaliu. Tomâs venea în urma lor, ţinându-se aproape, cu ochii în toate părţile, cu puşca şi spada pregătite.

  Tabăra era un dezastru, cu scaunele de campanie răsturnate, cu cortul pe jumătate căzut, cu soba de campanie prăvălită la pământ, cu bucatele şi rezervele de alimente răvăşite, împrăştiate şi risipite pe tot locul, încă de la început fusese un dezastru acolo, însă acum animalele au răscolit în căutare de hrană şi au transformat locul în ceva şi mai oribil.

  Jay găsi un capăt de trestie subţire înfipt într-un trunchi de copac lângă cort.

  — Tată.

  Jacob Cooper se duse într-acolo şi examina fără să atingă obiectul.

  — Săgeată otrăvită.

  Tomăs încuviinţă cu îngrijorare.

  — Cei din tribul Kachaka. Ei folosesc săgeţi otrăvite şi arme de suflat. Otrava ucide în câteva secunde.

  Lila remarcă vaza doborâtă şi orhideele împrăştiate:

  — Pariez că orhideele astea au fost frumoase înainte de a se fi veştejit.

  Tomâs zâmbi pe sub mustaţă:

  — Americanii. Ei plătesc bani grei pentru asemenea flori în ţara lor. Aici le vedem pretutindeni.

  — Toate uneltele sunt încă la locul lor, observă dr. Cooper, verificând colecţia de lopeţi, târnăcoape, perii de sârmă şi detectori de metal aflată lângă un copac. Găsi un ladă mare de lemn, deschise capacul şi fluieră de uimire când văzu ce conţine.

  Jay veni să privească.

  — Ce-i asta?

  — Material exploziv, îi spuse tatăl lui. Aceasta era maniera de lucru a lui Ben Cory: să arunce pur şi simplu în aer şi să pună mâna pe comoară, indiferent care ar fi fost valoarea istorică a sitului arheologic. Închise capacul cu grijă, cu un adânc respect pentru conţinutul cufărului. Haideţi să aruncăm o privire şi în cortul acela.

  Cortul era pe jumătate lăsat la pământ. Dr. Cooper găsi un ţăruş mai înalt lângă vatra pentru foc şi îl introduse în cort ca să susţină partea de sus.

  — Va trebui să strângem toate aceste însemnări, spuse el, arătând înspre foile de hârtie împrăştiate pe jos. Trebuie să ştim tot ce au ştiut cei din echipa lui Cory.

  — Aveţi grijă! Îi avertiză Jay, arătând înspre o altă săgeată otrăvită care străpunsese cortul.

  Lila culese una dintre acele foi din notiţe. Era grea, lipicioasă şi pătată cu roşu. Uuuf.

  — Vi-am spus că va fi sânge, le zise Tomâs de-afară unde stătea de pază agitat. Cei din echipa lui Cory au fost măcelăriţi în acest cort.

  Era sânge, nu glumă, împroşcat pe jos, pe haine, pe cizmele de lucru şi echipament. Fraţii Cory a avut parte de o moarte violentă.

  Jacob Cooper vorbi pe un ton liniştit, cu aceeaşi intensitate:

  — Lila, cred că vom avea nevoie de mai multe perechi de ochi şi de urechi în afara cortului. Nu ne lipsesc surprizele.

  Lila salută această idee. Se grăbi să iasă, cu faţa palidă.

  Dr. Cooper trase adânc aer în piept şi îi vorbi lui Jay.

  — Să ne punem pe treabă.

  Împreună începură să strângă notiţele, desenele, diagramele şi hărţile de pe jos, separându-le de cămăşile, şosetele, sticlele şi cutiile împrăştiate în toate părţile.

  Jay remarcă un caiet de notiţe parţial ascuns sub nişte zdrenţe împăturite. Se întinse după el, dar imediat îşi trase mâna ca ars, cu inima bătându-i nebuneşte:

  — Tată!

  Dr. Cooper îşi duse mâna la pistol.

  — Ce este?

  Jay se îndepărtă de maldăr.

  — Este ceva sub cârpele acelea.

  Zdrenţele se mişcau şerpuit şi se agitau în sus. Lila îşi înăbuşi un strigăt, punându-şi mâna peste gură, când Tomâs îşi vârî capul în cort.

  — Que pasa?

  — Cred că avem un şarpe aici, spuse dr. Cooper. Nu te apropia. Găsi o bucată ruptă din stâlpul de susţinere al cortului şi o îndreptă înspre zdrenţe, mişcându-le încet. Mişcarea se opri. Ridică încet cârpele.

  Zăriră o scânteiere agitată de un galben tern şi auziră un ţipăt mic, ascuţit!

  Lila ţipă şi ea, iar Jay şi dr. Cooper se feriră. O formă ciudată, fluturată, ţâşni dintre zdrenţe zbătându-se şi începu să se izbească cu plesnituri de pereţii cortului asemenea unei păsări captive.

  Tomâs urlă:

  — Înapoi! Înapoi! Şi plonja în cort fluturându-şi spada.

  Vietatea continuă să fâlfâie, să cadă la pământ, să sară, să se trântească de pereţii cortului şi să zboare deasupra capetelor lor. Lila sări afară din cort; Jay şi tatăl lui se trântiră la pământ. Tomâs continua să îşi învârtă spada în aer.

  JAP.' Spada se auzi izbindu-se, iar animalul ateriza la pământ, zbătându-se ca o pasăre rănită, săltând ca un peşte pe uscat.

  Jay şi dr. Cooper se ridicară. Tomâs stătea aplecat asupra vietăţii, cu spada la câţiva centimetri de aceasta, revărsându-şi emoţiile supraîncărcate într-o spaniolă repezită şi grosolană. Începură să se apropie.

  Tomâs îşi ridică repede mâna înspre ei.

  — Staţi acolo! Aşteptaţi!

  Vietatea se opri în sfârşit din zbatere, iar Tomâs se destinse, eliberând un oftat de adâncă uşurare. Le făcu semn cu mâna, iar ei se apropiară, în timp ce Lila îşi introduse capul în cort, cu ochii mari de curiozitate.

  Arătând înspre acea vietate, Tomâs zise:

  — Caracol volante. Le spunem limacşi zburători. Un fel de melc zburător.

  — Un ce? Exclamă Jay, încă tremurând un pic.

  — Uimitor! Adăugă dr. Cooper, aplecându-se ca să privească mai îndeaproape. Am auzit povestindu-se despre ei! Niciodată nu am crezut că sunt reali!

  — Nu îi poţi vedea foarte des, zise Tomâs. Apar foarte rar şi ies doar noaptea.

  Acolo, la picioarele lui Tomâs zăcea moartă o creatură odioasă. Arăta ca un melc mare de grădină, lung de aproximativ cincisprezece centimetri, cu o piele gălbuie, lunecoasă. În loc de coarne avea nişte ochi negri, mici, ca de şobolan. De o parte şi de cealaltă a trupului lipicios, molatec, pielea lucioasă se extindea şi forma unor aripioare ca de pasăre, foarte asemănătoare cu cele ale unei pisici de mare. Cu vârful spadei Tomâs reteză o aripioară şi le-o întinse celor trei Cooper.

  Lila păşi în cort şi acum privea peste umărul celorlalţi:

  — Uau.

  — De fapt nu este un melc, le explică dr. Cooper copiilor săi. Însă este un membru al familiei de moluşte-şi unul dintre cei mai stranii.

  — Nu îl atingeţi! Îi avertiză Tomâs. Mucozitatea este otrăvitoare de moarte, fiind folosită de cei din tribul Kachaka pentru a otrăvi vârful săgeţilor. Apoi se uită repede prin cort. Vedeţi? Pânza cortului şi unele dintre haine sunt mânjite cu această mucozitate. Fiţi foarte atenţi. Vă va pătrunde prin piele şi vă va ucide.

  Fără să li se spună, ieşiră cu toţii din cort şi îşi verificară hainele ca să depisteze şi cea mai mică urmă de mucozitate.

  — S-a uscat în mare parte, ceea ce e bine, zise Tomâs. Trebuie să fie proaspătă ca să fie absorbită în piele.

  — Ce căuta vietatea aceea pe-aici? Se minună dr. Cooper.

  — Probabil că a fost atrasă de sânge. Aceşti limacşi sunt carnivori. Se hrănesc cu mortăciuni, cu sânge, cu carne de orice fel. Probabil că în noaptea trecută au mai fost şi alţii. Acesta a rămas să doarmă sub zdrenţe.

  Jay dădu din cap:

  — Deci ăsta e un motiv în plus de îngrijorare-pe lângă insectele care muşcă, şerpii otrăvitori şi băştinaşii ostili.

  — Cât de departe este satul Kachaka? Întrebă dr. Cooper.

  Tomâs dădu din umeri:

  — N-am fost acolo niciodată. E undeva dincolo de ruine, cred. Însă cei din tribul Kachaka pretind că deţin tot acest teritoriu şi nu sunt fericiţi să ne aibă în preajmă. Tomâs făcu un semn din cap înspre pădurea ce se întindea dincolo de tabără. Fraţii Cory deja au aflat lucrul acesta. Haideţi pe-aici.

  Îl urmară într-o poiană mai mică. Acolo, marcate cu trei cruci din lemn brut, zăceau trei morminte.

  — Ben Cory, John Cory, Brad Frederick, zise Tomâs, indicându-le pe fiecare în parte. Căsăpiţi într-o singură noapte, iar comoara le-a fost furată.

  Jacob Cooper văzuse destul.

  — Bun, haideţi să luăm aceste materiale cu noi şi să vedem cum le putem sorta. Şi apoi vom viziona o casetă video.

  O dată întorşi în tabără, cinară în grabă-un porc prăjit deasupra focului de tovarăşii de muncă ai lui Tomâs – iar apoi se instalară în rulotă ca să examineze însemnările pe care le lăsaseră în urma lor fraţii Cory. La lumina unei lămpi cu gaz, Jay şi Lila curăţiră, selectară şi grupară materialele, iar dr. Cooper le aşeză ordonat pe măsuţă ca să le studieze.

  — Hmm., zise el, folosind o lanternă mică pentru a lumina nişte porţiuni mai greu de citit. Sunt impresionat. Fraţii Cory au investit o grămadă de timp în a face schiţa ruinelor. Priviţi aici: Toco-Rey a fost ridicat pe ruinele unei cetăţi anterioare, care la rândul ei a fost construită deasupra ruinelor unei alte cetăţi ce a precedat-o şi tot aşa. Întinderea nu e mai mare de doi kilometri pătraţi şi odinioară fusese înconjurată de ziduri ca o fortăreaţă. Trebuie să îi fi fost uşor lui Kachi-Tochetin să se izoleze acolo sus vreme de mulţi ani de zile şi să îşi apere prada împotriva inamicilor lui.

  Lila observă o formă întunecată, pătrată pe care cineva o desenase lângă latura estică a hărţii.

  — Pun rămăşag că este templul funerar despre care a scris Ben Cory. Răsfoi prin grămada de materiale recent curăţate şi scoase de acolo un caiet de notiţe cu marginile zdrenţuite. Da, uitaţi-vă aici.

  Dr. Cooper frunzări cu repeziciune filele carneţelului, apoi compară însemnările şi schiţele cu harta de pe masă.

  ~ Lila ai mers chiar la ţintă. Acela este templul funerar. Ben Cory bănuia că acolo vor găsi comoara. Se gândeau că, de vreme ce Kachi-Tochetin era aşa un vânător de aur, bătrânul rege a cerut să fie înmormântat împreună cu el.

  Jay scoase nişte hărţi mai mici, realizate nu foarte pretenţios în creion, pătate acum uşor cu sânge.

  — Cred că aceste hărţi indică traseul pe care l-au urmat ca să ajungă la templul funerar.

  Dr. Cooper întinse hărţile pe masă şi urmări cu degetul traseul marcat.

  — Arată ca şi cum ar fi aceeaşi rută pe care a străbătut-o Jose de Carlon cu secole în urmă: în susul văii peste cascadă… A traversat mlaştina. Apoi prin porţile principale ale cetăţii… În jurul Piramidei Lunii şi pieziş înspre nord, pe Aleea Morţilor.

  — Calea Morţibr? Spuse Lila.

  — Sună îmbietor, remarcă Jay cu sarcasm. O bătaie în uşă îi luă prin surprindere.

  — Bună. Cum merge lupta? Era Armond Baschart.

  — Sunt încurajat, răspunse Dr. Cooper. Fraţii Cory a păstrat date exacte şi complete. Ar trebui să fim în stare să le urmăm traseul chiar mâine dimineaţă la prima oră.

  Baschart era vizibil satisfăcut.

  — E destul de bine! Aşa, am pregătit înregistrarea video a lui Cory. Veniţi şi aruncaţi o privire.

  În afara rulotei lui Baschart, Tomâs trase cablul de pornire al unui generator pe gaz portabil. Luminile se aprinseră înăuntru şi tot atunci porni şi un televizor color cu o diagonală de douăzeci şi cinci de centimetri, cocoţat în camera mică şi înghesuită a lui Baschart. Acesta racorda camera video a lui Cory la aparatul TV, iar după încercă mai multe butoane, caseta prinse a se învârti şi o imagine apăru pe ecran.

  Cei trei Cooper se aplecară în faţă ca un singur om, cu privirea încordată şi recunoscură imediat tabăra lui Cory din junglă. Camera de filmat tremura, înregistrând tabăra, arătând cortul, locul pentru foc, masa şi scaunele. Chiar şi vaza cu orhidee era aşezată pe masă, cu florile arătând mult mai proaspete. „Iar acesta este cortul nostru, iar acolo avem focul şi aici camera noastră de zi de afară.”, se auzeau comentariile cameramanului, semănând mai degrabă cu pălăvrăgeala aiurită care însoţeşte de regulă filmuleţele făcute acasă.

  Apoi un bărbat tânăr apăru din spatele cortului, cărând nişte lemne de foc. Era înalt şi uscăţiv, cu un zâmbet atât de larg şi dinţi atât de albi încât îţi răpeau privirea. „Şi iată-l pe Brad, cu activităţile din gospodărie.”, continuă naratorul.

  Brad reveni pe peliculă:

  — Ai filmat comoara?

  — Nu, veni răspunsul cameramanului, fac aici primele cadre.

  Apoi se auzi o voce din afara cadrului camerei de filmat:

  — Ei bine, hai filmează aici, Ben. Iroseşti timpul domnului Stern.

  — Ehh, toată lumea trebuie să fie regizor. Camera se mişcă repede înspre masa de lângă locul pentru foc şi imaginea se înceţoşa, iar apoi prinse strălucirea aurului-mult aur era.

  — Ia te uită! Exclamă Jay cu glas şoptit.

  — Vă prezentăm aici doar o avanpremieră a ceea ce am găsit, zise Ben cameramanul, focalizând obiectivul camerei asupra incredibilelor artefacte din aur: o vază gravată ornamental înaltă de cel puţin şaizeci de centimetri, câteva farfurii şi ceşti de aur, un colier de aur şi bijuterii şi cel puţin doisprezece figurine înalte de doar cinci centimetri.

  O pereche de mâini intrară pe peliculă, ţinând o altă vază pe care o ştergeau cu o cârpă.

  — Le-am aflat pe toate acestea în mormânt şi le-am adus aici prin tunel. Totul e niţel cam prăfuit acolo jos. Am purtat măşti împotriva prafului, însă tot am ieşit din locul acela plini de mizerie. Dar asta nu e problemă. Vedeţi aici? Nu ai nevoie decât de o cârpă ca să cureţi aceste obiecte de artă şi imediat îşi capătă luciul.

  Camera se îndepărtă ca să îl arate în spate pe John Cory, un bărbat cu părul lung, cu pieptul gol. John puse vaza jos şi luă în mână câteva dintre figurinele mici ca să le aşeze în planul camerei, ştergându-le mai atent cu cârpa sa.

  — Avem aici figurinele minuscule ale unui dumnezeu-pasăre, probabil o altă formă a lui Quetzalcoatl, dumnezeul şarpe cu pene.

  Din spatele camerei, Ben explică:

  — Acestea erau amplasate de jur împrejurul pereţilor camerei ca nişte santinele, probabil pentru a păzi comoara de spiritele morţilor şi de posibilii duşmani dintre cei vii-

  John interveni:

  — Mai erau şi alte gărzi acolo, însă deloc eficiente. Ben râse:

  — Nu, cu siguranţă nu au fost de vreun folos. Mâine urmează să ducem cu noi camera de filmat şi nişte lumini. Vom face nişte filmări grozave cu comoara şi prin tunel-

  — Dacă vom putea trece de melci, interveni scurt Brad, intrând în plan şi aranjând câteva dintre artefacte pentru o mai bună vizualizare.

  John încuviinţă:

  — Da, limacşii zburători ne-ar putea face un pic de necaz. Le place în tuneluri şi în zonele subterane, la fel cum liliecilor le plac peşterile, însă ne descurcăm cu ei.

  — Pentru dumneavoastră vom reface traseul, veni vocea lui Ben de undeva din afara cadrului; acesta urmează îndeaproape traseul străbătut de Jose de Carlon în urmă cu mai mult de patru sute de ani.

  — Bătrânul avea dreptate în privinţa comorii, zise Brad.

  — Dar se înşela în legătură cu blestemul, comentă John, arătând înspre comoara de pe masă. Adică, iată comoara, iar noi ne aflăm bine, teferi şi sănătoşi.

  — Gata acum, zise Ben, haideţi să ducem chestiile astea în cort. Apoi, pe un ton mai ridicat, interveni vocea crainicului: Rămâneţi cu noi, dragi spectatori, căci mâine urmează incitanta aventură în templul funerar al regelui Kachi-Tochetin!

  Ecranul televizorului se făcu purici. Dr. Baschart îl închise.

  — Asta-i tot. După aceasta au fost atacaţi şi ucişi, chiar în noaptea aceea. Nu s-au mai întors acolo niciodată.

  Dr. Cooper îşi privi copiii ca să le vadă reacţia. Lila era tulburată:

  — Oare comoara merită toate acestea? Tatăl ei reflectă asupra întrebării:

  — Unii sunt suficient de lacomi ca să îşi asume riscul. Pentru alţii. Aici oftă. Ei bine, va trebui să ne punem această întrebare de mai multe ori o dată ce ne angajăm în această călătorie.

  — Un tunel, spuse Jay. Fără îndoială că suntem în căutarea unui tunel.

  — Probabil tunelul pe care l-a săpat iniţial Jose de Carlon şi oamenii lui, zise dr. Cooper. Şi se pare că e populat de mai mulţi caracoles volantes.

  — O, minunat! Suspină Lila.

  Dr. Baschart se grăbi să intervină:

  — Dar echipa lui Cory s-a strecurat cumva printre acei limacşi zburători. Au intrat în camera comorii!

  Dr. Cooper se ridică în picioare.

  — Şi o vom face şi noi. Să ne oprim aici şi să ne odihnim niţel. Îi vom înfrunta pe melcii aceia otrăvitori-

  — Şi pe şerpi, adăugă Lila.

  — Şi pe băştinaşii ostili ce aruncă săgeţi otrăvite, completă Jay.

  — Mâine, încheie dr. Cooper.

  TREI.

  Noaptea s-a scurs încet, ca orice noapte în care eşti bântuit de frică şi presimţiri. Lila era aşezată într-un pat în capătul rulotei, holbându-se la tavan, ascultând, meditând. Ii revenea în minte mereu şi mereu amintirea cortului împroşcat cu sânge al echipei lui Cory şi săgeţile otrăvite pe care le găsiseră acolo. Întins fără să se mişte în patul aşezat în mijlocul rulotei, Jay asculta cu atenţie sunetul paşilor ce mişunau în apropierea rulotei. Uitându-se pe furiş pe geamul îngust, spera că nu va zări sclipirea ochilor unui ucigaş ce se ascunsese în tufişuri. Dr. Cooper nici măcar nu se întinse. Şedea pe patul său-măsuţa era strânsă-ascultând şi privind.

  Atârnându-şi pe umeri o pătură subţire, Lila se ridică şi se duse lângă tatăl ei.

  — Tată, te simţi bine?

  — Până acum da, spuse el cu o voce blândă. Îşi puse braţul în jurul ei, strângând-o cu dragoste în timp ce privea din nou pe fereastră. E foarte linişte acolo afară.

  — Eu nu pot dormi.

  — Nici eu.

  — Şi nici eu, se auzi vocea lui Jay care stătea întins în pat.

  — Ceea ce mă face să mă minunez cum de pot dormi toţi ceilalţi.

  Lila se aplecă şi se uită şi ea pe furiş pe fereastră, dar nu zări nici o activitate derulându-se, nici lumini şi nu auzi nici un sunet în afară de murmurul constant al junglei.

  — Au adormit cu toţii?

  — Cred că da, zise dr. Cooper. Tocmai am patrulat un pic în jurul taberei fără să întâlnesc pe cineva care să facă de strajă – nici o santinelă, nici o pază. Dacă ar fi după mine, atunci un întreg trib Kachaka s-ar putea strecura în această tabără, fără a fi vreodată observaţi. Fie Baschart şi oamenii lui sunt prea ocupaţi ca să înţeleagă ceva din ce i s-a întâmplat echipei lui Cory, fie…

  — Fie ce? Întrebă Jay care veni şi li se alătură în faţă. Jacob Cooper stătu un moment pe gânduri, însă apoi scutură dezaprobator din cap:

  — Nu ştiu. Nu are logică.

  Se întoarse de la fereastră cu faţa înspre copii.

  — Trebuie totuşi să dormim un pic. Haideţi să stăm de veghe pe rând. Eu voi face prima gardă pentru două ore.

  — Iar eu pentru următoarele două, zise Jay.

  — Apoi eu, spuse Lila dând din umeri.

  — Îmi voi lăsa puşca lângă uşă. Fiecare dintre voi să o păstreze lângă el în timpul ce face de pază.

  Şi aşa şi-au petrecut restul nopţii.

  Aerul de dimineaţă era cald, umed şi îmbibat de mirosuri ce se ridicau din pământ, când familia Cooper se ivi din rulotă. Armond Baschart era deja treaz şi activ, dând ordine celor trei oameni ai săi. Tomâs şi cei doi prieteni ai săi, Juan şi Carlos, păreau indispuşi şi posomorâţi. Aveau privirea îndreptată spre junglă în timp ce strângeau echipamentul şi îngrămădeau proviziile şi uneltele în rucsacurile uriaşe.

  — Ei bine, bună dimineaţa, îi salută dr. Baschart. Aţi dormit bine?

  Dr. Cooper nu putu să nu observe înfăţişarea odihnită şi dispoziţia veselă a gazdei lor.

  — Destul de bine. Dar dumneavoastră?

  — Bine, mulţumesc. Mâncaţi ceva de mic dejun şi pregătiţi-vă. Ziua trece!

  Jacob Cooper, Jay şi Lila îşi pregătiseră rucsacurile, îşi serviră repede nişte suc de fructe şi cereale şi apoi se mobilizară de plecare.

  Dr. Cooper îşi luă în „vesta geografică”, ce avea multe buzunare adânci unde putea să îşi aranjeze după buna plăcere hărţile şi schiţele. Introduse cu grijă în buzunare hărţile lui Cory şi fotocopiile hărţilor originale ale lui de Carlon, strânse cingătoarea revolverului şi a rucsacului, îşi puse pălăria, fiind gata de drum.

  Porniră cu dr. Cooper în frunte, înapoi pe poteca ce ducea la tabăra lui Cory. Jay şi Lila veneau chiar în spatele tatălui lor; dr. Baschart şi cei trei oameni ai săi le urmau imediat în spate. Pe măsură ce jungla îi înconjura din toate părţile, starea de spirit a grupului se întuneca, iar vorba era tot mai puţină. Chiar şi atitudinea grăbită, poruncitoare a lui Armond Baschart se mai înmuiase şi, asemenea celorlalţi, înainta tăcut pe cărăruie, cu ochii larg deschişi şi alerţi. Faţa lui Tomâs trăda clar ce anume îl frământa: cei din tribul Kachaka. Magia. Blestemul. Cei doi prieteni ai săi, Juan şi Carlos, purtând fiecare puşti pe care le îndreptau în toate direcţiile, se comportau de parcă se aşteptau să iasă câte un duşman din spatele fiecărui copac.

  Înaintau prin vegetaţia deasă asemenea păduchilor de pe spinarea unui câine, păşind peste, târându-se pe sub şi ocolind crengile şi frunzele care îi frecau şi zgâriau. Sunetele păsărilor şi insectelor le făcea o gălăgie constantă în urechi.

  Când ajunseră în tabără o găsiră şi mai deteriorată, sfârtecată şi împrăştiată de vizitele din noaptea trecută ale altor animale sălbatice. Tomâs, Juan şi Carlos începură să îşi bolborosească unul altuia în spaniolă, aşa că dr. Baschart trebui să îi potolească.

  Dr. Cooper scoase harta pe care Ben Cory o schiţase în creion, apoi umblă căutând cu băgare de seamă, până când descoperi poteca pe care fraţii Cory o croiseră recent prin junglă. Fără să spună un cuvânt, le făcu semn celorlalţi şi îşi continuară drumul în jungla deasă ce îi înconjura.

  Umblară şi se târâră cam încă un kilometru, după care începură să urce un dâmb nu foarte înalt. Până în acel punct totul se potrivea marcajului de pe hartă. După încă un kilometru ar trebui să ajungă-

  Se opriră încremeniţi. Tomâs îşi ţinti arma în sus, ţeava i se mişca în mâna-i tremurândă. Dr. Cooper îşi duse mâna la pistolul de la cingătoare.

  Undeva acolo, adânc în desişul încâlcit al junglei, ceva ţipa. Nu era vaierul unei păsări sau urletul unui câine sălbatic, ci era ceva mult mai înfiorător şi straniu. Devenea tot mai ascuţit, apoi cobora, apoi urca din nou, în note prelungi, îngrozite de teroare sau furie maniacală sau durere… Nu puteau distinge.

  Se auzea tot mai pierdut, apoi nu se mai auzi deloc. Rămaseră în linişte pentru un moment lung şi tensionat, însă nu mai auziră nimic.

  Dr. Cooper îl privi pe dr. Baschart pentru o explicaţie.

  Armond Baschart se uită la el cu o privire nedumerită apoi se întoarse înspre oamenii lui.

  — Ce-a fost asta? Întrebă el sâsâit.

  Ei se priviră, scoţând câteva cuvinte în spaniolă, apoi dădură din umeri, scuturându-şi capetele dezaprobator.

