— Totul uscat şi mai curat decât cel mai tare bulevard din oraş, nici urma de automobile, roboti enervanţi, exceptând nenorocitele de cârtite şi alte câteva categorii de jivine electronice care ne mai vizitează din când în când, poliţişti circumspecţi, potăi râioase şi vagabonzi. Nu cumva e mai bine de trăit sub pământ decât afara? Probabil ca nu, nu se prea înghesuie nimeni sa schimbe iadul de la suprafaţă cu cel de sub pământ. Eu zic ca da, e mai bine aici din o mie de motive. Lipsesc o droaie de chestii pe aici, nu numai nenorocirile pe care le-am enumerat mai devreme, am avea nevoie de un spital şi nişte magazine alimentare, nu vad la ce ne-ar folosi având în vedere ca nu avem nici un sfânt, dar. Daca ma gândesc ca aici nu avem nici măcar o insigna şi fiecare este egal în drepturi cu fiecare. Sa ştii ca nu întotdeauna canalizarea oraşului a fost atât de salubra şi primitoare, a fost o vreme când prin unele zone din care azi nici măcar nu aduni praf pe bocanci puteai sa te scufunzi în mâl până la gât, iar sa te deplasezi prin noroi până la genunchi era distracţia zilei pentru cei care se ocupau de canalizare. Acele vremuri au apus, din fericire. Acum vreo douăzeci şi cinci de ani, cred că-ţi aduci aminte, ce naiba, eşti om în toată firea, inundaţiile deveniseră de-a dreptul catastrofale pentru majoritatea oraşelor americane. Canalizările, majoritatea concepute pentru a face fata afluxului de apa existent la sfârşitul mileniului doi şi construite ca atare, nu mai reuşeau sa facă fata cantităţii enorme de apa căzută din cer într-un interval foarte scurt, astfel ca după fiecare ploaie mai zdravăna municipalitatea trebuia sa declare starea de urgenta şi sa se pregătească sa numere cadavrele. Nu glumesc, tot ceea ce spun este adevărul gol-goluţ. Au fost cazuri când după o ploaie s-au înregistrat şi câte trei sute de decese, basca pagube materiale de miliarde. Cu alte cuvinte, probleme ale naibii de serioase. Ce era de făcut? Sa reproiecteze canalizarea? aşa s-au gândit tipii cu gândire îngusta, limitata doar la ziua de mâine, care nu sunt în stare sa conceapă ca şi după mâine mai vine o zi. Câştig de cauza au avut cei care au mizat pe climatul artificial. Ştii ce e ala climat artificial, John? Ar trebui sa ştii, toată lumea ştie ce e climatul artificial. Ploaie la comanda, şi atunci numai cât se considera necesar, marile uragane deturnate în zone pustii de pe ocean unde colosala lor energie se consuma fara nici o primejdie pentru omenire, reglarea temperaturii până la nivelul cel mai potrivit. Pare o utopie, nu? Ei, sa ştii ca toată chestia asta chiar funcţionează, funcţionează al naibii de bine şi, de ceva vreme, nu au existat prea multi care sa se plângă de climatul artificial. Te poţi simţi oriunde pe glob ca în paradis.

  Deocamdată Scoubaday nu-i spunea nimic nou, ştia destule despre climatul artificial, cum sa nu ştie, guvernul nu precupeţea nici un efort în a explica cetăţenilor de rând, chiar şi celor din umilele categorii E şi F cum stătea treaba cu climatul artificial. Văzuse de nenumărate ori filmele de propaganda care prezentau imagini şocante, filmate în timpul dezlănţuirii naturii, o forţă căreia omul nu putea să-i puna frâu. Puhoaie dezlănţuite acolo unde înainte de ploaie existase un bulevard, maturând în calea lor oraşe întregi, uragane turbate, rafale violente capabile sa ridice un camion cu tot cu marfa, tornade criminale, troiene de peste un metru căzute peste livezi de portocali înfloriţi. Ştia multe şi, mai ales, îşi amintea câte ceva. Sirene care mugeau prelung în noapte, nesfârşite convoaie de refugiaţi care-şi părăseau casele doar cu hainele de pe ei, sperând din toată inima sa mai găsească ceva atunci când se vor întoarce acasă. Tim spunea adesea ca acele imagini erau, în cea mai mare parte, rezultatul muncii unor experţi în efecte speciale, guvernul avea nevoie de motive serioase pentru a limita accesul categoriilor defavorizate la resursele energetice, dar, de câteva ore, John concluzionase ca era dispus sa acorde mai mult credit guvernului decât trădătorului Parker.

  — Climatul artificial. Cea mai folositoare invenţie a omului, au spus unii. Alţii, mai reţinuţi, au apreciat ca este invenţia diavolului, puzderia de antene şi emiţătoare capabile sa controleze nu numai climatul unei zone, ci al întregii planete, a fost categorisita drept coarnele diavolului care se iţesc pretutindeni prin scoarţa terestra. Ilar, nu? Mai rau ca în perioada evului mediu, când ţăranii ignoranţi credeau ca luna este mâncata de vârcolaci. Astfel canalizările, sistemele de drenaj ale surplusului de apa şi-au pierdut utilitatea. Meteorologii din ziua de azi nu mai fac prognoze, ci stabilesc trăsăturile vremii cu o acurateţe de câteva minute. La ora trei şi zece noaptea, în fiecare noapte, oraşul este răcorit timp de cinci minute de o ploaie debila, atât cât trebuie ca sa strângă praful, nici măcar o picătură nu ajunge în canalizare. De ce la trei şi zece? Naiba să-i ia pe cei care au luat hotărârea asta, dar sunt sigur ca vor găsi să-ţi dea o sumedenie de explicaţii, daca le-o ceri.

  — Şi, în cazul acesta, de ce a mai fost păstrat sistemul de canalizare? Întreba John.

  Într-adevăr, la ce naiba mai era bun un sistem de colectare a apelor atât de vast daca nu drena nici măcar o picătură de apa? Scoubaday avea însa răspunsul pregătit.

  — John, asta demonstrează ca eşti cam. naiv, mai bine zis superficial (nu-i plăcea deloc tonul, prea aducea cu superioritatea lui Tim Parker înainte de a încerca să-l dea pe mâna politiei municipale). După capul tau era mai bine sa se astupe împuţită asta de canalizare, daca tot nu mai foloseşte la nimic. Şi unde mă-sa te-ai fi refugiat, fiule, în caz de nasoala primejdie? Bine, sa nu crezi ca toată aceasta colcăială de tunele şi canale a fost cruţata doar pentru a oferi un adăpost celor care nu mai sunt bine primiti la suprafaţă. Dar, ce crezi ca s-ar întâmpla daca, din j’de mii de motive, sistemul de control al climatului ar deveni la fel de util ca o gaura într-un sac? Defecţiuni apar tot timpul însa, deocamdată, tehnicienii reuşesc sa le tina sub control. Dar daca într-o zi n-or sa mai facă fata? E de ajuns sa cada precipitaţii de doar jumătate de litru pe metru pătrat şi zonele mai joase ale oraşului ar dispărea sub ape. Jumătate de litru pe metru pătrat, o cantitate ridicola, nici cât se pisa un beţivan la rădăcina platanilor din parc. Dar cea mai mare parte a oraşului este acoperita de construcţii gigantice, placi de beton şi fâşii groase de asfalt, care împiedica apa sa pătrundă acolo unde-i este locul, în pământ. Călăuzită gravitaţional, apa se scurge către cartierele joase şi le oferă şansa de a apărea pe prima pagina a ziarelor. aşa ca, deocamdată, canalizarea, chiar daca n-a mai fost folosita de ceva ani pentru scopul iniţial, se poate dovedi foarte utila. Acu’ te-ai prins, John? Daca da, cu atât mai bine, dar recunoaşte ca ai fi ajuns şi singur la concluziile necesare.

  *

  Au făcut popas abia după trei ore, timp în care au parcurs prin canale, după aprecierea lui John, cel putin douăzeci de kilometri. Un labirint subteran în care, daca nu dispuneai de simţul orientării, erai pierdut. Concluziona repede ca întâlnirea cu Scoubaday şi gaşca lui de oameni-sobolan fusese un noroc de-a dreptul incredibil. La cât ghinion îi oferise soarta numai într-o singura zi primise o singura consolare. Însa fara aceasta ar fi fost pierdut. Nimerise exact peste Scoubaday şi acesta hotărâse ca trebuie să-l ajute.

  Cu toate ca era foarte vorbăreţ, John observa ca Scoubaday se ferise sa sufle măcar o vorba despre sine însuşi. Toată gaşca fusese prezentata, fiecare fiind individualizat pe doua cai: prin nume sau porecla şi prin organul pe care reuşise sa şi-l salveze de la „donaţia în interes de stat”. În ceea ce-l privea, Scoubaday se mărginise să-i dezvăluie doar una dintre identităţile implicite ale oamenilor-sobolan. Ce organ ar fi trebuit sa doneze şi cui anume, se ferise să-i spună. Şi, cât timp Scoubaday sau alt om-sobolan nu dovedea un interes prea mare pentru aventurile care-l aduseseră în subteran, nu era indicat sa puna prea multe întrebări. Existau răspunsuri pe care nu era dispus încă sa le dea.

  Raţiunea îl îndemna să-i destăinuiască lui Scoubaday, măcar, adevărata fata a situaţiei care-l transformase într-un fugar. Fara sa omită remarca făcută de Tim Parker cu privire la tenacitatea congresmanului Dawson. Mda. Ticălosul de Parker, mincinosul şi perfidul, îi spusese şi câteva chestii pe care le putea considera adevărate. Daca Dawson în persoana se interesa de o problema însemna ca acea situaţie era deosebita, suficient de catastrofala încât să-i capteze atenţia.

  Atacul cârtitelor băşinoase, cel mai amplu pe care-l suportaseră oamenii-sobolan, îi dădea întru totul dreptate lui Parker. Daca voia cu adevărat sa fie ajutat, să-şi poată salva pielea, era indicat ca oamenii-sobolan sa cunoască toate datele problemei sau, în contextul dat, cât mai multe amănunte folositoare. Numai ştiind pe cine au alături ar fi putut elabora o strategie cu şanse de izbânda.

  Credea cu sinceritate ca Scoubaday va încerca să-l ajute, chiar şi după ce va realiza adevăratele proporţii ale nenorocirii în care se afla proaspătul sau protejat, dar ceilalţi? Nu-şi făcea mari iluzii. Se năpustise în viaţa lor, şi aşa a naibii de nenorocita şi fara participarea lui, şi nu se feriseră să-i atragă atenţia ca prezenta lui era un izvor de nenorociri. Şi încă nici nu bănuiau adevărata situaţie. Daca nu ar fi fost Scoubaday, Miguel şi Hammond l-ar fi lăsat la discreţia roboţilor puturoşi. Viaţa era grea, atât în subteran cât şi afara. Un nou-venit nu putea decât sa complice lucrurile. Cum ar fi reacţionat daca ar fi aflat ca el este Inima? Inima unui tip pe care nici nu mai ţinea minte cum îl cheama, dar pe care congresmanul Dawson o vâna ca şi cum ar fi avut nevoie pentru el însuşi.

  Scoubaday încă nu arata nici un interes pentru peripeţiile noului sau amic. Era prea preocupat să-i prezinte nou-venitului istoria celui de-al doilea amendament Dawson. John remarca, în ciuda neliniştilor care-l agasau, ca individul era expert în acest domeniu, cunoştea nişte chestii de-a dreptul incredibile. Cărui fapt se datora aceasta erudiţie? Nici măcar nu-şi putea imagina ca ar putea să-l întrebe aşa ceva pe Scoubaday.

  — Din nefericire, susţinerea sistemului care asigura controlul climatului a ridicat şi ridica mari probleme. Ca orice mecanism util omului, şi acesta consuma energie, o cantitate uriaşă de energie, pe care omenirea n-o poate asigura decât cu mari eforturi. Alegerea pe care nimeni nu-şi doreşte sa fi fost pus în situaţia de a o face. Climatul artificial, pe de o parte, sau utilizarea clasica a resurselor energetice? Cine e dispus sa renunţe la confort şi placere pentru binele general? Iată ca s-a născut ideea accesului la resurse în funcţie de performantele intelectuale, de valoarea individului. Cel putin asta a fost varianta oficiala. În subteran lucrurile stau cu totul altfel.

  Eşti băiat inteligent, capabil sa oferi ceva mai mult omenirii decât forţa bruta de munca? Te-ai scos. Într-o oarecare măsură, inteligenta, atent evaluata şi, mai presus de toate, exploatata, îţi poate aduce o catalogare superioara, insigna strălucitoare şi drepturile aferente. Eşti prost? Mulţumeşte statului ca nu cere de la tine decât să-ţi rupi oasele, săvârşind corvezi pe care altădată nu le efectuau decât maşinile. Petrolul, energia în general sunt prea preţioase pentru a fi risipite fara discernământ, de ele trebuie sa se bucure reprezentanţii clasei superioare. Vulgul poate trai şi lipsindu-se de asemenea lux. Cine şi-ar fi închipuit asta acum o suta de ani? Resursele, chiar limitate, erau accesibile pentru oricine, chiar şi un amărât îşi putea permite o maşină ieftina, precum şi carburantul necesar. Acum însa situaţia îi favorizează doar pe anumiţi indivizi, lor nu le este impusa nici un fel de restricţie în ceea ce priveşte consumul de resurse, ba dimpotrivă, sunt încurajaţi sa le consume. Ştii ca indivizii din A sunt îndemnaţi sa efectueze excursii solitare sau în grupuri mici pe calota glaciala, refăcuta gratie programului de control al climatului? Are cineva idee cât combustibil se consuma doar pentru a da ocazia unor şobolani de laborator sa se zgâiască la gheţurile artificiale? Suficienta cât sa asigure funcţionarea sistemului climatic pentru un oraş ca L. A. timp de o săptămână. Nu e strigător la cer? Nu exista energie electrica pentru satisfacerea celor mai elementare nevoi pentru categoriile D, E şi F, abia cei din C pot pretinde câţiva kilowaţi pe luna pentru nevoi personale, dar exista parcuri de distracţie în care cei din A şi B se pot destinde după pofta inimii. Şi ce daca în acele parcuri maşinăriile consuma într-o luna de zile energie cât foloseşte într-un an toată categoria C, pe tot cuprinsul patriei? Ştii care e şmecheria, John?

  — Pai.

  Scoubaday nu ţinea însa neapărat să-i afle părerea, avea una personala şi ţinea ca John s-o cunoască, înainte de orice altceva.

  — Şmecheria e ca toată agitaţia asta indusa de impunerea sistemului de control global al climatului nu-i decât o mare abureala, un mare fâs. Resurse mai exista, întotdeauna au existat, dar, la fel ca întotdeauna, majoritatea populaţiei trebuie sa se mulţumească doar cu firmiturile care scapa de la masa celor bogaţi. Aceştia au devenit atât de hrăpareţi încât după mature chibzuieli au concluzionat ca până şi firmiturile trebuie raţionalizate. Ce sa spun. O noua ordine mondiala, una care sa protejeze echilibrul fragil existent în mediul înconjurător. Afla de la mine, John, şi voi, restul, ar fi bine sa va deschideţi urechile. Nimănui nu-i pasa cu adevărat de ecosistemele planetei, totul se învârte în jurul unui singur cuvânt: puterea. Ce altceva înseamnă sa le impui tuturor cât anume sa consume şi ce anume trebuie sa ofere în schimbul resurselor închinate? Nu asta înseamnă sa deţii adevărata putere? Sa controlezi tot ceea ce poate fi controlat?

  Scoubaday era capabil sa dezbată tema la nesfârşit, expunându-şi propria teorie cu o afecţiune ieşită din comun. În ciuda aspectului blajin, părea capabil sa se ia la bătaie cu cei care ar fi avut curajul să-i spună ca teoria lui prezintă numeroase scăpări. Cel putin pentru John, care se obişnuise ca o viaţă întreaga sa ia de bun tot ceea ce considera guvernul ca este bine, teoria lui Scoubaday era nu numai absolut noua, dar şi incredibila. Însa nu se simţea în stare să-l combată pe acest om-sobolan, groaznic de murdar şi de jerpelit.

  — Domnul congresman Dawson?

  Vocea de la celalalt capăt al firului trada o încordare deosebita. Nu în orice zi erai pus în situaţia de a-i telefona celui mai important om din stat la ora doua noaptea.

  — Da, răspunse congresmanul, simţind cum dintr-o data îl părăseşte somnul. S-a întâmplat ceva cu Malcom?

  — Malcom?!

  Vocea din depărtare trada surprindere şi nesiguranţa. Dawson răsuflă uşurat, individul care-l sunase habar nu avea de Brendan Malcom. Atunci de ce naiba îl suna? Dăduse ordine clare sa nu fie deranjat decât îl legătura cu starea de sănătate a lui Malcom şi, bineînţeles, daca puneau mâna pe bezmeticul de donator. Începu să-şi caute ţigările. Daca nu era sunat în legătură cu Brendan Malcom chestia asta însemna, în ultima instanţă, o veste a naibii de buna, cel putin medicii nu găseau nimic alarmant în starea pacientului.

  — Ne confruntam cu probleme deosebite în cartierul de vest, continua vocea pe care congresmanul nu reuşea s-o identifice, în ciuda eforturilor.

  Cineva greşise adresa? Ce naiba îl interesau pe el problemele din cartierul de vest, cloaca aia blestemata care se dovedea cumplit de rezistenta fata de orice încercare de asanare, ghetoul în care preferase să-i expulzeze pe cetăţenii de calitate inferioara? Totuşi individul îl cauta pe congresmanul Dawson şi, din câte ştia, nu exista decât un singur congresman Dawson.

  — Şi ce-i cu asta? Replica.

  Era prea bulversat pentru a se enerva. Drept cine îl luau? Ofiţer de serviciu la secţia de politie?

  — Tulburări majore, continua vocea, neliniştită. Oamenii s-au răsculat, au distrus construcţii publice şi şi-au construit baricade, au atacat forţele de ordine şi, mai grav decât toate, au strâns toate insignele de catalogare a cetăţeanului şi le-au dat foc. Un munte întreg de identificatori ai calităţii cetăţeanului.

  Dintr-o data Dawson constata ca ceea ce-i relata necunoscutul îl interesa al naibii de mult. Când sunase telefonul se aşteptase, explicabil, sa primească vesti despre Brendan Malcom. În ultima vreme îl interesa foarte mult starea de sănătate a acestuia, uitase complet de o alta sugestie făcută celor din anturajul sau imediat, aceea de a fi informat la orice ora din zi şi din noapte de cele mai importante mişcări de rezistenta împotriva aplicării celui de-al doilea Amendament Dawson. Cu toate ca existau mai mereu tentative de nesupunere împotriva catalogării cetăţenilor corespunzător calităţilor intelectuale, nesupuşii reprezentau cel mai adesea cazuri izolate, indivizi aparţinând categoriilor defavorizate (Dawson prefera sa le identifice drept „categorii care au primit exact ceea ce merita”), astfel ca mişcarea de rezistenta nu fusese niciodată luata prea în serios. Nici n-ar fi fost indicat, având în vedere penuria de resurse. Situaţia era prea acuta pentru ca cineva cu adevărat important să-şi permită sa trateze Amendamentul Dawson cu inconştienta specifica altruiştilor.

  Însa ceea ce i se relata avu darul să-l puna pe gânduri. Pentru prima data i se vorbea despre mişcări ample, lumea ieşise în strada, aşa ceva nu se întâmplase nici în perioada de implementare a categoriilor, exceptându-i pe cei câţiva furioşi care constataseră ca sunt mai putin inteligenţi decât credeau şi nu găsiseră alta metoda să-şi liniştească supărarea decât făcând scandal. Asemenea elemente erau uşor de domesticit, după ce erau invitaţi la secţia de politie şi amendaţi, li se mai scădea din insigna o categorie. Asta însemna drepturi şi mai puţine decât anticipaseră. Populaţia prinsese repede mişcarea: stai dracului liniştit, mulţumeşte-te cu ceea ce ti se oferă, nu-ţi convine? Primeşti mai putin, se poate şi mai rau.

  — Mda. aprecie posac, trăgând cu sete din ţigară. Ce masuri s-au întreprins?

  — Tot ceea ce este legal în asemenea situaţii, raporta vocea, mai degajata. Însa dispozitivele de politie nu reuşesc sa facă fata valului de manifestanţi. După ce şi-au ars identificatoarele personale parca au înnebunit cu totul. Au incendiat vreo zece maşini de politie şi.

  — De parca ma interesează câte maşini au incendiat, răcni Dawson, regăsindu-şi verva obişnuită. Să-ţi intre bine în cap, isteţule, ultima mea grija o reprezintă contabilizarea distrugerilor materiale. Vreau un raport scris cât mai urgent şi mobilizare generala din partea organelor de ordine. Lăsaţi dracului restul activităţilor, tot dobitocul de poliţist capabil sa poarte un baston sau sa traga cu gloanţe de cauciuc sa coboare în strada şi, mai ales, aveţi grija cu reprezentanţii presei. Nu vreau nici un cretin de ziarist în zona. Arestaţi-i, sub orice pretext şi confiscaţi-le tot materialul.

  — M-am ocupat deja de ziarişti, am prins câţiva francezi care făceau poze.

  — Foarte bine. Anulaţi orice alta operaţiune.

  Trânti receptorul. Îi acordase destula atenţie necunoscutului. Dintr-o data se simţea ca după zece ore de somn înviorător. Şi, ceea ce nu şi-ar fi închipuit aseară, problema lui Brendan Malcom trecuse pe planul secund. Tremurând de încordare, îl suna pe Albert, omul în mâinile căruia şi-ar fi lăsat viaţa, asta spunea multe despre competenta fostului poliţist în condiţiile în care Dawson nu acorda nimănui prea mult credit.

  — Da, domnule, răspunse Albert, putin îngrijorat.

  Nu era prima data când seful îl suna la ore total nepotrivite. De fiecare data însa avea motive întemeiate.

  — Retrage toţi oamenii din canalizarea oraşului, sa rămână numai cele doua echipe de vânători de capete şi tehnica de hăituire, nimic în plus. Avem probleme grave în cartierul de vest.

  — Probleme?! Agentul părea surprins, dar îşi regăsi repede profesionalismul. Da, domnule.

  — Şi trimite o maşină după mine.

  *

  John găsise curios de la început faptul ca subteranele erau luminate, era necesara o cantitate enorma de energie, de ce se făcea o asemenea risipa, având în vedere faptul ca reţeaua de canalizare nu mai era absolut indispensabila? Reuşi, după câteva încercări neizbutite, să-i atragă atenţia lui Scoubaday asupra acestui aspect.

  — A. Te intriga lămpile? hohoti omul-sobolan. O întrebare de zece puncte. În perioada în care a fost pusa la punct reţeaua de iluminare a vastelor canalizări existente sub marile metropole nu se punea mare accent pe utilizarea energiilor neconvenţionale, petrolul era mai ieftin decât apa minerala şi fiii Unchiului Sam, foarte descurcăreţi, ştiau cum sa facă rost de petrol rentabil, luându-l cu japca de la cei mai binecuvântaţi decât America. Într-o prima faza canalizările erau iluminate prin racordarea la liniile de tensiune care alimentau oraşele. Lucrul dracului, umezeala ducea la distrugerea izolaţiei cablurilor şi, în final, fie se întrerupe alimentarea cu curent electric, fie zona devine extrem de periculoasa pentru orice fiinţă. Apa conduce curentul electric al naibii de bine, nu ţi-ai dori sa afli cum reacţionează corpul tau la o descărcare de 20000 de volţi.

