ALARMĂ ÎN MALVINE

 

 

 

  I.

  În momentul în care furgoneta galbenă cu însemnele telecomunicaţiilor dădea colţul străzii, piaţa Grosvenor era pustie sub ploaia ce nu mai contenea. Nu se mai vedea nici o altă maşină în mers; ceea ce nu era deloc surprinzător pentru o asemenea vreme, mai ales că era şi ora trei noapte.

  Harvey Jackson încetini; iar mâinile sale umede apucară mai tare volanul. Era îmbrăcat într-un impermeabil galben. Era înalt, avea aproape patruzeci de ani, iar pletele negre îi încadrau o figură care zâmbea destul de rar. Deasupra, pomeţilor înalţi ai obrajilor scânteia o pereche de ochi negri.

  Ploaia era atât de deasă încât ştergătoarele de parbriz abia dacă reuşeau să fată faţă. Harvey parcă dea lungul trotuarului şi luă o ţigară din pachetul de pe bord. O aprinse, coborî geamul portierei şi aruncă o privire spre cealaltă parte a drumului, către zidul înalt, prevăzut cu sârmă ghimpată, care împrejmuia parcul din spatele palatului Buckingham.

  Ciocăni apoi în peretele din spatele său. Prin vizorul care se deschise imediat, apăru figura lui Villiers.

  — Ce-i?

  — Am ajuns. Eşti gata?

  — Doar două minute. Parchează la locul stabilit.

  Vizorul se închise. Jackson porni motorul şi se îndepărta.

  Interiorul furgonetei, în care se găsea o grămada de materiale şi de accesorii necesare unui tehnician din serviciul telefoanelor, era viu luminat de un tub cu neon. Tony Villiers, în timp ce se ţinea cu o mâna de peretele maşinii pentru a-şi menţine echilibrul, îşi dădea pe faţă cu o cremă de camuflaj, examinându-se într-o oglindă sprijinită de trusa de scule.

  Avea treizeci de ani. Era de statură mijlocie, însă bine legat. Privirea îi era întunecată, fără nici o expresie. Nasul turtit făcea dovada unei lovituri primite cu mult timp în urmă. Părul negru îi cădea până aproape de umeri. În uniforma neagră de paraşutist şi cu cizmele militare din dotarea armatei franceze, avea aerul unui individ extrem de periculos.

  Pe figura sa se citea un fel de amărăciune amestecat cu blazare. Avea aerul cuiva care cunoştea lumea ca pe buzunarul său, fără a fi însă prea mulţumit de acest lucru.

  Îşi trase pe cap o cagulă de lână neagră, cu găuri în dreptul ochilor şi al nasului. Un viraj brusc al maşinii îl făcu să se sprijine cu amândouă mâinile de perele. Furgoneta făcuse o întoarcere de o sută optzeci de grade în stradă, după care se urcase pe trotuar şi se oprise lângă zid.

  Pe banchetă, lângă borseta cu acte, se găsea un revolver Magnum Smith & Wesson, cu un amortizor de sunet Carswell înşurubat la capătul ţevii. Williers îl băga în buzunarul din dreapta al pantalonului după care deschise borseta şi scoase din ea o fotografie mare, alb-negru. Luată cu teleobiectivul în după-amiaza zilei precedente, reprezenta intrarea Ambasador din palatul Buckingham. Câteva scări sprijinite de zid folosite de zidari se vedeau cu claritate sub porticul intrării. Însă ceea ce era mai important erau cele două sau trei ferestre, care păreau a fi deschise deasupra acoperişului plat.

  Williers băgă fotografia în buzunarul de la piept şi deschise vizorul.

  — Harvey, mă aştepţi douăzeci şi cinci de minute. Dacă nu m-am întors în acest timp, o întinzi de aici.

  — Bine, bine, nu mai lungi vorba atât, îi spuse Jackson. Du-te şi fă-ţi treaba şi pe urmă ne întoarcem fiecare la casa lui.

  Villiers închise vizorul, se urcă pe banchetă şi deschise capacul din acoperişul furgonetei. Îşi făcu vânt afară şi se ghemui pe furgonetă, sub bătaia ploii. Zidul era foarte aproape. Se strecură prin sârma ghimpată, se agăţă de creanga unui copac, îşi făcu vânt eu picioarele de pe zid, rămase câteva clipe suspendat în mâini, apoi îşi dădu drumul în bezna de sub el.

  *

  În aceeaşi noapte, ofiţerul de poliţie însărcinat cu paza parcului palatului Buckingham, dinspre piaţa Grosvenor, nu avea deloc viaţa uşoară. Ud până la piele şi îngheţat până-n măduva oaselor, se adăpostise sub un copac. Lupul alsacian de la picioarele sale scâncea uşor.

  — Ce-i, Rex? Întrebă el, cu ochii în patru. Caută, hai caută!

  Şi-i dădu drumul din lesă.

  Alsacianul o luă la goană fără să scoată nici un zgomot. Villiers, aflat la douăzeci de metri, ascuns în spatele unui copac, auzise primul scâncet al câinelui şi-şi scosese deja sprayul paralizant din buzunarul de pe pulpa piciorului stâng. Câinele, antrenat să atace în cea mai deplină linişte, se năpusti brusc. Mâneca stângă a echipamentului lui Vilieirs era special matlasată pentru o asemenea situaţie. Villiers ridică mâna pentru aş-i proteja figura. Câinele muşcă sălbatic din ţesătura moale. Villiers îndreptă spre animal sprayul şi apăsă. Câinele se prăbuşi fără să scoată nici un geamăt şi rămase nemişcat.

  Peste câteva clipe, ofiţerul de poliţie îşi făcu apariţia, avansând cu precauţie.

  — Rex! Rex. Unde eşti, băiatule?

  Mâna lui Villiers se ridică şi căzu apoi ca un fulger peste ceafa tipului. O lovitură clară şi precisă, ca la antrenament. Ofiţerul scoase un strigăt surd şi căzu cu fata în jos. Villiers îi desprinse cătuşele de la centură şi-i legă mâinile cu ele. După care îi luă emiţătorul radio, îl băgă într-unul din buzunarele combinezonului său de paraşutist şi porni în fugă printre copaci, către intrarea din spate a palatului.

  Harvey Jackson coborî din furgonetă şi deschise uşa din spate. Cotrobăi înăuntru, luă doi cleşti metalici mari, se întoarse, făcu doi paşi, se aplecă deasupra capacului de fontă din asfalt şi-l trase de la locul său cu ajutorul cleştilor. Luă apoi din furgonetă o lampă portabilă prevăzuta cu un cablu lung, căreia îi dădu drumul în canal. Instală pe urmă de jur-împrejur câteva panouri din pânză de cort şi un indicator pe care era scris „PERICOL! LUCRĂRI”. Cuplă după aceea cablul lămpii la o priză din maşină, coborî în canal, şi deschise uşiţa unei cutii. Înăuntrul cutiei se găsea o serie întreagă de relee şi de fire multicolore. Se aşeză pe una din treptele metalice şi se puse pe aşteptat.

  Abia trecuseră cinci minute, că se auzi zgomotul unei maşini. Jackson ridică încet capul şi aruncă o privire în afară. Era o maşină de poliţie. Maşina se opri în dreptul trotuarului. Poliţistul de la volan scoase capul pe geam şi se hlizi la el.

  — N-aş vrea să fiu în locul tău ca să-mi câştig pâinea aşa! Cred că este o adevărată plăcere!

  — Mie-mi spui! Făcu Jackson.

  — Măcar eşti plătit dublu, ca-să lucrezi aşa, în toiul nopţii?

  — Hm, ar fi un vis prea frumos!

  Poliţistul se hlizi din nou:

  — Atunci, să fii atent! Dacă ploaia o s-o ţină tot aşa, o să fii obligat să înoţi acolo jos, mai înainte de a se face dimineaţă!

  Şi porni din loc. Jackson îşi aprinse o ţigară şi începu să fluiere încetişor, gândindu-se cum avea s-o scoată Villiers la capăt.

  *

  Villiers, care găsise scările lăsate de ziduri sub porticul intrării, se căţără pe ele fără nici o greutate şi de acolo pe acoperişul plat al clădirii. Două dintre ferestrele care figurau în fotografie mai erau încă întredeschise. Păşi de-a lungul unei cornişe, ajunse până la cea mai apropiată fereastră, trecu peste pervaz şi sări într-o încăpere de dimensiuni mici. Deschise uşa eu grijă şi o luă dea lungul unui coridor întunecat. Apartamentele regale se găseau în celălalt capăt al palatului.

  Cunoştea pe de rost amplasamentul camerelor. Le studiase îndelung. Fără a mai pierde nici o clipă, traversă un labirint de culoare, fără să întâlnească pe nimeni, aşa cum se şi aştepta la acea oră înaintată din noapte. Peste cinci minute ajunsese la intrarea unui culoar care conducea spre apartamentele particulare.

  Apartamentul reginei se afla doar la câţiva metri. Mai întâi, o sufragerie care dădea într-un salon, iar apoi, camera următoare, pe care o cunoştea bine. După cotitura făcută de culoar, se afla dormitorul soţilor care asigurau menajul. În faţă, în anticamera Pajului, un agent de poliţie stătea într-un fotoliu, cufundat în lectura unei cărţi.

  Villiers îl observă atent câteva clipe, după care se întoarse în culoar, până pe la jumătate. Scoase din buzunar emiţătorul radio luat ofiţerului din parc, apăsă pe butonul canalului 4 şi aşteptă.

  După un uşor zumzet, se auzi o voce;

  — Sunt Jones.

  — Biroul de securitate, răspunse Villiers încet. Sistemul de alarmă din galeria de pictură face iar faguri. Am recepţionat un semnal intermitent: Vrei să arunci o privire?

  — Sigur ca da, numaidecât, răspunse Jones.

  Villiers reveni în locul unde culoarul cotea, apucând să-l vadă pe poliţist cum se îndepărta în direcţia opusă. După ce acesta o luă la stânga şi dispăru din vedere, Villiers se îndreptă spre uşa care dădea în apartamentul reginei. Se opri o clipă, respiră adânc şi o deschise.

  *

  Majestatea Sa regina Elizabeta a Il-a, stătea în salon lângă şemineul în care ardea focul. Citea. În ciuda orei târzii, era fardată. Era îmbrăcată cu un pulover bej-pal şi cu o fustă de tweed. La gât avea un şirag de perle. Uşa scârţâi uşor, ceea ce o făcu să ridice capul. Villiers îşi făcu apariţia, închizând uşa în urma sa.

  În ţinuta sa neagră şi cu cagula de pe cap, din care i se vedeau doar ochii şi nasul, avea un aer ameninţător.

  După un moment de tăcere, ridică mâna şi îşi scoase cagula.

  — Ah! Maiorul Villiers, spuse regina. A fost greu?

  — Nu prea, doamnă.

  Figura reginei se întunecă.

  — Da, îmi dau seama. Bine, atunci să terminăm. Bănuiesc ca nu prea ai timp de pierdut?

  — Aşa este, doamnă.

  Regina îi arătă un ziar.

  — Este Standard-ul de ieri. Crezi că este potrivit?

  — Bineînţeles, doamnă.

  Villiers scoase un aparat de fotografiat Polaroid dintr-unul din buzunarele sale, se apropie de regină şi se lăsă într-un genunchi. Regina ridică ziarul în dreptul pieptului. Lumina bliţului ţâşni, după care se auzi un zgomot uşor fotografia începuse să iasă din aparat. Villiers se îndreptă spre şemineu şi apropie fotografia de foc. Chipul reginei începu să prindă contururi.

  — Excelent, doamnă.

  Şi îi întinse fotografia.

  — Bine. În acest caz, ar fi mai bine să pleci imediat. Acum, esenţialul este să nu fii prins. Asta ar strica totul.

  Villiers îşi puse din nou cagula pe cap şi se înclină uşor. Uşa se închise în urma sa. Regina rămase nemişcată câteva clipe, Cu gândurile pierdute. Ploaia continua să bată în ferestre. Tresări, ca scuturată de un fior, îşi luă cartea şi se apucă din nou de citit.

  *

  Peste zece minute, Tony Villiers trecu peste zid ca o fantomă neagră şi ateriză pe acoperişul furgonetei de telecomunicaţii.

  — Harvey, hai s-o întindem! Şopti el.

  Deschise capacul şi se strecură înăuntrul furgonetei. Jackson ieşi din canal aproape instantaneu. Deschise uşa din spatele furgonetei, băgă înăuntru panourile din pânză de cort, indicatorul şi lampa, apoi închise uşa. Villiers auzi capacul de fantă căzând la locul său şi câţiva paşi grăbiţi dea lungul maşinii. Îşi scoase cagula, desfăcu un borcănel cu cremă demachiantă şi începu să-şi cureţe faţa. Peste câteva clipe, furgoneta demara.

  *

  În 1972 terorismul internaţional atinsese proporţiile unui adevărat flagel. Directorul general din D15, serviciul secret de informaţii al Marii Britanii, autoriză constituirea în interiorul organizaţiei sale a unei secţii cunoscuse sub numele de Grupul IV. Această secţie, care răspundea direct în faţa Primului Ministru, era însărcinată să coordoneze operaţiunile în toate cazurile de terorism şi de acţiuni subversive.

  Generalul de brigadă Charles Ferguson, numit în frutea Grupului IV, era un individ cu un aer cumsecade, ale cărui haine păreau întotdeauna mai mari pentru el cu cei puţin un număr. În afară de cravată, nimic din aspectul său nu trăda militarul din el. Părul încărunţit, mereu în dezordine şi guşa îi dădeau aerul unui profesoraş de ţară.

  În acea noapte era în misiune împreună cu ofiţerii Brigăzii Casei Regale. Îşi ridicase gulerul de la pardesiu, pentru a se proteja de răcoarea nopţii. Bentleyul în care se afla se găsea parcat lângă Eaton Square, în apropierea palatului. Celălalt ocupant al maşinii era aşezat la volan. Era vorba de Harrv Fox, un tânăr de douăzeci şi nouă de ani, subţirel şi elegant, fost căpitan în Forţele Armate Regale. Mănuşa de piele neagră, pe care o purta pe mâna stângă reuşea destul de greu să ascundă faptul că-şi pierduse mâna, lucru petrecut cu trei ani în urmă, datorită exploziei unei bombe în Belfast.

  Harry luă un termos, turnă ceai în două pahare de plastic şii întinse unul dintre ele lui Ferguson.

  — Mă întreb cum o să se descurce.

  — Cine, Tony al nostru? Eh, o să se descurce ca întotdeauna, cu obişnuita lui eficienţă. Şi cu brutalitatea aia a lui îngrozitoare. Nimic nu-i poate sta în cale. De când a absolvit Etonul, ca şef de promoţie, tot aşa este.

  — Oricât, domnule general! Dacă o să fie prins, chestia asta o să declanşeze un scandal cumplit, din care o să aibă de suferit şi imaginea Alteţei Sale.

  — Harry, prea îţi faci griji, răspunse Ferguson. Şi asta de atunci, de când ai pus mâna pe blestemata aia de valiză-capcană, în Ulster. Lucrurile ar putea fi chiar mai periculoase decât sunt în realitate.

  Cu un semn al capului îi, arătă de cealaltă parte a pieţei o furgonetă galbenă de telecomunicaţii, parcată lângă o gură de canal înconjurată cu panouri din pânză de cort. Doi indivizi în impermeabile galbene trebăluiau în ploaie.

  — Uită-te la săracii oameni! Doamne, greu îşi mai câştigă unii pâinea! Într-o gură de canal, la ora asta sinistră şi pe o asemenea ploaie!

  Un Ford Granada de culoare neagră îi depăşi. În maşină se aflau două persoane, una la volan şi alta în spate. Ferdul se opri lângă trotuar. Din el coborî un bărbat masiv, într-un impermeabil negru şi cu pălărie. Bărbatul se îndreptă spre Bentley, deschise portiera din spate şi intră în maşină.

  — Aha, comisare! Făcu Ferguson. Harry, ţi-l prezint pe comisarul divizionar Carver de la Brigada Specială, însărcinat de Scotland Yard ca observator oficial pentru această acţiune. Comisare, ai grijă! Pe vremuri, mesagerii veştilor proaste o cam sfârşeau rău.

  Şi îi întinse acestuia un pahar de plastic cu ceai.

  — Haida-de! Răspunse acesta. Doar ştiţi că omul vostru nu are nici o şansă. Cum intenţiona să intre?

  — Nu am nici cea mai mică idee, răspunse Ferguson. Comisare, niciodată nu mă interesează mijloacele, ci numai rezultatele.

  — O clipă, domnule general, îl întrerupse Fox. Cred că avem o vizită.

  Cei doi lucrători de la telefoane care munceau de cealaltă parte a pieţei, ieşiseră din canal şi se îndreptau spre ei, cu apa şiroind pe impermeabile. Fox deschise torpedoul şi luă de acolo un revolver Walther P. P. K.

  — Ce curaj! Spuse Ferguson, coborând geamul. Bună diinineaţa, Tony. Bună dimineaţa, sergent.

  — Am onoarea să vă salut, răspunse Jackson, bătând maşinal din călcâie.

  Villiers se apleca şi întinsei prin geamul deschis fotografia Polaroid a reginei Elizabeta.

  — Altceva, domnule general? Întrebă el.

  Ferguson analiză fotografia fără să scoată o vorbă, după; care i-o întinse comisarului divizionar. Carver se îndreptă brusc de spate.

  — Doamne Sfinte!

  Ferguson îi luă fotografia, îşi aprinse bricheta şi apropie flacăra acesteia de un colţ ăl fotografiei.

  — Nu are rost să existe o astfel de probă. Bine, dă-i drumul şi începe cu cei mai rău.

  Villiers aşteptă ca fotografia să ardă, după care spuse:

  — Fasciculul instalaţiei de pază şi alarmă care controlează accesul în interiorul parcului se găseşte doar ta o jumătate de metru deasupra zidului. Nu este nici o problemă să sari peste el. Chiar şi în interiorul palatului, sistemul de alarmă este depăşit şi se dereglează des. Iar în afară de astea, ca să intri în palat, nu este neapărată nevoie să fii acrobat.

  Şi arătă fotografia alb-negru luată în ajun.

  — Muncitorii îşi lasă scările peste tot, femeile de serviciu uită să închidă ferestrele. E o babilonie întreagă.

  Carver privea fotografia cu un aer lugubru.

  — Eu şi cu colegul meu o să facem câţiva paşi. Puteţi să păstraţi fotografia asta.

  Şi se îndepărtă împreună cu Jackson până la următorul felinar unde se opriră şi îşi aprinseră câte o ţigară.

  — Pentru numele, lui Dumnezeu, cine-i individul ăsta? Se minună Carver. Vorbeşte de parcă ar fi membru al Clubului Cavalerilor şi când colo arată ca un derbedeu din East End.

  — Dacă vrei să ştii, este comandantul unităţii de gardă, detaşat în serviciul Alteţei Sale, răspunse Ferguson.

  — Cu pletele alea! L-ai văzut cum arată?

  — I s-a dat o dispensă specială pentru păr, ca de fapt şi celorlalţi care asigură paza reginei. Comisare, cred că eşti de acord că ascunderea adevăratei identităţi constituie o necesitate pentru, un serviciu de pază de o asemenea importanţă.

  — Bârfe. Se poate avea încredere în el?

  — Oho, şi încă cum! A fost de două ori decorat. A primit mai întâi Crucea Militară pentru o acţiune împotriva comuniştilor din sultanatul Oman, şi apoi încă una, pentru nu mai ştiu ce fleac din Irlanda. Vreau să-ţi spun că detaliile misiunilor sale au fost clasate la arhiva secretă.

  Carver îi înapoia fotografia.

  — Este o situaţie destul de neplăcută. Raportul o să fie defavorabil.

  — O să vă trimitem un raport mai blând.

  — Puteam să pariez că o să spuneţi una ca asta!

  Carver coborî din maşină. Villieis făcu câţiva paşi spre el. În lumina felinarului, figura sa era parcă mai palidă ca de obicei.

  — Comisare, am uitat să-ţi spun… E vorba despre omul vostru de pază din parcul palatului, dinspre partea pieţii Grosvenor… A trebuit să-l dobor. O să-l găseşti sub un copac, în apropierea heleşteului, legat la mâini cu propriile lui cătuşe. Se simte bine, l-am văzut când m-am întors. Să-i spui că-mi pare sincer rău pentru câine.

  — Ticălosule! I-o aruncă Carver.

  Apoi se îndreptă spre Ford-ul său Granada, se urcă în maşină şi trânti portiera. În câteva clipe, maşina dispăru.

  — Tony, hai urcă! Spuse Ferguson. Sergent. Mă pot bizui pe tine să duci înapoi furgoneta asta? I se adresă el lui Jackson. Nu te întreb de unde aţi luat-o. De fapt. Nici nu mă interesează.

  — Bineînţeles, domnule general.

  Jackson pocni din călcâie şi se îndepărtă, Villiers se urcă în Bentley lângă Ferguson, iar Fox demară.

  — Mi se pare că mâi ai încă o săptămână de concediu, nu-i aşa? Îl întrebă Ferguson.

  — Oficial, aşa este.

  Ferguson coborî geamul maşinii pentru a privi afară. După ce ocoliră monumentul reginei Victoria din faţa palatului, o luară pe Pall Mall.

  — Ai mai văzuta pe Gabrielle în ultima vreme?

  — Nu, răspunse laconic Villiers, prefăcându-se indiferent.

  — Stă tot acolo, în apartamentul ăla din Kensington Palace Gardens?

  — Câteodată. De fapt, apartamentul ăla este al meu. Stă acolo cu asentimentul meu. Are şi ea însă un apartament al ei la Paris, bineînţeles.

  — Mi-a părut rău că aţi divorţat.

  — Un divorţ fără nici un motiv, răspunse Villiers, aproape în şoaptă. A fost soluţia cea mai bună pentru amândoi.

  — Chiar crezi ce spui?

  — Da, cred.

  Ferguson tremură de frig şi-şi ridică din nou gulerul pardesiului în timp ce lăsa şi mai jos geamul portierei pentru a lăsa să intre în maşină aerul răcoros al dimineţii.

  — Câteodată mă întreb de ce naiba viaţa asta este atât de parşivă, spuse el pe un ton gânditor.

  — În nici un caz să nu mă întrebaţi pe mine una ca asta, răspunse Villiers. Eu nu fac altceva decât s-o traversez.

  Şi îşi încrucişă braţele, se retrase în colţul banchetei, închise ochii şi adormi pe loc.

  II.

  Ori de câte ori avea posibilitatea, generalul Charles Ferguson prefera să lucreze în apartamentul său din Cavendish Square. Acea era cea mai mare plăcere a sa. Şemineul era autentic, ca şi buştenii care ardeau în el. Restul mobilierului data şi el din epoca regelui, George al III-lea. Un interior asortat perfect. Până şi perdelele erau potrivite. A doua zi dimineaţă după escapada lui Villiers la palatul Buchingham, la ora zece, Ferguson se găsea instalat în faţa şemineului citind Financial Times, când uşa se deschise şi valetul său Kim, un fost naik din triburile gurkilor, îşi făcu apariţia.

  — Domnule, a sosit domnişoara Legrand.

  Ferguson îşi scoase ochelarii în formă de semilună, îi puse peste ziar şi se ridică.

  — Invit-o să intre Kim. Şi adu-mi te rog trei ceaiuri.

  Kim ieşi şi peste câteva clipe, Gabrielle Legrand păşi în încăpere.

  Ferguson îşi spuse în sinea sa că Gabrielle era, ca de obicei, de o frumuseţe răpitoare. Era cea mai splendidă femeie pe care o văzuse în viaţa lui. Purta un costum de călărie: cizme, pantaloni mulaţi, o cămaşă albă şi o vestă de tweed. Pe frunte avea o bentiţa roşie, care-i ţinea părul blond, împletit în cozi la spate. Îl privi pe Ferguson cu un aer serios. Ochii ei verzi nu exprimau nimic. Cu cravaşa din mâna stângă, se lovea fără încetare peste genunchi. Era înaltă, măsurând, cu cizme cu tot, aproape un metru şaptezeci şi cinci.

  Fergusoh se îndreaptă spre ea cu mâinile întinse, zâmbind încântat:

  — Draga mea Gabrielle, îi spuse el sărutând-o pe obraz. Am aflat că nu mai eşti doamna Villiers.

  — Aşa este, răspunse ea pe un ton neconvingător. Acum sunt din nou eu însămi.

  Pronunţa cuvintele asemenea, unui membru al aristocraţiei, însă timbrul particular îi, conferea vocii un aspect de neconfundat. Îşi lăsă cravaşa pe masă, se Îndreptă spre fereastră şi aruncă o privire de jur-împrejur.

  — L-ai văzut pe Tony de curând?

  — Credeam că tu l-ai revăzut, răspunse Ferguson. Este în oraş. În permisie, dacă am înţeles bine… Nu a trecut pe la apartamentul tău?

  — Nu. Dacă ştie că mă aflu la Londra, atunci o să evite lucrul ăsta.

  Rămase lângă fereastră, în timp ce Ferguson o întrebă insinuant:

  — Draga mea, de fapt ce anume nu a mers între voi?

  — Totul, îi replica: ea. Totul şi nimic. Acum cinci ani într-o vară lungă şi toridă, am crezut că ne-am îndrăgostit unul de celălalt. Pe vremea aceea, eu eram frumoasă, iar el era cea mai arătoasă fiinţă umană în uniformă pe care. O văzusem vreodată.

  — Şi pe urmă?

  — Pe urmă, nu s-a cristalizat nimic… Niciodată. Reacţiile chimice dintre noi au fost proaste.

  Vocea îi rămăsese neutră şi calmă, însă se simţea, cu toate astea, urma unei oarecare amărăciuni.

  — L-am iubit pe Tony şi încă îl mai iubesc, numai că mă înfuriam de prea multe ori pe el, fără să ştiu prea bine de ce.

  Dădu din umeri:

  — Au existat prea multe goluri între noi pe care nu le-am putut umple.

  — Păcat, spuse Ferguson.

  Uşa se deschise, şi Kim intră cu o tavă de argint pe care o puse pe o măsuţă, lângă şemineu. Ferguson se aşeză într-un fotoliu şi turnă ceaiul într-o ceaşcă de porţelan, pe care i-o întinse apoi Gabriellei.

  Aceasta bău o gura, după care zâmbi:

  — Excelent. Jumătatea engleză a fiinţei mele? Apreciază ceaiul ăsta.

  — Da, aşa este. Cafeaua este o băutură respingătoare, consimţi Ferguson.

  Îi oferi o ţigară Gabrieliei, însă aceasta refuză, dând din cap.

  — Nu, mulţumesc, aş prefera să trecem imediat la problemele pentru care mai chemat. Am o întâlnire la prânz. Ce vrei de la mine?

  În acel moment intră Harry Fox. Era îmbrăcat într-un costum de lână gri deschis iar la gât avea cravata militară a celor din serviciul de pază. Se aplecă şi puse pe birou un dosar.

  — Gabrielle, ce bine-mi pare că te văd!

  Bucuria exprimată de cuvinte era sinceră. Se apropie de ea şi o sărută pe obraz.

  — Harry, spuse aceasta punând-ui cu afecţiune mâna pe braţ, ia spune-mi, ce pune la cale şeful tău?

  Fox luă ceaşca cu ceai pe care i-o întinsese Ferguson şi se uită la el cu o privire întrebătoare. Ferguson dădu din cap afirmativ. Tânărul căpitan se întoarse cu spatele la foc şi o întrebă pe Gabrielle

  — Gabrielle, ce ştii tu despre insulele Falkland?

  — Insulele Falkland? Păi, se află în Atlanticul de Sud. Mi se pare că au fost descoperite de pescarii din Saint-Malo. La noi în Franţa li se spun insulele Malvine. Se găsesc la cinci sau şase sute de kilometri pe coastele Argentinei. Guvernul argentinian le revendică, de ani şi ani de zile.

  — Aşa este, corect. Acest teritoriu se afla sub suveranitatea britanică, bineînţeles. Însă, din cauza depărtării mari de aproape cincisprezece mii de kilometri de Anglia, este un loc dificil de apărat.

