• CAPITOLUL 21

Cabana părea înghesuită între crengile îngreunate de picăturile de ploaie, de parcă s-ar fi ferit de atingerea lor. Când Maura o văzuse prima oară, cu o săptămână înainte, se gândise că arăta aproape trist, o cutie mică și întunecată sufocată încet de pădurea ce câștiga teren. Acum, cercetând-o din mașină, ferestrele păreau să-i întoarcă privirea cu ochi răuvoitori.

— Aceasta este casa în care a crescut Amalthea, zise Maura. Cred că n-a fost prea dificil pentru Anna să afle această informație. Era de ajuns să verifice dosarul școlar al Amaltheei. Ori să caute numele Lank într-o carte veche de telefoane. Îi aruncă o privire lui Rizzoli. Proprietara, doamna Clausen, mi-a spus că Anna a cerut în mod special să închirieze această casă.

— Deci Anna trebuie să fi știut că Amalthea a locuit cândva aici.

„Și, la fel ca și mine, voia să știe cât mai multe despre mama noastră, gândi Maura. S-o înțeleagă pe femeia care ne-a dat viață și apoi ne-a abandonat.”

Ploaia ropoti pe caroseria mașinii și lăsă în urmă firicele argintii de apă ce se scurgeau pe parbriz.

Rizzoli închise fermoarul impermeabilului și își trase gluga peste cap.

— Ei bine, atunci, hai să mergem înăuntru și să aruncăm o privire.

Fugiră prin ploaie și urcară repede scările verandei, unde scuturară apa de pe mantale. Maura scoase cheia pe care i-o dăduse doamna Clausen de la agenția imobiliară și o introduse în yală. La început nu reuși s-o miște, ca și cum casa se împotrivea, hotărâtă să nu o lase să intre. Apoi reuși în sfârșit să descuie ușa, care scoase un scârțâit de avertizare când o deschise larg, rezistându-i până la capăt.

Înăuntru era parcă și mai întunecos, și mai apăsător decât își amintea. Aerul era acrișor, de la mirosul de mucegai, ca și cum umezeala de afară pătrunsese prin pereți în draperii și mobilier. Lumina ferestrelor umplea camera de zi cu umbre gri, întunecate. „Casa aceasta nu ne vrea aici, gândi Maura, nu vrea să-i aflăm secretele.”

Atinse brațul lui Rizzoli.

— Uite! exclamă ea și îi arătă cele două zăvoare și lanțul de alamă.

— Încuietori nou-nouțe.

— Anna le-a instalat. Te fac să te întrebi, nu-i așa, pe cine voia să țină departe?

— Dacă nu era cumva Charles Cassell. Rizzoli traversă camera de zi spre fereastră și privi perdeaua de frunze pline de picături de ploaie. Ei bine, locul acesta este teribil de izolat. Niciun vecin. Nimic decât copacii. Mi-aș dori și eu câteva yale în plus. Râse stingherită. Știi, nu mi-a plăcut niciodată în pădure. Când eram în liceu, câțiva dintre noi am mers să facem camping odată. Am condus până în New Hampshire și ne-am pus sacii de dormit în jurul unui foc de tabără. N-am reușit să închid un ochi. Mă gândeam întruna: cum știu eu ce e acolo, pe-afară, dacă nu mă privește ceva sau cineva? În copaci sau ascunzându-se printre tufișuri?

— Haide, zise Maura. Vreau să-ți arăt și restul casei.

O conduse până în bucătărie și apăsă pe butonul întrerupătorului. Luminile fluorescente pâlpâiră cu un bâzâit amenințător. Lumina aspră scotea în evidență orice crăpătură, orice denivelare a linoleumului vechi. Se uită în jos, la modelul în tablă de șah, îngălbenit de ani, și se gândi la tot laptele vărsat pe jos și urmele de noroi care, de-a lungul timpului, își lăsaseră cu siguranță amprentele microscopice pe această podea. Oare ce mai intrase în aceste crăpături și îmbinări? Ce evenimente înspăimântătoare lăsaseră și ele urmele lor?

— Acestea sunt tot yale noi, observă Rizzoli, stând în dreptul ușii din spate.

Maura se apropie de ușa beciului.

— Iată ce am vrut să vezi.

— Alt zăvor?

— Dar vezi ce uzat este acesta? Nu este nou. Acest zăvor este aici de mai mult timp. Doamna Clausen a spus că era deja montat pe ușă când ea a cumpărat proprietatea la licitație, acum douăzeci și opt de ani în urmă. Și iată și partea ciudată.