  — Nu ştim, senor, zise Tomâs. Nu am mai auzit sunetul acesta până acum.

  Jay şi Lila îşi simţeau inima zvâcnind şi respirară adânc ca să îşi recapete calmul. Îl priviră pe tatăl lor care rămase liniştit, ascultând gânditor.

  Dr. Cooper se întoarse în spate şi îşi privi copiii, apoi pe ceilalţi membri ai grupului.

  — Ţinem aproape unii de alţii, bine? Încuviinţară cu toţii. Aşa va fi.

  Dr. Cooper îşi reluă poziţia şi înainta pe cărăruie fără să scoată un cuvânt. Ceilalţi îl urmară, urcând în pantă, cu atenţia sporită la fiecare sunet, la fiecare mişcare din jur.

  O creangă se mişcă! Cu arma în mână, Juan se învârti cu o smucitură şi toată lumea înlemni.

  Un şarpe de copac de culoare verde, alunecând în josul crengii într-o spirală lentă, leneşă, îşi flutura limba lungă, roşie prin aer. Juan se relaxa şi expiră.

  Sunetul apei în cădere le ajunse la urechi. Jacob Cooper verifică harta.

  — Aceasta trebuie să fie cascada.

  Cascada arăta ca un văl de mătase, coborând circa zece picioare într-un eleşteu adânc mărginit de muşchi.

  — Ce frumos! Exclamă Lila.

  — Să mergem să înotăm, îşi rosti Jay gândul cu voce tare.

  — Să ne ducem de-aici, îi zori dr. Baschart. Nu putem auzi dacă ceva se furişează în urma noastră!

  Continuară să urce şi ajunseră în vârful dâmbului. Asemenea unui şanţ cu apă al unei cetăţi menit să le blocheze calea, în faţa lor se aşternea un pământ mlăştinos, mirosind urât din pricina putreziciunilor, învăluit în zumzetul unor insecte negre. Clipocea în vălurele din cauza viermuielii larvelor şi a mişcărilor lunecoase ale şerpilor de apă. Erau doar nişte petece de pământ uscat; copacii strâmbi, acoperiţi cu muşchi şi pâlcuri de iarbă cu frunze lanceolate se înălţau din apa negricioasă ca şi cum ar fi crescut dintr-o oglindă.

  Dr. Cooper scoase din vestă o altă hartă şi o desfăşură.

  — Suntem pe-aproape. Mlaştina aceasta a fost odată folosită ca şanţ cu apă în jurul cetăţii. Porţile cetăţii sunt chiar pe partea cealaltă. Privi pe partea opusă, căutând ceva anume. Echipa lui Cory a găsit un drum de trecere şi trebuie să îl fi marcat.

  Jay arătă cu degetul.

  — Tată, cred că văd o bandă roşie acolo.

  Văzu o panglică roşie legată în jurul unei ramuri dintr-un copac cioturos, iar dincolo de acesta, încă una.

  — Toată lumea să aibă grijă unde păşeşte.

  Sub picioarele lor pământul se simţea moale şi spongios. Uneori trebuiau să se afunde până la glezne în apa negricioasă, în timp ce se deplasau cu precauţie de pe o movilă de iarbă lanceolată pe o piatră netedă,

 Pe un buştean căzut sau pe o insuliţă buretoasă, mâloasă. Traversară mlaştina în zigzag deplasându-se de la o panglică roşie la alta.

  Se auzi un alt ţipăt, de data aceasta mai apropiat! Lila tresări înfiorându-se, ducându-şi mâinile aproape de faţă. Tomâs se întoarse la stânga, apoi la dreapta, cu puşca pregătită, cu ochii măriţi de frică.

  Dintr-un smoc înalt de iarbă lanceolată, un craniu fără fălci, acoperit de muşchi verde se holba la Tomâs, iar el urlă.

  Apoi Juan urlă.

  Apoi Carlos urlă.

  — Linişte, proştilor! Strigă dr. Baschart, el însuşi arătând destul de afectat.

  Dr. Cooper făcu doi paşi în spate ca să privească şi folosindu-se de spada sa, dădu la o parte iarba. Acel craniu nu era singur. Dincolo de el, aliniate într-un şir lung, drept, mai erau câteva altele, toate înfipte în nişte pari, toate acoperite de muşchi verde. Erau acolo de multă vreme.

  — Vrăjile kachaka! Şuieră Tomâs cu un glas guiţat de spaimă.

  — Ce părere aveţi, dr. Cooper? Întrebă dr. Baschart.

  — Da, probabil că e tribul Kachaka, răspunse Jacob Cooper. Această procedură se foloseşte pentru a ţine departe spiritele nedorite-sau oamenii nedoriţi. E o avertizare, o tactică de intimidare. Le aruncă o privire scurtă celor trei angajaţi ai lui, care erau terifiaţi. Şi e destul de eficientă.

  — Tată, strigă Lila. Cred că văd ruinele.

  Se grăbi să ajungă din nou în faţă şi se aplecă pentru a privi atent prin vegetaţia junglei. Lila avea dreptate. La o oarecare distanţă în faţa lor, un chip de piatră cu o înfăţişare fioroasă, căruia i se vedeau dinţii, acoperit din loc în loc cu petice de muşchi şi licheni, îi contempla printre ramurile copacilor. Doar câteva mişcări atente pe traseul marcat cu panglici roşii îi mai despărţea de acesta.

  Niciunul nu dorea să rămână în mlaştină cu craniile, aşa că repede şi cu băgare de seamă mai făcură acele câteva mişcări. Se aflau acum în faţa impunătorilor stâlpi ai porţilor cetăţii Toco-Rey: doi pilaştri de bazalt sculptaţi în forma unor luptători cu ornamente din pene pe creştete, înalţi de cel puţin şase metri. Judecând după expresiile lor cumplite, războinicii aceştia nu erau meniţi să îi facă pe vizitatori să se simtă bine veniţi.

  Tomâs, Juan şi Carlos înţeleseră mesajul. Erau gata să se întoarcă imediat.

  Jacob Cooper însă era fascinat.

  — Uitaţi-vă la poziţia braţelor. Fără îndoială că odinioară aceşti stâlpi susţineau între ei o poartă masivă de lemn; braţele războinicilor slujeau ca balamalele superioare. Consultă harta şi apoi indică înspre un alt punct. Şi acel deal înalt pe care îl vedeţi chiar în spatele porţii nu este de fapt un deal, ci o piramidă înălţată de om, amplificată apoi de junglă: Piramida Lunii.

  Jay şi Lila rămaseră pironiţi cu ochii pierduţi de uimire. Piramida Lunii se profila înaltă de cel puţin treizeci de metri peste nivelul junglei. Etajată pe niveluri asemenea unui tort de nuntă, suprafaţa sa calcaroasă, de piatră de var era vizibilă doar prin spaţiile mărunte care se căscau în vegetaţia care crescuse şi o acoperea.

  — Vedeţi acel templu mic. Pătrat, chiar la vârf? Întrebă dr. Cooper arătând într-acolo. Egiptenii îşi construiau piramidele pentru a le servi ca morminte, însă amerindienii din zona centrală le ridicau de obicei ca fundaţii gigantice pentru templele lor, aşa încât să poată fi mai aproape de dumnezeii lor.

  Intrară pe porţi păşind pe pământ solid, pe muşchi şi verdeaţă. Din loc în loc se puteau vedea pietrele care alcătuiseră odinioară pavajul neted de pe strada principală din Toco-Rey. Jacob Cooper urmărea îndeaproape harta în vreme ce îi îndruma pe ceilalţi.

  — Înconjurăm Piramida Lunii şi o tăiem chiar înspre nord pe Calea Morţilor.

  — Calea Morţilor! Exclamă Tomâs. Dr. Cooper încercă să îl liniştească:

  — Jose de Carlon a numit-o aşa probabil pentru că era strada principală care ducea la Piramida Soarelui unde se practicau sacrificiile umane.

  — Atunci spiritele morţilor sunt aici! Bâigui Tomâs.

  — Aici nu locuieşte nimeni, nici morţi, nici vreun alt soi! Îl repezi dr. Baschart. Vi-aş fi recunoscător dacă v-aţi stăpâni şi vi-aţi vedea fiecare de treabă!

  Înconjurară Piramida Lunii şi ajunseră pe Calea Morţilor. O întindere plată, acoperită cu vie ce se întindea spre nord, lungă de circa un kilometru şi lată de vreo treizeci de metri. Structuri ruinate de piatră o mărgineau în linie dreaptă pe ambele părţi. Unele dintre clădiri erau suficient de înalte ca să fie vizibile chiar şi deasupra tufişurilor şi copacilor; altele erau acoperite complet aşa încât semănau cu nişte garduri de verdeaţă mai degrabă decât cu nişte clădiri. La celălalt capăt al străzii era un alt munte ridicat de om, o piramidă care avea la bază nişte scări şi la vârf un alt templu pătrăţos. Acesta era chiar mai mare şi mai măreţ decât Piramida Lunii.

  — Aceasta trebuie să fie Piramida Soarelui, zise dr. Cooper, centrul religios principal al cetăţii.

  În timp ce coborau agale pe Calea Morţilor, Jay şi Lila îşi imaginară cum arătase această stradă cu peste un mileniu în urmă: străbătută de oameni cu pielea de culoarea bronzului îmbrăcaţi în straie ornamentate cu pene şi podoabe zăngănitoare din aur, făcând trocuri, vânzând şi înghesuindu-se printre piramide, temple şi locuinţe. Parcă auzeau zumzetul din piaţă unde cereale şi alte produse erau expuse spre vânzare pe pragurile porţilor şi în curţile interioare. Puteau simţi înghiontelile şi aglomeraţia mulţimilor strânse ca să privească de pe marginile abrupte ale Piramidei Soarelui cum o altă fiinţă umană era adusă ca jertfă. Fuseseră un popor frumos, dar nemilos, încătuşaţi de teamă, dar mândri. Duşi erau acum pentru totdeauna, pierduţi în ceaţa secolelor. Fuseseră cuceriţi sau cultura lor pur şi simplu se stinsese? Nimeni nu ştia.

  Ajunseră la baza Piramidei Soarelui, iar dr. Cooper se opri ca să îşi verifice încă o dată hărţile şi notiţele.

  — Piramida Soarelui e localizată în centrul cetăţii şi se poate ca să fi slujit ca momeală care să îi atragă pe posibilii vânători de comori înspre o locaţie falsă. Comoara era de fapt plasată chiar la est de piramidă, înspre răsărit.

  Dr. Cooper privi înspre est şi apoi arătă înspre o altă piramidă care părea mai degrabă neatrăgătoare,

 

 Acoperită din abundenţă cu vegetaţie şi mult mai mică decât primele două.

  — Piramida de acolo, acela e templul funerar al lui Kachi-Tochetin.

  Armond Baschart bătu din palme şi îşi frecă mâinile.

  — Excelent!

  Porniră spre răsărit, urmară poteca îngustă pe care o croiseră fraţii Cory prin tufişurile dese. Jungla începuse deja să cuprindă din nou acea zonă şi verdeaţa recent crescută se freca de trupurile lor.

  Când ajunseră în sfârşit la treizeci de metri depărtare de templul funerar, Jacob Cooper se opri să survoleze cu atenţie zona, consultă harta cea mai recentă a lui Cory şi dădu din cap îngrijorat.

  — Ei bine, prima partea a fost floare la ureche. Acum începe greul.

  Era evident că echipa lui Cory făcuse multă muncă de explorare. Un adevărat labirint de cărărui şi mici luminişuri fuseseră trasate în toate direcţiile. Acest lucru constituia însă o problemă.

  — Încotro o apucăm? Se întrebă Jay.

  Dr. Cooper împacheta harta şi o puse în buzunar.

  — Harta nu ne dă nici un indiciu. Se pare că fraţii Cory nu au mai avut şansa de a însemna unde au găsit acel tunel.

  Lila surprinse un petic de alb în peisajul verde:

  — Hei, priviţi, mai multe orhidee!

  Un covor considerabil de orhidee se clătina în bătaia vântului de-a lungul unui zid aflat în ruină.

  — Ei bine, cel puţin e o confirmare că suntem în locul potrivit, spuse dr. Cooper. Oamenii lui Cory au dus în tabără din orhideele acestea.

  Lila găsi poteca pe care aceştia o făcuseră prin tufişuri până la orhidee şi nu se putu abţine să nu le miroase ca să vadă dacă au vreun parfum.

  Dr. Cooper începu să dea instrucţiuni.

  — Toată lumea e atentă. Urmează să ne despărţim în două grupuri şi să ne croim drum în jurul templului până ce ne întâlnim pe partea cealaltă. Rămâneţi aproape ca să vă puteţi auzi unul pe celălalt, fiţi pe urmele celui din faţa voastră, în cazul în care se întâmplă ceva rău. Va trebui să ne ducem peste tot pe unde s-au dus şi fraţii Cory ca să găsească tunelul care dă în piramidă. Să pornim, Lila!

  Ea li se alătură degrabă, iar apoi începură căutarea. Tomâs, Juan şi Carlos o luară în stânga, dr. Baschart şi cei trei Cooper se avântară în dreapta, împrăştiindu-se, înaintând pe bâjbâite, dibuind şi făcându-şi drum cu greu printre tufişuri, uneori urmând poteci deja existente, alteori nu.

  Jay mânuia o spadă, făcându-şi loc de trecere prin vegetaţia care se ridica deasupra capetelor lor.

  — Doamne, te-ai aştepta ca fraţii Cory să fi lăsat ceva semne sau altceva.

  Lila era la aproape cinci metri în dreapta lui, urmând o cărăruie bine curăţată şi bătătorită prin desişul dens asemenea unei saltele care trecea mult peste creştetul ei.

  — Poteca asta trebuie să ducă undeva. Se pare că a fost folosită destul de mult. Jay, unde eşti?

  — Sunt aici, răspunse el, deşi nu ştia nici el exact unde era acel „aici”.

  — Bine, dar poţi vedea piramida de acolo?

  Jay privi în câteva direcţii, însă tot ce vedea erau frunze, crengi şi cârcei agăţători…

  — Tată?

  — Da, veni vocea lui. Dr. Cooper de undeva din faţa lui.

  — Cred că ne-am pierdut.

  — Pot să văd piramida imediat în dreapta, adică la stânga ta, îi răspunse tatăl lui. Cred că încă nu ne-am abătut de la drum.

  — Iar eu sunt imediat în spatele vostru, se auzi vocea doctorului Baschart. Eu zic să vorbim ca să nu ne pierdem unul de celălalt.

  Jay strigă:

  — Ai auzit, Lila? Nu veni nici un răspuns. Lila? Lila ajunsese într-un luminiş plin cu crengi de tufiş retezate şi căzute la pământ. Căuta cu spada printre ele.

  — Jay, probabil că am găsit ceva. Jay se opri din înaintarea greoaie.

  — Cum spui?

  Lila se folosi de spadă ca să dea la o parte nişte crengi uscate. Dedesubt găsi o secţiune dintr-un zid jos, de piatră.

  — E un zid mic, ca şi cel pe care l-ai găsi în jurul unei fântâni-înţelegi ce vreau să spun, e circular.

  Vocea doctorului Cooper se auzi ca printr-un filtru pe deasupra bălăriilor.

  — Ar putea fi o fântână. Cât de largă e gura?

  Ea începu să taie şi să înlăture verdeaţa, descoperind treptat curbura zidului care forma o circumferinţă largă de aproximativ trei metri.

  — Este. Ăăă, largă de circa trei metri, cred. Însă un singur lucru o neliniştea cu privire la acea deschidere circulară: se afla chiar în interiorul ei.

  — Jay?

  — Cred că ar putea fi o fântână. Simt aer rece venind de dedesubt.

  Jay auzi o pârâitură, apoi un foşnăit de frunze şi crengi – şi apoi ecoul unui strigăt prelung.

  — LILA.'

  Crengile uscate cedaseră, beţele care o susţineau pocniră, iar stratul gros de vegetaţie, bătrân de secole se prăbuşise sub ea. Cădea într-o adâncitură, un loc rece, lipsit de lumină, alunecând şi lovindu-se de zidurile alunecoase din piatră, încercând să se agate de ceva, de orice.

  PLAC! Picioarele i se adânciră şi alunecară pe ceva moale, lunecos şi vâscos. Fântâna trebuie să aibă un fund înnămolit, se gândi ea.

  ŢIPETE! FÂLFÂIELI! Aerul stătut prinse viaţă şi se umplu de forfotă, agitaţie, zbatere, fluturări, chiţcăieli ascuţite.

  Ea strigă şi îşi acoperi capul deoarece mici umbre fără număr zburau învolburate în jurul ei, lunecoase şi lipicioase, izbindu-se de ea, unele de altele, lovindu-se de ziduri.

  Privi în sus doar o dată şi zări deschizătura prin care căzuse, ca un cerc scăldat în lumina zilei şi animat de sute de umbre în forma unui disc ce fâlfâiau şi zburau cu repeziciune.

  Melci zburători! Groapa era plină cu ei.

  Tată! Urlă Jay. Dar dr. Cooper auzise ţipetele fiicei lui şi deja venea într-acolo, strivind totul în cale şi străbătând jungla în linie dreaptă.

  Lila îşi acoperi capul cu braţele în timp ce creaturile agitate continuau să fâlfâie în jurul ei, ţipând, dând din aripile de pe vârful cărora aruncau o mucozitate. Putea simţi cum aceasta se împrăştia, prelingându-se peste tot; în păr, pe faţă, picurându-i pe ceafă.

  — AJUTOR!

  Jay ajunse la fântână dar se trânti la pământ pentru că doi melci speriaţi zburară din groapă deasupra capului său. Se târî înspre zid şi privi peste el într-o gaură neagră.

  — Lila!

  Ea striga după ajutor, iar cuvintele i se pierdeau în ecouri.

  — Tată, în direcţia asta vino! Strigă Jay.

  Dr. Cooper se ivi în cele din urmă din desiş. Se uită în groapă doar preţ de-o clipă înainte de a-şi da jos rucsacul şi de a scoase o frânghie dintr-un buzunar exterior.

  — Lila! Păstrează-ţi calmul! Cobor o sfoară!

  Lila îşi ţinea mâinile în jurul capului în timp ce gemea de teamă şi dezgust. Mirosul rău-nămolul, mucegaiul şi mucozitatea pe care o picurau acei melci zburători-era aproape ceva insuportabil pentru ea. Melcii încă fâlfâiau şi îşi agitau aripile împrejurul ei. Putea simţi cum lichidul acela vâscos o picură pe vârful nasului.

  Sfârr! Frânghia alunecă în groapă înnodată cu o buclă la capăt.

  — Pune-ţi piciorul în buclă! Îi strigă tatăl ei.

  Ea se întinse după frânghie, însă îşi pierdu echilibrul şi se răsturnă peste ceva ce zăngăni, zornăi şi sări într-o parte asemenea unor fise aruncate în ceaşcă dintr-un joc pentru copii când ea căzu la pământ.

  Erau oase. Oase de la picioare, de la braţe, coaste, cranii. Melcii zburători trăiau în ele, se târau pe ele. Se împrăştiară ca porumbeii când ea căzu, zburându-i în faţă şi apoi. Încotro? Ea putu auzi cum se retrag într-un spaţiu gol, cu ecou, din spatele ei. Îşi întoarse capul, încă protejându-şi faţa cu braţele şi reuşi doar să identifice intrarea într-un pasaj întunecat. Un tunel? Sute de melci se retrăseseră în acea cavitate, agăţându-se de pereţi.

  Insă alte multe sute continuau să se târască şi să bată din aripi ca şi cum ar fi fost nişte pisici de mare naufragiate printre oasele dimprejurul ei. Alte sute atârnau de pereţii gropii, cu spinările arcuite de teamă, cu ochii lor mici ca nişte mărgele fixaţi asupra ei.

  Trebuia să iasă de acolo. Se ridică, îşi puse piciorul în bucla frânghiei şi se prinse de frânghie cu ambele mâini mânjite cu mucozitate.

  — E-n regulă.

  Dr. Baschart li se alătură doctorului Cooper şi lui Jay, iar cei trei smuciră de frânghie, trecând-o din mână în mână până când capul Lilei se ivi prin învălmăşeala de buruieni şi crengi rupte. Era acoperită cu o substanţă subţire, verde.

  Jay se întinse să o prindă de mână. Însă dr. Baschart îi opri mâna.

  — Nu. Nu o atinge! Doar continuă să tragi de sfoară.

  — Încearcă să te caţeri afară, Lila, îi zise tatăl ei. Da, asta e.

  Trăgea aer în piept gâfâind de teamă, însă cu picioarele se urca şi se căţăra, până când în cele din urmă sări peste zid până pe pământ.

  Dr. Cooper rupse un petic din cămaşă.

  — Trebuie să o curăţăm de mucozitatea asta! Lila, stai liniştită! Începu să şteargă substanţa de pe faţa Lilei cu materialul sfârtecat din cămaşă, vorbindu-i tandru, încercând să o calmeze. Jay îşi scoase şi el cămaşa, începând aceeaşi operaţiune pe unul din braţe, în timp ce Baschart se folosi de o batistă mai mare ca să îl cureţe pe celălalt.

  — Va trebui să o ducem înapoi la baltă sau la cascadă şi să o spălăm, gândi dr. Cooper cu voce tare. Vom face o targa pe care să o transportăm.

  În acel moment, Tomâs, Juan şi Carlos îşi făcură dintr-o dată apariţia, fluturându-şi sălbatic spadele, cu puştile pregătite, urlând în spaniolă. La vederea Lilei şi a gropii căscate, înţeleseră îndată ce se întâmplase.

  Iar apoi începură să râdă în hohote!

  Dr. Cooper simţea că îi vine să îi strângă de gât!

  — Terminaţi cu râsul şi ajutaţi-ne. Trebuie să o ducem la apă şi să o curăţăm!

  Auzind acestea, Jaun şi Carlos se priviră unul pe celălalt şi râseră şi mai puternic. Tomâs încercă să le explice:

  — Senor Cooper fiica dumneavoastră va fi bine. Nu vă temeţi.

  Atât doctorului Cooper cât şi lui Jay le venea greu să creadă.

  — Ne daţi o mână de ajutor sau vă daţi la o parte! Le ceru dr. Cooper.

  — Culoare substanţei e verde, zise Tomâs, arătând înspre Lila şi înspre cămăşile pe care le folosiseră ca să o cureţe. Aceştia sunt limacşi de dimineaţă. Nu sunt periculoşi.

  Cooper apucă rucsacul din partea de jos, iar conţinutul se rostogoli la pământ. Apucă frânghia, Jay şi fă nişte noduri la capetele tăbliei din rucsac. Facem o targa.

  Tomâs mai încercă să îl convingă.

  — Senor Cooper, credeţi-mă, dacă aceştia ar fi fost melci zburători galbeni de seară, Lila ar fi moartă deja.

  Arătă din nou înspre Lila. Ea plângea, ştergându-şi frenetic faţa şi părul cu hainele care căzuseră din rucsacul tatălui ei.

  — Vedeţi? Este vie şi plină de energie!

  Juan şi Carlos contribuiră şi ei cu remarci în spaniolă, iar Tomâs traduse.

  — Juan şi Carlos spun că pielea ar trebui să fie încinsă, iar ea ar fi paralizată şi sufocându-se de moarte dacă substanţa ar fi otrăvitoare.

  — Vorbim mai târziu, zise Cooper, întărind cel din urmă capăt de frânghie în jurul tăbliei de protecţie din rucsac.

  ŢUŞTI! Lila sări în lacul format sub cascadă şi începu să se frece, zbenguindu-se în apă. Dr. Cooper lăsă o bucată de săpun şi o cămaşă uscată, care să îi servească drept prosop şi haine curate pe marginea eleşteului. Apoi li se alătură celorlalţi undeva un pic mai jos pe potecă. Doreau să îi acorde puţină intimitate, însă nu doreau să se ducă nici prea departe, de unde să nu o mai audă.

  — Se pare că e bine, zise el, abia acum începând să se mai liniştească.

  — Ce vi-am spus eu? Zise Tomâs. Melcii zburători sunt periculoşi doar noaptea când sunt galbeni. Când au culoarea verde sunt ca animalele de casă. Nu fac rău nimănui.

  — Oricum, spuse Baschart ţinând în mână o pungă menajeră. Eu mi-am permis să aduc înapoi hainele pe care le-am folosit să ştergem acea mizerie. Mi-ar plăcea să o supun unei analize.

  — Cred că e o idee excelentă, zise dr. Cooper. Apoi strigă în direcţia Lilei: Cum merge, Lila?

  — E bine, veni răspunsul.

  Jacob Cooper se simţi liber să ofteze uşurat.

  — Mulţumesc Domnului. Se aşezară şi aşteptară.

  Dr. Cooper îşi dădu jos pălăria, îşi şterse sudoarea de pe frunte şi îl întrebă pe Tomâs:

  — Acum că veni vorba, te-ar deranja să îmi explici de ce melcii zburători sunt periculoşi doar când sunt galbeni?

  Tomâs dădu din umeri:

  — Nu ştiu. Dimineaţa sunt verzi şi ştim astfel că nu sunt periculoşi. Noaptea se fac galbeni, ceea ce înseamnă că sunt ucigători.

  Dr. Baschart se aventură să lanseze o teorie.

  — Mă gândesc că are de-a face cu modul în care se hrănesc. Noaptea pornesc în căutarea hranei şi se ascund în peşteri şi grote în timpul zilei, ca şi liliecii. Veninul ar putea fi o modalitate de protecţie împotriva prădătorilor în timp ce sunt în aer liber şi se hrănesc.

  Tomăs îşi flutură degetul ca o avertizare.

  — Când sunt flămânzi devin foarte periculoşi. Dr. Cooper vru să se asigure şi întrebă:

  — Dar merg în căutarea hranei pe timp de noapte?

  — Sâ, sefior.

  Dr. Cooper se gândi un moment, iar apoi le dezvălui:

  — Lila spune că a văzut un tunel acolo jos. Aceasta captă atenţia tuturor.

  — Un tunel? Se entuziasma Armond Baschart? Atunci înseamnă că l-am găsit! E ruta înspre comoară!

  — Posibil, spuse cu precauţie Jacob Cooper. Pare să se potrivească cu ceea ce spuneau cei din echipa lui Cory pe caseta video.

  — Da, vorbeau despre melci ca despre o problemă.

  — Şi mai spuneau ceva despre nişte paznici care nu sunt de prea mare ajutor, zâmbi Dr. Cooper cu gândul la umorul sec al lui Cory. Lila a găsit rămăşiţe omeneşti osoase acolo jos. Probabil că ei făceau o glumă cu privire la acestea.