  — Că tot veni vorba interveni Ferguson, vreau să vă spun că în acest moment, forţele noastre militare din arhipelagul Falkland sunt formate din şaizeci şi opt, de puşcaşi marini, sprijiniţi de poliţia locală, pe care nu o punem la socoteală, şi de un vas din Royal Navy, HMS, Endurance, care este de fapt un vas de patrulare şi spărgător de gheaţă, dotat cu două tunuri de 20 de milimetri şi cu două elicoptere Wasp. Scumpii noştri parlamentari au declarat clar într-o dezbatere publică recentă că intenţionează să renunţe la toate astea, pentru a mai economisi nişte bănuţi acolo. Şi asta când la numai patru sute de mile marine de acel loc se găseşte o aviaţie echipată cu ultimele noutăţi în materie, o armată de uscat numeroasă şi o forţa militară a marinei cât se poate de eficace. Adică, armata Airgentinei, spuse Fox.

  Gabrielle îşi ridică ochii din ceaşcă.

  — Şi cei cu asta? Doar nu vreţi să spuneţi că guvernul argentinian are de gând să invadeze insulele Malvine?

  — Tare mă tem să nu fie chiar aşa, răspunse Ferguson. Toate semnele concordă în acest sens, ele începând chiar din ianuarie, C.l. A. Estimează că operaţiunea respectivă se află deja în faza de pregătire. De fapt, într-un anumit sens, acest lucru pare logic. Ţara este guvernată de o juntă condusă de trei oameni. Preşedintele, adică generalul Galtieri care este şi comadantul suprem al trupelor de uscat, a promis o perioadă de revigorare economică, dar din păcate, ţara se află în pragul unui fel de faliment… O invazie în arhipelagul Falkland, reluă Fox, ar fi o diversiune care ar pica la ţanc. Ar abate atenţia populaţiei de la alte probleme.

  — Principiul romanilor, interveni Ferguson. Pâine şi circ, pentru a mulţumi populaţia. Îţi mai torn nişte ceai?

  Şi îi umplu din nou ceaşca Gabrieliei.

  — Mă rog. Aşa o fi, dar tot nu văd ce legătură au toate astea cu mine.

  — Este cât se poate de simplu, răspunse Ferguson, Şi-i făcu un semn din cap lui Fox, care deschise dosarul pus pe birou, luă din el o invitaţie cu tot felul de înflorituri pe margini şi i-o întinse Gabrieliei. În limbile engleză şi spaniolă, Execelenţa Sa Carlos Ortiz de Rozas, ambasadorul republicii Argentina, o invita pe D-na Gabrielle Simone Legrand la un cocteil, între orele şapte şi jumătate şi opt seara, la sediul ambasadei Argentinei din Londra, din strada Wilton Crescent.

  — La doi paşi de Belgrave Square, preciză Fox.

  — În seara asta? Se minună Gabrielle. Imposibil! Merg la teatru!

  — Gabrielle, cocteilul ăsta este foarte important, sublinie Ferguson.

  Şi la un nou semn din cap, Fox deschise dosarul şi scoase din el o fotografie alb-negru pe care o puse pe măsuţă, în faţa tinerei femei.

  Gabrielle luă fotografia în mână. Bărbatul care o privea era îmbrăcat într-o uniformă de aviator, mai exact, în ţinuta unui pilot de pe un avion cu reacţie. Îşi ţinea casca de zbor în mâna dreaptă, iar în jurul gâtului avea o eşarfă. Trecut de prima tinereţe, avea în jur de patruzeci de ani şi ca majoritatea piloţilor, era de statură mijlocie. Părul negru ondulat îi albise uşor pe la tâmple. Privirea îi era calmă, iar pe obrazul drept i se distingea o cicatrice care îi urca până aproape de ochi.

  — Este colonelul Raul Carlos Montera, spuse Fox. În prezent este ataşatul militar special al ambasadei.

  Gabrielle privi îndelung fotografia. Deşi până atunci nu-l văzuse în viaţa ei pe acel bărbat, cu toate astea avea impresia că se uita la o veche cunoştinţă, o fiinţă pe care o ştia bine. Ciudat…

  — Spuneţi-mi ce ştiţi despre el.

  — Are patruzeci şi cinci de ani, spuse Fox. Este un aristocrat. Mama sa, dona Elena, este una dintre cele mai reprezentative figuri ale înaltei societăţi argentiniene. Tatăl lui a murit anul trecut. Familia poseda nu ştiu câte plantaţii şi toate vacile de pe pământ. Sunt foarte bogaţi.

  — Şi el este pilot de vânătoare?

  — Da, ca să vezi! Asta ca urmare a unei anumite obsesii. A zburat pentru prima oară cu avionul la şaisprezece ani. Şi-a luat diploma în lingvistică la Harvard, după care sa angajat în aviaţia argentiniană. S-a specializat la Cranwell, cu Forţele Aeriene Regale ale Marii Britanii. A mai urmat şi nişte cursuri de pregătire cu sud-africanii şi israelienii.

  — Şi ca un detaliu important, interveni. Ferguson, în timp ce se îndrepta spre fereastră, să ştii că nu reprezintă tipul clasic al fascistului sud-american. În 1967 a dat o mână de ajutor, pilotând avioane Dakota în Biafra, în perioada războiului civil din Nigeria. A efectuat zboruri de noapte între Fernando şi Port Harcourt. Ce mai, un adevărat pilot!

  — După care, continuă Fox, a făcut echipă cu un aristocrat suedez, contele Carl Gustav von Rosen. Biahfrezii cumpăraseră cinci avioane mici de antrenament, nişte Minieconuri suedeze, pe care au instalat mitraliere. Montera a fost unul dintre nebunii de piloţi care a atacat, la bordul unui astfel de avion, avioanele de vânătoare ruseşti, Migurile alea; pilotate de egipteni şi de nemţii din Est… A fost făcut prizonier la Port Harcourt chiar înainte de a se termina războiul, încheie el, întinzându-i altă fotografie Gabrieliei.

  Montera avea pe el o scurtă veche de piele neagră, de pe vremea celui de-al doilea război mondial. Era tuns perie, avea ochii traşi şi figura suptă de oboseala. Cicatricea de pe obraz părea a fi în relief, ceea ce denota faptul că fusese rănit recent. Gabrielle simţi un impuls tandru de a întinde mâna şi de al încuraja pe acest bărbat pe care nici măcar nu-l cunoştea… Când îi înapoie fotografia lui Fox, mâna îi tremura uşor.

  — Şi eu ce trebuie să fac, concret?

  — Montera O să fie la ambasadă în seara asta, spuse Ferguson. Gabrielle, să spunem lucrurilor pe nume. Puţini bărbaţi îţi pot rezista, dar dacă îţi dai puţină osteneală…

  Şi lăsă fraza neterminată.

  — Mda, asta este, răspunse ea… Trebuie să-l ademenesc în patul meu, să mă întind pe spate şi să mă gândesc la Anglia, cu speranţa în suflet că-mi va povesti ceva important în legătură cu insulele Malvine.

  — Forma în care ai prezentat lucrurile este cam dură, însă fondul este cât se poate de exact.

  — Charles; eşti un mare ticălos!

  Se ridică şi îşi luă cravaşa.

  — Ai s-o faci? O întrebă acesta.

  — Cred că da. Oricum, cunosc scenariul pe care mi la-i pregătit să-l joc. Şi ca să-ţi spun tot adevărul, Raul Montera ăsta al vostru mi se pare un individ foarte interesant.

  Uşa se închise în urma sa. Fox îşi mai turnă o ceaşcă cu ceai.

  — Credeţi că o s-o facă, domnul general?

  — Da, da, răspunse acesta. Gabrielle a noastră e înnebunită să joace teatrul pe care îl reprezintă viaţa. Ce ştii despre trecutul ei, Harry?

  — Păi.,. Tony şi ea au fost căsătoriţi vreo… Cinci ani, parcă.

  — Aşa este. Tatăl ei este francez, dar mama englezoaică. A urmat la Paris facultatea de ştiinţe politice şi economice. Apoi a mai făcut încă un an la Oxford. După ce l-a întâlnit pe Villiers la balul din mai al universităţii din Cambridge, s-au căsătorit. Mai bine nu s-ar fi dus la balul ăla. Mai ales că era organizat de Cambridge, adăugă el eu un oarecare dispreţ. De câte ori a lucrat pentru noi, Harry?

  — Păi, o dată împreună cu mine, domnule general. Şi de patru ori, în acţiuni coordonate de dumneavoastră.

  — Mda, aşa este. Un talent înnăscut pentru limbi… Dar câtuşi de puţin eficienteă în situaţii dure pe plan psihic sau moral. Gabrielle a noastră nu are o conştiinţă prea elastică. Şi familia ei?

  — Tată ei este la Marsilia. Mama şi tatăl ei vitreg locuiesc în insula Wight. Mai are şi un frate vitreg Richard de douăzeci şi doi de ani, pilot de elicopter în Royal Navy.

  Ferguson îşi aprinse o ţigară şi se aşeză la birou.

  — Harry, am întâlnit în viaţa mea femei foarte frumoase şi de o distincţie cu totul remarcabilă. Şi tu la tel, poate. Dar Gabrielle este o fiinţă cu totul aparte. Unei femei ca ea nu-i poate conveni decât un bărbat cu totul şi cu totul special.

  — Domnule general, cred că ne cam lipseşte acesta aşa ceva, răspunse Fox zâmbind.

  — Cam aşa se întâmplă întotdeauna, Harry. Chiar foarte des. Acum hai să ne aruncăm niţel ochii peste corespondenţa sosită de la Ministerul Afacerilor Externe.

  Şi îşi puse pe nas ochelarii cu lentilele în formă de semilună.

  III.

  Decorul sălii de bal a ambasadei Argentinei era splendid; lustrele de cristal răspândeau o lumină care se reflecta în imensele oglinzi de pe pereţi, femei de o frumuseţe răpitoare în toalete de vis; bărbaţi în uniforme impunătoare; ici-colo, câte un înalt prelat al bisericii, îmbrăcat în roşu sau violet. Impresia generală era uşor desuetă, ca şi cum oglinzile ar fi reflectat imaginile palide ale unui trecut îndepărtat. În timp ce aceia care dansau se învârteau fără încetare în ritmul unei muzici în surdină.

  Orchestra formată din trei muzicanţi era instalată pe un podium, sub un baldachin, într-un colţ al sălii. Melodiile interpretate de orchestră erau exact genul de muzică preferat al lui Raul Montera. Numai muzică retro, de succes Cole Porter, Rodgers and Hart, Irying Berlin. Cu toate acestea, Raul Montera se plictisea. Se despărţi de micul grup din preajma ambasadorului, luă un pahar cu Perrier de pe tava unui chelner şi se sprijini alene de una. Din coloanele sălii. Îşi aprinse o ţigară şi începu să fumeze.

  Raul Montera avea o figură smeadă; ochii săi, de un albastru strălucitor, erau în permanentă mişcare, contrastând vădit cu calmul aparent al fiinţei sale. Uniforma elegantă pe care o purta îi venea perfect, iar medaliile de pe pieptul stâng al hainei produceau o impresie puternică. Se simţeau în el o energie, o agitaţie permanentă, un fel de neastâmpăr; ca şi cum manifestarea la care asista i se părea insipidă şi căuta o activitate mai plină de acţiune.

  Vocea majordomului de la intrare abia dacă reuşi să răzbată peste muzica şi rumoarea din sală:

  — Domnişoară Gabrielle Legrand…

  Montera ridică maşinal ochii şi o văzu în pragul uşii de la intrare, şi-n timp ce imaginea ei se reflecta în oglinda din faţă.

  Preţ de o clipii, rămase cu răsuflarea tăiată, şi nemişcat ca o stană de piatră. Apoi se întoarse încet, pentru a urmări din priviri pe cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse în viaţa lui.

  Părul Gabriellei, fără a mai fi menţinut de nici o bentiţă, cum fusese în dimineaţa aceleiaşi zile în biroul lui Ferguson, constituia unul dintre atributele ei de succes, foarte blond, avea linia modernă lansată de moda franceză, scurt pe frunte, umflat în părţi şi lung pe spate. Coafura respectivă, numită „tunsoare sălbatică” îi încadra chipul de o frumuseţe provocatoare.

  Avea nişte ochi de un verde intens. Pomeţii înalţi ai obrajilor îi dădea un aer scandinav. Gura mare era bine conturată. Era îmbrăcată într-o rochie de seară de Ia casa de mode Yves Saint-Laureht, din lame argintiii, împodobită cu perle. Tivul neregulat al rochiei îi cădea deasupra genunchilor. Mergea într-un echilibru perfect pe pantofii cu tocuri înalte, de aceiaşi culoare argintie ca şi rochia. Înainta cu o uşoară aroganţă, părând a spune celor din calea sa „Mă acceptaţi sau nu, pentru mine tot una este. Raul Montera nu mai văzuse niciodată o asemenea femeie care părea capabilă să înfrunte lumea întreagă dacă ar fi fost nevoie.

  Gabrielle îl remarcă şi ea aproape imediat şi parcă ascultând de o comandă interioară ciudată şi în acelaşi timp iraţională, se întoarse din mers, de parcă ar fi căutat pe cineva.

  Un căpitan tinerel din armata argentiniană o abordă imediat. Era evident că tânărul băuse prea mult. Montera observă câteva clipe scena, apoi înaintă către cei doi.

  — Ah, dragă, va' să zică aici erai, spuse el într-o franceză desăvârşită, Te-am căutat peste tot!

  Gabrielle avea reflexe bune. Se întoarse încet, în aplecă spre el şi-l sărută pe obraz.

  — Începusem să mă întreb dacă nu cumva am greşit ziua.

  — Am onoarea să vă salut, domnule colonel, bâigui căpitanul, după care bătu în retragere, extrem de încurcat.

  Montera îi adresă Gabriellei o privire complice şi amândoi izbucniră în râs aproape în acelaşi timp.

  Îi luă mânaşi i-o strânse uşor.

  — Bănuiesc că nu este pentru prima oară când ţi se întâmplă aşa ceva?

  — Aşa este, de când aveam paisprezece ani…

  O umbră îi întunecă ochii verzi.

  — Asta înseamnă că nu te-a prea impresionat faptul că sunt bărbat? O întrebă el.

  — Adică, vrei să ştii dacă îmi plac bărbaţii? Ei bine, răspunsul este nu, nu prea. Bineînţeles, vorbesc despre bărbaţi în general… Adăugă ea zâmbind.

  Montera privi mâna pe care încă i-o ţinea în a sa.

  — Asta este foarte bine.

  — Ce vrei să spui? Se miră ea.

  — Că nu ai nici un inel.

  Îşi îndreptă corpul şi pocni din călcâie

  — Colonelul Raul Carlos Montera, la ordinele dumneavoastră. Consider o favoare şi o bucurie faptul că îmi acordaţi nu numai acest dans, ci şi toate celelalte care vor urma!

  Şi o conduse spre ringul de dans, în timp ce orchestra începu să atace, pe un ritm de foxtrot lent, acordurile din Ouf Iove is here to stay.

  — Dragostea noastră este aici pentru a rămâne” traduse el, cuvânt eu cuvânt. Se potriveşte de minune.

  Şi o trase uşor spre el. Gabrielle nu i se putea împotrivi. Montera dansa bine, susţinândui cu eleganţă mijlocul.

  Îi puse un deget pe cicatricea de pe obraz.

  — Cum ţi s-a întâmplat?

  — Bombe, îi răspunse el. Într-o luptă aeriana.

  Gabrielle începuse să-şi intre în pielea personajului.

  — Când sa întâmplat una ca asta? Din câte ştiu eu, de când m-am născut, Argentina nu s-a aflat în nici un fel de război.

  — Războiul altora, răspunse el. Acum o mie de ani. Este o poveste mult prea lungă.

  Gabrielle îi mângâie cicatricea. Montera îşi drese glasul; apoi rosti în spaniolă, printre dinţi:

  — Am auzit vorbindu-se despre dragoste la prima vedere, dar mi s-a părut o prostie.

  — Şi de ce? Răspunse gingaş Gabrielle, în aceeaşi limbă. Oare nu despre aşa ceva vorbesc poeţii de secole întregi, afirmând că este singura dragoste care merită a fi trăită?

  — Va să zică, şi spaniola? Oare ce surprize îmi vei mai rezerva?

  — Bineînţeles şi engleza, îi răspunse ea. Şi germana. Numai rusa nu prea este grozavă. Însă mă descurc cu ea.

  — Extraordinar!

  — Adică, vrei să spui, extraordinar pentru o blondă frumoasă şi bine făcută?

  Montera remarcă amărăciunea din glasul ei şi-şi dădu capul uşor pe spate pentru ai examina figura. Din el emana o tandreţe sinceră şi un soi de autoritate.

  — Dacă ţi sa părut că team jignit cumva, te rog să mă ierţi. Nici prin gând nu mi-a trecut. Însă o să învăţ să-mi corectez manierele. Trebuie doar să-mi laşi timp.

  Muzica se opri. Raul o trase deoparte, la adăpost de mulţimea dansatorilor.

  — Vrei şampanie? O întrebă el. Eşti franţuzoaică, aşa că asta trebuie să fie băutura ta preferată.

  — Bineînţeles! Răspunse ea râzând.

  Raul făcu semn unui chelner, luă o cupă de pe un platou şi i-o întinse.

  — Este Dom Perignon, cea mai bună şampanie. Noi, argentinienii, încercăm să ne facem prieteni şi să ne influenţăm invitaţii din seara asta.

  — Precis că o să ai nevoie de aşa ceva.

  Figura lui Montera se întunecă.

  — Nu înţeleg ce ai vrut să spui.

  — Păi, am văzut la televizor în seara asta un comentariu. Nişte întrebări adresate parlamentarilor englezi cu privire la insulele Falkland. Se pare că marina voastră, a început nişte manevre în acea zonă.

  — În primul rând, nu Falkland. Pentru noi sunt insulele Malvine. O veche dispută, spuse el, dând din umeri, care nu merită să fie redeschisă. Politicienii se ocupă de aşa ceva. După părerea mea, englezii o să ajungă la o înţelegere cu noi într-una din zilele astea. Sau într-un viitor foarte apropiat.

  Gabrielle renunţă să mai discute, îi trecu o mână pe sub braţ şi-l conduse până în dreptul unei uşi deschise, către terasă, înainte de a ieşi. Montera întinse mâna şi apucă de pe o tavă o altă cupă de şampanie pe care i-o întinse Gabrieliei.

  — Tu nu bei? Se interesă ea.

  — În general nu prea beau şi în nici un caz şampanie. Nu-mi prieşte. Ce săi faci, îmbătrânesc, asta e!

  — Mă faci să râd. Câţi ani ai?

  — Patruzeci şi cinci. Dar tu?

  — Douăzeci şi şapte.

  — Doamne Sfinte, ce n-aş da să fiu din nou aşa de tânăr!

  — Vârsta este o stare a spiritului, îi răspunse ea. Hermann Hesse a scris undeva că în realitate, tinereţea sau bătrâneţea există doar la oamenii obişnuiţi. Oamenii excepţionali sunt când tineri, când bătrâni, tot aşa cum sunt când fericiţi, când trişti.

  — Mda, câtă înţelepciune, admise el. De unde o ştii?

  — Am urmat cursuri la Sorbona şi la Oxford, răspunse ea. La St. Hugh, o instituţie rezervată numai fetelor. Fără nici un bărbat, slavă Domnului. Acum sunt ziaristă. Lucrez în special pentru reviste.

  În spatele lor, orchestra începu să cânte A foggy day în London Town.

  — Eram străin în oraşul tău” începu să fredoneze Montera în engleză.

  — Ba nu, răspunse ea, oraşul meu este Parisul. Însă Fred Astaire a avut dreptate când a cântat melodia asta în film. Fiecare ar trebui se plimbe măcar o dată pe malurile Tamisei, de preferat după miezul nopţii.

  Montera zâmbi tandru şi-i luă mâinile:

  — Este o idee excelentă, însă mai întâi o să mergem să cinăm. Ai aerul unei persoană cu poftă de mâncare. Pentru început încă puţină şampanie, după care… Cine ştie?

  *

  Ploua des iar ceaţa era lipicioasă. Impermeabilul de care îi făcuse rost se şi muiase de apă, ca şi eşarfa cu care îşi legase părul. Montera îşi pusese peste uniformă un impermeabil ofiţeresc, iar pe cap, o caschetă. Străbătură mai mulţi kilometri sub ploaia care nu contenea, urmăriţi discret de maşina oficială, a colonelului, al cărui şofer era cât se poate de, răbdător. Gabrielle era încălţată cu nişte pantofi fără toc, pe care Montera îi împrumutase pentru ea de la cineva din personalul ambasadei.

  Birdeage Walk, Buckingham Palace; St. James Park… Niciodată Montera nu se simţise atât de bine în compania cuiva.

  — Eşti sigură că vrei să ne mai plimbăm? O întrebă el când ajunseră în apropiere de Westminster Bridge.

  — Da, încă puţin. Ţi-am promis ceva special, ai uitat?

  — Aşa este, uitasem…

  Gabrielle o luă spre Embankment şi se opri în dreptul podului.

  — Am ajuns. Ăsta este cel mai romantic loc din Londra. Pe vremuri, Fred Astaire m-ar fi luat de mână şi ar fi început să cânte, în timp ce ne-am fi continuat plimbarea, urmaţi de o maşină dea lungul trotuarului:

  — Da, dar de atunci, traficul a mai evoluat. Uită-te şi tu, sunt o grămadă de maşini parcate de-a lungul trotuarului…

  Deasupra lor răsună prima bătaie a Big-Ben-ul, care anunţa miezul nopţii.

  — Este ora magică, spuse Gabrielle. Ţi-a plăcut plimbarea asta?

  Montera îşi aprinse o ţigare şi se sprijini de parapet.

  — Mult de tot. Îmi place mult Londra. Este un oraş minunat.

  — Dar englezii nu-ţi plac tot atât de mult, aşa-i?

  Montera fu din nou uimit de intuiţia extraordinară a Gabrieliei. Dădu din umeri;

  — Englezii sunt nişte creaturi perfecte. Am urmat nişte cursuri de specializare la Cranwell, cu Forţele Aeriene Regale, şi mi-au dat impresia că sunt cei mai buni. Necazul pentru ei este că-i consideră pe sud-americani drept nişte dagos. Şi atunci, dacă acel dago este ţin pilot un; asta se datorează numai şi numai faptului că a avut parte de instructori buni.

  — Aşa ceva este o ruşine! Exclamă ea în culmea mâniei. Nu le datorezi nimic. Eşti un pilot deosebit. Cel mai bun.

  — Nu zău? Spuse el, pe un ton curios. Dar de unde ştii tu?

  Brusc, ploaia se înteţi. Montera se întoarse şi fluieră spre maşina sa.

  — Cred că ar fi mai bine să te duc acasă.

  — Da, acceptă ea. Cred că ar fi mai bine.

  Îl luă de mână şi porniră amândoi în goană spre maşină.

  *

  Pissarro-ul de pe peretele salonului din apartamentul din Kensington Palace Gardens era cu adevărat magnific. Montera, cu un pahar cu coniac în mână, stătea, în faţa lui şi îl etamina cu atenţie.

  Gabrielle ieşi din dormitor, periindu-şi părul. Era îmbrăcată într-un halat de casă vechi, care cu siguranţă aparţinuse unui bărbat, fiindu-i mai mare cu câteva numere.

  — Tatăl meu este putred de bogat, îi explică ea. Face tot felul de afaceri în electronică şi în industria de armament. Îşi are sediul la Marsilia şi mă răsfaţă de când mă ştiu.

  Montera privi halatul şi spuse pe un aer întunecat:

  — Aş îndrăzni prea mult dacă aş spera că o femeie ca tine, care a împlinit douăzeci şi şapte de ani, nu are sau nu a avut complicaţii sentimentale. Eşti măritată, nu-i aşa? Sau mă înşel cumva?

  — Sunt divorţată, răspunse ea.

  — Da, mi-am dat seama.

  — Şi tu?

  — Soţia mea a murit acum patru ani. Leucemie. Întotdeauna am fost o fiinţă greu de mulţumit, aşa că mama mea sa ocupat de toate. Asta îi era firea. Soţia mea a fost fata unui prieten de familie.

  — Înţeleg că a fost o partidă convenabilă pentru familia Montera?

  — Exact cum, spui. Am o fată de zece ani, care se numeşte Linda, şi care se simte foarte bine la bunica ei. Eu nu prea sunt un părinte bun. Sunt cam năbădăios.

  — După cum te porţi, nu s-ar zice.

  Zicând acestea, Gabrielle se apropie de el. Montera o luă în braţe, şi-i atinse obrazul cu buzele.

  — Te iubesc. Nu mă întreba de ce, Dar este adevărul adevărat. Nu am cunoscut de când sunt o femeie ca tine.

  Buzele li se împreunară şi preţ de câteva clipe, rămaseră nemişcaţi. Apoi, Gabrielle îl îndepărtă uşor. În privire i se ghicea umbra unei temeri.

  — Raul, te rog, nu. Nu acum.

  Montera îi luă mâinile cu tandreţe şi se înclină înţelegător.

  — Fii liniştită. Te înţeleg. Zău că te înţeleg, te rog să mă crezi. Pot să-ţi telefonez mâine dimineaţă?

  — Chiar te rog.

  Montera îi lăsă mâinile, îşi luă impermeabilul, se îndreptă spre uşă şi o deschise. Din prag, se întoarse şi zâmbi. Un zâmbet ambiguu, dar atât de fermecător, încât Gabrielle traversă încăperea în goană şi se opri în faţa lui, punându-i mâinile pe umeri.

  — Raul, eşti atât de drăguţ cu mine. Nu sunt obişnuită ca bărbaţii să se poarte aşa cu mine. Dă-mi un răgaz…

  — Cât vei crede tu de cuviinţă…

  Şi înainte de a ieşi, îi spuse:

  — Să ştii că tu eşti cea care îmi impune un asemenea respect. Chestia asta mă surprinde chiar şi pe mine.

  Uşa se închise încet în urma lui. Gabrielle se sprijini de uşă, pradă unei fericiri intense, cum nu mai simţise până atunci.

  *

  Ajuns afară, Montera se urcă în maşina ambasadei. Şoferul porni imediat. Peste câteva clipe, Tony Villiers ieşi din întuneric îşi aprinse o ţigară, se uită după maşina care se îndepărta şi apoi îşi ridică privirea către ferestrele apartamentului. Luminile se stinseră. Mai rămase nemişcat câteva clipe, după care o luă din loc.

  *

  Generalul Charles Ferguson stătea în pat, în mijlocul câtorva perne, încercând să facă ordine în grămada de hârtii care îl înconjura. Telefonul roşu începu să sune. Linia la care era cuplat telefonul îi făcea legătura directă cu Direcţia generala a Serviciilor de Securitate, din clădirea imensă de cărămida roşie şi albă vecină hotelului Hilton, din centrul Londrei.

  — Ferguson la aparat.

  — Domnule general, am recepţionat un mesaj codificat de la Washington, de la C. I. A., îl anunţă Harry Fox. Se pare că cei de acolo au toate motivele să creadă că argentinienii vor ataca arhipelagul Falkland peste câteva zile.

  — Zău? Şi cei de la Ministerul de Externe ce părere au?

  — Sunt convinşi că este vorba despre o cacialma.

  — Nu mai spune! Chiar aşa? De la Gabrielle avem vreo veste?

  — Încă nu.

  — Harry, nu uita un lucru. Raul Montera este unul dintre puţinii piloţi ai aviaţiei argentiniene care are experienţa luptelor. Dacă argentinienii chiar intenţionează să atace peste câteva zile, nu crezi că l-ar fi chemat acasă?

  — Domnule general, lăsându-l la Londra, ar fi mai eficient pentru ei. Ar înşela toate aparenţele.

  — Mda, ai dreptate. În orice caz, o să ne vedem mâine dimineaţă. Dacă până, atunci nu vom avea nici o veste de la Gabrielle, o să-i telefonez.