— Ce anume?

— Singurul loc unde duce ușa aceasta este spre beci. Îi aruncă o privire lui Rizzoli. E o fundătură.

— De ce ar fi vrut cineva s-o închidă?

— Asta m-am întrebat și eu.

Rizzoli deschise ușa și mirosul de pământ umed se ridică până la ele din întunericul fără fund.

— Dumnezeule! murmură ea. Urăsc să cobor în beciuri.

— E un întrerupător chiar deasupra capului tău.

Rizzoli se întinse și trase de lanț. Becul se aprinse, lumina lui anemică scoțând la iveală un rând îngust de trepte. Dedesubt erau doar umbre.

— Ești sigură că nu există altă cale în beciul acesta? întrebă ea, încercând să zărească ceva prin penumbră. Vreun chepeng pentru cărbuni sau altceva?

— Am cercetat toată zona de jur împrejurul casei. N-am văzut nicio ușă exterioară care să ducă în beci.

— Ai fost acolo jos?

— N-am avut niciun motiv să fac asta.

„Până astăzi.”

— Bine. Rizzoli scoase din buzunar o lanternă mică și trase adânc aer în piept. Atunci, cred că ar trebui să aruncăm o privire.

Becul se legănă deasupra lor, aruncând umbre înainte și înapoi, în timp ce ele coborâră scările ce scârțâiau. Rizzoli se mișca încet, de parcă testa cu piciorul fiecare treaptă înainte de a se lăsa cu toată greutatea pe ea. Niciodată până atunci nu o mai văzuse Maura atât de precaută, atât de grijulie, iar neliniștea polițistei o alimenta și pe a ei. Când ajunseră la baza scărilor, ușa bucătăriei le păru atât de departe, de parcă era într-o altă dimensiune.

Becul de la capătul scărilor se arsese. Rizzoli aprinse lanterna și lumină podeaua de pământ tasat, umedă de la apa de ploaie ce pătrunsese înăuntru. Raza lanternei scoase la iveală un morman de cutii de vopsea și un covor făcut sul, mucegăit, sprijinit de unul dintre pereți. Într-un colț se afla o ladă plină cu legături de vreascuri pentru șemineul din camera de zi. Nimic nu părea ieșit din comun, nimic nu justifica senzația amenințătoare pe care o avusese Maura în capătul scărilor.

— Ei bine, ai avut dreptate, zise Rizzoli. Se pare că nu mai există o altă cale de acces aici.

— Doar ușa aceea, dinspre bucătărie.

— Ceea ce înseamnă că zăvorul nu avea niciun rost. Doar dacă…

Raza lanternei lui Rizzoli se opri în dreptul unui perete din partea opusă a beciului.

— Ce este?

Rizzoli traversă beciul și rămase neclintită.

— De ce este acesta aici? Pentru ce l-ar putea folosi cineva?

Maura se apropie. Când văzu ce lumina lanterna lui Rizzoli, simți un fior pe șira spinării. Era un inel de fier montat într-una dintre dalele masive de piatră ale beciului. „Pentru ce l-ar putea folosi cineva?” întrebase Rizzoli. Răspunsul o făcu pe Maura să se dea cu un pas înapoi, îngrozită de imaginea care-i veni în minte.

„Acesta nu este un beci; e o temniță.”

Rizzoli ridică lanterna spre tavan.

— Cineva este în casă, șopti ea.

Printre bătăile puternice ale inimii, Maura auzi podeaua scârțâind deasupra lor. Auzi pași apăsați prin casă, apropiindu-se de bucătărie. În pragul ușii apăru dintr-odată o siluetă și lumina lanternei îndreptată spre ele fu atât de puternică, încât Maura își feri privirea, orbită.

— Doamnă doctor Isles? strigă o voce bărbătească.

Maura clipi des în lumină.

— Nu vă pot vedea.

— Detectivul Yates. Echipa de investigații criminalistice a ajuns și ea aici. Vreți să ne arătați casa înainte să începem?

Maura lăsă să-i scape un oftat de ușurare.

— Venim acum sus.

Când Maura și Rizzoli ajunseră în bucătărie, găsiră acolo patru bărbați. Maura îi întâlnise deja pe detectivii Yates și Corso cu o săptămână înainte, în luminișul din pădure. Cei doi tehnicieni CSU{10}, care se prezentară pur și simplu ca Pete și Gary, ajunseseră și ei cu câteva minute înainte și se opriseră cu toții pentru a-și strânge mâinile.

