Capitolul 27

Grian trecuse deja de multe ori prin marile porţi, când Conan, aflat în mijlocul templului, se simţi cuprins din nou de acea senzaţie, cea mai minunată pe care o cunoştea: braţele calde ale femeii sale care îl învăluiau într-o îmbrăţişare din nou plină de putere şi de siguranţă.

— Aşadar, nu s-a întâmplat nimic. Nici vorbă de comori, bogăţii, abundenţă de hrană din partea acelui sărman… oloi, îl înţepă ea.

— Să ştii că nu e aşa. Tu trăieşti… iar eu mi-am găsit tatăl. Nu e puţin. Şi nimic n-o să mai fie ca până acum. N-o să mai fiu un Eachtrannach… Când l-am găsit pe el şi am descoperit Dansul Uriaşilor, am ştiut cine sunt.

Închise o clipă ochii de un violet întunecat şi de nepătruns.

— Şi te-am salvat pe tine.

Se întoarse şi o sărută. Ea îl strânse tare, îmbrăţişându-l parcă pentru prima oară. Trăia fiecare zi de după renaşterea sa în faţa Pietrei Altarului ca şi cum ar fi fost prima.

— Câteodată învingi şi dacă pierzi.

Erau amândoi atât de absorbiţi unul de altul, încât nu o văzură pe Bodmall. Urcată într-un mic car, femeia o apucase pe cărarea dinspre miazănoapte, cu o faţă senină şi satisfăcută.

Femeia bărbătoasă şi cu piept bogat era singură. Nu voise să ia pe nimeni, trezind suspiciunile şi gelozia lui Cathbad. Dar persoana pe care îşi propusese să o surprindă cu vizita sa neaşteptată trebuia să rămână secretă. O află, în schimb, pe bătrâna tioges aşteptând-o din nou în pragul cocioabei sale. Hotărât lucru, nu contenea să o uimească. Coborî din micul car, şi fu pentru a doua oară uimită: ţăranca se prosternă înaintea ei, bâlbâind cuvinte prin care se scuza şi îşi cerea iertare.

Neînţelegând nimic, Bodmall o ajută să se ridice.

Bătrâna înălţă, în sfârşit, privirea, ruşinată.

— Ţi-am greşit leacul, stăpână, îi mărturisi ea cu ochi lucioşi. Fiinţa aceea nu poate fi vindecată cu poţiunea pe care ţi-am dat-o. N-o să meargă niciodată! Nu era un leac pentru otravă! Sunt mai proastă decât catârul de la carul tău, adăugă ea, şovăitoare; din ce în ce mai des mintea mea nu mai ştie ce face! Ţi-am dat poţiunea mortală făcută din ciupercile elfilor, venin de viperă gravidă şi aripile Poporului Fermecat, spuse cu un glas pierdut, în timp ce punea în mâinile lui Bodmall un alt săculeţ din lână plin de ierburi. Acesta era leacul pe care ar fi trebuit să ţi-l dau imediat! mai e vreme?

O nouă zi se ivea de dincolo de linia orizontului. Pe colina joasă, de unde ochiul se bucura de tabloul Dansului Uriaşilor, în tăcerea zorilor umezi şi ceţoşi, străpunşi de ciripitul păsărelelor printre ramurile înfrunzite, cel care fusese Eachtrannach – Străinul – credea că era singur.

Fixă Furca de Piatră. Plutind prin pâcla ce îi îmbrăţişa picioarele, Templul Templelor părea să se înalţe în văzduh, suspendat pe valurile de ceaţă. Îl privi îndelung. Apoi puse un genunchi pe pământ.

El, Ard Righ, bărbatul cel mai puternic de pe tot pământul Iwerddon, Regele Regilor din Inis Fail, îşi lăsă în jos capul în semn de recunoştinţă.

Nimeni nu ar fi trebuit să-l vadă.

Og strânse din ochi; nu-i venea să creadă ce vedea. Privirea îi era deja atinsă de vălul pe care neamul său îl numea „ceaţa vremii“. Se aşeză pe un trunchi doborât şi putred acum; se simţea asemenea copacului aceluia căzut, cu oasele care îl dureau, cu picioarele slăbite, cu toţi aceşti ani în care făcuse călătorii uimitoare, contemplase panorame de care puţini se puteau bucura, luase parte la petreceri de neuitat şi trăise zile de glorie. Dar şi frigul, foamea, suferinţele, oboseala şi neplăcerile la care e supus orice muzicant rătăcitor. Toate îl împovărau cu o greutate pe care o îndura tot mai greu. Şi totuşi, îşi trăise viaţa, şi n-ar fi schimbat-o cu a nimănui. Poate doar cu a bărbatului pe care îl privea de acum din spate, de la câţiva paşi. Se întrebă ce avea să se întâmple cu Usk, ce avea să se aleagă de trupul său şchiop, diform, când Og – bătrânul său mentor şi tovarăş de călătorii şi de muzică – avea să dispară. Îşi spuse că se putea găsi o soluţie, era suficient să bată la poarta inimii acelei persoane care tocmai atunci îşi plecase capul; el îi primise întotdeauna alături pe cei mai nevoiaşi.

Pentru bărbatul acela, aşadar, Og mai trebuia să facă un lucru, cel mai important, înainte de a nu fi prea târziu pentru bătrânul filin. Usk avea să-l înveţe şi el, făcându-l apoi cunoscut celorlalţi şi având grijă să ajungă pe buzele tuturor. Îşi luă harpa puţin dezacordată şi începu:

Se credea rege, cel ce-şi ţinea cu credinţă

jurămintele,

şi stăpânea orice taină a profeţiei.

Nu muri de mâna lui Fergus al nemezilor

şi nici de-a lui Morc fomorianul.

Învinse cu doar două arme, ce nu erau săbii magice.

ci, înainte de toate, dragoste.

Şi îngenunche înaintea unui templu,

acela în care crezuse întotdeauna

că sălăşluia un zeu unic,

cel mai puternic,

fiindcă îi dăruise încă o armă, pacea.

Să fie oare o păcăleală pentru bieţii muritori?

Nu ştiu, spuneţi-mi voi.

Dar întrebaţi-i pe cei cu inima curată

şi-o să vă spună că e o poveste adevărată…