  — Ei bine, asta e! Zise dr. Baschart. Am găsit-o!

  — Deci. Jay înţelese imediat care era problema. Cum rămâne cu melcii?

  Chiar atunci Lila cobora pe cărăruie cu părul ud, îmbrăcată în haine uscate. Zâmbea un pic, era curată dar stânjenită de toată agitaţia pe care o produse.

  Dr. Cooper îşi întinse mâna ca să o ajute să coboare panta.

  — Cum te simţi?

  Era încă sub impresia a ceea ce i se întâmplase, dar simţea o mare uşurare.

  — Mă simt bine. Cred că Tomâs are dreptate. Tatăl său o strânse în braţe şi la fel făcu şi Jay.

  Tomâs scoase un zâmbet triumfător.

  — Şi acum ce facem? Întrebă Jay.

  Dr. Cooper deja alcătuise un plan de lucru şi îi anunţă pe toţi. Ne întoarcem deseară, după ce melcii vor fi ieşit în căutarea hranei, lăsând tunelul liber. Dacă ne organizăm bine în timp ne vom termina treaba înainte ca ei să se întoarcă.

  Odată reîntorşi în tabără, cei trei Cooper se regrupară, îşi curăţară hainele mânjite cu mucozitatea aceea, studiară din nou hărţile şi însemnările pe care le lăsaseră cei din echipa lui Cory şi petrecură o parte din după-amiază în rulotă, făcându-şi siesta de care aveau mare nevoie.

  Dr. Armond Baschart spuse că va trage şi el un pui de somn, dar de fapt şi-a petrecut timpul în laboratorul din rulota a treia, studiind o mostră de substanţa verzuie pe care o luase de pe Lila. Privindu-o prin microscop încuviinţă în sinea lui. Se părea că teoria lui cu privire ia misterioasele caracole volante se dovedea corectă. Lila Cooper era cu adevărat o fată norocoasă.

  Iar el era un biolog foarte norocos.

  Când amurgul se lăsă peste junglă şi vârfurile copacilor se profilau negre pe cerul care se întuneca, cei trei Cooper conduceau grupul în cea de a doua expediţie, cu lanternele în mână şi cu frânghii de alpinism în rucsacuri. Aveau încă un rând de haine cu care să se acopere în cazul s-ar fi lovit de melci galbeni. Bărbaţii aveau la ei arme în cazul în care s-ar fi ciocnit de arcaşi din tribul Kachaka.

  Când au ajuns în faţa porţilor cetăţii Toco-Rey, tot ce nu intra în de conul de lumină al lanternelor lor se cufundase în beznă totală. Piramidele se ascunseseră în noapte; ruinele erau învelite în mantaua groasă a junglei.

  În tăcere se strecurară prin desişul încurcat până când ajunseră la templul funerar al lui Kachi-Tochetin, acum o siluetă neagră ca tăciunele profilată pe tapiseria de stele. Păsările nu se mai auzeau, dar insectele junglei îşi continuau pălăvrăgeala. Atmosfera liniştită de deasupra ruinelor era destul de încărcată cu lilieci mici, negri, dar cel mai important, cu melci zburători. Moluştele ieşiseră în căutarea prăzii, întocmai cum speraseră cei trei Cooper.

  Găsiră repede groapa circulară. Tomâs, Juan şi Carlos se aşezară în jurul ei, stând de pază cu puştile pregătite. Ceilalţi îngenuncheară printre cârcei de viţă şi crengi şi îşi scoaseră încet rucsacurile. Chiar când se pregăteau că coboare în groapă văzură câţiva melci rătăciţi care ieşiră de-acolo fâlfâind din aripi.

  — Câţi aproximezi tu că erau acolo jos? O întrebă şoptit Dr. Cooper pe Lila. Niciunul nu dorea să vorbească prea tare, neştiind ce duşmani ar putea sta la pândă în întunericul pe care nu-l puteau pătrunde cu vederea.

  Lila răspunse ridicând uşor din umeri

  — Se poate să fi fost mii. Erau peste tot.

  Dr. Cooper se lăsă pe burtă şi se târî până la zid. Se ridică doar puţin peste marginea lui şi, dând la o parte nişte lujere de viţă, îşi aprinse lanterna şi lumină în gaură.

  Pereţii luceau de umezeală şi mâzgă, iar mult mai jos, oasele peste care dădu Lila zăceau împrăştiate într-o movilă ca nişte vergele.

  — E în regulă, le spuse el în şoaptă, scoţând o frânghie şi încercând să îi facă o buclă la capăt. Să coborâm şi să verificăm.

  — Eu rămân aici, zise dr. Baschart. Nu-mi place să recunosc, dar sufăr de o claustrofobie teribilă. Nu vi-aş fi de nici un folos acolo într-un tunel întunecat, strâmt.

  Jacob Cooper acceptă.

  — Bine, tu şi oamenii tăi veţi manevra frânghia. Eu cobor primul. Jay şi Lila, voi ţineţi lanternele aprinse.

  Dr. Cooper îmbrăcă încă o cămaşă, îşi puse nişte mănuşi şi o eşarfă care îi acoperea aproape toată faţa. Apoi îşi aşeză piciorul în bucla de la capătul frânghiei, păşi peste marginea zidului şi dispăru în spaţiul întunecat şi lipicios de dedesubt, în timp ce dr. Baschart şi oamenii lui îl coborau. Jay şi Lila îl urmăreau cu lanternele, luminându-i calea.

  Observă îndată că era mai rece acolo jos. Aerul era mai umed şi mirosea greu. În timp ce se rotea în coborârea sa, îşi aprinse lanterna ca să inspecteze pereţii. Groapa era săpată cu mâna în sol şi calcar, cu un diametru cuprins între doi şi trei metri, adâncă de circa cinci metri. Straturile groase de mucozitate uscată de pe pereţi indicau că melcii zburători locuiau aici de ceva vreme. Substanţa era verde, ceea ce îl linişti puţin. Limacşii zburători ocupau acel loc doar când erau bine hrăniţi şi mulţumiţi.

  Zgârie peretele cu piciorul şi se desprinse ceva prun-diş. Nisipul şi pietrele căzură peste oase scoţând sunete goale, zăngănind, iar un melc-acesta nu chiar atât de mulţumit-sâsâi şi se dădu speriat la o parte.

  — Opriţi coborârea! Strigă el, iar ei nu mai coborâră frânghia.

  Se afla la doar un metru şi jumătate deasupra fundului gropii. În raza lanternei sale putea zări doi melci galbeni cocoţaţi pe un craniu. Nu le plăcea că fuseseră descoperiţi şi sâsâiau şi ţârâiau întorşi înspre el, cu spinările arcuite. Cu mişcări lente scoase un tub de spray de la cingătoare. Dorea să le poată prezice reacţiile.

  Aceştia ţâşniră de pe craniu ca nişte săgeţi, într-un fâlfâit nebun, cu ţipete mici, ascuţite mişcându-se atât de repede încât îi era greu să le urmărească traseul. Veneau înspre el, dând din aripi şi îndreptându-se înspre creştetul lui. Dintr-o ţâşnitură îl pocni pe unul cu lanterna. Celălalt ateriza pe cizma sa, iar el îl pulveriza cu un jet din tub.

  Tubul conţinea o soluţie cu o mare concentraţie de sare, iar spinarea melcului începu să se înmoaie. Căzu la pământ, chiţcăind, după care muri.

  Cel de al doilea veni din nou înspre el, însă îl pulveriza când încă era în zbor şi acesta se prăbuşi imediat la pământ ca un peşte mort.

  — Jay, strigă el în sus, ideea ta cu spay-ul a funcţionat.

  — Asta e bine, îi strigă Jay înapoi.

  — Tată, ai grijă! Zise Lila.

  Îşi prinse din nou tubul de spray la centură şi explora partea de jos a gropii cu lanterna aprinsă. Nu mai văzu alţi melci.

  — Daţi drumul frânghiei.

  În cele din urmă atinse cu picioarele oasele, presân-du-le în stratul gros de mucozitate picurată de pe trupul melcilor ce acoperea fundul gropii. Ele se sfărâmară sub greutatea lui.

  Îşi scoase picioml din bucla de la capătul frânghiei şi strigă:

  — E-n regulă, o puteţi ridica.

  Apoi, întorcându-se în direcţia templului funerar, găsi tunelul lung şi îngust despre care vorbise Lila. Pătrunzând adânc sub pământ, acesta înghiţi raza luminoasă a lanternei care se pierdu în distanţa neagră, fără capăt.

  — Văd tunelul, strigă el. Veniţi. E gol. Deasupra, dr. Baschart şi oamenii lui traseră frânghia înapoi, iar Jay îi făcu semn Lilei.

  Ea îi văzu semnalul, dar scutură dezaprobator din cap:

  — Nu, mergi tu primul.

  Jay obişnuia să meargă ultimul, aşa încât să o poată supraveghea pe sora lui. Însă când se gândi la primul ei contact cu această groapă, o înţelese.

  — Bine. Eu te aştept jos.

  — Ne-am înţeles.

  Jay îşi trase pe cap o şapcă şi îşi puse nişte mănuşi de protecţie, iar dr. Baschart şi oamenii lui îl coborâră. Apoi veni rândul Lilei. Îşi aşeză chipiul militar cu cozoroc care îi atârna peste ochi, o cămaşă cu mâneci exagerat de lungi şi nişte mănuşi, iar apoi se aşeză deasupra zidului şi îşi azvârli picioarele peste margine. Iar apoi sângele îi îngheţă în vine.

  — Eşti gata? Întrebă dr. Baschart. Bineînţeles că era gata. Era doar.

  Respiră adânc. Haide, Lila, îşi spuse ea. Fii tare. Nu ai voie să-ţi fie teamă acum, când toată lumea e cu ochii pe tine. Împreună cu tatăl şi fratele ei se mai vârâseră în multe alte locuri adânci, întunecoase. Acum nu se întâmpla nimic nou.

  Dar în groapa asta dizgraţioasă, urât mirositoare era ceva care îi răscolea stomacul. Se simţea neliniştită. Mâinile îi tremurau.

  — Da, spuse ea forţat. Sunt gata.

  Luându-şi inima în dinţi, ea se agăţă cu toată greutatea de frânghie şi trecu de partea cealaltă a zidului, prin frunze şi ramuri încâlcite… În gâtlejul întunecat al gropii.

  — Asta e, veni vocea tatălui ei de dedesubt. E floare la ureche.

  Începu să se rotească atârnată de frânghie. Pereţii gropii se mişcau în jurul ei, făcând-o să ameţească; simţea cum i se face rău.

  Îi putea auzi pe Jay şi pe tatăl ei discutând undeva dedesubt.

  — Cine crezi că au fost oamenii ăştia? Întrebă Jay.

  — Victime sacrificiale, cel mai posibil, îi răspunse tatăl lui, aruncaţi în această cavitate după încheierea ceremoniei de pe vârful Piramidei Soarelui.

  Nu putea privi în jos.

  — Cât mai este? Strigă ea cu o voce care îi trăda teama.

  — Încă doi metri, răspunse Jay. Fără emoţii.

  Atinse cu picioarele oasele sfărâmate, care se răsturnau şi picurii moi şi se împiedică uşor. Jay şi dr. Cooper se întinseră să o prindă.

  — Eşti bine? Întrebă dr. Cooper. I se părea că vocea lui vine de undeva de departe.

  Nu, se gândi ea.

  — Bineînţeles că mi-e bine! Încă îi venea greu să stea pe picioare.

  — Pământul e solid ceva mai încolo, îi anunţă dr. Cooper.

  Ciudat. Ei i se părea că pământul se mişcă în valuri asemenea unui strat de apă.

  În timp ce mergea înaintea lor în tunel, tatăl ei vorbea pe un ton de încântare, cu o voce şoptită, aşa cum făcea întotdeauna când se afla în mijlocul unei descoperiri.

  — Nu cred că tunelul acesta a fost săpat de Jose de Carlon. Urmele lăsate de unelte şi manopera seamănă prea mult cu structura gropii. Pe deasupra, se pare că e în această condiţie de multă vreme, din moment ce sunt multe formaţiuni calcaroase. Oltecii trebuie să îl fi săpat.

  — Ingenios, zise Jay, venind chiar în spatele lui. Probabil că acesta a fost conceput ca o intrare secretă în mormânt.

  — Aveţi grijă la cap şi fiţi atenţi pe unde păşiţi. Tunelul le permitea să intre doar înghesuiţi, unul câte unul. Aveau foarte puţin spaţiu în partea de sus, aceasta din pricina stalactitelor ascuţite, ameninţătoare ce atârnau din tavan. Nici partea de jos de sub picioare nu era într-o stare mai bună; stalagmitele zdrelite se iveau de pretutindeni ca nişte pumnale. Lilei i se păreau că arată ca nişte dinţi şi avea impresia copleşitoare că umblau printre fălcile unui monstru. Lanternele fratelui şi tatălui ei creau umbre ascuţite, tenebroase care săreau azvârlit deasupra capului ei. Ea îşi ţinea lanterna mai jos şi capul plecat. Nu dorea să privească.

  După o vreme şi un drum care părea fără capăt în stomacul unui monstru, dr. Cooper anunţă în cele din urmă:

  — Ei bine, este ceva în faţa noastră. Vedeţi?

  — Uau! Trebuie să fie mormântul! Zise Jay.

  Lila se opri. Mormânt. Cuvântul în sine o înfricoşa. Nici un alt mormânt nu îi mai stârnise groaza, însă acum îi era frică. Se sprijini cu mâna de zidul rece de calcar ca să îşi recapete echilibrul. Simţea că tunelul se clatină, că pământul se învârte cu ea.

  Dr. Cooper şi Jay intraseră într-o sală sau era un coridor? In faţa lor se proiecta un perete neted, însă încăperea părea să se extindă pe o distanţă considerabilă de o parte şi de alta a lor.

  Dr. Cooper îşi îndreptă lanterna în ambele direcţii şi putu să vadă cum coridorul forma un colţ la fiecare dintre capete.

  — Pasajul acesta s-ar putea să înconjoare baza piramidei, ca un fel de hol exterior împrejurul încăperii dinăuntru.

  O dată reveniţi în tunel, Lila se forţă să mai facă nişte paşi înainte. Îndrăzni să îşi ridice privirea şi văzu că fratele şi tatăl ei găsiseră ceva încăpere.

  — Uitătla fromaceste inscripţipe pereteee… Îl auzi pe tatăl ei spunând.

  — Atun poatera blestemul dezbregare vobeaei… se gândi ea că veni răspunsul lui Jay.

  Ea îşi dădu jos mănuşile şi se frecă în urechi. Locul acesta îi părea atât de zgomotos. Un sunet ca un huruit se auzea din toate părţile.

  Dr. Cooper trecu în revistă însemnările de pe pereţi.

  — Da. Imaginile cu regele şarpe şi jertfele umane. Ştiţi, jertfele umane erau adesea îmbrăcate în aur şi în straie alese donate de ceilalţi oameni. Având în vedere ce bătrân ticălos şi lacom fusese Kachi-Tochetin, mă întreb dacă nu cumva preoţii foloseau acesta pasaj ca să se furişeze până în groapă şi să îi dezbrace pe morţi de acele straie.

  Jay îşi şi imagină scenariul:

  — Ucideau victima pe Piramida Soarelui, azvârleau trupul în groapă.

  — Ca pe o ofrandă sacră închinată vreunui anumit zeu.

  — Şi apoi se strecurau pe furiş prin acest tunel ca să culeagă tot aurul şi bijuteriile pentru ei înşişi.

  — Se poate că derulau aici un plan mârşav. Dr. Cooper îşi mişcă lanterna luminând în sus şi în jos de-a lungul pasajului. Dacă acest lucru e adevărat, atunci trebuie să existe şi o altă cale de acces.

  Jay o auzi pe Lila împleticindu-se în tunel în spatele lui şi privi înapoi.

  — Lila?

  — Lumina pe care o arunca lanterna ei cobora. Părea că umblă clătinându-se.

  — Hei, Lila, eşti bine?

  — E bine cu minutul când e mai larg, sunt un şarlatan. Răspunse ea.

  Jay se întinse şi îl apucă pe tatăl său de braţ.

  — Tată.

  Dr. Cooper auzise şi el răspunsul Lilei.

  — Lila? Cum te descurci acolo în spate?

  Puteau vedea doar lumina lanternei care înainta înspre ei. Ea nu răspunse.

  Dr. Cooper îi lumină faţa cu lanterna.

  Ea se ghemui, acoperindu-şi faţa cu braţele.

  — NUU! Acum poţi să luminezi, sunt înăuntru!

  — Vorbeşte prostii! Exclamă Jay.

  — Ceva nu e în regulă, zise dr. Cooper. Se grăbiră să intre din nou în tunel.

  — Lila, stai liniştită, scumpa lui tata, venim acuma. Jacob Cooper aproape ajunse la ea, era pe punctul de a o atinge, când ea îşi coborî braţele şi el îi văzu faţa.

  Pielea i se făcuse de un verde pal. Ochii îi erai sălbatici, ca ai unei jivine. Ea scoase un ţipăt care îi îngheţă sângele în vine.

  Încercă să o ţină:

  — Lila-

  POC! Îl plesni ea peste faţă înainte ca el să îi vadă măcar mâna, cu unghiile degetelor căutând să se înfigă în el. Lovitura fu suficient de puternică să îl dezechilibreze. Căzu pe spate la pământ şi o stalagmită ascuţită era cât pe ce să îi străpungă zona costală.

  — Lila, strigă Jay, ce faci?

  Lanterna ei zăcea printre stalagmite, încă luminând. Dincolo de micul cerc de lumină pe care îl forma aceasta, Jay şi dr. Cooper o auzeau pe Lila gonind înapoi în tunel cu o viteză incredibilă.

  — Ai văzut-o? Exclamă dr. Cooper, ridicându-se cu grijă. I-ai văzut faţa?

  — Ce s-a întâmplat? Vocea îi trăda disperarea.

  — Tocmai lucrul despre care scria şi avertiza Jose de Carlon. Orice ar fi acesta, ea suferă acum de el- blestemul din Toco-Rey!

 CINCI.

  Armond Baschart şi cei trei oameni ai săi fură speriaţi de nişte urlete îndepărtate, care veneau din groapă, asemenea unor strigăte disperate venind din infern. Tomăs, Juan şi Carlos se ghemuiră, apucându-şi puştile, cu ochii albi şi căscaţi de teroare în întunecimea junglei.

  Chiar şi mintea ştiinţifică a doctorului Baschart fu tulburată de sunetele acelea.

  — Este-cred că este fata.

  Tomăs încuviinţă, cu faţa crispată de teamă.

  — Asta nu-i a bine, senor. Este-

  Sunetul se apropia, se auzea tot mai tare, tot mai sălbatic. Puteau auzi paşi care alergau, pe ceilalţi doi Cooper strigând, iar pe fată urlând. Toate vocile se auzeau ca un ecou de undeva departe, de dedesubt, asemenea unor stafii dintr-o criptă adâncă, interzisă.

  Dr. Baschart se aplecă peste zid şi lumină groapa cu lanterna sa.

  — Ar fi bine ca unul dintre voi să coboare şi să vadă ce se petrece acolo. Se uită la oamenii săi. Ar putea fi-A A AH!

  Ceva îi apucă mâna, apoi marginea hainei, apoi se târî şi se căţăra peste el ca o pisică sălbatică, trântindu-l la pământ. Juan şi Carlos scoaseră nişte sudalme în spaniolă, nevenindu-le să-şi creadă ochilor.

  — Apucaţi-o! Strigă Tomâs. Senorita, opriţi-vă! Juan aruncă arma ca să îşi elibereze mâinile. Ea venea direct înspre el, cu ochii sălbatici, cu gura deschisă de i se vedeau dinţii, gâfâind cu furie.

  El încercă să o oprească, implorând-o. O apucă strâns:

  — Senorita, vă rog- îl trânti la pământ, ca şi cum greutatea lui nu conta nimic, iar el se rostogoli pe deal în jos până în tufişuri. Fără să privească în urmă, ea se avântă în junglă. O puteau auzi călcând totul în picioare înaintând prin junglă în beznă, îndepărtându-se tot mai mult.

  Şi apoi auziră un alt urlet-celălalt urlet, de undeva dintre ruine. Se părea că îi răspunde.

  — Baschart! Se auzi vocea doctorului Cooper de jos. Dr. Baschart şi oamenii lui se repeziră la frânghie şi îl scoaseră pe dr. Cooper din groapă.

  — Unde mi-e fiica? Întrebă Jacob Cooper, trecând cu greu peste zid.

  — Ea… se încurcă Dr. Baschart încercând să răspundă, încă şocat de cele întâmplate.

  — Unde el strigă el.

  Vocea doctorului Baschart tremura.

  — A intrat fugind în junglă. Nu am putut-o opri. Era ca o nebună, ca o ieşită din minţi!

  — Scoateţi-mi fiul de-acolo! Iute îl traseră pe Jay din groapă. Dr. Cooper fierbea de mânie:

  — Deci moluştele verzi sunt inofensive, nu-i aşa? Îl înşfacă el pe Tomâs pe guler. Spui că asta e inofensiv?

  Fetiţa mea e ca un animal turbat!

  Dr. Baschart interveni, trăgându-l pe dr. Cooper dinspre Tomâs:

  — Dr. Cooper, suntem la fel de surprinşi ca dumneavoastră! Nu avem nici cea mai mică idee-

  Auziră un alt urlet. Era Lila.

  — Haideţi, spuse dr. Cooper, conducându-i în junglă, vorbim mai târziu.

  Tomâs îi avertiză:

  — E periculos! Sunt şerpi, melci zburători galbeni, poate şi oameni Kachaka!

  — Veniţi numai!

  Intrară repede în junglă, încercând cât puteau de bine să meargă pe urmele Lilei. Dr. Cooper verifica în desişul stufos cu lanterna, găsind crengi rupte, cârcei de vie şi frunze călcate în picioare. Viteza şi agilitatea cu care înainta ea prin această masă de verdeaţă încâlcită erau nefireşti. Nu doar că îşi ieşise din minţi, dar un flux masiv de adrenalină îi conferea o putere neobişnuită. Uneori părea că sărise pe deasupra a tot ce îi stătea în cale.

  — Blestemul din Toco-Rey, bombăni dr. Cooper, înaintând pe bâjbâite, lovind cu spada sa. Mucozitate toxică! Asta e tot ce a întâlnit Jose de Carlon. Nu era nimic altceva. Nu trebuia să îi dau crezare lui Tomâs. Trebuia să o fi dus pe Lila de aici imediat şi să o internez într-un spital!

  Dr. Baschart încercă să se apere:

  — Dr. Cooper, nu putem şti cu siguranţă ce i-a cauzat-

  — Atunci află despre ce e vorba! Îl repezi dr. Cooper. Doar eşti om de ştiinţă, biologul care are un laborator.

  Descoperă ce substanţă e aceea şi cum putem să îi contracarăm efectele!

  — Scopul principal pentru care am venit aici nu este cercetarea biologică, doctore! Obiectă Baschart gălăgios. Mă aflu aici ca să găsesc comoara lui Kachi-Tochetin-la fel şi dumneavoastră, aş putea adăuga!

  Dr. Cooper se întoarse cu ochii scânteietori, cu pumnul încleştat, pregătit să lovească. Se controla imediat, dar lovi cu cuvintele.

  — Pune-ţi pofta în cui, dr. Baschart, până ce îmi găsesc fiica! Se întoarse şi continuă să dea la o parte desişul.

  Armond Baschart venea în urma lui, în mod clar simţindu-se jignit.

  — Cum aţi spus?

  — M-ai auzit! Tu şi şeful tău puteţi doar să- Ieşiră la loc larg.

  Juan ţipă. Ceilalţi îngheţară cu puştile în mână.

  Se aflau în faţa zidului în ruine a ceea ce fusese o locuinţă oltecă. La pământ, lângă fundaţia zidului, viermuia, se ţâra, sâsâia şi guiţa o masă în forma unui trup uman de boţuri vâscoase.

  Rămaseră ca înlemniţi preţ de-o clipă. Niciunul nu se putea gândi ce e de făcut.

  Tomâs veni în spatele doctorului Cooper şi îi şopti la ureche:

  — Culoarea li se schimbă din galben în verde, observă Tomăs. Poate că acum sunt mai timizi.

  Dr. Cooper se apropie cu precauţie, cu spada şi cu spray-ul în mână, pregătit să îi vină de hac oricărui melc care ar fi încercat să se apropie de el. Unele dintre creaturile lipicioase începură să îl observe şi să se îndepărteze, mai zburând, mai ţopăind.

  Atât de brusc încât îi luă prin surprindere pe ceilalţi, Jacob Cooper urlă şi îşi flutură cu repeziciune spada în spate şi-n faţă, creând o agitaţie care le făcu pe moluşte să se împrăştie, aşezându-se în copaci şi printre ruine ca un stol de păsări speriate.

  — O, nu, spuse dr. Baschart uitându-se îngrozit la rămăşiţele de pe pământ.

  Tomâs aruncă o singură privire şi apoi se cruci.

  Jacob Cooper se apropie cu băgare de seamă, luminând cu lanterna ce mai rămăsese din trupul persoanei, nimic mai mult acum decât un schelet acoperit cu mâzgă verde, sprijinit de zid.

  — E Brad Frederick, unul dintre cei din echipa lui Cory.

  Ceilalţi se apropiară şocaţi şi stupefiaţi, iluminând cu lanternele scheletul neînsufleţit, care le rânjea în faţă.

  — Cum îţi dai seama? Întrebă dr. Baschart.

  — Mai ţii minte caseta video? Răspunse dr. Cooper luminând faţa scheletului. Acel zâmbet larg e incon-fundabil.

  — Nimeni nu pune mâna, le atrase atenţia dr. Baschart în timp ce îngenunchea lângă schelet ca să zgârie cu un băţ o mostră din mâzga verde. Duc în laborator această substanţă ca să văd dacă pot găsi corespondenţe cu mucozitatea pe care am desprins-o de pe trupul Lilei astăzi mai devreme. Împătură cu grijă băţul în batistă şi îl puse în buzunarul vestei. Însă acum totul se explică, nu-i aşa?

  — Oare? Întrebă dr. Cooper.

  Dr. Baschart îşi ridică privirea şi se uită la ei.

