Capitolul 4

Seceta era uitată; norii îmbibaţi de ploaia evaporată din ocean reveniseră la ciclul lor regulat. Anotimpul se îndrepta netulburat spre Samhain, când pentru celţi venea sărbătoarea începutului iernii şi al noului an. Aveau să salute atunci spiritele morţilor, care, cel puţin pentru o noapte, treceau pragul lui Sidhe pentru a face o vizită celor dragi ori pentru a regla conturi vechi rămase nerezolvate. Conan zâmbi. Nu era, de fapt, îngrijorat pentru Chicol, ci mai degrabă se bucura la gândul că avea să-l revadă pe Anninn. Se apropie, în întunericul serii, de ţinta sa brobonită de frig şi de umezeală.

Dintre cei care-l aşteptau, Owain se dovedi a fi cel mai iute. Îl zărise pe tatăl său imediat ce ieşise din pădure. Avea să ajungă un vânător desăvârşit; îl recunoscuse chiar şi prin vălul ropotului de ploaie şi ieşise din casă, alergându-i în întâmpinare, fără să-i pese de ploaia torenţială. Părea că de zile întregi nu aşteptase altceva, ca o santinelă de pază. Se avântă spre Conan, care îl prinse din zbor şi îl săltă pe cal, în timp ce băiatul îl îmbrăţişa şi râdea fericit.

Gwynedd şi Tyren veniră şi ele, fără să mai aştepte ca bărbatul să ajungă la adăpost, în vreme ce Magmor şi Pwyll se îngrijeau de cal şi îl ajutau pe Conan să descalece. Îşi găsiseră cu toţii adăpost într-o locuinţă de airemh, o construcţie care, la drept vorbind, părea mai degrabă o colibă mare decât o casă, însă Gwynedd spunea mereu că ei îi plăcea, că era simplă, dar primitoare şi, mai ales, că îi amintea de perioada fără griji când ea şi Conan fuseseră împreună la grotele din Uisce Uasal. Deschizătura din mijlocul acoperişului de paie, lăstari şi crengi lăsa să iasă fumul, pe când înăuntru se răspândea o aromă apetisantă de supă de orz şi gâscă friptă.

Acum, că îşi pusese, în sfârşit, pe umeri ceva uscat şi era înconjurat de cei care ţineau la el, toată amărăciunea păru uitată pentru o bună vreme, şi Străinul îi dădu în gând dreptate lui Gwynedd pentru a mia oară; femeia aceea vedea mult mai departe ca el.

Trecură câteva zile de nelinişte confuză, împărţite între întristarea pentru cele petrecute la Temair Luachra şi bucuria că supravieţuiseră; îi însufleţea gândul unei noi călătorii, dar îi îngrijora necunoscutul ce îi aştepta în acea călătorie cu femei şi copii prin teritorii străine.

Cathbad apăru, ca întotdeauna, pe neaşteptate, într-una dintre manifestările sale miraculoase ce păreau să-l facă să se ivească din nimic. Însoţit de Banan, sosi călare la apus, în vacarmul celor trei copii care se jucau prin casă, chiar la ţanc pentru cină. Înainte ca vreunul să poată deschide gura, el era deja înăuntru şi se aşezase lângă cămin, unde se înstăpânise cu poftă pe o coastă aromată de porc fript pe jar.

— Maestre, nu mi-e frică să-ţi spun că, mai devreme ori mai târziu, mă aştept să te văd apărând în aşternut, între mine şi Gwynedd…

Bătrânul nu se arătă prea tulburat.

— Asta n-ar fi nimic, fiule. N-ar fi nimic. Gândeşte-te, în schimb, ce necaz ar fi dacă aş greşi aşternutul şi m-aş găsi în cel al lui Magmor!

Începu să râdă ca ieşit din minţi, cu gura plină, împroşcând împrejur mâncare şi carne. Avu nevoie de un timp ca să-şi recapete suflul, în mijlocul gazdelor sale oarecum surprinse.

— Nu e drept.