— Deci, aceasta e un fel de căutare de comori? zise Yates.

— Nu avem nicio garanție că vom găsi ceva, îi răspunse Maura.

Ambii tehnicieni CSU se uitau atent prin bucătărie, examinând podeaua.

— Linoleumul acesta arată destul de uzat, spuse Pete. Cam la ce perioadă de timp vă gândiți?

— Soții Sadler au dispărut acum patruzeci și cinci de ani. Suspecta ar fi trebuit să locuiască încă aici, împreună cu verișorul ei. După ce au plecat amândoi, casa a rămas goală ani întregi, înainte de a fi vândută la licitație.

— Patruzeci și cinci de ani în urmă? Da, linoleumul acesta ar putea fi atât de vechi.

— Din câte știu, covorul din camera de zi este mult mai nou, doar de vreo douăzeci de ani, spuse Maura. Va trebui să-l dăm la o parte pentru a putea examina podeaua.

— N-am încercat asta pe nimic mai vechi de cincisprezece ani. Cred că am putea bate un nou record. Pete aruncă o privire prin fereastra bucătăriei. Mai sunt vreo două ore până se întunecă.

— Atunci haideți să începem cu beciul, zise Maura. Este destul de întuneric acolo jos.

Cărară cu toții în beci diverse echipamente din camionetă: camere video și foto și trepieduri, cutii cu echipament de protecție și spray-uri cu aerosol și apă distilată, o cutie frigorifică plină cu sticluțe de chimicale și cabluri electrice și lanterne. Toate acestea le purtară pe scările înguste ale beciului, care parcă dintr-odată părură prea mici când șase oameni și echipamentele se înghesuiră pe ele. Doar cu o jumătate de oră mai devreme, Maura se uitase cu neliniște la același loc întunecat. Acum, privindu-i pe bărbații puși pe fapte montând trepiedurile și desfăcând cablurile electrice, camera își pierdu din puterea de a o mai înfricoșa. „E doar piatră jilavă și pământ tasat, gândi ea. Nu sunt deloc fantome aici jos.”

— Nu știu ce să spun despre asta, i se adresă Pete, întorcându-și cozorocul șepcii de baseball cu Sea Dogs spre ceafă. Aveți aici o podea de pământ, care va prezenta o concentrație ridicată de fier. Ar putea evidenția orice. Va fi destul de dificil de interpretat.

— Sunt mai interesată de pereți, răspunse Maura. Pete, urme de stropi. Îi arătă dala de piatră unde era montat inelul de fier. Haideți să începem cu acel perete.

— Va trebui să facem mai întâi o fotografie de referință. Dați-mi voie să montez trepiedul. Domnule detectiv Corso, puteți întinde ruleta pe acest perete până la acel nivel? Este luminescentă. Ne va da nouă un cadru de referință.

Maura se uită la Rizzoli.

— Jane, ar trebui să mergi sus. Vor începe în curând să prepare amestecul de luminol. Nu cred că ar trebui să te expui la asta.

— Nu știam că este atât de toxic.

— Totuși, nu ar trebui să riști. Nu în starea ta.

Rizzoli râse.

— Da, bine. Urcă încet scările. Dar urăsc faptul că voi pierde spectacolul de lumini.

Ușa beciului se închise în spatele ei.

— Dumnezeule, nu ar trebui să fie în concediu de maternitate deja? zise Yates.

— Mai are șase săptămâni până la naștere, îi răspunse Maura.

Unul dintre tehnicieni râse.

— Ca polițista aceea din Fargo{11}, nu? Cum mai poți fugări un infractor când ai o sarcină atât de înaintată?

Prin ușa închisă a beciului, Rizzoli strigă la ei:

— Hei, poate că sarcina mea este înaintată, dar asta nu mă face să fiu și surdă!

— Mai are și pistol, zise Maura.

— Putem începe aici? întrebă Corso.

— Aveți măști și ochelari de protecție în cutia aceea, spuse Pete. Ar fi bine să vă luați de acolo.

Corso îi întinse Maurei o mască și o pereche de ochelari. Ea și le puse și îl privi pe Gary cântărind substanțele chimice.

— Vom începe cu un preparat Weber, anunță el. Este puțin mai sensibil și cred că este mai sigur de folosit. Soluția aceasta este destul de periculoasă la nivelul ochilor și al pielii.

— Soluțiile pe care le amesteci acum sunt concentrate? întrebă Maura, și vocea îi sună înfundată din spatele măștii.