  — Otrava melcilor. Tribul Kachaka a folosit-o ca s-o pună în vârful săgeţilor. Am găsit săgeţi în tabăra lui Cory şi ştim în felul acesta că trebuie să fi fost atacaţi de tribul Kachaka. Acest bărbat, Brad Frederick trebuie să fi fost lovit de o săgeată otrăvită şi a contractat simptomele pe care le are fiica ta: turbare şi paranoia extremă, urmate în cele din urmă de paralizie şi moarte. El a fugit din tabăra atacată, a rătăcit printre aceste ruine şi a căzut într-un final aici. Melcii zburători sunt cei care se îngrijesc de igiena junglei. Au, ăăă, curăţat rămăşiţele ce le-au ieşit în cale.

  Apoi se întoarse înspre Tomâs, Juan şi Carlos, spunându-le următoarele cuvinte:

  — Deci acest „blestem” de care vă temeaţi voi atât de tare nu este nimic altceva decât otrava pe care o secretă melcii în mucozitatea lor. Natura însăşi a născocit o modalitate de a păzi comoara lui Kachi-Tochetin: moluştele otrăvitoare.

  Tomâs încercă să argumenteze:

  — Dar senor Baschart, Juan, Carlos şi eu am mai atins acea mâzgă verde înainte. Am pus mâna pe melcii verzii. Şi niciodată nu am luat-o razna. Mâzga nu ne-a făcut nici un rău.

  Baschart se gândi la aceasta o vreme.

  — Probabil că strămoşii voştri au dezvoltat de-a lungul generaţiilor o anume imunitate. Mucozitatea, indiferent de culoare, ar putea produce reacţii diferite celor străini de aceste meleaguri. Ii privi pe cei doi Cooper. Motiv pentru care Kachi-Tochetin a găsit-o atât de potrivită.

  Jay cugetă la ceva câteva momente şi acum avu în sfârşit şansa să întrebe:

  — Dar doctore Baschart, dacă acesta este Brad Frederick, atunci cine e înmormântat în mormântul din spatele taberei lui Cory?

  Pentru doar o clipă, Dr. Baschart păru blocat de întrebare.

  — Am uitat. Erau patru în echipa lui Cory. I-am îngropat pe cei trei pe care i-am găsit în tabără. Acesta, domnul Frederick, s-a întâlnit cu moartea aceasta teribilă aici între ruine. Dr. Baschart se ridică ceremonios. Dar acum şi el va fi înmormântat cum se cuvine, într-un mormânt. Ne vom ocupa de aceasta.

  Jacob Cooper era deja destul de agitat.

  — Dar mai întâi va trebui să o găsim pe Lila, înainte să sfârşească-aruncă o privire scheletului de la picioarele lor-în felul acesta.

  Jay înghiţi în sec. Gândul era prea oribil ca să şi-l poată imagina.

  — Să mergem, oameni buni.

  — Tomâs şi Juan vă vor însoţi în căutarea voastră, zise Dr. Baschart, fără ca măcar să privească şi să vadă dacă oamenii săi sunt de acord cu sarcina încredinţată. Carlos mă va însoţi până în laborator. Am de gând să analizez acest eşantion şi să văd dacă nu pot neutraliza elementul toxic. Să sperăm că pot descoperi antidotul în timp util.

  — O vom găsi pe Lila, spuse dr. Cooper cu o hotărâre fermă în glas şi o aducem la tine.

  Fură surprinşi de un vaiet prelung, jalnic venind de undeva din adâncul ruinelor.

  — Asta e Lila, spuse Jay entuziast. Nu e prea departe.

  — Noroc, le zise dr. Baschart, mergând în direcţia taberei.

  Dr. Cooper îl instrui pe Tomâs:

  — Tu şi Juan înconjuraţi din direcţia aceea; eu şi Jay ne vom duce în această direcţie. Încercăm să o păstrăm pe Lila între noi, până când putem stabili cu exactitate unde este localizată.

  Ei se despărţiră şi înaintară în junglă, mişcându-se încet, cu băgare de seamă. Se fereau de şerpi şi de melci galbeni în timp ce îşi păstrau urechile ciulite pentru orice alte sunete care ar fi venit din direcţia Lilei.

  După ce străbătură o oarecare distanţă, dr. Cooper se opri şi se îndreptă spre Jay ca să îi facă semn să rămână nemişcat. Ascultară o clipă. Nu se auzea nici un sunet.

  Şi apoi se făcu auzit. Un alt vaiet prelung, jalnic.

  — Tată, şopti Jay cu îngrijorare, asta nu a fost Lila. Jacob Cooper încuviinţă, apoi spuse şoptit:

  — Ceea ce înseamnă că Armond Baschart are de dat nişte explicaţii.

  — Adică?

  — El a lucrat cu echipa lui Cory până când au fost ucişi. Avea caseta video, îi cunoştea pe nume, iar acum ne cere să credem că i-a îngropat pe trei dintre ei şi a uitat despre ceilalţi doi.

  — Doi?

  — Brad Frederick… Şi acum acest al doilea urlet pe care l-am auzit. E o fiinţă umană în suferinţă, la fel ca Lila. Dacă mă întrebi cine e, eu cred că-i un alt membru al echipei lui Cory.

  Jay făcu o grimasă:

  — Deci erau cinci oameni în echipa lui Cory?

  — Nu ştim. Dar mă nelinişteşte faptul că dr. Baschart nu pare să îşi amintească.

  Jay întrebă:

  — Dacă doi dintre ei şi-ar fi pierdut minţile, precum Lila, de ce ar încerca să ascundă acest fapt de noi?

  Dr. Cooper oftă cu dezgust:

  — Lăcomia. Este atât de preocupat de găsirea comorii încât nu doreşte să ne preocupe soarta celor ce mai sunt în viaţă din echipa lui Cory.

  Jay medita la cele spuse, apoi aprobă:

  — Da, dacă am crede că mai supravieţuiesc oameni din echipa lui Cory, am încerca să îi ajutăm în loc să căutăm după comoară.

  — Întocmai. Nu cred că un om precum Armond Baschart are timp pentru asemenea judecăţi morale. Şi nu cred că făcea parte din planul lui să găsim acel schelet-sau să auzim urletele acestea.

  — Deci ce s-a întâmplat cu adevărat? Echipa lui Cory a fost atacată de tribul Kachaka sau şi-au pierdut minţile în urma contactului cu secreţia melcilor sau amândouă sau ce altceva?

  — Eu cred că Armond Baschart ştie, dar nu spune. Şi acum chiar mă întreb dacă a fost cu adevărat vorba de claustrofobie. S-ar putea ca el să fie-

  Se auzi un ţipăt, apoi un mârâit şi apoi şi mai multe ţipete şi paşi în desiş: era pe-aproape.

  Dr. Cooper şi Jay se avântară în desiş, făcându-şi drum cu umerii, împingând, înaintând anevoios, despicând şi înaintând. Se auzea ca şi la vânătoare: o victimă care fuge, un prădător care o urmăreşte. Îşi imaginau tot ce putea fi mai rău.

  Părăsiră pădurea şi ieşiră într-un luminiş. Găsiră şi mai multe ruine-mai mult gri, mai multe pietre împrăştiate ivindu-se pe alocuri din stratul gros de verdeaţă. Îşi mişcară lanternele în faţă şi în spate, căutând într-una cu fasciculele de lumină. Cineva alerga, ţipând, luptându-se de cealaltă parte a zidului ce se afla într-o stare jalnică. Surprinseră o şapcă largă, cu cozoroc.

  — E Lila! Exclamă Dr. Cooper, alergând înspre ruine, cu pistolul în mână şi cu Jay însoţindu-l în partea dreaptă.

  Se urcară pe coama zidului. Era o locuinţă veche, cu patru pereţi, fără acoperiş. În partea cealaltă într-un colţ, printre viţe şi plante, în conul de lumină al lanternelor lor stătea o fată de vârstă fragedă, ghemuită în teroare, cu trupul chircit, cu braţele peste cap.

  — Lila! Urlă tatăl ei, sărind de pe zid şi alergând înspre ea.

  Încă aşezat pe coama peretelui, Jay văzu tufişurile mişcându-se. Ceva înainta în direcţia doctorului Cooper.

  — Tată!

  Dr. Cooper auzi avertizarea, simţi mişcare în partea stângă şi privi într-acolo tocmai la timp şi văzu- dinţi! Ochi scânteietori! Un pumn puternic!

  Ii devie lovitura, apoi evită o alta, după care se ghemui şi se folosi a treia oară de o mişcare de judo pentru a arunca acea creatură în tufişuri. Aceasta se foi, se ridică apoi şi sări în picioare. Veni din nou înspre el.

  Îşi aruncase pistolul şi lanterna. Nu avea timp să le caute.

  Creatura făcu o tumbă puternică în aer, cu braţele întinse, cu degetele încovoiate ca nişte gheare, cu un urlet în gâtlej. Dr. Cooper se feri, reuşi să îi devieze greutatea, o dădu în lături. Aceasta se rostogoli din nou în tufişuri.

  Nu-i chip să o birui prin forţă, se gândi Dr. Cooper. Pot doar să îl evit, dar oare câtă vreme? Văzu o lucire metalică printre viţe la o depărtare de câţiva metri. Se îndreptă într-acolo.

  UFF! Lovitura îl trânti la pământ, printre viţe verzi şi crengi rupte. Se rostogoli peste spate şi văzu în întuneric o faţă înaintând înspre el. Era verde, clocotind de mânie, parcă venită de pe altă lume, turbată, gata să ucidă.

  Creatura făcu un salt. Jacob Cooper îi trânti o lovitură de picior în stomac şi aceasta se rostogoli din nou în tufişuri.

  Unde era pistolul acela! Îl căută pe bâjbâite.

  BUUM!

  Jay îl găsise şi trase o rafală în aer.

  Creatura scoase un strigăt de teamă şi păru să ezite.

  — Du-te! Strigă Jay şi trăgând din nou în aer. Să mergem de aici.

  Creatura se întoarse şi fugi, gonind sălbatic prin desiş.

  Dr. Cooper se ridică de jos.

  — Tată! Strigă Jay. Ai grijă!

  Dr. Cooper se răsuci, o văzu venind, se feri.

  O săgeată otrăvită se înfipse într-o cracă de lângă creştetul său.

  Puuf! Se simţi o adiere. O a doua săgeată zbârnâi în dreptul urechii lui Jay.

  Cei doi Cooper se aruncară la pământ, merseră grăbit, se târâră, apoi priviră printre frunze şi crengi. Dr. Cooper îşi găsi lanterna.

  Fascicolul de lumină căzu pe o mână mică strângând un băţ de bambus, îndreptându-l înspre o ţintă.

  Puuf! O altă săgeată vâjâi printre frunze şi crengi la doar câţiva centimetri de capul doctorului Cooper.

  — Nu trage! Spuse el cu voce tare. Suntem prieteni! Auziră cum cineva trase speriat aer în piept. În direcţia lor nu mai veniră săgeţi.

  — Mă auzi? Strigă din nou dr. Cooper. Ne poţi vedea? Îţi suntem prieteni. Nu îţi facem rău.

  Îşi scoaseră capul din ascunziş şi îşi fluturară mâinile, aşa încât să poată fi văzuţi bine.

  O fată indigenă cu pielea mai întunecată îi privea peste umăr, ţinând în mână o suflătoare. Pe faţă i se citea teroarea. Dar când îi văzu păru să se relaxeze.

  Apoi ea slobozi un oftat şi alunecă la pământ într-un leşin.

  Alergară înspre ea să o ajute, mişcându-i capul, simţindu-i pulsul. Bătăile inimii erau puternice, iar respiraţia îi era regulată.

  — Sărmana, zise dr. Cooper. Trebuie să fi fost îngrozită, li ridică suflătoarea şi o strecură în buzunarul de la cămaşă, apoi se folosi de lanternă ca să îi lumineze faţa măslinie şi părul lung, lins şi negru. Era tânără, frumoasă, de o vârstă şi statură apropiate de cele ale Lilei.

  — E indigenă, observă dr. Cooper. Probabil din tribul Kachaka.

  Jack era încurcat:

  — Dar cum de poartă şapca Lilei?

  — Poate că a găsit-o. Sau o fi întâlnit-o pe Lila. O lovi uşor pe frunte şi îi vorbi. Bună, fetiţo. Hai, trezeşte-te.

  O licărire de lumină coborî peste chipul fetei, luminând şi pietrele zidului vechi. Se auzi zgomot în spatele lor.

  Când se întoarseră, văzură torţe care se iveau de după zid şi reflectând umbrele nedesluşite ale câtorva oameni-nişte bărbaţi uriaş.

  — Îmbrăcaţi lejer, unii dintre ei cu piepturile dezvelite. Unii purtau pălării de paie. Aveau la ei cuţite, puşti, ciomege. O voce le turui ceva într-o limbă nedesluşită. Apărură multe torţe. Lumina inundă zona în care se aflau.

  Un bărbat o luă înaintea celorlalţi şi se apropie de ei, cu faţa expresivă, bine conturată în lumina torţelor. Era un indigen. Purta pantaloni şi o cămaşă uzată, o pălărie de paie zdrenţuită şi avea cu sine o puşcă veche. Când îi văzu împreună cu fata ce zăcea neajutorată în stare de inconştienţă, ochii i se umplură de oroare şi mânie. Urlă la ei, îndreptând arma în direcţia lor.

  Ei dădură drumul fetei şi îşi ridicară mâinile.

  Bărbatul le dădu oamenilor lui nişte ordine, iar ei părăsiră desişul şi înaintară, fluturându-şi armele. Doi îl prinseră pe Jacob Cooper, punându-i un cuţit în dreptul gâtlejului. Alţii doi îi înşfăcară pe Jay şi îl ţinură, luând pistolul tatălui său. Iar alţii doi o ridicară cu grijă pe fată şi o duseră la o parte. Un altul îşi însuşi lanternele celor doi Cooper.

  Dr. Cooper vorbi, deşi era atent să nu se mişte ca să nu dea celor care îi aveau acum în captivitate vreun motiv ca să îşi folosească pumnalul:

  — Încercam să o ajutăm. Era atacată-

  Bărbatul părea amuzat:

  — Îţi place să născoceşti poveşti? Mai era un pic de nădejde:

  — Ştiţi engleză?

  Bărbatul îşi înălţă capul şi zâmbi afectat, de parcă i-ar fi fost dat să audă o întrebare prostească:

  — Înţeleg pe ici, pe colo. Engleza voastră sună foarte bine.

  — Domnule, noi vi-am salvat fiica. Era atacată-

  — De voi! Răcni bărbatul, gesticulând cu ţeava puştii. Nu mă puteţi duce de nas! Sunteţi mukai-tochetin! Preţ de o clipă îşi aruncă ochii peste ruine, ca şi cum ar fi căutat să desluşească acolo pericole ascunse. Sunteţi peste tot! Vreţi să ne speriaţi şi să ne ucideţi. De ce? Noi suntem din neamul Kachaka! Noi nu profanăm mormântul!

  Hi-ha. Asta nu mai era o glumă.

  — Sunteţi din neamul Kachaka?

  — Voi ştiţi asta. Mukai-tochetin ştiu totul. Ştiţi că eu sunt şeful de trib, după cum ştiţi şi că ea este fiica mea. Îşi ridică arma şi păru să se gândească serios la a apăsa pe trăgaci. Şi de aceea aţi încercat să o ucideţi, nu-i aşa? Ca să mă răniţi pe mine!

  — Domnule… Eu sunt dr. Jacob Cooper din America şi el este fiul meu Jay-

  Şeful îşi îndreptă arma chiar înspre faţa lui Cooper. Dr. Cooper putu să privească de-a lungul ţevii chiar în ochii lui.

  — Fără minciuni! Vreţi să ne înfricoşaţi, să ne ucideţi, să-mi omorâţi fata şi să mă răniţi pe mine! Puse degetul pe trăgaci. Dar cred că am să te fac eu să suferi mai întâi!

  Un alt bărbat strigă la şeful de trib şi apoi vorbi repezit, de parcă ar fi încercat să argumenteze ceva cu el. Trebuie să fi fost un argument puternic- şeful luă degetul de pe trăgaci şi coborî arma. Cei doi vorbiră un moment, aruncându-şi unul altuia sugestii şi contrasugestii, arătând înspre cei doi Cooper. În cele din urmă, şeful cedă şi vorbi în engleză.

  — Vă ducem în satul nostru. Îşi îndreptă degetul înspre bărbatul cu care avusese argumentaţia. Manito spune că dacă aţi fi cu adevărat mukai-tochetin, nu are nici un rost să vă împuşc. Dar el crede că nu sunteţi mukai-tochetin. El crede că sunteţi probabil nişte idioţi de americani. Vom afla.

  Îndemnaţi nu tocmai foarte blând de cei care îi luară captivi, Jay şi dr. Cooper porniră la drum printre ruine către jungla neexplorată de cealaltă parte.

  Dr. Cooper îşi arătă îngrijorarea vădită când îi spuse lui Jay:

  — Numai asta nu ne lipsea acum. Lila încă este acolo undeva, poate că e pe moarte.

  — Şi cum scăpăm de aici? Veni răspunsul lui Jay. Şeful de trib păşea chiar în faţa lor. Dr. Cooper i se adresă:

  — Hmm, şefule de trib.

  — Şef de trib Yoaxa, îl informă acesta.

  — Mulţumesc. Şefule de trib Yoaxa. Ascultaţi, fiica mea s-a pierdut undeva printre ruinele acestea şi se află în mare pericol. Noi încercam să o găsim şi în schimb am dat peste fiica dumneavoastră. Fiica dumneavoastră era atacată de un, ăă, un bărbat sălbatic. Nu ştiu cum altcumva să îl descriu.

  Şeful de trib îl privi pe dr. Cooper lung şi apoi zâmbi viclean:

  — O, da. Un bărbat sălbatic. Un mukai-tochetin!

  — Mukai-tochetin. Jay se săturase de câte ori auzise pomenit acest cuvânt. Dar ce înseamnă asta?

  Şeful rânji ca şi cum ar fi fost obiectul unei glume.

  — Voi, mukai-tochetin, ştiţi cum să induceţi în eroare. Încercaţi să mă supuneţi unui test? Dar eu ştiu. Când marele rege Kachi-Tochetin a fost îngropat în mormântul lui, cei mai viteji dintre luptătorii lui au fost de asemenea îngropaţi împreună cu el, pentru ca duhurile lor să îi păzească comoara. Înţelegeţi? Eu ştiu cine sunteţi voi. Îşi miji ochii cu mânie. Dar de ce ieşiţi din mormânt? De ce ne tulburaţi? Nu ne place să se bage groaza în noi, nici să se ţipe la noi, nici să fim atacaţi! Nu vi-am tulburat niciodată comoara! Nici măcar nu am văzut-o! Acest blestem nu trebuie să vină asupra noastră! Gesticula cu flinta sa, făcându-şi şi mai clar mesajul. Ar trebui să vă reluaţi somnul din mormânt. Lăsaţi pentru noi lumea celor vii!

  Dr. Cooper şi Jay schimbară o privire. Tocmai auziseră explicaţia pe care o dă tribul Kachaka pentru turbarea indusă de substanţa aceea toxică!

  — Ascultaţi-ne, şefule de trib Yoaxa, zise dr. Cooper. Am veşti bune pentru dumneavoastră. Aceşti oameni care rătăcesc printre ruine nu sunt luptătorii lui Kachi-Tochetin, nici poveste. Sunt exploratori din America ce au… Ei bine, care sunt bolnavi şi pe moarte. Şi-au ieşti din minţi pentru că-

  — Pentru că sunt stafii. Le ţintui şeful de trib degetul în feţe. Şi voi sunteţi stafii, războinici morţi, la fel ca ei!

  — Şefule de trib, nu suntem războinici morţi. Şeful de trib îşi pierdea răbdarea:

  — Mi-aţi atacat fiica!

  Dr. Cooper îşi pierdea şi el răbdarea:

  — Nu vi-am atacat fiica! Vi-am salvat fiica din mâinile-ei bine, din mâinile unuia dintre americanii bolnavi. Aproape că ne-a ucis, iar fiica dumneavoastră a tras înspre noi cu săgeţi otrăvite. Dacă tot veni vorba, ni se cuvin mulţumirile dumneavoastră!

  Şeful se mânie când auzi toate acestea:

  — Vedeţi? Spuneţi minciuni! Copiii din neamul Kachaka nu trag cu săgeţi otrăvite. Le este interzis!

  — Se poate că e adevărat, dar- Şeful îşi ridică mâna:

  — Gata cu vorba! Când ajungem în sat vom afla despre ce este vorba.

  Îşi continuară drumul în junglă pe o potecă bine bătătorită. În cele din urmă ajunseră într-un sătuc unde cel puţin două sute de bărbaţi, femei şi copii aşteptau cu îngrijorare întoarcerea şefului lor şi a oamenilor săi. Satul era un amestec bizar de vechi şi nou, de civilizaţie şi primitivism. Colibele din iarbă împletită stăteau pe lângă locuinţe cu o structură de lemn brut; existau locuri pentru foc în afara casei, dar şi sobe pentru gătit. Atât torţe, cât şi lămpi cu petrol luminau coridorul de trecere dintre locuinţe. Câţiva inşi nu păreau să se sinchisească de faptul că nu purtau mai nimic sau că lucrau goi puşcă, însă cei mai mulţi erau îmbrăcaţi în veşminte albe, unele brodate cu mare artă.

  În privinţa armelor pe care le preferau, aproape fiecare luptător purta tuburi de bambus la cingătoare, dar mulţi aveau puşti, pistoale şi cuţite.

  Unele dintre femeile din sat păreau deosebit de tensionate, ca şi cum ar fi fost îngrozite că trăiesc acest moment. Când văzură trupul fetei atârnând fără vlagă în braţele celor doi bărbaţi care o purtau, ele îşi ridicară mâinile şi începură să se vaiere cu teamă şi groază. Cu lacrimi şi hohote intense de îngrijorare, ele o desprinseră din braţele celor doi cărăuşi şi o duseră în cea mai apropiată bojdeucă din lemn, unde o întinseră pe un pat.

  Şeful de trib se opri chiar în faţa uşii rudimentarei locuinţe, urmărind cum femeile se străduiau să o resusciteze pe fată, apoi se întoarse la cei doi Cooper.

  — Vedeţi câtă durere aţi produs? A lipsit de acasă de la începutul serii şi am căutat-o mult timp după ce s-a lăsat întunericul. Le-am spus tuturor copiilor: „Nu vă duceţi printre ruine, acolo sunt mukai-tochetin.” Şeful de trib dădu dezaprobator din cap privind prin deschizătura uşii la fiica sa care era încă în stare de leşin. Cred că de aceea s-a dus ea. Întotdeauna şi-a dorit să vadă unul. Îl privi pe dr. Cooper. Ei bine. Acum a văzut.

  Jacob Cooper nu se putu să nu scoată un oftat de frustrare.

  — Şefule de trib Yoaxa-

  — Urmaţi-mă, spuse şeful de trib, făcându-le semn cu mâna şi arătându-le drumul.

  Bărbaţii care îi păzeau pe cei doi Cooper îi îndemnară să înainteze, însoţindu-i prin sat, prin faţa colibelor din iarbă, a bojdeucilor din şindrilă, a gropilor unde se făceau focurile, pe lângă râşniţe şi oameni care priveau curioşi.

  Jay observă un bărbat care avea atârnat în jurul gâtului un talisman ciudat, de forma unui disc. Apoi mai observă un altul. Apoi dr. Cooper îi mai remarcă pe alţii doi.

  Cei din tribul Kachaka purtau ca bijuterii piei întinse şi uscate de caracoles volantes!

  — Melci zburători! Exclamă Jay.

  Aceasta îl făcu pe şef să se întoarcă înspre ei:

  — Ar trebui să fiţi fericiţi. Purtăm melci zburători ca să vă facem pe plac, dar… Cred că nu astăzi.

  Jay încercă să câştige ceva avantaj:

  — O, dar suntem foarte mulţumiţi. Şeful se lumină la faţă:

  — Ceea ce înseamnă că sunteţi mukai-tochetin! Jay se pleoşti, învinovăţindu-se în mintea lui. Jacob Cooper vru să îndrepte situaţia cu nişte date:

  — Înţeleg că sunt otrăvitori.

  Şeful Yoaxa se bucură să dea lămuriri cu privire la această întrebare

  — O, da, sunt otrăvitori. Te ucid prin simpla atingere. Asta doar dacă nu…

  — Ce anume?

  — Doar dacă nu îi prinzi dimineaţa. Nu îţi fac nici un rău dimineaţa. Noi ne jucăm cu ei, îi gătim şi îi mâncăm şi nu avem probleme.

  Dr. Cooper încuviinţă.

  — Da. Ni s-a spus asta.

  Ajunseră în capătul satului şi o cotiră. Chiar în faţa lor era ceva ce arăta ca un rând de cuşti de iepuri şi un ţarc încăpător de pui, toate făcute din pari şi sârmă împletită.

  Cei doi Cooper se opriră la priveliştea aceasta. Bărbaţii din spatele lor îi îmbrânciră să o ia înainte.

  Cuştile de iepuri şi ţarcul de pui erau pline de melci zburători-melci galbeni, înfuriaţi. Moluştele prinseră viaţă în momentul în care grupul se apropie. Fluturând din aripi în cuşti, sâsâind şi ciripind, ele zburau agitat dintr-un perete în altul, ameninţând cu ochii lor diavoleşti, mici şi negri.

  — Aceşti melci sunt speciali, spuse şeful de trib. I-am prins dimineaţa, deci a fost uşor, dar între timp i-am ţinut în aceste cuşti până s-a întunecat. O dată ce le-ai făcut asta, devin periculoşi. Doar priviţi.

  Şeful scoase o săgeată mică, ascuţită din tolba de la cingătoare. Introducând-o prin plasa de sârmă, el îi frecă vârful de spinarea vâscoasă a unui melc galben. Când o scoase de acolo, vârful săgeţii strălucea.

  Dr. Cooper se uită la ea cu băgare de seamă.

  — Deci aceasta este săgeata otrăvită a tribului Kachaka?

  Şeful de trib o ţinea cu mândrie cu vârful în sus.

  — Da. Le facem singuri! Acum priviţi.

  El introduse cu dibăcie săgeata în suflătoarea care îi atârna pe umăr, apoi căută o ţintă. Nişte porci râmau şi scurmau pe pajiştea din apropiere. Îşi duse suflătoarea la gură, suflă un jet puternic de aer, iar aceasta se lansă, înfigându-se în coastele unui porc.