Gwynedd se frecă la ochi cu dosul mâinii, trebăluind pe lângă foc ajutată de Tyren.

— Dar ce e? întrebă Străinul făcând o strâmbătură amară.

— Nu e drept ce ţi-au făcut.

— E deja un lucru mare că poporul nu m-a ucis, adăugă Străinul, simţind ceva zgândărindu-i instinctele.

— Dalan şi Leogaire nu ar fi îngăduit niciodată asta: te adoră.

Frumoasa skeld îşi suflă nasul.

— Doar că n-au putut face altfel.

— Nu vărsa lacrimi, scumpă Banri…

— Prostule! Nu mai sunt regină, n-am vrut niciodată să fiu, iar lacrimile vin de la ceapa pe care o curăţ.

Atunci Conan înţelese ce îl distrăgea. Văzu cu coada ochiului cum Pwyll o ajuta pe Tyren printre mici zâmbete şi ocheade. Fiica lui părea încântată de curtea care i se făcea. Fetiţa lui. Doar la gândul acela îl străbătu un fior de gelozie. În inima lui însă, nu reuşea să-şi imagineze un băiat mai potrivit. Străinul zăbovi asupra lor doar câteva clipe, dar o văzu pe Gwynedd, care îi zâmbea cu ochii strălucind. Ştia deja; îşi închipuise că era cel dintâi, însă femeia aceea i-o lua mereu înainte.

Cathbad îşi drese glasul.

— E o cetate sacră la miazăzi, pe Inis Prydain, unde, se zice, zeii fac minuni.

Anunţă cu dezinvoltură acel eveniment, de parcă ar fi fost lucrul cel mai firesc din lume. Nimeni nu cerceta vreodată de unde avea informaţiile ce deveneau legendă, dar la vestea aceea primită acolo, în jurul focului, se întâmplă ca unora îmbucătura să li se oprească în gât. Era pentru prima oară în viaţa lor când auzeau vorbindu-se despre aşa ceva.

— … Vrei să zici minuni cum ar fi vindecarea poporului meu?

Conan mai că se înecă cu o bucată de carne de porc.

— Un tânăr ţap în călduri ar fi mai ager decât tine. Copilul meu, asta deja s-a întâmplat. Aşa e, imediat ce ai plecat, a trebuit să le dau dreptate lui Leogaire şi lui Dalan. A început să plouă şi în câteva zile ciuma s-a oprit!

Dintr-odată, se lăsă tăcerea. Toţi rămăseseră peste măsură de uimiţi. Şi se întâmplă ceva ce rareori i se întâmpla lui Cathbad: îi păru rău de ceea ce spusese.

— O lucrare atât de mare şi de impunătoare de-ţi stă mintea în loc şi ţi se întunecă vederea, o lăudă bătrânul, şi, cu un gest larg al braţului, le cuceri atenţia.

Hotărâse pe loc să renunţe la glume în seara aceea.

— Şi tocmai fiindcă e atât de minunată, nimeni nu ştie să-i dea un nume. Unii o numesc Templul Luminii ori Furca de Piatră. Alţii, mai simplu, Cetatea Sacră, alţii Cromlech a Luminii. Acolo trebuie să mergem să ne rugăm şi să cerem ajutor, ca să convingem spiritele ce ne ţin în stăpânirea lor să fie în continuare de partea noastră.

Magmor se aplecă înainte, impresionat.

Conan şi Gwynedd trăiră în mod diferit acel moment în care li se dezvăluiau limpede, aşa cum ai dezveli un nerv, motivaţiile unei călătorii ce avea să schimbe multe vieţi.

— Spune-mi, Eachtrannach… îi trezi vocea tunătoare a bătrânului ollamh. Vrei să împaci tuath şi clanurile şi să le uneşti sub un singur stindard al păcii, cum ai promis? Să pui capăt bolilor? Să controlezi toate tezaurele? Să aduci o asemenea rodnicie, încât să alungi de acum din poporul tău foametea şi să faci să rămână gravide până şi bătrânele?