  Ferguson închise telefonul, luă un dosar şi începu să-l citească.

  IV.

  A doua zi dimineaţa, Gabrielle îi deschise lui Montera, ieşind direct din baie. Purta acelaşi halat vechi. Argentinianul era împăcat în blue-jens şi într-o scurta veche de piele neagră. O sunase însă de Ia ora opt, neputându-şi stăpâni nerăbdarea.

  — Mi-ai spus să vin îmbrăcat nepretenţios, îi spuse el, parca scuzându-se.

  Gabrielle îl sărută pe obraz şi-i atinse crucea de aur, cei atârna la gât, prinsă de un lanţ.

  — Eşti perfect, aşa curm eşti.

  — Îi vorbise în franceza, Montera îi replică în aceiaşi limbă:

  — Perfect? Pare ăsta este un cuvânt care se poate spune bărbaţilor?

  — Ba, perfect, insistă ea. Dacă eu spun perfect, atunci aşa este. Am de gând să ieşim. O să traversăm parcul Kensington şi o să ajungem la magazinul Harrods. Vreay să fac nişte cumpărături.

  — Perfect.

  În timp ce Gabrielle se îmbrăca, Montera îşi aprinse d ţigară şi începu să citească ziarul pe care îl cumpărase. Articolul de fond se referea la şedinţa din ajun a Parlamentului, cu întrebările adresate primului ministru referitoare la insulele Malvine! Citi Absorbit articolul şi nu-şi ridică ochii din ziar decât în clipa în care Gabrielle reveni în încăpere.

  Spectacolul pe care îl oferea Gabrielle era demn de toată admiraţia: un tricou galben; care îi reliefa din plin sânii, o fustă albă mulată pe corp, care se oprea la jumătatea coapselor şi cizme de cowboy, cu tocuri înalte. Pe creştetul capului îşi pusese ochelarii de soare.

  — Mergem?

  — Sigur că da.

  Se ridica şi deschise uşa, cu zâmbetul pe buze.

  — Eşti o femeie plină de surprize. Ţi s-a mai spus până acum?

  — Oho, şi încă de câte ori! Răspunse Gabrielle amuzată trecând prin faţa lui.

  *

  Mulţimea din parcul Kensington Gardens era de toate naţionalităţile: printre englezi se amestecau până şi arabi şi asiatici. Printre cei întinşi pe iarbă, copiii băteau mingea. Priviri admirative din tocate părţile se îndrepta asupra Gabrieliei.

  Aceasta îl luă de braţ pe Montera.

  — Spune-mi, de ce eşti pilot?

  — Aşa, pur şi simplu, îi răspunse el.

  — Probabil că ai o avere foarte mare, doar se ştie că aviaţia argentiniană este refugiul aristocraţiei. Ai putea să faci orice altceva.

  — S-ar putea să existe o explicaţie, spuse Montera. Când eram mic, unchiul meu Juan, fratele mamei, era nu bogat, ci neînchipuit de bogat: Locuia în Mexic, şi strămoşii săi făcuseră parte dintr-una din cele mai vechi familii mexicane. De tânăr, nu avea decât o singură pasiune.

  — Femeile, n-ui aşa?

  — Nici vorbă. Să ştii că nu glumesc. Nu femeile, ci taurii. Aşa că a devenit torero, adică un matador profesionist. O ruşine pentru familie pentru că în general, acei torero erau nişte ţigani sau nişte, sărăntoci.

  — Şi ce sa întâmplat?

  M-am nimerit odată lângă el, în timp ce-şi punea costumul pentru o corida specială în Piaza Monumental din Mexic. I-am numărat cicatricile pe care i le făcuseră coarnele taurilor pe corp. Fusese rănit de nouă ori. L-am spus: „Unchiule, zău că nu te înţeleg. Ai tot ce-ţi poate pofti inima: şi titluri, şi bani şi putere. Atunci, de ce naiba mai intri în arena aia? Poţi muri în fiecare clipă. De ce faci asta?”

  — Şi ce ţi-a răspuns?

  — Mi-a spus: „Pentru că ăsta sunt eu. Nimic altceva nu mă interesează. Aşa sunt şi eu. Pentru mine, zborul reprezintă acelaşi lucru.

  Gabrielle, îi mângâie cicatrice.

  — Chiar dacă acest lucru te poate omorî?

  — Ei, pe vremuri eram şi eu mai tânăr. Mai prost. Credeam în marile idealuri. În dreptate. În libertate. Nişte aiureli! Acum am mai îmbătrânit. M-am mai uzat.

  — Bine, o să vedem, dacă este chiar aşa cum spui.

  — Ce mi-ai spus tu acum, sună a promisiune.

  — Nu te mai gândi la asta, şi spune-mi ce s-a întâmplat cu unchiul tău.

  — Până la urma, o pereche de coarne la dat gata.

  Gabrielle fu scuturată de un fior.

  — Nu-mi place un asemenea sfârşit.

  Şi îl strânse mai tare de braţ, ca pentru a fi în siguranţă.

  Ieşiră din parc şi se îndreptară spre Kensington Road.

  — Gabrielle, spuse Montera, să ştii că m-am tot abţinut să ţi-o spun până acum, dar, îmbrăcată aşa cum eşti, semeni cu una de-alea care fac trotuarul. Bănuiesc că asta ţi-a şi fost intenţia, nu?

  — Măgarule! Îi răspunse ea şi se agăţă şi mai puternic de braţul lui.

  — Am şi eu dreptul sa aflu motivul pe care lai avut îmbrăcându-te aşa?

  Gabrielle dădu din umeri.

  — Este chiar atât de important? De fapt habar n-am. Uneori este nostim să te distrezi, nu crezi?

  Montera se opri şi o întoarse spre el, fără ai lăsa braţul.

  — Eşti cea mai frumoasă fiinţă pe care am văzut-o în viaţa mea. Chiar şi în ţinuta asta îngrozitoare…

  — Eşti foarte amabil că mi-o spui.

  — Dar nu mă crezi, aşa-i?

  Şi o sărută tandru pe gură.

  — Oh, frumoasa mea cocotă! Nu vezi cât te iubesc? În chestia asta, nu am de ales. Este parcă un ordin care-mi comandă din adâncul sufletului meu.

  Ochii Gabrieliei se umeziră.

  — Doamne! Strigă ea, furioasă. Urăsc bărbaţii, iar tu eşti atât de bun cu mine. N-am întâlnit niciodată un bărbat ca tine.

  Montera făcu semn unui taxi care tocmai trecea pe lângă ei. După ce maşina se opri la marginea trotuarului, Gabrielle îl întrebă:

  — Cei cu taxiul ăsta? Unde vrei să mergem?

  — Ne întoarcem acasă la tine. Kensington Palace Gardens, o adresă minunată. Foarte aproape de ambasada sovietică.

  *

  Lungit pe pat, cu o mână în jurul corpului Gabrieliei, Montera privea perdelele albe care fluturau uşor sub bătaia brizei ce pătrundea prin fereastra întredeschisă. De ani de zile nu se mai simţise atât de fericit şi atât de împăcat cu sine.

  Gabrielle se aplecă spre casetofonul de pe măsuţa de la capătul patului şi vocea neasemuită a Ellei Fitzgerald umplu încăperea: Our Iove is here to stay.

  — Pentru tine, spuse ea.

  — Îţi mulţumesc…

  Şi alene o sărută pe frunte. Gabrielle scoase un geamăt uşor de fericire şi se lipi mai mult de corpul său, oftând.

  — A fost nemaipomenit. Ceai spune s-o luăm de la capăt?

  — Dă-mi şi mie răgazul să-mi trag sufletul, ce Dumnezeu!

  Gabrielle zâmbi şi-i puse mâna pe piept.

  — Bătrânul de tine! Ia auziţi-l! Dă-te mai încolo, vreau să mă uit la tine.

  Montera îşi depărtă capul de al Gabrieliei. Ochii ei mari şi verzi îl fixau cu insistenţă, de parcă ar, fi vrut să-şi întipărească chipul în memorie.

  — Ia povesteşte-mi cum a fost cu cicatricea asta…

  El dădu din umeri.

  — Zburam de la Fernando Po la Port Harcourt, în Biafra. Asta se întâmpla în timpul războiului civil din Nigeria. În general, zburam noaptea. Mai ales când pilotam avioane de tip Dakota. Biafrezii aveau nevoie de medicamente pentru primul ajutor.

  Ochii săi păreau că retrăiesc un trecutt dureros.

  — Ploua. Era potop, nu alta! Se declanşase o furtună specifică zonelor ecuatoriale. Un avion de vânătoare rusesc ajunsese în spatele meu. Mai târziu, am aflat ca era pilotat de un egiptean. Şi dintr-o dată, sa pornit să tragă. Peste câteva secunde, toţi cei trei membri ai echipajului meu nu mai eraţi în viaţă, Iar eu m-am ales cu asta.

  Îşi puse degetul pe cicatrice.

  — Şi ceai făcut?

  — Am coborât până la trei sute de metri. În clipa în care Migul a ajuns deasupra mea, am scos flapsurile. E ca şi cum aş fi frânat brusc, în plin zbor. Era cât pe ce sa mă prăbuşesc, datorită pierderii de viteză.

  — Şi cu Migul ce sa întâmplat?

  — N-a mai putut face nici o manevră. M-a depăşit ca un fulger şi s-a prăbuşit în junglă.

  — Mda, ai avut prezenţă de spirit.

  Şi-şi trecu uşor degetul peste buzele lui…

  — Gabrielle, să ştii că sunt cât se poate de sincer cu tine, dacă poţi crede un asemenea lucru. Niciodată n-am simţit faţă de vreo femeie ceea ce simt faţă de tine. Vreau să-ţi dau tot ce am mai bun în mine.

  — Te cred. Nu te mai agita atât. Dormi. Avem toată ziua în faţa noastră.

  — Ba nu, te înşeli. Avem toată viaţă. Întotdeauna mi-au plăcut marile oraşe noaptea, adăugă fel zâmbind. Am senzaţia că voi fi martorul unor evenimente a căror producere este iminentă. În tinereţea mea, am umblat de multe ori noaptea prin Paris, Londra, Buenos Aires, şi de fiecare dată am simţit un fel de magie, ceva revigorant în aerul nopţii. O senzaţie că la următorul colţ de stradă te aşteaptă ceva minunat.

  — Ce încerci să-mi spui de fapt? Îl întrebă ea.

  — Am patruzeci şi cinci de ani, în iulie, fac patruzeci şi şase. Ţi-a trebuit ceva timp ca să apari. Dar, slavă Domnului, până la urma ai apărut Nu te-am întrebat. În ce zodie eşti.

  — În Capricorn.

  Şi după ce-i răspunse îl luă în braţe şi-I sărută pe frunte.

  — Capricorn şi Leu, murmură el, o combinaţie groaznică. Nici o speranţă.

  — Oare chiar aşa să fie?

  Şi-l sărută din nou. În clipa următoare, Montera adormi.

  *

  Sprijinită de fereastră, cu privirea pierdută în parcul ce se întindea în faţa ochilor ei, Gabrielle se gândea la Montera. Telefonul sună în salon. Alergă şi răspunse.

  — Aha, va să zică, eşti acasă, făcu Ferguson. Ceva de semnalat?

  — Nimic.

  — Acum, este împreună cu tine?

  Gabrielle respiră adânc.

  — Da. Este în dormitor. Doarme.

  — Situaţia se înrăutăţeşte. Informaţiile pe care le avem indică faptul se pregăteşte invazia. Eşti sigură că o să rămână la Londra?

  — Da. Absolut sigură.

  — Perfect. Rămânem în legătură.

  Gabrielle închise. Brusc, simţi faţă de Ferguson o ură pe care nu o mai simţise până atunci faţă de nimeni. Din dormitor, se auzi un strigăt. Raul îi strigase numele. Alergă spre el.

  *

  Visul fusese parcă mai aievea decât ceea ce trăise cu adevărat. Avionul era mai mult decât distrus: găuri enorme se căscau în el şi bucăţi din fuzelaj zburau prin aer. Simţea mirosul fumului şi al uleiului încins, Panica îi spori forţele în timp ce se chinuia să spargă acoperişul de plastic al carlingii.

  „Doamne, nu mă lăsa să ard” se gândi el.

  În cele din urmă, acoperişul cedă.

  Degetele, mânjite de propriul său sânge, bâjbâiau după maneta sistemului de ejectare. Dintr-o dată, o umbră îi trecu pe deasupra capului. Distinse şi o bătaie de aripi, apoi ridică ochii; un vultur uriaş, cu ghearele desfăcute, se năpustea asupra lui. Urlă de groază. Se trezi imediat, şi descoperi că se afla în braţele Gabrieliei.

  *

  Stăteau faţă în faţă: în uriaşa cadă de baie, cu câte o ceaşcă de porţelan în mâini, plină cu ceai, Montera îşi aprinsese o ţigară.

  — Ceaiul ăsta este nemaipomenit, spuse el.

  — E mult mai bun pentru sănătate decât cafeaua, întări Gabrielle.

  — Bine, de acum înainte, am terminat-o cu cafeaua.

  — Va' să zică, un vultur se năpustise asupra ta… Atunci, înseamnă că nu aveai de ales şi că trebuia să faci un singur lucru.

  — Şi care, mă rog frumos?

  — Păi chiar tu mi-ai explicat: să scoţi flapsurile. Vulturul ar fi plonjat în junglă.

  — Eşti nemaipomenită, zău aşa! Ai fi fost un pilot de vânătoare clasa-ntâi.

  Se ridică din baie şi luă un prosop.

  — Şi acum, ce vrei să facem?

  — Mi-ar plăcea să revăd „Cats”.

  — Păi… E imposibil să găseşti vreun bilet, spuse el, în timp ce începuse să se îmbrace.

  — Treaba ta, descurcă-te. Ce zici, eşti în stare?

  — Bine, o să încerc. Dar mai întâi, mergem să mâncăm ceva.

  — La Daphne. Astăzi mă simt ca o adevărată franţuzoaică. Şi să ceri să ni se dea o masă într-un colţ.

  — La ordinele dumneavoastră, senyorita.

  În timp ce-şi punea scurta de piele îi căzu din ea portvizitul din care ieşi la iveală o fotografie de dimensiuni reduse. Gabrielle o ridică de jos şi o privi. Fotografia reprezenta o femeie aşezată într-un fotoliu de paie. Îmbrăcată elegant şi coafată fără nici un cusur, prezenta toate semnele unei veritabile aristocrate. Alături de ea se afla o fetiţă într-o rochiţă albă. Fetiţa, cu nişte ochi negri imenşi, părea prea înaltă pentru vârsta ei.

  — Este frumoasa, spuse Gabrielle. Îţi seamănă leit. Dar s-ar zice că mama ta este uneori o femeie dificilă.

  — Dona Elena Llorca jle Montera, dificilă uneori? Replică el râzând cu poftă, Nu uneori, ci în cea mai mare parte a timpului!

  — Hai, întinde-o! Îi spuse ea. Lasă-mă să mă îmbrac.

  Montera zâmbi, se îndreptă spre uşa. Băii, apoi se opri. Când se întoarse, zâmbetul îi dispăruse de pe figură. În scurta de aviator veche şi cu cămaşa neagră, descheiată la gât, părea a fi extrem de vulnerabil.

  — Zău că eşti perfect spuse Gabrielle.

  — Am rămas pe baricade o grămadă de vreme.

  — Bine, dar acum mă ai pe mine, îi răspunse ea maşinal fără să se gândească deloc.

  — Mda…

  Se aplecă, o sărută tandru, şi apoi îi dădu fotografia.

  — Dacă vrei, poţi s-o păstrezi…

  Uşa se închise în urma sa. Gabrielle privi tavanul, gândindu-se la Ferguson. Teribil iar mai fi plăcut să-l, vadă mort.

  *

  Ferguson se găsea împreună cu Fox în biroul său din Cavendish Square, analizând nişte dosare. Uşa se deschise şi în cadrul ei apăru Villiers, care-l dădu la o parte pe Kim fără nici un pic de menajament, nelăsându-i timpul necesar pentru al anunţa.

  — Dragă Tony, ai un aer foarte agitat, îi spuse Ferguson după ce Kim se retrase.

  — Ce dracu' se întâmplă între Gabrielle şi argentinianul ăla? Întrebă Villiers. I-am filat aseară, aşa că nu are nici un rost să negi. I-ai dat din nou vreo misiune, nu-i aşa?

  — Tony, problema asta nu te priveşte. Şi nici Gabrielle nu te mai priveşte.

  Villiers îşi aprinse o ţigară şi se îndreptă spre fereastră.

  — Bine de acord. Să zicem că admit aşa ceva. Dar oricum, am dreptul să fiu neliniştit, nu? În ultima ei misiune, în care aţi trimis-o, la Berlin, era cât pe ce să-şi sfârşească zilele înecată într-un canal.

  — Şi cei cu asta, s-a descurcat, nu? Îi răspunse Ferguson, calm. S-a descurcat, fiindcă ai apărut tu la momentul potrivit, ca de obicei. Afacerea asta cu Montera nu este decât o păcăleală. Ea trebuie doar să obţină de la el toate informaţiile referitoare la problema insulelor Falkland?

  — Şi cum, mă rog? Trăgându-l în patul ei?

  — Chestia asta nu te priveşte, Tony. Şi dacă îmi dai voie să-ţi spun; ai pe cap probleme mult mai importante decât asta.

  Harry Fox îi întinse lui Villiers o foaie de hârtie.

  — Tony, ţi s-a anulat permisia. Trebuie să te duci la Hereford imediat.

  În Hereford, la Bradbury Lines, se afla cartierul general al celui deal 22-lea regiment din Forţele Aeriene Speciale.

  — Dar de ce, pentru numele lui Dumnezeu? Întrebă exasperat Villiers?

  Ferguson oftă, şi-şi scoase ochelarii.

  — Răspunsul este foarte simplu; Tony, cred că o să fie nevoie să pleci la război, mult mai devreme decât ţi-ai fi închipuit.

  *

  În apartamentul său din apropierea lui Belgrave Square, Raul Montera stătea cu receptorul telefonului în mână, ţinându-l cu degetele crispate şi ascultându-l îngrozit pe ataşatul militar al ambasadei.

  — Raul, ai un avion pentru Paris, peste două ore. Este foarte, important să-l prinzi. Cursa Air France pentru Buenos Aires decolează în seara asta, la zece şi jumătate. Dragul meu, este nevoie de tine, acolo, acasă. Este absolută nevoie. O să-ţi trimit maşina.

  Insulele Malvine… Este foarte urgent… Totul devenise foarte clar. Numai că acum exista Gabrielle. Ce avea să se întâmple cu ei doi?

  „Este singura mea şansă de fericire în rahatul ăsta de viaţă, se gândi el, şi acum împuţita asta de soartă îşi bate joc de mine.”

  Îşi făcu bagajele în grabă, de fapt o geantă de voiaj şi un safe sport. Abia termină, că se şi auzi soneria de la uşă. În prag se afla şoferul care îl aşteptai

  — La aeroportul Heathrow, domnule colonel? Îl întrebă acesta, după ce Montera se aşeză pe scaunul din faţă al maşinii, lângă şofer.

  — Da, dar mai întâi o să trecem prin Kersington Palace Gardens, răspunse el. Şi bagă viteză! Nu avem nici a clipă de pierdut!

  *

  Gabrielle nici nu apucase să se schimbe. Când sună interfonul de la intrarea blocului, tocmai începuse să se demachieze, îmbrăcată în acelaşi; halat vechi.

  Ridică receptorul interfonului.

  — Sunt eu, Raul! Deschide! Repede!

  Gabrielle apăsă butonul interfonului şi apoi întredeschise uşa de la intrarea apartamentului, pradă unei presimţiri sumbre. Uşa liftului se auzi deschizându-se violent. Montera apăru, cu privirea agitată şi cu faţa descompusa.

  — Două minute, atât avem la dispoziţie. Trebuie să prind avionul pentru Paris. Am fost. Chemat la Buenos Aires.

  — Cum aşa? Strigă ea. De ce?

  — Nu are nici o importanţă de ce!

  O luă în braţe şi o sărută pătimaş, ca pentru ai transmite starea lui de agitaţie.

  — Trebuie să plec. Viaţa asta este un adevărat infern.

  Se întoarse, şi dispăru. Uşă ascensorului, se auzi din nou trântită cu brutalitate. Gabrielle rămase locului, mişcată, apoi alergă în dormitor şi începu să se îmbrace.

  *

  La aeroportul Heathrow, Montera tocmai se pregătea să treacă în sala de aşteptare, când îşi auzi numele strigat deosebit de tare. Întorcându-se, o zări pe Gabrielle, îmbrăcată într-un trening galben, cum alerga prin mulţime. Nici măcar nu avusese timp să se pieptene ca lumea, iar faţa îi era albă ca ceara.

  Gabrielle i se aruncă în braţe. Montera o îmbrăţişa câteva clipe, apoi se trase cu un pas înapoi.

  — Eşti minunată!

  — Minunată, pe naiba! Nici măcar nu am avut timp să mă pieptăn ca lumea! Nici nu m-am fardat, şi am pus pe mine primul lucru care a fost la îndemână.

  — Dacă eu te văd minunată, atunci înseamnă că aşa eşti, repetă el. Am apucat oare să-ţi spun că, datorită ţie, am descoperit ce înseamnă fericirea?

  — Raul, te iubesc. Te iubesc nespus.

  Montera zâmbi.

  — La noi se spune că „Dragostea este un cadou pe care trebuie să-l faci de patru ori. Îţi dai seama ce povară pe capul meu? Însă o povară minunată; trebuie să recunosc.

  În difuzoarele aeroportului i se auzi numele. Era invitat să se, prezinte la una dintre intrări.

  — Ai să-mi scrii? Îl întrebă Gabrielle.

  — O să încerc, dar s-ar putea să nu reuşesc. Chiar dacă n-am să-ţi dau o vreme nici un semn de viaţă, să nu te nelinişteşti. Înseamnă că am avut eu motivele mele. Însă îţi jur că o să mă întorc. Ăsta este singurul lucru care contează.

  Gabrielle îl însoţi până la intrare. Montera se mai întoarse încă o dată.

  — Hai să facem o înţelegere. De acum înainte, să nu ne mai despărţim. Să nu ne mai spunem niciodată la revedere. Acum să fie ultima oară. Prima şi ultima oară.

  După, care, se îndepărtă şi dispăru rapid. Gabrielle se întoarse, se sprijini de o coloană a sălii şi începu să plângă. După ce se mai linişti, se îndreptă spre o cabină telefonică şi-l sună pe Ferguson.

  — A plecat, spuse ea. Cu avionul de Paris. Şi de acolo se duce la Buenos Aires.

  — Aşa de rapid? Întrebă Ferguson, contrariat. Ţi-a dat vreo explicaţie?

  — Nu.

  — Gabrielle, am senzaţia că nu prea eşti în apele tale.

  Răspunsul pe care îl primi Ferguson fu cât se poate de scurt. Într-o franceză argotică, fusese invitat să se ducă într-un anumit loc. O expresie scurta şi sugestivă, după care Gabrielle închise fără vreun alt comentariu.

  *

  Abia deschise uşa apartamentului şi intră, că îl şi zări pe Villiers în salon.

  — Te rog să mă scuzi, spuse el, dar mi s-a anulat permisia şi trebuie să mă prezint urgent la Hereford. Am avut nevoie să-mi iau câteva lucruri.

  Se întoarse în dormitor şi continuă să-şi bage în geanta de voiaj de pe pat nişte articole de îmbrăcăminte. Gabrielle îl urmărea din priviri, fără sa scoată vreo vorbă. Mânia şi necazul care nu o părăsiseră se abătură asupra lui.

  — Probabil că mai trebuie să căsăpeşti pe cineva, nu-i aşa?

  — Habar n-am. S-ar putea să fie cum spui tu.

  — Cum ţi sa părut Belfastul de data asta?

  — Pur şi simplu lamentabil.

  — Vă cam asemănaţi.

  Villiers trase fermoarul genţii de voiaj şi răspunse calm:

  — Cuvintele pe care le-ai spus ni se potrivesc mai curând nouă.

  — Nu, Tony, nu-i aşa. Nu ştiu ce aş fi putut merita în viaţa asta, dar în nici un caz pe tine.

  — Dar ce ţi-am făcut eu? O întrebă Villiers. Ce grozăvie am făcut, ca să mă poţi detesta în halul ăsta? Fiindcă mă deteşti, nu-i aşa?

  — M-am măritat cu un necunoscut. Oh, este adevărat, în uniforma aia a ta, aveai un aer, magnific. După cam totul a început să se ducă de râpă. N-ai scăpat nici o nenorocită de ocazie care ţi s-a prezentat ca să nu te oferi voluntar şi să lupţi pentru bani. Borneo, Oman, Irlanda. Chiar şi în Vietnam! Mi s-ar usca gura cât aş putea vorbi despre tine şi despre faimoasele alea de trupe speciale în care te-ai înrolat, dacă nu mi-ar fi teamă de lege şi că aş dezvălui nişte secrete de stat!

  Villiers se întunecă la faţă.

  — Afirmaţia asta nu poate duce la nimic bun.

  — Tony, ştii ceva? Tu eşti potrivit pentru un singur lucru. Poţi face un singur lucru într-adevăr excelent. Să omori oameni. -

  Villiers întinse mâna şi-i arătă patul nefăcut, pernele care încă purtau urmele capului ei şi al lui Montera. Culese apoi de jos fusta albă şi tricoul galben care zăceau pe covor, în acelaşi loc unde le aruncase ea.

  — Gabrielle, am auzit vorbindu-se despre sentimentul datoriei împlinite, dar am impresia că tu ai mers prea departe cu conştiinţa ta profesională.

  Brusc, Gabrielle fu cuprinsă de deznădejde. Se aruncă pe pat şi începu să se tânguiască.

  — Tony, nici nu ştii cât de mult îl iubesc! N-am crezut că pot iubi atât! Şi a plecat! A plecat!

  Villiers îşi luă geanta de voiaj dar nu pleca, tulburat de disperarea din glasul ei. Nu, avea însă ce face. Ar fi vrut să-i spună ceva, dar nu avea ce. Se întoarse şi ieşi încetişor din cameră, lăsând-o singură cu durerea ei.

  *

  Ferguson se întinse, doborât de oboseală. Hârtii şi iar hârtii. Avea impresia că nu se vor mai termina niciodată. Se ridică, se duse la fereastră şi privi pe geam.

  Uşa se deschise şi Harry Fox intră ca o vijelie.

  — Am primit chiar acum un telex. Unităţi din flota argentiniană au părăsit spaţiul de manevre şi se îndreaptă spre Falkland.

  Şi-i întinsă foaia de hârtie lui Ferguson.

  — Ce părere aveţi de asta, domnule general?

  — Harry, am sperat să nu mai pronunţ vreodată cuvântul ăsta până la sfârşitul zilelor mele, dar să ştii că este război…

  V.

  Un vânt rece bătea deasupra Senei, proiectând ploaia peste ferestrele cafenelei deschise nonstop, din apropierea podului. Era un loc destul de dubios, frecventat în general de prostituate, dar pe o astfel de vreme, şi mai ales la orele cinci dimineaţa, cafeneaua era aproape, pustie.

  Barmanul, cu coatele sprijinite de tejghea, citea un ziar. Nikolai Belov, aşezat la o măsuţă din colţ îşi bea liniştit cafeaua. În afară de el nu mai era nici un client.

  Belov împlinise cincizeci de ani, dintre care doisprezece îi petrecuse la Paris, în calitate de ataşat cultural al ambasadei sovietice. Costumul său negru, de o croială englezească, şi pardesiul bleumarin îi veneau ca turnate, Eră un bărbat bine, cu părul grizonat, care îi dădea aerul unui actor distins, ascunzându-i adevărata identitate, cea de colonel K. G. B.

  Cafeaua fusese bună. Belov i se adresă barmanului:

  — Aş mai bea încă una. Dar cu coniac. Ce citeşti, au şi apărut ziarele?

  Barmanul dădu din cap în semn că da.