  Porcul nu doar guiţă; strigă, se învârti, grohăi, se agită zvârcolindu-se într-un cerc mic şi apoi căzu la pământ, dând spasmodic din picioare. În câteva secunde fu mort.

  Şeful de trib rânji.

  — Nu-i trebuie mult timp, vedeţi? Poate ucide. Asta doar în cazul în care nu…

  — Ce anume? Întrebă dr. Cooper. Şeful zâmbi triumfător.

  — Doar în cazul în care nu eşti mort deja. Dr. Cooper se descurajă dintr-o dată.

  — Oh. Sigur că da.

  — Avem noi o legendă: melcii galbeni sunt proprietatea mukai-tochetin. Ei păzesc împreună comoara. Dacă eşti unul dintre luptătorii lui Kachi-Tochetin, melcii galbeni nu îţi vor face nici un rău.

  Dr. Cooper începea să înţeleagă intenţia acelor cuvinte şi nu îi plăcea deloc.

  — Dar aşa cum încercam să vă spun, noi nu suntem fantome, nici luptători, nimic altceva de felul acesta. Suntem exploratori americani vii, în carne şi oase.

  Şeful de trib ridică din umeri cu indiferenţă.

  — Vom afla. Dacă sunteţi deja morţi, melcii galbeni nu vă vor vătăma-aşa că vă vom duce înapoi în Toco-Rey şi vă vom înmormânta acolo de unde aţi venit. Dacă sunteţi doar nişte americani stupizi, melcii vă vor ucide-iar eu voi admite că am greşit.

  Dintr-o dată, strânsoarea în care oamenii şefului de trib îi ţineau pe Jay şi tatăl lui se înăspri. Îşi luau în serios treaba.

  Dr. Cooper încerca să rămână calm şi raţional, deşi fiind la doar câţiva metri de un roi de melci galbeni nu îi venea foarte uşor.

  — Şefule de trib, e normal ca luptătorii lui Kachi-Tochetin să aibă pielea albă, să vorbească engleză şi să se îmbrace precum americanii?

  De data aceasta şeful scoase un oftat.

  — Luptătorii pe care i-am văzut printre ruine au pielea verde, nu sunt prea îmbrăcaţi şi nu vorbesc engleză! Urlă şi răcnesc.

  Jay avu o obiecţie:

  — Deci uitaţi-vă la noi! Avem piele albă, suntem îmbrăcaţi şi vorbim englezeşte! Adică vreau să spun, să fim serioşi.!

  Şeful se gândi un moment, dar era un bărbat încăpăţânat şi toţi oamenii lui erau cu ochii pe el.

  — Aşa cum spuneam, mukai-tochetin sunt foarte amăgitori.

  — Şefule de trib, Yoaxa! Vorbi dr. Cooper rar şi răspicat, încercând să fie clar:

  — Ascultaţi-mă: acei luptători cu pielea verde, care răcnesc sunt americani ce au venit în contact cu mucozitatea de pe melcii zburători. Mucozitatea i-a făcut să îşi piardă minţile şi îi ucide. Am văzut cu ochii noştri. Chiar acum este un bărbat mort între ruine-iar fiica mea este încă acolo, intoxicată, smintită şi pe moarte. De ce nu ne ajutaţi, în loc să ne omorâţi?

  Şeful se lumină la faţă şi îşi pironi degetul în faţa doctorului Cooper.

  — Aha! Vedeţi? Credeţi că mă puteţi duce cu zăhărelul. Melcii zburători nu te fac să căpiezi. Te ucid.

  — Dar-

  — Ascultaţi-mă, eu vă fac o ofertă bună. Ar trebui să o primiţi şi să fiţi mulţumiţi.

  Dr. Cooper îl privi pe şef, apoi pe Jay, apoi se uită din nou la şeful de trib, gândindu-se la întreaga situaţie. Apoi, ciudat, se relaxa şi încuviinţă din cap:

  — Bine. M-aţi convins. Vom accepta testul dumneavoastră.

  Jay nu fu de acord:

  — Tată! Nu îi poţi lăsa să ne facă una ca asta!

  Dr. Cooper îşi îndreptă spatele, respiră adânc şi îşi aşeză mâna pe umărul fiului său, consolându-l:

  — Fiule, vine o vreme când trebuie pur şi simplu să ne acceptăm destinul ca nişte bărbaţi adevăraţi.

  — Chiar? Jay îşi ridică privirea şi citi un mesaj în ochii tatălui său. Oh. Ăă, da, ai dreptate, tată. Da. Ca nişte bărbaţi adevăraţi.

  Melcii din cuşca mare salivau şi sâsâiau în direcţia doctorului Cooper, iar el îi privi pe bărbaţii care îl păzeau.

  — Domnilor, accept oferta şefului de trib. Purcedem? Dr. Cooper nu le mai opunea rezistenţă, doar stătea acolo relaxat, doritor, pregătit. Se vedea limpede că erau impresionaţi de această schimbare; îşi slăbiră un pic strânsoarea. El păşi înspre uşa cuştii.

  — Singura mea speranţă este că o dată ce voi fi murit, vă veţi duce şi îmi veţi căuta fetiţa.

  Îl privi pe şeful de trib.

  — Şi am încredinţarea că fiica dumneavoastră va fi bine. Cred că doar a leşinat. Îşi ridică uşor braţul stâng ca să îşi scoată pălăria. Bărbatul de lângă el îi permise. Să se facă dreptate.

  Se întoarse că înmâneze pălăria bărbaţilor din spatele lui. Erau impresionaţi de uşurinţa cu care se supunea; îl şi eliberară de tot.

  Bărbatul care îi luă pălăria a fost primul care a văzut mai întâi un pumn uriaş, iar apoi stele verzi. Celălalt bărbat prinse doar un croşeu de-al doctorului Cooper şi văzu doar iarba.

  Jay se aştepta din partea tatălui său la asemenea mişcări şi făcu nişte manevre repezi şi el, trimiţându-şi piciorul în spatele bărbatului din dreapta sa, trântindu-l la pământ. Apoi se învârti şi îşi expedie piciorul în pântecele celuilalt bărbat, ca să îi dea o temă de gândire.

  — Fugi! Îi strigă tatăl său, luând în primire alţi trei kachaka, în timp ce încă zece se apropiau să îl imobilizeze.

  În timp ce tatăl său îi reţinea pe ceilalţi kachaka, Jay se întoarse şi o zbughi iute ca vântul. În afara satului şi acoperit de desişul junglei, nu prea avea idee unde să se ducă decât în direcţia ruinelor. Tomâs şi Juan trebuie să fie pe acolo pe undeva. Aveau puşti şi puteau să îi vină în ajutor, însă numai dacă ar putea să îi găsească! Putea auzi încleştarea care avea loc în sat: strigătele, loviturile. Apoi tatăl său îi mai strigă o dată:

  — Fugi, Jay, fugi!

  Jay încercă să îşi stăpânească lacrimile. Era şi aşa orbit de întunericul junglei.

  De-acuma dr. Cooper nu putea să vadă nimic altceva decât chipuri, trupuri şi braţe de-ale oamenilor Kachaka. Plutea deasupra unei gloate de indigeni mânioşi, care urlau. Îl ţineau de braţe, picioare şi de păr. Nu putea să mai lupte, nici să îi mai trântească la pământ, nici să mai lovească şi nici măcar să se mişte. Era terminat. De undeva îl putea auzi pe şeful de trib urlând şi dând ordine. Mulţimea începu să se deplaseze ca un singur om înspre cuşcă.

  Dragă Doamne, se rugă el. Fă doar ca Jay să scape de aici. Şi adu-ţi aminte de Lila, oriunde a fi ea.

  Putea auzi cum cineva manipula furios uşa cuştii. Melcii deveniseră absolut turbaţi.

  Iar apoi peste mulţime se aşternu liniştea. Acum putea auzi vocea şefului de trib, nu striga, ci vorbea în cuvinte clare cu cineva. Acel cineva era o femeie.

  Vocea unei fete li se alătură. Nu putea înţelege limba, dar ea vorbea foarte clar. Fiica şefului de trib? Ea trebuia să fie!

  Oamenii Kachakca ce îl purtau pe dr. Cooper îşi slăbiră strânsoarea şi îl aşezară pe pământ. Mulţi dintre ei pur şi simplu îi dădură drumul şi se retraseră. Când suficiente trupuri se dădură la o parte din cale, putu să vadă în cele din urmă că şeful vorbea cu o femeie încântătoare, cel mai probabil cu soţia lui şi… Oh, slavă Domnului! Cu copila şefului de trib! Încă mai purta şapca largă, cu cozoroc a Lilei şi arăta cu degetul înspre dr. Cooper, explicând ceva rapid tatălui ei. El obiecta în continuare şi încerca să argumenteze, dar se părea ca ea nu îşi schimbă opinia.

  Şeful de trib se ridică şi se îndreptă, îl privi pe dr. Cooper cu dezamăgire şi ruşine şi dădu oamenilor săi un ordin. Îi dădură cu toţii drumul doctorului Cooper şi îi creară nişte spaţiu. Unul dintre ei chiar îi înapoie pălăria.

  I II”

  — Fiica mea spune că nu aţi atacato, admise şeful. Ea spune că voi. Chiar nu îi plăcea deloc ce avea să spună. Ea zice că aţi salvat-o din mâinile unui mukai-tochetin.

  Dr. Cooper scoase un oftat de uşurare. Umerii i se relaxară când se uită ca răspuns în ochii fetei. Ochii ei erau clari şi frumoşi. Era uşor de observat că puterea de judecată şi memoria îi erau intacte.

  Tatăl ei trebuie să o fi învăţat engleza pe care o vorbea şi ea cu un puternic accent:

  — Gracias, Sefior american, pentru că mi-aţi salvat viaţa.

  În semn de respect şi gratitudine, dr. Cooper îşi scoase pălăria pe care o recuperase de curând.

  — Cu cea mai mare plăcere. Iar eu vă mulţumesc pentru că aţi salvat-o pe a mea. Ii aruncă pe furiş o privire şefului de trib ca să se asigure că avea dreptate spunând aceasta.

  Şeful nu prea arăta tragere de inimă în acest sens, dar în cele din urmă încuviinţă din cap aprobator.

  — Nu eşti mukai-tochetin. Un mukai-tochetin nu ar lupta împotriva unui alt mukai-tochetin. Îşi aşeză mâna pe umărul fiicei lui. Ea este Marfa. Mana, el este.

  — Dr. Jacob Cooper. Făcu doar câţiva paşi înspre fată, îşi duse mâna în buzunarul de la cămaşă şi scoase de acolo mica ei suflătoare.

  — Cred că îţi aparţine.

  Ea o privi şi scutură din cap:

  — Nu este a mea.

  Hmm. Interesant. Dr. Cooper continuă:

  — Oh. Atunci trebuie să fie a vreunuia dintre bărbaţii de aici.

  O înmâna celui mai apropiat luptător Kachaka, acesta se uită la ea, dădu din cap dezaprobator, iar apoi o dădu mai departe următorului. Începu să circule printre bărbaţi în căutarea proprietarului.

  — Dar te rog, îmi poţi spune dacă ai văzut-o pe copila mea? Era cam de vârsta şi statura ta, cu piele de culoare deschisă şi cu păr lung şi blond. S-a pierdut undeva între ruine.

  Ochii fetei trădară faptul că ştie ceva, dar ezita să vorbească.

  Jacob Cooper încercă să o ajute:

  — Aceea e şapca fiicei mele. Unde ai găsit-o?

  Ea încă ezită până când mama ei se aplecă şi îi spuse în ureche nişte cuvinte şoptite, dar ferme. Atunci ea recunoscu:

  — Am luat şapca aceasta de la un mukai-tochetin. Aceasta le făcu pe nişte femei să exclame surprinse şi toţi bărbaţii o priviră alarmaţi, inclusiv tatăl ei.

  — Spune mai departe, îi porunci tatăl ei. Spune-ne!

  — Era o fetiţă ca mine. Faţa ei… Îşi atinse obrazul în timp ce vorbea. Faţa ei era verde, ca a unei şopârle.

  Oamenii Kachaka murmurară şi schimbară între ei priviri alarmate.

  — Te-a atacat? Întrebă şeful de trib privindu-l pe dr. Cooper pieziş, cu o căutătură suspicioasă.

  Fata ezită, apoi răspunse timid:

  — Şi. Ea… A sărit din tufişuri, urlând la mine. Se purta ca persoană dementă.

  — Ea era un mukai-tochetin! Proclamă şeful, ca şi cum încerca să îşi recâştige mândria pierdută. Ce-ai făcut atunci?

  — Am luat-o la fugă.

  — Ai luat-o la fugă?

  — Sf.

  Şeful de trib o bătu pe umăr:

  — Ah. Ai făcut bine. Dr. Cooper întrebă:

  — Atunci. Cum de i-ai luat şapca?

  Fata se gândi preţ de o clipă, apoi răspunse:

  — Am găsit-o mai târziu. Zăcea la pământ. Şi eu i-am luat şapca.

  Dr. Cooper se aplecă în faţă:

  — Zăcea întinsă la pământ? De ce? I se întâmplase ceva rău?

  Fata privi dinspre Dr. Cooper înspre bărbaţii şi femeile Kachaka, apoi înspre părinţii ei şi din nou la dr. Cooper:

  — E moartă.

  Dr. Cooper nu îşi pierdu speranţa:

  — Mă poţi duce la ea? Îmi poţi arăta unde este? Ea îl privi pe tatăl ei. Acesta încuviinţă că e în regulă să o facă.

  — Sâ, sefior.

  — Trebuie să pornim, spuse dr. Cooper. Chiar acum. Şi Jay se află pe acolo pe undeva.

  Şeful de trib Yoaxa alese patru dintre cei mai zdraveni bărbaţi ca să îi însoţească. Apoi repede, ca să încheie toată povestea, îi înmâna doctorului Cooper puşca şi cele două lanterne.

  — Veţi avea nevoie de acestea printre ruine. Măria o luă în faţă străbătând satul, în timp ce dr.

  Cooper, tatăl ei şi cei patru kachaka bine făcuţi îi urmau. Porniră pe poteca cea mai bătătorită ce străbătea jungla, având în mâini torţe şi lanterne, puşti şi cuţite, precum şi suflători kachaka cu o grămadă de săgeţi în tolbe.

  Jay crezu că ştie unde se află când ajunse la un zid vechi din piatră, însă acesta era acoperit cu o vegetaţia atât de deasă, încât îşi pierdu total orientarea când încercă să îl exploreze. În cele din urmă, reuşind să iasă de sub bolta deasă a junglei văzu stele deasupra capului şi hotărî în ce direcţie să o apuce. Ajunsese taman în partea cealaltă, era clar. Întorcându-se cu faţa în direcţia opusă, o apucă într-acolo, înspre sud, sperând că va găsi Piramida Soarelui sau orice alt punct de reper familiar. Trebuia să se întoarcă în tabără şi să ceară ajutor.

  Se gândea la tatăl şi la sora lui şi la cât de puţin timp avea la dispoziţie. Era dificil să mai nădăjduiască, dar încerca.

  Lila Cooper nu era moartă. Era ameţită, într-o stare de semiconştienţă, pe jumătate într-o stare de visare, zăcând între plante agăţătoare şi moloz la baza unui stâlp singuratic de bazalt care cu secole în urmă susţinuse un acoperiş. Încă mai purta rândul acela de haine pe care le îmbrăcase pentru a se proteja împotriva mucozităţii melcilor şi se simţea fierbinte, transpirată, obosită şi cu dureri.

  Cu toate acestea nu dorea să se trezească. Oarecum ştia să dincolo de pleoapele pe care le ţinea închise este o lume fantomatică. Era mai bine pentru ea să se ascundă înăuntrul minţii ei înceţoşate unde lumea însemna doar râs, culori în mişcări de dans; pământul încă se învârtea ca într-un joc pe căluţii unui carusel; şi nici un căpcăun nu o putea prinde.

  — Sefiorita? Veni o voce de undeva.

  Cine să fie, căpcăunul? Du-te de-aici. Tu nu exişti.

  — Sefiorita? Se auzi vocea din nou, iar apoi începu să vorbească pe un ton şoptit cu o altă voce. Era spaniolă; nu putea înţelege prea multe.

  Simţi cum o lumină îi cădea pe pleoape. Asta o făcu să îşi mişte ochi.

  — Aha! Spuse vocea. Trăieşte!

  Îşi ridică mâna şi o duse la faţă, iar apoi îşi deschise ochii pe jumătate. Erau lumini care o băteau în faţă.

  — Sefiorita Cooper, suntem noi, Juan şi Tomâs. Vă simţiţi bine?

  Tomâs. Îi trebui un moment să îşi amintească cine era Tomâs. Îşi deschise ochii de tot şi putu să distingă doi bărbaţi îngenuncheaţi lângă ea cu lanternele aprinse.

  — Tomâs? Se auzi ea spunând.

  — Şi, sefiorita. E bine că v-am găsit. Cum vă simţiţi?

  — Înfierbântată.

  Se ridică în capul oaselor şi îşi scoase mănuşile şi cămaşa de deasupra. Când îşi ridică mâna ca să îşi îndepărteze părul ce îi venea în ochi, văzu ceva ciudat, îşi privi din nou mâna, iar apoi se aplecă în faţă ca să o privească în raza de lumină a lanternei lui Tomâs.

  — Ce s-a întâmplat?

  — Noi credem că e din cauza mucozităţii de pe melci, sefiorita. V-a făcut să fiţi loco… Să vă pierdeţi minţile… Şi să arătaţi un pic verde. Tomâs chicoti şi la fel făcu şi Juan.

  — Un pic., mâna i se părea foarte verde.

  Juan îi lumină cu lanterna mâinile şi faţa şi făcu nişte comentarii.

  Tomâs încuviinţă şi îi spuse Lilei:

  — A fost mult mai grav, dar acum se pare că vă reveniţi. Vă puteţi ridica? Vă ducem înapoi în tabără.

  Încercă să îşi pună picioarele sub ea. Ajutată de braţele puternice ale lui Tomâs, se ridică în cele din urmă.

  — Au! Îşi duse mâna la picior. Mă doare piciorul.

  — Ai dori să te duc eu?

  Încercă să umble. După câţiva paşi nehotărâţi, îi fu ceva mai uşor.

  — Unde sunt tatăl şi fratele meu?

  — Te caută. Noi te vom duce înapoi ca să fii în siguranţă, iar după aceea îi vom găsi şi pe ei, nu te îngrijora.

  Mana cunoştea bine zona ruinelor, chiar şi pe întuneric. Îl conduse prin junglă pe tatăl ei, pe luptători şi pe dr. Cooper direct la un stâlp de bazalt, vechi, care susţinuse odată un acoperiş.

  Acolo Marfa fu tulburată să vadă că Lila dispăruse.

  — Ea… Zăcea exact aici! Am văzut-o! I-am luat şapca!

  Şeful Yoaxa trase ţanţoş aer în piept şi îşi încrucişa braţele:

  — Ha! Ea este un mukai-tochetin! Nu moare! Va bântui pe vecie aceste ruine.

  Dr. Cooper inspecta locul cu băgare de seamă. Iarba era culcată la pământ, ca şi cum cineva stătuse întins acolo.

  — Marfa… cu cât timp în urmă a fost asta?

  — Înainte ca să mă urmărească acel mukai-tochetin.

  — Bărbatul sălbatic, verde?

  — Da. El a venit din partea aceea. Arătă cu degetul înspre un templu sinistru, sprijinit pe coloane, de-abia vizibil în întuneric.

  — El mă urmărea, dar mi-ai venit tu în ajutor-

  — Da, el a venit să te ajute, ca un mare erou! Interveni şeful Yoaxa, sătul de povestea aceea. Se uită intens la dr. Cooper. Manito crede că nu-i nimic rău cu tine, iar Marfa crede la fel, dar eu cred că tu eşti un mukai-tochetin, ca şt fiica ta. Ai vrăjit-o pe Marfa ca să spună minciunile astea!

  Dr. Cooper nu avea timp să continue discuţia.

  — Lila încă este acolo undeva şi va trebui să o găsim-

  Un strigăt. Venea de undeva de-acolo, din întinderea nesfârşită a junglei întunecate.

  Şeful Yoaxa şi oamenii lui arătau evident înspăimântaţi.

  — Trebuie să ne întoarcem în satul nostru acum.

  — Nu, aşteptaţi, obiectă dr. Cooper. Am nevoie de ajutorul vostru.

  Şeful îşi trase copila aproape de el.

  — Tu nu ai nevoie de ajutorul nostru, dr. Cooper! Se uită înspre ruinele moarte şi în jungla neagră ca tăciunele. Ii ai pe mukai-tochetin! Ei sunt prietenii tăi, nu-i aşa? Fiica ta e unul dintre ei. Cred că şi tu eşti unul. Poate că totul e o cursă pe care ne-o întindeţi!

  Oamenii şefului Yoaxa erau tot mai convinşi de argumentul acesta şi începură să se îndepărteze.

  — Aşteptaţi! Spuse dr. Cooper. Voi cunoaşteţi aceste ruine. Mă puteţi ajuta să caut!

  Urletul răsună din nou cu un ecou printre ruine şi cu toţii dădură dosul şi fugiră, lăsându-l pe Jacob Cooper singur în mijlocul pietrelor străbune, a umbrelor adânci, a sunetelor fantomatice.

  Dr. Armond Baschart ridică siringa în lumină. Era plină cu sânge roşu, un eşantion reuşit. Era satisfăcut.

  Lila se dezbrăcase de hainele pe care le luase deasupra în groapă şi stătea aşezată confortabil pe o canapea în laboratorul lui, apăsând un tampon de vată peste împunsătura din braţ.

  — Cum rămâne cu tatăl şi fratele meu?

  — Tomâs, Juan şi Carlos sunt acolo, căutându-i chiar acum, răspunse el, pregătindu-se să îi distribuie sângele în câteva eprubete mai mici de testare.

  — Totul va fi bine cu ei. Însă va trebui să facem tot ce ne stă în putinţă să descoperim ce ţi s-a întâmplat înainte ca simptomele să dispară de tot.

  Îşi privi braţele. Încă mai aveau o nuanţă verzuie, dar îşi recăpăta treptat culoarea naturală.

  — Dispare destul de repede.

  Se aplecă asupra ei cu un tampon de vată.

  — Întinde-te pe spate. Ea privi în sus:

  — Cum?

  El o forţă să stea cu capul pe spate, apăsând-o pe frunte, o atingere pe care ea nu o aprecie şi îi luă o probă din nări.

  — Pentru ce e asta? Întrebă ea strâmbând din nas ca să alunge senzaţia de gâdilat pe care i-o produse tamponul.

  În loc să îi răspundă, el o întrebă:

  — Ai văzut sau ai atins ceva neobişnuit înainte să cazi în groapă întâia dată?

  Ea se gândi la asta şi apoi dădu din cap dezaprobator:

  — Tot ce îmi amintesc este că am căzut în mijlocul acelor moluşte şi m-am murdărit toată cu mucozitatea aceea.

  — Şi după aceea?

  — Groapa, răspunse ea. Groapa a fost ciudată.

  — Mm-hm.

  Dr. Baschart desfăşură tamponul de vată pe o lamelă microscopică. Apoi aşeză lamela sub microscop şi fixă lentila ca să o poată privi.

  De pe expresia feţei lui, Lila putu să înţeleagă că a descoperit ceva interesant.

  — Ce vedeţi acolo? El ignoră întrebarea.

  Pe ea nu o deranja să mai întrebe o dată.

  — Ce este. Ăăă, la ce priviţi?

  El scoase un oftat de exasperare ca şi cum nu dorea să îi dea un răspuns, dar apoi se întoarse şi îi zâmbi. Zâmbetul părea oarecum fals.

  — Oh, polen, praf. Chiar şi o insectă mică! In nasul ei?

  — Oh, bârr! El doar râse.

  — Pot să văd şi eu? O dădu la o parte.

  — Nu, nu acum. Am prea multe date de procesat aici. Tonul lui sună un pic aspru. Ea nu comentă cu el.

  Era prea obosită şi nu dorea să îl înfurie. Pe lângă asta, o mâncărime usturătoare de pe gambă îi atrase urgent atenţia. Îşi trase în jos şoseta ca să se scarpine şi găsi o umflătură.

  — Hei, doctore Baschart. Culoarea verde dispare mai repede în jurul muşcăturii acestei insecte. Asta înseamnă ceva?

  Se părea că nu îi pasă de întrebare. Veni îndată ca să privească mai îndeaproape. Umflătura părea să îl fascineze pentru un moment, dar apoi doar clătină din cap:

  — Mm, nu, cred că e doar o coincidenţă.

  — Dar de durut, mă doare rău, se plânse ea.

  — Aşa e, insectele de pe-aici pot muşca destul de tare! O bătu uşor pe umăr. Cred că acum am terminat cu tine. Ce-ar fi să te duci în rulota voastră şi să încerci să dormi?

  El se întoarse la tejgheaua de lucru şi începu să aranjeze diferite eşantioane într-o linie ordonată. Lila le recunoscu pe câteva dintre ele: mucozitatea pe care o îndepărtase de pe trupul ei după ce a căzut în groapă; sângele pe care i-l scosese din braţ; mucusul pe care tocmai i-l luase din nas. Nu spunea nimic, dar descoperise ceva, era limpede.

  Şi era încântat, oricare ar fi fost acea descoperire.

  În sfârşit! Jay ajunse la stâlpii uriaşi care formau poarta cetăţii. O lanternă de rezervă l-ar fi ajutat nespus de mult, dar nu avea timp să se abată din drum şi să se ducă în templul funerar după rucsac. În timp ce ieşea pe porţi în fugă, se ruga Domnului să îl ajute să găsească o rută pe care să traverseze în siguranţă mlaştina înşelătoare. Ardea de nerăbdare să ajungă înapoi în tabără.

  Ce nu ştia Jay era că tatăl său venea la doar aproximativ o milă în spatele lui, alergând disperat să îl ajungă din urmă. Dr. Cooper nu îşi putea striga fiul de teamă că l-ar atrage din nou pe bărbatul dement. Tot ce putea face era să se grăbească, alegându-şi cu grijă drumul prin junglă. Localiza Piramida Soarelui, Calea Morţilor şi Piramida Lunii. Puse toate datele laolaltă în mintea sa şi era sigur că în tabără Jay nu era aşteptat de prieteni-ci doar de un duşman viclean.

