— Da. Acum văd exact tot ce-a vrut el să-mi spună, şi înţeleg totul.
— Unde este? Întrebă Gabrielle. Trebuie să-l văd. Trebuie să-l văd. Trebuie să-i spun un lucru de o importanţă vitală.
— Este imposibil. Raul se află la Rio Gallegos, cu escadrila lui. Sau, mai bine zis, cu ce a mai rămas din escadrila lui.
Gabrielle se prăbuşi într-un fotoliu, de cealaltă parte a mesei.
— Linda este aici? Mi-a vorbit foarte mult despre Linda şi despre dumneavoastră.
— Am trimis-o la ţara, la nişte prieteni. În împrejurările actuale, mi s-a părut mai potrivit.
— Ce vreţi să spuneţi? Doar nu cumva vă aşteptaţi să primiţi, dintr-o clipă într-alta, vestea morţii lui?
— Lucrul ăsta este foarte probabil.
Îşi aprinse o ţigară şi împinse pachetul spre Gabrielle.
— Sunt nişte ţigări ordinare, din care fumează docherii, dar adevărul este că nu pot suporta altele. Băiatul meu, după ce sa întors din Franţa, mi-a povestit totul, în ciuda oricărui secret militar. Îi era indiferent ce avea să să se întâmple. Te iubeşte mult de tot.
— O ştiu.
— Te iubeşte atât, încât ţi-a iertat de mult activitatea pentru serviciul de informaţii britanic. Mă rog, cu siguranţă că opinia asta a lui nu poate fi împărtăşită de stimatul nostru preşedinte. Însă Raul este adânc impresionat de moartea fratelui tău. Este ferm convins că această moarte va rămâne între voi doi ca o prăpastie.
— Nu-i aşa, exclamă Gabrielle. Am fost minţită. Şefii mei mau minţit, ca să-şi atingă scopul. Richard trăieşte, şi este cât se poate de sănătos. Este în continuare pilot pe elicopter la bordul portavionului Invincible.
— Doamne Sfinte…
Dona Elena de Montera îşi acoperi pentru o clipă ochii, apoi o privi pe Gabrielle.
— Ştii că fiul meu ţi-a pictat nurnele pe botul avionului pe care îl pilotează?
— Da, ştiu.
— Am nişte prieteni acolo care mă ţin la curent cu toate faptele lui. După ce sa întors din Franţa, a mai adăugat ceva. Acum se poate citi pe avion „Gabrielle pierduta”.
Gabrielle respiră adânc şi-şi puse mâinile pe masă, ca să se sprijine.
— Trebuie neapărat să-l văd. O să mă duc la Rio Gallegos.
— Draga mea, este absolut exclus. Baza de la Rio Gallegos este o zonă, militară interzisă accesului civililor, dar, pe de altă parte, generalul Dozo, comandantul suprem al aviaţiei, este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Hai să intrăm, o să dau nişte telefoane.
— Dacă aţi putea… Spuse Gabrielle.
— Bărbaţii sunt uşor de manevrat, din momentul în care le-ai înţeles vanitatea, spune dona Elena.
Îşi puse apoi mâna pe umărul Gabrieliei şi o conduse spre casă.
— Ai un aer obosit, îi spuse ea. O săi spun Rosei să-ţi facă un ceai. Îţi place ceaiul, nu-i aşa?
Gabrielle fu apucată de un râs nervos. Trecură împreună de glasvanduri şi intrară în casa.
*
Pe la patru dimineaţa, Raul Montera se îndreptă spre ferestrele sălii de operaţiuni a bazei militare de la Rio Gallegos şi privi afară. Ploua torenţial. Pista de ciment unde aşteptau trei avioane Skyhawk şiroia de torentele de apă. Cei din echipele tehnice continuau să lucreze pe avioane, la lumina proiectoarelor.
Piloţii tineri care trebuiau să zboare împreună cu el, ieşiră. Montera se întoarse, cu ceaşca cu ceai în mână. Încăperea era pustie. Înăuntru nu se mai aflau decât scaune goale, hărţile insulelor Malvine pe pereţi şi fum de ţigară. Cineva nu-şi stinsese ţigara cum trebuia în scrumieră, şi aceasta încă mai fumega. Montera o strivi cu grijă. Îşi luă cascheta de pe masă şi ieşi.