— Da, le ținem depozitate în frigiderul laboratorului. Le amestecăm pe toate trei pe teren, împreună cu apa distilată. Puse capacul la borcan și îl agită puțin. E cineva aici care poartă lentile de contact?

— Eu, răspunse Yates.

— Atunci ar fi mai bine să plecați de aici, domnule detectiv. Veți fi mult mai sensibil, chiar și cu ochelarii de protecție.

— Nu, vreau să rămân să privesc.

— Atunci stați la depărtare când stropesc cu soluția. Mai agită o dată borcanul, apoi răsturnă conținutul într-un tub de spray. În regulă, suntem gata să începem. Dați-mi voie să fac fotografia întâi. Domnule detectiv, puteți să vă îndepărtați de acel perete?

Corso se dădu într-o parte și Pete apăsă pe declanșatorul aparatului foto. Blițul se porni în timp ce camera foto captură o imagine de referință a peretelui pe care urmau să-l stropească cu luminol.

— Vreți să stingem luminile acum? întrebă Maura.

— Așteptați ca Gary să se așeze pe poziție. Odată aflați în întuneric, ne vom împiedica unii de alții pe aici. Așa că alegeți-vă fiecare un loc și stați acolo, da? Doar Gary se mișcă.

Gary se apropie de perete și ridică tubul de spray cu luminol. Cu ochelarii și masca de protecție, arăta ca un exterminator de insecte, gata să omoare vreun gândac amenințător.

— Închideți lumina, doamnă doctor Isles.

Maura se întinse spre lampa de lângă ea și întrerupse lumina, lăsând beciul într-un întuneric beznă.

— Poți să începi, Gary.

Auziră fâsâitul tubului de spray. Pete de un albastru-verzui începură dintr-odată să lumineze în întuneric, ca stelele pe cerul nopții. Apoi apăru un cerc fantomatic, care parcă plutea în întuneric, nelegat de nimic. Inelul de fier.

— Este posibil să nu fie sânge, zise Pete. Luminolul reacționează la o mulțime de lucruri. Rugină, metale, soluții de înălbit rufele. Acel inel de fier probabil că ar fi luminat oricum, fie că pe el se află sânge sau nu. Gary, poți să te dai la o parte ca să pot să fac o fotografie? Aceasta va fi o expunere de patruzeci de secunde, așa că stați nemișcați. Când se auzi în sfârșit declicul camerei foto, Pete spuse: Doamnă doctor Isles, aprindeți lumina, vă rog.

Maura bâjbâi prin întuneric după întrerupătorul lămpii. Când se aprinseră luminile, ea era cu fața spre peretele de piatră.

— Ce credeți? întrebă Corso.

Pete ridică din umeri.

— Nu e cine știe ce. Vom găsi multe alarme false aici, jos. Avem pământ pe toate pietrele acelea. Vom încerca și ceilalți pereți, dar dacă nu vom găsi vreo amprentă palmară sau o pată majoră, nu va fi ușor să identificăm sângele de orice ar fi pe fundal.

Maura observă că detectivul Corso se tot uita la ceas. Fusese un drum lung pentru ambii polițiști din Maine și părea că el începuse să se întrebe dacă aceasta nu era o pierdere de vreme.

— Haideți să continuăm, zise ea.

Pete mută trepiedul și poziționă camera spre peretele imediat următor. Făcu poza de referință apoi strigă: „Lumina!”

Din nou, camera se cufundă în întuneric.

Se auzi fâsâitul tubului de spray. Mai multe pete verzi apărură ca prin minune, ca licuricii strălucind în întuneric, luminolul reacționând cu metalele oxidate din piatră și producând puncte luminescente. Gary trasă cu spray-ul un arc larg pe perete și apăru din nou un pâlc de stele, eclipsate de umbra lui când trecu pe lângă ele. Se auzi o bufnitură puternică și o siluetă se întinse înainte brusc.

— La naiba!

— Gary, ești bine? întrebă Yates.

— M-am lovit cu fluierul piciorului de ceva. Cred că de scări. Nu pot să văd nici pe dracu’ în… Se opri. Apoi murmură: Hei! Ia uitați-vă la asta!

Dându-se la o parte, lăsă să se vadă o pată albastră-verde, ca o baltă fantomatică de ectoplasmă.

— Ce naiba e aia? zise Corso.

— Lumină! strigă Pete.

Maura aprinse lampa. Balta albastră-verde dispăruse, în locul ei văzură doar treptele de lemn ce duceau până în bucătărie.

— Era pe această treaptă, undeva aici, zise Gary. Când m-am împiedicat, am dat din greșeală cu spray-ul.

— Lasă-mă să repoziționez camera. Apoi vreau să ne mutăm spre capul scărilor. Crezi că poți să-ți găsești drumul pe scări în jos dacă stingem lumina?

— Nu știu. Doar dacă mă mișc destul de încet…

— Dă cu spray pe scări în timp ce cobori.

— Nu. Nu, mă gândesc să încep de jos în sus. Nu-mi place ideea de a coborî scările pe întunericul acesta.

— Cum crezi că e mai bine. Se auzi declicul camerei. E în regulă, Gary. Mi-am făcut poza de referință. Când ești gata.

— Da. Puteți stinge luminile, doamnă doctor.

Maura întrerupse lampa.

Încă o dată, auziră fâsâitul tubului de spray împrăștiind luminolul. În apropiere de podea apăru o pată albastră-verde, apoi imediat mai sus o alta, ca niște bălți fantomatice de apă. Putură auzi respirația greoaie a lui Gary prin mască și scârțâind treptelor în timp ce acesta urca încet scările, dând cu spray în continuare. Treaptă cu treaptă se aprindeau scările, formând o cascadă intens luminoasă.

„O cascadă de sânge. Nu putea fi altceva, gândi ea.”

Era pe fiecare treaptă, de o parte și de alta, pe margini, văzându-se șiroaie ce se scurseseră pe lângă.

— Doamne! murmură Gary. E încă și mai strălucitoare aici, sus, pe ultima treaptă. Arată de parcă a venit dinspre bucătărie. S-a strecurat pe sub ușă și s-a scurs pe scări.

— Rămâneți cu toții acolo unde sunteți. Voi face fotografia acum. Patruzeci și cinci de secunde.

— Afară este posibil să fie îndeajuns de întuneric acum, zise Corso. Putem să începem și cu restul casei.

Rizzoli îi aștepta în bucătărie în timp ce ei urcară scările, cărând sus echipamentul din beci.

— Se pare că a fost un adevărat spectacol de lumini, comentă ea.

— Cred că vom mai vedea și altele, zise Maura.

— De unde vreți să continuăm acum? îl întrebă Pete pe Corso.

— Chiar de aici. Podeaua cea mai aproape de ușa beciului.

De această dată, Rizzoli nu mai părăsi camera când se stinseră luminile. Se dădu în spate și privi de la distanță ceața de luminol ce fu împrăștiată de-a lungul podelei. Dintr-odată, o formă geometrică străluci la picioarele lor, o tablă de șah albastră-verde de sânge învechit rămas în tiparul repetitiv al linoleumului. Tabla de șah crescu ca un foc albastru, întinzându-se în peisajul din jur. Acum lumina și pe verticală, în dâre și pete largi, în arcade de mici pete strălucitoare.

— Aprinde lumina, zise Yates, și Corso apăsă pe întrerupător.

Petele dispărură. Se uitară la pereții bucătăriei, care nu mai luminau în albastru. La linoleumul cu tiparul lui repetitiv în pătrate negre și albe. Nu mai vedeau nicio oroare aici, doar o cameră cu podeaua îngălbenită de vreme și vechi aparate de uz casnic. Și totuși, peste tot unde se uitaseră, doar cu un moment în urmă, văzuseră sângele parcă strigând la ei.

Maura rămase cu privirea ațintită spre perete, imaginea dinainte apărându-i încă în minte.

— Acela era sânge țâșnit din arteră, zise ea încet. Aceasta este camera unde a avut loc totul. Aici au murit.

— Dar ați văzut sânge și în beci, spuse Rizzoli.

— Pe trepte.

— În regulă. Deci știm că măcar una dintre victime a fost omorâtă în această cameră, ținând cont de sângele arterial de pe acel perete. Rizzoli făcu câțiva pași în bucătărie, buclele ei dezordonate ascunzându-i chipul când privirea i se concentră asupra unei zone a podelei. Cum știm dacă nu mai există și alte victime? Cum putem fi siguri că tot acest sânge este numai al soților Sadler?

— Nu știm.

Rizzoli se apropie de ușa beciului și o deschise. Stătu în cadrul ei câteva clipe, uitându-se la treptele întunecate. Se întoarse și o privi pe Maura.

— Podeaua acelui beci este din pământ tasat.

Trecu un moment de tăcere.

— Avem un echipament GPR{12} în camionetă. L-am folosit acum două zile, la o fermă din Machias.

— Adu-l în casă, zise Rizzoli. Haideți să vedem și ce este sub tot acel pământ.