  — Au ieşit din tipografie acum vreo oră. Ştirile sunt proaste pentru englezi. Se strică treaba în Malvine.

  Belov bău o gură de coniac şi citi prima pagină a ziarului. Avioanele Skyhawk argentiniene continuau să bombardeze detaşamentul britanic din San Carlos şi din Falkland Sound.

  — După mine, toată şmecheria sunt rachetele alea Erocet, spuse barmanul. Mamă, ce arme! Şi sunt franceze, sută la sută. Tragi cu ele de la şaptezeci de kilometri, şi zboară la trei metri deasupra valurilor, cu o viteză aproape egală cu viteza sunetului. Am citit toate astea ieri într-un articol din Paris Match. Şi nu ratează niciodată ţinta.

  Ultima chestie nu prea era adevărată, însă Belov nu avea chef de discuţii în contradictoriu.

  — Ce mai, un triumf al tehnicii franceze! Aprobă Belov.

  Şi ridica paharul. Barmanul îi răspunse, dând din cap.

  Uşa se deschise şi, o dată cu o pală de vânt şi de ploaie, intră un bărbat. De statură mică, cu părul negru şi cu trăsături fine. O mustaţă îi împodobea figura. Impermeabilul îi era ud leoarcă, la fel şi umbrela pe care se căznea s-o închidă. Era Juan Garcia, primul secretar comercial al ambasadei argentiniene de la Paris. Însă în realitate, era şeful serviciului de informaţii al armatei.

  — Nikolai! Ce plăcere să te revăd!

  Juan Garcia vorbea o franceză excelentă. Îi întinse mâna lui Belov, manifestând o simpatie sinceră.

  — Şi mie îmi face plăcere să te revăd, răspunse Belov. Îţi recomand cafeneaua asta, care este pur şi simplu minunată. Iar coniacul îţi curăţa intestinele, aşa că nu-l evita.

  Îi făcu un semn din cap barmanului şi-şi aprinse o ţigară, în timp ce Garcia îşi scotea impermeabilul. Barmanul sosi cu cafeaua şi coniacul, apoi se reîntoarse în spatele tejghelei.

  — Mi-ai spus că este vorba despre ceva urgent, deschise Belov discuţia. Sper ca aşa să fie. Nu de alta, dar este o oră de-a dreptul îngrozitoare pentru o întâlnire!

  — Aşa şi este, răspunse argentinianul, este foarte urgent. De o importanţă capitală pentru, ţara mea! Ai apucat să citeşti vreun ziar din dimineaţa asta?

  — Sigur că da. S-ar spune că le faceţi zile fripte prietenilor, noştri englezi. Pierderile lor sunt tot mai mari.

  — Din păcate, există şi reversul medaliei, spuse Garcia. Până acum, jumătate din avioanele noastre de vânătoare şi bombardament de tip Skyhawk nu sau mai întors la bazele lor. Un procentaj de pierderi cumplit!

  — Cu alte cuvinte, în foarte scurt timp n-o să mai aveţi piloţi. Pe de altă parte, flota engleză este blocată în Falkland Sound şi în golful San Carlos, iar voi încă mai aveţi rachete Exoceti.

  — Tocmai aici este buba. Nu mai aven suficiente rachete, spuse Garcia. Două am folosit împotriva torpilorului Sheffield, dintre care una a ratat ţinta. Le-am mai folosit şi în alte atacuri, dar fără succes. Trebuie ceva timp ca militarii noştri să se obişnuiască cu folosirea unor astfel de arme. În prezent se estimează că problema este sub control. Am beneficiat şi de asistenţă tehnică necesară;

  — Specialişti francezi?

  — Da, cu toate că preşedintele Mitterand o să nege lucrul ăsta. Însă, poţi fi sigur că aşa s-a întâmplat: francezii ne-au ajutat cu instalarea lansatoarelor de rachete şi cu sistemele de ghidare prin radar. Bineînţeles că noi dispuneam şi de o escadrila de bombardiere Super-Etendard, indispensabile pentru reuşita operaţiunilor, însă se pare că radarurile lor sunt compatibile cu ale Exocetului, inutilizabile în cazul unor avioane Mirage, de exemplu.

  Belov îşi dădu seama că Garcia îi ascundea ceva, aşa că îi spuse:

  — Juan, spune-mi totul.

  Garcia mestecă gânditor cu linguriţa în ceaşca cu cafea. Părea foarte nervos.

  — Acum câteva zile, un comando englez, format din oameni din forţele speciale, a atacat baza noastră din Rio Gallegos. Au reuşit să ne distrugă şase bombardiere Super-Etendard la sol.

  Belov, care ştia toată povestea încă din ajun, în cele mai mici detalii, dădu din cap cu un aer dezolat.

  — Asta înseamnă că va afectat serios potenţialul militar.

  — Normal. Neam ascuns celelalte bombardiere Etendard în câteva baze secrete. Şi încă mai avem destule de făcut ca să ne terminăm treaba.

  — Ce fel de treabă?

  — Englezii au două portavioane: Hermes şi Invincible. Dacă am putea să le distrugem măcar unul, atunci efectul produs asupra protecţiei asigurate de aviaţia lor ar fi pur şi simplu spectaculos. Ar fi obligaţi sa facă apel la flotă.

  — Şi crezi că este posibil aşa ceva?

  — Experţii noştri afirmă că da. Este doar o chestiune de timp, dar indiscutabil, mai avem nevoie de rachete Exocet.

  Şi brusc, izbi cu pumnul în masă.

  — Aşa o fi! Însă, eu cred că francezii, ca urmare a presiunilor exercitate de Comunitatea Europeană, nici nu se gândesc să vă ajute, spuse rusul, cu vocea joasă.

  — Ai dreptate.

  — Însă, după mine, s-ar putea să vă ajute libienii!

  — Libienii… Doar îl ştii pe Gadafi. Numai gura este de el. Nu zic nu, s-ar putea să facă ceva, însă doar atunci când va fi prea târziu.

  Tăcerea care se lăsă între ei se prelungea. Belov îşi aprinse o ţigară americană.

  — Prietene, în cazul ăsta, spune-mi, ce aştepţi de la mine? Îl întrebă el în cele din, urma pe argentinian.

  — Guvernul tău ne-a ajutat deja. Cu discreţie, bineînţeles, Ne-a furnizat tot felul de informaţii culese prin satelit şi aşa mai departe. Nişte chestii foarte utile. E clar ca lumina zilei că sunteţi de partea noastră în conflictul ăsta care s-a declanşat.

  — Nu este chiar aşa Juan, răspunse Belav. În afacerea asta nu suntem de partea nimănui.

  Garcia nu-şi ascunse exasperarea.

  — Ei, pe naiba! Ia nu-mi vinde tu mie gogoşi, doar ştiu că abia aşteptaţi ca englezii să o încaseze. Asta ar pica la fix pentru voi. Efectul psihologic al unei înfrângeri britanice în cadrul alianţei Atlantice ar fi dezastruos, Şi în fond şi la urma urmelor, ce vrei?

  — Rachete Exocef. Am resurse financiare pentru a le plăti. Indiferent cât ar costa. Într-o bancă din Elveţia, în aur, sau în ce valută veţi hotărî voi. Tot ceea ce vreau, de la tine este un nume, o legătură. Să nu-mi spui că nu poţi face nimic pentru noi.

  Belov îl privi îndelung, apoi îşi aruncă ochii asupra ceasului de la mână.

  — Bine. Lasă-mă şi încerc eu să mă descurc. O sa te sun mai, târziu în dimineaţa asta. Dar nu la ambasadă. Rămâi acasă, în apartamentul tău.

  — Ai pe cineva, nu-i aşa?

  — S-ar putea. Acum du-te. O să plec şi eu mai târziu.

  Garcia plecă. Uşa se închise în urma lui. O pală de vânt pătrunse în încăpere, ridicând dintr-un colţ o foaie de hârtie pătată de grăsime. Corpul lui Belov se scutură ca străbătut de un fior. După ce privi de jur împrejur ai un aer dezgustat decorul sordid, se ridică de la masă.

  Barmanul ieşi de după tejghea.

  — Mai doriţi ceva, domnule?

  — Nu, mulţumesc.

  Lăsă o bancnotă pe tejghea, îşi puse pardesiul şi începu să-şi închidă nasturii.

  — Mă întreb dacă Dumnezeu ştia ce făcea, atunci când a creat dimineţi ca asta.

  Deschise uşa şi ieşi.

  *

  Belov locuia într-un apartament de lux, la ultimul etaj al unui bloc şic din bulevardul Saint-Germain. După întâlnirea avută cu Garcia se duse direct acasă. Era obosit şi îngheţat, însă perspectiva de a o găsi acolo pe Irina Vronsky îl umplea de plăcere. Irina era o femeie frumoasă de treizeci şi cinci de ani, bine făcută şi de un farmec incontestabil. Era secretara lui Belov de mai bine de zece ani, şi îl sedusese pe acesta chiar în luna următoare detaşării ei la Paris. Irina îi era devotată lui Belov, trup şi suflet.

  Îi deschise uşa. Când păşi, superbul capot de mătase neagră i se desfăcu, lăsând să i se vadă ciorapii negri şi marginea de jos a port-jartierului;

  Belov o luă în braţe.

  — Ţi-ai dat cu un parfum minunat!

  Irina părea neliniştită.

  — Nikolai, eşti dea dreptul îngheţat! Am să-ţi fac o cafea. Ce sa întâmplat?

  — Mai întâi, fă-mi cafeaua, răspunse el. O să ne băgăm în pat şi o să mă încălzeşti tu. După aia, o să-ţi spun ceea ce voia Garcia, iar tu o să ăi ocazia să-ţi pui mintea aia nemaipomenită la muncă.

  *

  Peste câtăva vreme, în timp ce Belov îşi aprindea o ţigară, Irina îl întrebă:

  — Nikolai, ce trebuie să-ţi faci atâta sânge rău? Argentinienii ăştia nu sunt altceva decât nişte rămăşiţe fasciste. De când armata este la putere, au dispărut mii şi mii de persoane. Îi prefer pe englezi, şi asta de departe.

  — Mai vorbeşte-mi tu mie aşa, şi până la urmă o să mă convingi să trecem în Vest şi să ne stabilim în Kensingion, ca să-ţi poţi face târguielile în fiecare dimineaţă la supermarketul Harrods.

  Zâmbi, după care deveni serios.

  — Avem mai multe motive să fim interesaţi în toată povestea asta. Un război mic în care nu suntem direct implicaţi, ne este întotdeauna folositor, mai ales când în acest război sunt angrenate două ţări anticomuniste. De exemplu, putem culege o grămadă de informaţii despre modul în care îşi utilizează armamentul.

  — Aici ai dreptate.

  — Şi ceva mai mult. Cu sau fără Exocet-uri, englezii or să câştige, războiul ăsta. Da, ştiu, aviaţia argentiniană s-a comportat splendid, numai că flota lor a rămas în porturi, iar armata de ocupaţie din Malvine nu este formată decât din nişte recruţi, cărora abia le-a mijit mustaţa. Mă îngrozesc gândindu-mă la ce-ar putea păţi ăştia dacă paraşutiştii şi puşcaşii marini englezi ar pune piciorul acolo.

  — Unde vrei să ajungi? N-o să-l ajuţi pe Garcia?

  — Ba dimpotrivă. O să fac tot posibilul ca săi dau exact ceea ce-şi doreşte, (însă de o asemenea manieră, încât să fie discreditată junta militară de la putere, din Buenos Aires. Irina, dacă am putea răsturna guvernul generalilor, atunci să ştii că ăsta ar fi un mare pas spre instaurarea unui guvern popular.

  — Doamne Sfinte! Făcu ea. Te gândeşti prea departe… Mda, să ştii că este logic ceea ce spui. Îţi dai seama? O flotă rusească instalată la Rio Gallegos, care să controleze tot Atlanticul de Sud!

  — Ştiu… Ar fi frumos, nu-i aşa?

  Belov rămase pierdut în gânduri, în timp ce mâna Irinei începu săi urce pe picior, ajungându-i până la piept. Belov îi luă deodată mâna şi i-o dădu brusc la o parte. Figura i se lumină.

  — Felix Donner! Strigă el. Perfect. Cred că asta iar conveni la fix. Unde este?

  — Din câte ştiu eu, la Londra. Toată săptămâna.

  — Sună-l imediat. Spune-i să ia avionul de la Heathrow. Vreau să mă văd cu el până la prânz.

  Irina se ridică şi se duse la telefon, în timp ce Belov îşi aprinse din nou o ţigară, foarte mulţumit de sine.

  *

  Felix Donner avea un corp de invidiat. Înalt de un metru şi nouăzeci, avea nişte umeri de halterofil. Părul şaten îi cădea peste urechi. În calitate de preşedinte al corporaţiei Donner Development, era cunoscut şi foarte respectat în cercurile financiare londoneze.

  Povestea sa era cunoscută de toată lumea. Australian de origine, născut la Rum Jungle, la sud de Darwin, în nordul ţării, făcuse parte din contingentele australiene din Coreea. După o perioadă de prizonierat de doi ani în China se întorsese la Londra, unde reuşise să strângă primul său milion de lire sterline, în perioada avântului imobiliar al anilor 60. Din acel moment, urcase necontenit scara înavuţirii, plasându-şi investiţiile în marina comercială şi în electronică.

  În mass media era o figură populară, apărând deseori fotografiat cu tot felul de vedete, ba pe la premierele unor filme, ba la vânătoare, ba chiar strângând mâna unor personalităţi de viţă nobilă, cu ocazia unor acţiuni în scopuri caritabile.

  Stupoarea generală ar fi fost imensă, dacă s-ar fi aflat că, în realitate, Felix Donner nu era altcineva decât Viktor Marciuk, de origine ucraineană, care nu-şi mai văzuse ţara de treizeci de ani.

  Ruşii aveau mai multe şcoli de spionaj în Uniunea Sovietică, fiecare dintre ele având un „program” specific. La Glacina, agenţii erau formaţi pentru a activa în ţări vorbitoare de limbă engleză. Centrul de spionaj de la Glacina era copia unui orăşel din Anglia şi toată lumea de acolo trăia exact ca în Vest.

  Adevăratul Felix Donner, orfan şi fără nici o rudă, fusese selecţionat special dintr-un lagăr de prizonieri din China şi mutat la Glacina. Acolo, Marciuc l-a putut observa, ca pe un cobai într-un laborator. Ca urmare, Marciuc i-a luat locul lui Donner într-o mină de cărbuni din Manciuria, Lucrurile au fost aranjate de asemenea manieră, încât Marciuc să fie singurul supravieţuitor din cei şase membri ai unităţii sale, care fuseseră făcuţi prizonieri pe front. În consecinţă, nimeni nu a mai fost în stare sa identifice arătarea descărnată, care pierduse treizeci de kilograme în greutate, şi pe care chinezii o eliberară în anul următor.

  Însă în acea zi, când Marciuc se ridică din fotoliu şi se îndreptă spre fereastra apartamentului său părea că plesneşte de sănătate.

  — Este interesant ce-mi spui tu. Există într-adevăr nişte posibilităţi.

  — Crezi că ai putea face ceva? Îl întrebă Belov.

  Donner dădu din umeri.

  — Încă nu ştiu. Mai întâi, trebuie să discutăm cu argentinianul ăsta, Garcia. Spune-i să vină cu tot materialul pe care-l are privitor la rachetele Exocet. O să vedem noi pe urmă.

  — E în regulă. Ştiam că mă pot bizui pe tine. Te rog să mă scuzi o clipă, mă duc să-l sun din biroul meu.

  Belov ieşi din încăpere. Irina Vronsky îşi făcu imediat apariţia cu o tavă pe care se găsea un serviciu de cafea. O diademă neagră îi menţinea părul strâns la spate. Fusta gri, bluza albă şi ciorapii negri îi puneau în evidenţă formele.

  Donner îi trecu un braţ în jurul mijlocului, o trase spre el şi o mângâie fără nici o reţinere.

  — Ia spune-mi, Nikolai are grijă de tine? O întrebă el în ruseşte. Dacă nu, să-mi spui Sunt gata întotdeauna să-ţi sar în ajutor, cu cea mai mare plăcere.

  — Ticălosule! I-o aruncă ea.

  — Mi s-a mai spus aşa, râse Donner.

  Irina părăsi încăperea.

  *

  Juan Garcia stătea împreună cu Nikolai Belov lângă fereastră sorbindu-şi cafeaua în tăcere. Felix Donner se afla în celălalt capăt al camerei, cufundat într-un fotoliu, examinând dosarul voluminos adus de argentinian.

  După câtva timp, australianul închise, dosarul şi îşi aprinse o ţigară.

  — E ceva nemaipomenit. Bombardierul Etendand este construit de întreprinderile Dassault, care, după câte ştiu eu, tocmai urmează să fie naţionalizate.

  — Aşa este, întări Garcia.

  — Iar rachetele Exocet sunt fabricate de Trustul Aerospaţial, al cărui preşedinte nu este altcineva decât generalul Jacques Mitterand, fratele preşedintelui Franţei. Este o situaţie curioasă, dacă ne gândim că guvernul francez a suspendat orice ajutor militar Argentinei.

  — Pe de altă parte, interveni Garcia, avem noroc: înainte de declanşarea ostilităţilor, o echipă de tehnicieni francezi sa aflat în ţara noastră, la baza din Bahia Blanca. Ne-au acordat asistenţă tehnică la probele de încercare, la reglajele lansatoarelor de rachete şi la sistemele de ghidare.

  — Şi aţi mai beneficiat şi de o altă asistenţă, dacă este să mă iau după ce scrie în dosarul ăsta. E vorba despre Bernard, profesorul ăla, Paul Bernard, care se pare că va furnizat nişte informaţii indispensabile pentru succesul operaţiunii.

  — Să ştii că este un inginer electronist extraordinar, spuse Garcia. Predă nişte cursuri la Sorbona, dar a fost director la Centrul de Cercetări Aerospaţiale.

  — Mă interesează motivele pentru care a făcut asta, îl întrerupse Donner. Care sunt? Banii?

  — Nu, nu banii, mai curând cred că nu prea îi are la inimă pe englezi. Ne-a sunat la ambasadă chiar de Ia începutul evenimentelor, atunci când preşedintele Mitterand a anunţat embargoul împotriva argentinienilor. S-a oferit să ne ajute fără nici un fel de rezervă.

  — Interesant, remarcă Donner.

  — Să ştii, că ne bucurăm de multă simpatie printre toţi francezii, adăugă Garcia. Tradiţia relaţiilor franco-engleze nu a fost niciodată caracterizată printr-o deosebită cordialitate.

  Donner redeschise dosarul şi începu să-l examineze din nou, cu sprâncenele încruntate. Belov îl privea, admirândui talentul, actoricesc.

  — Ce zici, poţi să ne ajuţi? Îl întrebă Garcia.

  — Cred că da. Momentan, nu pot să spun mai mult. Bineînţeles, din punct de vedere comercial. Şi ca să fiu sincer, puţin mă interesează cine are sau nu dreptate în cazul asta. Dacă pot să aranjez lucrurile şi să vă fac rost de nişte rachete Exocet, asta va-r costa între două şi trei milioane.

  — De dolari? Întrebă Garcia.

  — Senor Garcia, replică Donner, sediul meu se află în City, la Londra. Eu nu fac socotelile decât în lire sterline. Şi nu pun mâna decât pe aur. Aveţi disponibilă o asemenea sumă?

  Garcia înghiţi în sec, vădit aflat în dificultate:

  — Nu este nici o problemă. Fondurile necesare se află deja la Geneva.

  — Perfect. Aş dori să vorbesc cu profesorul ăsta, Bernard, spuse Donner, ridicându-se din fotoliu.

  — Când?

  — Cât de curând. Să zicem, astăzi la ora două. Într-un loc liniştit şi sigur.

  Garcia se uită la ceasul de la mână, cu un aer încurcat.

  — La două? Nu ştiu dacă o să fie posibil. E cam târziu ca să-l pot anunţa să fie liber la ora două… Dacă nu o să poată?

  — Ar fi bine să te descurci ca să poată, îi răspunse Donner. La urma urmei, timpul este factorul cheie în această operaţiune. Dacă trebuie să facem ceva, atunci s-o facem cât mai repede, nu peste o săptămână. Eşti de acord cu mine?

  — Bineînţeles, bâigui Garcia, îngrozit. Pot să telefonez de aici? Îl întrebă el pe Belov.

  — Da, din birou.

  Garcia ieşi din încăpere.

  — Sper că ai ceva în cap, nu? I se adresa Belov lui Donner.

  — S-ar putea. În dosarul ăsta e o chestie care poate să se brodească la fix cu intenţiile noastre.

  — Cred că o să te instalezi în apartamentul tău, din strada Rivoli, nu?

  — Da, Wanda s-a dus acolo, înaintea mea, ca să se asigure că totul este în ordine.

  — Ce mai face Wanda? Este tot aşa de frumoasă?

  — Sigur că da. Am acceptat eu oare vreodată compromisuri în ceea ce priveşte frumuseţea?

  Belov izbucni în râs.

  — Mă întreb ce te-ai face dacă s-ar hotărî, acolo sus, după atâţia ani să te întorci la Moscova, la locul tău.

  — La locul meu? Dar care este locul meu? Şi stai liniştit, că n-o să mă cheme nimeni. Sunt mult, prea preţios aici. Sunt cel mai bun din lume şi doar ştii şi tu asta.

  Belov dădu din cap.

  — Felix, pe cuvântul meu dacă te înţeleg. De ce faci ceea ce faci? Cu siguranţă, că nu din patriotism, iar politica o consideri o joacă de copii… Mi-ai spus-o de atâtea ori.

  — Da, Nikolai dar este singurul joc pe care merită să-l joci, răspunse Donner. Şi îi simt plăcerea în fiecare secundă. Trebuie să-ţi înfrângi adversarul, indiferent care ar fi el. E foarte simplu.

  Belov încuviinţă.

  — Te cred. Zău că te cred. Stavros a venit cu tine*?

  — Mă, aşteaptă jos, în maşină.

  Uşa camerei se deschise şi apăru Garcia.

  — Este în regulă, spuse el. Totul este pregătit.

  *

  Întâlnirea cu Bernard avu loc pe un vaporaş de agrement de pe Sena. Ploaia făcuse ca turiştii să nu fie chiar, atât de numeroşi. Donner şi Bernard se instalară pe puntea din spate, la o masă acoperită şi comandară o sticlă de vin. La câţiva metri de ei, un individ chiar mai solid decât Donner stătea sprijinit de marginea bastingajului şi privea peisajul. Era îmbrăcat într-un impermeabil sub care i se vedea costumul bleumarin închis, o cămaşă albă şi cravata neagră. Părul grizonat îi era tuns perie, iar figura plată, osoasă, cu ochii migdalaţi şi nările rotunde îi dădeau un aer uşor mongoloid.

  Era Iannis Stavros, pe jumătate turc, cealaltă jumătate a sa putându-se afla în serviciul oricui. Ca urmare a isprăvilor din Algeria înrolat fiind în Regiunea Străină, căpătase naţionalitatea franceză. Era un individ extrem de periculos. De zece ani era şoferul, garda de corp şi mâna dreaptă a lui Donner.

  — Înţelesesem că trebuia să vină Garcia, remarcă profesorul Bernard.

  — Nu avea nici un rost. Mi-a spus tot ceea ce trebuia să ştiu. Au nevoie de rachete Exocet. O nevoie imperioasă.

  — Îmi dau seama… Şi… Care este interesul dumneavoastră în toată afacerea asta?

  — Mi-a cerut săi fac rost de rachete. Dumneavoastră i-aţi ajutat deja mult de tot, într-o conjunctură foarte periculoasă pentru cineva care deţine poziţia pe care o aveţi. Din ce motiv aţi riscat atât de, mult?

  — Pentru că am convingerea că embargoul asupra armamentului este o greşeală. Guvenul francez a greşit în problema asta. Nu ar fi trebuit să hotărască în sensul ăsta.

  — Dar dumneavoastră v-aţi hotărât. De ce?

  Bernard dădu din umeri.

  — Fiindcă nu-i pot suferi pe englezi.

  — Nu este un motiv suficient.

  — Nu este suficient?

  Bernard se înfurie şi ridică brusc vocea, încât Stavros îşi întoarse privirea spre el, ca o fiară la pândă.

  — Daţi-mi voie să vă povestesc eu câte ceva despre englezii ăştia. În 1940, la Dunkerque, şi-au luat tălpăşiţa. Ne-au lăsat cu nemţii în spinare. Şi atunci când au intrat în satul meu, tata împreună cu alţi câţiva, au încercat să-i oprească, înarmaţi cu puşti din timpul primului război mondial. Au fost executaţi în piaţa primăriei. Iar soldaţii şi-au făcut mendrele cu femeile din sat, printre care s-a aflat şi maică-mea. Pe vremea aia aveam zece ani. Nu s-a întâmplat ieri, alaltăieri, dar încă mai aud urletele mamei mele.

  Şi scuipă pe jos.

  — Aşa că să nu mai aud vorbindu-se despre englezi, încheie el.

  Donner păru de-a dreptul încântat.

  — Este cumplit ce s-a întâmplat! Exclamă el. Vă înţeleg perfect.

  — Dar dumneavoastră? Întrebă Bernard. Doar sunteţi englez, nu? De fapt, nu vă înţeleg rolul în chestiunea asta.

  — Sunt australian, răspunse Donner. Este o diferenţa ca de la cer la pământ! Şi mai presus de asta, sunt om de afaceri. Aşa că, să revenim la afaceri. Povestiţi-mi câte ceva despre insula Roc.

  — Insula Roc? Repetă Bernard, uimit.

  — Da, nu acolo au avut loc ultimele încercări ale rachetelor Exocet? Aşa este consemnat în informaţiile pe care le-aţi transmis lui Garcia.

  — Da, bineînţeles, acolo… Este, vorba despre o insuliţă. De fapt, o stâncă uriaşă la vreo cincisprezece mile de coasta vestică a Franţei, în dreptul provinciei Vendee, la sud de Saint-Nazaire. Dacă te întorci spre Vest, se vede Atlanticul, până la Terra-Nova.

  — Câţi oameni sunt în permanenţă pe insulă?

  — Nu mai mulţi de treizeci şi cinci. Câţiva tehnicieni de la Centrul de Cercetări Aero-spaţiaIe şi militari din regimentele trupelor de rachete. Din punct de vedere oficial, o bază militară. Aţi fost pe insulă.?

  — Sigur că da. De mai multe ori.

  — Şi cum se ajunge acolo? Pe calea aerului?

  — A, nu. Este imposibil prin aer. Nu există nici un loc unde să se poată ateriza. Deşi, dacă stau bine şi mă gândesc, nu este chiar aşa. Nişte piloţi ai armatei au reuşit să aterizeze la bordul unor avioane uşoare, chiar pe una dintre plajele insulei, în momentul refluxului. Însă nu este o soluţie practică. Chiar şi elicopterele întâmpină dificultăţi datorită curenţilor de aer care există în dreptul falezelor. De cele mai multe ori, vremea este mizerabilă, însă a fost ales locul ăsta pentru că este foarte izolat. În general, legăturile cu uscatul sunt asigurate cu ajutorul şalupelor, care pleacă din portul de pescari din SaintMartin.

  Donner înclină din cap.

  — Dacă o să am nevoie să ştiu ce se întâmplă în insula Roc în următoarele opt sau zece zile, aţi putea afla? Aţi păstrat relaţii bune cu cei de acolo?

  — Nu bune, ci excelente. O să dispuneţi de toate informaţiile posibile în cel mai scurt timp.

  Donner îi umplu din nou paharul.

  — Vinul ăsta este într-adevăr nemaipomenit, spuse el, uitându-se către Stavros. Eu zic să mai luăm încă o sticlă.

  Îşi aprinse o ţigară, se lăsă pe spătarul scaunului şi-i spuse lui Bernard.

  — Bine. Haideţi să vorbim despre insula asta. De exemplu, povestiţi-mi de-a fir a păr, ultima dumneavoastră vizită acolo.