Se simţea obosit, epuizat, la capătul puterilor. Respiră adânc şi se îndreptă spre avion. În acelaşi timp, o maşină de stat major dădu colţul clădirii, şi-l ajunse. Uşa maşinii se deschise şi din ea apăru Lami Dozo, care-şi aruncă peste umeri impermeabilul.
— Raul. Ia spune-mi, cum te simţi?
— Se poate şi mai rău. Ieri am mai pierdut trei piloţi. Suntem în situaţia de a aduna ultimele rezerve.
Lami Dozo îi întinse pachetul cu ţigări:
— Tot la San Carlos zbori?
— Da.
— Raul, ăsta-i sfârşitul. Englezii au ocupat înălţimile din jurul Port-Stanleyului. Au capturat pe puţin patru sute de prizonieri. Cred că Menendez o să fie obligat să capituleze în două sau trei zile.
— Şi toate astea, pentru ce, poţi să-mi spui?
— Nu ştiu, răspunse generalul Lami Dozo. Anumiţi indivizi, ale căror păreri nu le-am împărtăşit niciodată, au pretins că aveam nevoie de un război pentru a ne afirma. Sper că aceiaşi oameni sunt gata acum să pună umărul pentru o Argentină nouă.
— Dar, cu toate astea, o să continuăm, nu-i aşa?
— Mda. Câteodată este necesar să continui.
— Ştii, mă gândesc de multe ori la unchiul meu, fratele mamei, ruşinea familiei. A fost toreador. Îmi amintesc că atunci când eram copil, îl observam cu atenţie. Aştepta să intre în arenă, la „Monumental de Mexico”, îmbrăcat în costumul lui strălucitor. Iar trompetiştii cântau „La Virgen de la Macarena”.
Montera surâse.
— În ultimă vreme, îmi tot amintesc de el. Ca şi cum, acolo sus, m-ar aştepta o fiară sălbatică. Nici unchiul meu nu a ştiut când să se oprească.
Figura lui Lami Dozo se întunecă.
— Raul, lucrul ăsta nu e în regulă.
— Ştiu, generale, cum să nu, nu e în regulă deloc! Închipuie-ţi, că am descoperit marele secret: nu are importanţă daca trăieşti sau mori. Aşa că cei din faţa ta, duşmanii, nu ştiu cum să te ia.
— Raul, te rog, încetează.
— Generale, nu-ţi face griji. La întoarcerea mea, să-mi dai cele două urechi şi coada taurului, care i se cuvin toreadorului!
Se îmbrăţişară, lovindu-se amical cu palma peL umeri.
— Înainte de a pleca, să ştii că este cineva care ţine mult să te vadă, îi spuse Lami Dozo. Uite acolo, lângă gard.
Şi întinse braţul în direcţia unei limuzine negre.
— Grăbeşte-te. Nu prea ai mult timp la dispoziţie.
Montera se îndreptă spre gard. Şoferul alergă să deschidă portiera. Din limuzină coborî dona Elena.
— Mamă, strigă Montera surprins.
Bătrâna doamnă zâmbi.
— Pari obosit.
— Într-adevăr, sunt obosit, răspunse el, zâmbind amar. Presupun că ai venit să-mi spui că nu mai am vârsta să mă joc de-a eroii, nu?
— Nu, n-ai ghicit; N-ui vremea acum de-aşa ceva. Am venit să-ţi aduc un cadou.
Şi se întoarse către maşină. Gabrielle ieşi şi-I privi, cu figura palidă în lumina proiectoarelor. Cineva îi dăduse un impermeabil militar pe care şi-l pusese pe umeri. Timp de câteva clipe Montera rămase ţintuit locului, după care îi adresă acel surâs inimitabil, pe care Gabrielle îl cunoştea atât de bine.
— Eşti minunată. Ţi-a mai spus-o cineva?
— Nimeni a cărui părere sa conteze pentru mine.
Făcu câţiva paşi spre el şi-l examină din cap până-n picioare. Îi privi atentă combinezonul galben de zbor, harnaşamentul agăţat de umeri, cascheta din mâna stângă şi părul zburlit, ud de ploaie.
— Nu arăt nemaipomenit, îi spuse el. Nu trebuia să vii.
— Nu am nici un loc pe pământul ăsta unde să mă duc. Eu nu sunt „Gabrielle pierduta”. Raul. Eu sunt „Gabrielle prezenta”. Şi să ştii că Richard nu a murit. Este sănătos şi nu a păţit nimic. Generalul Ferguson m-a minţit. M-a minţit, fiindcă avea de gând să mă menţină în jocul ăsta, înţelegi?