  Lila se hotărî să asculte de sugestia doctorului Baschart şi se întoarse în rulota pentru oaspeţi ca să doarmă un pic. Îi va revedea în curând pe tatăl şi fratele ei. După ce se vor fi odihnit cu toţii, se vor putea întoarce să caute comoara fără alte întreruperi.

  Le-am cauzat tuturor destul necaz, se gândi ea.

  Dar mai avea un motiv pentru care dorea să părăsească laboratorul lui Armond Baschart, iar acesta era dr. Baschart însuşi. Ceva în legătură cu el o făcea să se înfioare şi nu mai avea nevoie de împunsături de ace în braţ, nici de tampoane băgate în nas-cel puţin nu din partea lui.

  Păşi afară din rulotă, închise uşa în urma ei şi se opri să asculte zgomotele junglei în aerul liniştit al nopţii. Oare când se va sfârşi noaptea aceasta? Nu ştia exact ce oră era, dar acum orele dimineţii nu erau departe.

  Hmm. Era un vehiculul nou parcat tocmai în spate echipamentului pe care îl aduseră cei trei Cooper? Mai venise cineva nou în tabără? Din câte ştia, dr. Baschart era singura persoană din rulota laboratorului. Luminile erau aprinse în rulota în care locuia el, dar nu putea vedea pe nimeni prin ferestre.

  Ei bine, avea să afle la dimineaţă. Tot ce dorea să facă acum era să se spele cât se putea de bine şi să meargă la culcare. Se îndreptă spre rulota de oaspeţi, întinzându-şi braţele, făcând nişte mişcări mai bruşte, căci încă se resimţea după suferinţa prin care trecuse.

  Ce-a fost asta? Sunetul nu fu mai mult decât o bufnitură înăbuşită, dar jungla părea tenebroasă. Era deja destul de obosită nervos pentru ca sunetul să o facă să tresară. Se auzise din spatele rulotei laboratorului- dintr-un şopron mic, fără ferestre pe care nu îl observase până atunci.

  Tot acolo. Se auzi un alt zgomot, ca o bufnitură. Simţea cum pielea i se zgribulea de frică.

  Dar acum devenise curioasă-şi suspicioasă. Dr. Baschart avea un mod ciudat de a nu-i răspunde la întrebări şi de a păstra informaţiile pentru sine. De fapt, ce nu dorea el să spună? Şi ce putea ascunde acel mic şopron?

  Se ridică în vârful degetelor şi îşi întinse gâtul ca să privească prin geamul rulotei laborator a doctorului Baschart. Încă era acolo, ocupat cu prelucrarea probelor.

  Aplecându-se aşa încât să nu fie văzută şi mişcân-du-se încet, ea se furişă în umbra din spatele rulotei. Avu atunci o imagine de ansamblu a şopronului care se profila singur într-o zonă aerisită. Pe pământul dim-prejului lui era sol proaspăt. Ar fi putut fi o latrină cu groapă săpată sub ea, dar cu siguranţă părea mare pentru a fi o latrină.

  Pe lângă aceasta, uşa îngustă era închisă, încuiată nu doar cu un lacăt, dar şi cu două încuietori laterale, robuste-totul pe dinafară. Toaletele aveau încuietori laterale pe dinăuntru ca oamenii să nu dea buzna pe neaşteptate; aceasta era foarte bine securizată din exterior înspre… Ei bine, ca să nu dea voie cuiva sau vreunui animal să iasă de acolo.

  Şi mai era un lucru: nu mirosea ca o toaletă. Această baracă avea un miros straniu, îmbâcsit, ca de mucegai sau mucezeală. Strâmbă din nas. Nu mirosea bine.

  Dar mirosul i se părea neobişnuit de familiar. Unde îl mai simţise? Păşi mai aproape, adulmecând curioasă.

  Un ţipăt! Bătăi din aripi, pene zburătăcite! Lila se sperie de moarte când un uriaş papagal arakanga îşi luă zborul de pe acoperişul şopronului, deranjat de venirea ei.

  Încercă să rămârţă nemişcată, recăpătându-şi între timp suflarea, cu ochii pe geamul de jos de la rulota laboratorului. Pasărea aceea nebunatică trebuie să fi făcut zgomotul acela bubuit pe care l-a auzit, iar acum făcea aşa un tărăboi încât se temea că va fi descoperită.

  Prin fereastră îl putea vedea pe dr. Baschart. Părea că se obişnuise cu zgomotele junglei. Nu arăta deloc deranjat, ci continua să îşi cureţe masa de lucru. Se părea că îşi strânge lucrurile şi îşi încheie activitatea pentru acea seară. Deschise un perete despărţitor şi puse nişte borcane deoparte, într-un raft în spatele acestuia.

  Stai un pic. Ce se află în spaţiul din spatele peretelui despărţitor? Putu să privească doar pentru o clipă, înainte ca el să închidă din nou acel compartiment, dar arăta ca şi…

  SCÂRŢ! Încremeni, tremurând. Era uşa de la rulota doctorului Baschart. Ieşea de acolo. Sângele îi îngheţă în vine, iar gândurile îi umblau răzleţe. Ce se întâmplă dacă mă găseşte aici în spate?

  Clic. Dr. Baschart stinse luminile din rulota laboratorului şi închise uşa în urma lui. Poate că se ducea la culcare. Da, îi auzea paşii traversând spaţiul care despărţea cele trei rulote, iar apoi uşa de la rulota sa se deschise cu un scârţâit.

  Apoi se închise brusc şi totul se cufundă din nou în tăcere.

  Inima încă îi bătea nebuneşte-dar începea să se liniştească. Plecase. Acum era singură, ascunsă în umbrele din spaţiul îngust din spatele laboratorului său.

  Şi se gândea-nu că ar fi vrut să se gândească la asta, ci doar o trăsni gândul acesta-că, dacă ar adormi, ar putea să arunce o privire în rulotă. Putea astfel să afle la ce lucra el. Ar fi putut totodată să se uite pe furiş în spatele acelui compartiment dosit. Sau putea cel puţin să se uite repede la insecta pe care i-o găsise el în nas, dacă exista cu adevărat vreo insectă. Îşi aminti chiar şi că dr. Baschart ţinea o lanternă lângă uşă.

  Păşind cu grijă şi încet, ea aruncă o privire scurtă după colţul rulotei ce adăpostea laboratorul ca să se asigure că doctorul se retrăsese de-adevăratelea ca să meargă la culcare. Putu să vadă doar o lumină aprinsă în rulota apartamentului său, dar apoi se stinse şi aceasta. Pesemne că lui Armond Baschart îi ajunsese pentru noaptea aceasta.

  Gândul de a arunca o privire în laborator devenea mai mult de-atât; devenea un plan.

  Îşi făcu curaj, trase adânc aer în piept, iar apoi înainta cu mişcări de felină, luă colţul şi ajunse la uşa rulotei. Aceasta scârţâi niţel când o deschise, dar intră fără să atragă atenţia cuiva.

  Lanterna de urgenţă a doctorului Baschart se afla pe o poliţă lângă uşă. O aprinse, ţinând fascicolul de lumină jos, aşa încât să nu fie vizibil şi se duse la tejgheaua unde dr. Baschart lucrase atât de absorbit.

  Probele încă erau acolo, toate foarte ordonat dispuse: mucozitatea colectată din groapă; o altă mucozitate pe care nu o văzuse până atunci; mucusul din nasul ei, aşezat încă sub microscop; proba de sânge distribuită acum în câteva sticluţe pentru a fi testate; şi…

  Ce-o ji asta? Nu observase borcanul până atunci. Acoperit cu un capac, acesta conţinea o bucată de material. Îi părea oarecum cunoscută. Întoarse de câteva ori borcanul ca să îl poată privi din toate părţile-un material gri, acoperit cu un praf verde, calcaros.

  Apoi îşi aminti. Cârpa din înregistrarea video a echipei lui Cory! Rememora imaginile cu John Cory care folosise această cârpă ca să lustruiască obiectele de artă aduse din mormântul lui Kachi-Tochetin. Oare de ce a vrut dr. Baschart să o păstreze într-un borcan?

  Aa, stai aşa! Îşi aduse aminte de primul melc zburător pe care îl văzuseră ea, tatăl şi fratele ei; era ascuns în cortul echipei lui Cory sub o cârpă asemănătoare cu aceasta. Poate că aceasta era legătura; dr. Baschart părea să dorească o mostră din tot ce se întâmpla să intre în contact cu un melc zburător.

  Microscopul avea propria lampă care lumina plăcuţa. Găsi butonul mic şi îl apăsă. Apoi privi intens prin ocular şi învârti încet de rotiţa microscopică de reglaj.

  Măi să fie! Nici urmă de insectă. Poate că era praf, aşa cum spusese Dr. Baschart. Dar era cel mai ciudat praf pe care îl văzuse vreodată: mii de mingiuţe păroase-arătau ca nişte scaieţi sau coji de castane, sau ca nişte arici de mare-învelite cu nişte ghimpi ascuţiţi. Arătau absolut răuvoitoare.

  Acestea fuseseră în nasul ei? Se cutremură la gândul acesta şi stinse microscopul. Trebuia să afle mai multe.

  Ţinând lanterna în jos, ea se mişcă încet înspre peretele care împărţea rulota în două. Probabil că nu se afla nimic important acolo, dar faptul că dr. Baschart îl ţinea închis tot timpul era un motiv suficient pentru ea ca să vrea să îl deschidă.

  Puse mâna pe mânerul mic de plastic şi trase de el încet.

  Ceva străluci în razele lanternei.

  Scoase un oftat de uimire, îşi acoperi gura cu mâna, îngheţată de teroare şi nevenindu-i să dea crezare oribilei descoperiri care îi năvălea acum gândurile.

  Ce să facă? Unde să se ducă?

  Trebuia să iasă de acolo. Trebuia să îi găsească pe tatăl şi fratele ei.

  Stinse lanterna, o puse uşor înapoi pe poliţa mică şi se furişă afară prin uşa rulotei. Tată, Jay, unde sunteţi?

  Rulota doctorului Baschart încă era cufundată în întuneric. Nici o activitate vizibilă nu se putea sesiza. Se grăbi înspre rulota ei, privind mereu în spate peste umăr. Dacă ar putea să se întoarcă acolo şi să încerce să se poarte normal-

  BUFF! Sări ea dând să cadă. Aerul pe care îl trase gemând de spaimă ar fi putut umfla blindajul insonor al unui aparat de filmat. Încercă să nu strige, dar îi scăpă totuşi din gât un ţipăt scurt. Se lovi de cineva sau de ceva. Un obiect. Acesta urlă, la fel de speriat pe cât era ea şi începu să umble împleticit prin întuneric, încercând să îşi recapete echilibrul.

  — Şşşş! Îl linişti ea.

  Ochii căscaţi şi perplecşi ai fratelui ei se uitară prosteşte la ea.

  — Lila! Ce faci aici?

  Ea îi făcu semn cu mâinile să îl liniştească şi îi zise în şoaptă:

  — Vrei să faci linişte? Trezeşti pe toată lumea!

  — Tu eşti bine? Îi răspunse el tot în şoaptă, atingând-o ca să se asigure că era ea, în carne şi oase. Încă eşti verde.

  — Sunt bine, veni răspunsul ei. Apoi începu să îl tragă înspre laboratorul doctorului Baschart. Vino! Trebuie să îţi arat ceva!

  — Dar tata este la ananghie! L-au prins cei din tribul Kachaka!

  — Cu toţii suntem la ananghie!

  Se furişară în laborator. Lila luă lanterna şi trase la o parte peretele despărţitor.

  Jay aruncă o privire în încăperea cealaltă şi apoi oftă.

  — Ai dreptate. Am dat cu toţii de bucluc.

  Pe două rafturi late prinse de peretele din spate se aflau vaza de aur, cupele, bijuteriile, figurinele- totul- din înregistrarea video a echipei lui Cory.

  — Ce ne rămâne de făcut? Se întrebă Lila?

  CLIC! Sunetul întrerupătorului electric şi potopul de lumină care inundă deodată încăperea le tăie respiraţia şi îi făcu să tresară şi să se învârtă buimaci.

  În dreptul uşii, cu o mână pe întrerupător şi cu un pistol în cealaltă mână, era postat dr. Armond Baschart.

  — Mi s-a părut mie că aud ceva gălăgie pe-aici. Şi uite că am găsit doi şorecuţi care şi-au băgat nasul unde nu le fierbe oala. În ochi avu o strălucire vicleană. Domnişoară Cooper, aţi pus o întrebare foarte inspirată. Acum că ştiţi micul nostru secret, ce ne rămâne de făcut?

 OPT.

  Dr. Baschart păşi în rulotă şi apoi făcu semn cuiva de-afară. Tomâs se ivi îndată în uşă şi aruncă asupra copiilor o privire întunecată, pregătit să îndeplinească cererea şefului său.

  — Deci îmi închipui că aţi înţeles de-acum despre ce este vorba, spuse dr. Baschart cu resemnare în glas. Nu a avut loc niciodată un raid în tabăra lui Cory. Aş putea foarte bine să vă spun că tribul Kachaka poate face oricând o demonstraţie a forţei pe care o au şi sunt nişte vânători excelenţi, însă când vine vorba de raiduri violente şi crimă. Dădu din cap dezaprobator.

  — Deci ce li s-a întâmplat de fapt celor din echipa lui Cory? Întrebă Lila.

  — Ce ţi s-a întâmplat şi ţie. „Blestemul din Toco-Rey”. Şi-au pierdut minţile, şi-au distrus propria tabără şi apoi au fugit în junglă ca nişte jivine. După cum îţi poate confirma fratele tău, unul dintre ei este mort, cu oasele curăţate de melcii zburători.

  — Dar cum rămâne cu mormintele? Întrebă Jay.

  — Un fals, cum a fost de altfel şi povestea cu săgeţile otrăvite pe care le-aţi găsit. Dr. Baschart chicoti. Ei bine, unul dintre morminte este real, după cum a fost şi sângele pe care l-aţi găsit în cort. Un alt angajat de-al meu, Chico Valles, a fost omorât de un Cory dement. Noi l-am îngropat, apoi am înscenat alte două morminte ca să putem să vă relatăm mica noastră povestioară despre atacul tribului Kachaka.

  — Dar de ce? Se minună Lila. Dr. Baschart îşi miji ochii.

  — Ca să pregătim lucrurile înainte ca cineva precum voi să apară şi să înceapă să pună întrebări. Tu şi familia ta aţi fost aduşi aici ca să găsiţi comoara din camera lui Kachi-Tochetin. Ce li s-a întâmplat oamenilor lui Cory nu vă privea nicidecum pe voi.

  — Dar. Lila nu putea să înţeleagă cruzimea doctorului Baschart. Dar sunt oameni, fiinţe umane cu probleme! Nu îi putem pur şi simplu lăsa să moară!

  Dr. Baschart o repezi:

  — Câteva vieţi omeneşti sunt un preţ mic care trebuie plătit faţă de ceea ce am descoperit noi.

  În acest punct ea se indignă:

  — Nu! Ascultaţi-mă. Dacă aţi găsit un tratament împotriva blestemului, atunci trebuie să îl folosiţi ca să îi salvaţi!

  — Nu mai pot fi salvaţi, draga mea.

  — Eu m-am însănătoşit! Adăugă ea. Şi cred că ştiţi şi cum!

  El se gândi la aceasta un moment.

  — Se poate. Încă un experiment ar aduce totuşi rezolvarea câtorva probleme. Îl privi scurt pe Tomâs. Adu explozivele. Vom face asta repede.

  Dr. Cooper ştia că nu are voie să se grăbească când traversează mlaştina dacă doreşte să ajungă de partea cealaltă. Aşa că, în ciuda agoniei de a nu şti care e soarta copiilor lui pentru câteva minute în plus, el refăcu atent traseul marcat de echipa lui Cory şi îşi alese astfel calea, pas cu pas. Odată ajuns pe pământ solid, se năpusti pe cărăruie în jungla încâlcită, apărân-du-şi faţa cu braţele. In salturi lungi, puternice, picioarele sale acopereau repede distanţa.

  Când ajunse la tabăra devastată a echipei lui Cory, trecu doar în fugă pe-acolo, de-abia privindu-l. Trebuia să ajungă în tabăra lor. Trebuia să îşi găsească copiii.

  Ascuns în spatele cortului demolat al lui Cory, Baschart îl ţinea pe Jay, în timp ce Tomâs o ţinea pe Lila, cu mâinile apăsate peste gurile copiilor, ca să-i împiedice să strige. Asigurându-se că dr. Cooper era departe acum, dr. Baschart îi înghionti pe copii cu pistolul:

  — Bine, să mergem-iar ei înaintară pe aceeaşi potecă de pe care tocmai coborâse tatăl lor.

  Dr. Cooper îşi scoase pistolul când ajunse în tabără, cu ochii alerţi, căutând să identifice primejdia. Se apropiau zorile. Era linişte în tabără. Lumina era aprinsă în rulota laboratorului lui Baschart.

  Cu paşi vigilenţi, atent să nu facă zgomot şi cu ţeava pistolului ridicată înspre cer, se apropie de uşa rulotei. Printr-o fereastră putea vedea un bărbat aplecat peste masa de lucru, mânuind eşantioanele şi privind la microscop. Dr. Cooper puse mâna pe mânerul uşii, apoi o deschise cu un gest brusc şi cu pistolul ţintind în faţă.

  — Nu mişca!

  Omul se supuse şi nu se mai mişca deloc.

  — Aşează-ţi mâinile pe tejghea ca să le pot urmări. Bărbatul îşi puse amândouă mâinile pe masă şi apoi spuse satisfăcut:

  — Dr. Cooper. Vă aşteptam.

  Dr. Cooper intră, fixându-l mai departe cu arma:

  — Şi eu vă aşteptam, domnule Stern.

  — Pot să mă întorc cu faţa la dumneavoastră?

  — Mâinile în aer, vă rog.

  Bărbatul îşi ridică mâinile şi se întoarse. Era domnul Stern, fără dubiu, echipat în ţinută adecvată pentru junglă, nu în costum distins, dar era tot gentlemanul spilcuit, cu părul grizonat. Se pare deci că ai descifrat mica noastră schemă.

  — Am aflat că tribul Kachaka nu are cunoştinţă de vreun raid asupra taberei lui Cory. Ei cred că oamenii lui Cory sunt fantome ieşite din mormânt. Nu au văzut niciodată comoara şi săgeţile otrăvite pe care le folosesc ei sunt foarte diferite de acelea contrafăcute pe care le-au împlântat oamenii tăi prin tabăra lui Cory-sunt mai bune, de fapt.

  Domnul Stern era impresionant.

  — Mult spirit de observaţie. Dar iată încă ceva ce trebuie să observi. Făcu un semn cu capul înspre hainele pe care Lila le lăsase pe canapea. După cum poţi vedea, copiii tăi sunt la noi, deci eu sunt în avantaj serios. Pistolul acela nu îţi va fi de prea mult folos. Eşti un bărbat raţional. Probabil că ţi-ar conveni o discuţie în schimbul unei execuţii?

  Dr. Cooper rămase în continuare cu pistolul în mână.

  — În regulă. Să discutăm despre copiii mei. Răspunsul îi fu pe plac domnului Stern.

  — Bineînţeles. Copiii sunt la Armond Baschart. Te vei bucura să afli că amândoi sunt teferi şi sănătoşi, iar Lila îşi revine din boala ei. Tomâs şi Juan au găsit-o între ruine şi au adus-o aici, iar Baschart a avut oportunitatea de a efectua nişte teste. Graţie fiicei tale am făcut nişte descoperiri fabuloase.

  Dr. Cooper strânse mai tare pistolul îndreptat înspre domnul Stern.

  — Unde sunt acum? Domnul Stern zâmbi amuzat.

  — Acum, doctore, ştii că nu pot să renunţ la avantajul pe care îl deţin. Încă nu ne-am avut discuţia. Îşi privi mâinile ridicate. Şi am permisiunea de a-mi pune mâinile jos?

  Jacob Cooper se gândi, apoi răspunse:

  — Încrucişează-ţi braţele în faţă-şi începe să-mi explici care vă e planul.

  Domnul Stern îşi încrucişa braţele şi se relaxa rezemându-se de tăblia mesei de lucru.

  — E-n regulă. În primul rând, numele meu nu este Stern, iar în al doilea rând, nu lucrez pentru Muzeul de Artă Langley. Am acolo nişte prieteni ca m-au ajutat să aranjez ca întâlnirea noastră că aibă loc în atelierul muzeului, asta doar de dragul aparenţelor. Numele meu real este- Se opri aici şi zâmbi. Ei bine, să îţi spun doar numele pe care îl folosesc în profesia mea. Fără îndoială că în decursul vizitelor pe care le-ai făcut în Orientul Mijlociu vei fi auzit de Mânase.

  Dr. Cooper auzise de-acest nume.

  — Traficantul internaţional de arme?

  Bărbatul cunoscut cu numele de Mânase încuviinţă:

  — Furnizor de arme către tot soiul de terorişti, revoluţionari sau pentru oricine doreşte să înceapă un război. Dacă deţii banii potriviţi, nu îmi pasă de partea cui te afli.

  Dr. Cooper ştia că are în faţă un bărbat fără conştiinţă.

  — Şi ce vrei de la mine şi de la copiii mei?

  — Oh, tocmai pentru ce v-am angajat: să continuaţi din punctul în care a abandonat echipa lui Cory şi să găsiţi camera comorii lui Kachi-Tochetin.

  Dr. Cooper rămase perplex:

  — Ce ar dori să facă un traficant de arme cu nişte obiecte antice de artă?

  Mânase râse.

  — Nu obiectele de artă sunt miza, doctore! Blestemul prin care sunt păzite!

  — Cum?

  Ochii lui Mânase scânteiară cu o delectare prefăcută:

  — Imaginează-ţi armate întregi cuprinse de demenţă-transformându-se în animale turbate, întorcându-se unul împotriva celuilalt şi atacându-se unul pe altul în loc să se năpustească asupra inamicului, generali ieşindu-şi din minţi! Cine ar intra în posesia unei asemenea arme biologice ar putea câştiga un război fără să tragă nici măcar un singur foc!

  Dr. Cooper survola masa de lucru din spatele lui Mânase.

  — Deci la asta lucra Armond Baschart în tot timpul acesta?

  — Exact. Obţinuse jurnalele lui Jose de Carlon şi a dezvoltat teoria că blestemul din Toco-Rey se datorează probabil unei toxine rar întâlnite pe care oltecii au introdus-o în mormânt. El a venit şi mi-a prezentat această idee. I-am dat credibilitate, şi, uite-aşa, iată-ne aici.

  — Şi l-aţi angajat pe Ben Cory şi echipa lui să găsească mormântul pentru voi.

  — Şi să servească, fără să ştie, drept cobai. Au intrat în mormânt, au intrat în contact cu toxina şi mai târziu au căpiat, confirmându-ne teoria. Vă puteţi imagina euforia noastră! Descoperisem o toxină care fusese în latenţă vreme de o mie de ani, dar care prinsese viaţă în contact cu fiinţele umane. Este arma ideală! Poate fi conservată ani de-a rândul-încastrată în obuze, păstrată în borcane, oricum-şi să aibă totuşi efectele scontate. Insă echipa noastră de arheologi fusese redusă la o adunătură de jivine sălbatice şi încă nu ştiam exact unde se afla mormântul. Pe lângă toate astea, nici Baschart, nici eu nu aveam nici cea mai mică intenţie de a coborî în mormânt. Aşa că…

  — M-aţi angajat pe mine. Mânase încuviinţă.

  — Şi am înscenat raidul asupra taberei lui Cory aşa încât să nu ne descoperiţi adevăratele intenţii.

  Dr. Cooper era îngrozit:

  — Eşti nebun.

  Această remarcă doar îl amuză şi mai tare pe Mânase.

  — Nu, doar un om de afaceri. Datorită echipei lui Cory am reuşit să descoperim arma perfectă care ar putea devasta o armată, un oraş sau o naţiune. El arătă înspre un borcan de pe masa de lucru ce conţinea un melc zburător conservat. Şi mulţumită fetei tale, care a fost afectată de toxină şi apoi şi-a revenit, am reuşit să descoperim leacul. Acum avem un produs pe care îl putem vinde oamenilor potriviţi pentru un câştig de milioane. Într-un fel, în mormântul lui Kachi-Tochetin se află o comoară ce valorează mult mai mult decât aurul.

  Dr. Cooper nu fu pe deplin impresionat:

  — Şi ce intenţionaţi să faceţi, să începeţi o fermă de melci zburători?

  Mânase izbucni în râs, ca şi cum ar fi auzit o glumă teribilă.

  — Nu-i rea ideea, doctore! Foarte bună! Dar să trecem acum la miezul discuţiei noastre. Tu vrei copiii, eu doresc colaborarea ta. Hai să facem o înţelegere.

  Jacob Cooper nu spuse nimic. Doar asculta. Mânase îşi expuse intenţiile:

  — Avem nevoie de expertiza ta pentru a continua explorarea mormântului şi a altor locaţii ce ar putea conţine toxina. Vom colecta toxina şi orice comoară pe care o vei găsi o poţi păstra pentru tine. Vei fi milionar, doctore, peste noapte-dacă ni te alături nouă şi dacă vei păstra micul nostru secret.

  — Să vă ajut în a profita de pe urma morţii a milioane de oameni? Vă adresaţi persoanei greşite.

  Mânase doar schiţă o grimasă răutăcioasă.

  — Am auzit despre adâncile tale convingeri morale, doctore. Dar sunt gata să pun rămăşag că moralitatea ta creştină poate să te ghideze doar până la un punct. Dincolo de acesta, ei bine, cum se spune, fiecare om îşi are preţul lui.

  — Moralitatea mea creştină o am de la Dumnezeu, iar El este o comoară infinit mai mare decât ai putea să îmi oferi tu vreodată. Mă tem că va trebui să te refuz.

  Dr. Cooper ridică pistolul ameninţător:

  — Şi acum, unde îmi sunt copiii? Mânase îl măsură din ochi şi apoi îl testă:

  — Îţi putem acorda imediat un bonus, un stimulent de proporţii mai mici. Ce-ai zice de două milioane de dolari-astăzi?

  Dr. Cooper trase cocoşul pistolului:

  — Unde sunt?

  — Plusăm cu încă două milioane o dată ce ai găsit mormântul şi ni-l faci şi nouă accesibil.

  Dr. Cooper vorbi rar şi răspicat:

  — Îţi sugerez cu toată seriozitatea să mă duci la copiii mei.