  *

  Wanda Jones nu era câtuşi de puţin lipsită de farmec. Rochia de catifea neagră îi punea în valoare liniile armonioase ale corpului. Era mică de statură, şi cu toate că purta pantofi cu tocuri, lucrul ăsta nu o ajuta cine ştie ce. Brunetă, cu nişte ochi mari, migdalaţi şi cu o gură mică, emana senzualitate prin toţi porii. Ţinuta ei era de o eleganţă distinsă, Wanda adoptând principiul lui Donner, care spunea că în ceea ce priveşte toaletele, cu cât eşti îmbrăcat mai sobru, cu atât efectul este mai mare.

  Pielea demonstra că sângele cei curgea prin vine era amestecat cu cel al negrilor şi de cum deschidea gura, i se recunoştea provenienţa de prin cartierele mărginaşe ale Londrei.

  Donner o culesese într-o noapte din Soho. Prietenul Wandei din acea perioadă încerca s-o propulseze cu forţa în mediul prostituţiei. Stavros îl lăsase pe individ cu două coaste rupte şi cu o mână fracturată, iar Wanda nimerise pentru prima oară într-un univers al luxului şi bunăstării.

  La vremea respectivă, avea şaisprezece ani, dar lui Donner îi plăcuseră întotdeauna femeile tinere. Wanda nu se temea decât de un singur lucru şi anume ca Donner să nu-i facă vânt, acum, când împlinise douăzeci de ani. Perspectiva asta o îngrozea, întrucât ajunsese să-l iubească din adâncul sufletului.

  Când intră în biroul din somptuosul apartament din strada Rivali, fotoliul pivotant al lui Donner se afla cu spatele la birou. Acesta stătea în el, cu braţele încrucişate, şi examina harta insulei Roc şi a împrejurimilor, pe care i-o procurase Stavros. Cu câteva ore mai devreme, după ce făcuse dragoste cu Wanda, discutaseră despre problema insulei Roc. Donner nu avea nici un secret faţă de Wanda, iar ea era convinsă că acest lucru constituia o dovadă de încredere.

  Wanda puse pe birou ceaşca cu cafea şi-şi înlănţui mâinile în jurul gâtului lui Donner. Acesta îşi băgă mâna sub rochia ei, cu un gest indiferent, şi începu să-i mângâie coapsele.

  — Ce crezi, există vreo modalitate? Îl întrebă ea.

  — Da, trebuie să existe, întotdeauna există o modalitate, atunci când priveşti lucrurile de aproape.

  — Au venit Nikolai şi Garcia.

  — Bine.

  Se întoarse, o sărută pe gât şi o trase pe genunchi.

  — L-am spus lui Stavros să se ocupe de închirierea unui avion. Vreau să te duci acolo. Îi spuse el, arătându-i harta, chiar mâine dimineaţă. Să găseşti o casă prin împrejurimile lui Saint-Martin. O casă mare, frumoasă şi disponibilă imediat. La ţară se găsesc mereu case de astea de închiriat.

  — Şi nimic altceva?

  — Poale mai târziu. Spune-le lui Nikolai şi lui Garcia să intre.

  Wanda ieşi. Când cei doi intrară, Donner se ridică de la birou şi se îndreptă spre fereastră. Panorama Parisului văzută de acolo îl încânta în fiecare zi.

  — Slavă Domnului că nu mai plouă, spuse el.

  — Senor Donner, vă, rog, interveni Garcia nerăbdător. Aveţi vreo noutate pentru mine?

  Donner, se întoarse.

  — Bineînţeles. Dragul meu prieten, totul este pregătit. Cred căţi pot garanta zece rachete Exocet, ultimul model, pentru lunea care vine.

  Garcia îl privi, fără să-şi creadă urechilor.

  — Senor, chiar credeţi că este posibil aşa ceva?

  — Categoric. Poţi conta pe mine. Nu-ţi cer decât un singur lucru, am nevoie de un pilot argentinian, care să asigure legătura în operaţia asta. Dar, nu un pilot oarecare. Să fie un pilot clasa întâi. De altfel, Parisul nu este decât la cincisprezece ore de zbor de Buenos Aires. Să trimiţi mesajul chiar în seara asta, aşa că ar putea, să fie aici mâine, sau, cel mai târziu, poimâine.

  — Nici o problemă, senor. O să trimit un telex imediat. Şi cu aranjamentele financiare?

  — Nici o grabă, fii liniştit.

  Garcia ieşi din încăpere. Donner se îndreptă spre bar şi umplu două pahare cu whisky.

  — Care ţi-e planul? Îl întrebă Belov.

  Donner îi întinse un pahar.

  — Ia spune-mi, nu ai fi fericit dacă, punând mâna pe rachetele astea, i-aş lăsa pe argentinieni în rahat, iar francezii ar fi obligaţi să rupă relaţiile diplomatice cu ei? Ce zici, ar fi un adevărat scandal internaţional?

  — Aş fi în al noulea cer, răspunse Belov. Povesteşte-mi.

  Donner se conformă, şi începu săi povestească. Totul. Până în cele mai mici detalii.

  VI.

  În seara aceea, Ferguson lucrase până târziu în biroul său din cadrul Direcţiei generale, întrucât Grupa a IV-a era ocupată până peste cap de la începutul conflictului anglo-argentinian. Pe lângă activităţile antiteroriste îndreptate împotriva, unei eventuale infiltrări în Londra a unor grupuri de comando argentiniene, directorul general îl însărcinase pe Ferguson să coordoneze toate operaţiunile legate de rachetele Exocet.

  Harry Fox îşi făcu apariţia cu mânecile cămăşii suflecate deasupra coatelor, vădit epuizat de oboseală.

  — Tocmai am primit o veste bună din Peru, spuse el. Oamenii noştri de acolo, fiind în legătură cu partizanii din opoziţie, au reuşit să distrugă în dimineaţa asta un convoi militar care transporta cinci rachete Exocet către o bază militară aeriană din apropierea Limei, de unde urmau să fie expediate în Argentina.

  — Numele Domnului fie lăudat! Despre libieni ştii ceva?

  — Gadafi pare că dă înapoi. Regele Hussein şi guvernul egiptean i-au cerut să nu se amestece.

  — Înseamnă că ne-a mai rămas să ne ocupăm doar de cei care produc rachetele. Harry, noi ştim că francezii au asigurat oarecare asistenţă tehnică? Însă, la urma urmelor, chestia asta nu a fost decât rezultatul unei conjunctturi de moment. Specialiştii lor s-au aflat în Argentina.

  — Domnule general, mă tot frământă o întrebare: ce-o să facem dacă o să avem probleme cu propriile noastre rachete Exocet? O să ne mai putem bizui pe ajutorul francezilor?

  — Harry, nici nu vreau să mă gândesc la aşa ceva! Hai, întoarce-te la treabă…

  Ploaia bătea în ferestre, Ferguson privi pe geam şi se cutremură, cu gândul la marinarii aflaţi în Atlanticul de Sud tocmai acum, când se apropia iarna.

  — Dumnezeu săi ajute pe marinarii care se află pe mare pe o asemenea vreme, spuse el în şoaptă.

  *

  Liniştea domnea în micul birou din Residencia del Presidente din Olivos, în apropiere de Buenos Aires. Preşedintele Leopoldo Fortunato Galtieri era îmbrăcat în uniforma de general, dar îşi scosese haina, pentru a lucra mai în largul său. Pe birou se aflau îngrămădite vrafuri de documente. Galtieri avea o constituţie robustă, ca de taur. Era militar până în vârful degetelor şi era foarte mândru de franceza pe care o vorbea. Deseori era comparat cu cel mai pitoresc general american din cel deal doilea război mondial, George S. Patton.

  Se auzi o bătaie în uşă şi imediat îşi făcu apariţia un căpitan tânăr de infanterie, în uniformă de ceremonie.

  Preşedintele îşi ridică ochii.

  — Ce este, Martinez?

  — Domnule general, tocmai a sosit generalul Lami Dozo.

  — Bine. Spune-i să intre. Şi să nu fiu deranjat. Nici măcar la telefon, timp de o jumătate de oră.

  Apoi zâmbi, iar pe figură i se aşternu brusc o expresia de satisfacţie:

  — Bineînţeles, dacă afli cumva că Hermes sau Invincible au fost scufundate, poţi să mă deranjezi cât vrei.

  — Am înţeles, domnule general.

  Martinez ieşi din birou, şi peste câteva momente apăru generalul de brigadă Basilio Lami Dozo, comandantul forţelor militare aeriene argentiniene. Dozo era un bărbat frumos şi elegant, căruia uniforma îi venea perfect, un aristocrat rafinat, în contrast cu generalul Galtieri care, fiind născut într-o familie de muncitori, fusese nevoit să urce toate treptele ierarhiei militare. Cei doi, că voiau sau nu, erau obligaţi să lucreze împreună, lor adăugându-li-se şi comandantul forţelor militare maritime, amiraIul Jorge Anaya. Cei trei constituiau junta care guverna ţara.

  Lami Dozo îşi scoase cascheta de pe cap şi îşi aprinse oţigară.

  — Anaya nu vine? Întrebă el.

  Galtieri, în timp ce turna coniac în două pahare, îi răspunse:

  — Ce să caute? Având în vedere rezultatele marinei de până acum, s-ar putea ca în curând să rămânem cu un singur vapor. Slavă Domnului că mai avem aviaţie. Oamenii tăi sunt nişte adevăraţi eroi. În sănătatea lor!

  Şi-i întinse un pahar cu coniac lui Lami Dozo.

  — În sănătatea celor care au rămas, răspunse Doşo cu un ton amar, fără să se atingă de băutură. Lucrurile merg atât de prost la Gallegos, încât fiecare om capabil să zboare se află în aer. Uită-te la Raul Montera! În curând o să împlinească patruzeci şi şase de ani, şi pilotează un Skyhawk deasupra golfului San Carlos. Câteodată mă întreb dacă nu cumva ar trebui să mă apuc din nou de pilotat, spuse el în concluzie, dând din cap.

  — Nu fi ridicol, i-o reteză Galtieri. Raul Montera nu este altceva decât un idiot romantic, întotdeauna a fost aşa.

  — Da, dar este un adevărat erou.

  — Oh, bine, sunt de acord. Este magnific. Am toată admiraţia pentru el.

  — Să ştii că tinerii chiar aşa îi şi spun: El Magnifico. Bineînţeles, n-o să mai poată rezista mult timp în ritmul ăsta. Din câte am fost informat, săptămâna trecută a participat Ia unsprezece raiduri. Dumnezeu ştie ce-o să fiu nevoit să născocesc ca să-i povestesc mamei sale, în ziua în care nu se va mai întoarce din misiune.

  — Dona Elena? Întrebă Galtieri cutremurându-se. Orice s-ar întâmpla, s-o ţii departe de mine. Femeia asta îmi dă mereu senzaţia că ar trebui să mă aflu pe o câmpie, în picioarele goale, păzind vacile. Ce sa mai întâmplat astăzi?

  — Am atins o fregată, HMS Antelope. După informaţiile pe care le-am primit, s-a produs o explozie la bordul ei şi a izbucnit un incendiu. Se prea poate să fi fost atins şi un contratorpilor, pe Glasgow, dar ştirea încă nu a fost confirmată. Au fost atinse şase dintre Mirage-urile noastre şi două Skyhawkuri, dar s-au putut reîntoarce la bazele lor.

  Galtieri dădu din cap, în semn de admiraţie.

  — În ciuda a tot ce se întâmplă, moralul băieţilor ăstora rămâne fantastic. Însă situaţia nu are cum să dureze. În curând, nu o să mai avem piloţi.

  — Aşa este, întări Galtieri. Ăsta şi este motivul pentru care aveam nevoie de mai multe rachete Exocet. După raportul asta pe care l-am primit de la ambasada noastră de la Paris, în câteva zile o să primim rachetele de care avem nevoie. Poftim, citeşte!

  După ce-i înmâna lui Dozo raportul, Galtieri se duse la fereastră şi privi grădinile scăldate în soare. După ce bău o gură de coniac, Lam Dozo îi spuse:

  — Poate că ai dreptate. Dar Garcia se pare că nu ştie nimic nici despre locul de unde individul ăla o să facă rost de rachete şi nici despre metodele pe care o să le folosească.

  — Aşa este, dar Garcia consideră că Donner este în stare să ne facă livrarea asta, aşa că merită încercat. Ai văzut că cer un pilot ca să asigure legătura?

  — Da.

  — Te-ai gândit la cineva anume?

  Lami Dozo zâmbi.

  — Ăsta ar fi un mijloc să-l scăpăm de la moarte, ce zici? Şi întâmplarea face că vorbeşte franţuzeşte excelent.

  — Atunci să nu mai pierdem vremea. Trebuie să plece mâine la Paris.

  — Nici o problemă, răspunse Lami Dozo, luându-şi cascheta. O să trec eu prin Gallegos şi o să-l iau.

  — Bine. Să veniţi aici împreună înainte de a pleca. Vreau să stau niţel de vorbă cu el.

  Când Dozo puse mâna pe clanţa uşii, Galtieri îi spuse:

  — Ştii în ce dată suntem poimâine?

  — Sigur că da.

  Era vorba de marţi, 25 mai, ziua naţională a Republicii Argentina.

  — Presupun că te-ai gândit la ceva special, nu?

  — O să facem tot ce ne va sta în putinţă.

  Lami Dozo ieşi din birou. Preşedintele oftă, se apropie de birou şi se apucă din nou de lucru.

  *

  La Londra, în timp ce îşi făcea cumpărăturile prin supermarketul Harrods, Gabrielle Legrand trecu întâmplător prin raionul cu televizoare. Câţiva oameni se adunaseră în faţa unui aparat în funcţiune, pentru a urmări ştirile. Pe ecran, se succedau mai multe imagini ale golfului San Carlos: vase ancorate la ţărm, învăluite de nori de fum. Vocea comentatorului descria raidul aviaţiei, care avusese loc în timpul dimineţii. Avioane Skyhawk argen tiniene bombardaseră golful.

  Vocea comentatorului se animă brusc în clipa în care pe ecran apăru traiectoria unei rachete Rapier. Se auzi o explozie violentă şi; Skyhawul se dezintegră.

  Câţiva aplaudară şi vocea cuiva exclamă:

  — L-au nimerit pe ticălosul ăla, aşai trebuie!

  Era o reacţie normală, fiind vorba despre nişte duşmani: avioane inamice care încercau să provoace pierderi soldaţilor britanici. Iar unul dintre aceşti soldaţi era fratele vitreg al Gabriellei, adică Richard. Gabrielle ştia despre el că se află la bordul unuia dintre cele două portavioane, la două sute de mile la vest de baza din San Carlos, însă, cu toate acestea Richard, nu se afla în siguranţă deplină. Piloţii elicopterelor zburau în fiecare zi spre zonele aflate în primejdie, iar portavioanele constituiau în permanenţă ţinte pentru rachetele argentinienilor. Gabrielle se rugă lui Dumnezeu ca să aibe în grija sa pe tinerii de douăzeci şi doi de ani.

  Brusc, i se făcu rău, gândindu-se la Raul.

  „Slavă Domnului că nu mai are vârsta la care să poată pilota” îşi spuse ea şi se îndepărtă.

  *

  Chiar în acel moment, Raul Montera se găsea la optzeci de kilometri de extremitatea sudică a Argentinei şi la o sută cinci zeci de metri deasupra mării, escortând un Skyhawk avariat căruia îi lipsea o bună parte din coadă. O dâră de fum însoţea avionul lovit.

  Tânărul pilot din carlinga Skyhawkului era grav rănit. Montera ştia acest lucru şi de câtva timp, renunţase să mai comunice cu el folosind limbajul codificat regulamentar.

  — Jose, rezistă cât poţi. N-o să mai dureze mult.

  — La ce bun, colonele? Îi răspunse în căşti o voce epuizată. Până la urmă, tot o să mă prăbuşesc. Nu mai pot controla avionul.

  În momentul în care Skyhawkul începu să cadă în picaj, Montera strigă în microfon:

  — Micuţule, catapultează-te!

  — Ca să crăp de frig? Nu, mulţumesc, răspunse pilotul, râzând amar.

  — Locotenent Ortega! Strigă Montera. Catapultează-te imediat! Este un ordin! M-ai auzit?

  Peste o secundă, capota de plastic a carlingii sări în aer şi pilotul ţâşni din avion. Montera îi urmări căderea din priviri, comunicând în acelaşi timp la bază coordonatele locului probabil de aterizare, al acestuia. Paraşuta se desfăcu şi fu luată de vânt. Montera se rugă în sinea sa la şalupa de salvare să sosească la timp.

  În momentul în care paraşuta atinse suprafaţa apei, Montera viră pe o aripă. Îl văzu pe Ortega cum se desprinse din chingile paraşutei. Mica bărcuţă de cauciuc galben se umflă automat şi pilotul se căţără în ea.

  Un semnal sonor provenind din tabloul de bord îl avertiză că, în curând, carburantul său avea să se termine. Se mai întoarse pentru ultima oară, îşi legănă aripile în semn de salut şi se îndepărtă în direcţia uscatului.

  *

  După ce Montera ateriză la baza din Gallegos şi ieşi din carlingă, îl văzu pe sergentul Satlterra, şeful serviciului tehnic, care se şi apucase deja să-i examineze aparatul. Salterra dădea necăjit din cap.

  — Uitaţi-vă la coadă, domnule colonel! Obuze de tun, cel puţin patru. Coada parcă e o strecurătoare.

  — Da, ştiu. În timp ce ne întorceam de la San Carlos două Harrieruri s-au luat după noi Au reuşit să-l nimerească pe Santini. Tânărul ăla de Ortega era cât pe ce să scape, dar a fost nevoit să se catapulteze la optzeci de kilometri de aici.

  — Aţi avut noroc, domnule colonel. Pe cuvântul meu, aţi avut iară un noroc fantastic. Sunt zile şi zile de când aţi scăpat ca prin urechile acului.

  — Noroc? Nu este noroc, este dragostea unei femei care mă apără, răspunse Montera, întinzând braţul şi mângâind cuvântul „Gabrielle” pictat pe fuzelajul avionului. Îţi mulţumesc, dragostea mea…

  *

  Ajuns în clădirea serviciului operativ, Montera intră în sala de informaţii în care nu se afla nimeni, cu excepţia comandantului Pedro Munro, un argentinian de origine scoţiană.

  — Aha, Raul, exclamă acesta. Într-o bună zi nu o să mai apuci să treci pragul încăperii ăsteia, adăugă el vesel.

  — Eşti teribil de amabil, îi răspunse Montera. Ai veşti de la Ortega?

  — Încă nu. Ia spune-mi, care e mişcarea?

  Montera luă o ţigară dintr-un pachet de pe birou.

  — Afară este iadul pe pământ. Parcă ar fi ca-n filme, numai că se întâmplă cu adevărat. Mor oameni, asta e.

  — Da, destul de nostim, spuse Munro. Dar ai putea să-mi dai şi nişte date mai concrete? Ai făcut vreo ispravă?

  — Nu prea cred, mărturisi Montera. Pentru simplul motiv că, o dată în plus, bombele mele au refuzat să explodeze. Ai putea cere celor de la serviciul tehnic sa monteze blestematele alea de detonatoare niţeluş mal eficient? Sau îţi cer prea mult?

  Munro redeveni serios.

  — Raul, să ştii că-mi pare rău. Zău că-mi pare rău.

  — Ţi-o părea ţie rău, dar mie mi se rupe inima, i-o aruncă Montera şi ieşi.

  Cu un pas apăsat, se îndreptă spre sala ofiţerilor. Cizmele răsunau pe pardoseală. Se simţea deprimat, golit, la capătul puterilor. Era clar, nu mai avea vârsta pentru aşa ceva. Apoi, aproape imediat, îşi aminti de cuvintele Gabrieliei: „Vârsta nu este decât o stare a spiritului”. Zâmbi.

  Se gândea mult la ea. De fapt, aproape tot timpul, Gabrielle îi umplea sufletul, zbura cu el, dormea cu el. În fiecare noapte, înainte de a adormi, i se adresa Gabrieliei cu voce tare.

  Intră în sala ofiţerilor. Primul pe care îi căzură ochii fu Lami Dozo, care stătea lângă un şemineu, înconjurat de ofiţeri tineri.

  Văzându-l, generalul se scuză faţă de ceilalţi, şi veni în întâmpinarea lui, cu figura luminată de o bucurie sinceră. După ce-i dădu salutul oficial, acel obrazo, Doztf îi spuse:

  — Am văzut-o pe mama ta ieri după-amiază, la o licitaţie în scopuri de binefacere. Făcea o colectă de fonduri destinate armatei. Arăta splendid, zău aşa.

  — Era şi Linda cu ea?

  — Nu, probabil că era la şcoală. Cum ţi-am spus, mama ta arăta splendid. Tu, în schimb… Raul, trebuie să încetezi. Unsprezece misiuni într-o săptămână, auzi dumneata!

  — Douăsprezece, îl corectă Montera. O uiţi pe cea de astăzi. Nu poţi cere celor de la serviciul tehnic să facă ceva cu bombele? Cele mai multe nu explodează. Este de-a dreptul enervant să ajungi – deasupra obiectivului, după atâta chin, şi până la urmă să nu faci nici o ispravă, Haide, ia un pahar, îl îndemnă Dozo.

  — Da, bună idee. Ceai, ca de obicei, îi spuse el chelnerului. Bei şi tu tot ceai? Îl întrebă el pe general.

  — Ceai? Doamne Sfinte; dar ce ţi sa întâmplat?

  Montera îi făcu un semn din cap chelnerului care se îndepărtă.

  — Nimic, ce să mi se întâmple? Răspunse el. O prietenă de la Lohdra m-a convins că este mai puţin dăunător decât cafeaua.

  — Ia spune-mi, cine este Gabrielle asta, al cărui nume este pictat pe botul avionului tău?

  — Este femeia pe care o iubesc, îi răspunse simplu Montera.

  — O cunosc cumva,?

  — Nu! Atunci când nu este la Londra, stă la Paris. Altă întrebare?

  — Paris! Ce interesant! Dacă o să ai timp, îi poţi face o surpriză.

  — Cum adică? Nu înţeleg.

  — Raul, mâine o să pleci la Paris. Imediat o să plecăm împreună la Buenos Aires. Ah, să nu uit, Galtieri vrea să-ţi spună câteva cuvinte.

  — Generale, cred că trebuie să-mi explici mai amănunţit, spuse Montera.

  Lami Dozo îi explică în câteva cuvinte despre ce era vorba.

  — Ei, ia spune-mi, ce părere ai?

  — Cred că toată lumea a înnebunit, răspunse Montera. Dar, mă rog, ordinele sunt ordine.

  — Raul, s-ar putea ca lucrul ăsta să ne permită să câştigăm războiul.

  — Să câştigăm războiul! Făcu Montera, cu un zâmbet amar. Parcă am fi în filme. Generale, deja am pierdut războiul ăsta. Nu ar fi trebuit niciodată să-l pornim, asta e. Bine, atunci o să plec la Paris, să mă joc dea aventurierii, în timp ce copiii ăştia o să continue să fie omorâţi.

  Chelnerul se apropie cu o tavă şi Montera îşi turnă ceaşcă cu ceai. Mâinile îi tremurau uşor.

  Îşi duse ceaşca la buze şi înainte de a începe să bea, se adresă lui Dozo:

  — E mult mai bun pentru sănătate decât cafeaua.

  Şi apoi zâmbi, gândindu-se la acea dimineaţă din Kensington, petrecută parcă cu o sută de ani în urmă, când se aflase împreună cu Gabrielle în cada de baie.

  Lami Dozo avea un aer îngrijorat.

  — Am impresia că ai cam exagerat. Ai nevoie de odihnă. Hai să plecăm.

  — Nu cumva mă crezi în pragul unei crize? Spuse Montera, terminându-şi de băut ceaiul. Să ştii că te înşeli. Sunt într-o formă teribilă.

  În clipa în care se pregăteau să plece, îşi făcu apariţia comandantul Munro. Se uită de jur-împrejur, îl zări pe Montera şi-i zâmbi.

  — Raul, o veste bună… E vorba de tânărul Ortega. L-am pescuit din apă. Are o rană destul de urâtă, dar o să se facă bine. Se pare că tocmai apa îngheţată la salvat Dacă nu, şi-ar fi pierdut tot sângele.

  Munro îl zări şi pe general şi-l salută.

  — A avut noroc, comentă Lami Dozo.

  — Să sperăm că o să am şi eu cel puţin tot atât noroc, spuse Montera, ca pentru el.

  După mai puţin de patru ore, Montera intră împreună cu Lami Dozo în biroul lui Galtieri din Residencia del Presidente.

  Galtieri se ridică de la birou şi se îndreptă spre el, cu braţele întinse.

  — Dragă Mpntera, este o adevărată plăcere că te văd. Eforturile pe care le-ai făcut pentru cauza noastră au fost eroice.

  — Domnule general, nu am făcut nimic în plus faţă de ceilalţi piloţi din escadrila mea.

  — Da, eşti modest, nu zic nu, dar ceea ce spui tu nu este adevărat. Cred că generalul Dozo te-a pus la curent cu noua ta misiune şi cu importanţa ei. Ne bizuim pe tine.

  — Domnule general, voi face tot ce-mi stă în putinţă înainte de a pleca; îmi permiteţi să trec să-mi văd mama?

  — Sigur, sigur că da. Te rog să-i transmiţi donei Elena omagiile mele cele mai respectuoase. Bine, gata, nu te mai reţin.

  Îşi strânseră din nou mâinile; după care Montera şi Dozo ieşiră din birou. Imediat, Galtieri apăsă pe butonul telefonului şi-l chemă pe Martinez.

  Când acesta intră, Galtieri îi întinse raportul referitor la acţiunea din Paris.

  — Martinez, dosarul ăsta este cât se poate de delicat. I-aţi ceva de scris, fiindcă vreau să-ţi dictez un rezumat al convorbirii pe care am avut-o cu generalul Dozo şi a hotărârii pe care am luat-o.

  — Domnule general, pe urmă să dau câte o copie domnului general Dozo şi domnului amiral Anaya, ca de obicei?

  Galtieri dădu din cap în semn că nu.

  — Generalul Lami Dozo este deja la curent: iar amiralul nu merită să fie. Să faci doar un singur exemple pentru dosarul meu personal.

  — Am înţeles, domnule general.

  *

  Carmela Balbuena era o femeie trecută de cincizeci de ani. Fostul său soţ, căpitan de infanterie, îşi găsise moartea cu şapte ani în urmă, în decursul „războiului murdar” dintre forţele guvernamentale şi partizanii din interiorul ţării. De atunci, Carmela făcea parte din personalul palatului prezidenţial şi devenise între timp una dintre cele mai apreciate secretare.

  Martinez îi înmână raportul referitor Ia afacerea Exocet.

  — Ocupă-te de el chiar tu. Apoi, să-l pui în dosarul personal al generalului. Nu este nevoie să faci nici o copie.

  Carmela era mândră de calitatea muncii pe care o presta. Bătu însemnările lui Martinez la maşină, făcând totuşi o copie, în ciuda celor spuse de acesta. Apoi îi dădu hârtiile.

  — Excelent, senora! Mulţumesc. Daţi-i şi un număr de înregistrare.

  — Să ştiţi că pe urmă îl las în seif, spuse ea. Dacă nu mai aveţi nevoie de mine, pot pleca?

  — Da, sigur că da. Ne vedem mâine dimineaţă.

  Carmela trecu în biroul alăturat, îşi aranjă biroul, împături cu grijă cele trei hârtii ce reprezentau copiile făcute şi le băgă în poşetă. Închise uşa în urma ei şi plecă.

  *

  Carmela Balbuena nu avusese copii, iar toată afecţiunea sa era îndreptată asupra nepotului pe care îl avea, fiul unicului său frate. Având convingeri socialiste, fără a fi comunistă, Carmela îl ura pe Galtieri şi regimul militar care îl adusese pe acesta la putere. Ura şi guvernul, pe care îl considera responsabil de atâtea şi atâtea represiuni cât şi de dispariţiile a mii de oameni, printre care şi nepotul său, de a cărui existenţă nu mai ştia nimic de trei ani, de când acesta fusese arestat în timpul unei demonstraţii studenţeşti.