Lui Cathbad îi scăpă o grimasă de dezgust instinctiv.

— Tăcerea ta îmi pare a fi o încuviinţare…

— Şi cum ar putea să nu fie, maestre? Toate cuvintele acestea sunt fermecate. Pare un discurs magic ce cuprinde visul străvechi al omului: fericirea. Făcută din dragoste, pace şi abundenţă. Dar cum ajungi până în inima cetăţii Inis Prydain fără să le tai gâtul tâlharilor, paria, negustorilor de sclavi, duşmanilor vechi şi noi?

Bătrânul râse sarcastic, aparent distrat; nu arăta că ar fi dat mare importanţă unor asemenea întrebări, curăţându-şi, între timp, cu degetul mic ceara dintr-o ureche ce părea mare ca un câmp de joc pentru Ain phuill.

— Fiecare lucru la vremea lui, tinere năvalnic. Banan e mai puţin năbădăios decât tine. La vremea potrivită…

Zâmbi cu şiretenie, precum vidra înaintea somonului.

— Au dat vreodată greş divinaţiile mele?

Gwynedd, Owain, Tyren, Pwyll şi Magmor scuturară toţi deodată capul, cu ochii măriţi de puterea magică pe care o transmitea bătrânul arhidruid.

— Am ghicit eu oare întotdeauna lucruri ce nu încăpeau în dovleacul ăsta al vostru? zise el şi arătă înspre Conan.

De această dată, mişcară cu toţii capetele în semn de încuviinţare.

Străinul strânse buzele, prefăcându-se jignit. De fapt, îmbrăţişaseră cauza lui Cathbad, atraşi de fascinaţia pe care acesta o răspândea, şi se coalizaseră împotriva lui Conan, făcându-l să pară un viţel prostănac. Mai lipsea Banan.

Mistreţul se urni chiar atunci, venind alături de micul public, se aşeză şi începu să-şi legene căpăţâna.

Conan scutură din cap de parcă l-ar fi avut plin de fluturi, privi încă o dată micul grup şi îşi spuse că aşa ceva nu era cu putinţă.

— Am motive să cred – declamă arhidruidul, ridicându-se în picioare ca şi cum s-ar fi pregătit să ţină o lecţie, în vreme ce Conan ridica ochii spre cer – că în nu mai mult de o lună, începând de azi, o să avem tovărăşie. Şi încă ce tovărăşie!

Tuşi satisfăcut, mângâindu-şi barba lungă, rărită şi unsuroasă, pe care o tăiase formându-i două vârfuri.

— Am citit asta interpretând norii şi două ace încrucişate pe apa izvoarelor sacre de la Mur Ollamhan. Şi ştiţi de ce? Fiindcă sunt cel mai bun neladoir din Inis Fail… proclamă el, rămânând apoi o clipă pe gânduri.

— … Şi chiar din Inis Prydain! adăugă, aplicând lovitura de coadă a scorpionului.

Conan îşi duse o mână la ochi din pricina acelei îngâmfări făţişe.

— Maestre, nu vrei să ne spui mai multe? Cine o să fie alături de noi? Câţi o să fie?

Ochii arhidruidului se strânseră, apoi, cu sprâncenele ridicate, expresia sa deveni înfricoşătoare.

— Sărmanul de mine! Uitaţi-vă la el! Iată aici cel mai bun elev al meu! tună, în timp ce publicul se retrăgea cu teamă şi îl privea pe Conan cu un aer reprobator. Şi tu ai zice că eşti unul care are încredere în al său ollamh? N-ai învăţat încă să te mulţumeşti cu ce-ţi spun? Un necredincios, asta eşti!

Îşi aranjă veşmântul şi ieşi, cu un aer ofensat, în seara umedă, urmat, cu un mic tropăit, de Banan.

Micul grup îl fixa pe fostul Ard Righ mustrător.

Conan ridică mâinile în semn că se predă şi se lăsă să cadă la locul său, pe culcuşul de blănuri.