Montera o privi, cu o expresie concentrată, după care spuse încet:
— Ticăloşii! Manevrează oamenii ca pe nişte marionete, aşa cum Ie dictează interesele.
Apoi, izbucni brusc în râs şi-şi puse mâna peste cea a Gabriellei, care stătea încleştată de plasa de sârmă a gardului.
— O să mă întorc, m-auzi? Te iubesc şi o să mă întorc. Ai încredere în mine.
Îi sărută mâna şi o luă la fugă spre avioane. Peste puţin timp, liniştea nopţii fu tulburată de urletul motoarelor cu reacţie. Dona Elena se apropie de Gabrielle, pentru a urmări cum avioanele avansau pe pista de decolare, unul după celălalt. După câteva momente, decolară. Foarte curând ecoul prezenţei lor se estompă, încetul cu încetul.
*
În zorii zilei, escadrila lui Montera se găsea deasupra munţilor din Falklandul de vest, zburând cât se putea de jos, pentru a se feri de rachetele inamice. Cotiră apoi în Valea Morţii, la nici douăzeci de metri distanţă de suprafaţa mării.
Ca de fiecare dată, ajunseră necrezut de repede. Mai întâi munţii, apoi Falkland Sound, cu vasele din forţa maritimă expediţionară şi, în sfârşit, golful San Carlos. Montera observă cum Skyhawkul din dreapta sa începu să zboare în zig-zag, urmărit de o rachetă Rapier. O explozie. O minge de foc. Montera viră de o aripă şi trecu prin mijlocul unei perdele de foc. Vasele de sub el trăgeau fără încetare. Avionul său fu zgâlţâit de undele de şoc provocate de obuzele inamice; Văzu cum o fregată înainta. Îşi lansă bombele asupra ei şi se înălţă imediat, virând pe-o aripă, pentru a putea privi sub el. Nu văzu nici-o explozie. Izbucni în râs. Era într-adevăr, din cale afară de stupid.
— Doamne Sfinte! Nici măcar acum în al doisprezecelea ceas, ai noştri nu sunt în stare să regleze blestematele alea de detonatoare!
*
La Rio Gallegos, dona Elena şi Gabrielle aşteptau în sala de operaţiuni, lipite de sobă. Lami Dozo stătea la fereastră, cu o ceaşcă cu cafea în mână, privind zorii cenuşii, înecaţi în ploaie… În încăpere îşi făcu apariţia un locotenent tânăr, care salută şi-i întinse un mesaj. Generalul îl citi, dădu din cap şi locotenentul ieşi.
— Nu prea păreţi satisfăcut. Vreo veste proastă?
— Mda, un Skyhaivk doborât. Dar au atins obiectivul.
— Doar nu o fi cel al lui Raul? Întrebă Gabrielle, cu sufletul la gură.
— Nu. El împreună cu celălalt pilot sunt pe drumul de întoarcere.
*
Montera ieşi din nori la o mie două sute de metri altitudine. Continua să coboare fără a părăsi din ochi pe celălalt Skyhawk, care cobora în picaj, urmat de o dâră neagră de fum.
Strigă în microfon, cuprins de disperare:
— Enrico, răspunde, pentru numele lui Dumnezeu! Ce s-a întâmplat?
Nu primi nici un răspuns. Brusc, văzu o racheta Sidewinder, apărută parcă din neant, cum izbi în plin avionul. Mai întâi apăru o limbă de flăcări, după care un bulgăre de foc îl orbi dea binelea.
Fusese fără îndoială un Harrier. Ce altceva ar fi putut fi? Ce ghinion. Aproape că ajunseseră la limita razei de acţiune a avioanelor de vânătoare britanice. Reflexele sale ascuţite ca urmare a lungilor ore de zbor îi veniră în ajutor. Începu să zboare în tonou. Văzu cum în dreapta lui o altă rachetă Sidewinder zbura nebuneşte, ajungând până la urmă să plonjeze în ocean. Cu siguranţă că i se dereglase sistemul de ghidare. Fusese un noroc. Acum trebuia să se ferească doar de mitralierele acestuia de 30 de mm calibru.
Englezul îi apăru exact în spatele cozii. Skyhawkul se cutremură sub şocul loviturii obuzelor. Acoperişul carlingii se dezintegră şi Montera simţi o lovitură violentă în braţul stâng şi încă una în piciorul drept.
Harrierul reveni la atac. Visul începu să se deruleze, numai că de această dată, era vorba de ceva real: vulturul cobora, cu ghearele desfăcute, gata să distrugă. Din nou, fuzelajul avionului se cutremură sub impactul obuzelor. Harrierul îl depăşi, viră pe-o aripa stângă şi-şi reluă poziţia din spate, pregătindu-se pentru lovitura de graţie.
Se afla deja la trei sute de metri de apă, când i se păru că aude vocea Gabriellei, repetându-i la ureche ceea cei spusese pentru prima oară, atunci când avusese coşmarul în apartamentul ei din Kensington „Scoate flapsurile. Chiar şi vulturii îşi mai scapă prada”.
Şi Montera ascultă de acea voce, şi scoase flapsurile. Avu senzaţia că se izbeşte de un zid de beton. Timp de o clipa, avionul parcă rămăsese imobilizat în vid. Pilotul Harrierului se văzu nevoie să vireze brusc, pentru a evita coliziunea, după care se înălţă rapid. Profitând de această ocazie unică, Montera coborî în picaj.
Niciodată nu ar fi încercat o asemenea manevră periculoasă. Reuşi să stabilizeze avionul abia la treizeci de metri de suprafaţa apei. Vântul, de o violenţă extremă, ridica valuri de zece metri.
Îşi căută din ochi adversarul şi-l zări în depărtare, foarte sus. Difuzorul staţiei de radio zumzăi. O voce i se adresă în limba engleză.
— Îţi doresc noroc, oricine ai fi. Ai meritat.
Harrierul, la limita razei sale de acţiune, viră pe o aripă şi se întoarse spre insulele Malvine.
*
În sala operaţiunilor, Gabrielle adormise pe un scaun. Somnul îi era agitat. Dona Elena şi Lami Dozo stăteau lângă o fereastră, fumând ţigară de la ţigară.
— Fiul meu este nebun, spuse ea. Nu crezi acelaşi lucru?
— Ba da, dar îi mulţumesc lui Dumnezeu că ne-a dat nebuni ca el. Şi n-ar fi deloc rău ca noi, ceilalţi, să ne mai ruşinăm din când în când.
Uşa se deschise şi tânărul locotenent intră grăbit. Lami Dozo îi smulse hârtia din mână şi o citi.
— Am mai pierdut un avion, însă Raul trăieşte. Se află la optzeci de kilometri de bază.
Gabrielle se trezi şi se frecă la ochi.
— Aţi primit veşti?
— Da, îi răspunse generalul. O să vă explice dona Elena. Să nu vă mişcaţi de aici.
Şi ieşi.
*
Skyhawkul zbura foarte aproape de suprafaţa apei, la nici două sute de metri. Vântul şuiera prin carlinga al cărei acoperiş fusese distrus. Montera nu arăta prea bine. Bucăţi din plexiglasul acoperişului îi tăiaseră faţa, acoperindui-o de sânge. Mâneca stângă şi pantalonul drept al combinezonului galben de zbor deveneau din ce în ce mai roşii. Mâinile i se crispaseră pe manşă iar pe buze îi îngheţase un zâmbet. Baza militară de la Rio Gallegos se apropia văzând cu ochii.
— Gabrielle, ajută-mă, se rugă el cu voce tare; Nu mă lăsa tocmai acum.
La orizont apăru aeroportul. Luminile pistei de aterizare licăreau în cenuşiul dimineţii.
Lami Dozo, aflat în turnul de control, luă un binoclu. Vocea lui Montera răsună în difuzoare, fără nici o intonaţie.
— O să aterizez direct. Nu mai am timp pentru nici o altă manevră.
Avionul său trecu razant cu clădirile aflate la capătul pistei de aterizare. Montera zări camioanele care ieşeau din hangare pentru ai sosi în întâmpinare, Skyhawkul începu să piardă viteză. Montera împinse la refuz manşa combustibilului şi făcu cea mai proastă aterizare din întreaga sa carieră. Aparatul ţopăi de două ori pe pistă, după care rulă continuu… La capătul pistei, se întoarse în loc. Apa de pe asfaltul inundat ţâşnea în jurul avionului în două jerbe laterale.
Rămase nemişcat, cu capul sprijinit de manşă. Auzi ca prin vis nişte voci în jurul său, după care simţi cum mâini grijulii îl scoteau din carlingă. Deschise ochii. Figuri, multe figuri, printre care cea a lui Lami Dozo.
Zâmbi şi i se adresă:
— Cele două urechi şi coada taurului, nu, generale?
Apoi, leşină.
*
Totul luă sfârşit. La Port Stanley, argentinienii capitulară, iar la Buenos Aires, mulţimea înfuriată cerea demisia lui Galtieri. În aceeaşi zi, la Londra, primul ministru luă cuvântul, pentru a anunţa membrilor Parlamentului vestea celei mai triumfale fapte de arme a forţelor militare britanice, de la cel deal doilea război mondial încoace.
La spitalul Surorilor de Caritate din Buenos Aires, Gabrielle şi dona Elena aşteptaţi la uşa camerei lui Montera. În cele din urmă, doctorul ieşi din încăpere.
— Ce ne puteţi spune? Întrebă dona Elena.
— Nu se află într-o stare grozavă, însă o să trăiască. Bineînţeles că s-a terminat cu toată povestea asta. N-o să mai poată conduce niciodată un avion cu reacţie. Puteţi să intraţi, dacă vreţi.
Gabrielle se întoarse spre dona Elena cu o privire întrebătoare. Aceasta îi zâmbi:
— Fiul meu o să trăiască. Aşa că am tot timpul să vorbesc cu el. Intră tu mai întâi. O să aştept.
Când Gabrielle intră, Montera stătea cu capul înfundat în perne, în urma tratamentelor la care fusese supus, tăieturile de pe faţa sa deveniseră violacee. Braţul stâng îi era în ghips, iar sub cearşaf, se găsea un dispozitiv care îi proteja piciorul rănit.
Gabrielle se opri în apropierea patului, fără să scoată un cuvânt. Ca şi cum i-ar fi ghicit prezenţa, Montera deschise ochii şi zâmbi.
— Arăţi groaznic, spuse ea.
— Totul o să se termine cu bine. Nu-ţi face griji. Doctorul mi-a spus că o să pot cânta şi la vioară, şi ştii şi tu, chestia asta ar fi formidabilă. Numai că eu nu ştiu să cânt la vioară.
Gabrielle realiză că râdea şi plângea în acelaşi timp, lângă patul lui Montera, cu chipul lipit de umărul lui.
XVII.
Era una dintre cele mai frumoase dimineţi londoneze. În acel început de iarnă, soarele făcea să scânteieze gheaţa albă de pe copacii din St. James Park. Taxiul se îndrepta dinspre Pali Mall spre Buckingham Palace.
Tony Villiers era îmbrăcat în uniforma regimentului din care făcea parte. Dunga pantalonilor îi era impecabilă, cascheta de ceremonie în culorile roşu şi albastru brodată cu aur, îi stătea pe cap în poziţia regulamentară, centura îi era poziţionată milimetric, iar decoraţiile de pe partea stângă a pieptului îi erau aliniate perfect.
— Şefu' astăzi este ziua cea mare, nu? Îl întrebă şoferul. Aţi luptat în Falkland, nu-i aşa?
— Da, răspunse Villiers.
— Hm, ce chestie. Şefu', n-am ştiut că acolo au fost trimişi şi grenadieri din regimentul de Gardă.
— Unul sau doi, răspunse Villiers.
Şoferul zâmbi în oglinda retrovizoare.
— Treaba asta sa ascuns al naibii de bine, sau greşesc cumva?
— Cam aşa ceva.
Ocoliră monumentul reginei Victoria şi trecură de gardul palatului. Taxiul se opri în prima curte. Villiers coborî şi-şi scoase portofelul.
— Şefu', nici să nu te gândeşti. Eu fac cinste, spuse şoferul, după care porni maşina.
Villiers se amestecă în mulţimea care se îngrămădea spre intrarea palatului printre tot soiul de ofiţeri şi soldaţi din toate armele, însoţiţi de rude sau de cunoscuţi.
Atmosfera era veselă, căpătând apoi o nuanţă solemnă, pe măsură ce se păşea pe scara acoperită cu un covor roşu şi cu atât mai mult cu cât se intra în galeria de pictură, în care rândurile de scaune se găseau aranjate în faţa podiumului unde urma să ia loc regina.
O fanfară militară începu să cânte în surdină. Fiecare se aşeză la locul său. Cei care purtau decoraţii aveau dreptul să fie însoţiţi de doi invitaţi, în general membrii de familie. Villiers venise singur.
Se aşeză la locul pe care îl indicase un om de ordine, începu să privească în jurul său la statuile de marmură, la tablourile de pe pereţi şi la mulţimea care aştepta, cu sufletul la gură. Copiii, erau în special, foarte emoţionaţi de perspectiva acestui moment unic.
Se făcu linişte. Fanfara începu să cânte „God save the Queen”. Toată lumea să ridică în picioare şi regina îşi făcu apariţia.
*
Decoraţiile se confereau în ordine descrescătoare, mai întâi marinei care era considerată cea mai veche armă, apoi infanteriei şi în cele din urmă, aviaţiei. De fiecare dată când se striga un nume, respectivul înainta pentru a-şi primi decoraţia din mâinile reginei şi pentru a schimba câteva cuvinte cu ea. În acea dimineaţă, fuseseră destui cei care primiseră „Distinguished Service Order”. Când veni rândul lui, Villiers înaintă spre regină şi aşteptă ca aceasta să-i prindă pe piept decoraţia.
— Nu prea sunt multe lucruri de povestit în legătură cu medalia asta, colonele Villiers, spuse regina.
— Maior, Majestate.
Regina zâmbi:
— Înseamnă că precis n-ai văzut lista cu avansările din dimineaţa asta…
Villiers se dădu la o parte, fără a înţelege pe moment, lăsând loc următorului.
*
În curtea palatului, la capătul scărilor, Villiers deschise cutiuţa, îşi privi din nou medalia, o băgă în buzunar şi se îndreptă spre porţi. În momentul în care ieşi, militarii din serviciul de pază îl salutară. Se amestecă apoi în mulţimea obişnuită a turiştilor. Din când în când se auzea ţăcănitul unui aparat fotografic, însă Villiers nu-i acordă atenţie. Ezită, apoi traversă strada, ocoli monumentul şi se îndreptă spre St. James Park.
Problema era unde să se ducă. Se opri să-şi aprindă o ţigară. Un Bentley negru lunecă dea lungul trotuarului şi se opri în dreptul său. La volan se afla Harvey Fox.
Portiera se deschise şi apăru capul lui Ferguson.
— Tony, arăţi minunat. Azi este o zi mare.
— Mda, cam aşa ceva, mormăi el.
— Am auzit că Gabriella s-a căsătorit luna trecută cu colonelul ăla, argentinian, la Buenos-Aires.
— Ştiu, mi-a scris.
Ferguson dădu din cap.
— Cred că ai aflat că ai fost avansat la gradul de locotenent colonel. Asta înseamnă că eşti cel mai tânăr colonel din armată.
— Hai urcă, spuse Ferguson, dându-se la o parte, ca să-i facă loc.
— Şi de ce, mă rog? Îl întrebă Villiers.
— Dragul meu, cine crezi că ţi-a obţinut avansarea? Eu, şi nu ca să-ţi fac o surpriză de ziua ta, ci pentru că lucrul ăsta convine intereselor mele. Ţin să-ţi amintesc că această avansare este provizorie.
— Ai o misiune pentru mine, nu-i aşa?
— Bineînţeles. Hai, dragul meu, urcă. Nu prea am timp. Peste două ore trebuie să fiu prezent la o reuniune la ministerul apărării.
Timp de o clipă, Villiers fu cât pe ce să urce în maşină. Apoi, îşi aminti de privirea pe care i-o aruncase Gabrielle la „Casa Albă”. Îşi aminti şi de vorbele pe care aceasta i le spusese: „Cu siguranţă că valorezi mai mult decât Ferguson şi decât toate intrigile lui. Meriţi şi tu puţină fericire”. Trânti uşa şi se întoarse. Ferguson lăsă geamul jos.
— Tony, ce ai de gând? Unde te duci?
— Să fac o plimbare prin parc, îi răspunse Villiers.
Se îndepărtă şi se pierdu printre copaci.
Figura lui Harvey Fox exprima o bucurie nedisimulată.
— Domnule general, s-ar zice că l-aţi pierdut…
— Prostii, spuse acesta. O să se întoarcă. Hai Harvey, dă-i drumul.
Se lăsă pe spatele banchetei, luă un dosar şi începu să-l frunzărească, în timp ce Bentleyul condus de Harvey se angajă în trafic.
SFÂRŞIT