  La câteva săptămâni de când îi fusese arestat nepotul, Carmela nimerise întâmplător la o serată culturală organizată la ambasada Franţei. Acolo făcuse cunoştinţă cu. Jack Daley, un tânăr american cu o figură deschisă, care îi amintea frapant de nepotul ei. Daley se arătase mai mult decât atent cu ea. O invitase la concerte, la teatre şi încetul cu încetul, îi înlăturase neîncrederea. Deseori o îmbia să vorbească despre munca ei la palat.

  Când Carmela descoperi că Daley era ataşat comercial la ambasada Statelor Unite şi probabil că mai mult decât atât, nu se supără deloc. Îi spuse acestuia tot ceea ce dorea, chiar şi informaţiile cele mai secrete referitoare la munca ei de la palat.

  În acea seară, după ce plecă de la Residencia, sună din prima cabină telefonică apropiată de ambasada americană, iar peste o oră, se întâlni cu Daley în Piaza de Mayo, acolo unde pe vremuri Juan Peron prefera să-şi rostească discursurile.

  — Se aşezară pe o bancă în grădină şi Carmela îi dădu lui Daley un ziar în care se aflau copiile făcute de ea.

  — Nu te mai reţin, îi spuse ea. Am citit raportul ăsta. Este dinamită curată. Pe curând.

  Jack Daley, în realitate agent al C. I. A. Se grăbi să se întoarcă la ambasadă, pentru a citi raportul în linişte, Nu pierdu vremea. Peste douăzeci de minute, textul era codificat şi trimis la Washington. Peste două ore de la recepţionare, însuşi directorul C. I. A. Dădea ordinul ca raportul respectiv săi fie comunicat generalului de brigadă Charles Ferguson, de la Londra.

  VII.

  Raul Montera ieşi pe terasa casei din strada Vincente Lopez Floreda şi coborî în grădină, cu o plăcere vizibilă. Copacii bătrâni foşneau sub adierea vântului, apa susura în fântânile arteziene, iar mirosul florilor se amesteca cu cel al pământului ud. Dincolo de zid se vedea scânteind Rio de la Plata, sub razele asfinţitului.

  Mama sa împreună cu Linda stăteau lângă o fântână arteziană, pe terasa de jos. Linda îl văzu cea dintâi. Scoase un strigăt de bucurie şi se năpusti spre el, cu braţele deschise. Era îmbrăcată într-un costum de călărie: pantaloni bufanţi, un pulover galben iar părul şi-l legase la spate.

  — Tată, n-am ştiut! N-am ştiut că o să vii!

  Şi i se aruncă în braţe, îl strânse la piept, apoi se dădu un pas înapoi, plină de mândrie.

  — Te-am văzut la televizor, când ai fost la Rio Gallegos, împreună cu generalul Lami Dozo. Te-au văzut şi toate colegele din clasa mea.

  — Nu zău?

  — Am văzut şi avioanele Skyhawk din „Valea Morţii”. Eu ştiam că tu pilotai unul dintre ele.

  — Valea Morţii”? Spuse Montera uimit. Da' de unde ştii tu despre aşa ceva?

  — Păi nu aşa spun piloţii locului ăluia unde coboară în picaj asupra flotei britanice? Două fete din clasa mea şi-au pierdut acolo fraţii.

  Şi se lipi din nou de el.

  — Îmi pare atât de bine că te văd fără să fi păţit nimic! O să pleci din nou?

  — Da, dar nu la Gallegos. Mâine dimineaţă o să plec cu avionul la Paris.

  Se îndreptară împreună spre masa de pe terasă. Mama lui Raul îl privea. Destinsă, elegantă, fardata şi coafată impecabil, părea cu cincisprezece ani mai tânără decât cei şaizeci şi doi de ani pe care îi avea.

  — Trebuia să mă duc la manej, spuse Linda, dar n-o să mă mai duc.

  — Asta este o prostie, replică dona Elena. Eu zic dimpotrivă, să te grăbeşti. Tatăl tău o să mai fie aici şi când o să te întorci.

  Linda se întoarse spre Montera.

  — Îmi promiţi?

  — Pe cuvântul meu de onoare.

  Linda o luă la fugă spre scară şi începu să urce treptele câte două. Montera se întoarse către dona Elena şi îi luă mâinile într-ale lui.

  — Mamă, îi spuse el, după cei sărută mâinile, ce bine-mi pare că te văd!

  Dona Elena se uită atentă la figura sa trasă şi la ochii obosiţi care o priveau.

  — Doamne Sfinte, murmură ea, Copilul meu, ce ţi-au făcut?

  Fiind o fire închisă îşi stăpânea reacţiile, învăţase de ani şi ani de zile ca niciodată să nu-şi exteriorizeze prea mult gândurile. Relaţiile cu fiul său fuseseră din-totdeauna foarte distante.

  Brusc uită toate acestea şi, după ce se ridică din scaun, se aruncă în braţele lui Raul.

  — Doamne, ce bine că eşti teafăr… Ce bine este…

  — Mamă…

  De când fusese mic nu-i mai spusese aşa. Simţi cum ochii i se umeziseră.

  — Hai, vino şi stai jos. Spune-mi totul.

  Montera îşi aprinse o ţigară, se aşeză în fotoliul de răchită şi simţi cum întreaga fiinţă i se destinse.

  — Doamne, ce bine e!

  — Şi chiar nu te mâi întorci?

  — Nu.

  — Trebuie să-i mulţumesc Sfintei Fecioare că sa întâmplat una ca asta. Un om la vârsta ta, să piloteze un avion cu reacţie! Raul, asta este nebunie curată! Este o minune că te afli aici, lângă mine.

  — Probabil că aşa e. O să aprind şi câteva lumânări.

  — O să aprinzi câteva lumânări Sfintei Fecioare sau Gabriellei?

  Montera se întunecă la faţă. Dona Elena îi spuse imediat:

  — Dă-mi şi mie te rog o ţigară. Auzi, să nu crezi că sunt proastă. Te-am văzut de trei ori la televizor cu avionul tău. Numele Gabriellei de pe botul avionului se vedea de la o poştă. Cine este, de fapt?

  — Este femeia pe care o iubesc, răspunse el simplu, exact aşa cum îi spusese lui Lami Dozo.

  — Atunci, povesteşte-mi despre ea.

  Montera începu să vorbească despre Gabrielle, umblând agitat în jurul mamei sale. După ce termină, Dona Elena fu nevoită să admită:

  — După câte zici tu, pare a fi o femeie cu totul remarcabilă.

  — E mai mult decât atât, marnă! Este cea mai extraordinară fiinţă pe care am întâlnit-o vreodată. În orice caz, extraordinară pentru mine. M-am îndrăgostit de ea de cum am văzut-o. Şi nu neapărat din cauza frumuseţii ei. Există în ea o bucurie de, a trăi care depăşeşte cu mult pasiunea fizică.

  Şi brusc izbucni în râs şi ridurile de pe faţă parcă-i dispărură. Aerul de extenuare îi dispăruse, de asemenea.

  — Mamă, este minunată în toate privinţele. Din-totdeauna am crezut că în viaţă există ceva special. Ei bine, ea este acest ceva special.

  Dona Elena Llorca de Montera respiră adânc.

  — Prin urmare, asta ar fi totul, nu-i aşa? Presupun că o să mă prezinţi Gabriellei când o să consideri tu necesar… Bine, acum spune-mi pentru care motiv pleci în Franţa.

  — Mamă, îmi pare rău, dar să ştii că nu-ţi pot spune. Esste secret militar însă pot să-ţi dau o indicaţie: mă duc pentru ceea ce preşedintelui nostru îi place să spună „Cauza noastră”. Crede că o să, reuşesc în misiunea asta şi astfel noi o să câştigăm războiul.

  — Şi chiar aşa să fie?

  — Dacă Galtieri crede aşa ceva, atunci asta se datorează faptului că îşi permite să creadă ceea ce vrea el. Hm, cauza…

  Se îndepărtă până la marginea terasei cu privirile aţintite spre fluviu.

  — Mamă, până în prezent am pierdut jumătate din piloţii noştri. Jumătate, mă auzi? Nu-i aşa că în ziare nu sa scris despre asta? Mulţimea scandează tot felul de lozinci şi agită steaguri. Galtieri ţine discursuri, dar în realitate, în golful San Carlos, este un adevărat măcel.

  Dona Elena se ridică din fotoliu, se duse lângă el şi-l luă de braţ.

  — Raul, hai să intrăm în casă, îi spuse ea impasibilă.

  Şi împreună se îndreptară spre scară.

  *

  În Cavendish Square, Ferguson, aplecat peste birou, recitea pentru a nu ştiu câta oară telexul decodificat trimis de C. I. A.

  Harry Fox îşi făcu apariţia, cu două dosare în mâini.

  — Domnule general, totul se află aici. Totul despre Felix Donner.

  — Ia spune-mi, Gabrielle este aici sau sa dus la Paris?

  — Nu, este tot aici, în Kensington Palace Gardens. Aseară am fost la restaurantul Langans şi am văzut-o împreună cu nişte prieteni. Dar de ce mă întrebaţi?

  — Păi, Harry, mi se pare evident. S-a arătat sensibilă la farmecul lui Raul Montera şi reciproc. Mi se pare că putem profita de lucrul ăsta.

  Îl privi pe Fox drept în ochi şi ridică mâna.

  — Harry, să nu începi să-mi faci morală. Acum, ne jucăm dea războiul şi nu de-a altceva.

  — Aşa o fi, domnule general, dar există zile în care aş prefera să fi avut o altă meserie.

  — Acum nu-i momentul pentru aşa ceva. Auzi, cei cu Donner ăsta? Spune-mi câte ceva despre el. Ceva mai semnificativ.

  — Este un multimilionar în lire sterline. Corporaţia Donner Development are o gamă largă de activităţi. Construcţii, transporturi maritime, electronică, tot ce poate aduce beneficii.

  — Şi el, ca om?

  — Este foarte popular în presă. Şi-a început afacerile în domeniul imobiliar, dar destul de modest. Apoi, în criza din anii 60, a dat lovitura.

  — Şi se menţine?

  — Este chiar în fruntea oamenilor de afaceri. Aşa că, date fiind împrejurările şi contul său în bancă, mi se pare ciudat că se aruncă într-o afacere ca asta, chiar şi pentru două sau trei milioane de lire.

  — Aşa este, spuse Ferguson, privind lung dosarul din faţa lui, cu sprâncenele încruntate. Harry, să ştii că eu simt peştele stricat de la o poştă. Şi nu orice peşte, ci pe ăla mare. Înainte de toate, este vorba despre intermediarul ăla rus. Cum se face că Nikolai Belov, după ce a discutat cu Garcia, a putut şti că Donner o să fie în stare să aranjeze afacerea?

  — Aveţi dreptate. Şi ce înseamnă asta, domnule general?

  — Faptul că Felix Donner este orfan, mi se pare un lucru foarte comod pentru el. Iar toţi camarazii săi de arme din Coreea se pare că au murit în captivitate, nu?

  Tăcerea se prelungi.

  — Domnule general, vă gândiţi oare la ceea ce mă gândesc eu? Întrebă Fox.

  Ferguson se ridică din fotoliu, se îndreptă spre şemineu şi-şi aţinti ochii asupra flăcărilor.

  — Este un om de afaceri foarte respectat. N-ar avea nici un sens, spuse Fox.

  — Îţi aminteşti că nici afacerea Gordon Lonsdale nu a avut nici un sens? Şi ăla era un om de afaceri foarte respectat. Un canadian, mă rog, aşa era pentru toată lumea. Chiar şi astăzi, după ce au trecut atâţia ani, tot mai persistă îndoieli cu privire la adevărata sa identitate.

  — Numai că de fapt, era rus. Şi spion, pe deasupra.

  — Corect.

  — Credeţi că Donner ăsta ar putea fi un alt Lonsdale?

  — Să zicem că pentru moment ar fi o ipoteză. În cealaltă variantă, nu ar fi decât un om de afaceri fără nici, un scrupul, care încearcă să-şi rotunjească veniturile. O să vedem.

  — Şi acum, ce facem? Îl arestăm?

  Ferguson se întoarse la birou.

  — Este cam dificil atâta vreme cât se află în Franţa. Mă rog, aş putea trage nişte sfori sus de tot. Dar dacă ne declarăm pe faţă intenţiile, atunci o să facem valuri şi riscăm să pierdem avantajul pe care îl avem. Harry, trebuie să-l prindem cu mâţa-n sac. Sunt convins că, în felul ăsta, o să avem mai mult de câştigat. O să punem mâna pe toate legăturile K. G. B.-ului din ţara noastră. Bineînţeles, dacă presupunerile noastre se vor adeveri.

  — Aşa este.

  — Da, dar nici măcar nu ştim ce pune la cale. Nici măcar Garcia nu ştie mare lucru despre toată afacerea asta. Tot ceea, ce poate spune la o adică este că Donner ia garantat furnizarea unor rachete Exocet, săptămâna viitoare. Nu, e clar, trebuie să punem pe urmele lui pe cineva care să ne ţină la curent, clipă de clipă, cu ceea ce face.

  — Domnule general, dar cum să reuşim aşa ceva? Întrebă Fox.

  — Păi, e foarte simplu. Cheia întregii afaceri este colonelul Raul Montera, iar legătura noastră cu Montera se numeşte Gabrielle Legrand.

  După o tăcere prelungită, Fox remarcă:

  — Aveţi dreptate, dar, pe de altă parte, Gabrielle nu ne prea are la inimă…

  — Trebuie să defilăm cu soldaţii pe care îi avem. Dă-i un telefon.

  În acel moment, telefonul roşu începu să sune în surdină. Ferguson răspunse aproape imediat.

  — Ferguson.

  Ascultă în tăcere, cu o figură gravă, după care spuse:

  — Bineînţeles.

  Apoi închise.

  — Probleme? Întrebă Fox.

  — Era directorul general. Mi-a spus că Primul ministru vrea să mă vadă.

  *

  Din principiu, lui Donner nu-i plăceau avioanele mici care, pe lângă faptul că erau zgomotoase şi nu prea sigure, mai erau şi lipsite de cel mai elementar confort, însă avionului pe care îl închiriase Stavros, Donner nu-i putu găsi nci-un cusur. Era vorba despre un avion Chitftain Navajo, cu un interior civilizat, în care se găseau chiar şi mese la care se putea sta.

  Decolară de pe un mic aerodrom particular situat la periferia Parisului, în apropiere de Brie-Comte-Robert. După informaţiile luate de Stavros, pilotul avionului trecuse de treizeci de ani, părăsise aviaţia franceză în împrejurări destul de dubioase. În prezent, conducea o mică firmă de avioane-taxi, şi nu punea niciodată întrebări în situaţiile în care suma primită pentru serviciile prestate de el depăşea o anumită valoare. Era exact omul de care aveau nevoie, dacă nu se punea la socoteală faptul că îi cam plăcea să bea.

  Survolară regiunea Vendee în direcţia ţărmului, la sud de Saint-Nazaire. Donner se aplecă spre pilot, iar acesta îi spuse:

  — O să aterizăm la Lancy. În timpul ocupaţiei germane, a fost un aeroport al avioanelor de vânătoare din Luftwaffe. Un tip a încercat sa facă acolo un aeroclub, dar nu a reuşit. Nu a avut nici un client.

  Donnel îi arătă un pătrat roşu pe hartă.

  — Ce înseamnă chestia asta?

  — Este vorba despre un spaţiu aerian interzis. Din cauza unei insuliţe din larg, numită Roc. Un fel de poligon de trageri militar. Sectorul ăsta trebuie teoretic evitat, dar să nu vă faceţi griji, sunt un bun pilot.

  Peste douăzeci de minute, aterizară la Lancy. Pe lângă turnul de control se mai aflau şi patru hangare, dar între pistele de aterizare iarba crescuse în voie, şi totul avea un aspect dezolant.

  În faţa unei barăci se afla parcat un Citroen negru. De cum atinse avionul pista, Wanda Jones ieşi din maşină. Era îmbrăcată în blue-jeans şi cu o scurtă de piele. Părul îi era strâns cu o eşarfă de mătase.

  Donner coborî din avion, îşi petrecu braţul în jurul umerilor ei şi o sărută.

  — Unde ai găsit maşina asta?

  — Am închiriat-o de la garajul din Saint-Martin. Şi cred că am dat peste ceea ce voiai. La vreo opt kilometri de aici şi cam la aceeaşi distanţă de coastă.

  Şi scoase din buzunar o legătură de chei.

  — Agentul imobiliar mi-a dat cheile astea. I-am explicat că patronul meu nu are timp pentru toate fleacurile. Sunt sigură că este convins că aici se vor instala nişte îndrăgostiţi la sfârşit de săptămână.

  — La ce altceva s-ar fi putut gândi uitându-se la tine? O întrebă Donner. Bine. Atunci, hai să mergem. Iani, treci la volan!

  Stavros se aşeză la volan şi Wanda se urcă în spate. Donner se întoarse către Rabier, care aştepta lângă avion:

  — Peste două ore, ne întoarcem la Paris.

  — Cum doriţi, domnule.

  Doner se urcă lângă Wanda şi maşina porni.

  *

  Locul se numea „Casa Albă”. Corpurile de case, ascunse într-o văioagă mărginită de un pâlc de fagi, păreau imense. Pe vremuri fuseseră probabil impunătoare. Însă trecerea timpului le marcase vizibil.

  Donner coborî din Citroen, se îndreptă spre casă şi-şi aţinti privirea asupra uşii de la intrare, a cărei vopsea verde era crăpată.

  — Paisprezece camere şi nişte grajduri în spate, îi spuse Wanda. Are încălzire centrală destul de modernă, iar rezervoarele cu motorină sunt pline. Cred că pentru câteva zile…

  — De ce este nelocuită?

  — Proprietarul lucrează la Ministerul Cooperării, în Pacific. Acum doi ani i-a murit mama şi intenţionează ca la pensie să se stabilească aici. Aşa că nu are de gând să vândă. Casa este în întregime mobilată. Agentul imobiliar o închiriază în timpul lunilor de vară turiştilor, iar în restul timpului casa rămâne goală.

  Wanda deschise uşa şi intră. În interior, se simţea un uşor iz specific caselor nelocuite de multă vreme, însă tot ce se afla înăuntru, lambriurile, mobilele din acaju, covoarele persane, păstrau o nostalgie a trecutului.

  — Are tot confortul. Imaginează-ţi decorul ăsta cu instalaţia de încălzire pusă în funcţiune şi nişte buşteni aprinşi în şemineu. Nu am făcut o treabă bună?

  — Minunată, încuviinţă Donner. Să-i spui agentului imobiliar că sunt de acord.

  — I-am şi spus.

  Donner o luă în braţe.

  — Eşti o mică şmecheră, nu-i aşa?

  — Câteodată. Însă am un singur scop, şi anume, să-ţi fiu pe plac.

  Ca de fiecare dată, Wanda îl excita, însă nu, era nici locul şi nici momentul. O sărută rapid şi se îndepărtă de ea.

  — Bine, e în regulă. Acum, arată-mi Saint-Martin. Se poate vedea de aici insula Roc?

  — Se poate, dar numai când este senin, şi atunci, abia la orizont.

  — Să nu mai pierdem nici un minut.

  Şi Donner ieşi. Când Wanda se întoarse pentru al urma, observă cum Stavros o privea fix, ca de fiecare dată. Figura sa enigmatică şi ochii săi cruzi păreau că exprimă ceva special în privinţa ei. Wanda trecu repede prin faţa lui. Stavros o urmă.

  *

  Saint-Mărtin era un sat ca oricare altul. Nu mai mult de cinci sau şase sute de locuitori, străduţe înguste şi pavate, case cu acoperişurile din ţigle roşii, un port mic cu un singur chei, la care acostau treizeci sau patruzeci de bărcuţe de pescari.

  La chei încă se mai găsea ancorată o şalupă militară, folosită pentru debarcări. De fapt, era un fel de cochilie de oţel, de un verde deschis, cu două obloane maxi rabatabile. În interiori şalupei se zărea un camion al armatei. Sub ochii lor, şalupa părăsi pontonul de care era ancorată şi se îndreptă spre largul mării.

  — Va să zică, ăsta este mijlocul lor de transport către insulă, spuse Donner.

  — Se pare că da.

  — După câte mi-a spus Paul Bernard, ofiţerul care comandă baza are şi o vedetă rapidă, de care este foarte mândru.

  — Bine. De fapt, excelent.

  Îşi continuară drumul către ieşirea din sat, apoi o luară pe un drumeag de-a lungul coastei, până în momentul în care Stavros, urmând indicaţiile Wandei, coti printre două stânci şi o apucă de-a lungul unei cărări, prin câmp.

  Donner şi Wanda îl urmară şi, în timp ce Stavros înainta spre faleză, Wanda îi întinse lui Donner binoclul, în depărtare, se zărea golful. Cine se aventura pe cărarea şerpuită de pe peretele de granit, avea nevoie de curaj, nu glumă… Văzduhul era împânzit de strigătele pescăruşilor care zburau în stoluri mari, întunecând cerul.

  Insula Roc nu era decât o pată sumbră în depărtare, însă, văzută prin binoclu, prinse brusc viaţă. Îşi merita din plin numele: faleze masive se ridicau vertical chiar din mare, acoperite pe vârf cu ceva verdeaţă. Nu se vedea nici o clădire, dar; Donner ştia deja că acestea se găseau în partea ascunsă vederii.

  Renunţă să mai privească prin binoclu.

  — Perfect, hai să ne întoarcem.

  Reveniră în locul unde lăsaseră maşina şi urcară în ea. Stavros băgă în marşarier şi porni.

  *

  Ajunseră în apropiere de „Casa Albă.” La câteva sute de metri, după ce cotiră pe drumul ce ducea spre Lancy, Donner se aplecă în faţă şi-şi puse mâna pe umărul Iui Stavros.

  — Opreşte-te puţin. Ce-i acolo?

  Într-un luminiş din pădure se vedeau trei căruţe în jurul unui foc. Căruţele erau deteriorate, şubrede şi cu coviltirele de pânză peticită. Degajau o impresie de sărăcie deprimantă, care se adăuga fustelor zdrenţuite ale celor patru femei, ghemuite lângă foc, ce sorbeau ceva din nişte cutii de conserve, cât şi copiilor îmbrăcaţi în haine ferfeniţite, care se jucau în apropierea unui pârâu cu nişte cai slăbănogi.

  — Ăia sunt cumva ţigani? Întrebă Donner.

  — Da, sunt ţigani. Agentul imobiliar mi-a spus că îşi au sălaşul prin apraopiere dar m-a liniştit asigurându-mă că sunt inofensivi;

  — Hm, ce interes ar fi avut ca să zică pe dos? Lani, ia vino cu mine, i se adresă el lui Stavros. Chestia asta pică la fix.

  Coborâră din maşină şi se îndreptară spre pădure. Femeile îşi ridicară privirile spre ei curioase, dar nu scoaseră nici o vorbă. Ajuns lângă ele, Donner se opri şi cu mâinile în buzunare, le întrebă în franceză:

  — Unde este şeful?

  — Aici, domnule.

  Bărbatul care apăru de după copaci era bătrân, de cel puţin şaptezeci de ani. În mâna dreaptă ţinea o puşcă de vânătoare. Costumul său de tweed fusese cârpit de mai multe ori. De sub bereta albastră de pe cap, părul alb îi ieşea în plete dezordonate. Figura lui ridată şi nebărbierită avea culoarea unei statuete din lemn de stejar.

  — Cum te cheamă? Îl întrebă Donner.

  — Maurice Gaubert, domnule. Pot să va întreb acelaşi lucru?

  — Eu sunt Donner! Sunt noul locatarul „Casei Albe”. Mi se pare mie, sau cumva va-ţi stabilit pe proprietatea mea?

  — Domnule, poate că nu ştiţi, dar în fiecare an, noi venim aici în perioada asta. N-am făcut niciodată cuiva nici un fel de problemă.

  Tânărul care apăruse lângă el era de statură mijlocie. Figura îi era anemică şi lipsită de energie. Şi el era nebărbierit iar hainele pe care le purta erau la fel de peticite ca şi ale lui Gaubert. Sub şapca de stofă, părul negru îi era soios. În mâna dreaptă avea o puşcă de vânătoare, iar cu stânga ţinea de urechi doi iepuri.

  Donner îl examină din cap până-n picioare. Gaubert bâigui:

  — Este fiul meu, Paul.

  — Da, fiul tău, dar mi se pare că iepurii sunt ai mei: Mă întreb ce-ar zice de o chestie ca asta jandarmii din Saint-Martin.

  Bătrânul Gauberfişi depărta braţele.

  — Domnule, vă rugăm. Oriunde ne-am duce, mereu ni se întâmplă acelaşi lucru. Lumea ne scuipă, dar copiilor noştri le este foame.

  — Bine, răspunse Donnerr scoţându-şi portofelul. Puteţi rămâne.

  Luă câteva bancnote de zece franci şi le băgă în buzunarul de la piept al cămăşii lui Gaubert.

  — Asta ca să-ţi dovedesc că sunt un om bun. Să ştii că nu-mi plac necunoscuţii şi nici ăia care dau târcoale: M-ai înţeles?

  Bătrânul luă bancnotele, le examină atent şi-i zâmbi lui Donner.

  — Da domnule, v-am înţeles.

  — Să fiţi atenţi, şi să vă uitaţi prin jur, până mă întorc eu sau prietenul meu.

  — Domnule, vă puteţi bizui pe noi, îi răspunse Gaubert, în timp ce-i trase un şut fiului său, care se uita la Wanda cu ochii holbaţi.

  Donner şi Stavros se urcară în maşină în timp ce Stavros porni, motorul, Wanda întrebă:

  — Şi acum

  — La Paris. Trebuie să mă întâlnesc cu pilotul ăla argentinian. Montera. Garcia mi-a spus că are la activ douăsprezece misiuni, în Malvine şi cu toate astea a supravieţuit.

  — Înseamnă că este un fel de erou, spuse Wanda. Credeam că a trecut moda ăstora.

  — Şi eu credeam. Dar individul există în carne şi oase şi se potriveşte la fix planului meu. După ce o să termin cu el, o să fie celebru în toată lumea.

  Îşi puse braţul pe umerii Wandei şi se lăsă cu spatele pe bancheta maşinii.

  VIII.

  Datorită situaţiei din arhipelagul Malvinelor, în Downing Street lumea începuse să demonstreze, ceea ce obligă poliţia să intervină. Cea mai mare parte din stradă era blocată.

  Ferguson arătă permisul său special de liberă trecere şi maşina în care se afla putu să depăşească barajul poliţiei. Cu cinci minute înainte de ora la care avea fixată întâlnirea cu Primul Ministru, coborî din maşină în faţa numărului 10. Agentul de pază îl salută şi uşa se deschise, mai înainte ca Ferguson să pună mâna pe clanţă.

  Îl întâmpină un consilier tânăr.

  — Domnule general, vă rog să poftiţi pe aici. Primul ministru vă aşteaptă.

  Ferguson urcă alături de el pe marea scară, trecând pentru a nu ştiu câta oară în cariera sa pe lângă portretele vechilor primminiştri care îşi câştigaseră celebritatea: Petei, Wellington, Disraeli, Gladstone. Acest lucru îi dădea de fiecare dată un sentiment pătrunzător de participare activă la istoria ţării sale, întrebându-se mereu dacă femeia care ocupa în prezent acest post încerca aceeaşi senzaţie. Se părea că da. Oare nu avea ea, mai mult ca oricine, simţul istoriei şi al destinului? Ferguson se întrebă dacă aventura declanşată în insulele Falkland ar fi fost oare posibilă fără îndârjirea şi curajul lui Margaret Thatcher.

  Ajunşi pe culoarul de la primul etaj, tânărul bătu la o uşă, o deschise şi îl pofti pe Ferguson să intre.

  — Doamnă, a sosit domnul general Ferguson.

  După ce acesta intră, tânărul închise uşa şi dispăru.