Cathbad îşi muşcă obrazul ca să nu râdă. Îi făcu un semn lui Magmor, care veni lângă el în luminiş, şi îi porunci:

— Bătrâne, îmi doresc ca măcar ţie să nu-ţi lipsească bunul-simţ. Ce ai zice să-i luăm cu noi pe mucoşii ăia trei, să facem o plimbărică şi să le explicăm câteva lucruşoare despre Rehollys, luna Ben-Reise Ny Hoie, regina nopţii?

Văzând că uriaşul nu se urneşte, îi trase nerăbdător un cot în coastă, căscă ochii şi îl fulgeră cu o privire mută, arătând spre locul acoperit cu blănuri.

Atunci Magmor înţelese, o puse în grabă pe Tyren pe umeri, iar fratele ei şi Pwyll o urmară imediat în jocul acela nou.

Cathbad zâmbi binevoitor, pe când se îndepărtau cu toţii.

Întinsă lângă Conan, Gwynedd îl săruta, avându-l cu totul al său pentru câteva clipe; nu-i venea să creadă că era atât de norocoasă, neruşinat de norocoasă, încât să primească în dar acele momente de intimitate.

În noaptea aceea, cel mai tânăr Ard Righ din istoria cetăţii Inis Fail nu reuşi să doarmă. Acele câteva zile preţioase petrecute în sălaşul modest, familia, vânătoarea şi pescuitul, faptul că stătuseră pur şi simplu împreună, lipsa însărcinărilor oficiale şi a vieţii din capitală îl făcuseră pe Conan să redescopere gustul dulce al unei vieţi ce părea pierdută. Aveau să pornească odată cu anotimpul rece, iar ploile şi frigul nu erau, cu siguranţă, spre binele femeilor şi al copiilor. Se pusese de acord cu Cathbad şi cu Magmor să nu formeze caravana angajând o escortă de mercenari în care nu puteai avea încredere. Ei şapte ar fi bătut mai puţin la ochi, şi, de altfel, o escortă fără experienţă şi foarte numeroasă nu le-ar fi fost de nici un folos împotriva cuiva hotărât să-i termine şi care i-ar fi atacat în haită. Cât despre teritorii, rămâneau o necunoscută; singura speranţă, firavă şi ea, şi-o puseseră în previziunile lui Cathbad.

În cele câteva reprize, scurte şi confuze, între somn profund şi stare de veghe, încărcate de viziuni şi populate de coşmaruri, îşi revăzu vechiul prieten, de care se agăţa ca un naufragiat în vâltoarea curentului. Anninn venise din nou să-i facă o vizită, cum i se mai întâmplase şi altă dată, când se pregăteau lucruri importante. La ivirea zorilor, într-un cerc de pietre imense, cainte îi arăta cum se strecura lumina printre două blocuri paralele de stâncă. Mai întâi, lumina lunii, într-o anumită direcţie, apoi lumina soarelui de iarnă – un soare de gheaţă –, în altă direcţie. Dintr-odată însă, doi ochi violacei ca ai săi îi veniră în întâmpinare.

Străinul se trezi din somn, încă şi mai confuz. Inutil să încerce să adoarmă din nou. Îşi aruncă pe umeri o blană de urs şi ieşi. Afară, la graniţa dintre pădure şi luminiş, păştea cerbul mândru şi alb pe care Conan îl zărise deja înainte de a cuceri Temair Luachra. Avu grijă să nu-l sperie.

În aerul umed al nopţii, mantaua sa udă strălucea ca argintul sub lumina palidă a stelelor. Animalul îl fixă multă vreme. După credinţa celţilor, zeii vorbeau prin semne. Splendidul animal îşi îndreptă botul către miazăzi şi dispăru într-acolo.

„O Cetate Sacră şi un cerb alb ce îmi apare de fiecare dată ca să-mi arate drumul…”, murmură fermecat. Se lăsă apoi o tăcere, întreruptă doar de trosnetul ultimilor tăciuni ai focului din cort, aproape stins acum. Dură doar câteva clipe, dar lui îi păru o veşnicie. „Într-acolo mergem.”