  Lila şi Jay se uitau fix în groapa de lângă mormântul lui Kachi-Tochetin, păziţi îndeaproape de Armond Baschart şi Tomâs. Soarele de dimineaţă străbătea printre frunzele copacilor şi melcii zburători se întorseseră din expediţia de căutare a hranei de peste noapte. Erau atât de mulţi încât murmurul lor liniştit şi fâlfâitul lor răzbăteau din groapă, iar ecoul semăna cu zumzetul dintr-un stup de albine.

  — Probabil glumiţi! Zise Jay.

  — Nu faceţi mişcări sau zgomote bruşte, iar melcii verzi pot fi chiar indiferenţi la prezenţa voastră acolo, spuse Baschart. Tomâs, adu scara.

  Tomâs părea foarte încordat, dar ascultă. Desfăcu un bagaj şi scoase de acolo o scară lungă din frânghii.

  — Atârn-o peste zid şi coboar-o foarte încet. Haide să nu îi supărăm pe micuţii noştri prieteni de-acolo de jos.

  Tomâs ancoră în perete capătul de sus al scării, după care o coborî în groapă. Zumzetul melcilor zburători rămase neschimbat. Până aici totul era bine.

  — De ce trebuie să coborâm acolo? Întrebă Lila.

  — Oh, aveţi răbdare cu mine, zise dr. Baschart. Un singur şi scurt experiment final. Tomâs insistă mereu că melcii zburători verzi sunt inofensivi. Vom afla dacă are dreptate.

  Mânase părea că cedează treptat. Încercase câteva oferte ademenitoare ca să cumpere loialitatea lui Jacob Cooper, dar creştinul era de neclintit.

  — Chiar eşti un om cu convingeri solide.

  — Unele lucruri sunt mai importante decât banii. Dr. Cooper spuse simplu:

  — Acum ne putem petrece restul zilei blocaţi într-un punct mort sau putem concluziona. Depinde de dumneavoastră.

  Mânase se gândi la asta, apoi încuviinţă:

  — De-acord.

  — Unde este dr. Baschart?

  — De fapt, el şi Tomâs s-au dus la ruine când s-a crăpat de ziuă ca să mai strângă nişte eşantioane. Copiii tăi sunt cu mine. Sunt închişi într-un şopron, în spate.

  Dr. Cooper gesticula cu revolverul arătând înspre uşă:

  — Să mergem.

  Mânase ieşi sub ochiul veghetor al doctorului Cooper. Apoi îl conduse în spatele rulotei unde era amplasat şopronul, încă închis cu un lacăt şi două încuietori.

  — A fost construit în mare grabă, mă tem. Nu credeam că va trebui să găzduim prizonieri.

  — Deschide-l.

  Mânase scoase o cheie din buzunar şi descuie lacătul. Cele două încuietori alunecară şi se deschiseră repede, dar uşa nu se clinti când trase de mâner. Se întoarse înspre dr. Cooper, ca şi cum s-ar scuza:

  — După cum spuneam, l-am încropit în mare grabă. Dr. Cooper păşi mai aproape şi apucă de mânerul uşii. Acum că amândoi trăgeau de ea, uşa se deschise dintr-o smucitură. Era întuneric înăuntru. Înţelese imediat că copiii lui nu erau-

  UUF! Ceva îl lovi din spate cu o forţă teribilă, azvârlindu-l prin uşă înăuntru. Şopronul nu avea pardoseală şi căzu de-a dura în gol până când lovi pământul cu o bufnitură surdă. Praful se ridică şi îl înveli ca un nor, sufocându-l, orbindu-l. Îl putea simţi printre dinţi, intrându-i în nas şi opărându-i nările.

  Se ridică cu greu în picioare în lumina obscură, clipi ca să îşi cureţe ochii şi descoperi că se rostogolise într-o groapă adâncă de circa trei metri. Deasupra putea auzi vocile lui Juan şi Carlos, râzând şi sporovăind.

  — Foarte bine lucrat, le spuse Mânase. Muy, muy bueno!

  Uşa se închise cu o izbitură, iar groapa se adânci în beznă, exceptând razele subţiri de lumină care intrau prin crăpăturile dintre scânduri.

  Mânase avu o conversaţie scurtă cu Juan şi Carlos, iar apoi dr. Cooper auzi cum cei doi se îndepărtară.

  — Îmi pare rău că a trebuit să trântesc uşa în urma ta, dr. Cooper, strigă Mânase de afară. Dar nu putem permite prafului acela fin verde să scape. Marfa e letală.

  Jacob Cooper privi în jur în vreme ce ochii i se adaptară la lumina obscură. Şopronul era acoperit cu bandă de plastic, iar aerul dinăuntru era tulbure, încărcat cu praf verde. Acoperea pereţii gropii şi zăcea pe fundul ei, cu o grosime de câţiva centimetri. El însuşi era acoperit cu praf. Îi simţea gustul.

  Şi nu era singur. Un mort stătea într-un colţ al gropii, nu mai avea ochi în orbite, maxilarul îi atârna, greu putea fi identificat, deoarece tot trupul îi era acoperit cu un strat gros de mucegai verde.

  — Dr. Cooper, strigă Mânase, permite-mi să ţi-l prezint pe John Cory, singurul pe care am reuşit să îl recuperăm şi să îl reţinem din grupul lui Cory. Am fost destul de norocoşi să îl găsim în junglă imediat după ce a murit, dar înainte ca melcii zburători să aibă şansa de a-l curăţa până la oase. Şi acum că Juan şi Carlos au plecat şi putem avea o discuţie privată, permite-mi de asemenea să îţi prezint blestemul de moarte din Toco-Rey, acest adorabil praf verde.

  Jacob Cooper se privi. Arăta de parcă ar fi căzut în praf de cretă verde.

  — A trebuit să râd când ţi-am auzit întrebarea despre ferma de melci zburători, spuse nemilosul traficant de arme. Melcii zburători nu merită efortul acesta. Otrava lor nu fură minţile, ci doar ucide. Însă marfa asta.! Iţi aminteşti înregistrarea video cu echipa lui Cory când admirau obiectele de artă cu care se întorseseră? Iţi aminteşti cum John Cory le lustruia cu o cârpă, înlăturând tot praful verde? E mai mult decât praf, dr. Cooper. Se întâmplă să fie un spor care poate rămâne într-o stare latentă vreme de secole până când infestează sistemul respirator al unei fiinţe umane. O dată ce l-ai inhalat, germinează, elimină o toxină care te transformă într-o jivină turbată până în momentul în care… Ei bine, ai văzut ce-a ajuns în cele din urmă Brad Frederick şi acum John Cory: sporii cresc şi se dezvoltă într-o ciupercă ce te mănâncă de viu. Kachi-Tochetin trebuie să îşi fi acoperit comoara cu această substanţă, protejând-o pentru totdeauna împotriva intruşilor. O brută bătrână deşteaptă, aş spune, nu-i aşa?

  — Mânase. Dr. Cooper de-abia mai putea vorbi din pricina sporilor din gât. Ce le-ai făcut copiilor mei?

  — Încă eşti îngrijorat cu privire la ei? Dar la tine nu te gândeşti?

  — Mânase! Acesta râse.

  — Baschart îi duce în mormânt ca să îi închidă acolo. După cum poţi vedea, groapa asta nu era suficient de mare pentru voi toţi. „Blestemul de moarte” din Toco-Rey este un secret mult prea important ca să încapă pe mâinile unor copii. Ei nu au voie să părăsească jungla şi să povestească unei lumi întregi.

  Prin venele doctorului Cooper curgeau oroare şi mânie.

  — NU! Mânase, mergi mai departe, ia-mă, fă-mi ce vrei, dar lor dă-le drumul!

  Mânase îl anunţă plin de dispreţ:

  — Dr. Cooper, deja fac ce vreau cu tine. Înţelegi, noi speram că vom putea salva nişte spori de pe obiectele de artă pe care le-a scos la lumină echipa lui Cory, dar din nefericire melcii zburători i-au aflat şi i-au lins pe toţi, lăsând vasele curate. Apoi ne-am gândit că am putea culege sporii din trupul lui Brad Frederick, dar melcii zburători i-au mâncat şi de-acolo pe toţi. Aşa că, de vreme ce nu vrei să ne ajuţi să avem acces la mormânt şi să recoltăm mai mulţi spori, presupun că va trebui să ne slujeşti ca incubator uman chiar acolo unde te afli, în acest şopron! După cum poţi vedea, John Cory deja ne-a pus la dispoziţie o recoltă bogată de ciupercă şi nu va trece multă vreme până când tu vei face acelaşi lucru.

  Dr. Cooper putea să observe cum trupul lui John Cory era transformat din carne în ciupercărie chiar sub ochii lui.

  — Câtă vreme?

  — Oh, viteza de avansare a infecţiei depinde de numărul de spori ingeraţi de o persoană. Echipa lui Cory a purtat măşti în mormânt, dar au fost uşor expuşi în timpul manipulării obiectelor o dată ce au revenit în tabără. A luat ceva timp până la instalarea infecţiei. Lila, fiica ta a primit tot o doză mică, aşa că şi infecţia ei a avut nevoie de ceva timp să se instaleze. Dar, dr. Cooper,. Mânase slobozi aici un zgomot de îngrijorare, ţac-ţac. Dată fiind doza masivă de spori pe care ai inhalat-o, aş spune că ai să ajungi un maniac turbat în timp de-o oră. In ce îi priveşte pe copii… Ei bine, poate că vor trece câteva secole înainte ca cineva să afle ce li s-a întâmplat lor. Râse din nou, amuzat de isteţimea lui. Destul de rău pentru tine că e dimineaţă.

  — Cum? La ce te referi?

  — Nu mai contează. Ar fi trebuit să accepţi târgul pe care ţi l-am oferit, doctore. Acum erai în viaţă şi bogat. Adio.

  Jay şi Lila stăteau nemişcaţi pe fundul moale, cleios al gropii, fiindu-le teamă să facă mişcări bruşte. Erau înconjuraţi din toate părţile de pereţi însufleţiţi de un strat mişcător, fără goluri de melci zburători verzi. Zumzăiau şi se foiau, mişcându-se alunecos peste trupurile celorlalţi şi zburând ocazional de pe un perete pe altul.

  Tomâs stătea lângă ei cu un revolver în mână, încercând să se poarte ca un tip curajos, dar bineînţeles că era la fel de speriat ca ei. Dr. Armond Baschart, vindecat din senin de claustrofobia sa, tocmai ajungea la capătul de jos al scării.

  — Ah, da… Zise dr. Baschart, luminând pereţii gropii cu lanterna. Le merge grozav aici jos, nu-i aşa? El mişcă fascicolul de lumină lateral şi găsi tunelul. Şi aceasta o fi ruta înspre mormânt, corect?

  — Da, domnule, zise Jay, orientându-şi şi el lanterna în acea direcţie. Dar de data asta e plin de melci zburători.

  — Nu-i nimic. Un pic de mucus verde nu face rău nimănui.

  Lila nu înţelese ce vrea să spună.

  — Dar credeam că…

  — Ai încredere în ce-ţi spun. Am aflat multe în urma probelor de sângele pe care ţi l-am recoltat, domnişoară-şi din nasul tău. Mergi înainte. Îi dădu şi lui Jay o lanternă, iar apoi îi îndemnă cu ţeava puştii să continue drumul. Ei porniră spre tunel, călcând uşor peste oase şi printre melci. Tomâs.

  Tomâs răspunse:

  — Şi, senor, dar nu se clinti nici un pas, nici nu îşi desprinse ochii de la miile de ochişori negri care se uitau şi ei la el.

  Dr. Baschart deschise o geantă pe care o purta pe umăr şi scoase un explozibil de mână dotat cu 6 capsă detonantă electrică. l-l puse lui Tomâs în mână şi-i şopti:

  — Este setat pe cinci minute, după care. Tomâs ezită. Armond Baschart îi dădu un ghiont. Du-te!

  Tomâs puse explozibilul în buzunar, îşi aprinse lanterna şi o luă pe urmele copiilor în tunel.

  Jay şi Lila continuau să meargă, plecându-se ca să se ferească de melcii care atârnau de stalactitele de deasupra şi păşind cu băgare de seamă pe partea de jos a tunelului mânjită cu mucus.

  Văzură o lumină pe drum în faţa lor. Lumina venea din lanterna Lilei care încă mai zăcea unde o scăpase când intraseră a doua oară. Când ajunseră în dreptul ei, Jay o luă de pe jos şi i-o dădu Lilei.

  — Te simţi bine, surioară?

  — Nu sunt bolnavă, nici nebună, dacă la asta te referi, îi răspunse ea. Dar nu ne e bine aici, deloc.

  Jay privi în urmă la Tomâs.

  — De ce am coborât aici?

  Tomâs flutură cu puşca în direcţia lui.

  — Mişcaţi-vă numai. Apoi Tomâs se uită în spate. Dr. Baschart era în groapă, încă urmărindu-i cum se deplasau.

  — Mai departe, Tomâs.

  Din nefericire, Tomâs îşi mişcă agitat arma înspre copiii Cooper.

  — Mai departe, înaintaţi în mormânt.

  — Dar de ce îl asculţi, totuşi? Îl întrebă Jay. Tomâs zâmbi uşor:

  — Mucho dinero, muchacho. Bani mulţi la mijloc.

  Ajunseră în coridorul care înconjura încăperea interioară a piramidei. Până aici ajunseseră Jay şi dr. Cooper ultima dată. Jay examina însemnările complicate de pe perete-cele despre care se gândiră că ar putea fi o avertizare de a nu merge mai departe.

  — Cum te simţi, surioară? Întrebă Jay din nou.

  — Sunt bine, nu te îngrijora, insistă ea.

  — Continuaţi, mergeţi şi mai mult în spate, zise Tomâs.

  Copiii coborâră pe coridorul îngust de piatră, încă ocolind şi aplecându-se pe sub melcii zburători care se odihneau.

  — Cred că tata avea dreptate, zise Jay, explorând pasajul cu lanterna sa. Acest coridor trebuie să înconjoare piramida ce are în mijloc o cameră interioară.

  — Deci poate există o uşă undeva pe care putem intra.

  Tomâs îi privi pe copii coborând pe culoarul coridorului, apoi strigă îndreptându-şi glasul în partea de sus a tunelului:

  — Sunt înăuntru!

  Dr. Baschart, care aştepta pe fundul gropii, îi răspunse:

  — Foarte bine, Tomâs. Poţi începe.

  Tomâs începu să se agite, mişcând necontrolat arma, lanterna şi scotocind stângaci în buzunar, în timp ce era cu ochii pe copii.

  Dr. Baschart îşi duse repede mâna la geantă, scoase o altă baterie explozivă şi căută cu privirea o suprafaţă netedă de piatră pe care să o aşeze.

  Dintr-o dată auzi o şoaptă venind de deasupra.

  — Baschart! Baschart, mă auzi?

  Armond Baschart se grăbi să ajungă în partea de mijloc a gropii şi privi în sus. Era Mânase!

  — L-ai aranjat pe Cooper?

  Mânase făcu cu degetele semnul OK.

  — L-am expediat frumuşel în şopron. Unde sunt copiii?

  Baschart slobozi un zâmbet plin de răutate.

  — În piramidă. Îi arătă explozibilul şi rânji. Totul merge perfect.

  Mânase zâmbi, foarte satisfăcut.

  — Atunci să scăpăm de ei.

  Baschart se grăbi înspre intrarea în tunel, fixă încărcătura explozivă şi porni detonatorul.

  — Tomâs, eşti mult prea credul, spuse şoptit în sinea lui.

  Deasupra gropii, Mânase ţinea în mână un radio transmiţător.

  — Detest să împart ce-i al meu, dr. Baschart. Apăsă un buton.

  Dr. Baschart văzu deodată o lumină roşie pe capsa detonantă.

  Pământul se zgudui de explozia puternică ce a urmat. Fum, praf, rocă pulverizată şi melci lichefiaţi ţâşniră din groapă ca un gheizer.

  Sunetul exploziei se transmise în piatra în care era săpat coridorul şi sună ca un clopot. Tomâs fu aruncat pe jos, lungit pe pardoseala de piatră, ţinând încă în mână propriul său explozibil neactivat. Jay şi Lila se aruncară la pământ, acoperindu-şi capetele cu braţele, în timp ce pământul se zguduia sub picioarele lor.

  Stând în jungla de deasupra, bărbatul pe nume Mânase privea cum se aşezau praful şi molozul şi zâmbi mulţumit, satisfăcut că secretul celei mai hidoase arme biologice era acum în siguranţă, ştiut doar de el. Îşi strecură transmiţătorul minuscul în buzunar şi făcu cale întoarsă printre ruine.

  Dr. Cooper încercă pereţii gropii, căutând să se agate de ceva, de orice ar putea să îl scoată de acolo, încercase să sară de câteva ori, încercând să înşface bordura de sus, dar pământul moale i se sfărâma în mână şi cădea înapoi, stârnind şi mai mult praf verde.

  Lângă el, trupul lui John Cory aproape că dispăruse sub ciuperca ce se dezvolta cu repeziciune. De câte ori se mişca dr. Cooper, tot mai mult praf plutea în jurul lui.

  Nasul şi gâtlejul îl usturau şi îl ardeau. Îşi imagina cum sporii săpau şi se adânceau în membranele nazale şi ţesuturile guturale. Începea să ameţească. Era dezorientat. Speriat.

  Jay şi Lila alergară înapoi să îl ajute pe Tomâs să se ridice şi alergară cu toţii în partea de sus a tunelului, ocolind trupurile moarte şi năucite ale melcilor zburători, luminând cu lanternele prin praf şi fum. Când ajunseră în capătul tunelului, teama lor cea mai mare li se confirmă: tunelul fusese blocat de explozie.

  Erau închişi acolo.

 NOUA.

  Copiii. Mormântul. Blestemul. Leacul.

  Haide, Cooper! Gândeşte! Gândeşte! Trebuie să găseşti o modalitate de a ieşi de aici. Trebuie să îţi salvezi copiii.

  Simţi că pământul i se mişcă sub picioare. Îşi înfipse mâna în peretele prăfuit, mizerabil al gropii ca să îşi recapete stabilitatea.

  Un maniac turbat într-o oră? Chiar începea să simtă cum mintea i-o ia razna în toate direcţiile. Milioane de spori mici îşi făceau treaba neobosiţi.

  Leacul. Era un leac. Mânase aşa a spus. Dar care era acesta?

  Îmi pare rău pentru tine că e dimineaţă, spusese el, dar ce a vrut să spună cu asta?

  Graţie fiicei tale. Am reuşit să descoperim leacul.

  Mintea doctorului Cooper o lua razna. Începu să se holbeze la pereţii verzi, calcaroşi şi la rămăşiţele lui John Cory care dispăreau văzând cu ochii. Frica îi curgea de-acum prin vene. Sunt terminat! Voi muri!

  NU! Scutură din cap şi se forţă să gândească.

  Îmi pare rău pentru tine că e dimineaţă. Un melc zburător în borcan. Otrava melcilor nu fură minţile, ci doar ucide.

 Îmi pare rău pentru tine că e dimineaţă. Ce se întâmplă dimineaţa? Ce nu se poate întâmpla dimineaţa?

  Stai aşa. Stai aşa. Melcii dimineaţa. Melcii sunt verzi dimineaţa, verzi şi docili. Au mâncat toată noaptea.

  Verzi?

  Ce a spus Mânase despre obiectele de artă?

  Melcii le-au lins până le-au curăţat.

  Şi ce a spus despre cadavrul lui Brad Frederick? Melcii au mâncat toţi sporii de pe el.

  Găsiseră un melc zburător sub o cârpă în cortul lui Cory. Echipa lui Croy se folosise de cârpele acelea să şteargă praful verde depus pe obiecte. Melcul se poate să fi fost atras de praful de pe cârpe.

  Jacob Cooper se ruga: Dragă Doamne, păstrează-mi mintea clară. Ajută-mi să gândesc!

  Da! Asta era: sporii trebuie să fie ca o dulceaţă pentru melcii zburători.

  Şi ce înseamnă asta?

  De ce sporii nu ucid moluştele?

  Melcii trebuie să fie imuni la ele. Devin fericiţi şi docili şi capătă culoarea verde, dar nu o iau razna, nici nu mor.

  Lila l-a ajutat pe dr. Baschart şi pe Mânase să găsească leacul.

  Prea rău pentru tine că e dimineaţă.

  Melcii galbeni trebuie să conţină antitoxina. Dar cum a obţinut Lila o doză din aceasta?

  Intuia ceva. Lipseau câteva date. Dar acesta putea fi răspunsul. Trebuia să fie răspunsul, îi mai rămăsese atât de puţin timp.

  Dr. Cooper trăgea acum aerul în jeturi adânci şi greoaie ce treceau prin gâtul încleştat. Degetele îi erau răsucite ca nişte gheare.

  Nu, groapa asta nu mă va ţine închis! Voi ieşi de-aici! CV AJUTORUL LUI DUMNEZEU VOI-

  Fără să mai gândească, cu un strigăt puternic şi cu un salt pe jumătate dement ţâşni din groapă şi înşfacă rama din jurul uşii cu ambele mâini, într-o strânsoare ca de fier. Cu un răget, câteva lovituri şi o smucitură violentă, el sfârtecă uşa care cedă, încuietorile laterale căzură cu o plesnitură, azvârlind lacătul care, tot învârtindu-se, ateriza între buruieni. Era liber. Ieşi în faţa rulotelor, bâjbâind în întuneric, încercând să gândească, încercând să planifice.

  Uh-oh. Ii putu văzu pe Juan şi Carlos ieşind în viteză din coliba lor mică înarmaţi cu puşti. Trebuie să fi auzit toată larma aceea.

  Nici o problemă. Se uitară doar o dată la el, urlară şi o luară la fugă înspăimântaţi, mai întâi în cercuri, apoi înspre maşina de teren.

  — Hei! Îi strigă el.

  Nici măcar nu priviră înapoi, ci se înghesuiră în rablă şi o goniră pe drumul deja bătătorit înspre lumea civilizată.

  Nu ştia ce îi speriase, dar nici nu avea timp să se gândească la asta. Un singur gând îi pulsa în mintea înceţoşată. Să ajungă în satul Kachaka!

  Cu viteza unei gazele, el se aruncă pe poteca ce ducea înspre ruine.

  Bărbatul care îşi spunea Mânase păşea apăsat de-a lungul Căii Morţilor, fredonând o scurtă melodie veselă şi plănuindu-şi următoarea mişcare. Îşi imagina că îi va angaja pe Juan şi Carlos să recolteze sporii din baracă-după ce cele două incubatoare vor fi consumate complet, bineînţeles. Va trebui să conceapă containere cu vid în care să adăpostească sporii, precum şi o metodă de măsurare şi cântărire pentru a-i putea comercializa.

  Apoi va trebui să născocească o schemă elegantă şi care să nu lase urme în care să scape de Juan şi Carlos. Probabil că, la rândul lor, vor trebui şi ei să devină incubatoare. Era o regulă de-acum ca secretul să fie protejat.

  Se opri. Avu impresia că a sesizat o mişcare în tufişurile de lângă un imens cap din piatră, reproducerea unui rege defunct, fără îndoială. Îşi scoase pistolul din teaca de la coapsă. Nu îi plăcea ca vreun animal să mişune atât de aproape, mai cu seamă că nu ştia ce animal era.

  Dar nimic nu mai mişcă. Se relaxa, vârî pistolul la loc şi începu să păşească mai repede. Nu îi plăcea locul acela. Prea multe lucruri rele puteau să se întâmple, erau prea multe necunoscute.

  Un ţipăt! O siluetă se năpusti asupra lui şi îl trăsni din spate înainte să aibă timp să reacţioneze. Se afla pe pietrele din caldarâm, holbându-se la un chip verde, cu ochii scânteietori şi dinţii descoperiţi., Strigătele lui răsunară printre ruinele moarte pentru un moment scurt, teribil, apoi nu se mai auziră.

  — Vom muri! Se văieta Tomâs, care nu mai era de-acum tipul dur. Înghesui încărcătura explozivă înapoi în buzunarul de la haină fără să se gândească.

  — Hai, vino-ţi în fire, zise Jay. Fii tare! Nici măcar nu am luat în calcul toate opţiunile!

  Erau strânşi în holul întunecat de sub piramidă, perfect conştienţi că un munte de calcar, opera omului, se interpunea între ei şi libertate.

  — Nu se poate ca tunelul prin care am venit să fie singura ieşire de aici, insistă Jay. Preoţii intrau pe altundeva. Eu şi tata am vorbit despre lucrul acesta.

  Lila deja pornise în explorarea coridorului.

  — Hai să aruncăm o privire.

  Coborâră în partea de jos a coridorului, iar Tomâs îi urma timid. In timp lanternele treceau peste pereţii reci din piatră, sunetele paşilor şi ai respiraţiei lor rezonau în susul şi în josul pasajului lung şi îngust. Coridorul lat de numai doi metri şi înalt doar cât să îţi permită să păşeşti, fusese conceput în forma unui pătrat mare, imitând forma piramidei, dar fără să ofere nici o cale de trecere înspre încăperile care ar fi fost înăuntru. II analizau cu băgare de seamă în timp ce îl străbăteau, dând peste nişte unelte primitive din piatră, câteva piese de bijuterie, dar nu găsiră alte drumuri de trecere.

  Apoi, după ce luară al treilea colţ, găsiră o movilă masivă de roci care părea să fi căzut de undeva de deasupra.

  — Ce e asta? Fu Tomâs curios să afle. O spărtură? Lila studie peretele. Uite aici, Jay. Tăieturi în zid, întocmai ca şi pentru o scară.

  Jay se folosi de lanternă ca să urmărească săpăturile din zid până în tavan.

  — Da şi uite încotro te duc: aceea a fost odată o ieşire.

  Lila se descurajă:

  — Dar e înfundată cu stânci.

  Jay nu fu mulţumit cu concluzia lui şi continuă:

  — După ce l-au îngropat pe rege, trebuie să fi blocat intrarea până la acest nivel al piramidei.

  — Nu vom mai avea aer! Se tângui Tomâs. Vom muri prin înfometare!

  Jay şi Lila nu îl băgară în seamă, ci continuară conversaţia.

  — Fraţii Cory au găsit camera comorii, căzu Jay pe gânduri.

  — Iar noi nu am găsit-o, adăuga Lila. Ceea ce înseamnă că ei au intrat şi au ieşit pe un traseu total diferit. Mai ţii minte ce spunea tata? El se gândea că tunelul pe care l-am folosit noi a fost săpat de olteci. Echipa lui Cory s-a gândit că tunelul pe care ei l-au găsit fusese săpat de Jose de Carlon. Trebuie să fie un alt tunel pe undeva!

  — Şi acela trebuie să ducă la camera comorii.

  — Deci dacă vom găsi camera comorii cu siguranţă găsim şi un drum de ieşire printr-un alt tunel.

  Jay lumină peretele cu lanterna.

  — Există mortar slăbit de-a lungul acelui zid? Tomâs, ajută-ne să verificăm!

  Se duseră înapoi de-a lungul coridorului, controlând peretele interior cu lanternele.

  — Căutăm mortar vechi, crăpături.

  Jay îl instruia pe cel care îi ţinuse captivi şi devenise între timp ajutorul lor:

  — Undeva trebuie să existe o intrare în mormânt care a fost sigilată după îngroparea regelui. După o mie de ani, mortarul trebuie să fie slăbit.

  Se mişcau de jur împrejur repede, lovind şi ciocănind în zid. Tic, tic, tap. Zidul scotea un sunet plin, pietros în urma loviturilor lor. Înaintau şi continuau să bată în zid.

  TANC. Cam pe la jumătatea zidului, lanterna Lilei lovi ceva moale şi lăsă o urmă uşoară pe suprafaţa mai puţin compactă, mai nisipoasă.

  — Hei!

  — Aceasta ar putea fi, zise Jay. Culese una dintre uneltele pe care le găsiseră şi o folosi ca să ciobească în porţiunea moale din zid. Materialul cedă uşor, desprinzându-se şi căzând în bucăţi prăfuite, colţuroase.

  — Repede, zise Tomâs. Vă rog să vă grăbiţi!

  Lila i se alătură şi ea, spărgând şi scobind cu o piatră ascuţită. Tomâs găsi o altă piatră şi se puse şi ei serios pe treabă, mânat de frică.

  Frunzele şi crengile junglei îi treceau învălmăşite peste faţă; întreaga lume i se legăna într-una sub picioare, într-o parte, apoi în cealaltă. Dr. Cooper simţea că aleargă pe puntea unui vapor în furtună.

  Dragă Doamne, dă-mi putere să rămân pe picioare. Ajută-mi să ajung în satul Kachaka.

  Piramida Soarelui era chiar în faţa lui, aşa că trebuie să fi trecut prin porţile cetăţii Toco-Rey, deşi el nu îşi amintea de asta. Mintea unui animal încerca să îi intre cu forţa în cap. Se simţea ca o panteră alergând în bătaia vântului, flămândă de sânge, supracapacitat de o furie care transforma tot în jurul său într-un inamic ce trebuia distrus. Respira în pufăituri adânci, guturale. Trebuia să se forţeze să gândească, să îşi amintească cine era şi ce făcea. Deşi se simţea uimitor de puternic, o parte din el ştia că se îmbolnăvea tare, tare de tot.

  Avusese o intuiţie. Uneori uita despre ce era vorba, dar continua oricum să alerge înspre satul Kachaka, având încredinţarea că Dumnezeu îi va aduce din nou aminte.

  — Tu eşti dr. Cooper, îşi spunea mereu. Alergi spre sat. Alergi spre sat.

  Traversă în goană Calea Morţilor. In strădania sa disperată de a nu-şi pierde puterea minţii, el nu observă sângele, nici rămăşiţele a ceea ce fusese cel mai fioros traficant de arme al lumii. Alergă tocmai pe lângă el fără să încetinească.

  Jay mai lovi din nou peretele, iar de data aceasta mortarul şi pietrele cedară, căzând într-o cavitate de pe partea cealaltă.

  — Asta e bine! Am terminat! Introduse lanterna în gaură şi privi cu încordare.

  — Da, este o cameră înăuntru.

  — Poţi să vezi ceva? Întrebă Lila.

  Jay plimbă lanterna încoace şi încolo, scrutând întunericul.

  — Uaa. Oh, uau.

  — Ce vezi? Vru Tomâs să ştie.

  Jay se întoarse înspre ei, radiind de bucurie.

  — Este camera comorii! Am găsit-o! Continuară să spargă, să ciocănească şi să lovească cu o îndârjire crescândă, lărgind gaura, înlăturând pietrele vechi şi mortarul gri în camera de dincolo, îndată ce gaura fu suficient de mare ca să se poată strecura prin ea, Jay o făcu, şi, aplecându-se, îşi introduse prima dată un picior, apoi trunchiul, apoi celălalt picior.

  Se trezi într-o încăpere spaţioasă, pătrată, cu stâlpi sculptaţi în fiecare colţ. Tavanul se profila deasupra creştetului său înalt de cel puţin patru metri şi jumătate. Un sicriu uriaş de piatră ocupa centrul camerei.

  — E în regulă. Veniţi înăuntru.

  Lila sări prin deschizătură. Tomâs îşi băgă prima dată capul, se asigură de două ori că e în siguranţă şi apoi se vârî prin deschizătură cu ceva mai multă dificultate.

  Toţi trei erau uluiţi. Pereţii dimprejurul lor erau gravaţi întortocheat cu figurine de luptători, regi şi zei fioroşi, cu dinţi puternici. Cei patru stâlpi purtau chipuri uriaşe, toate orientate înspre sicriu; probabil că îi reprezentau pe Kachi-Tochetin şi familia lui.

  Sicriul din centrul camerei era o raclă uriaşă din calcar aşezată pe un piedestal de piatră. Şi pe suprafaţa lui erau gravate într-un mod complicat chipuri, sori, discuri lunare, zei şi plante care se repetau formând un model ce acoperea toate cele patru laturi, de jur împrejur. Gravat pe capacul de deasupra era chipul aspru al lui Kachi-Tochetin aşezat deasupra soarelui, aşa încât razele păreau că sunt emanate de însuşi regele.

  Insă ce atrăgea cu adevărat atenţia era comoara. De jur împrejurul camerei, stivuită pe înălţime, pe lângă pereţi şi ocupând o mare parte din pardoseală, era tezaurul lui Kachi-Tochetin. Măşti din aur şi turcoază, coliere şi pieptare, grămezi întregi de monede şi mărgele, cupe de aur, farfurii, vaze şi idoli.

  Pe o bordură ce înconjura camera se aflau scene lucrate în aur, mai mici cu zeii oltecilor la care se referiseră cei din echipa lui Cory, poziţionaţi acolo ca să vegheze asupra comorii şi asupra rămăşiţelor regelui.

  Apoi descoperiră ceva înfiorător: în fiecare colţ, la baza fiecărui stâlp gravat atârna un lanţ, iar pe pardoseală, într-o grămadă jalnică, împrăştiată, se aflau oase. De teamă, lui Tomâs i se tăie respiraţia. Jay şi Lila se apropiară ca să privească mai deaproape.

  — Gărzile de care vorbeau oamenii lui Cory, zise Jay. Trebuie să fi fost legaţi cu lanţuri de stâlpi ca să îl păzească pe rege.

  — Îngropaţi de vii! Exclamă Lila. Jay înţelese acum.

  — Aceştia trebuie să fie mukai-tochetin despre care vorbea şeful de trib Yoaxa. Chiar au fost îngropaţi împreună cu regele!

  Tomâs luă de jos o vază de aur. O puse imediat înapoi dezgustat când văzu praful verde pe care i-l lăsă pe mâini.

  — Iac! Îşi frecă mâinile de pantaloni, stârnind un nor verde de praf.

  — Acum observară şi copiii. Era plin de praf înăuntru. Un strat gros de praf verde se întindea peste tot. Lăsaseră urme pe unde au păşit. Tot ce atingeau purta urma mâinilor lor-şi rămâneau cu praf verde pe mâini.

  — Uau, zise Jay, atingând capacul sicriului regal şi ridicând un alt nor de praf. Ciudată marfă.

  — Echipa lui Cory a pomenit şi despre praful ăsta, îşi aminti Lila. Îl ştergeau de pe obiecte în înregistrarea aceea video-Aici se opri. Mirosul din locul ăsta îi părea neobişnuit de cunoscut. Încercă să îşi amintească unde îl mai mirosise înainte. Gânduri îi năpădiră mintea, amintiri.

  — Jay…

  Îl privi pe fratele ei. Se scărpinase la nas şi lăsă o urmă verde. Tocmai atunci Tomâs strănută şi îşi şterse faţa cu mâna. Asta nu făcu decât să îi intre şi mai mult praf în nas şi să strănute din nou, izbind cu piciorul în pardoseală şi ridicând şi mai mult praf.

  — Jay!

  El ştergea obiectele cu mâneca de la cămaşă. Ea putea să vadă cum micile particule dansau prin aer în razele de lumină ale lanternei lui.

  — Jay, opreşte-te! Ei se opri.

  — Hhă? Ce este? Apoi făcu o strâmbătură, îşi dădu ochii peste cap şi se clătină uşor. Uau! Tocmai am avut un cutremur de pământ?

  Satul Kachaka! Jacob Cooper ieşi din junglă şi recunoscu colibele mici din iarbă şi beţe, structurile şubrede din scânduri, oamenii prinşi cu lucrul.

  Se împiedică şi căzu în iarbă, cu capul într-un vârtej. Deceamvenitaicipentruce.

  Auzea ţipete agitate şi oameni apropiindu-se.

  Haide Coop ridigă-te treb să le splid la oamenii ăştia.

  Sări din nou în picioare cu forţă.

  — Unde-i şeful? Lăsatimă vorbesc trebue să duc la el sau aici!

  Femeile şi copiii îi aruncară o privire, ţipară şi se îndepărtară în fugă, văitându-se, fluturându-şi braţele agitat, provocând panică.

  O mânie fierbinte îi curgea prin vine. Cebai au oameniăstia? Ii omor! Omor pe toţi! Alergă după ei, cu mâinile încleştate ca nişte gheare, arătându-şi dinţii.

  — Opriţi-vă voi prostilo! Cebai aveţ?

  El se opri. Ce făcea oare? Oh, Doamne, mă pierd cu firea! Se aruncă în genunchi pe iarbă, încercând să gândească, încercând să îşi limpezească gândurile. Linişteşte-te. Controlează-te, stăpâneşte-te! Trebuie să… Trebuie să… Ce trebuie să fac?

  Apoi auzi un glas cunoscut, mânios:

  — Doctorul Jacob Cooper, americanul stupid!

  Îşi ridică privirea. Era şeful de trib, a cărui expresie de mânie făcu loc uneia de teamă în momentul în care dr. Cooper îşi înălţă capul. Şeful murmură ceva, se uită prosteşte la el, începu să se retragă.

  Dr. Cooper încercă să rostească cuvintele răspicat:

  — Şefule Yoaxa.

  Yoaxa îi privi pe ceilalţi care stăteau aplecaţi în spatele lui, holbându-se la animalul ciudat care a dat buzna în satul lor. Apoi, urlând, el începu să le explice situaţia. Dr. Cooper nu putea înţelege, dar auzi cu uşurinţă cuvântul mukai-tochetin folosit din nou şi din nou.

  Jacob Cooper se chinui să se ridice.

  — Vă rog. Vocea îi ieşea din gâtlej ca un răget. Am nevoie. Am nevoie.

  — Pleacă! Urlă şeful de trib. Eşti mukai-tochetin! Am ştiu în tot timpul ăsta!

  Unii dintre luptători veniră în fugă înarmaţi cu puşi, lănci şi suflătoare, gata să le folosească pe toate.

  Aceasta îi declanşa lui Jacob Cooper un nou acces de furie, pe care îl putu cu greu controla.

  — Voi proştilor! Nu vă pot face să înţelegeţi! Mugi el. Avea pumnii încleştaţi, scuturându-i înspre acei nătângi-

  Se opri cuprins de oroare când îşi văzu mâinile.

  Erau verzi ca ale unei şopârle.

 Fii

ZECE.

  Lila spuse cu teamă, cu o voce tremurândă:

  — Jay. Cred că praful e de vină! Se uită la ea cu o privire tâmpă: -Hhă? Alergă înspre el şi îl prinse de braţ.

  — Ascultă-mă! Îţi aminteşti ce a spus dr. Baschart? Că a aflat multe din testele mele de sânge-şi din ce a luat din nasul meu! Mai ţii minte?

  Jay îşi amintea cu greu.

  — Din nasul tău?

  — Jay, am mai mirosit asta înainte! Am simţit mirosul venind dintr-o baracă din spatele laboratorului doctorului Baschart şi-mă asculţi?

  — L-am mirosit pe o orhidee, undeva aproape de locul unde am găsit groapa. Praful ăsta era pe acea orhidee! L-am tras pe nas, înţelegi?

  El o privi impacientat.

  — Ce încerci să faci, să mă sperii? Ea îl strânse de braţ mai tare.

  — Simţi că ţi-e frică?

  El îşi trase braţul cu o smucitură.

  — NU! Nu-i nic rău cmine!

  — Jay! Nu mucozitatea de pe melcii zburători m-a făcut verde şi să îmi pierd minţile! Praful a fost! Dr. Baschart avea eşantioane de praf în laboratorul său. Avea cârpa pe care o folosise echipa lui Cory să şteargă obiectele! Avea o probă din nasul meu-Jay, trebuie să o fi văzut sub microscop! Erau acolo sute de monştri ţepoşi şi aşa este şi praful acesta!

  Se uita acum la ea cu o privire fixă. Părea că înţelegea ce îi spunea ea.

  — E praful?

  Îl scrută cu o privire îngrijorată, observând cum îi sclipeau ochii şi cum se clătina, de parcă ar fi fost drogat.

  — Jay, ţi se întâmplă ţie! Ce mi s-a întâmplat mie, ţi se întâmplă ţie!

  Părea că vrea să se apere.

  — Tu araţi sănătoasă.

  Ea încercă să nu plângă, dar teama pe care o simţea o făcu să lăcrimeze.

  — Oarecum sunt mai bine. Nu ştiu cum acţionează. Poate că te îmbolnăveşti doar o singură dată, ca şi pojarul.

  Jay încerca să asculte ce îi spunea sora sa. Cuvintele ei sunau atât de distorsionate şi în urechile lui se auzea un huruit atât de neplăcut. Pardoseala încă părea că se mişcă sub el.

  — Lila. Poate ar fimabine să ieşim deici. Ea se uită în jur.

  — Jay, nu putem. Nu este nici o ieşire. Adică eu nu pot să o văd, nu o găsesc.

  — Trebue-o găsim.

  Ea îl prinse de braţ ca să îl sprijinească.

  — Jay-

  El se desprinse smucindu-se cu un răcnet.

  — Lasămă npace. Nu mă atinge!

  Îşi pierde controlul, se gândi ea. Are să facă ceva cu adevărat prosteşte dacă nu-

  — Lila!

  — Ce e?

  Jay se uita fix într-un colţ al încăperii. Ea îi urmări privirea şi văzu o grămadă de oase şi lanţul negru, acoperit cu rugină care odată îl ţinuse captiv pe nefericitul gardian.

  — Mai bine mă legi în lanţ, zise Jay. Pune-mă în lanţ înainte să căpiez de tot.

  Gândul era insuportabil.

  — Jay…

  — Fă-o! Răcni el. Înainte să nu pot gândi bine deloc! Merse împleticindu-se înspre stâlp şi căzu cu toată greutatea peste el, cu respiraţia sacadată, cu ochii tot mai sălbatici. Ea apucă lanţul şi îl înfăşură în bucle în jurul trupului lui, îi înfăşură braţele, picioarele. El începu să se lupte cu ea.

  — Ce faci?

  — E în regulă, Jay. Nu te îngrijora!

  — Termină! Dă-mi drumul! Răcni el la ea. Apoi încercă să o înşface. Ea se trase la o parte, abia reuşind să se ferească de braţele lui ca nişte bice şi de degetele ca nişte gheare. Era ameţit, dezorientat. Ea sări mai aproape ca să termine cu răsucirea şi înfăşurarea lanţului, înnodând lanţul la spatele lui.

  Mintea îi reveni pentru un moment.

  — Ieşi de aici, surioară!

  Ea se uită în cameră de jur împrejur.

  — Nu văd nici o ieşire.

  — GĂSEŞTE-O! Îi strigă el, cu ochii scânteind de mânie animalică. Încercă să se arunce înspre ea, dar lanţul îl ţinea strâns. El căzu pe spate lângă stâlp, iar lanţul zornăi pe pardoseala din piatră.

  Lila se grăbi să verifice pereţii încăperii, se uita peste tot, de jur împrejur. Cum? Cum a reuşit echipa Cory? Cum au intrat şi cum au ieşit? Le putea vedea urmele în praful de pe pardoseală, dar erau atât de multe încât nu putea spune din ce direcţie veneau, nici încotro mergeau. Verifică într-un colţ, apoi în celălalt, apoi se cocoţă peste nişte obiecte din tezaur ca să lovească un perete.

  Nimic.

  Alergă înspre celălalt colţ. Poate era ceva cadran mişcător, sau o zgârietură pe pardoseală care să indice ieşirea, sau-

  TOM AS! El sări deodată în picioare din spatele unui cufăr uriaş, ţinând în mâinile sale o vază. Faţa şi mâinile îi erau acoperite cu praf verde, iar ochii aveau o privire absolut sălbatică! Ea se dădu înapoi cu un salt, îngrozită. Uitase de el în panica ce o cuprinsese din pricina lui Jay.

  Se aplecă înspre ea, clătinându-se niţel, cu umerii ridicaţi, cu gura lărgită într-un rânjet ce îi descoperea dinţii.

  — Vino aici, senorita. Vino aici!

  Îşi aruncă privirea după singura gaură existentă în zid, singura cale de ieşire din această încăpere de care avea ştiinţă.

  Din nefericire, el stătea chiar lângă ea.

  Dr. Cooper păşi înainte şi toţi cei din trib făcură un pas în spate. Mintea îi zburătăcea încolo şi-ncoace şi nu putea să oprească acea zvâcnire: Omoară-i. Nu, sunt oameni. Omoară-i. Nu, ajută-i, fă-i să înţeleagă. OMOARĂ-l.'

  — NU, DRAGĂ DUMNEZEULE, NU! Strigă el cu durere. Ajută-mă, Doamne! Ajută-mi să gândesc-

  Domnul îi ascultă rugăciunea. Mintea i se limpezi, chiar dacă numai pentru un moment. II privi pe şeful Yoaxa, care avea lângă el câţiva luptători înarmaţi.

  — Conducător Yoaxa. Unde este fiica ta Marâa? Instantaneu, toate puştile, suflătorile de săgeţi, securile şi lăncile se îndreptară spre el. El îşi ridică mâinile, implorându-i:

  — Nu! Nu mă împuşcaţi! Pur şi simplu nu-şi putea controla vocea ca să nu sune ca un răcnet. Trebuie să îi pun Măriei o întrebare o întrebare. Doar o întrebare.

  Şeful nu stătu mai deloc pe gânduri şi îi flutură degetul dezaprobator:

  — O, nu! Nu, nu mă poţi duce cu zăhărelul! Marâa nu este a voastră! Nu ai permisiunea să o duci!

  MÂNIE. Dr. Cooper scrâşni din dinţi şi rosti o rugăciune. Ştia că ar fi în stare să îl sfârtece pe şeful Yoaxa, bucată cu bucată, dacă nu se stăpâneşte. Se sili să spună clar:

  — Doar o întrebare.

  Acum şeful luă el însuşi o puşcă.

  — Nu-mi pasă dacă eşti mukai-tochetin, te împuşc, oricum!

  Încet, rostind anevoios un cuvânt, apoi următorul, Cooper întrebă:

  — Marfa a tras cu o săgeată otrăvită în fiica mea Lila? Aceasta stârni o reacţie. Şeful coborî puşca şi îi privi pe oamenii săi. Arătau ca şi cum ar fi ştiut ceva.

  — Şefule de trib. Jacob Cooper ştia că era aproape imposibil să ai o discuţie raţională cu acest om, dar trebuia să încerce. Fiica ta Marâa avea o suflătoare când am găsit-o. Ea a tras. Mintea începu să o ia razna. Se lupta din răsputeri să o regăsească. A tras înspre mine şi fiul meu. Dacă a tras înspre noi, poate că a tras şi în Lila.

  Şeful şi oamenii lui se priviră. Ştiau ceva, dr. Cooper observa bine! Următoarele lui cuvinte sunară ca răcnetul unui leu:

  — SPUNEŢI-MI!

  — Da! Veni răspunsul, dar nu din gura vreunui luptător. Vocea se auzise de undeva din spatele lor.

  Era glasul Măriei. Îşi croi cu greu drum în faţă, până când mama şi fraţii ei o apucară şi o traseră înapoi, dar îl putea vedea pe dr. Cooper şi el o putea vedea la rândul său:

  — Dr. Cooper, da, am tras în fiica dumneavoastră cu o săgeată. Credeam că avea să mă ucidă!

  Dr. Cooper îl privi scurt pe şeful Yoaxa, care se simţi un pic strâns la colţ.

  — Ea…

  — CE? Rosti el cu un glas ca de leu. SPUNE-MI!

  — A avut o suflătoare, continuă şeful Yoaxa. Cea pe care ai găsit-o nu era a nici unuia dintre noi. Am aflat că era a ei.

  Cu un muget atât de puternic încât îi ului pe bărbaţi şi scoase ţipete îngrozite din gura femeilor, dr. Cooper porni în forţă, făcând oamenilor semne cu mâinile să se dea la o parte din calea lui. Îi făcură loc, nici o problemă. Nu doreau nicidecum să-i fie în preajmă.

  — Aşteaptă! Urlă şeful, urmându-l. Unde te duci?

  Dr. Cooper nu răspunse. Doar alerga pe lângă colibe şi bojdeuce până când ajunse în capătul satului. Coti şi ajunse la cuşca plină de melci zburători, la fel de galbeni şi fioroşi şi otrăvitori ca întotdeauna.

  Lila se retrăgea în spate, cu mâinile în faţă:

  — Acum. Tomâs, acum ascultă-mă.

  El doar îi răspunse cu un răcnet şi aruncă vaza aurită într-o parte, trântind-o zgomotos. Avea de gând să vină după ea, era uşor de văzut. Ea se dădu şi mai mult în spate. Singura ei speranţă era să îl îndepărteze de lângă acea deschizătură din perete.

  Cu un răcnet animalic el făcu un salt peste comoară şi veni după ea, mârâind sălbatic de fiecare dată când respira. Ea alergă în spatele sicriului uriaş de calcar, iar el o urmări, târşâindu-şi picioarele şi alunecând prin praful verde. Fugi înspre gaura din perete-cel puţin îi dăduse lui Tomâs o ţintă greşită-şi plonja prin ea cu capul în faţă, rostogolindu-se de cealaltă parte în coridor. Se ridică şi alergă. Îi va trebui lui ceva timp să se strecoare şi să vină după ea, ceea ce îi dădea ei ceva răgaz în plus… ca să facă ce?

  Să fugă de-acolo în primul rând. Mai pe urmă se va gândi ea la ceva.

  Melcii zburători se zbăteau zburând dintr-o parte în cealaltă a cuştii, trântindu-se de plasa de sârmă, chiţăind, sâsâind, arcuindu-şi spinările. Erau de un galben strălucitor, erau mânioşi şi de fiecare dată când îşi fluturau aripioarele aruncau de pe ei mucus. Trecuse o noapte întreagă şi ei nu mâncaseră nimic.

  Jacob Cooper se hotărâse deja. Avea oricum să moară şi să îşi piardă minţile până la turbare înainte de a muri. Nu avea nimic de pierdut.

  Găsi o cuşcă goală cam de mărimea unei valize. Avea să fie perfectă. O înşfacă, apoi se duse la cuşca melcilor şi începu să desfacă sârma veche, strâmbă care o ţinea închisă.

  Şeful de trib şi oamenii lui cotiră şi ei în fugă, dar se opriră îngheţaţi în drum în momentul în care văzură ce are de gând să facă.

  — E nebun de legat! Exclamă şeful de trib.

  — Nu îi vor face nici un rău, zise Manito. Nu-i aşa?

  — Ne vor vătăma însă pe noi! Îi aminti şeful de trib. Se dădură înapoi în grabă, încă privind, ca prinşi de o vrajă. Nimeni nu mai făcuse lucrul acela până atunci.

  Dr. Cooper desfăcu sârma. Deschise uşiţa cuştii pe care o transporta, apoi dintr-o mişcare deschise uşa cuştii celei mari, respiră adânc.

  Şi sări înăuntru.

  Flip! Flap! Fbp! Melcii coborâră asupra lui ca nişte viespi înfuriaţi, umezindu-l, plesnindu-l cu aripile, alunecându-i pe spate, pe braţe, pe cap. Ţipetele lor sunau de parcă cineva călca peste toţi şobolanii din lume strânşi laolaltă; mucozitatea care curgea de pe ei îi ardea ca focul mâinile, gâtul, faţa şi nu putea să facă nimic altceva decât să urle şi să suspine de durere. Unul i se trânti peste ureche asemenea unei clătite lipicioase şi începu să îl muşte. Crezu că moare. Îşi duse mâna la ureche, îl desprinse-îl simţea ca pe un balon cu apă turtit, cleios, lipicios-şi îl aruncă în cutia cea mică. Acesta se zbătea şi dădea din aripi, încercând să iasă. Apoi îl apucă pe un altul de pe braţ şi pe altul din coastă şi amândoi ajunseră în cuşcă. Stătea aplecat, cu o mână ţinând cuşca, cu cealaltă încolăcită în jurul capului ca să îşi protejeze ochii. Avea nevoie de mai multe lighioane dintre acestea, de mult mai multe.

  Lumea lui se învârtea. Tot ce putea să vadă era sârma de la cuşcă şi melcii zburători mişcându-se în valuri înaintea ochilor săi. Priveliştea îl făcu să ameţească. Îşi întinse mâna în care ţinea cuşca şi încă trei melci zburători se izbiră de braţul său ca nişte clătite umede trimise de-o praştie. Le dezlipi cu cealaltă mână şi le aruncă în cuşca mică, trântind uşa în urma lor.

  Ajunge. Ar trebui să fie destul. Deschise uşa de la cuşca cea mare, şi, cu melcii încă târându-i-se pe spate, pe umeri, pe picioare şi pe cap, se puse pe fugă.

  Satul Kachaka arăta ciudat de pustiu. Toată lumea trebuie să se fi ascuns.

  Şi pe bună dreptate. Era o scenă bizară, acest om verde alergând prin sat acoperit peste tot cu limacşi galbeni care sâsâiau, ţârâiau. Cel puţin încă o sută fâlfâiau deasupra şi în spatele lui, vânându-l ca nişte viespi înfuriaţi.