  Biroul era la fel de elegant ca şi în timpul ultimei vizite făcute de Ferguson. Pereţii tapetaţi într-un verde deschis, perdelele de culoarea aurului vechi şi mobilierul confortabil dovedeau un gust de bună calitate. Dar, ca întotdeauna, nimic nu întrecea eleganţa femeii aşezate în spatele biroului. Îmbrăcată într-un taior albastru impecabil, cu o bluză albă, avea părul blond coafat perfect, îşi ridică spre el privirea calmă:

  — Generale, ultima oară când ne-am văzut, s-a întâmplat în legătură cu un posibil atentat îndreptat împotriva mea.

  — Da, doamnă, aşa este.

  — Eforturile dumneavoastră legate de această problemă nu au fost încununate de succes. Dacă asasinul nu s-ar fi răzgândit…

  Îşi lăsă fraza neterminată şi peste câteva clipe continuă:

  — Am observat că directorul general al serviciului de informaţii a considerat nimerit să vă încredinţeze conducerea operaţiunile legate de afacerea Exocet.

  — Da, doamnă.

  — Am remarcat ca libienii intenţionau să furnizeze Argentinei un supliment din aceste rachete, dar au renunţat, ca urmare a presiunilor exercitate de prietenii noştri asupra lumii arabe.

  — Este cât se poate de exact.

  — Există vreo şansă ca Peru să-i ajute?

  — Doamnă, ne-am ocupat deja de rachetele peruviene. Am…

  — Domnule general, te rog, scuteşte-mă de detalii. Va să zică, rămâne doar Franţa. Am primit din partea, preşedintelui Mitterand asigurarea că embargoul asupra armelor va rămâne în vigoare.

  — Îmi pare bine că aud acest lucru, doamnă.

  Margaret Thatcher se ridică, se apropie de fereastră şi privi pe geam.

  — Domnule general, dacă o singură rachetă Exocet nimereşte ori pe Hermes ori pe Invincible, atunci întreaga evoluţie, a conflictului v-a avea de suferit. Aproape cu siguranţă că vom fi nevoiţi să ne retragem.

  Se întoarse cu faţa la el şi continuă:

  — Domnule general îmi poţi garanta că nici o rachetă Exocet nu va ajunge în Argentina, indiferent în ce mod?

  — Nu doamnă, nu vă pot garanta lucrul acesta.

  — Atunci, vă sugerez să procedaţi astfel încât lucrul acesta să nu se întâmple, spuse ea calm. Grupa a IV-a are puteri depline, care îi sunt acordate chiar din acest birou. Folosiţi-le, domnule general, folosiţi toate mijloacele pentru a ne apăra oamenii din Atlanticul de Sud pentru a ne apăra pe noi toţi.

  — Mulţumesc, doamnă. Voi face tot ce-mi va sta în putinţă, să fi-ţi sigură de lucrul acesta.

  Ferguson deschise uşa şi ieşi. Ochii foştilor primminiştri păreau că se uită după el tot timpul cât cobora scările. În sinea lui se întrebă dacă era pe cale să-şi asigure un loc, cât de mic, în istorie. Probabil că nu… Chiar dacă totul avea să meargă ca pe roate, era genul de lucruri pe care lumea l-ar fi dezminţit ulterior. Zâmbi. Tânărul consilier se înclină în faţa lui şi-i deschise uşa.

  *

  În liftul din blocul din Kensington Palace Gardens, Harry Fox se întoarse spre Ferguson.

  — Ne pierdem vremea: Când am încercat să vorbesc cu ea la telefon, m-a trimis la plimbare.

  — Bine, vedem noi, mormăi generalul.

  După ce ieşiră din lift, Ferguson se îndreptă spre apartamentul Gabriellei şi bătu la uşă. Peste câteva clipe, aceasta se întredeschise, menţinută de lanţul de siguranţă. Gabrielle întrebă:

  — Ce vreţi?

  — Să stăm de vorbă.

  — Nu am chef să vă ascult. Plecaţi!

  Încercă să închidă uşa, dar Ferguson îşi băgă vârful pantofului în deschizătură.

  — Este vorba despre Raul Montera.

  Gabrielle îi aruncă o privire golită de orice expresie după care ridică lanţul de siguranţă şi le întoarse spatele. Ferguson o urmă, iar Fox închise uşa.

  Gabrielle se opri în faţa şemineului şi, cu toate că fuma rar, îşi aprinse o ţigară:

  — Bine, spune ce ai de spus şi nu mai pierde vremea.

  Furia care pusese stăpânire pe ea o făcea parca şi mai frumoasă. Ochii îi scăpărau. Ferguson se hotărî să intre direct în miezul problemei:

  — Raul, Montera soseşte mâine la Paris, pentru a contacta pe un anumit Felix Donner, pe care guvernul argentinian îi crede capabil să facă rost de nişte rachete Exocet. Trebuie să aflu ce pun la cale şi săi împiedic să-şi ducă planul la bun sfârşit. Vreau să pleci la Paris, să iei legătura cu Montera şi să faci ce trebuie ca să ne ajuţi să-i împiedicăm să pună mâna pe rachete.

  — Ai înnebunit? N-o să mai lucrez niciodată pentru voi. M-ai auzit? Niciodată!

  — Nu se pune problema să lucrezi pentru noi, ci să-ţi faci datoria. Eşti doar un agent britanic.

  — În acelaşi timp, sunt cetăţean francez. Lucrul ăsta mă face neutră.

  — Imposibil, spuse Ferguson, fără a ridica vocea. Fratele tău vitreg, sublocotenentul Richard Brindsley, este pilot de elicopter la bordul portavionului Invincible, după cum ştii foarte bine.

  — Încetează! Strigă ea, la capătul răbdărilor. Refuz să te mai ascult!

  — Face parte din escadrila 820, continuă Ferguson fără milă, în aceeaşi escadrilă este şi prinţul Andrew. Dă-mi voie să-ţi descriu una dintre cele mai periculoase misiuni ale acestei escadrile. Elicopterele Sea King servesc de multe ori drept momeală pentru a atrage rachetele Exocet. Prinţul Andrew, fratele tău şi ceilalţi camarazi ai lor zboară cu elicopterele deasupra oceanului, încercând să atragă rachetele Exocet, care nu pot zbura mai sus de zece metri de suprafaţa apei. În felul ăsta, se încearcă protejarea portavionului. Toată măiestria constă în a se înălţa rapid în ultima clipă, ca rachetele să treacă pe sub ei. Din păcate, mai sunt şi rachete care pot zbura peste limita asta de zece metri. Aşa că-ţi dai singură seama ce se poate întâmpla într-un asemenea caz.

  Gabrielle parcă îşi ieşise din minţi şi frica o făcuse şi mai furioasă.

  — Nu înţelegi, refuz să te mai ascult! Lasă-mă în pace!

  — Să vorbim acum despre prietenul tău Montera. Este un bărbat cuceritor, aşa cum a fost întotdeauna dar în războiul ăsta ne este duşman. Gabrielle, ţine minte asta. Un duşman care, timp de o săptămână, a pilotat un avion Skyhawk, cu trei tone de bombe la bord, destinate flotei britanice din golful San Carlos. Mă întreb care or fi fost vasele scufundate la care şi-a adus contribuţia.

  Gabrielle se întoarse cu spatele. Ferguson îi făcu un semn din cap lui Fox şi ieşi din apartament. Fox îl urmă, închizând uşa în urma sa. Generalul îl aştepta în dreptul liftului, cu figura posomorâtă.

  — V-am spus eu că o să fie pierdere de timp.

  — Fii serios, îi răspunse Ferguson. O s-o facă.

  Liftul începu să coboare.

  — Harry, Gabrielle are nevoie de cineva care să o ajute. Un agent de încredere, un bărbat pe care să se poată bizui. Ştii cumva unde se află acum Tony?

  — În spatele liniilor argentinienilor. Împreună cu trupele speciale. Undeva, prin Faikland Sound.

  — Da. Aşa este. M-am gândit că s-ar putea să avem nevoie de el, aşa că aseară am dat dispoziţii în acest sens. Prioritate zero. Am ordonat să fie luat de pe front. Un submarin îl va lua de acolo şi-l va lăsa în Uruguay. Montevideo este doar la patru ore de zbor de Paris. Oamenii noştri de la ambasada din Montevideo, o să-i dea actele necesare.

  Ieşiră din clădire şi se îndreptară spre maşină.

  — Harry, ştiu ce ai în minte, aşa că nu te mai obosi să-mi spui. Sunt cel mai mare ticălos de pe suprafaţa pământului.

  *

  Belov şi Garcia se aşezară în faţa lui Donner, în apartamentul acestuia şi aşteptară până când Wanda le turnă cafeaua.

  — Mulţumesc, îi spuse Donner. Vezi ce corespondenţă am de la societăţile din Londra şi spune-i lui Iani să nu se mişte de aici. S-ar putea să am nevoie de el.

  În timp ce Wanda ieşea, Donner se întoarse sprâ Garcia:

  — Deci, colonelul Montera soseşte mâine? Presupun că mi-ai adus dosarul pe care l-am cerut despre el. Îmi place să ştiu cu cine lucrez.

  — Bineînţeles că vi l-am adus.

  Şi Garcia scoase din servieta diplomat un dosar pe care îl întinse lui Donner. Acesta îl deschise, se uită la fotografia lui Montera, după care frunzări rapid dosarul.

  — Excelent, spuse el la urmă. Te-ai ocupat de locul unde va locui?

  — M-am gândit că ar fi mai bine să evităm hotelul, iar despre ambasadă nici nu poate fi vorba. Aşa că i-am închiriat un mic apartament mobilat într-un bloc rezidenţial din Neuilly, lângă Bois de Boulogne. Acestea sunt adresa şi numărul de telefon.

  Şi îi dădu lui Donner o carte de vizită.

  — Voi lua legătura cu el cum ajunge.

  — Domnule Doner, când o să-mi daţi mai multe detalii în legătură cu ceea ce aveţi de gând să faceţi? Îl întrebă Garcia pe un ton cam exasperat; Până acum nu mi-aţi spus nimic despre locul de unde speraţi să obţineţi rachetele Exocet.

  — Şi nici nu intenţionez s-o fac, răspunse Donner. În orice caz, nu înainte de ultima clipă. Afacerea asta este extrem de delicată. Cu cât mai puţine persoane cunosc provenienţa acestor rachete, cu atât va fi mai bine. Îmi pare rău, dar aşa lucrez eu. Sigur că da, dacă nu vă convin metodele mele, încă mai aveţi timp să renunţaţi.

  — Doamne Sfinte, nici prin gând numi trece aşa ceva! Se grăbi Gracia să-l asigure. Nici măcar o clipă nu m-am gândit Ia una ca asta.

  — Bine, atunci totul este clar. Acum vreţi să ne lăsaţi singuri câteva clipe? Wanda o să vă servească cafeaua în salon.

  După ce Garcia ieşi, Belov izbucni:

  — Ăştia sunt nişte amatori! Ce naiba putem face cu ei?

  — În orice caz, săi împiedicăm să ne facă vreun rău. L-am prevenit deja pe Paul Bernard ca în nici un caz să nu-i spună lui Garcia nimic din ceea ce vom discuta.

  — Cu alte cuvinte, Garcia nu trebuie să ştie că te interesează insula Roc?

  — Exact.

  — Dar poţi avea încredere în Bernard?

  — Ah, sigur că da! Profesorul a intrat în priză. Consideră toată chestia asta ca pe un fel de cruciadă. Nu am vrut să fiu foarte clar, aşa că este convins că o să încerc să pun mâna pe unul dintise camioanele Centrului de Cercetări Aerospaţiale care transportă din când în când rachete Exocet spre insulă. Dacă mi-ar cunoaşte adevăratele intenţii, cu siguranţă că nu ar fi atât de încântat.

  — Şi pe urmă, ce o să se întâmple cu el?

  — Bănuiesc că o să fie victima unui proces de conştiinţă. Probabil că o să fie găsit mort cu un pistol în mână şi cu o scrisoare alături, în care îşi va motiva sinuciderea ca urmare a remuşcărilor de a fi participat la un complot împotriva propriei sale ţări, furnizând rachete Exocet argentinienilor. Serviciile de informaţii franceze nu vor întâmpina nici o dificultate să demonstreze că a participat la o importantă asistenţă tehnică, încă de la începutul ostilităţilor. După cum spune Garcia, a vorbit de multe ori la telefon cu Buenos Aires, pentru a le da lămuriri. Totul s-a desfăşurat ca la carte. La urma urmelor, Franţa este o ţară democrată. Bravo pentru presa liberă.

  — Vă gândiţi la toate, nu-i aşa?

  — Încerc. A, să nu uit. Există un lucru în care mai putea ajuta. Am nevoie de nişte oameni de încredere.

  — Câţi?

  — Păi, să zicem vreo şapte sau opt. Împreună cu Stavros şi cu mine, am fi zece. Să fie însă profesionişti. Nu am nevoie de oameni care să gândească. Să fie în stare să ucidă dacă primesc suficienţi bani.

  — În cazul ăsta, ne putem adresa la „Union Corse” spuse Belov.

  „Union Corse” era cea mai importantă dintre organizaţiile criminale din Franţa. Un fel de Mafia de temut, ale cărei tentacule se întindeau peste tot, chiar până în sistemul juridic şi guvernamental.

  Donner dădu din cap.

  — Nu cred că ar fi bine. Or fi ei nişte gangsteri, totuşi au ceva patriotism în sânge. Asta este boala francezilor, Nikolai. Încă nu ţi-ai dat seama? Chiar şi comuniştii se consideră francezi, înainte de orice altceva.

  — Am înţeles, răspunse Belov. Avem şi alte legături. Din câte înţeleg eu, este nevoie mai curând de mercenari, decât de nişte asasini ordinari, nu?

  — Pot fi şi nişte asasini ordinari, dar să fi făcut armata. Precis că după atâţia ani de război în Anglia, se poate găsi o mulţime de asemenea indivizi.

  — O să mă ocup de asta.

  Donner deschise un sertar, scoase o foaie de hârtie şi i-o dădu lui Belov.

  — Am nevoie şi de lucrurile pe care le-am scris pe lista asta.

  Belov îşi aruncă ochii pe foaia de hârtie şi întrebă mirat:

  — Aveţi de gând să plecaţi la război, după câte scrie aici, nu?

  În acel moment, uşa se deschise şi Juan Garcia intră. Ochii îi străluceau de surescitare.

  — Domnilor, suntem în 25 mai. Ştiţi ce semnificaţie are această zi pentru Argentina?

  — Nu am nici o idee, răspunse Donner.

  — Este ziua noastră naţională. Şi această zi va rămâne în istorie ca ziua în care am dat cea mai mare lovitură marinei britanice. Veniţi să vedeţi. La televizor este un reportaj pe tema asta. Şi se grăbi să se întoarcă în cealaltă cameră, în faţa televizorului.

  *

  În biroul său din Cavendish Square, Ferguson închise telefonul roşu, cu o figură gravă.

  — Ce sa întâmplat, domnule general? Întrebă Harry Fox. Aţi primit veşti proaste?

  — Se pare că aşa este. Contratorpilorul HMS Coventry a fost atacat de avioane Skyhwak în timp ce proteja o debarcare de material Ia San Carlos. E posibil să fi fost atins de un Exocet, dar încă nu suntem siguri, în orice caz, sunt pe puţin douăzeci de morţi şi mulţi răniţi. Contratorpilorul a fost scufundat.

  — Doamne Sfinte! Exclamă Fox.

  — Şi asta nu este tot. Petrolierul de cincisprezece mii de tone Atlantic Conveyor, a fost şi el atins. De două rachete Exocet.

  Şi dădu din cap.

  — Din cauza imaginii sale pe ecranul radar, a fost probabil confundat cu un portavion.

  După care nu mai scoase o vorbă. Liniştea din încăpere era tulburată doar de zgomotele străzii, care răzbăteau până acolo.

  — Şi acum, ce-o să facem domnule general? Întrebă Fox.

  — Mi se pare că sare în ochi, nu? Răspunse Ferguson.

  *

  După ce bătu, pentru a doua oară în decursul aceleiaşi zile, la uşa apartamentului din Kensington Palace Gardens, se auziră peste câtva timp nişte paşi care se apropiau încet. Apoi, se întredeschise, fiind ţinută de lanţul de siguranţă.

  În deschizătura uşii, apăru figura Gabriellei. Îi privi lung pe cei doi, apoi le deschise uşa şi le întoarse spatele, ducându-se în salon. Cei doi o urmară. Era îmbrăcată în vechiul halat de casă bărbătesc. Părul îi era în dezordine, ochii umflaţi de plâns şi figura trasă.

  — Te-ai gândit la ce ţi-am spus? Întrebă Ferguson, cu vocea joasă.

  — Da.

  — Şi?

  Gabrielle respiră adânc şi-şi strânse braţele în jurul corpului, ca pentru a se încălzi.

  — Când vrei să plec la Paris?

  — Cred că mâine ar trebui. Mai ai apartamentul acela în bulevardul Victor Hugo?

  — Da.

  — Bine. Atunci, te duci acolo. Omul nostru din Paris îţi va da toate instrucţiunile necesare, iar Harry va face un drum cu avionul, dacă o să fie necesar. Şi încă ceva…

  Gabrielle avea un aer epuizat.

  — Ce mai este?

  — Ai nevoie de cineva care să te ajute. Un bărbat de încredere, care să fie în stare să intervină, dacă o să ai cumva probleme…

  Gabrielle înţelese brusc despre ce era vorba şi ochii i se măriră de groază.

  — Vreu să spui că o să-l trimiţi pa Tony?

  — Exact. O să sosească peste o în şi jumătate cel mai târziu.

  Gabrielle dădu din cap, cu buzele strânse de o furie neputincioasă.

  — Ferguson, mi-ar plăcea să te omor. Zău, aş vrea să te văd mort şi vreau să-ţi spun că niciodată în viaţa mea nu am dorit moartea cuiva. Uite ce-ai făcut din mine. Tu şi oamenii tăi pângăriţi tot ceea ce atingeţi cu mâinile voastre.

  — Harry o să se ocupe cu aranjamentele necesare plecării tale şi tot el va asigura legătura dintre noi. Ia un somnifer şi încearcă să dormi. Pe urmă, te vei simţi mai bine.

  După ce plecară cei doi, Gabrielle începu să plângă. Afară, pe trotuar, în timp ce Ferguson se opri pentru aşi încheia pardesiul, Fox îl întrebă:

  — Domnule general, credeţi să o să fie în stare să se achite de misiunea asta? Ar fi foarte bine… De fapt, voiam să vă întreb dacă nu aţi observat că este îndrăgostită până peste cap de Raul Montera?

  — Ba da. Afacerea asta are şi o parte romantică, răspunse Ferguson. Însă nu prea avem de ales, nu?

  Îşi înălţă privirea spre cerul din care cădea ploaia, îşi ridică gulerul pardesiului şi o porni din loc.

  — Harry, mă simt brusc bătrân. Îţi dai seama? Toarte, foarte bătrân.

  *

  La Buenos Aires, piaţa Adunării Naţionale era plină de mii de oameni înfierbântaţi, care agitau pe deasupra capetelor sute şi sute de steaguri alb-albastre.

  Mulţimea scanda: „Argentina! Argentina!” acoperind vacarmul clacsoanelor maşinilor. La un balcon, Galtieri primea ovaţiile, îmbrăcat în uniformă de paradă şi cu mâna întinsă în faţă, salutând poporul ca un împărat roman.

  Apoi, mulţimea începu să scandeze un alt cuvânt, care răsuna asemenea unui val uriaş, ce mătură totul în drumul său. Cuvântul repetat fără încetare, asemenea unei litanii, era „EXOCET”.

  Când Fox îşi făcu apariţia, Ferguson tocmai îşi încălzea nişte felii de pâine la focul din şemineu.

  — Harry, chiar că voiam să vorbesc cu tine… Pe cine avem noi la ambasada din Paris, care să nu fie complet idiot?

  Fox căzu pe gânduri, după care spuse:

  — Păi, George Corwin s-ar putea să fie omul cel mai potrivit. Când l-am recrutat, era căpitan în infanteria marină. În Irlanda a făcut treabă bună. Mama sa este franţuzoaică, ceea ce explică faptul că a fost numit la Paris.

  — Excelent. L-ar putea fila pe Montera chiar de la sosirea lui de la Buenos Aires. Să afle unde sa instalat şi să asigure legătura cu Gabrielle, până vine Tony. Că veni vorba de Tony, ce se întâmplă cu el?

  — Tocmai v-am adus un mesaj, domnule general. A fost transmis din cartierul nostru general din San Carlos, prin centrala trupelor speciale din Hereford.

  — Ce scrie în el?

  — Se confirma că maiorul Villiers şi sergentul-major Jackson se află în drum, conform ordinelor primite. Mă întreb cum o fi primit Tony vestea. Să fie scos din luptă, tocmai în mijlocul acţiunii!

  — Probabil că nu prea ia plăcut.

  — Mda, o reacţie cât se poate de naturală, după câte îl ştim noi pe Tony. La urma urmelor, ăsta este singurul război adevărat la care a participat.

  IX.

  În ajun, la ivirea zorilor, liniştea domnea prin munţii din Falkland-Nord. Abia dacă se auzea lătratul vreunui câine în depărtare, în josul văii.

  Cei cinci oameni ai patrulei de recunoaştere din forţele speciale se găseau în spatele liniilor argentiniene de şase zile. Un submarin îi lăsase pe coastă pe 21 mai, înainte de debarcarea englezilor la San Carlos.

  Patrula era formată din Villiers, Varvey Jackson, caporalul Elliot de la serviciul de transmisiuni, care îndeplinea funcţia de operator radio, şi de soldatul Jack Korda, fost grenadier în serviciul de pază, ca şi Villiers şi Jackson, şi înrolat voluntar în forţele speciale.

  Frigul era cumplit. Trezindu-se, Villiers descoperi că pătura în care dormise învelit se întărise de ger. Se ridică şi făcu câţiva paşi către intrarea grotei în care stăteau, care era de fapt doar o scobitură în stâncă.

  Korda tocmai pusese ceaiul la încălzit, folosind pentru foc pastile de spirt. Villiers avea pe cap, ca şi ceilalţi, cagulă de lână neagră, atât pentru ai ţine de cald, cât şi pentru a-şi ascunde trăsăturile. Salopeta de camuflaj în care era îmbrăcat era jilavă iar degetele îi erau învineţite de frig. Îşi apropie mâinile de foc şi după ce şi le încălzi, începu să mănânce dintr-o cutie de conserve. Jackson îşi săpunise faţa şi se bărbierea cu o maşină de plastic, stând pe un bolovan îngheţat.

  Lingura lui Villiers răzui fundul cutiei de conserve. După ce şi-o băgă în sac, întinse mâna şi luă cana cu ceai pe care i-o întinse Korda.

  — Am băgat în mine atâta pui cu sos zilele astea, că o să-mi ajungă pentru tot restul vieţii, spuse el. Tu ce zici, Harvey?

  — Mie indiferent, răspunse acesta. Din moment ce mănânci, nu are importanţă ce bagi în tine. Când aveam şaptesprezece ani, haleala de la şcoala militară era atât de scârboasă, încât de atunci numi mai pasă ce mănânc.

  Villiers făcu câţiva paşi spre Elliot, care stătea ghemuit deasupra staţiei de radio.

  — Totul e în regulă?

  Eliot ridică ochii şi dădu din cap.

  — Termin într-o clipă.

  Misiunea patrulelor era cât se poate de simplă: să obţină cât mai multe informaţii cu privire la deplasările de trupe inamice prin zonă. Aceste date aveau să fie de o importanţă crucială în momentul în care forţele britanice urmau să debarce la San Carlos.

  Staţia radio a lui Elliot făcea parte din tehnologia militară de vârf. O claviatură asemănătoare unei maşini de scris permitea memorarea mesajelor ce urmau a fi transmise şi codificarea lor. Transmisia radio se făcea prin simpla apăsare a unui buton şi, în câteva secunde erau expediate în eter sute de cuvinte. Viteza de transmisie era atât de mare, încât intercepţia era practic imposibilă.

  Elliot îşi ridică privirea, zâmbind.

  — Gata.

  Apoi, începu să-şi strângă materialul. Korda, cu cana cu ceai în mână întrebă:

  — Când or avea de gând să atace? Noi cât naiba o să mai stăm să ardem gazul pe aici?

  — Raţiile de mâncare ne mai ajung încă patru zile, aşa că nu fi neliniştit, îi aminti Villiers.

  — Ceea ce înseamnă că mai putem sta încă vreo săptămână, interveni Harvey Jackson. Chiar şi mai mult, dacă religia voastră nu vă interzice să mâncaţi carne de oaie… Sunt peste tot, pe aici. Argentinienii se descurcă foarte bine cu regimul ăsta.

  Mai înainte de a-i putea răspunde Korda, Villiers spuse grăbit:

  — Ia fiţi atenţi! Avem musafiri!

  Din depărtare se auzea un zgomot înfundat, care se apropia rapid. Cei patru se căţărară cu grijă pe marginea stâncii care îi ascundea vederii şi priviră. În mâini aveau acelaşi tip de armă: un pistol mitralieră Sterling, prevăzut cu amortizor de sunet.

  La vreo sută de metri de ei un camion argentinian înainta pe drumul de munte. Roţile din faţă îi patinau pe pământul îngheţat şi doar şenilele din spate îi permiteau să înainteze.

  Şoferul şi cel din dreapta lui care avea o armă pe genunchi, erau înfofoliţi până la urechi, încât nici nu li se vedeau figurile.

  — Sunt nişte ţinte perfecte, făcu Elliot. Parcă am fi la poligonul de trageri. Dar s-ar putea să mai fie şi alţii în urma lor.

  Întrucât patrula lor avea misiunea de a culege doar informaţii şi nu de a angaja lupte, Villiers le ordonă:

  — Lăsaţi-i să treacă.

  Brusc, camionul se opri, chiar sub stâncile unde şedeau cei patru.

  — Să nu faceţi vreo prostie, şopti Villiers.

  Toţi se lipiră de stâncă. Şoferul ieşi din cabină şi începu să vocifereze în spaniolă, limbă pe care Villiers o înţelegea:

  — Fir-ar al dracului de motor cu porcăria asta de ulei cu tot! După ei, asta-i temperatură scăzută! Mama măsii de treabă, n-am ce-i face, uleiul e numai cocoloaşe! Cum o scoatem la capăt în pustietatea asta?

  Ridică apoi capota motorului şi se uită abătut la el. Tovarăşul său ieşi din cabină cu arma în mână şi se apropie de el, aprinzându-şi o ţigară.

  — Hai, pe ei! Şopti Villiers.

  În momentul în care se dezlipiră de stâncă, piciorul lui Korda alunecă şi o piatră se rostogoli la vale.

  Cei doi soldaţi argentinieni se întoarseră brusc în direcţia de unde se auzise zgomotul. Cel înarmat îşi puse puşca instinctiv la ochi. Harvey Jackson neavând de ales, se ridică în picioare, ochi rapid şi trase. Nu se auzise decât zgomotul făcut de culasa armei. Argentinianul scăpă puşca din mâini şi se prăbuşi pe motorul maşinii.

  Şoferul ridică imediat mâinile în eter şi aşteptă nemişcat ca cei patru să coboare panta. Korda îl lipi de capotă şi Jackson îl controlă fără nici un fel de menajamente.

  — Nu e înarmat, îi spuse el lui Villiers, după care îl întoarse pe argentinian cu faţa spre ei.

  Acesta era aproape un copil. Avea cel mult şaptesprezece sau optsprezece ani şi era mort de frică.

  — Ce ai în camion? Îl întrebă Villiers în spaniolă.

  — Nişte material, răspunse şoferul, dornic săi fie pe plac. Nu e nimic altceva, senor. Jur că aşa este. Nu mă omorâţi!

  — Bine. Du-te şi aruncă o privire, îi spuse Villiers lui Jackson.

  Îşi aprinse o ţigară şi-i dădu şi argentinianului una. Mâinile acestuia tremurau în aşa hal, încât abia izbuti să şi-o aprindă de la bricheta lui Villiers. Spaima ce pusese stăpânire pe el era atât de puternică, încât inspira milă.