  Se uita la John, sa vadă dacă-l urmăreşte, apoi continua:

  — Tehnologia a evoluat, ceea ce vezi tu acum este rezultatul muncii unor genii cu adevărat dăruite. Lămpile acestea funcţionează pe baza energiei solare, captate de la suprafaţă, desigur. Colectorii sunt răspândiţi peste tot, acolo unde străluceşte soarele, pe locuinţe, pe birouri, în intersecţii, chiar şi pe spatiile verzi. Au dimensiuni minuscule, cât o insecta mai rotunjoara. Cablurile de alimentare au o poziţie verticala, de la suprafaţa către lampa, astfel ca pericolul electrocutărilor accidentale este foarte redus. Şi lămpile nici nu consuma prea mult. După climatul artificial au existat destui care au susţinut ca toţi captatorii de energie pentru subteran ar trebui distruşi sau măcar sa li se dea o alta destinaţie. Din fericire au existat minţi luminate, cei care au militat pentru păstrarea canalizărilor, şi tot din fericire au avut câştig de cauza. La început administraţia a mers cu scrupulele până acolo încât lămpile care se stricau erau înlocuite cu altele noi, canalizarea trebuia sa fie în stare de funcţionare la orice ora din zi şi din noapte. În timp, au devenit extrem de dezinteresaţi, acum canalizările sunt mai vizitate de politie decât de echipele de întreţinere.

  Dintr-o data Scoubaday deveni foarte atent. Un semn discret către oamenii lui şi aceştia adoptară o poziţie defensiva.

  — Ce se.? Încerca John sa afle care era motivul acestei alerte.

  Scoubaday îi făcu semn sa tacă. Instinctul omului-sobolan descoperise o primejdie înainte ca aceasta sa devina vizibila.

  Dintr-un tunel lateral se iviră doua mutre pletoase, alti doi oameni-sobolan. Scoubaday se destinse şi, o data cu el, şi restul cetei.

  — Scott şi Fredd, mormăi nemulţumit liderul, faceţi mai mult zgomot decât o turma de elefanţi. Fiţi atenţi, cârtitele băşinoase au fost activate şi cred ca nu sunt singurele necazuri la care ne putem aştepta.

  Cei doi nu păreau deloc surprinşi de întâlnirea cu grupul lui Scoubaday. John observa ca, spre deosebire de oamenii din grupul lui Scoubaday, nou-veniţii, la fel de slăbănogi şi jerpeliţi, erau înarmaţi cu puşti de vânătoare cu doua ţevi. Peste piepturile scheletice purtau cartuşiere de piele, pline cu proiectile lucioase.

  — Vad ca nu ai pierdut timpul degeaba, rânji cel pe care Scoubaday îl identificase drept Fredd. L-aţi şi recuperat pe fugar.

  — Da, el este John.

  — Încântaţi de cunoştinţă, rostiră cei doi într-un glas, fara însa sa se arate prea bucuroşi.

  Din fericire pentru John, Scoubaday avea ceva de discutat cu cei doi vânători subterani. O discuţie particulara, purtata pe şoptite. Scoubaday părea foarte îngrijorat, ceea ce avu darul sa sporească neliniştile lui John. Era cumva vorba de a anihila o noua încercare de a-l respinge? Poate ca nu, vânătorii nu păreau prea interesaţi de soarta lui.

  — Nu mai avem mult până acasă, rosti Scoubaday vesel, după jumătate de ora de discuţii cu voce scăzută. Mai vedem noi acolo.

  Într-adevăr, după o jumătate de ora ajunseră într-o cavitate de dimensiuni medii, protejata cu uşi metalice care păreau sa fie montate de curând. Peştera artificiala, departe de a concura cu bârlogul lui Aladin, era plina cu tot felul de obiecte, majoritatea recuperate, după părerea lui John, de la tomberoanele de gunoi. Paturi pe jumătate rupte, saci de gunoi menajer, încălţări şi haine zdrenţuite, piese dezmembrate din autoturisme, chiar şi o elice de avion şi jumătate de motor de barca.

  Într-un colt John observa câteva arme de foc foarte vechi, ceea ce avu darul să-l liniştească într-o oarecare măsură. Nu era vorba despre cine ştie ce forţă armata dar, la o adică, s-ar fi putut organiza o rezistenta. Rezistenta menita a-i salva lui viaţă. Nu-şi făcea prea mari iluzii, din câte reuşise sa deducă până acum, numai Scoubaday părea genul capabil să-şi puna pielea la bătaie pentru a salva viaţa cuiva, fie el şi un strain, restul indivizilor din ceata nu dădeau prea multe parale pe virtuţile creştine.

  — Îţi plac armele noastre? Rânji plin de îngâmfare Pancreasul Hammond. Eu le-am adus aici. Sunt toate în stare de funcţionare.

  — Ce sa spun, pufni nemulţumit Jerome, clipind des din singurul lui ochi. A jefuit un muzeu, nemernicul, nu are pic de respect pentru istorie şi arta.

  — Doar n-ai fi vrut sa le ciordesc dintr-un depozit al armatei. Sunt prea bine păzite.

  — Cina e servita, anunţa Scoubaday, preîntâmpinând astfel o cearta între cei doi.

  Unul dintre vânători scoase la iveala, dintr-o taşcă pe care o dosise până atunci sub hainele slinoase, câteva bucăţi de pâine şi alte resturi, hrana pe care John o identifica imediat ca fiind destinata categoriei E. O senzaţie nestăpânită de scârba îi inunda stomacul, aşa ceva nu mâncase în viaţa lui. Chiar daca fusese încadrat într-o categorie inferioara, existau şi situaţii mult mai rele decât a lui. Serviciile pe care le oferise până dimineaţa statului îi dădeau dreptul la o hrana intermediara, cât de cât hrănitoare şi aspectuoasa. Se abţinu cu greu sa nu vomite. Un asemenea gest era departe de a-l face simpatizat printre oamenii-sobolan pentru care, abia acum realizase, aceste resturi reprezentau hrana de zi cu zi.

  Reuşi, cu preţul unor eforturi considerabila, sa se prefacă interesat de pâinea cu aspect de terci mucegăit şi pasta de peste sintetic. Aveau un gust groaznic, dar îi potoliră foamea. Se putea şi mai rau, bunăoară sa nu fi mâncat nimic. Sau sa fi fost nevoit să-şi potolească foamea cu laturile la care aveau dreptul cei din F. Observa, cu oarecare surprindere, ca în afara de Jerome care nici nu încerca să-şi mascheze dezgustul, restul oamenilor-sobolan înfulecau cu lăcomie resturile mucede.

  Urmând exemplul lui Scoubaday, îşi încropi un culcuş din resturile care se găseau din abundenta în grota oamenilor-sobolan. Acoliţii lui Scoubaday împrumutaseră de la omologii lor din lumea animala obiceiul de a aduna în vizuina tot ceea ce le cădea în mâna, indiferent daca le era necesar sau nu. Cei care nu mai aveau dreptul sa posede nimic îşi înăbuşeau frustrările adunând ce nu mai era necesar celor de la suprafaţă.

  — Noapte buna, le ura Scoubaday după ce rândui doi oameni de paza în tunelele învecinate. Vise plăcute, John.

  John era atât de dărâmat încât abia găsi puterea sa răspundă. Abia acum realizase cât de bine îi era lui la suprafaţă, cu cocarda cenuşie pe piept. În subteran insigna lui nu avea nici o valoare, nici chiar cocarda de diamant a lui Dawson, pe care o ţinea ascunsa într-un buzunar nu i-ar fi putut face rost de hrana mai buna. Cu toate acestea, încă nu era dispus sa renunţe la insigna lui C+, regulile statului de drept erau adânc înrădăcinate în mentalitatea lui de cetăţean model.

  Adormi greu, regretând în fiecare secunda traiul pasnic de la suprafaţă. Zilele tihnite nu vor mai reveni niciodată, trebuia sa înţeleagă asta. Avea sa se transforme într-un om-sobolan, unul dintre locatarii canalizării despre existenta cărora nu ştia nimic de dimineaţă, să-şi duca zilele cu ceea ce aruncau alţii, sa dispară sub o masa amorfa de par şi jeg. În clipa în care pătrunse, cu sufletul răzvrătit, în lumea viselor, nici nu bănuia ca acesta era ultima noapte de linişte.

  — O zi începuta prost nu are nici un motiv sa continue bine, pufni nemulţumit congresmanul Dawson în timp ce, în lipsa ţigărilor, sugea capătul despicat al unei scobitori.

  Nici chiar el nu-şi permitea sa fumeze în preajma pacientului, nu în situaţia existenta.

  În blocul operator domnea o agitaţie de nedescris, cauzata în mare parte şi de prezenta importantului om de stat însa congresmanul Dawson ignora acest aspect.

  Se simţea îmbătrânit brusc cu o jumătate de veac. Întotdeauna se aflase în prima linie a războiului politic, susţinuse batalii pe care toată lumea le considerase pierdute încă înainte de a începe. Şi câştigase. Era un bărbat trecut prin multe, dar niciodată nu se simţise mai fragil ca astăzi.

  Şi nu era numai vorba despre Brendan. Citise raportul cu privire la evenimentele petrecute în cartierul de vest şi nu întrevedea o evoluţie favorabila a evenimentelor.

  Toată tărăşenia pornise din cauza unei arestări făcute de doi vânători de recompense pe care-i cunoştea foarte bine. Leon Adair şi Andy Redmond. Cum sa nu-i cunoască? Chiar el îi recomandase pentru hăituirea individului în pieptul căruia batea inima necesara lui Malcom. Arestaseră un găinar de duzina, un anume Erin Quinn, un borfaş care-şi făcuse o reputaţie din jefuirea femeilor şi magazinelor prost păzite. Abia ultrajul asupra unui ofiţer de politie îi ridicase „valoarea”.

  Fusese un gest de mare curaj, de inconştienta chiar, din partea celor doi vânători de capete sa se aventureze acolo unde nici politia nu îndrăznea sa opereze o arestare fara masuri de siguranţă deosebite.

  Evenimentele scăpaseră de sub control, arestarea lui Quinn întâmpinase o solida opoziţie nu numai din partea prietenilor potlogarului, ci a tuturor celor care se întâmplaseră sa fie prin preajma. Adair şi asociatul sau reuşiseră sa scape cu viaţa numai după ce provocaseră o adevărată baie de sânge, trăgând cu muniţie adevărată în gloata de protestatari. Cei doi vânători de capete spălaseră putina, dar în urma lor se dezlănţuise iadul.

  Ridicarea de baricade era ceva nou, semn ca revolta nu era numai opera câtorva nestăpâniţi, ci a unor mase considerabile de apostaţi. Ceea ce-l neliniştea cel mai mult era faptul ca se arseseră insigne. Lipsa cocardei de pe pieptul posesorului însemna probleme deosebite pentru acesta. Insigna acorda purtătorului nişte drepturi, mai puţine sau mai multe, dar lipsa ei însemna automat lipsa drepturilor. Cea mai mare nenorocire care se putea întâmpla unui om de rând era să-şi piardă sau sa i se fure cocarda. Însemna pierderea cotei de alimente, lipsa accesului în locuinţa şi multe altele. O noua insigna nu se acorda decât după lungi demersuri birocratice, puse la punct chiar de Dawson în ideea de a-i face pe oameni mai responsabili în ceea ce priveşte drepturile oferite.

  Daca cineva era în stare să-şi distrugă cocarda ştiind care erau consecinţele acestui gest, însemna ca individul era dispus sa meargă până la capăt cu protestul, era ca şi cum ar fi încercat sa atragă atenţia organelor de represiune ale statului asupra persoanei proprii. Sfidarea suprema a Amendamentului Dawson şi a autorităţilor de drept.

  Iar un munte de cocarde distruse oferea o imagine elocventa asupra a ceea ce avea de înfruntat congresmanul Dawson. Furia unor oameni care, renunţând de buna voie la cocardele care le asigurau porţia zilnica de pâine, nu mai aveau nimic de pierdut. Şi ceea ce îngroşa şi mai mult tusa grava a situaţiei era faptul ca dezordinea se producea exact în oraşul lui, pe teritoriul lui.

  Lângă el, cel mai bun cardiolog din America (şi, implicit, din întreaga lume), aştepta înfiorat reacţia congresmanului la raportul şi sugestiile pe care i le prezentase cu privire la preţiosul pacient.

  — Deci nu mai exista nici o alta soluţie? Ofta Dawson după câteva minute de reflecţie. Vreau sa spun. chiar nu se mai poate face nimic să-i ţineţi inima în funcţiune? Din câte mi-aţi expus, trecerea pacientului pe inima artificiala presupune riscuri considerabile. Sunteţi dispuşi sa vi le asumaţi?

  Dawson era cumplit de îngrijorat. Atât de îngrijorat încât renunţase la ameninţări. Niciunul dintre membrii corpului medical nu-l auzise de dimineaţă răstindu-se la cineva, ameninţând cu reeducarea, cea mai teribila pedeapsa pe care o putea primi un component al castelor superioare.

  — În condiţiile existente, motiva medicul, este singura soluţie. Ne asumam riscurile şi pacientul mai are o şansă. Nu ni le asumam. deznodământul nu este prea greu de anticipat. Cele trei zile în care am considerat ca inima pacientului mai poate face fata efortului au trecut, nu fara emoţii. Am avut de doua ori ultimul grad de alerta, numai aparatura şi cuceririle tehnicii l-au salvat.

  — Cuceririle tehnicii, cuceririle tehnicii., hohoti Dawson, nemulţumit; trebuia să-şi verse nervii pe cineva, pe ceva. De ce dracu’ ma tot pisezi la cap cu cuceririle tehnicii, domnule doctor? Care cuceriri? Acum o suta şi mai bine de ani, daca aveai o inima la fel de nevolnica precum a lui Brendan Malcom nu era necesar transplantul pentru a supravieţui, era de ajuns o pastila de glicerina. Cum sta treaba cu descoperirile ştiinţifice? Cum de toată aparatura de care dispuneţi acum nu poate rezolva nici măcar un procent din ceea ce făcea o nenorocita de pastiluta?

  — Poate pentru ca omul nu s-a mulţumit să-şi trateze afecţiunile inimii cu doze de glicerina, surâse medicul, deloc intimidat. Încercaţi sa înţelegeţi ca operaţia care urmează este deosebit de importanta pentru noi şi orice factor perturbator poate compromite şansele de reuşită. Nu glumesc. Dumneavoastră, sunt sigur ca nu vi s-a mai spus, sunteţi factorul cel mai important din amintita categorie. Daca doriţi sa ne facem treaba bine, cel mai indicat lucru ar fi sa părăsiţi blocul operator. Ce spuneţi de asta? Chiar insist.

  Dawson deschise gura să-i spună vreo doua medicului, dar constata ca nu-şi găseşte cuvintele. Cum naiba îşi permitea un pârlit de medic, unul din categoria A2+, dar, în ciuda cocardei de aur, inferior lui, sa adopte o atitudine atât de impertinenta? Ar fi fost de ajuns să-l reclame şi peste nici o ora nefericitul avea sa dea piept cu viaţa dura din centrele de reeducare. Sfidarea unui individ dintr-o categorie superioara îi putea aduce nesăbuitului o mulţime de necazuri care aveau la baza o solida fundamentare legala.

  Însa în loc sa înceapă a urla, aşa cum îi era obiceiul, congresmanul batu în retragere, posac. Nu era de nici un folos pentru medici să-i streseze cu prezenta sa zdrobitoare.

  — Aveţi grija, sa iasă totul bine, considera ca mai trebuie sa le atragă atenţia medicilor, care urmăreau cu sufletul la gura confruntarea inegala dintre medicul A2+ şi congresmanul cu cocarda de diamant. Aveţi în mâna voastră cel mai preţios creier din America.

  — Puteţi fi sigur ca ne vom da toată silinţa, îl asigura medicul, zâmbind din coltul gurii.

  Silueta congresmanului se cocârjase dintr-o data. Se opri, pentru ultima oara, chiar înainte de a deschide usa.

  — Cât timp consideraţi ca poate rezista pacientul daca va fi asistat de inima artificiala?

  — Greu de precizat. Era rândul medicului sa se prăbuşească. Chiar daca operaţia va reuşi cu bine, pe ansamblu starea pacientului va avea mult de suferit. I se va reduce total posibilitatea de mişcare şi orice efort îi poate fi fatal. Cordul artificial este o soluţie provizorie, nu definitiva. Singura soluţie optimista este grefa. Daca vine inima, vom discuta pe alte coordonate.

  Dawson mârâi înfundat. Nu i se spunea ceva nou, dar chiar şi asa, avea nevoie de repetiţie. Simţea necesar sa i se repete pentru liniştea lui ca, deocamdată, nu era nimic pierdut.

  — O să-i aduc nenorocita aia de inima chiar daca va fi ultimul lucru pe care-l voi face. America are nevoie de Brendan Malcom.

  Desi era obişnuit cu ideile extravagante ale omului de siguranţă căruia se îngrijea, Albert constata ca Dawson încă îl mai putea surprinde. Misiunea pe care acesta i-o aduse la cunoştinţă prin câteva şoapte tăioase era cea mai dificila din câte îşi imaginase vreodată. Cu toate acestea, nu încerca să-şi atenţioneze seful asupra pericolelor la care se expunea. Măcar câteva lucruri ştia şi el. Odată ce Dawson îşi punea ceva în minte era de neoprit.

  *

  Alergau de trei zile. Trei zile mai lungi decât trei ani.

  În tot acest răstimp John învăţase din mers ce înseamnă sa fii hăituit, ce înseamnă sa nu valorezi nimic şi totuşi sa fii suficient de important încât sa fii urmărit şi în gaura de şobolan.

  Făcuse cunoştinţă cu o mulţime de lucruri pe care nici nu şi le imaginase. Cârtitele băşinoase i se păruseră îngrozitoare, micii robotei de metal care explodau împrăştiind gazul paralizant nu erau nici pe departe cele mai periculoase descoperiri ştiinţifice cu care guvernul înţesase subteranele în încercarea de a-l captura.

  O mulţime de creaturi mecanice, care de care mai periculoase, făceau imposibil traiul oamenilor-sobolan.

  John cunoscuse îndeaproape „păianjenii” sau, după cum erau numiţi ceva mai oficial, grenadele-paianjen, roboti nu mai mari decât pumnul, care, atunci când creierul lor electronic le comanda, împroşcau o reţea de fire metalice prevăzute la capete cu bolţuri metalice, care se fixau în pereţi, blocând trecerea.

  Sau căpuşele borâtoare. Maşinării de dimensiuni colosale, daca era sa le compare cu restul faunei electronice. Mari cât o găleată, cârtitele borâtoare erau renumite pentru faptul ca, atunci când se apropiau de potenţială victima, secretau o spună verzuie care se întărea incredibil de repede, prinzând-o într-o îmbrăţişare de piatra. Din cauza unei astfel de dracii fuseseră cât pe ce să-l piardă pe Miguel, aproape „sudat” de pardoseala canalizării de către spuma cu solidificare instant. Numai încrâncenarea cu care oamenii-sobolan se grăbiseră sa spargă, folosindu-se de dălţi şi ciocane, crusta cu proprietăţi metalice îl izbăviseră pe nefericit. John dăduse şi el o mâna de ajutor, ştia sa folosească dalta şi nu se cruţase deloc, dar era încredinţat ca Miguel nu considera ca trebuie să-i fie recunoscător. La urma urmei, daca John nu ar fi dat buzna în viaţa lor oamenii-sobolan n-ar fi trebuit sa facă fata invaziei maşinăriilor.

  Mai existau şi detectoarele de mişcare şi căldura. Nu reprezentau un pericol prin ele însele, dar afurisitele de detectoare erau cele care chemau adevăratele belele. Scoubaday şi oamenii lui învăţaseră sa distrugă detectoarele folosindu-se de cele mai variate metode. Orice era bun pentru a le scoate din funcţiune. O piatra, o bâta, un glonţ bine ţintit sau chiar o lovitura de pumn.

  Dormeau pe apucate, unde se nimerea, şi numai câteva ore, după infinite precauţii. Scoubaday devenea pe zi ce trecea mai îngrijorat şi mai arţăgos, dar încă nu reproşa nimănui nimic. Între reprizele de alergătura în încercarea de a evita maşinăriile, Scoubaday găsea timp să-şi dăscăleasca protejatul. John aflase astfel care era rădăcina tuturor necazurilor sale din ultimele zile.

  Climatul artificial nu adusese cu el numai beneficii. Siguranţa climatica, posibilitatea de a controla fenomenele meteorologice până la cel mai mic detaliu, confortul climatic aveau un preţ pe măsură. Şi nu era vorba numai despre cantitatea enorma de energie necesara pentru a pune în funcţiune şi susţine uriaşa maşinărie care controla climatul. Foarte curând după punerea în funcţiune a sistemului climatului artificial omenirea se confruntase cu o problema pe care nici cei mai pesimişti dintre futurologi n-o anticipaseră (cu toate ca făcuseră mii de alte presupuneri care nu se adeveriseră).

  Medicii descoperiseră o grava complicaţie în ceea ce priveşte evoluţia unora dintre pacienţii lor.

  Transplantul de organe devenise, gratie tehnologiei, o operaţie de-a dreptul banala, care se putea efectua chiar şi în cabinete mai putin dotate, nu numai în clinici. Se putea transplanta orice, de la membre la cele mai delicate organe. Tocmai se experimenta cu rezultate încurajatoare transplantul de creier.

  Asta se întâmplase înainte de climatul artificial. După ce acesta îşi demonstrase eficienta oferind fiecărui oraş mediul climatic optim se constatase o creştere exploziva a cazurilor de respingere a grefelor. Degete, piele, ochi, rinichi, intestine, urechi. Organismul grefaţilor dezvoltase forme extreme de respingere a implantului în ciuda medicaţiei de susţinere de cea mai buna calitate şi, în foarte multe cazuri, se înregistraseră decese.

  Existaseră prea multe cazuri pentru a considera ca la baza era doar mult blamata eroare medicala. Pacienţii mureau ca mustele, indiferent cât de apreciat era specialistul în mâinile căruia îşi încredinţaseră soarta.

  O cercetare urgenta şi serioasa a cazului relevase o concluzie cât se poate de îngrijorătoare: radiaţiile emise de sistemul de control al climatului dezvoltaseră în organisme fenomene de respingere extrema. Se vehicula zvonul ca până şi altoirea pomilor fructiferi avusese enorm de suferit. Însa societatea era, în condiţiile date, prea putin interesata de rezultatele mediocre obţinute în cazul altoirii prunului sau măslinului grecesc. Respingerea grefelor era prioritatea numărul unu. Trebuia făcut ceva. Congresul intervenise, ceea ce spunea multe despre gravitatea situaţiei.

  Tot cercetătorii descoperiseră, pe baza experimentelor şi rapoartelor din teritoriu, ca transplanturile de organe nu deveniseră imposibile, aşa cum se panicaseră în momentul identificării problemei, ci doar mai dificile. Extrem de dificile.

  Transplanturile de succes nu se datorau iscusinţei medicilor, tehnicii de ultima generaţie sau medicaţiei corespunzătoare, ci compatibilităţii existente între organismul donatorului şi cel al primitorului.

  Şi, ciudat, conform statisticilor, cei mai afectaţi de fenomenul de respingere a implanturilor erau tocmai cetăţenii din clasele superioare, supraclasa A+ şi tot ce era deasupra ei, adică acel procent din populaţia americana care conta cu adevărat în ochii politicienilor. Mureau pe capete în ciuda îngrijirii de excepţie de care aveau parte. Ca sa vezi.

  Scoubaday era sceptic în privinţa acestei concluzii. După părerea lui problemele legate de transplanturi loveau la fel de puternic în toată populaţia, nu numai pe privilegiaţii din A, dar nimeni nu-şi batea capul cu privire la problemele cu care se confruntau categoriile defavorizate. Dezinteresul fata de cetăţenii de rang inferior mergea atât de departe încât atunci când un nenorocit care nu izbutise sa facă rost măcar de o cocarda B necesita o grefa pentru a i se salva viaţa, transplantul nu era de cele mai multe ori realizat chiar daca exista un donator compatibil. Prea multe costuri, prea multa bătaie de cap şi pentru ce? Pentru un cetăţean din C? Cetăţenii din C şi tot ceea ce era dedesubtul lor nu erau de neînlocuit. De la ei nu se putea stoarce sub nici o forma o cantitate suficienta de munca pentru a acoperi cheltuielile. În plus, în cazul unei grefe „serioase” pacientul îşi pierdea o mare parte a capacităţii de munca. Cine era dispus sa bage o mulţime de parale într-o operaţie care nu aducea nici un beneficiu statului, într-un individ din care nu se mai putea stoarce mare lucru? Guvernul?! În nici un caz. Familia?! Nu-şi permitea.

  Din punctul de vedere al membrilor categoriilor superioare (sau geniale) problema fusese rezolvata. Atunci când se impunea, un cetăţean din categoriile inferioare putea fi sacrificat pentru interesul unuia pe care guvernul îl considera indispensabil.

  Daca era necesar, un cetăţean inferior era obligat să-şi doneze organele pentru a salva un geniu, chiar daca în urma donaţiei era periclitata viaţa nefericitului donator sau, cel mai adesea, operaţia echivala cu o condamnare la moarte. În cazul în care supravieţuia, donatorul nu trebuia sa se aştepte la vreo recompensa, dimpotrivă, era retrogradat într-o categorie inferioara, corespunzător capacităţii de munca, iar în cazul decesului familia nu obţinea nici măcar banii de înmormântare. Cel mult, daca grefatul era deosebit de important şi operaţia izbutea minunat, un agent misterios, ascuns după o pereche de ochelari fumurii, prezenta o jerba de flori cu o banda pe care scria invariabil „S. U. A îţi mulţumesc”.

  Ministerul Sănătăţii pusese la punct o reţea de calculatoare în care erau stocate informaţiile necesare pentru identificarea donatorului ideal.

  O crima, considerau unii. O crima cu suport legal, conchisese Scoubaday. Interesul de stat, dictase Congresul.

  Amendamentul privitor la indispensabilitatile categoriilor superioare fusese opera unui parlamentar dement pe care Scoubaday evita să-l numească, dar John concluzionase ca era vorba despre Dawson.

  Paradoxal, desi nu-i pomenise numele măcar o data, Scoubaday ştia o mulţime de lucruri despre Dawson şi amendamentul lui.

  Prezentul amendament nu era prima „realizare” de gen a lui Dawson. Individul mai ieşise la rampa cu realizări asemănătoare, care anume erau acestea Scoubaday nu-i spusese niciodată, dar dădea impresia ca oricum ştia despre ce este vorba. Şi încă foarte bine. Intenţiile legislative ale congresmanului cu insigna de diamant stârniseră reacţii vehemente din partea opiniei publice, cine naiba şi-ar fi dorit sa fie sacrificat în favoarea unui necunoscut, fie el şi de calitate superioara? Dar, din păcate, nu de opinia publica ţinea sa fie adoptat Amendamentul Dawson. Membrii Congresului erau, fara nici o excepţie, reprezentanţi ai categoriilor privilegiate, adică exact genul de indivizi pentru care fusese conceput amendamentul. Care parlamentar era atât de bătut în cap încât sa nu observe avantajele personale care puteau decurge din iniţiativă legislativa a controversatului congresman? Transplantul de organe devenise o treaba a naibii de serioasa şi fiecare mahar votase gândindu-se ca, indiferent de starea de sănătate de care dispunea în acel moment, poate veni o zi în care viaţa să-i depindă de un transplant. Un transplant care nu putea fi efectuat decât în cazul în care exista grefa corespunzătoare. Cu interes, dar fara scrupule.

  Singura şansă ca aceasta nebunie sa înceteze era sa se găsească un tratament care sa reducă la cota minima riscurile de respingere a grefelor. Într-o asemenea situaţie prevederile Amendamentului Dawson ar fi devenit inutile, iar privilegiaţii suferinzi s-ar fi mulţumit cu grefe obţinute prin căile tradiţionale – prelevare de la cadavre sau pacienţi în moarte clinica. Se lucra intens în direcţia asta, Scoubaday poseda informaţii foarte sigure, se făcuseră oarecare progrese, dar mai era de aşteptat.

  John începu sa spere. Un tratament minune care sa îmbunătăţească fenomenul de acceptare a grefelor. Ce-şi putea dori mai mult? Pungaşul şi echipa lui s-ar fi mulţumit cu orice inima care le-ar fi căzut în mâna. Poate ca nu chiar orice inima dar, neîndoielnic, creşteau posibilităţile de a implanta o grefa care sa fie acceptata de organismul pacientului. Pe cine ar mai fi interesat atunci? Cu putin noroc, nădăjduia chiar sa poată ieşi din subterane şi să-şi poată relua viaţa de mizerie. Indiferent cât de puţine drepturi îi oferea cocarda lui cenuşie, prefera sa trăiască printre amărâţi de categoria lui decât în tovărăşia oamenilor-sobolan. Nu putea spune ca avea ceva împotriva lor, în afara de tentativa de respingere iniţiată de Miguel se purtaseră destul de bine cu el. Dar. prea erau mizerabili.

  — Atenţie!

  Glasul lui Scoubaday trada o spaima cumplita. Ce naiba se întâmpla?

  O huruiala nedefinita răzbătea dintr-un tunel secundar. Oamenii-sobolan deveniră din ce în ce mai agitaţi.

  — Nu mai termina cu căcaturile astea, sudui Randalph, strângând în mâini bâta de dimensiuni colosale.

  — Retrageţi-vă încet, şopti Scoubaday. Fara gălăgie, daca nu vin spre noi exista şanse sa se duca în alta parte.

  Micul grup începu sa se retragă cu spatele, încet, ca un singur om. Fara să-i spună nimeni John realiza ca este pe cale sa cunoască noi primejdii ale subteranelor.

  Scăldate în lumina chioara, dintr-o galerie laterala ţâşniră câteva maşinării cu aspect ciudat. Mici tanchete, a căror înălţime ajungea abia la genunchi, dotate cu turele şi ţevi nichelate precum şi scanere performante.

  Roboţeii scrâşniră din senilele învelite în cauciuc şi se opriră, parca nehotărâţi în ce direcţie s-o ia. Turelele agile se roteau înnebunite.

  Ceata lui Scoubaday înţepenise, nimeni nu mai îndrăznea sa respire.

  Micile tanchete, John număra opt asemenea maşinării, se înghesuiră unele în altele, asemenea unor soldaţi care ţineau sfat, hotărând parca, împreuna, ce direcţie trebuie sa urmeze.

  După câteva secunde chinuitoare, lungi cât ani întregi, una dintre tanchete începu sa se mişte în direcţia opusa celei în care se afla grupul de fugari. După o clipa de indecizie şi restul maşinăriilor se puseră în mişcare pe urmele liderului, bâzâind mulţumite.

  Coordonatorul găştii de tanchete tocmai virase pentru a intra într-o alta galerie laterala (probabil nimeni nu se aştepta ca fugarii sa hălăduiască pe arterele principale) când Ochiul Jerome scoase un suspin de uşurare. Presiunea psihologica la care fusese supus se cerea refulata şi ticălosul nu mai reuşi sa se abţină măcar câteva secunde.

  Privirile crunte pe care i le aruncară restul oamenilor-sobolan îi dădură de înţeles lui John ca urmau necazuri serioase.

  Ultima tancheta se opri şi-şi îndrepta scanerul în direcţia din care înregistrase zgomotul. Jerome îşi acoperi gura cu ambele mâini, dar deja era prea târziu. Tancheta minuscula tiui strident, alertând şi restul plutonului de robotei. Ca la o comanda aceştia se întoarseră şi se aliniară, gata de atac.

  — Fugiţi, urla Scoubaday. Fugiţi cât puteţi.

  Toţi se grăbiră să-i asculte sfatul. Chiuind metalic tanchetele atacară.

  Ca de obicei Scoubaday se instala în fruntea oamenilor sai, conducându-i fara şovăire prin labirintul subteran.

  — Repede, sa ajungem la balta. Drăcoveniile astea nu au curajul sa intre în apa.

  Cu tot efortul depus, oamenii-sobolan nu puteau tine mult timp pasul cu tanchetele. Larma acestora se apropia cu fiecare pas.

  — Scott, urla Scoubaday, încearcă sa distrugi tancheta-gradat. Ea e capul răutăţilor.

  Vânătorul se întoarse şi trase de la sold, slobozind deodata ambele ţevi ale anticei sale puşti. Turela tanchetei din frunte, smulsa de soc, se rostogoli sub senilele celor care o urmau.

  — Gloanţe explozive, rânji Scott aruncându-se la pământ.

  — Culcat! Ordona Scoubaday, adăpostindu-se el însuşi în spatele unui pilon de susţinere.

  John abia avu timp să-l imite. În clipa următoare o detunătură cumplita zgudui subteranele. Fragmente metalice zburau în toate părţile. Un fum acru le inunda plămânii şi ochii, făcându-i sa tuşească şi sa lăcrimeze.

  — E toată lumea în regula?

  Nu răspunse nimeni, fiecare era preocupat să-şi cureţe plămânii de fumul înecăcios.

  Dintr-o data, tiuitul tanchetelor se auzi şi mai desluşit. Croindu-şi drum prin ceata groasa roboţeii vânători de capete se regrupau, unindu-şi forţele pentru a se confrunta cu ceata de oameni.

  — Incredibil! Şopti Scoubaday. Daca le este distrus coordonatorul drăcoveniile astea nu mai valorează doua parale.

  Nu era greu de tras o concluzie, Scott scosese din funcţiune o alta tancheta, unul dintre roboţeii soldaţi, o maşinărie care nu conta.

  — După mine!

  Îndemnul liderului îi puse în mişcare pe oamenii-sobolan, în ciuda faptului ca de-abia mai vedeau pe unde sa calce. Tuşind îngrozitor şi adesea lovindu-se de pereţii de beton, năpăstuiţii încercau să-şi salveze viaţa urmându-l cu încredere oarba pe Scoubaday, singurul care părea ca nu-şi pierduse capul.

  Un ţipăt deznădăjduit le dădu de veste ca s-a întâmplat o nenorocire. Aproape orbit de perdeaua de lacrimi, John reuşi sa vadă cum tanchetele îl încolţiseră pe Mărunţelul Hammond şi aruncau asupra lui un lichid vâscos, care se transforma instantaneu în fire cu care amaratul era înfăşurat în mare viteza. În câteva clipe arata ca o mumie egipteana, numai ochii şi gura i se mai zăreau prin păienjenişul filamentelor argintii. Parca era gogoaşa unui uriaş vierme de mătase.

  — Ce mă-sa., hohoti Fredd lăcrimând, dar nu din cauza fumului. Ia uite ce i-au făcut nefericitului de Hammond.

  Randalph se repezi asupra tanchetelor, hotărât sa le zdrobească turelele cu bâta sa enorma, dar Scoubaday reuşi să-l oprească, nu fara ajutorul celorlalţi oameni-sobolan.

  — Calmează-te, man. Nu poţi face nimic, chiar nimic.

  Uriaşul se zbătea urlând în mâinile tovarăşilor lui, dar ceda în cele din urma. Era conştient ca nu mai putea face nimic pentru Hammond însa şi-ar fi dorit enorm de mult să-l poată elibera din crisalida în care fusese încorsetat.

  — Viermi de mătase. La dracu’ cu ei., scrâşni în clipa în care tovarăşii îl eliberară.

  Propuse sa încerce distrugerea tanchetei coordonatoare trăgând asupra ei cu puşca, dar asta ar fi însemnat condamnarea la moarte a Pancreasului Hammond. Tanchetele se aflau lângă el şi consecinţele unei explozii erau previzibile.

  Desi dorea nespus sa afle care era soarta viitoare a Mărunţelului Hammond, John nu îndrăznea sa întrebe. Într-un fel, se simţea responsabil pentru toate cele întâmplate. Daca nu s-ar fi refugiat în subterane oamenii-sobolan ar fi fost scutiţi de o mulţime de necazuri.

  — Sa profitam de timpul cât viermii de mătase sunt ocupaţi cu Hammond, propuse Scoubaday. La revedere, prieten drag, iartă-ne ca nu putem face chiar nimic pentru tine.

  Se retrăgeau cu spatele, neîndrăznind să-şi ia ochii de la viermii de mătase.

  Dintr-o data Scoubaday deveni foarte agitat.

  — O, nu, gemu sfârşit. Numai de criminali nu aveam nevoie.

  *

  Ryan Bonner trebuia sa accepte ca Sandoval avea tot timpul dreptate. Şi nu era vorba numai despre flerul care-i călăuzea paşii de vânător de capete. Sandoval avea ceea ce le lipsea majorităţii oamenilor: avea capacitatea de a-şi pastra capul pe umeri în orice împrejurare. De aceea, atunci când se afla în situaţii dificile, Ryan încerca sa găsească o soluţie imaginându-şi care ar fi rezolvarea pe care ar da-o problemei bătrânul vânător de capete. Nici măcar nu-l surprinsese sa constate ca metoda dădea rezultate peste aşteptări.

  Sandoval avea dreptate şi acum. Nu trebuiau sa se îmbete cu apa rece, vor cheltui milionul de dolari doar după ce acesta va deveni palpabil, iar pentru asta trebuiau să-l prindă pe ucigaşul Barton. Jumătate de milion de căciulă, o suma capabila sa amorţească şi cea mai scrupuloasa conştiinţa. Jumătate de milion.

  Existau o mulţime de chestii care nu păreau în regula, care băteau la ochi. Prea era toată tărăşenia cusuta cu ata alba.

  Ryan Bonner nu era prost, nu puteai rezista în breasla vânătorilor de recompense daca aveai capul plin de tarate, şi se baza în egala măsură pe intuiţie şi memorie. Nu-şi amintea ca, de când devenise hăitaş de oameni, sa fi fost pusa pe capul cuiva o recompensa atât de babana. Rar se ajungea la şaptezeci de mii de dolari pentru un criminal multiplu şi excepţional se oferea suta de mii, daca era vorba despre ucigaşul unei persoane importante, ca în cazul lui Bruner. Sa oferi doar o suta de mii pentru un guvernator şi un milion pentru asasinul a doi agenţi guvernamentali A2+. Cică din cauza secretelor de stat pe care le şterpelise nemernicul înainte de a fi surprins de cei doi agenţi care-şi plătiseră cam scump vigilenta. Cine s-o creadă? Daca, într-adevăr, era vorba despre nişte secrete deosebit de importante, atunci subteranele ar fi colcăit de agenţi C. I. A, F. B. I. şi poliţişti. Cu secretele de stat nu era de glumit, capii serviciilor secrete nu aveau linişte până nu-şi ştiau hârtiile la adăpost.

  Şi lista lucrurilor suspecte nu se oprea aici. Congresmanul Dawson îi contactase personal, insistând asupra faptului ca fugarul nu trebuia vătămat cu nici un chip. De când se interesa un congresman de probleme care ar fi trebuit lăsate, în mod normal, pe seama serviciilor secrete? Insistase în mod deosebit asupra faptului ca fugarului nu trebuia sa i se întâmple nimic. În cazul în care Barton era rănit ori, mai rau, împuscat mortal din greşeală sau intenţionat, puteau să-şi ia adio de la recompensa. De unde se putea trage concluzia ca pe Dawson îl interesa în mod deosebit persoana lui Barton. Poate pentru a afla de la el unde ascunsese nenorocitele de hârtii. Sau poate ca nu. Era ceva al naibii de putred, dar nu-l mai interesa ce anume.

  Nu mai era dispus să-şi facă mustrări de conştiinţă şi de asta nu-l putea considera responsabil pe Roney Sandoval. Sfatul lui, sa se îmbete şi să-şi reia viaţa de la capăt în dimineaţa următoare, nu fusese chiar de lepădat, dar constatase cu surprindere ca ceea ce-i ruinase conştiinţa era uluitoarea suma pusa în joc.

  Sandoval îl adusese cu picioarele pe pământ. Ar fi trebuit să-i mulţumească pentru asta. Astfel, iscusitul vânător de capete îi atrase atenţia ca, desi găsise resturile lanternei, aceasta se întâmplase după ce le ignorase o buna bucata de vreme. Practic, calcase de câteva ori pe cioburi. Şi nu bagase în seama punga de hârtie din care fugarul luase ultimul prânz ca lumea, aflata în imediata apropiere.

  — Vezi?! Trebuie sa pui lucrurile cap la cap pentru a obţine o imagine cât mai clara. Altfel. Ar trebui să-ţi dai seama şi singur. Punga asta poate, la fel de bine, să-i aparţină şi fugarului, dar şi oricui altcuiva. La fel şi lanterna, nu e obligatoriu ca omul nostru sa fi adus singura lanterna din subterane. Dar legând una de cealaltă, punga şi lanterna, ajungem la concluzia ca sunt toate şansele ca pe aici sa fi trecut milionul de dolari. Acum încă un exerciţiu de gândire. Daca este vorba, într-adevăr, de omul nostru, de ce o fi dovedit atâta neglijenta? A aruncat punga după ce a mâncat şi, în plus, a făcut praf şi una dintre lanterne. S-a gândit sa scape de o povara? Mare chestie, ambele lanterne cântăresc mai putin de o livra.

  — Şi-o fi dat seama ca subteranele sunt luminate? Emise o ipoteza Bonner, dornic să-şi impresioneze maestrul.

  — Putin plauzibil. Daca vei căuta mai atent, o să-ţi dai seama ca este vorba doar despre o singura lanterna. Raportul spune ca au fost doua.

  — Aha. făcu Bonner, dumirit.

  — Ori scapa de amândouă, ori de niciuna. Şi, chiar daca e un tip din categoria C+ nu trebuie să-l consideram la fel de tâmpit pe cât îl arata clasa. E fugar, hăituit. Când te afli într-o asemenea postura cel mai indicat este sa laşi cât mai puţine urme, daca se poate chiar deloc. De ce naiba ar fi lăsat omul nostru asemenea urme?

  — Sa ne inducă în eroare?

  — Posibil. Dar, cât timp urmele lăsate nu indica nimic altceva, cel putin nu indica ceva ce putem sugera ca ar vrea milionul de dolari sa credem, se pare ca nu au fost lăsate intenţionat. În concluzie, Barton a trecut pe aici şi se pare ca a avut motive foarte importante s-o şteargă. În punga se mai găsesc câteva rămăşiţe, nu multe, dar în subterane orice firimitura este evaluata la greutatea ei în aur curat. Barton a pierdut şi lanterna, şi punga cu mâncare din motive bine întemeiate. Cel mai probabil este ca s-a speriat de ceva şi a trebuit să-şi ia tălpăşiţa atât de repede ca nu s-a mai gândit la ceea ce lasă în urma. Acum întrebarea cea mai importanta este în ce direcţie a luat-o.

  — Mda. a naibii ghicitoare.

  Un bâzâit slab le atrase atenţia. Dintr-o data, cei doi deveniră extrem de belicoşi. În fata lor apăru un mic roboţel de hăituială. Un cub de metal, ceva mai înalt de jumătate de metru, dotat cu câteva ţevi care-l făceau sa semene cu un lansator de rachete miniatural, şi cu şase roti.

  — Ne-am speriat de pomana, ofta Sandoval. Nu e decât un anihilator Lucas, cei cu imaginaţie mai bogata le spun anihilatoarelor Lucas cobre. Scuipa o substanţă cleioasa, cu efect narcotic, de aici li se trage porecla. Sunt varianta foarte mult îmbunătăţita a viermilor de mătase, rudele lor mai vechi. Hei, ce faci micuţule? Ai pornit la vânătoare?

  Începu sa gâdile roboţelul, ca şi cum ar fi fost o pisica. Nu avea de ce sa se teama, nu figura pe lista lui de priorităţi.

  — Stiu şi eu câte ceva despre anihilatoarele Lucas, întâmplător îl cunosc foarte bine pe deşteptul care le-a inventat. Ai grija, daca le atingi unde nu trebuie.

  Sandoval deveni foarte atent. Înceta sa mai scarpine carapacea metalica sub care era ascuns rezervorul de „venin”, substanţa activa a oricărui lansator Lucas.

  După ce le scana insignele, cobra concluziona ca nu erau interesanţi din punctul lui de vedere şi le întoarse spatele, gata de plecare.

  — Ştii ceva? Sandoval se înseninase brusc, ca şi cum i-ar fi venit o idee grozava. Din câte-mi aduc aminte te descurci binişor cu sistemele electronice, am dreptate?

  — Da, dar nu stiu unde vrei sa ajungi.

  — Ai putina răbdare. Voinicul asta ne poate fi de mare ajutor.

  Din doi pasi ajunse din urma robotul şi se posta în fata lui, silindu-l sa se oprească. Cobra bâzâi nemulţumită constatând ca înaintarea îi este stingherita. Vânătorul de recompense însa îi ignora protestele bâzâitoare şi, cu o mişcare brusca, o întoarse cu burta în sus.

  — Ryan, fiule, sa vad cât de bine te pricepi la circuite.

  *

  Scoubaday nu-i ascunsese niciodată faptul ca era departe de a fi regele subteranelor. Nu era nici măcar vreun mic despot al tunelelor şi galeriilor. Scoubaday nu era decât un amărât, ca miile care se refugiaseră în subteranele oraşelor pentru ca intraseră în conflict cu autorităţile. Singura treapta pe care se căţărase (mai bine zis fusese împins) era aceea de sef al grupului oamenilor-sobolan, o funcţie care nu însemna neapărat accesul la anumite avantaje, ci mai degrabă o sumedenie de neajunsuri. Fugarii dovedeau o excitabilitate nervoasa ieşită din comun, se enervau din orice şi erau gata să-şi apere opiniile folosindu-se de metodele cele mai dure.

  În rarele lor clipe de răgaz (din ce în ce mai puţine după sosirea lui John în subterane), Scoubaday îi vorbise despre existenta a numeroase grupuri de proscrişi în subterane; fauna umana din canalizare nu se compunea numai din oameni-sobolan, desi termenul era folosit pe scara larga. Nou-veniţii în subterane, daca nu erau capturaţi în timp util de autorităţi, fie reuşeau sa se integreze într-o gască ai carei membri îi împărtăşeau „principiile”, fie mureau. Astfel, pe lângă câteva grupuri de donatori de organe (Scoubaday nu era decât seful unui mic grup, de nici douăzeci de persoane) existau găşti de criminali, cei mai temuţi şi detestaţi dintre oamenii-sobolan, grupuri de hoţi, cete de violatori, bande de homosexuali sau lesbiene, trupe de piromani şi, pe lângă multe altele, câteva cuiburi de politicieni, cei mai umili şi neajutoraţi din toţi câţi trăiau prin canale. Ei erau de fapt adevăraţii oameni-sobolan cu care se lupta administraţia.

  Din fericire, grupurile de fugari evitau contactele, poate pentru a sublinia apartenenta lor la o anumită categorie – ce ar fi avut, la o adică, în comun un donator de organe cu un violator notoriu sau cu un asasin profesionist?

  — Dar şi datorita faptului ca vasta reţea de canale oferea un teritoriu enorm, insuficient populat (la un moment dat Scoubaday îşi exprimase regretul pentru faptul ca subteranele erau ignorate de autorităţi în timp ce, la suprafaţă, populaţia, în special cea aparţinând categoriilor inferioare, era nevoita sa suporte multiplele dezavantaje ale aglomeraţiei). Noţiunea de teritoriu încă nu reprezenta mare lucru pentru oamenii-sobolan, era suficient spatiu pentru toată lumea, singurii care făceau caz de chestia asta erau grupurile de criminali. Din când în când câte un om-sobolan era ucis pentru ca îndrăznise sa pătrundă în teritoriul criminalilor, dar asta se putea întâmpla şi pe teren neutru daca aveai nenorocul sa te întâlneşti cu asasinii. În consecinţă, John era al naibii de norocos ca nu încălcase vreun teritoriu interzis.

  Grupul lui Scoubaday înfruntase, demult, o gaşcă de criminali şi, cu toate ca deprinderea de a ucide era de partea adversarilor, reuşiseră sa scape cu fata curata din încăierare, gratie iscusinţei cu care Scoubaday reuşise să-i organizeze.

  Dar o noua întâlnire cu criminalii era exact ceea ce le lipsea pentru ca situaţia sa fie complet dezastruoasa.

  Cu coada ochiului, caci nu îndrăznea să-şi ia ochii de la viermii de mătase, John observa ca în spatele lor apăruseră doi indivizi uriaşi, îmbrăcaţi în haine de piele. Unul, cel mai vârsnic, avea o mutra de criminal, o cicatrice urâta îi desfigura fata încruntata. Scoubaday se oprise, cumpănindu-şi bâta. Mai avea doua pistoale şi o puşcă cu ţeava scurta dar, ţinând cont de penuria de muniţie, nu era încă decis sa utilizeze armele de foc.

  — Sunt Leon Adair, mugi tipul cu cicatrice. Care face o singura mişcare e un om mort. Barton, ieşi din rânduri cu mâinile pe cap.

  Cu iuţeala unui scamator, cei doi vânători de recompense scoaseră la iveala mitralierele cu care erau dotaţi.

  — Mai întâi sa scăpăm de viermi., propuse Scoubaday, palid, arătând către tanchetele minuscule. Nu stiu sa facă diferenţa între fugari şi vânători de recompense. I-aş fi preferat pe criminali, adaugă apoi ca pentru sine. Măcar ei sunt dispuşi sa negocieze.

  Lui Adair îi scăpa o înjurătură. El nu era dispus sa negocieze. Unele dintre gângăniile metalice cu care fuseseră împânzite subteranele pentru a da de urma fugarilor dispuneau de posibilitatea de a fi programate mai amănunţit, de a face selecţie. Viermii de mătase, modele mai vechi, nu. Transformau orice fiinţă întâlnita într-un cocon grotesc, lăsând numai nasul liber, apoi îşi târau victima până la cea mai apropiata gaura de acces în canalizare, de unde era recuperata de poliţişti. Mare curaj din partea lor.

  Leon Adair simţea ca explodează de furie, de frustrare neputincioasa. După câteva zile petrecute prin canalizare, timp în care mâncase, băuse şi dormise pe apucate, basca mai fusese implicat într-un schimb de focuri cu o banda de derbedei, reuşise sa dea de urma nemernicului care pentru el făcea nici mai mult nici mai putin de jumătate de milion de dolari (după ce scădea partea lui Redmond). Şi acum.

  Viermii de mătase. Simţi un fior de gheata prin spinare la gândul ca arătările care păreau nişte tancuri în miniatura, de genul celor care-i ajutau pe copiii stărilor privilegiate sa deprindă dificila arta a strategiei militare, ar putea să-l transforme într-o gogoaşă sintetica. Faptul ca aceeaşi soarta le era rezervata tuturor celor prezenţi nu era de natura să-l liniştească. Recompensa era oferita numai în cazul în care îl captura personal pe Barton, implicarea viermilor de mătase îl lasa lefter. Şi nu putea accepta una ca asta.

  Lângă el, Andy respira şuierător, aşa cum făcea de fiecare data când îi era frica. Nu mai era boboc, dar încă-l apucau bâţâielile când ceva nu era în regula. Daca nu reuşea să-şi revină la timp totul era pierdut. Barton avea sa fie transformat în gogoaşă şi, daca erau cu adevărat ghinionişti, aveau sa afle pe pielea lor ce înseamnă încorsetarea gelului mătăsos. Chiar reuşi sa desluşească figura celui pe care-l căutau, omul de un milion de dolari. Era departe de mutra unui criminal, mai degrabă un ţărănoi epuizat, cumplit de speriat şi dezorientat. Şi ce daca? Diavolul poate să-şi ataşeze şi aripi de înger. Ceea ce conta cu adevărat pentru Adair era doar premiul.

  Viermii de mătase îşi terminaseră treaba în privinţa lui Hammond. Trebuiau doar să-l mai transporte într-un punct de unde putea fi recuperat de către poliţişti. Creierul cu care erau înzestrate hotărî însa ca aceasta manopera putea fi amânata, în fata lor se afla o prada prea consistenta pentru a fi ignorata. Tancheta-sef ordona regruparea şi, dispuse în vârf de lance, maşinăriile atacară.

  — Foc! Scrâşni Adair, înghiontindu-l şi pe Redmond.

  După prima zi petrecuta în subterane abandonase puşca de vânătoare în favoarea pistolului mitraliera. I se părea mai indicat într-un mediu populat cu tot felul de elemente declasate. Însa împotriva viermilor de mătase i-ar fi fost mai utila vechea lui arma.

  Andy trimise o rafala prelunga asupra tanchetelor, fara vreun efect vizibil însa. Drăcoveniile îşi continuau înaintarea, rotindu-şi neîncetat turelele lucitoare.

  — Stai! Urla Scoubaday. O să-l omorâţi pe Hammond.

  Avertismentul sau venea cam târziu. Pata de sânge care apăruse pe gogoaşa arata ca nefericitul Pancreas fusese serios rănit, poate mortal.

  — La dracu’ cu Hammond şi care mai este pe aici, răcni Adair, trăgând şi el câteva focuri, inutile însa.

  Viermii de mătase replicară. Tanchetele din frunte lansară câteva jeturi viguroase de mătase instant. Scoubaday, care fusese vizat, reuşi sa se eschiveze în ultima clipa, aruncându-se la podea.

  — Fa ceva, urla către Scott. Ne încleiază pe toţi.

  Scott gemu, neputincios. Cauta încă prin numeroasele-i buzunare cartuşe explozive, singurele capabile sa scoată din funcţiune invenţia diavolului. Nu avea nici un rost sa încerce anihilarea viermilor cu ajutorul muniţiei convenţionale, vânătorii de capete demonstraseră ca blindajul acestora era imun chiar şi la gloanţele de mitraliera.

  Scoubaday îşi regăsi primul stăpânirea de sine. Nu degeaba oamenii-sobolan îi acceptau autoritatea. Îl apuca de brat pe John, care se pierduse de tot în momentul în care dăduse cu ochii de mutra fioroasa a lui Adair şi-l împinse chiar către vânătorul de recompense. Chiar daca avea ordin să-l captureze viu sau mort, aceasta manevra putea, după socoteala omului-sobolan, să-l descumpănească pe vânătorul de recompense.

  Intuise corect. Adair şovăi doar o clipa, suficient cât Scoubaday să-l îmbrâncească peste Andy Redmond. Cei doi vânători se prăbuşiră într-o învălmăşeală dureroasa. Adair simţi în vintre genunchiul tovarăşului sau. O lovitura neintenţionata, desigur, dar efectele nu erau cu nimic diminuate prin asta.

  — Înainte! Răsună triumfătoare vocea proscrisului.

  Şobolanii îşi urmară liderul, calcând de-a dreptul peste Adair, care nu-şi amintea sa mai fi îndurat o asemenea umilinţa nici pe vremea când, copil fiind, trăise într-un cartier cu prost renume.

  Vânătorul era croit dintr-un material foarte rezistent. Îşi reveni imediat şi-şi apuca mitraliera. Nu mai avea timp sa se ridice, trase de jos. Rafala nimeri burta uneia dintre tanchete, chiar între senile. Urma o explozie scurta şi viermele de mătase plesni, lăsând sa se scurgă din el o substanţă pufoasa.

  — Ce mă-sa., şopti Redmond uluit.

  Leon Adair pricepu de îndată cum stătea situaţia, dar nu avea timp de dat explicaţii. Ochi burta celei mai apropiate maşinării, care deja îi încleiase mâna stânga cu un jet de mătase artificiala. Cel care inventase viermii de mătase se gândise la multe, dar nu chiar la toate. Pentru a fi protejate împotriva celor pe care-i vânau maşinăriile fuseseră blindate, doar anumite tipuri de proiectile reuşeau sa le penetreze carapacea din aliaj foarte rezistent. Din ignoranta sau din motive de economie, proiectantul evitase sa le blindeze şi partea cea mai putin expusa: burta. Leon Adair descoperise întâmplător călcâiul lui Ahile. Era singura lor şansă de a evita sa cunoască pe dinăuntru o gogoaşă sintetica.

  Şi a doua tancheta plesni scurt, împrăştiindu-şi rezerva de mătase lichida.

  În mai putin de un minut Leon reuşi sa scoată din funcţiune toţi viermii, reducându-i la stadiul de carcase inutile care bârâiau agonic în masa gelatinoasa ce se revărsase din pântecele ciuruite.

  Vânătorul de capete sari în picioare. Evitase la un fir de par un dezastru de proporţii. Daca nu ar fi identificat punctul vulnerabil al tanchetelor. Sau daca i s-ar fi golit încărcătorul înainte de a le scoate pe toate din funcţiune. Ori i s-ar fi blocat mitraliera. Existau atâtea şi atâtea posibilităţi.

  Privi în jur. Nu se mai vedea nicăieri picior de om-sobolan. John Barton dispăruse.

  Un şuvoi de blesteme irupse din gura vânătorului de recompense. Simţise în nări mirosul jegosului pe care de putina vreme îl identifica cu milionul de dolari.

  Andy scâncea, şocat. Din tâmpla i se scurgea un firicel de sânge, dar rana nu părea atât de grava încât să-l scoată din circulaţie. Nici măcar nu leşinase. O pata mare de mătase artificiala îi lipise mâna dreapta pe piept.

  — Ridică-te, împuţitule, se răsti Adair, furibund. Banii sunt pe undeva pe aici.

  Încerca să-şi descâlcească mătasea cu care-l înzestrase unul dintre roboţeii cu turela. O substanţă poroasa şi groaznica la pipăit. Daca nu l-ar fi incomodat atât de mult ar fi lăsat igiena personala pentru mai târziu, prioritate avea acum fugarul. Era prea aproape pentru a-şi permite să-i lase un avans.

  — Ma ajungi din urma, îi strecura lui Andy. Şi ai face bine să-ţi mişti odată curul.

  Începu sa alerge în direcţia în care se refugiaseră oamenii-sobolan. Scursorile canalizării! Trăiau în canalizare, îi cunoşteau şi cele mai tainice unghere şi, de acolo, de sub pământ, sfidau legea şi se dedau la cele mai cumplite fărădelegi. Daca Barton beneficia de asistenta lor, misiunea lui devenea mai grea decât anticipase. Sa fi ştiut de la început cum poate distruge viermii de mătase. Singura lui grija ar fi fost doar sa nu-l rănească pe Barton, pe restul i-ar fi plumbuit până la limita maxima admisibila.

  — Pentru jumătate de milion sunt în stare s-o gâtui şi pe maica-mea şi s-o predau pachet agenţilor federali sau şerifului, se destăinuise lui Andy după ce primiseră misiunea.

  Nu exagerase cu nimic.

  Şi fusese atât de aproape.

  Ştia foarte bine ca, atunci când un fugar simţea în ceafa răsuflarea tăioasă a vânătorilor de recompense, fie îşi mobiliza toate resursele pentru a rezista până la ultima picătură de vlaga, fie se pierdea cu firea şi făcea o prostie care-l putea costa totul.

  Desi avusese doar preţ de o clipa contact vizual cu Barton, reuşise să-şi dea seama ca tipul nu era genul care sa poată face fata timp îndelungat unor solicitări intense pe plan psihic. Fara complicitatea oamenilor-sobolan, fara ajutorul lor, Barton ar fi clacat în câteva ore. Ştia prea bine ce se petrece în capul fugarului. Era speriat de moarte, incapabil sa ia o decizie cu adevărat preţioasa în ceea ce priveşte supravieţuirea. Numai împins de la spate, călăuzit de cineva care dispunea de instinctul de supravieţuire necesar, numai aşa se mai putea salva.

  Dintr-o data, Adair se opri, descumpănit. Începu sa înjure, arma lui favorita împotriva nervilor. Înjura pentru orice fleac, iar în ultima vreme mai mult ca oricând.

  Se găsea într-un nod de comunicaţie între tunelele canalizării. În orice direcţie privea se vedeau guri de galerie, rânjindu-i hidoase în lumina chioara. Pe unde se adăpostiseră oamenii-sobolan? Ar fi putut sa se refugieze prin oricare dintre canale.

  — La naiba!

  Zgomotul unor pasi se dovedi dătător de speranţe însa se dezumfla rapid. Nu era decât nevolnicul de Redmond. Îşi revenise complet şi acum îi venea în ajutor. Al naibii ajutor! Murea de nerăbdare să-şi verse furia pe Andy, treaba ticălosului era să-i fi urmărit pe şobolani în timpul în care el se ocupase de viermii de mătase. Dar nu, mototolul căzuse grămadă, şocat. Când avea sa se maturizeze odată?

  — Ştii pe unde au luat-o? Se interesa Andy, plin de inocenta.

  Un roi de detectori de căldură şi mişcare trecu zumzăind pe lângă cei doi vânători de recompense şi se afunda cu siguranţă într-unul dintre tunele, ignorându-i. Urmară îndeaproape câteva duzini de păianjeni şi cârtite, plus alte minuni ale tehnicii. Căpuşe pântecoase, legănându-se pe rotile siliconate încheiau bătăioasa coloana.

  Din fericire lipseau viermii de mătase. Daca nu ar fi oferit câte o proba de sânge pentru a fi identificata şi trecuta în baza de date a haituitorilor electronici ar fi fost imposibil sa se descurce cu toată tehnica ce defila prin fata lor.

  Adair renunţa să-şi mai drăcuiască asociatul, desi era de acord ca Andy merita o săpuneala pe cinste.

  — Urmăreşte drăcoveniile astea, or sa ne duca exact la tinta.

  Redmond încuviinţă muteşte. Ar fi fost culmea sa aibă o alta părere.

  Un paianjen-grenada se întoarse din drumul lui şi se posta în fata lor, bâzâind subţirel.

  — Ce dracu’ mai vrea şi căcatul asta? Pufni nemulţumit Adair.

  Îşi expuse totuşi insigna, pentru a fi scanata. Nu puteau risca sa fie confundaţi cu fugarul, oricât de performante erau maşinăriile, tehnicienii lăsau loc destul şi pentru erori.

  Păianjenul piui aprobator şi o şterse cu rapiditate. După câţiva metri exploda, blocând trecerea cu o reţea de fire metalice. Accesul era interzis pentru vânătorii de recompense. Guvernul ştia să-şi protejeze banii.

  Rezistau încă, dar, având în vedere proporţiile atacului, era o dârzenie agonica. Era imposibil sa învingă în aceasta confruntare inegala.

  Dispozitivele de interceptare şi imobilizare soseau în număr tot mai mare, niciodată nu comunicaseră mai eficient. Scoubaday şi oamenii lui dovedeau o pricepere remarcabila în a distruge maşinăriile, dar nu puteau face fata numărului din ce în mai mare de atacatori.

  — Grenada! Urla Fredd isteric.

  Ascuns după un stâlp, omul-sobolan trăsese ultimele gloanţe, scoţând din funcţiune câteva cârtite. Mai erau încă destule cât sa narcotizeze jumătate de oraş.

  Miguel îi pasa o grenada cadrilata, de tipul celor folosite în timpul celui de-al doilea război mondial. Pe John îl surprinse faptul ca, în ciuda situaţiei disperate în care se afla, era capabil sa facă şi asemenea observaţii. Înfrigurat, Miguel scoase cuiul şi arunca grenada în mijlocul cetei de cârtite.

  — La pământ! Tuna Scoubaday, trântindu-l pe John care, şocat, nu mai era capabil sa facă nici o mişcare.

  Resimţi detonaţia ca un pumn colosal în stomac. Fragmente metalice zburau în toate părţile. Unul dintre oamenii-sobolan începu sa urle, o aşchie de otel îi sfâşiase obrazul.

  Grenada îşi dovedise eficienta, scoţând din funcţiune cârtitele. Din fericire, niciunul dintre rezervoarele de gaz narcotic nu fusese deteriorat de schije.

  Însa problemele lor nu se sfârşiseră nici pe departe. O mulţime de alte maşinării, ramase intacte, îşi continuau ofensiva.

  Un tip, pe nume Earl, fusese înhăţat de o maşinărie pe care multi o vedeau pentru prima data însa toţi recunoscură caracatiţa: o maşinărie cu lungi tentacule metalice, care-şi anihila victima strângând-o în braţele oţelite. Scoubaday le povestise adesea în ultimele zile despre genul acesta de maşinării, se pare ca erau foarte performante şi de aceea nu erau puse în funcţiune decât în cazurile cu adevărat speciale.

  — Faceţi ceva, scâncea nefericitul, zbătându-se sa scape din îmbrăţişarea de menghina a caracatiţei.

  Maşinăria, triumfătoare, începuse deja sa emită semnalul de identificare prin care poliţiştii erau înştiinţaţi ca exista un prizonier.

  — Cum poate fi anihilata drăcovenia asta? Urla Randalph încercând, fara nici un rezultat, sa desfacă tentaculele metalice în timp ce caracatiţa bâzâia nemulţumită; nici chiar forţa lui de Goliat nu era suficienta pentru a desface cătuşele de otel.

  — Distruge-i căpăţâna, îl sfătui Scoubaday, ocupat cu distrugerea unui scorpion.

  Scorpionul era o antichitate printre maşinăriile de vânat oameni în subteran, care, probabil, semăna cel mai bine cu insecta după care fusese botezat. Un roboţel mare cât o minge de fotbal, dotat cu ochi de culoare rosie şi o coada în vârful căreia se găsea un ac prin care maşinăria injecta o substanţă tranchilizanta. Cel care avea neşansa de a fi înţepat de un scorpion era scos din circuit pentru mai bine de trei zile. Însa oamenii-sobolan ştiau cum sa distrugă scorpionii, orice lovitura care le distrugea ochii îi transforma în grămezi de metal inofensiv.

  Un şut bine plasat şi scorpionul nu mai valora prea multe parale. Scoubaday se repezi să-i dea o mâna de ajutor lui Randalph, şobolanul uriaş care, nereuşind sa folosească bâta deoarece exista pericolul să-i rupă oasele lui Earl, încerca sa rupă capul caracatiţei prin forţa braţelor.

  — Amândoi odată! Sugera Scoubaday conjugarea eforturilor şi imposibilul se produse.

  Cu un scrâşnet metalic capul caracatiţei sari de la locul lui şi tentaculele slăbiră strânsoarea. În câteva clipe Earl era liber. Nu pentru mult timp, însa. O noua caracatiţa se arunca asupra nefericitului, culcându-l la pământ.

  Din păcate, Randalph şi Scoubaday nu reuşiră sa rupă capul noului agresor. Un roi de mici libelule de metal îi înconjura, emiţând ultrasunete pe o frecventa chinuitoare pentru creierul uman. Cei doi oameni-sobolan îşi astupară urechile cu palmele, dar nu era de ajuns pentru a face fata frecventei asasine. Restul cetei le sari în ajutor, încercând sa distrugă libelulele de metal cu ajutorul bâtelor şi al proiectilelor improvizate. Nu era deloc uşor, cine se apropia prea mult de maşinăriile asasine simţea pe propria-i piele cât de supărătoare pot fi sunetele emise de acestea. În câteva clipe alti trei oameni-sobolan se zbăteau pe pardoseala de piatra, încercând zadarnic să-şi astupe urechile.

  Scott ridica puşca şi trase cu ambele ţevi odată. Roiul de alice îl spulbera pe cel de libelule, punând capăt chinurilor celor care intraseră în raza lor de acţiune.

  Scoubaday se ridica gemând, o alica îl nimerise în umăr, dar nu avea timp să-şi cerceteze rana. O huruitura înfundata le aduse la cunoştinţă ca prin tunele se apropiau alti atacatori.

  — Înainte, hamai răguşit.

  Împreuna cu Randalph îl apucară pe bietul Earl, laolaltă cu caracatiţa care-l ţinea captiv. Nu era o povara uşoară, dar inimosul Scoubaday nu voia sa lase pe nimeni în urma.

  Începu sa alerge împleticit, efortul depus în ultima vreme îl epuizase complet, dar nu voia sa se dea bătut. Lupta pentru propria lui viaţă.

  Folosindu-se de scurtul răgaz care urma distrugerii libelulelor cu ultrasunete, ceata oamenilor-sobolan îşi relua goana disperata.

  Ca într-un film rulat cu încetinitorul John observa cum un păianjen se strecura pe lângă ei, aproape atingându-i. Un salt urmat de o tumba şi păianjenul exploda, aruncând către pereţii de piatra cu bolţuri metalice de care erau prinse fire de otel.

  O detunătură asurzitoare răsuna chiar lângă urechea lui, năucindu-l. Parca i-ar fi explodat capul. Se prăbuşi greoi înainte.

  Scott trăsese asupra păianjenului care, daca reuşea sa le blocheze înaintarea, îi lasa la discreţia puhoiului de maşinării care năvălea în urma lor.

  Tot ca rulat cu încetinitorul, observa cum păianjenul, smuls de pe traiectoria controlata electronic, îşi arunca bolţurile anapoda. Unul dintre ele nimeri chiar lângă mâna lui dreapta. Câţiva centimetri mai lipsiseră şi s-ar fi trezit pironit de pardoseala de beton. Norocul încă era de partea lui.

  — Frumoasa lovitura, îl aproba Scoubaday pe puşcaş, bătându-l aprobator pe umăr.

  Priceputul Scott îi scosese din încurcătură de doua ori în mai putin de un minut.

  — Mai am doar trei gloanţe, răspunse întunecat omul-sobolan, negăsind resurse sa se bucure de aprecierea liderului.

  Roşcatul Miguel îl ajuta pe John sa se ridice. Capul îl durea îngrozitor, iar ochii îi pulsau dureros. Nu avea însa timp să-şi plângă de mila.

  Se strecurară printre cele câteva fire ale căror bolţuri ajunseseră, totuşi, în pereţi. Din fericire, majoritatea cuielor de metal îşi greşiseră tinta.

  — Pe aici! Îşi îndemna Scoubaday oamenii, indicând un pasaj lateral cu tavanul atât de jos încât trebuiau sa se frângă în doua din mijloc pentru a se putea strecura.

  În câteva minute ajunseră într-un tunel larg, unde se puteau desfăşura în voie. După ce şi ultimul şobolan se strecura din galeria îngusta Scoubaday arunca cu iuţeala trei grenade. John pricepu de îndată care era scopul: Scoubaday încerca sa blocheze tunelul prin prăbuşirea pereţilor şi a tavanului.

  — Mai arunca una, îi sugera Randalph, gâfâind sacadat.

  — De unde?! Era ultima.

  Huruitul metalic îi atenţionă ca tentativa lui Scoubaday se soldase cu un eşec. Înjurând cât îl ţinea gura liderul oamenilor-sobolan se puse în mişcare.

  — Balta. Trebuie sa ajungem la balta, şopti printre buzele vineţii. Acolo vom fi în siguranţă.

  Îl urmară, fara un cuvânt. Scoubaday ştia ce spune.

  După un galop de câteva minute căpetenia se opri brusc, silindu-i şi pe cei din spatele lui să-şi întrerupă goana.

  — Suntem pierduţi! Horcăi disperat.

  În fata lor, rotindu-şi turelele lucitoare, o întreaga companie de viermi de mătase bloca trecerea în timp ce din spate se auzea tot mai desluşit huruitul urmăritorilor.

  *

  Păianjenul le dădu mai multa bătaie de cap decât îşi imaginaseră la început. Firele de otel care blocau tunelul erau dintr-un aliaj special, care nu putea fi distrus foarte uşor. Andy Redmond constata asta pe propria-i piele după ce se chinui un sfert de ora sa reteze firele cu ajutorul unui cleşte de şantier. Abia daca reuşi sa zgârie cablurile adânc înrădăcinate.

  — Lucrul dracului, scrâşni, abandonându-şi truda. Cu porcăria asta poţi tăia buloane de grosimea unui deget, dar cu matele astea prăpădite nu are nici un efect. Suntem blocaţi aici.

  Adair încă nu reuşea să-şi stăpânească furia. Diavolul în persoana părea sa se distreze pe seama lor. Cine şi-ar fi închipuit de ce erau capabile jigodiile de metal? Numai putin lipsise sa puna mâna pe recompensa. Cât de putin.

  — Dă-te la o parte, îi striga lui Redmond, care se pregătea să-şi reia truda.

  Nu spera la mare lucru din partea cleştelui sau, dar altceva nu-i venea în minte.

  — Ce dracu’ vrei sa faci?

  — Taci şi priveşte.

  Introduse un nou încărcător în pistolul mitraliera şi slobozi o rafala prelunga asupra păianjenului spânzurat în mijlocul pânzei de cabluri metalice.

  Bulgarele de metal se transforma în bucăţi. Lipsite de nodul central, care le asigura trăinicia, firele metalice atârnau acum de pereţi, prinse doar de bolţurile lungi cât un deget.

  — Gloanţe dum-dum, rânji satisfăcut vânătorul. Tot sunt mai bune decât puţa aia a ta de cleşte.

  Se strecura prin breşa făcută. Nu aveau timp de pierdut, fugarul era undeva pe aproape. Daca i-ar fi venit mai devreme ideea cu gloanţele dum-dum.

  Un miros de ulei ars amestecat cu praf de puşca îi indica vânătorului de capete ca oamenii-sobolan se luptau cu încrâncenare pentru libertatea lor. Ştiau ei cât de preţios este proscrisul pe care îl apărau? Probabil ca nu, nimeni nu e chiar atât de dedicat unei cauze la care aderase de nevoie pentru a ignora fenomenala recompensa. Cine-şi dorea să-şi trăiască restul zilelor într-o canalizare insalubra când i se oferea alternativa unui palat?

  Un roboţel apăru bâzâind în urma lor. Vânătorii îl evaluară scurt din priviri. Era un anihilator Lucas, o maşinărie dotata cu scaner selectiv, capabila sa distingă între vânător şi vânat.

  — Nu-l lua în seama, cârâi Adair. Ştie ce are de făcut.

  În clipa următoare anihilatorul îşi înalta lansatoarele către mutrele uluite ale celor doi vânători de recompense. Câteva jeturi rubinii ţâşniră cu putere, încleindu-i. O senzaţie de somnolenta îi cuprinse, efectul drogului era deosebit de puternic şi de rapid. Nici măcar Adair nu reuşi sa întreprindă o acţiune de salvare.

  — Ce dracu’., îngăimă, reuşind să-şi ferească în ultima clipa fata de jetul tranchilizant.

  Din păcate mâinile îi erau complet imobilizate, degetele slăbite nu mai puteau tine pistolul mitraliera care devenise dintr-o data mai greu decât un tun. Arma căzu zdrăngănind, iar Adair o urma câteva clipe mai târziu.

  Îi era somn, cumplit de somn. Nici gândul la milionul de dolari nu mai era capabil să-i mobilizeze resursele de energie. Nu le mai rămânea mare lucru de făcut, trebuiau sa aştepte echipele de politie, anunţate prin radio de cobra buclucaşă, dar şi aşa vor avea nevoie de câteva zile să-şi revină. În tot acest timp fugarul putea ajunge departe. Sau, în cazul cel mai rau, era capturat de altcineva. Cum de se întâmplase o asemenea stupizenie? Ştia prea bine ca anihilatoarele Lucas nu puteau greşi în alegerea tintei, numai viermii de mătase nu erau capabili sa facă distincţia. Li se scoseseră datele de identificare din memoria maşinăriilor?

  Înainte de a adormi, Adair auzi un hohot de râs pe care-l identifica imediat, urmat de un nechezat la fel de cunoscut. Cum sa nu-i recunoască? I-ar fi recunoscut dintr-un milion. Dintr-o data întreaga tărăşenie se limpezi. Cât de limpede îi apărea acum totul.

  Nu erau decât Sandoval şi Bonner. Nimeni alţii. Le-o făcuseră din nou. Nu ştia cum anume, dar le-o făcuseră. Şi încă cum.

  Ticăloşii! Futuţii naibii!

  *

  În gang se aşternuse o tăcere rau prevestitoare. John n-ar fi putut spune ca nu se aşteptase la aşa ceva, dar impactul depăşise şi cele mai negre aprecieri.

  — Da-o încoace, John., rosti Scoubaday, negru de supărare.

  John nu-şi amintise să-l fi văzut vreodată atât de abătut. Micul lui secret fusese deconspirat şi, chiar daca nu-şi făcuse nici o clipa iluzii ca cineva l-ar înţelege cu adevărat, s-ar fi aşteptat ca măcar Scoubaday să-i tina partea.

  — Ce e drăcia aia? Se interesa Miguel, încă năucit de ceea ce se întâmplase.

  — Jigodia naibii! Tuna Randalph, gata să-l zdrobească cu pumnii sai uriaşi. Ai merita să-ţi scot matele cu mâinile mele.

  Intuise adevărul şi era mai furios decât un taur în arena. Poate ca şi-ar fi pus în practica ameninţările daca Scoubaday nu s-ar fi opus. Deocamdată era foarte interesat de insigna de diamant pe care John o ţinea în mâna.

  În clipa în care constatase ca nu mai exista nici o şansă de a se refugia în fata maşinăriilor, John hotărâse ca e cazul sa joace ultima carte de care dispunea. Era conştient ca aceasta manevra avea să-l dea în vileag şi ca va trebui sa dea nişte explicaţii pe care nu era dispus sa le ofere. Poate ca, aflând adevărul, oamenii-sobolan îl vor abandona, în ciuda opoziţiei lui Scoubaday (spera din inima ca măcar însufleţitul lider al proscrisilor-sobolan să-l înţeleagă, să-i acorde înţelegere). Dar era singura şansă de a scăpa din încercuire. Nu mai aveau muniţie, erau secătuiţi de puteri, erau victime sigure.

  Chiar în clipa în care viermii de mătase ridicaseră turelele pentru a-şi lansa detestata încărcătura îşi scosese insigna de diamant şi o postase în fata scanerelor bâzâitoare. Pe data belicoşii roboti încremeniră. Rotindu-şi cocarda strălucitoare, John reduse la tăcere tot vacarmul hăitaşilor electronici.

  — Cum ai putut, John? Scrâşni sinistru Scoubaday. Îţi dai seama ca prostia ta ne putea costa viaţa pe toţi?

  — Iartă-mă., scânci John. N-am vrut sa fiu abandonat.

  — Asta ai merita, rosti pe un ton aspru omul-sobolan. Aici, în subteran, nu avem secrete, cel putin nu secrete care să-i puna pe toţi ceilalţi în pericol. Da-mi cocarda.

  John i-o întinse, şovăind. Era unica lui arma împotriva puzderiei de maşinării trimise să-l vâneze. Insigna congresmanului Dawson se dovedise a fi extrem de eficienta în fata roboţilor însa nu avea nici o valoare în fata inteligentei crude a oamenilor-sobolan.

  — Ce e aia? Reveni Miguel, care încă nu-şi putea explica prin ce minune fuseseră anihilate maşinăriile.

  — Insigna de diamant, simbolul celor mai valoroşi oameni din America, îi explica încruntat Scoubaday. Cine poseda aşa ceva se poate considera trimisul zeilor pe pământ. Cetăţenii A4+ sunt evaluaţi la un asemenea preţ încât nici un efort nu este prea mare pentru a-i feri de neplăcerile cu care restul oamenilor sunt lăsaţi sa se confrunte. Armele sunt dezactivate, toate uşile se deschid, indiferent cât de important este obiectivul din spatele lor. Cu insigna asta poţi pătrunde în orice depozit de alimente, dar şi în pântecele celui mai bine păzit siloz de bombe nucleare din lume. Asta pentru ca se considera ca geniile A4+ nu pot greşi niciodată şi iau numai acele decizii care survin doar în interesul national.

  — Mişto., şopti Miguel, uluit. Auzisem atâtea chestii despre insignele de diamant încât credeam ca nu exista. Cineva sa aibă atâtea privilegii şi alţii nici măcar atât cât să-şi poată duce zilele.

  — Vezi bine ca exista.

  Scoubaday puse insigna în fata scanerului caracatiţei care-l ţinea prizonier pe Earl, leşinat de durere. În clipa următoare, cu un bâzâit uimit, caracatiţa îi dădu drumul retrăgându-şi tentaculele în tecile argintii din jurul capului. Fostul prizonier îşi reveni repede, gratie îngrijirilor oferite de tovarăşii sai.

  — John este posesorul unei insigne de diamant? Hohoti Miguel. Are cocarda suprema?

  — Pe dracu’, pufni Scoubaday. Îi stiu pe toţi posesorii insignelor de diamant şi John nu figurează nici măcar printre cei care sunt demni sa le şteargă praful de pe pantofi. John, cred ca este cazul sa ne dai nişte explicaţii.

  John ofta, copleşit. De ceea ce se temuse mai mult nu scăpase. Mintea lui încordata cauta un răspuns, altul decât adevărul pe care încă nu avea curajul să-l rostească. Tim Parker avea din nou dreptate. Evita să-şi analizeze problema cu care se confrunta în speranţa tâmpita ca aceasta va înceta sa mai existe.

  — Hei, John, îl zori Scoubaday, în timp ce tovarăşii lui se strângeau ameninţător în jurul celui care era vinovat pentru toate nenorocirile îndurate în ultimele zile. Daca vrei sa scapi cu viaţa, nu încerca sa ne minţi. Egoismul tau aproape ne-a dus pe toţi la pierzanie, aşa ca daca simt chiar şi o singura clipa ca nu spui adevărul, îţi zdrobesc capul cu mâna mea.

  — Ba nu, îl întrerupse Randalph, furibund. Sper să-mi rezervi mie placerea asta. Nu uita ca Pancreasul Hammond mi-a fost cel mai bun prieten. De ce n-ai folosit atunci cocarda asta blestemata, javra ordinara?

  Se abţinea cu greu sa nu dea frâu liber pornirilor distrugătoare. Iată pe cine primiseră în grupul lor, în familia lor.

  — Am crezut c-o sa ma abandonaţi, scânci John, ascunzându-şi fata în palme. Nu ştiam nimic despre viaţa în subterane şi nu ma simţeam în stare sa ma descurc de unul singur.

  — Lasă introducerea, mugi Miguel, care-şi revenise din uluiala provocata de contemplarea insignei de diamant. Vrem sa ştim pentru cine dracu’ era sa ne ducem naibii de un milion de ori numai de azi dimineaţă şi până la ora asta. Cine dracu’ eşti, John Barton?

  — Chiar John Barton este numele meu. Se poate verifica.

  — La naiba, omule, pufni demoralizat Scoubaday. Încă nu-ţi dai seama în ce căcat ne aflam? Putin îmi pasa de numele tau, de ce mă-sa ai venit pe capul nostru?

  — Din cauza Amendamentului Dawson. Cel referitor la transplantul de organe.

  — Amendamentul Dawson?! Poţi sa fii mai explicit? Ce anume ti s-a cerut?

  — Inima, şopti pierit John în timp ce în piept simţi o împunsătură groaznica. Inima. Pentru un anume Brendan Malcom.

  — Malcom?! Mârâi scârbit Scoubaday. Am auzit de el. Geniu total. Acum îmi dau seama ce e cu desfăşurarea asta de forte din subteran. Pe tine te caută, Malcom este considerat cetăţean de importanta absoluta, mai degrabă congresul ar semna exterminarea populaţiei statului Florida decât sa accepte ca Malcom îşi poate luxa glezna la tenis. Ciudat, nu? Cel putin în ceea ce te priveşte.

  — Jigodie., scrâşni Miguel.

  De când aflase ca John pitise atâtea zile o insigna de diamant, una care putea desfiinţa toate opreliştile impuse oamenilor aflaţi sub vârful piramidei sociale, roşcatul nu-şi mai găsea liniştea.

  — Am fi putut să-l salvam şi pe Hammond. Am fi putut mânca pe saturate sau sa ne facem rost de arme cu adevărat eficiente. Îţi dai seama cât am riscat înfruntând maşinăriile cu pocnitorile şterpelite de la muzeul de fiare vechi? Ţinând cont prin câte am trecut este un miracol ca mai suntem atâţia în viaţa.

  — Calmează-te, îi sugera Scoubaday, afişând o mina cumpătata care avu darul să-l liniştească putin pe John. Nu te apuca sa judeci înainte de a verifica toate datele problemei. De unde ai cocarda, John? Sa nu-mi spui ca ţi-a fost acordata pe merit ca nu te cred. Ai furat-o şi vreau sa aflu de unde anume.

  — I-am luat-o congresmanului Dawson, tipa John cu lacrimi în ochi. Chiar el mi-a spus ca măcelarii din spital îmi doresc inima. M-am pierdut cu firea şi l-am pocnit. I-am luat insigna fara să-mi dau seama. N-am vrut sa fac nimănui rau, singurul lucru pe care mi-l doresc este sa fiu lăsat în pace, sa trăiesc.

  Scoubaday nu-l mai asculta. Din clipa în care John pomenise de congresmanul Dawson, comportamentul omului-sobolan se schimbase radical. Fata i se făcuse pământie, iar respiraţia îi devenise greoaie, şuierătoare. Începu sa tremure, iar insigna de diamant îi scăpă din mâna. Era ceva de neînţeles, probabil nu numai pentru John. Scoubaday nu reacţionase mai deloc atunci când se pomenise de Amendamentul Dawson. Însa atunci când discuţia insistase pe congresmanul Dawson ca persoana omul-sobolan suferise un soc ce nu putea trece neobservat.

  — Congresmanul Dawson., şopti abia auzit. Te-ai luptat cu el?

  — N-a fost nici un fel de lupta, bâzâi John, tremurând din toate încheieturile. L-am îmbrâncit peste o masa şi nişte medici scrântiţi. Când l-am prins de haina mi-a rămas insigna în mâna. Abia după aceea mi-am dat seama cât de utila poate fi.

  Pe fetele crispate ale oamenilor-sobolan apărură câteva zâmbete contagioase. Earl chiar izbucni în râs. Un râs isteric, putin forţat. Tuturor le plăcea sa constate ca Dawson o încasase, fie numai şi un brânci zdravăn. Un brânci venit din partea unui individ pe care catalogarea pomenitului congresman îl considera aproape lipsit de capacitatea de a gândi. John începu sa regrete ca nu înfrumuseţase povestea introducând în relatare şi vreo câţiva pumni. I-ar fi adus, era sigur, un important capital de simpatie. Numai Scoubaday nu părea sa guste momentul şi arata ca un boxer care tocmai a încasat o lovitura de K. O.

  — Te simţi bine, Scouby? Se interesa Scott, primul care observa ca omul-sobolan nu se afla în apele lui.

  — Ma simt al naibii de bine, horcăi Scoubaday, desi paloarea cadaverica ce se aşternuse pe trăsăturile lui aspre îl contrazicea. Ma simt bine.

  De-abia mai reuşea sa se tina pe picioare. După câteva clipe de eforturi supraomeneşti se lăsă moale către pământ. Randalph abia avu timp să-l prindă înainte de a se prăbuşi. Sudori reci îi nacleiau parul ciufulit şi începu sa tremure din toate încheieturile.

  — Scouby! Tipa deznădăjduit Earl. Ce se petrece cu tine?

  — Sunt în regula, şopti abia auzit omul-sobolan. Doar putin obosit.

  — Şi toate astea din cauza ta, dobitoc tâmpit! Urla Fredd, aţintindu-şi pumnii asupra lui John. Te fac una cu pământul.

  — Nu-i faceţi nici un rau, gemu suferindul, cu eforturi colosale. Va rog eu.

  Fredd se opri, descumpănit. Nu înţelegea de ce Scoubaday dovedea atâta generozitate fata de individul care le pricinuise nenumărate nenorociri. Era obişnuit însa să-şi asculte liderul, chiar şi în situaţiile în care logica personala era diferita de a acestuia. Căpetenia reuşise întotdeauna sa găsească ieşirea cea mai indicata.

  — Distrugeţi toate maşinăriile din zona, le ordona Scoubaday, respirând ceva mai liniştit. Acum, cât sunt inactivate de prezenta insignei de diamant. Daca nu le distrugem, după ce vom pleca de aici vor reveni la viaţă şi ne vor hăitui în continuare. Nu e mare lucru, în depozite exista multe alte drăcovenii care sa le ia locul, dar e un început.

  — După aceea ce vom face? Îşi exprima Randalph îngrijorarea pentru soarta lor viitoare.

  Scoubaday îi călăuzise prin subterane ani îndelungaţi, dovedind necontestate calităţi de lider. Asta îi scutise pe proscrişi de efortul de a gândi singuri. Daca i se întâmpla ceva liderului, oamenii-sobolan deveneau o frunza în bătaia vântului.

  — Ne vom ascunde în zona canalizării vechi. Condiţiile de viaţa sunt de-a dreptul mizerabile, nici maşinăriile nu funcţionează cum trebuie în mediu umed, aşa ca va trece ceva timp până se vor gândi sa ne caute acolo. Trebuie sa găsim o soluţie pentru a fugi din oraş.

  — Cum anume? Se interesa Miguel, frecându-şi căpăţâna roşcată. Nu avem nici un fel de documente de identificare. Şi nici insigne.

  — Avem cocarda de diamant, îi reaminti Scoubaday, zâmbind palid. E mai buna decât toate documentele din lume.

  Randalph pornise deja la distrugerea roboţilor. O lovitura puternica de bâta şi sofisticata maşinărie devenea o grămăjoară de fiare inutile. Exemplul sau îi puse în mişcare şi pe restul prietenilor, exista o placere deosebita în a se răzbuna pe hăitaşii electronici. Nu era însa chiar aşa de uşor pe cât îşi imaginaseră. Jerome era cât pe ce sa fie ţintuit în perete de explozia accidentala a unui păianjen. O dovada ca tehnica moderna nu era atât de perfecta pe cât îşi doreau proiectanţii şi inginerii. Se mai puteau produce şi accidente.

  Incidentul avu darul sa le descreţească frunţile fugarilor, singurul care nu găsea nimic de râs în toată tărăşenia era însuşi Jerome. Fusese cât pe ce să-şi piardă viaţa, bolţurile lansate de păianjen erau capabile sa străbată cinci centimetri de perete de stânca. Şi nu aprecia deloc faptul ca cineva găsea ceva de râs în asta.

  Desigur, nici John nu găsea nimic de râs. Ar fi preferat chiar sa fie în locul lui Jerome. Era atât de cătrănit încât şi-ar fi schimbat locul cu oricare dintre proscrişi. Care era soarta ce i-o vor hotărî oamenii-sobolan?

  Cea mai mare nenorocire era sa fie abandonat acum, după ce-i fusese luata insigna de diamant. Preţioasa cocarda zăcea încă în praf, acolo unde o scăpase Scoubaday şi pe moment părea ca nu interesează pe nimeni, dar John nu avea curajul s-o ridice. Se temea ca oamenii-sobolan sa nu înţeleagă greşit semnificaţia gestului sau şi să-l pedepsească. Scoubaday era prea slăbit pentru a înăbuşi o revolta de proporţii. Câţiva dintre oamenii lui nu făceau nici un secret din faptul ca de-abia aşteptau să-i ceara socoteala în felul lor.

  Scoubaday încă arata foarte slăbit, dar starea i se îmbunătăţise vizibil. Îngenuncheat lângă el, John îi studia evoluţia cu o atenţie deosebita. Era omul de care depindea viitorul lui.

  — Poate ca este din cauza lipsei de calciu, îşi dădu cu părerea umezind buzele suferindului cu câteva picături de apa dintr-un bidon de plastic. Lipsa calciului din organism provoacă ameţeli şi scăderea puterii de munca. Pe şantier ni se dădeau tot timpul pastile de calciu, sa rezistam la efort.

  Apa era greu de procurat în subterane, fiecare avea dreptul la o porţie limitata din lichidul dătător de viaţă. Îi oferea porţia lui de apa lui Scoubaday ceea ce însemna ca până vor identifica o noua sursa de apa va suferi de sete. Iar asta putea dura ceva timp, având în vedere circumstanţele. Era dispus să-şi asume chinul secetei.

  — John.

  Vocea lui Scoubaday era lipsita de obişnuita fermitate însa paloarea aproape îi dispăruse.

  — Da.

  — Taci dracului din gura. Vorbăria ta ma oboseşte.

  — Voiam doar sa te ajut.

  — Sa ma ajuţi. Daca nu ai măcar o fărâmă din pastilele de calciu de care-mi vorbeşti la ce naiba îmi ajuta? Ştii sa faci un masaj?

  — Desigur.

  Nu avea, desigur, o pregătire speciala în aceasta direcţie, fusese considerat încă de la naştere prea tâmpit pentru a deprinde tainele tehnicilor de relaxare, dar avusese deseori ocazia să-şi exerseze talentul la locul de munca. Nu toate traumele suferite de muncitori erau considerate suficient de importante pentru a fi tratate la cabinetul medical. Masarea unei articulaţii inflamate sau a unui spate frânt dădea rezultate mulţumitoare.

  — Perfect. Desfă-mi cămaşa şi masează-mi pieptul. Ma cam doare inima.

  — Îndată! Şi, cu mişcări iuţi, începu să-i desfacă combinezonul mizerabil, atent la fiecare geamăt.

  — Ştiai ca, de fapt, inima nu doare? Ofta Scoubaday. Nervul este înfipt în tendonul care susţine inima, acolo se naşte senzaţia de durere pe care noi o punem pe seama cordului.

  Când îi văzu toracele lui Scoubaday John simţi un junghi prin intestine. Pieptul şi abdomenul lui Scoubaday erau pline de cicatrice profunde, ca şi cum pielea i-ar fi fost recompusa din bucatele de mici dimensiuni.

  Începu să-i maseze partea stânga a pieptului, acolo unde simţea inima bătând aritmic. Când mai repede, când mai încet. O lua la galop pe nesimţite, pentru ca apoi sa încetinească dintr-o data. De fiecare data omul-sobolan făcea o grimasa de durere. Simţi cum îl trec fiori. A-i atinge inima lui Scoubaday i se părea o dovada de profana intimitate. Daca i se întâmpla ceva?

  — Ai mâna buna., ofta omul şobolan, zâmbind. În câteva clipe o sa fiu ca nou.

  — Nu stiu daca e bine sa te supui efortului chiar acum. Cu problemele cardiace nu e de glumit.

  Într-adevăr, cu problemele cardiace nu era de glumit şi unii nu glumeau deloc când venea vorba despre problemele privilegiaţilor. În minte îi răsări imaginea şucara a Pungaşului, zâmbind satisfăcut de rezultatele analizelor.

  — Fii fara grija, stiu mai multe despre durerea de inima decât crezi tu, John.

  Sub mâna bătătorita John simţi cum bătăile inimii devin din ce în ce mai regulate. Semn bun.

  — Încă putin, ceru Scoubaday. Ştii ceva, John? Noi doi avem ceva în comun. Ceva ce încă nu ţi-am spus. Daca ai şti cât de multe avem în comun.

  Avea un glas afectat, deprimat. Privirea părea sa depăşească limitele orizontului local, Scoubaday căzuse în butoiul cu melancolie. John începu sa se întrebe daca omul-sobolan nu-i făcea avansuri. Nu l-ar fi surprins. În cele câteva zile petrecute în subterane nu văzuse nici o femeie, desi auzise ca exista totuşi câteva plutoane de prostituate ale canalizării. Sodomia trebuia sa fie răspândită printre ostracizaţi. Simţise întotdeauna un dezgust total pentru relaţiile între parteneri de acelaşi sex, chiar daca legea nu le interzicea. I se propunea sa devina homosexual? Surprinzător, nu se simţea în stare sa respingă o asemenea propunere. Daca să-şi salveze viaţa însemna sa devina amanta lui Scoubaday, era gata să-şi dea dosul la bătaie. Ştia cazuri în care bărbaţii acceptaseră sa joace în pat rolul femeilor pentru mult mai putin.

  — Ştii ce ma intriga în tot ceea ce mi-ai spus, John? Nu cred ca ai minţit, cel putin nu de data asta, dar ceva nu se leagă, nu este în regula. Ai spus ca de cazul tau s-a ocupat congresmanul Dawson în persoana. Nu cred ca ştii, dar congresmanul Dawson se implica numai în cazuri deosebite. Situaţiile de criza excepţionale sunt specialitatea lui.

  — Stiu asta, ofta John, masând în continuare pieptul ciuntit; îi putea simţi sub degete coastele rupte. A lăsat-o sa se înţeleagă din clipa în care a intrat pe usa. Şi mi-a strâns mâna şi m-a bătut pe umeri.

  Scoubaday zâmbi. John avea al naibii de multe lucruri cu care sa se mândrească. În mai putin de jumătate de ora dăduse mâna cu purtătorul unei cocarde de diamant, apoi îi simţise bătaia pe umăr şi, ca totul sa fie complet, John îl cotonogise pe măreţul personaj şi-i confiscase cocarda. De-a dreptul demenţial.

  — Ţi-am spus ca nu te suspectez ca n-ai spune adevărul dar, daca într-adevăr congresmanul Dawson s-ar afla pe urmele tale, subteranele ar geme de poliţişti şi căutători. Dawson nu se opreşte până nu-şi atinge scopul. În ciuda a ceea ce s-a întâmplat zilele astea, pot considera ca pe aici a domnit al naibii de multa linişte. Poţi să-mi spui de ce pe urmele tale se afla numai maşinării ciudate şi doar doi vânători de recompense? Poate o să-mi spui ca exista multi alţii, dar nu ne-au dat de urma. Nu e chiar asa. S-ar putea sa ai noroc. Daca Dawson voia neapărat sa puna mâna pe tine ar fi trimis mai multi oameni în subteran decât exista la suprafaţa. Ori poate are probleme mai importante decât tine.

  — Scouby, am scos din funcţiune toate căcaturile, anunţa Randalph, răguşit. Ce facem în continuare?

  Scoubaday tresari, ca şi cum abia atunci ar fi luat cunoştinţă de restul oamenilor-sobolan. Îşi acoperi cu o repeziciune suspecta îngrozitoarele cicatrice. Scoubaday se ferea de ceva, îşi spuse John, dar, ţinând cont ca era singura lui speranţă în vârtejul care ameninţa să-l înghită, nici nu îndrăznea să-şi puna vreo întrebare referitoare la secretele lui Scoubaday.

  — Te simţi bine, şefule? Se interesa uriaşul, ştergându-şi fruntea transpirata de efortul distructiv pe care tocmai îl efectuase; se pare ca lui Randalph îi făcea placere sa distrugă lucruri.

  — Nu sunt chiar într-o forma de zile mari, dar cred ca voi face fata solicitărilor, zâmbi Scoubaday.

  Îşi încheiase combinezonul, ascunzându-şi total pielea mutilata şi, dintr-o data, deveni extrem de degajat.

  — Ne-ai cam băgat în sperieţi, rosti afectat Miguel. Nu ştim ce ne-am face fara tine.

  — Sa lăsăm aprecierile astea, îi opri Scoubaday cu o strâmbătură dizgraţioasă. Avem treaba. Mergem către canalizarea veche, acolo ne vor căuta ultima data.

  — Şi cu el ce facem? Mârâi Scott indicându-l scârbit pe John, care se retrăsese în spatele singurului protector. Ar trebui să-l lăsăm aici.

  — Deocamdată merge cu noi, hotărî Scoubaday după câteva clipe de chibzuiala. Şi nu vreau sa aud nici un fel de proteste. Daca nu va convine, drumurile noastre se despart chiar în aceasta clipa. Eu şi cu John o vom lua în direcţia opusa celei în care va veţi îndrepta voi.

  — Scouby, sughita Randalph negru de îngrijorare. Ştii foarte bine ca fara tine suntem pierduţi, dar omul asta este cauza celor mai mari nenorociri. Ne vei pune în mare primejdie.

  — Deocamdată rămâne cu noi. Mai vedem pe viitor.

  Cu toate ca le-ar fi plăcut sa se debaraseze de îndată de acest bagaj incomod, nimeni nu-şi expuse părerea, chiar şi Randalph îşi înghiţi protestele. Îl cunoşteau de multa vreme pe Scoubaday şi ştiau ca vorbeşte serios.

  — Ma bucur ca ati acceptat, zâmbi Scoubaday. La drum.

  — Cred ca numai tu ai dreptul sa tii insigna, îşi dădu cu părerea Fredd, ridicând diamantul.

  — Mai bine i-aţi da-o lui John, rosti Scoubaday, uluind pe toată lumea, inclusiv pe John căruia, după tot ceea ce se întâmplase, i se părea imposibil să-şi recapete cocarda.

  — Ce va miraţi asa? El a adus-o, e dreptul lui s-o poarte.

  — Ascultaţi., îi făcu atenţi un şobolan cu mutra ştearsă, pe nume Derek, renumit pentru ascuţimea auzului. Motoare.

  Abia după câteva clipe reuşiră sa desluşească zgomotul care-l alarmase pe Derek.

  — ATV-uri, îşi dădu cu părerea Randalph. Doua bucăţi. Vin încoace.

  — Gata. Plecam., hotărî Scoubaday plin de energie. ATV-urile nu înseamnă decât un singur lucru: vânători de recompense. Doar ei se deplasează cu aşa ceva şi în fata lor insigna ta, John, nu face mai mult decât o ceapa degerata.

  — Unde naiba s-or fi refugiat? La naiba! Pot spune că deja le simţeam duhoarea.

  Sandoval îşi oprise ATV-ul şi iscodea prin tunele, lungindu-şi gâtul. În faţa lor se zăreau rămăşiţele a numeroşi roboţi de hăituială şi capturare.

  — Mamă! Fluieră Bonner admirativ. Cineva s-a distrat puţin pe aici.

  — Mda! Nu mă miră că i-au distrus pe roboţi, drăcoveniile astea fac viaţa amară fugarilor, ceea ce pute însă în afacerea asta este proporţia dezastrului. Nu se vede nici o urmă de explozie, îţi trebuie o detunătură de calitate să poţi scoate din circulaţie atâtea maşinării dintr-odată. Ori aici nu este nici urmă de aşa ceva. E ca şi cum toată aparatura asta s-a oprit brusc şi a aşteptat să fie măcelărită.

  — Priveşte, din câteva rahaturi încă mai iese fum., observă Bonner. Au fost distruse de puţină vreme.

  — Omul nostru e undeva prin apropiere. Şi şi-a făcut prieteni. Poate că a şters-o chiar acum câteva clipe, când ne-a auzit motoarele.

  — Am spus eu că facem prea mult zgomot.

  — Las-o baltă. Fără ATV-uri eram încă la câţiva kilometri distanţă. Întrebarea este în ce direcţie au luat-o.

  Descălecară de pe motoare şi începură să cerceteze zona, centimetru cu centimetru.

  — Dacă veneam cu câteva minute mai devreme. Dracu’ să-l ia pe ăla care a aruncat grenadele în galerie. A trebuit să ocolim ceva până să ajungem aici. Noroc că suntem motorizaţi.

  — Da. Ştii la ce mă gândesc acum?

  — Să nu-mi spui că te gândeşti la ce vei face cu jumătatea ta de milion. Am crezut că te-ai lecuit.

  — O, nu. Mă gândeam la prietenul nostru comun, Adair. După figura pe care i-am făcut-o nu cred că va dori să devenim prieteni.

  — Nu dorea nici înainte să fim prea intimi, fii fără grijă. Când o să-şi revină după înţepătura cobrei o să fie suficient de dement încât să spargă pereţii ăştia numai lovindu-i cu curul. Până atunci sper c-o să punem mâna pe nemernic şi recompensă şi ne vom refugia într-un colţ de lume în care să nu ne găsească.

  — Chiar atât de tare te temi de Adair? Te ştiam ceva mai curajos, începu Bonner s-o facă pe-a grozavul.

  — Să nu mă înţelegi greşit, ţâcă. Nu-mi este frică de moarte şi, în consecinţă, prea puţini oameni de pe lumea asta mă pot face să tremur cu adevărat, dar asta nu înseamnă că vreau să mor dintr-o prostie. Adair nu este prost, dar este mai greu de stăvilit decât o cireadă de tauri scăpaţi de sub control. Sunt sigur că şi el se gândeşte să se retragă dacă pune mâna pe bani. Festa pe care i-am jucat-o nu e deloc genul de glume pe care să-l guste. Când o să spună că vrea să ne omoare n-o să folosească o figură de stil. O s-o facă dacă va avea ocazia. Îţi dau un sfat. Dacă te întâlneşti cu el nu aştepta să-i vezi arma pentru a trage. Împuşcă-l din clipa în care-l vezi. Gândeşte-te că şi el va face la fel.

  — Chiar aşa turbat îl crezi?

  — E foarte periculos. A fost o chestie deşteaptă să-l scoatem din joc, dar nu va pierde ocazia să ne plătească pentru mica noastră stratagemă.

  — Cum de ţi-a venit în cap să foloseşti anihilatorul Lucas pentru a-l scoate din cărţi pe Adair?

  — La asta m-am gândit încă de la început. Vezi? Mai important este să te gândeşti cum să pui mâna pe lovele decât să te gândeşti cum să le cheltuieşti, la asta se pricepe orice fraier. Iar eliminarea concurenţei este unul dintre aspectele care nu trebuie neglijate.

  — Şi ideea de a pune senzorii de mişcare să-l caute şi pe Adair. De-abia acum mi-am dat seama de ce.

  — Da, a fost o mişcare inteligentă. Porcul era cât pe ce să înhaţe premiul cel mare. Noroc că eram prin zonă şi am schimbat datele problemei. Cred că au luat-o în direcţia asta.

  Câteva urme se zăreau prin praf. Bonner le analiză scurt şi-i comunică lui Sandoval:

  — Sunt urme de bocanci vechi, reparaţi cu te miri ce. Nici miros de încălţăminte de calitate.

  — În regulă. Sunt oamenii noştri. N-o să-ţi vină să crezi, dar mă simt cu un picior în clubul milionarilor.

  *

  Erau în infern. Altfel nu putea să descrie dezastrul care-i înconjura. Era mai rău decât îşi închipuise iniţial că poate fi într-o canalizare. Frig. Umezeală. Mucegai. Aer viciat, care te obliga să strănuţi la fiecare două minute. Noroi până la genunchi. Şobolani adevăraţi, mari cât o pisică, iritaţi că le era încălcat teritoriul şi atât de îndrăzneţi încât trebuiau să fie atenţi să nu fie muşcaţi. Pereţi care abia aşteptau să se dărâme, strivindu-te sub îmbrăţişarea lor de piatră. Şi întunericul. Întuneric ca într-un mormânt. Asta era canalizarea veche, acea parte a sistemului de drenaj construită cu mai bine de două sute de ani înainte, poate chiar trei sute şi ceva, după aprecierea lui Scoubaday. Era un sistem primitiv, construit sub nivelul pânzei freatice, aşa se explica umezeala excesivă. Nimeni nu-şi mai bătuse capul s-o facă canalizarea locuibilă. Era gluma favorită a lui Randalph.

  — Puţină răbdare, cerea mereu Scoubaday de la oamenii săi, deşi îngăduinţa acestora lăsa din ce în ce mai mult de dorit. O să ieşim de aici şi, graţie cocardei A4+, vom face rost de tot ceea ce ne trebuie pentru a fugi din ţară. O să ne descurcăm.

  — Sigur., rânji Miguel. (Cu câteva minute în urmă camarazii abia reuşiseră să-l scoată dintr-o gaură plină cu nămol puturos şi era supărat pe toată lumea.) Cât ai bate din palme, nu?

  — N-am spus nici o clipă că ne va fi uşor, dar, pentru prima dată după ani întregi avem şansa de a părăsi canalizarea. Cu insigna de diamant putem anihila senzorii de la frontieră sau chiar face rost de un avion.

  — Vezi să nu. Nu cumva ai de gând să goleşti şi o bancă? Insigna aia pare că poată face şi asta.

  — Nu e nimic de râs. Să golim o bancă este una dintre priorităţile mele. Chiar dacă reuşim să trecem graniţa, să nu ne facem iluzii că vom fi întâmpinaţi cu fraternitatea cu care erau primiţi dizidenţii politici acum câteva decenii bune. Avem nevoie de bani buni pentru a ne relua viaţa.

  — Ce să spun. Eu unul am fost obişnuit să nu dau cioara din mână pentru cea de pe gard. Preferam să-mi duc traiul mizer de până acum decât să visez la mai bine cufundat până la gât într-o hazna, dar cine sunt eu să comentez? Scoubaday face ce vrea şi noi suntem siliţi să-i acceptăm de prieteni pe prietenii lui. Pun pariu că, pe vremea când încă respira la suprafaţă, îşi umplea coşmelia cu animale de pripas. Aşa e el, nu poate lăsa nimic în urmă.

  Scoubaday reuşi să-şi mai domolească oamenii după ce, în urma unei incursiuni în afară, le oferise prietenilor lui prima masă adevărată după ani de zile. Însoţit de Randalph şi Scott se folosise de insigna de diamant, împrumutată prin bunăvoinţa lui John, pentru a goli un magazin alimentar destinat privilegiaţilor. Guvernul avea mare grijă ca persoanele din A4+ să nu moară de foame. Mâncaseră pe săturate, în ciuda apelului liderului pentru cumpătate. Fredd se trezi fericit chiar cu o indigestie de zile mari. În plus, Scott şterpelise şi o provizie importantă de lanterne şi acumulatori, foarte utile în întunericul care domnea în vechea canalizare. Treaba asta îi displăcu lui Scoubaday.

  — Orice cerere de acces a insignelor de diamant este înregistrată. Dacă se ştie că avem insigna A4+ nu va fi greu să se afle cine a spart magazinul. Chestia asta puţin mă interesează. Însă furtul lanternelor le va indica urmăritorilor unde ne aflăm. Ce nevoie am avea de lanterne în canalizarea nouă?

  Până la urmă găsise o soluţie. O nouă vizită la magazin şi incendierea acestuia. Cine-şi mai putea da seama ce lipseşte având la dispoziţie numai un morman de scrum? Cu ocazia asta lichidaseră tot stocul de acumulatori.

  Apăruseră şi probleme neprevăzute. Într-o zi constatară că Jerome era de negăsit. Cel mai probabil era că nefericitul, care începuse să acuze ceva probleme la singurul ochi pe care-l mai avea, se rătăcise în galeriile umede. Şi nu era nimeni care să cunoască topografia subterană. Cât timp canalizarea nouă, salubră şi confortabilă, le oferise adăpost nimeni nu-şi bătuse capul cu drenajul vechi.

  — Nu era el un tovarăş prea bun, dar nici nu merita soarta de a-şi sfârşi zilele pierdut prin colcăiala asta, concluzionase Scoubaday după ce căutările nu dezvăluiseră urma Ochiului. Încercaţi să daţi de el, dar atenţie, nu vă îndepărtaţi prea mult. E de ajuns că s-a pierdut unul dintre noi.

  — Ar fi trebuit să fie aşa de interesat de soarta comună din clipa în care l-a adus pe inimosul ăsta al lui, bombăni Miguel. Cunosc câteva persoane care azi ar fi fost în viaţă.

  Se mai semnalase o problemă, care însă părea să-l frământe cu adevărat numai pe Scoubaday. Fredd efectuase o descindere în zona pe care o ocupaseră înainte de a fi nevoiţi să se refugieze în canalizarea veche. Chiar dacă dădea cu ochii de vânătorii de recompense, nu erau probleme. Nu figura pe lista lor. Şi ştia foarte bine să-şi păzească pielea.

  Nu descoperise nimic suspect, subteranele erau mult mai pustii decât s-ar fi aşteptat, ceea ce era foarte greu de explicat. Din clipa în care începuse hăituiala pierduseră contactul cu cei de la suprafaţă. În plus, John le adusese la cunoştinţă urâta faptă comisă de Tim Parker, astfel că Scoubaday socotise că nimeni nu mai era demn de încredere. Cu cât ştia mai puţină lume de refugiul lor, cu atât mai bine.

  Însă un amănunt bizar deveni foarte interesant pentru Scoubaday. Fredd povestise că, la un moment dat, aproape se ciocnise de un pluton de cobre şi viermi de mătase. Drăcoveniile stăteau nemişcate deşi nu se stricaseră, funcţionau cât se poate de bine. După ce se îndepărtase puţin maşinăriile intraseră în alertă. Ce le imobilizase suficient timp cât omul-şobolan să poată păşi nestingherit printre ele? Regreta că nu sfărâmase măcar o parte din urâtele maşinării.

  — Iniţial m-am gândit la insigna asta a lui John. Numai ea este capabilă să dezumfle vânătorii electronici., dar sunt sigur că noi n-am trecut pe acolo după ce a scos cocarda din buzunar. Şi, din câte ştiu, efectul codului înscris în diamant nu durează la nesfârşit. Ciudat. Dacă erau în funcţiune poate că eram un om mort. Sau poate că le-aş fi auzit venind, nu-s chiar aşa de silenţioase pe cât s-ar dori. Poţi să explici o chestie ca asta?

  Scoubaday nici măcar nu încercase să-i explice. Se mulţumise să ridice din umeri, dar după acest incident devenise şi mai abătut decât de obicei. Liderul oamenilor-şobolan avea secretele lui şi nu era dispus să-şi deschidă sufletul în faţa nimănui. Iar Fredd concluzionase că Scoubaday ştia mai multe decât lăsa să se vadă.

  Oricum, după acel episod, Scoubaday interzise cu desăvârşire cercetarea tărâmului părăsit.

  *

  Planul lui Scoubaday părea să dea roade. Timp de câteva zile nimeni nu-i deranjase. Totuşi, nu se putea spune că le era foarte bine. Condiţiile extreme îşi spuneau cuvântul. Jerome nu apăruse. Canalizarea îl înghiţise fără să lase urme. Majoritatea oamenilor-şobolan sufereau de guturai. Randalph, care pătimise în trecut din pricina alergiei, trebuia să suporte şi recidiva bolii. Suferea cumplit. Din impozantul om capabil să doboare un grizzly cu palmele goale mai supravieţuia doar o umbră, care lăcrima şi strănuta întruna. Era, de departe, cel mai afectat, dar nici măcar o clipă nu-i reproşase ceva lui Scoubaday. În schimb nu avea nici un fel de cuvinte bune pentru John.

  Dacă Randalph nu-i contesta autoritatea lui Scoubaday, în schimb Miguel devenise de-a dreptul agasant. Boscorodea mereu şi nu-i ascundea lui John că-l urăşte de moarte. Fugarul începu să-l supravegheze cu multă băgare de seamă pe roşcovan.

  Însă nu reuşi să evite capcana pe care i-o pregătea răzvrătitul.

  Starea de sănătate a lui Randalph se agravase, suferea de accese de sufocare şi aproape orbise din cauza lacrimilor. Parşivul mucegai se dovedea a fi cel mai mare duşman al uriaşului. Nu-i erau de nici un folos nici medicamentele pe care le procurase îndatoritorul său prieten.

  Scoubaday hotărâse că Randalph trebuia să părăsească zona canalizării vechi, să se refugieze acolo unde climatul îi permitea să respire fără ajutorul pulverizatorului sau al măştii de oxigen. Randalph nu trebuia să aibă nici o grijă, când vor fugi îl vor lua cu ei, Scoubaday îşi dăduse cuvântul de onoare. Cu toate acestea, uriaşul se temea că va fi abandonat şi nu voia să se despartă de tovarăşii cu care împărţise nenumărate necazuri. În cele din urmă acceptase propunerea liderului. O să aştepte plecarea, ascuns într-o grotă mai confortabilă.

  Scoubaday însuşi se oferi să se ocupe de „repatrierea” uriaşului, astfel că era nevoit să lipsească ceva vreme. Tot ceea ce putea nădăjdui era că nu se vor întâmpla nici un fel de probleme cât va lipsi.

  Nu trecuse nici o oră de la plecarea lui Scoubaday. Lipsa singurului său sprijin îl umplea de nelinişte pe John, chiar dacă acesta le recomandase ferm oamenilor-şobolan să nu-i facă nici un rău. De ceva vreme reuşea să-i stăpânească numai datorită unor mari eforturi. Îşi propuse să reziste până la întoarcerea lui Scoubaday. Trebuia să fie cu ochii în patru însă.

  Ca şi cum nu ar fi fost destul, răcise cumplit. Abia reuşea să-şi mai stăpânească accesele de tuse. Pastilele aduse din expediţiile de la suprafaţă nu dădeau nici un rezultat. Conform prospectului administrarea lor trebuia însoţită de repaus la pat şi hrană corespunzătoare. Lui îi lipseau mai ales condiţiile.

  Dintr-odată îi veni să verse. Nu era pentru prima dată, stomacul îl supăra din ce în ce mai mult. Îşi luă lanterna şi se strecură într-o galerie mucegăită. Nu dorea să verse în faţa şobolanilor, în primul rând nu era un spectacol plăcut, iar în al doilea rând nu dorea să le dea motive să se lege de el.

  De-abia reuşi să-şi cureţe stomacul de resturile mesei de prânz când simţi o împunsătură în coaste.

  — O mişcare şi te-ai dus dracului, idiotule., şopti asasin Miguel, astupându-i gura.

  Înspăimântat, se supuse, lăsându-se dus în direcţia indicată de furibundul roşcat. Îl călăuzea prin tunele necunoscute, înţepându-l din când în când cu cuţitul în coaste.

  După o jumătate de oră lungă cât un veac John văzu strălucind luminile canalizării noi. O rază de speranţă îi pătrunse în suflet. Poate că şobolanul nu avea de gând să-l omoare, ci doar să-l abandoneze într-un loc de unde să-i fie imposibil să se întoarcă la grup. Încă nu-şi dezvoltase acel simţ care-i permitea să se orienteze în sihla subterană.

  — M-am săturat de tine până în gât, mugi şobolanul, eliberându-l.

  Totuşi John nu cuteza să-l atace. În mâna dementului văzu un ditamai cuţitul. Nici insigna de diamant nu putea face faţă unei arme atât de primitive.

  — Scoubaday a spus., încercă să-i atragă atenţia asupra dispoziţiei liderului.

  Nu credea că Miguel e atât de tâmpit încât să nesocotească poruncile şefului de ceată. Scoubaday nu l-ar fi iertat niciodată.

  — La naiba cu Scoubaday.

  Ochii lui Miguel aveau o căutătură de nebun şi ticuri nervoase îi schimonoseau din când în când mutra palidă. Continuă:

  — E în stare să ne omoare pe toţi numai să-şi simtă conştiinţa cavalerească împăcată. Mie puţin îmi pasă, sunt mai egoist şi nu mi-e ruşine să spun asta. Fiecare ţestoasă cu carapacea ei, ce-mi pasă mie de belelele altuia? Tu ne-ai adus numai necazuri, nici nu mi-am putut închipui că există o piază atât de rea ca tine. Acum o să te omor.

  — Dacă faci asta, Scoubaday n-o să-ţi mai vorbească niciodată. Poate că o să te şi alunge., încercă să-i explice la ce se putea aştepta dacă-şi punea ameninţările în practică.

  — Ştii ceva? A ajuns să nu-mi mai pese de asta. Pe bune că nu mă mai interesează. Scoubaday a fost mai bun cu mine decât însuşi fratele meu. Mi-aş fi dorit să am un frate ca Scoubaday. Nu am crezut însă că poate fi atât de tâmpit încât să rişte toate vieţile noastre pentru una singură. Dacă tu o să mai rămâi mult timp în viaţă în curând niciunul dintre camarazii mei nu va mai respira. Nici chiar generosul ăsta de Scoubaday, deşi nu cred că realizează încă.

  — Scoubaday va găsi o soluţie.

  — Pe mă-sa. Nu există nici o soluţie în ceea ce te priveşte, blestematule. Noi mai avem o şansă, tu nu ai niciuna, pricepi? De ce să murim toţi când poţi muri numai tu? Crezi că-s tâmpit? De inima ta are nevoie posesorul unei insigne de diamant. Nu ştiu de ce încă întreaga armată a statului nu răscoleşte subteranele, dar simt eu c-or să vină curând să te caute. Dacă te duci dracului poate că vor înceta să ne vâneze. Du-te în iad, John Barton.

  Clătinându-se ca şi cum ar fi fost beat, omul-şobolan atacă, folosindu-se de cuţit ca de o floretă. Singura şansă era să-l omoare el primul, Scoubaday va înţelege că nu a avut altă scăpare. Sări într-o parte, evitând lama tăioasă. Miguel lovi peretele.

  — Mori, satano!

  Ataca furibund, când învârtind hangerul ca pe o bâtă, când împungând aerul. John reuşi să se ferească, dar îi venea din ce în ce mai greu. Miguel terminase cu loviturile de tatonare, îi analizase tactica defensivă şi era decis să-l termine.

  Dintr-odată se trezi cu spatele la zid. Nu mai putea folosi tactica retragerii. Urlând triumfător, Miguel se repezi cu cuţitul la gâtul lui. Abia reuşi să-i prindă mâna, oprind tăişul la câţiva centimetri de gâtul lui.

  — De ce dracu’ nu înţelegi că trebuie să dai în primire, vită încălţată? Mugi şobolanul; îi putea vedea de aproape ochii injectaţi, plini de vinişoare roşii.

  Miguel începu să apese. Avea o forţă colosală, în ciuda constituţiei scheletice. John îl apucă cu cealaltă mână de gât, încercând să-l sugrume.

  Dintr-odată îşi simţi propriul gât apucat într-o strânsoare de fier. Şi Miguel adoptase tehnica sugrumatului. În plus, mai avea şi cuţitul.

  Realiză în câteva clipe că-i era imposibil să reziste în faţa omului-şobolan. Vederea i se întunecă şi simţi cum cuţitul se apropie mai mult, aproape atingându-i pielea.

  Ăsta este sfârşitul, gândi. La naiba, să se termine totul mai repede. O să dea drumul cuţitului. În cât timp moare un om cu gâtul tăiat?

  O detunătură făcu să se cutremure tavanul. Capul lui Miguel explodă ca o roşie storcită şi trupul neînsufleţit se prăbuşi grămadă.

  Tremurând, John începu să se uite în jurul lui în speranţa de a-şi identifica salvatorul. Indiferent cine era, merita mulţumirile lui.

  Dintr-un gang întunecat se desprinse o umbră, o siluetă familiară, pe care John simţi că trebuie s-o cunoască. Nu putea fi vorba despre Scoubaday, umbra care se apropia cu paşi cumpătaţi era prea bondocă, prea rotofeie pentru a-i aparţine omului-şobolan. De-a lungul respectivului tunel nu mai strălucea nici o lampă, astfel că încă-i era imposibil să vadă faţa misteriosului salvator.

  — Bună seara, John, răsună pe neaşteptate vocea umbrei.

  O voce inconfundabilă. Acum nou-venitul pătrunsese în zona luminată, arătându-şi faţa. Înaintea lui, ţinând în mâini o puşcă a cărei ţeavă încă fumega, stătea zâmbind însuşi senatorul Dawson. O nouă cocardă de diamant îi strălucea pe reverul uniformei de vânător. John era un om mort.

  — Am spus bună seara, John., cârâi congresmanul Dawson, bine dispus. Nu mai ştii să răspunzi la salut?

  — Bună seara, domnule, rosti John, incapabil să reacţioneze independent.

  Din spatele lui Dawson apăru un agent de pază, îmbrăcat în uniforma corespunzătoare, aproape distrusă de umblatul prin canalizare.

  — El este, domnule? Întrebă agentul ţintuindu-l cu pistolul-mitralieră.

  — Da. El este. În sfârşit, suntem iar faţă în faţă, domnule Barton.

  Congresmanul arăta din cale-afară de obosit. Aşa se şi simţea, în ultima vreme nu se odihnise prea bine. Doar excesul de pastile şi băuturi energizante îl mai ţinea în funcţiune.

  John începu să se retragă cu spatele, urmărit îndeaproape de Dawson şi agent. Deşi aveau arme în mâini nu se grăbeau să le folosească, orice rană care punea în pericol viaţa fugarului compromitea şansele de supravieţuire ale grefatului. Dacă se mai ajungea la grefare.

  — Ce vreţi de la mine? Întrebă, aşteptând un alt răspuns decât cel pe care-l ştia deja.

  — Ceea ce ţi-am cerut şi la prima întâlnire, căscă Dawson, obosit.

  Epuizarea îi lungise trăsăturile feţei, transformându-le într-o mască imobilă, grotescă. Chiar şi buzele, abia i se mişcau.

  — Eşti un băiat rău, John Barton. Un băiat foarte rău, care ne-a pricinuit o mulţime de probleme, care a pus în pericol însăşi siguranţa naţională. Am crezut că vei aprecia cum se cuvine mărinimia de care am dat dovadă.

  — Mărinimie?! Şopti John, uluit. De unde dracu’ mărinimie?

  Începu să privească în jurul lui, căutând ceva care să-l scoată din încurcătură. Nu se putea lupta cu cei doi descreieraţi. Dacă pe congresman îl putea răpune fără nici un fel de probleme, arăta mai degrabă ca un butoi de gelatină decât ca un luptător, nu la fel stăteau lucrurile cu agentul, un tip masiv şi antrenat. Doborâse odată un agent, dar să repete figura i de părea imposibil.

  Privirea îi căzu pe cadavrul lui Miguel. Nenorocitul murise repede, înainte să-şi dea seama ce se petrece. Jumătate din cap îi lipsea, singurul ochi rămas întreg afişând o mină întrebătoare. În mână încă ţinea strâns jungherul.

  Fulgerător, John se aplecă şi înşfăcă cuţitul. Agentul ridică arma, din reflex, dar congresmanul îl opri. Fugarul nu trebuia vătămat sub nici o formă.

  — Dacă mai face careva un pas, jur că-mi bag cuţitul în inimă, urlă John răguşit, aşezându-şi vârful jungherului între coaste. O singură mişcare şi mi-am tăiat inima. La ce-o să vă mai folosească o inimă înţepată?

  Congresmanul făcu semn agentului să se oprească. Individul din faţa lor era epuizat din pricina stresului, înnebunise în decursul hăituielilor pe care le îndurase prin canale şi, în consecinţă, părea capabil să-şi ducă ameninţarea la capăt.

  — Opriţi-vă, la naiba, altfel.

  Neslăbindu-i din ochi, John îşi desfăcu salopeta, dezvelind pieptul păros. Mută arma chiar în zona în care-şi putea imţi bătăile înnebunitoare ale inimii. Începu să apese cuţitul. Simţi cum vârful armei îi sfâşie pielea, afurisitul de Miguel se îngrijise corespunzător de şiş, tăia mai ceva ca un bisturiu. Un firicel de sânge se ivi din locul în care se înţepase. Las’ să curgă. Poate că aşa vor înţelege că vorbea serios. Poate-i ţinea la distanţă suficientă vreme până venea cineva să-l ajute, poate chiar Scoubaday. Sau poate îi venea vreo idee. Pentru moment, important era să câştige cât mai mult timp. Şi agentul şi congresmanul păreau la capătul puterilor. Nici el nu se simţea mai în formă, dar avea un avantaj, lupta pentru propria-i viaţă.

  — Mai bine îmi dau inima la câini decât să v-o dau vouă. Înapoi! Vorbesc serios.

  Agentul începu să şovăie, milogindu-se din priviri către congresman. El era singurul care putea decide ce hotărâre vor lua, dar era evident că ameninţările lui Barton îl vizau pe el. Dacă se întâmpla o nenorocire Dawson ştia pe cine să dea vina.

  Însă congresmanul nu schiţă nici un gest. Părea o stană de piatră la care numai ochii, mai bulbucaţi decât de obicei, se mişcau imprevizibil.

  — Înapoi! Hohoti John, lărgindu-şi rana. Înapoi!

  Se feri să înfigă lama mai adânc, lărgind tăietura iniţială obţinea acelaşi efect, sângele curgea din ce în ce mai abundent. Nu dorea cu adevărat să moară, dar era hotărât să-şi străpungă inima mai degrabă decât să i-o ofere congresmanului. Însă refuza să accepte că era încolţit fără scăpare. În ultima vreme i se întâmplase de nenumărate ori să se găsească în situaţii pe care iniţial le apreciase ca fiind fără ieşire, dar salvarea se ivise în ultima clipă, când nu mai nădăjduia la nimic. I se întâmplase cu câteva minute mai în urmă, capul lui Miguel explodase exact înainte de a-i străpunge gâtul. Nici nu-şi imaginase că, după ce se chinuise cumplit să împiedice cuţitul să-l înjunghie va ajunge să-şi împlânte singur în trup vârful de oţel. Constată că nu-l durea prea tare.

  Congresmanul, chiar dacă părea intimidat de ameninţările lui John, refuză să facă pasul înapoi. Arăta ca o sperietoare de ciori, una a naibii de oribilă, capabilă să le pună pe fugă pe detestatele zburătoare.

  — Înapoi! Horcăi.

  — Haide, John, nu fi atât de egoist, cârâi Dawson, obosit.

  John simţi că sângele i se transformă în foc, mânia care-l înhăţase era cumplită. Toată viaţa îl exploataseră, îl siliseră să-şi rupă şalele pe şantiere fără nume şi nu i se oferise în schimb mai nimic. Îl hăituiseră ca pe un animal sălbatic, fără să le pese de sentimentele lui şi acum îl acuza că este egoist? Dacă nu ar fi realizat ce armă mortală reprezintă agentul care-l însoţea, s-ar fi repezit şi i-ar fi luat beregata înainte să-şi dea seama ce i se întâmplă. Ştia însă că, atâta timp cât îl avea alături pe agent, Dawson nu avea de ce să se teamă.

  — Eu, egoist?! Ce-ai zice dacă ţi-aş spune că eşti nebun, cel mai nebun om din câţi au păşit pe faţa pământului? Un hoţ, un bandit. Un dement criminal.

  Simţi nevoia să-i arunce în faţă congresmanului tot ceea evitase să rostească o viaţă întreagă faţă de regimul oprimant care-l transformase într-o unealtă vorbitoare. Ceva mai mult decât un sclav antic. Diferenţa consta în faptul că nu era pus să lucreze cu lanţuri la mâni şi la picioare şi nu era bătut. Împotriva lenei era mai eficientă pedeapsa pecuniară.

  — Mă judeci prea aspru.

  De necrezut, dar Dawson zâmbea, un zâmbet îngăduitor, de individ superior.

  — Mă judeci prea aspru, John. Personal, m-aş caracteriza drept un visător. Un idealist.

  — Nu ai nimic de visător sau de idealist în tine, se stropşi John, apropiindu-se cu un pas de cel mai aprig duşman al său.

  Agentul intră în gardă, alertat. Fugarul se opri la timp, persoana congresmanului nu se aflase nici o clipă în pericol.

  — Nu eşti decât un nenorocit căruia îi place să se joace cu destinele oamenilor. Tu nu-ţi dai seama cât rău ai făcut oamenilor de rând, tuturor celor pe care îi consideri mai jos decât tine? Un gunoi sadic şi hrăpăreţ, asta eşti, nu ai nimic de visător în tine.

  — Ba da, oftă Dawson. Sunt un visător incurabil, însă un visător care a reuşit să-şi transforme visele în realitate. Un visător care a trecut în etapa superioară a existenţei sale, aceea de modelator al lumii.

  — Asta nu te face să fii mai puţin ticălos. Ai ajuns să conduci lumea după bunul tău plac, să te joci de-a stăpânul absolut. Nu te interesează decât să te joci cu viaţa oamenilor, pentru tine nu valorăm nimic.

  — Te înşeli, John. Ţi-am spus că mă judeci prea aspru.

  — Şi ce dracu’ te interesează pe tine că te judec prea aspru? Ar ajuta la ceva dacă te-aş aprecia cu mai multă indulgenţă?

  — Nici nu-ţi imaginezi cât de mult ar ajuta, John. Hai, fii băiat de treabă şi lasă jos cuţitul, putem discuta omeneşte.

  — Să discutăm omeneşte? Cu tine nu se poate discuta omeneşte. Eşti un monstru pentru care contează doar ceea ce vrea el. Nu te interesează părerea altora.

  — Ba mă interesează, îl contrazise Dawson, iritat. Ţin chiar foarte mult la părerea oamenilor.

  — Da?! De aceea ai transformat toată ţara într-un gulag, terorizându-ne cu insignele tale blestemate? Am primit porcăria cenuşie la paisprezece ani şi de atunci mi-a controlat destinul. Ne-ai transformat pe toţi în sclavi care să trudim pentru cei pe care catalogarea ta i-a considerat superiori. Asta crezi că şi-a dorit lumea?

  — Dacă ai puţină răbdare, îţi pot explica.

  John clipi nervos. Chiar că avea de-a face cu un nebun. În jurul lor totul mirosea a moarte şi disperare, iar congresmanul se dădea de ceasul morţii pentru a-i oferi nişte explicaţii pe care nu ţinea să le audă, de parcă s-ar fi aflat în campanie electorală, încercând să obţină votul unui important elector. Dar a accepta explicaţiile lui Dawson însemna să câştige ceva timp.

  — Te ascult numai dacă-i spui gealatului tău să se retragă în tunel.

  — John, băiete, nu sunt chiar atât de tâmpit. Albert rămâne aici, este asigurarea mea că măcar eu voi ieşi viu din subterane. Fii fără grijă, Albert nu va face nimic fără ordinul meu.

  Gorila înclină din cap, în semn de supunere.

  — Mă acuzi de multe, dragul meu John, dar mai întâi ar trebui să analizezi mai bine. Spui că am transformat lumea într-o puşcărie? Poate că aşa arată, dar deocamdată era singura soluţie la criza resurselor. Am împărţit oamenii pe categorii, este adevărat. Am stabilit raţii stricte pentru fiecare categorie în parte, e şi asta foarte adevărat. Să ştii că nu eu am avut ideea asta, eu doar am pus-o în practică.

  — Şi ce dacă? Nu contează cel care se gândeşte să fure ci cel care bagă mâna în buzunar. E diferenţa între intenţie şi faptă.

  Îşi propusese să se prefacă doar că-l ascultă pe congresman. Trebuia să găsească o ieşire, discursul tembelului trebuia să-i ofere răgazul necesar. Poate că dacă se va apropia de una dintre galerii suficient cât să iasă din bătaia puştilor. Însă nu armele erau problema. Dacă voiau doar să-l rănească, trăgându-i un plumb în picior, ar fi făcut-o încă din prima clipă. Însă nu erau dispuşi să rişte, prin picior trec vene importante, safena, de exemplu, prin care circulă o cantitate importantă de sânge. În câteva clipe puteau obţine un cadavru lipsit de valoare, Scoubaday îi explicase că prelevarea grefelor devenise o operaţiune foarte delicată.

  Agentul putea să-l ajungă în doi timpi şi trei mişcări. Nu putea lupta cu sorţi de izbândă împotriva lui. Şi nici nu putea utiliza la nesfârşit trucul cu cuţitul. Trebuia să-l scoată pe agent din joc dacă dorea să-şi salveze pielea.

  — Ba deloc. Încă de la începuturile ei omenirea a fost chinuită de dorinţe imposibile. Tot timpul oamenii de rând şi-au dorit să existe un echilibru între ceea ce primeşte un individ şi ceea ce este el capabil să ofere omenirii în schimb. Disproporţii au existat întotdeauna, indivizi incapabili să ducă la bun sfârşit până şi spălatul unei farfurii s-au bucurat de tot luxul posibil fiindcă şansa a făcut să se nască într-un palat în timp ce truditorii abia aveau cu ce să-şi ducă zilele.

  — Recunoşti, deci?

  Nu trebuia să fie atent la Dawson, trebuia să se concentreze pe agent. El era cel mai periculos inamic al său. Şi totuşi, nu se putea opri să nu-l asculte. Hârâitul de ferestrău emana o acţiune hipnotizantă.

  — Recunosc, dar nu contează, chestia se referă la ce s-a întâmplat demult, înainte de venirea noii ordini. Ce spui, John, băiatule, este corect ca un universitar capabil să breveteze o invenţie la şase luni să fie plătit cu un salariu de mizerie, iar un retardat care nu face decât să alerge după o minge pe un stadion plin de dezaxaţi să câştige milioane de dolari pe sezon? Care dintre cei doi termeni puşi în discuţie aduce un serviciu mai mare omenirii? Savantul sau fotbalistul? Care crezi că face mai multe pentru semenii lui? Geniul care caută soluţii pentru bunul mers al omenirii sau gogomanul care ridică tribunele în picioare când bagă mingea în plasă? Şi totuşi, idiotul care bate mingea şi de-abia era capabil să se semneze a avut mai mereu prima şansă. Lui i s-a acordat atenţia, lui i s-au acordat toate onorurile şi accesul nelimitat la resurse. Ce e mai de preţ pentru omenire? Cui trebuie să i se acorde o atenţie mai mare? Unui pompier care salvează vieţi sau unui lăutar care distrează clienţii într-un local de lux? Să zicem că pe lumea asta nu există decât un copac capabil să furnizeze fructe pentru o sigură persoană şi pompierul şi lăutarul. Dacă ar depinde de tine cui ai da copacul? Pompierului sau lăutarului? N-am făcut decât să pun lucrurile în ordinea lor firească, în ordinea dorită de oameni. Majoritatea oamenilor au fost de părere că fiecare trebuie să primească exact cât merită, fiecare să fie răsplătit după serviciile pe care le aduce societăţii. Totdeauna au existat asemenea glasuri şi, culmea, după ce a intrat în vigoare Catalogarea Cetăţenilor, aceiaşi oameni au strigat că era mai bine înainte, când fiecare se descurca după alte criterii decât inteligenţa proprie. Fiecare şi-a dat seama că era mai uşor să-l critici pe vecin, să consideri că primeşte mai mult decât merită şi că dacă te-ai considerat mereu deasupra lui nu înseamnă că ai avut dreptate. Înţelegi, John? Omenirea şi-a dorit dintotdeauna o ierarhizare valorică, una care să le ofere bogătaşilor înfumuraţi şi tâmpiţi noroiul pe care îl merită şi să le ofere celor cu adevărat merituoşi măcar o bucăţică din plăcinta comună. Acesta era modelul de societate ideală la care visau mulţi, societatea care oferă sclavului lanţuri, iar geniului cununa de lauri. Le-am oferit-o. Nimeni nu poate spune că nu asta s-a dorit. Societatea perfectă. Societatea Dawson.

  — Abia când ceea ce au visat a devenit realitate şi-au dat seama teoreticienii ce înseamnă o societate în care primeşti exact ceea ce meriţi. Şi s-au declarat dezamăgiţi. Una era să ocupi o poziţiei inferioară în societate şi să trâmbiţezi că ţi se cuvine mai mult şi alta e să ţi se arate banca în care trebuie să te aşezi. Catalogarea mea nu lasă loc de greşeli, Johnny boy. Mai rău e că nu lasă loc de pretenţii. În mare, fiecare şi-a ocupat locul pe care-l merită, fie că-l mulţumeşte, fie că nu, singurul meu regret este că modelul meu de societate nu a fost adoptat mai devreme, altfel am fi avut mai multe de oferit fiecărei categorii în parte şi starea de nemulţumire s-ar fi diminuat.

  — Mai mult?! Despre ce naiba vorbeşti? Voi, cei din turn, n-aţi da o firimitură în plus celor care nu stau la masa voastră. Nu vă mai săturaţi.

  — Nu dăm mai mult pentru că nu putem, băiete. Nu avem de unde da. Societatea tradiţională, care permitea nulităţilor să se ridice în fruntea valorilor a murit, John, însă sechelele le suportăm noi, cei care am găsit soluţia socială perfectă. Din păcate e prea târziu. De-a lungul secolelor, condusă de lideri care nu meritau nici să mănânce la un loc cu câinii, de tot felul de nebuni aleşi în mod democratic, omenirea şi-a secătuit resursele în războaie şi întreprinderi energofage. Dă o avere pe mâna risipitorului. ce se va alege din ea? Nici măcar praful de pe tobă. În schimb o ghindă în mâna unui înţelept poate fi premisa pentru o pădure de stejar. Nici măcar nu-ţi poţi imagina câţi oameni inteligenţi, câte genii a pierdut omenirea din cauză că acestora le-au lipsit mijloacele de a ieşi în evidenţă. Şi tot la fel nu-ţi poţi imagina cât rău au făcut tâmpiţii care au ajuns să conducă destinele lumii. Abia acum lucrurile s-au aşezat aşa cum trebuiau să stea de la început. Însă ajută atât de puţin.

  — Societate perfectă?! Şi cu viaţa de sclav cum rămâne? În societatea ta perfectă este loc şi pentru robi? Am trăit în societatea ta, domnule Dawson şi mi-a ajuns. Regulamente şi raţionalizări, respectarea legii. A fost mai rău decât în sclavie.

  — Dacă nu era societatea mea ţi-ar fi mers şi mai rău. Eu am insistat ca fiecărei categorii să i se ofere un minimum, dar să i se ofere ceva, chiar şi celor cu adevărat inutili.

  — Minţi. Nu ne-ai oferit nimic.

  — V-am oferit mai mult decât v-ar fi dat oricine altcineva. Sclavia nu e nouă, John, sclavia a existat de când lumea. Chiar şi după ce a fost abolită oficial sclavia a continuat să existe, chiar şi în statele cele mai democrate. Muncitorii din uzinele de la sfârşitul mileniului trecut, cei care au obţinut cea mai mare răsplată pentru munca lor, tot un fel de sclavi erau.

  — Ba nu! E cea mai neruşinată minciună. Oamenii aceia nu erau sclavi, aveau dreptul la o casă numai a lor, la o maşină, aveau dreptul la viaţă.

  — Poate că nu. Aveau aceste drepturi, nu te contrazic, dar dacă e să compari cu resursele uriaşe de care dispunea omenirea o să vezi că nu primeau nici cât primeşte azi un cetăţean F. Plăcinta era mult mai mare, John, dar prea puţini aveau şansa de a se înfrupta din ea şi mai puţini meritau cu adevărat. Plângi traiul mizer al celor din E şi F? În vremurile alea frumoase pe care le regreţi atâta, cei din E şi F ar fi fost lăsaţi să se sfârşească de foame şi de boli. Crezi că meriţi mai mult? Ai avut ocazia să capeţi mai mult, dar nu prea te-a interesat. La ce vârstă ai primit insigna? La paisprezece ani? După ce ai absolvit o şcoală pe care ai tratat-o cu dispreţ, domnule Barton. Nu ţi-a plăcut cartea şi ai crezut că eşti stăpânul lumii care poate pretinde orice fără să ofere nimic. Te-ai dezumflat când ţi-ai văzut cocarda? Era cam târziu să-ţi revii. trenul plecase din gară şi tu nu erai în el. Dacă societatea care crezi că ţi-ar fi oferit mai mult supravieţuia până azi, tu şi cei asemenea ţie n-aţi fi primit nici cât categoria F. Poate v-ar fi eutanasiat, poate v-ar fi băgat în lagăre de concentrare. Noi nu avem vagabonzi şi pentru fiecare cetăţean e pus ceva deoparte. Nu e mult şi pe viitor va fi şi mai puţin. Înţelegi?

  Înţelegea. Surprinzător, nu reuşea să găsească argumente cu care să contracareze spusele enotului. Avea o gură. Chestia cu şcoala era adevărată. Abia aplicarea insignei cenuşii reuşise să-l aducă la realitate.

  — Dar lagărele? Există şi în societatea ta lagăre şi închisori. Ştiu că există.

  — Bineînţeles că există. Totdeauna vor exista elemente declasate care vor trebui reeducate. Pentru noi, cei mai periculoşi sunt cei care vor să obţină o catalogare superioară celei pe care o deţin, să se caţere pe scaune pe care nu le merită. Sau cei care nu vor să-şi îndeplinească obligaţiile determinate de categoria din care fac parte. Nici nu-ţi închipui câţi vor să eludeze sistemul, nici chiar pedepsele draconice nu-i fac să renunţe la planurile lor.

  — Tim Parker.

  Numele îi zburase de pe buze aproape fără să-şi dea seama. Dacă era s-o păţească, de ce să nu atragă atenţia şi asupra unuia dintre cei care încercase să-l vândă? Se va simţi mult mai bine când Parker va păşi pe poarta lagărului.

  — Ştiu despre ce vorbeşti, un exemplu că nici în perfecta societate Dawson nu merg toate perfect. Cine şi-ar fi închipuit că genialitatea poate consta în a fugi de obligaţii? Fii fără grijă, amicul Parker, care s-a dovedit a fi traficant de alcool, narcotice şi prostituate, şi-a primit pedeapsa. De câteva zile şi-a început programul de reeducare la Wabash.

  Simţi o adevărată satisfacţie. Porcul de Parker o păţise însă asta nu-l anihila pe agent. Dacă ar putea să-i arunce cuţitul în cap sau în gât. Hangerul greu nu era o armă de domnişoară. Însă se iveau câteva neajunsuri. Nu se pricepea deloc să arunce cuţitul în stilul luptătorilor de comando, chiar era ferm convins că nu-l va nimeri pe Albert, necum să-l omoare. Şi dacă rămânea fără singura posibilitate de a-i ţine la distanţă pe cei doi agresori nu putea scăpa cu fuga.

  — Omorul de persoane. Donaţia de organe. Societatea perfectă?

  — Asta e singura hibă a creaţiei mele, dar nu sunt dispus s-o reneg. Geniile trebuie să supravieţuiască, ele sunt cele care duc America înainte. Naţiunea americană este cea care contează cu adevărat, nu cetăţeanul ca unitate. Dacă singura posibilitate de a asigura supravieţuirea geniilor era să sacrific cetăţenii de calitate inferioară, iată că am făcut-o. Avem nevoie de inima ta, John. Nu fi egoist.

  — Egoist?! Iar ajungem la asta?

  — John, gândeşte-te la cât de mult s-a investit în urmărirea ta, la câte resurse s-au consumat, la câte speranţe s-au legat de inima ta. Dacă nu laşi cuţitul jos şi o să continui să ţi-l bagi în piept ce ai de câştigat? Mori oricum, fie că-ţi străpungi inima, fie că o donezi. Nu e mai bine ca cineva să se folosească de ea?

  — Eşti nebun.

  — Sunt realist. Prea realist. Dacă te omori toate eforturile noastre au fost zadarnice, iar viitorul ni se arată în culori foarte nepotrivite. Malcom este unul dintre puţinii oameni care poate salva omenirea, iar tu eşti singurul care-l poate ajuta. Îţi cerem sacrificiul suprem, John. Ăsta este adevărul. Un adevăr crud. Eşti unica noastră speranţă.

  — Sacrificiu?! Cât de uşor îţi vine să vorbeşti despre sacrificiul altora.

  — Nu trebuie să faci atâta caz, John. Nu eşti primul care se sacrifică pentru o cauză în care nu crede, istoria este plină de exemple de sacrificii pentru cauze mult mai mici. Milioane de americani s-au jertfit pentru ca America să poată stăpâni lumea. Oasele lor sunt răspândite prin toată lumea: China, Vietnam, Japonia, Irak, Europa. Peste tot găseşti urmele celor care s-au sacrificat pentru America. În războiul de independenţă, când suna goarna, până şi copiii erau gata să-şi dea viaţa pentru ţară, iar tu socoţi că viaţa ta este mai importantă decât soarta omenirii. Ai o părere foarte bună despre dumneata. Şi eu te cred un băiat de toată isprava, dar nu pot pleca fără inima ta.

  — Vorbeşti aşa pentru că nu ştii ce e acela sacrificiu. Tu n-a trebuit să te sacrifici niciodată.

  — Ba da, ştiu ce înseamnă sacrificiul, John, ştiu foarte bine. Nici nu-ţi imaginezi cât de bine ştiu.

  — Nu ştii.

  — Ba ştiu! Sacrificiul meu a fost cel mai mare sacrificiu pe care-l poate face un om.

  — Doar nu ţi-ai donat coaiele.

  Încă simţea nevoia să râdă.

  — Aş fi preferat să-mi donez oricare organ decât să sacrific ce aveam mai drag pe lume.

  Ochii lui Dawson înotau în lacrimi.

  O scurtă busculadă se produse în tunelul prin care venise Dawson. Scoubaday apăru ţinându-l de gât pe Jerome, care se zbătea să scape.

  John simţi că steaua lui a început să strălucească din nou. Dacă venise Scoubaday însemna că avea o şansă. Scoubaday n-o să-l abandoneze.

  Omul-şobolan privi buimăcit în jur, dar realiză repede care era situaţia. Îi trase un şut în vintre lui Jerome care se prăvăli gemând.

  — Trădător nemernic.

  — Am vrut şi eu să scap la liman, chirăi Ochiul, clipind către Dawson. M-am tot săturat să fiu bătaia voastră de joc.

  — N-aveai decât să ne părăseşti, sunt sigur că alţii te aşteptau cu braţele deschise.

  John observă că nici Dawson, nici agentul nu ridicaseră armele la Scoubaday, ca şi cum nu l-ar fi luat în seamă.

  — Tu., şopti congresmanul Dawson albindu-se brusc. Tu.

  — Da, eu, pufni omul-şobolan, strângând din pumni. Ce cauţi aici?

  — Aceeaşi întrebare aş putea să ţi-o pun eu, replică Dawson, neintimidat. Cred că-mi datorezi nişte explicaţii.

  — Nu-ţi datorez nimic! Chiar nimic. Eşti cel mai mare ticălos de pe faţa pământului şi pentru mine asta vei rămâne. Pleacă! Nu te dorim aici.

  — Scoubaday, îl cunoşti?! Rosti John, surprins.

  În ciuda încordării existente între cei doi, exista o familiaritate în replicile pe care şi le aruncau.

  — Scoubaday?! Cârâi Dawson. Acesta este numele tău acum?

  — Aşa îl cheamă, Scoubaday, simţi şi John nevoia să se amestece; îi revenise curajul.

  — Nu vreau să am nimic de-a face cu tine, îi aruncă Scoubaday congresmanului. Nu după tot ceea ce ai făcut.

  — Ţi-am salvat viaţa.

  — Mi-ai salvat viaţa?! Ce să spun. Mi-ai salvat viaţa. Cine ţi-a cerut asta? Şi cu ce preţ?

  — Paul, ascultă-mă., gemu Dawson. Noi doi n-am apucat niciodată să vorbim cum trebuie.

  — Paul?!

  Era rândul lui John să se mire, poate că nu ar fi trebuit, Scoubaday oricum nu suna a nume de trecut în certificatul de naştere. Întrebarea era de unde-l cunoştea Dawson pe Scoubaday? Se părea că-l cunoaşte foarte bine.

  — Da, Paul Dawson. Cel căruia voi îi spuneţi Scoubaday este fiul meu.

  Cuvintele lui Dawson avură efect paralizant asupra lui John. Scoubaday. fiul lui Dawson? Fiul lui Dawson?

  — Scoubaday?!

  Aştepta ca omul-şobolan să-i spună că Dawson îşi pierduse minţile cu desăvârşire. Că era mult mai nebun decât credea.

  — Da, John, oftă Scoubaday. Are dreptate, sunt fiul lui. Numele meu este Paul Dawson.

  — Dar cum. Ce naiba. Ce.

  — Vrei să ştii ce s-a întâmplat? Vrei să ştii de ce am ales să mă refugiez în subterane când puteam trăi într-un palat? Vrei să afli taina mea? De ce nu-i spui, tată? Ai avea curajul să-i spui şi lui adevărul? Eu am trăit cu adevărul ăsta o viaţă. Tu ai putut trăi?

  — Paul, calmează-te. Am făcut ceea ce trebuia.

  — Nu pot să mă calmez. Nu vreau să mă calmez. Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Credeai c-o să fiu atât de insensibil să accept ceea ce ţi-a fătat ţie mintea într-un mandat de parlamentar? De ce nu-i spui şi lui John care e treaba? Ai curaj?

  — Dar ce ţi-a făcut, omule?

  Indiferent cât de încordate erau relaţiile între cei doi, John nu putea crede că este ceva cu adevărat ireconciliabil. Nu avea, desigur, intenţia de a media între cei doi, dar tare şi-ar fi dorit să afle care era taina lui Scoubaday.

  — Paul. Nu a fost decât vina ta.

  — Vina mea? De ce a fost vina mea? Nu ţi-am cerut să mă salvezi. Ai crezut că voi putea trece peste ceea ce ai făcut şi voi merge mai departe? Asta ai crezut, criminal dement.

  — Am făcut ceea ce legea m-a obligat să fac, fiule.

  — Legea?!

  — Da, legea. Amendamentul Dawson. Nimeni nu este mai presus de lege, nici chiar cel care o face. Trebuia să mă supun legii.

  — Tu, să te supui legii?!

  — Întotdeauna m-am supus legii, Paul. Chiar şi atunci când am considerat că e nedreaptă. Dacă nu eşti capabil să te supui rigorilor legii pe care ai creat-o nu înseamnă că eşti un infractor, eşti mai mult decât atât. Nu e etic să susţii ceva în care nu crezi.

  — Etic?! Ce e etic în ceea ce ai făcut?

  — Ţi-am salvat viaţa. Ţi-am salvat viaţa după ce ai fost suficient de inconştient încât să goneşti cu peste două sute de mile la oră pe o furtună. Puteai să mori.

  — Preferam să mor, aşa cum ai lăsat-o să moară pe Ginna. Tu ai lăsat-o pe Ginna să moară deşi putea fi salvată.

  — Ginna a murit mai ales din cauza ta. Dacă ai fi avut măcar un sfert din coerenţa judecăţii la care mă supui acum nu te-ai fi comportat ca un descreierat. Şi erai şi beat la volan. Tu, un posesor al cocardei de diamant.

  Asta chiar le întrecea pe toate. Scoubaday, fiul lui Dawson, posesor al unei cocarde A4+. Ce naiba căuta un asemenea specimen în canalizare? Desigur că nu teribilismul vârstei îl silise să fugă de acasă.

  — Ai obţinut insigna pe merit, nu pentru că erai fiul meu, toată lumea ştie. Dacă insignele ar fi fost acordate pe grade de rudenie, atunci toată familia mea ar fi avut cocarde de briliant. Însă nu ai obţinut-o decât tu, Paul.

  — Dacă fratele meu ar fi obţinut şi el cocarda de diamant l-ai mai fi sacrificat pentru mine? Sau ai fi sacrificat pe oricare dintre numeroşii tăi copii doar pentru a mă ţine pe mine în viaţă? Ştiţi ce a făcut dementul? L-a sacrificat pe fratele meu Robert, care avea doar o cocardă B, pentru a-mi înlocui organele distruse în accident. Un criminal! Eu, rebelul cu A4+, am fost salvat, iar fratele meu, un băiat liniştit, a trebuit să moară doar pentru că aşa spunea legea şi era mai puţin inteligent. Asta e dreptatea ta, tată? Nu te-a durut când ai semnat condamnarea lui Robert la moarte? Chiar ai crezut că o să apreciez gestul ăsta al tău? Sau că neînţelegerile dintre noi vor dispărea? Te-ai aşteptat să cad în genunchi şi să-ţi mulţumesc? Robert nu era numai fratele meu, era cel mai bun prieten. În seara aceea m-ai lipsit de două fiinţe la care ţineam mai mult decât la viaţa mea.

  Scoubaday avea lacrimi în ochi, hohotele lui se puteau auzi de la o milă.

  — Nu ţi-am cerut nici o clipă să mă ierţi sau să apreciezi ceea ce am făcut pentru tine, rosti cu fermitate congresmanul. Ţi-am cerut numai să înţelegi, să faci ceea ce trebuie de făcut pentru ca sacrificiul fratelui tău să nu fie în zadar. Nu-ţi poţi imagina cum m-am simţit când te-am văzut zdrobit lângă maşină. Tu, insignă de diamant, să te comporţi mai tâmpit decât un retardat F. Şi nici nu-ţi poţi imagina ce şoc am avut când mi-am dat seama că singura ta şansă era Amendamentul Dawson. Amendamentul meu. Crezi că ardeam de nerăbdare să-l sacrific pe fratele tău pentru tine? Vă iubeam pe amândoi la fel de mult, indiferent de insigna de pe piept, indiferent cât de multe necazuri îmi provocai tu, cu apucăturile tale de rebel. Nu-ţi dai seama cât de mult vă iubeam pe amândoi. Însă, conform legii, trebuia să fii salvat, America avea nevoie de potenţialul tău intelectual, se aşteptau multe de la tine. Te-am salvat pentru America, nu pentru mine. Cinstit era să te las acolo, sub boscheţi, alături de prietena ta. Crezi că nu m-am gândit la asta când mi-am dat seama care era şansa ta? Operaţia era prea riscantă, puteam să-mi pierd într-o singură oră ambii fii, dar am riscat. America nu-şi putea permite să piardă unul dintre cele mai preţioase creiere.

  Congresmanul se opri un moment, parcă ezita să continue, apoi spuse:

  — Şi care a fost reacţia ta? Nu ai făcut decât să demonstrezi că sacrificiul făcut a fost inutil. Ai fugit din spital cu feşele încă legate de tine, înainte să ţi se scoată firele. Viaţa fratelui tău a fost sacrificată pentru ca tu să primeşti viscerele lui. Din toate organele interne pe care le ai numai un plămân este al tău, Paul, restul i-au aparţinut lui Robert. Şi tu nu ai vrut să dai nimic în schimb. Ai preferat să te ascunzi în subterane. A fost alegerea ta. Nu am trimis pe nimeni să te caute, am crezut că vei înţelege singur ceea ce era de înţeles, dar nu, au trecut anii şi tu ţi-ai irosit mintea în canalizare. Pentru asta crezi că ai fost grefat? Dacă ştiam ce vei face, l-aş fi preferat pe Robert, putea ajunge un şef de întreprindere foarte competent. Era foarte conştiincios. În tot acest timp nu te-ai gândit să-ţi accepţi şi partea ta de vină? Dacă erai mai responsabil. Nu te-ai gândit că sacrificiul lui Robert a fost prea mare pentru ca tu să-ţi poţi permite să te zbenguieşti prin canale? Ultimele lui cuvinte au fost „Spuneţi-i fratelui meu că l-am iubit şi sper să nu mă dezamăgească”. Ţi-a lăsat şi un mesaj înregistrat pe care n-ai mai apucat să-l vezi. Fratele tău s-a sacrificat voluntar pentru tine, Paul, eu nu am avut curajul să i-o cer, dar nici n-am putut să mă opun. Amendamentul Dawson priveşte pe toată lumea, chiar şi pe Dawson personal. Robert Dawson s-a convins de asta, dar nici mie nu mi-a venit mai uşor, Paul. Salvându-te pe tine cu preţul vieţii fratelui tău, omenirii i s-a făcut un deserviciu. Tu nu ai făcut nimic care să justifice jertfa unui cetăţean de categorie B. Nu ai făcut chiar nimic, Paul, fratele tău e foarte dezamăgit din cauza asta. Mi-o spune mereu, noapte de noapte, de fiecare dată când adorm mă vizitează şi-mi spune cât de deziluzionat este.

  Scoubaday se prăbuşise la pământ, distrus, argumentele lui Dawson erau mai mult decât putea suporta. Toată ura pe care o nutrise faţă de despoticul său tată se risipise ca prin farmec. Nu se gândise niciodată să analizeze aspectele pe care congresmanul le scotea în evidenţă.

  — O să încerc să-mi răscumpăr greşelile. O să revin la Universitate, la proiectele mele, dacă mi se dă voie.

  — După ce ţi se va reevalua capacitatea decizională, oftă neînduplecat congresmanul. Să vedem dacă nu ţi s-a tocit briliantul.

  Sosirea vânătorilor de recompense surprinse pe toată lumea. Drama care se consuma le slăbise vigilenţa.

  Înţeleseră cum stăteau lucrurile dintr-o privire. Şi mai pricepură că recompensa le scăpase printre degete, fugarul se afla în mâinile lui Dawson.

  Adair nu mai reuşi să se stăpânească.

  — Sandoval, nenorocitule, dacă nu ne-ai fi făcut figura cu cobra puneam mâna pe lovele.

  Acum ştia ce însemnă să pierzi jumătate de milion, chiar dacă nu avusese niciodată atâţia bani. Ridică pistolul mitralieră şi slobozi o rafală asupra duşmanului lui de-o viaţă. Lovit în piept, Sandoval icni şi se prăbuşi pe spate. Vesta antiglonţ făcea minuni, dar Adair tot îi învineţise coastele.

  — Opriţi-vă, ţipă Dawson. Să nu-l loviţi pe prizonier.

  Nu-l mai asculta nimeni. Sandoval trase şi el o rafală în picioarele lui Adair, care se prăbuşi urlând cu tibiile zdrobite.

  Jerome, potaia care-i adusese în bârlogul şobolanilor pe Dawson şi agentul lui, se ridică panicat, rostind cuvinte de neînţeles exact în clipa în care Bonner şi Redmond deschiseră focul. Prins între cele două şuvoaie de metal, chiorul căzu, aproape tăiat în două.

  — Fugi, John., ţipă Scoubaday, rostogolindu-se către picioarele lui Albert, care îl împinsese pe Dawson într-o nişă. Siguranţa demnitarului trecea înaintea siguranţei proprii.

  — Paul, ai grijă de John, urlă Dawson. Este singura noastră şansă.

  O grenadă îi smulse lui Redmond picioarele. Adair era hotărât să-şi termine rivalii, dar, din păcate, Sandoval reuşise să-i arunce grenada înainte de a exploda în teritoriul lui.

  — Opreşte, nebunule, o să ne omori pe toţi., zbieră Dawson din adăpostul lui de stâncă.

  — Ia şi tu de aici, parlamentar de căcat.

  Îşi întoarse către Dawson tirul armei.

  Scoubaday se ridică, încercând să-l imobilizeze pe dement. Un glonţ îl lovi în gambă, prăbuşindu-l, dar reuşi să-i dea peste mână lui Adair, care scăpă arma. Avea însă brâul plin de grenade defensive.

  — Ne vedem în iad, mugi, bâjbâind după cuiele grenadelor. De aici nu scapă nimeni.

  Albert ieşi la interval, congresmanul era în siguranţă, aşa că putea participa la încăierare. Trase fără să mai ochească şi fruntea lui Adair explodă. Dementul dăduse în primire.

  — Mă predau, gâfâi Andy Redmond, încercând să-şi bandajeze cioturile picioarelor.

  Scoubaday gemea. Sângele i se scurgea din rana de la picior, dar rana nu-i putea viaţa în pericol.

  Sandoval gemea. Sângele îi curgea din abundenţă pe gâtul de taur. Prima rană căpătată într-o misiune.

  Convins că nu mai avea nimic de făcut, Albert se întoarse după congresman. Acesta însă dispăruse.

  — Scoubaday?!

  — Nu e Paul, sunt eu.

  Congresmanul Dawson îl urmărise. Nici nu-l simţise.

  — Dacă te apropii.

  Bine măcar că-şi salvase cuţitul. Şi-l propti din nou în piept însă nu mai apăsă cu prea multă convingere. Trebuia să vadă pe unde era agentul.

  — John, fii băiat înţelegător şi ajută-ne. Ştiu prea bine ce înseamnă sacrificiul, după ce mi-am sacrificat un fiu pentru celălalt nu am mai ştiut ce e odihna. Şi am făcut-o pentru America, nu pentru mine personal. Înţelegi, inima ta pentru viitorul Americii, ce este aşa de greu de ales?

  — Dumneavoastră ce aţi alege?

  — Eu am ales deja, John. Cel mai rău îmi pare că am supravieţuit alegerii mele, faptul că Robert şi-a dat acordul nu mă face să mă simt mai puţin vinovat.

  — Şi dacă mă sinucid?

  — Distrugi totul. Vei produce o nenorocire mai mare decât Paul, sau Scoubaday, cum îi spui tu. Ce alegi? Moartea nevrednică sau posibilitatea de a oferi o şansă Americii?

  John inspiră adânc. Apoi, fără un cuvânt, îi întinse cuţitul. Luase o hotărâre irevocabilă.

  — Bravo! Ştiam că n-o să-ţi tai inima.

  — De unde ştiaţi?

  — N-ai înfipt cuţitul prea adânc, ai preferat să te tai pe piele. Oricum, eşti un om curajos.

  — Iertaţi-mă că v-am pricinuit atâtea necazuri. N-am vrut să vă lovesc.

  — E în regulă, ai luat hotărârea care trebuia.

  Auzi un foşnet în spatele lui. Înainte să se poată întoarce, primi o lovitură în cap şi se cufundă în întuneric.

  *

  Deschise ochii, buimăcit. Lumina era de-a dreptul dureroasă pentru corneele inflamate. Simţea o durere sacadată în spatele capului, probabil acolo fusese lovit înainte de a leşina. Cine o făcuse? Puţin mai conta.

  Încercă să-şi pipăie cucuiul, probabil era cât un ou de gâscă, dar constată că nu-şi putea mişca mâinile. Forţându-se puţin reuşi să vadă că ambele mâini îi erau legate de o reţea de cabluri şi tuburi. Reuşi să distingă zgomotul specific al aparaturii medicale. Ştia unde se afla. Se afla într-un spital. În spitalul din care reuşise să evadeze cu ceva timp în urmă. Cât timp, anume? Din clipa în care ieşise pe uşa spitalului, urmărit de agenţi, timpul îi trecuse după alte coordonate. Parcă petrecuse ani de zile în subteranele jegoase. Cea mai palpitantă parte a vieţii sale.

  — Şi-a revenit, anunţă un glas cunoscut.

  În câmpul vizual pătrunse mutra imbecilă a Pungaşului, foarte vesel. Simţi nevoia să-l pocnească, dar nu mai avea vlagă şi era şi imobilizat.

  În clipa următoare îl văzu pe Dawson. Era încă îmbrăcat cu hainele purtate prin canalizare peste care îşi aruncase un halat alb. Părea şi mai extenuat, se gârbovise ca şi cum i-ar fi strecurat cineva în cârcă povara lui Atlas. Însă faţa îi era luminată de o mulţumire lăuntrică.

  — Salut, John. Cum te simţi?

  Încercă să-i răspundă în termeni cuviincioşi. „Mulţumesc, nu prea bine.”, dar în loc de asta scoase un geamăt afectat. Era sleit.

  Dawson se mulţumi cu atât, chiar zâmbi trist, înclinând din capul chel. Se vedea de departe că simte nevoia unui somn prelungit, dar refuza să dea curs impulsurilor organismului. Avea o promisiune de îndeplinit.

  O înţepătură în braţ. Pungaşul îi făcea o injecţie în venă.

  — Curaj, şopti Dawson, destul cât să-l audă. Nu va dura mult.

  Era sigur că nu va dura mult. Se afla pe mâna celor mai renumiţi specialişti, numai somităţi.

  O căldură plăcută îl inundă, reconfortându-l. Era aşa plăcut. Simţi cum amorţeşte încetul cu încetul. Şi durerea provocată de cucuiul proaspăt se estompase până la dispariţie.

  Se aşteptase să-i fie frică sau să fie revoltat. Să cerşească îndurare sau să se lase în voia crizelor de isterie. Să blesteme, să înjure sau să se lupte cu ultimele puteri pentru a se împotrivi călăilor. Călăi?! Nu. Erau medici, cei mai buni.

  În loc de toate astea simţea o împăcare de sine cum nu simţise niciodată. Toată viaţa fusese un nemulţumit, însă unul care nu cutezase să-şi exteriorizeze sentimentele de spaima consecinţelor. Iar asta îi sporise şi mai mult starea de frustrare. „Nu te băga în nimic, se poate şi mai rău.”. Nu se băgase.

  Nu se aşteptase să simtă împăcarea cu sine pe patul de moarte. Se aşteptase să simtă regretul propriei neîmpliniri, al propriei ratări. Era fericit că se înşelase.

  Nu mai putea să se împotrivească somnului. În curând avea să adoarmă, doar că de data asta nu se va mai trezi. Şi-ar fi dorit să mai rupă câteva secunde de la viaţă.

  Un zgomot îl făcu să tresară, mai mult din reflex. Nu-i mai păsa de nimic. Închise ochii. Nu-i plăcea lumina agasantă de spital.

  — John?!

  Deschise ochii, fericit. Era Scoubaday, care venise să-şi ia rămas bun. Sprijinit de un sanitar mătăhălos, Scoubaday abia se mai mişca, efortul depus avea drept consecinţă dureri îngrozitoare, dar omul-şobolan îndura totul fără să se plângă.

  — Paul?!

  — Aş prefera să-mi spui Scoubaday. Sau Scouby. Îmi pare rău.

  — Mie nu, Scouby. Nu-mi pare rău. La revedere, prietene.

  — Adio, şopti omul-şobolan şi se prăbuşi leşinat în braţele asistentului care-l evacuă rapid din câmpul vizual al pacientului.

  Şi-ar fi dorit să mai poată sta de vorbă cu Scoubaday, sau Paul Dawson, cum se numea în realitate. Era ultima ocazie când puteau să mai schimbe impresii. Fusese ultima ocazie.

  Dawson se apropie, abătut. Nu ar fi crezut că temutul congresman poate avea sentimente de compasiune.

  — Adio, John, suspină.

  Lui John i se părea că Dawson tocmai îşi ştersese lacrimile.

  Congresmanul îi apucă mâna amorţită şi i-o strânse. John îi simţi strânsoarea umedă şi lipsită de vlagă, dar nu-l mai încercă nici un sentiment de respingere. Strânse şi el, la rândul lui, mâna congresmanului. Nu avea nici o vlagă.

  Înainte de a se cufunda în ultimul somn îi răsună în urechi vocea hârşâită a congresmanului. Ultimele cuvinte pe care le auzea.

  — John. Îţi mulţumesc.

 

 

          SFÂRŞIT