  Jackson reveni din spatele camionului.

  — Probabil că sunt nişte genişti. Înăuntru sunt numai mine terestre şi explozive.

  — Faci parte dintr-o unitate de geniu? Îl întrebă Villiers pe argentinian.

  — Nu, eu sunt mecanic. Dar cred că oamenii pe care i-am dus aseară la „Acul Taurului” erau genişti.

  Villiers şi ai săi cunoşteau foarte bine locul numit „Acul Taurului”. Una dintre primele lor misiuni în insulă constase în a examina zona respectivă, pentru a determina o eventuală poziţie propice debarcării trupelor britanice în spatele liniilor argentiniene, în momentul în care avea să fie lansată ofensiva, începând cu San Carlos. „Acul Taurului” era o zonă potrivită pentru o operaţiune de debarcare, fiind adăpostită dinspre partea oceanului şi având o intrare îngustă în golfuleţul dominat de un far care nu mai funcţiona. Villiers trimisese un raport favorabil în acest sens.

  — Câţi oameni al dus?

  — Un şofer şi doi soldaţi, senor. Căpitanul Lopez, după ce a fost descărcat tot materialul, a hotărât că este nevoie de nişte detonatoare speciale.

  Scoase din buzunar o hârtie mototolită şi i-o întinse.

  — Poftim, uitaţi-vă, senor. M-a trimis la bâză să iau detonatoarele.

  Jackson se uită peste umărul lui Vifliers.

  — Aha, creioane Kadem Asteas pentru explozibile puternice. Da de ce au nevoie de aşa ceva?

  — Ca să arunce farul în aer senor, răspunse tânărul. Farul şi stâncile.

  — Să arunce farul în aer? Repetă Jackson.

  Argentinianul confirmă, dând din cap.

  — Da, senior, i-am auzit vorbind.

  — E o prostie, spuse Jackson. De ce să se obosească atât? Farul ăsta nu a mai funcţionat de ani de zile. Nu are nici o logică.

  — Ba da, Harvey, îi spuse Villiers. Gândeşte-te Ia poziţia farului pe stâncile din dreptul canalului de intrare în golfuleţ. Dacă îl aruncă în aer, dărâmăturile o să blocheze intrarea în golf şi în felul ăsta nu se mai poate ajunge la „Acul Taurului”.

  — Mamă Doamne! Strigă Jackson îngrozit. Trebuie să facem repede ceva! La ce distanţă suntem noi de „Arcul Taurului” pe drumul ăsta? Îl întrebă pe şofer, într-o spaniolă stricată.

  — La vreo cincisprezece sau şaisprezece kilometri, ocolind muntele.

  — Da, fir-ar să fie, numai că nu putem folosi rabla asta! Explodă Villiers, trăgând un şut în aripa auto-şenilei.

  Jackson trase o înjurătură printre dinţi:

  — Şi atunci, cei de făcut?

  Villiers se întoarse cu faţa spre muntele care se ridica aproape vertical, învăluit în ceaţă.

  — Acul Taurului” se află exact de partea cealaltă. Să zicem, la vreo nouă kilometri. O să mergem pe jos. Tu, Korda şi cu mine. O să ne lăsăm aici tot echipamentul. În afară de arme. Astăzi o să vă daţi şi voi seama la ce au folosit antrenamentele alea cumplite pe care le-aţi făcut la Brecon.

  Urcară înapoi până la grota lor din stâncă, Jackson aflându-se tot timpul în spatele argentinianului. Villiers începură se debaraseze de lucrurile inutile.

  — Tu o să vii după noi împreună cu prizonierul, îi spuse el lui Elliot. Să nu iei cu tine decât staţia radio şi echipamentul tău personal.

  — Am înţeles.

  — În ceea ce priveşte prizonierul, continuă Villiers, vreau să ajungă împreună cu tine. Să nu aud că a încercat să fugă şi că ai fost nevoit să tragi. Ne-am înţeles?

  — Da' ce, am eu aerul cuiva în stare să facă un lucru ca ăsta? Întrebă Elliot.

  — Da, răspunse sec Jackson. Aşa că să nu o faci. Îţi dau două ore şi jumătate să ne ajungeţi, aşa că puteţi alege un drum mai uşor. Dacă o să întârzii măcar cinci minute, să ştii că o să-mi fac şireturi din pielea voastră.

  — Gata, spuse Villiers. Să-i dăm drumul.

  Şi o porni, cu un pas elastic.

  *

  Se spunea că din cincizeci de soldaţi care se oferă voluntari pentru a se transfera la Forţele Speciale Aeriene, doar unul singur era în stare să treacă toate probele. Încercarea supremă a procedurilor de selecţie, extrem de dure, o constituia marşul prin zona Brecon Beacons.

  Viitorul recrut era obligat să efectueze un marş forţat de aproape şaptezeci de kilometri, prin cea mai sălbatică zonă din întreaga Anglia, cu un echipament de vreo patruzeci de kilograme în spate şi cu încă vreo şase kilograme de armament, legate de centură. Pe lângă toate astea, mai ţinea în mâna şi pistolul mitralieră de nouă kilograme, întrucât nici un pistol mitralieră din dotarea Forţelor Speciale Aeriene nu avea curea, tocmai pentru a fi ţinut tot timpul în mână pentru a putea fi folosit în orice clipă.

  În timp ce mergea prin ceaţă, Villiers îşi aminti de calvarul pe care îl îndurase el însuşi, până trecuse proba asta.

  Jackson se apropie de el.

  — Parcă suntem în nenorocitul ăla de Brecon. Dacă ar ploua, ai zice că suntem chiar acasă, nu? Dar de ce atâta grabă? Dacă ăia au trimis un camion după detonatoare, înseamnă că-l aşteaptă, nu?

  — Am eu un fel de presimţire rea, răspunse Villiers. Undeva, la stomac. Doar mă ştii. Intuiţiile mele nu mă înşeală niciodată.

  — Bine, e clar, gata cu vorbăria, răspunse Jackson.

  Şi se întoarse către Korda, care mergea din greu în urma lor, la vreo douăzeci de metri.

  — Hai, ameţitule! Mişcă-ţi fundul mai repede!

  *

  În loc să urce spre vârf în diagonală, Villiers o luă dea dreptul. Ceilalţi îl urmară. Panta devenea din ce în ce mai abruptă şi apoi aproape verticală. Tufe mari de iarbă îngheţată răsăreau din stâncile golaşe.

  Ajuns la picioarele unui morman de grohotiş, Villiers se opri şi se întoarse spre ai săi:

  — Merge, merge? Îi întrebă el.

  — Merge pe naiba! Răspunse Jackson. E cumplit.

  — Dacă ar şti maică-mea ce fac eu pentru gloria Angliei, spuse Korda gâfâind, n-ar mai putea de mândrie.

  — Tu n-ai avut niciodată mamă! I-o aruncă Jackson.

  În momentul în care îşi reluară urcuşul, începu să plouă.

  — Căscaţi bine ochii, le spuse Villiers. Nu cumva să alunecaţi!

  Îşi băgă Sterlingul în tunică şi trase fermoarul. Nu era o poziţie foarte comodă, însă îşi eliberase astfel o mână. Îşi sprijini piciorul drept pe un bolovan şi se opinti pentru a se înălţa. Bolovanul se clătina şi se desprinse. Villiers se aruncă: într-o parte, agăţându-se cu mâna de o tufă şi strigă cât putu:

  — Feriţi-vă!

  Bolovanul se rostogoli pe pantă cu zgomot, după care dispăru în ceaţă.

  — Totul e în regulă?

  — Cât pe ce să mă nimerească! Răcni Jackson.

  Villiers reîncepu să se caţere şi, peste puţin timp; ajunse la marginea unui platou vast. Jackson şi Korda i se alăturară.

  — Şi acum, ce-o să facem? Întreba Jackson.

  Villiers întinse mâna spre peretele stâncos care se ridica în faţa lor, de cealaltă parte a platoului, învăluit în ceaţă. Crăpăturile din el semănau cu nişte degete uriaşe. Villiers traversă platoul într-o alergare uşoară şi ajunse la baza peretelui stâncos. Privindu-l de aproape, îşi dădu seama că de fapt nu era vertical ci format din nişte plăci uriaşe oblice.

  — Isuse Cristoase! Exclamă Korda, uitându-se Ia stânca imensă care se înălţa parcă deasupra lor.

  — Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută, spuse Jackson. Aşa că ajută-te singur, şi dă-i drumul.

  Villiers o porni în frunte. Se căţăra, rapid, coricentrându-se asupra stâncii pe care o avea în faţă, fără sa se uite nici o clipă în urmă, fiindcă secretul său cel mai bine păzit de ani şi ani de zile era că, uneori, ameţea. Cu siguranţă că dacă sar fi aflat acest lucru, niciodată Villiers nu ar mai fi făcut parte din regimentul 22 al Forţelor Speciale Aeriene.

  După câtva timp, se opri şi se lipi de stâncă. Avea senzaţia că pluteşte în gol, de parcă o mână uriaşă îl trăgea în jos.

  — Comandante, totul e în regulă? Îl întrebă Jackson.

  Vocea acestuia rupse vraja care pusese stăpânire pe Villiers. Dădu din cap în semn că da, şi reîncepu să se caţere, uitând de durerea din picioare, de vântul tăios şi de mâinile îngheţate. Îşi făcu vânt deasupra ultimei plăci şi nimeri pe o cornişă întinsă. Deasupra lui, peretele de stâncă se mai înălţa încă vreo treizeci de metri. Iar dincolo nu se afla decât cerul cenuşiu.

  — Peste câteva minute, sosiră şi ceilalţi doi.

  — Doamne Sfinte, tot nu sa terminat? Se lamenta Jackson.

  Villiers întinse mâna, arătând un culoar întunecat Ia vedere, care se înălţa vertical prin stâncă, asemenea, unui coş.

  — Pare să fie periculos, însă, vă spun eu, este partea, cea mai uşoară a urcuşului.

  — Dacă aşa spui tu, atunci te cred pe cuvânt, îl asigură Jackson care nici el nu era convins de ceea ce spunea.

  Villiers se băgă în gaura întunecată apoi, după tehnica binecunoscută a alpiniştilor, se, sprijini cu spatele de un perete şi cu picioarele de celălalt. Începu să urce încetul cu încetul, mişcându-şi alternativ picioarele şi spatele, cu corpul arcuit. La fiecare cinci sau şase metri parcurşi, se mai oprea pentru aşi trage sufletul.

  Culoarul pe care îl străbătea avea suficiente puncte de sprijin aşa că ascensiunea nu dură mult. Peste zece minute, ajunsese în vârf, culcat pe burtă. Vântul îi tăie răsuflarea şi, la înălţimea la care erau, ploaia se transformase în măzăriche. Se ridică în picioare, îşi puse mănuşile şi începu să ţopăie pe loc, pentru a se încălzi. Jackson ieşi primul şi la puţin timp, îl urmă şi Korda. Amândoi păreau a fi epuizaţi, dârdâiau de frig, iar cagulele le erau acoperite de promoroacă.

  De unde se aflau, muntele cobora într-o pantă lină spre marea care, pentru moment, era ascunsă atât de ceaţa cenuşie cât şi de norii joşi. Dintr-o dată, o pală de vânt sfâşie covorul dens al vaporilor de apă şi, preţ de o clipă, putură zări Atlanticul, iar la picioarele lor, golful minuscul, lângă care vechiul far se înălţa ca un deget alb.

  — Uite! „Acul Taurului”, spuse Villiers, în timp ce cortina de nori se închidea în faţa lor.

  Îşi scoase Sterlingul din tunică şi ţinându-l cu amândouă mâinile în dreptul pieptului, începu să alerge la vale.

  *

  Căpitanul Carlos Lopez desfăşură cu grijă firul fixat la încărcătura pe care tocmai o plasase la cel deal doilea etaj, după care se opri şi-şi aprinse o ţigară. Dinamitase cele cinci etaje ale farului şi mai rămăsese doar parterul. Totul durase mai puţin decât îşi închipuise, aşa că fluiera vesel în timp ce cobora scările, cu firul desfăşurându-se în urma lui.

  La parter, trase firul până în camera centrală, unde se afla o cutie mare, albastră, de forma cilindrică. Dădu la o parte capacul şi apărură două borne de legătură şi două butoane, unul galben şi altul roşu. Legă cu grijă capetele firului la cele două borne, se dădu înapoi cu un aer satisfăcut, după care apăsă pe butonul galben.

  Îşi înălţă ochii spre tavan şi zâmbi:

  — Aşa, puişor. Peste o oră, o să faci bum!

  Brusc, auzi un răpăit de arme automate. Abia apucă să se întoarcă şi sergentul Oliver apăru în pragul uşii.

  — Soldaţi englezi! Vin dinspre munte! Gâfâi el agitat.

  — Câţi sunt?

  — Eu am văzut numai trei.

  După o clipă de linişte, lui Olivera îi ţâşni sângele din piept şi corpul său fu proiectat brutal în faţă. Căzu cu faţa la pământ, iar tunica sa căptuşită începu să ardă.

  Lopez îşi luă pistolul mitralieră Uzi, alergă spre uşă, se trânti la pământ şi aşteptă.

  *

  Carvallo, al treilea argentinian al grupei, avu ghinionul să se găsească într-o stână veche, situată pe panta muntelui. Acoperişul ruginit din tablă ondulată îl proteja de ploaie, aşa că avea timp să fumeze o ţigară, în timp ce-i scria iubitei sale de acasă, din Bahia Blanca.

  Se întinse, se ridică şi se duse la uşă. Spre marea lui uimire văzu cum trei bărbaţi, îmbrăcaţi în salopete de camuflaj, coborau alergând panta muntelui, fără să facă vreun zgomot, adăpostindu-se din când în când în spatele pietrelor.

  Cei trei îl văzură pe Carvallo în aceeaşi clipă. Acesta îşi apucă arma şi trase o rafală, care se îndreptă însă spre cer, întrucât Jackson şi Korda traseră aproape simultan, proiectând corpul argentinianului înapoi în încăpere.

  — Hai, daţii drumul! Urlă Villiers. Rapid!

  Korda se năpusti prin mijlocul drumului, Jackson o apucă spre stânga iar Villiers spre dreapta. Ieşiră de după pietrele unde se ascunseseră, apucând să-l vadă pe Olivera cum intra în clădirea farului. Silueta acestuia rămase câteva clipe în cadrul uşii. Villiers şi Korda traseră instantaneu, proiectându-l pe argentinian în clădire.

  Villiers se trânti pe burtă şi-şi reîncărcă arma, în timp, ce Korda îşi continuă alergarea prin mijlocul drumului.

  — La pământ! Îi urlă Villiers.

  Lopez trase o rafală lungă la nimereală, fără să se dezlipească de la pământ. Korda îşi pierdu echilibrul şi căzu pe spate.

  Rămase nemişcat o clipă, după care se întoarse pe burtă şi încercă să se târască, Lopez trase din nou. Gloanţele sale ridicară nouraşi de praf în jurul capului lui Korda.

  Jackson alergă în ajutorul camaradului său, trăgând rafală după rafală. Câteva gloanţe nimeriră tocul uşii de la intrarea farului, apoi Sterlingul său se bloca. Era un lucru obişnuit, care se datora supraîncălzirii ţevii în cazul în care se trăgea fără pauză în cazul în care armă prevăzută cu amortizor de zgomot.

  Totuşi Jackson reuşi să ajungă lângă Korda şi apucându-l de umeri îl trase în spatele unei adăpători pentru oi. Din far, Lopez îşi goli noul încărcător pe care-l pusese în automat, trăgând asupra jgheabului de lemn. Apa ţâşni printr-o puzderie de găuri.

  Villiers îşi, deşurubă amortizorul de la gura ţevii şi ridicându-se începu să alerge spre far, trăgând fără să se oprească, până îşi goli tot încărcătorul. Când auzi clinchetul metalic al armei în gol, se aruncă cu capul înainte printre ferigile umede şi, în timp ce se rostogolea, îşi scoase din buzunarul din dreapta al pantalonului pistolul Magnum Smith & Wesson.

  Lopez, dându-şi seama că lui Villiers i se terminase muniţia, căzu în cursă. Se ridica de la pământ şi se năpusti spre locul unde căzuse Villiers, cu arma în mână, gata să tragă. Villiers trase şi-l nimeri în umărul drept. Argentinianul pivotă sub impactul loviturii, căzu şi arma îi zbură din mână.

  Încercă imediat să se târască spre ea, dar Villiers i-o înlătură cu un şut.

  — Bravo! Murmură Lopez. Felicitările mele!

  Villiers deschise buzunarul, din dreptul piciorului stâng şi scoase de acolo un pansament pentru cazuri de urgenţă. Îl desfăcu şi-l întinse lui Lopez.

  — Poftim, puneţi-l la rană.

  După care se întoarse spre adăpătoare. Korda stătea sprijinit cu spatele de jgheab, şi cu faţa schimonosită de durere, în timp ce Jackson îi punea un pansament pe pulpa dreaptă.

  — N-are nici pe dracu, spuse Jackson. Dar nu o merită. Mă, ameţitule, îi spuse el lui Korda, în timp ce-i înfigea în braţ o capsulă autoinjectabilă cu morfină, cine te credeai? John Wayne, sau cine naiba?

  — Cinei ăsta?

  — Eh, n-are importanţă. Unul din tinereţea mea.

  Jackson îi dădu o ţigare aprinsă apoi se apropie de Villiers.

  — Fii cu ochii pe ăsta, îi spuse Villiers, arătându-i-l pe Lopez.

  Apoi intră în clădirea farului. Dădu imediat cu ochii de cutia albastră, cilindrică, din care ieşea firul ce urca pe scara în formă de spirală. Se întoarse şi ieşi:

  — Care va' să zică, ai, dinamitat toate etajele, nu?

  — Sigur că da, prietene. Dacă speraţi să folosiţi portul ăsta, ei bine, atunci o să cam fiţi dezamăgiţi. Când o să facă bum, dărâmăturile farului o să blocheze intrarea în golf. Doar îmi cunosc meseria.

  — De ce ai trimis camionul să-ţi aducă şi creioane Kaden?

  — Fiindcă aveam de gând să arunc în aer şi puţin din stânca aia.

  — Asta înseamnă că am picat Ia ţanc, spuse Villiers.

  — Atinge numai tu cutia aia, şi o să vezi ce-o să păţeşti. Am pornit deja mecanismul de ceasornic!

  Se uită apoi la ceasul de la mână, strâmbându-se de durere.

  — Ar mai fi vreo trei sferturi de ora, însă sistemul de siguranţă declanşează explozia şi înainte de timpul ăsta, dacă este atinsă orice parte a cutiei.

  — Nu zău? Spuse amuzat Villiers, întorcându-se spre Jackson. Ia adu-l înăuntru, Harvey!

  Jackson îl ajută pe Lopez să se ridice şi toţi trei intrară în încăperea în care se afla declanşatorul. Villiers îngenunche lângă el.

  — Am mai văzut o şmecherie ca asta, dar numai într-un manual. E rusească, nu-i aşa?

  — Exact.

  — Înseamnă că ai apăsat pe butonul galben, care declanşează mecanismul de ceasornic şi, după cum ai spus, drăcia asta sare în sus dacă încerc să scot firele.

  Îşi scoase un pachet de ţigări dintr-un buzunar şi-şi înfipse una în colţul gurii.

  — Iar, dacă-mi amintesc bine, butonul ăsta roşu întrerupe mecanismul ceasornicului.

  — Văd că ştii lecţia.

  — Şi după ce mecanismul ăsta a fost scos din circuit, nu mai rămân decât trei minute ca să poţi fugi, după care bum! Nu-i aşa?

  Şi fără a mai aştepta confirmarea răspunsului lui Lopez, apăsă pe butonul roşu.

  — Sfântă Fecioară! Exclamă Lopez.

  — Amice, acum totul depinde de tine, i se adresă Villiers. Presupun că ştii cum se opreşte drăcovenia.

  Apoi, se întoarse spre Jackson şi îi spuse acestuia:

  — Pe de altă parte, sergent, cred că ar fi bine să ne cam părăseşti.

  Jackson îşi scoase bricheta şi-i oferi foc lui Villiers:

  — Auzi, comandante, când mi-ai fost subaltern la Caterham, spuse Jackson pe un ton plin de emfază, am avut ocazia să-ţi trag nişte, şuturi în fund, la figurat, bineînţeles, de mai multe ori. Dacă mai îmi faci o singură dată propunerea pe care mi-ai făcut-o adineaori, sunt gata să reîncep, dar de data asta, la propriu, să ştii!

  — Doamne, Dumnezeule! Gemu Lopez. Blestemaţii ăştia de englezi! Toţi sunteţi nişte scrântiţi!

  Se întoarse cu faţa spre declanşator şi-i spuse lui Villiers:

  — Bine. Fă acum exact ceea ce o să-ţi spun.

  *

  Peste o oră şi jumătate, apăru şi Elliot pe drum. Tânărul prizonier argentinian mergea în faţa lui. Korda şi Lopez se aflau în interiorul farului, la adăpost de ploaie, iar Villiers deconecta ultima încărcătură de explozibil.

  Jackson le ieşi în întâmpinare celor doi.

  — Aţi cam întârziat.

  — Ce săi fac, am primit un apel pe drum. A trebuit să mă opresc ca să înregistrez un mesaj urgent pentru tine şi pentru comandant.

  Villiers ieşi în pragul uşii.

  — Cei cu mesajul ăsta?

  — Este de la cartierul general. Trebuie neapărat să vă întoarceţi. Arde, nu alta.

  *

  Zgomotul motoarelor îl făcu pe Villiers să sară din somn. Rămase lungit în cuşetă, cu ochii aţintiţi pe peretele de fier, încruntându-şi sprâncenele, încercând să-şi amintească unde se afla. În cele din urmă realiză că se găsea pe HMS Clarion, un submarin obişnuit, cu motor Diesel electric şi nu nuclear. Submarinul venise să-i ia din largul „Arcului Taurului” în acea după-amiază.

  Jackson, aşezat pe un scaun în colţul cabinei, îl privea în tăcere.

  — În timp ce dormeai ai vorbit. Ştii?

  — Asta îmi mai lipsea! Dă-mi o ţigară.

  — Mă întreb dacă nu cumva ai ajuns la capătul puterilor.

  — Asta e valabil pentru noi toţi, nu? Mai bine spune-mi de ce suntem încă în submarin?

  — Pentru că de-abia acum am ajuns la suprafaţă. Comandantul Doyle m-a trimis să-ţi spun să fii gata peste un sfert de oră.

  Jackson ieşi. Villiers se ridică şi se aşeză în capul oaselor pe marginea cuşetei. Îşi trase apoi perechea de blue-jeans şi puloverul care i se dăduseră şi se întrebă din nou ce s-o ii putut întâmpla de fuseseră chemaţi. Nimeni nu voise sau nu fusese în stare săi dea nici cea mai mică lămurire.

  „Motivele noastre Lunt motive care nu trebuiesc motivate” îşi spuse ca pentru sine, în timp ce-şi trăgea nişte cizme de cauciuc.

  Îşi puse apoi peste pulover o jachetă de lână cu capişon. Ţigara avea un gust amar, aşa că o strivi în scrumieră. Era obosit, asta era. Mult prea obosit şi începuse să resimtă din plin lucrul ăsta. Avea nevoie de o lungă, foarte lungă perioadă de odihnă.

  Ieşi din cabină, străbătu sala de comandă şi urcă pe scara turnului de pilotaj, până pe puntea superioară. Deasupra sa, cerul era plin de stele. Îşi umplu plămânii cu aerul sărat al oceanului şi se simţi mai bine.

  Doyle se afla pe punte, privind prin binoclu. Jackson stătea în apropiere.

  — Totul este în regulă? Întrebă Villiers.

  — Uruguayul vă aşteaptă. La Paloma se găseşte la câteva mile de babord. O să vă lăsăm cat putem mai aproape de Montevideo. Marea este niţel agitată, dar o să ajungeţi fără probleme. Bănuiesc că aţi făcut până acum deplasări de genul ăsta pe mare?

  — Am mai făcut din când în când.

  Boyle examină atent coasta uscatului prin binoclu, apoi se aplecă şi dădu câteva instrucţiuni scurte prin interfon.

  Submarinul încetini brusc. Boyle se întoarse spre Villiers.

  — Mă tem că nu o să mergem mai departe. O să vi se aducă numaidecât barca şi vâslele.

  — Îţi mulţumim pentru plimbarea asta, îi spuse Villiers, şi-i strânse mâna.

  Trecu apoi peste marginea bastingajului şi coborî scara, urmat de Jackson. Barca se afla deja la apă, ţinută de doi marinari. Săriră amândoi în ea. Marea era agitată de o hulă puternică şi unul dintre marinarii de pe puntea submarinului alunecă pe plăcile de oţel acoperite cu alge.

  — Sunteţi gata? Întreba unul dintre marinarii care, ţinea barca.

  — Gata, dă-i drumul.

  Marinarii dădură drumul frânghiilor de nailon şi hula antrenă imediat barca, depărtând-o de submarin şi îndreptând-o spre uscat. Vântul bătea puternic, iar crestele valurilor erau acoperite de o spumă albă. Când Villiers îşi apucă vâsla, un val de apă năvăli în partea înecare stătea. Restabili echilibrul bărcii şi începu să vâslească.

  Prin perdeaua de ceaţă, coasta păru brusc foarte apropiată. Jackson înjură printre dinţi. Apa intra mai tot timpul în barcă. Un val îi ridică sus de tot, de unde putură vedea albul plajei.

  Valul se sparse într-o jerbă de spumă, şi răsuci barca pe loc. Jackson sări în apa care-i ajungea până la mijloc şi aplicând barca, începu s-o tragă spre mal.

  — Nu-i aşa ca viaţa este frumoasă? Mormăi el, în timp ce Villiers se chinuia să înainteze.

  — Termină tâmpeniile, răspunse acesta moarocănos. Hai s-o întindem cat mai repede de aici.

  Traseră după ei barca pneumatică până în dreptul celei mai apropiate dune, unde Jackson o tăie cu cuţitul. Apoi începură să străbată plaja, îndreptându-se către mal. După, ce traversară dunele de nisip, ajunseră în dreptul unei cafenele, situată la marginea plajei. Localul era cufundat în întuneric.

  — Se pare că am ajuns.

  Pe plajă, în dreptul cafenelei, era parcată o maşină de culoare închisă. După ce Jackson şi Villiers mai făcură câţiva paşi, portiera maşinii se deschise şi din ea coborî un individ, îmbrăcat într-un hanorac.

  — Frumoasă noapte pentru o plimbare, senores, spuse acesta, în spaniolă.

  Villiers îi dădu parola în limba engleză:

  — Îmi pare rău, nu suntem de aici şi nu ştim spaniola.

  Celălalt zâmbi, şi-i întinse mâna.

  — Sunt Jimmy Nelson. Deci, totul a mers bine?

  — Suntem uzi până la oase, răspunse Jackson, asta-i tot.

  — Se rezolvă, nu vă faceţi griji. Hai, urcaţi. O sa mergem la mine acasă.

  După ce demară, Villiers îl întrebă:

  — Poţi să ne spui ce înseamnă toate astea?

  — Ascultă, amice, eu fac ce mi se spune şi nu încerc să înţeleg. E un ordin venit de sus, asta-i tot. Am haine, pentru voi şi tot ce vă trebuie. Mi sau dat măsurile voastre exacte. Înseamnă că de voi s-a ocupat cineva foarte priceput. Am şi paşapoarte cu numele vostru adevărat. În fond, de ce să fie pe nume false? Aveţi ocupaţia de director comercial. Amândoi.

  — Şi unde mergem?

  — O să mergeţi la Paris. Din păcate, nu există decât un singur zbor pe săptămână, şi ăsta tocmai vinerea. Dar am tras eu nişte sfori şi o să plecaţi cu un avion de marfă al companiei Air-France, care decolează din Montevideo peste…

  Îşi privi ceasul de la mână, după care continuă: