• CAPITOLUL 20

Yoshima era aplecat deasupra trupului, cu mâna înmănușată mânuind o seringă cu un ac de calibru mediu, de 16 G. Corpul era al unei femei tinere, atât de slabă, încât pielea abdomenului arăta ca un cort lăsat peste oasele șoldurilor. Yoshima așeză la loc pielea întinsă peste pântece și înfipse acul în vena femurală. Trase de piston, și sângele, atât de închis la culoare încât era aproape negru, începu să umple seringa.

Nu ridică capul să se uite la Maura când aceasta intră în cameră, ci rămase concentrat asupra muncii sale. Ea îl urmări în tăcere, cum scotea acul și transfera sângele în diverse tuburi de sticlă, lucrând cu eficiența calmă a cuiva care mânuise nenumărate fiole de sânge din nenumărate cadavre. „Dacă eu sunt regina morților, gândi ea, atunci Yoshima este cu siguranță regele. El dezbracă trupurile, le cântărește, examinează venele vintrelor și ale gâturilor, le pune organele în borcane cu formol. Și apoi, când autopsia este gata, când am terminat de tăiat, el este cel care ia acul și coase și prinde la loc pielea.”

Yoshima tăie acul și puse seringa folosită în coșul de gunoi special. Apoi făcu o pauză, privind-o pe femeia al cărei sânge tocmai îl prelevase.

— Au adus-o în dimineața aceasta, zise el. Prietenul a găsit-o moartă pe canapea când s-a trezit.

Maura văzu urmele de înțepături de pe brațele ei.

— Ce risipă!

— Așa este întotdeauna.

— Cine face această autopsie?

— Doctorul Costas. Doctorul Bristol este la tribunal astăzi.

Aduse pe rotile o tavă lângă masă și începu să așeze instrumentele. În tăcerea stânjenitoare, zăngănind metalului părea dureros de sonor. Conversația lor fusese profesională ca de obicei, însă astăzi Yoshima nu se uita la ea. Părea să-i evite privirea, ferindu-se chiar de orice uitătură în direcția ei. Se ferea de asemenea să menționeze ceea ce se întâmplase noaptea trecută în parcare. Dar subiectul trena în atmosferă, între ei doi, imposibil de ignorat.

— Am înțeles că te-a sunat detectivul Rizzoli aseară, zise ea.

El făcu o pauză, cu profilul spre ea, și mâinile nemișcate deasupra tăvii.

— Yoshima, continuă ea, îmi pare rău dacă a insinuat în vreun fel…

— Doamnă doctor Isles, știți de când lucrez eu la Biroul de medicină legală? interveni el.

— Știu că ești mai vechi decât oricare dintre noi.

— Optsprezece ani. Doctorul Tierney m-a angajat imediat ce am terminat armata, unde fusesem repartizat la unitatea mortuară. A fost greu, știți, să lucrez pe atâția tineri. Mulți dintre ei, accidente sau sinucideri, însă acesta este domeniul nostru, cu bune, cu rele. Tinerii riscă. Se bat, conduc prea repede. Ori soțiile îi părăsesc și ei apucă pistolul și își iau viața. M-am gândit că măcar pot să fac ceva pentru ei, că îi pot trata cu respectul datorat unui soldat. Și unii dintre ei erau doar copii, de-abia dacă începuse să le crească barba. Aceasta a fost cea mai dificilă parte, cât de tineri erau, dar am reușit să trec peste ea. Așa cum am reușit s-o fac aici, pentru că aceasta este meseria mea. Nu-mi amintesc ultima oară când am luat o zi de concediu medical. Făcu o pauză. Însă astăzi mi-a trecut prin minte să nu vin la muncă.

— De ce?

Se întoarse și se uită la ea.

— Știți cum este ca după optsprezece ani de muncă aici să te simți brusc ca un suspect?

— Îmi pare rău dacă ea te-a făcut să simți asta. Știu că poate fi un pic prea brutală…

— Nu, de fapt n-a fost deloc. A fost foarte politicoasă, foarte prietenoasă. Natura întrebărilor ei m-a făcut să-mi dau seama ce se întâmpla. „Cum este să lucrați cu doctorița Isles? Vă înțelegeți bine?” Yoshima râse. Și acum, de ce crezi că m-a întrebat toate aceste lucruri?

— Își făcea doar meseria, asta e tot. Nu era o acuzație.

— Dar am simțit-o ca atare. Se îndreptă spre blatul mesei și începu să așeze în ordine borcane cu formol pentru prelevarea de țesuturi. Lucrăm împreună de aproape doi ani, doamnă doctor Isles.

— Da.

— Nu cred că a existat vreun moment, cel puțin, eu nu-mi dau seama, în care să fi fost nemulțumită de prestația mea.

— Niciodată. Nu există altcineva cu care aș dori să lucrez în afară de tine.

Se întoarse și o privi direct. Sub lumina aspră, fluorescentă, ea observă de-abia acum câte fire albe îi împestrițau părul negru. Se gândise odată că ar avea vreo treizeci de ani. Cu chipul său calm și silueta subțire, părea cumva să nu aibă vârstă. Acum, văzând cearcănele din jurul ochilor lui, ea îl văzu în sfârșit așa cum era în realitate: un bărbat ce se îndrepta ușor spre vârsta mijlocie. „La fel ca mine.”

— N-a existat niciun moment, zise ea, nici măcar o clipă, în care să mă fi gândit că tu…

— Dar acum ești nevoită să te gândești la asta, nu-i așa? De când detectivul Rizzoli a pomenit asta, trebuie să iei în considerație posibilitatea ca eu să-ți fi vandalizat mașina. Ca eu să fiu cel care te urmărește.

— Nu, Yoshima. Nu fac asta. Refuz s-o fac.

Privirea lui o fixă pe a ei.

— Atunci nu ești sinceră nici cu tine însăți și nici cu mine. Pentru că gândul e undeva pe acolo. Și atâta timp cât există cea mai mică urmă de neîncredere, te vei simți stingherită în prezența mea. O simt, și tu o simți de asemenea.

Își scoase mănușile, se întoarse și începu să scrie numele decedatei pe o etichetă. Maura îi putu vedea tensiunea din umeri, în mușchii acum rigizi ai gâtului.

— Vom trece peste asta, zise ea.

— Poate.

— Nu poate. O vom face. Trebuie să muncim împreună.

— Ei bine, atunci presupun că depinde de tine.

Îl privi pentru un moment, gândindu-se cum să reia relația cordială de care se bucuraseră cândva. „Probabil nu fusese atât de cordială până la urmă, gândi ea. Eu așa am presupus, dar în tot timpul acesta, el și-a ascuns emoțiile față de mine, așa cum și eu am făcut-o. Ce pereche mai facem noi doi, cu fețele noastre de jucători de poker. În fiecare săptămână, vedem tragedii pe masa de autopsie, dar nu l-am zărit nici măcar o dată plângând, așa cum nu m-a zărit nici el. Ne vedem de treaba noastră în domeniul morții ca doi muncitori în secția unei fabrici.”

Yoshima termină de etichetat borcanele de probe și se întoarse; ea era încă acolo, urmărindu-l cu privirea.

— Mai aveți nevoie de ceva, doamnă doctor Isles? întrebă el, și vocea, ca și expresia, nu dezvăluiră nici măcar o urmă a conversației pe care doar ce o avuseseră.

Acesta era Yoshima pe care îl cunoștea dintotdeauna, eficient, calm, gata să-ți acorde asistență.

Îi răspunse și ea cu aceeași bunăvoință. Scoase radiografiile din plicul pe care îl avea la ea și prinse filmele lui Nikki Wells pe negatoscop.

— Speram să-ți amintești de cazul acesta, zise ea și aprinse neoanele. E de acum cinci ani. Un caz din Fitchburg.

— Care este numele victimei?

— Nikki Wells.

El încruntă din sprâncene la vederea radiografiilor, concentrându-se asupra oaselor de fetus aflate în zona pelviană a mamei.

— Aceasta a fost femeia aceea însărcinată? Ucisă împreună cu sora ei?

— Atunci, îți amintești de caz?

— Nu cumva ambele corpuri fuseseră arse?

— Exact.

— Îmi amintesc, a fost cazul doctorului Hobart.

— Nu l-am cunoscut niciodată.

— Nu, nici nu aveați cum. A plecat cam cu doi ani înainte să veniți dumneavoastră aici.

— Și unde lucrează acum? Aș vrea să vorbesc cu el.

— Ei bine, ar fi cam dificil. A decedat între timp.

Se uită la el încruntând din sprâncene.

— Poftim?

Yoshima scutură din cap cu tristețe.

— A fost o perioadă dificilă pentru doctorul Tierney. S-a simțit responsabil, chiar dacă n-a avut de ales.

— Ce s-a întâmplat?

— Au existat ceva… probleme cu doctorul Hobart. Mai întâi a pierdut câteva lamele de probe. Apoi a încurcat câteva organe și familia respectivă a aflat. Au dat în judecată instituția. A fost o nebunie întreagă, multă publicitate negativă, dar doctorul Tierney l-a susținut. Apoi au dispărut niște medicamente dintr-o pungă de obiecte personale și n-a mai avut de ales și l-a rugat pe doctorul Hobart să demisioneze.

— Și ce s-a întâmplat apoi?

— Doctorul Hobart a mers acasă și a înghițit un flacon întreg de Oxycontin. L-au găsit de-abia după trei zile. Yoshima făcu o pauză. Acea autopsie a fost una pe care nimeni nu voia s-o efectueze.

— Au existat îndoieli cu privire la competența sa?

— Poate că a făcut câteva greșeli.

— Greșeli grave?

— Nu sunt sigur la ce te referi.

— Mă întreb dacă a pierdut asta din vedere. Și îi arătă radiografia, vârful strălucitor încastrat în osul pubian. Raportul său privind cazul lui Nikki Wells nu explică această concentrație metalică de aici.

— Mai sunt și alte umbre metalice pe acea radiografie, observă Yoshima. Pot identifica o clemă de sutien aici. Și aceasta arată ca un fermoar.

— Da, dar uită-te la filmul lateral. Acest vârf de metal este în os. Nu la suprafața lui. Oare doctorul Hobart ți-a spus ceva despre asta?

— Nu-mi aduc aminte. N-a scris nimic în raport?

— Nu.

— Atunci probabil că l-a considerat nerelevant.

Ceea ce însemna că nu fusese menționat la procesul Amaltheei, gândi ea. Yoshima se întoarse la treaba lui, așezând tăvi și găleți, prinzând fișe de clipboard. Chiar dacă o tânără femeie zăcea pe masa de autopsie la doar câțiva metri de ea, atenția Maurei nu era asupra cadavrului, ci concentrată pe radiografia lui Nikki Wells și a fetusului ei, pe oasele lor sudate împreună de foc într-o singură masă carbonizată.

„De ce le-ai ars? Care a fost motivul?” Oare Amalthea simțise vreo plăcere privind flăcările înconjurându-le? Sau sperase ca focul să facă să dispară și altceva, o urmă a ei pe care nu voia ca nimeni s-o găsească?

Atenția îi trecu de la bolta craniană a fetusului la fragmentul metalic încastrat în osul pubian al lui Nikki. Un vârf subțire ca…

„Un vârf de cuțit. Vârful rupt al unui tăiș.”

Însă Nikki fusese ucisă cu o lovitură la cap. De ce să folosești un cuțit pe o victimă al cărei chip tocmai l-ai sfărâmat cu un levier? Se uită îndelung la vârful metalic și, dintr-odată, își dădu seama… o realizare care-i dădu un fior pe șira spinării.

Se apropie de telefon și apăsă pe butonul interfonului.

— Louise?

— Da, doamnă doctor Isles.

— Poți, te rog, să-mi faci legătura cu doctorul Daljeet Singh? Biroul de medicină legală din Augusta, Maine.

— Așteptați un moment. Apoi, câteva clipe mai târziu: îl am pe doctorul Singh la telefon.

— Alo, Daljeet? zise Maura.

— Să știi că nu am uitat de cina pe care ți-o datorez, răspunse el.

— Este posibil să-ți datorez eu o cină dacă îmi poți răspunde la o întrebare.

— Și care ar fi aceea?

— E vorba despre acele rămășițe de schelet pe care le-am dezgropat împreună la Fox Harbor. Ai reușit să le identifici cumva?

— Nu. Și e posibil să mai dureze o vreme. Nu există nicio plângere referitoare la dispariția vreunei persoane, nici în Waldo și nici în Hancock County, care să aibă de-a face cu aceste rămășițe. Fie aceste oase sunt foarte vechi, fie aceste persoane nu erau de prin părțile locului.

— Ai solicitat deja o căutare în baza de date a NCIC{9}? întrebă ea.

— Da, dar cum nu pot restrânge căutarea la o anumită perioadă, am primit înapoi pagini întregi de nume. Tot ceea ce s-a găsit pentru zona New England.

— E posibil să te pot ajuta să restrângi parametrii de căutare.

— Cum așa?

— Caută doar cazurile de persoane dispărute dintre anii 1955 și 1965.

— Pot să te întreb cum ai ajuns tocmai la această perioadă?

„Pentru că pe atunci mama locuia în Fox Harbor, gândi ea. Mama mea, care a mai ucis și înainte.” Însă tot ce-i răspunse doctorului fu doar:

— O bănuială de-a mea.

— Ești cam misterioasă.

— Îți voi explica totul când ne vom vedea.

•

De data aceasta, Rizzoli o lăsă pe Maura să conducă, dar numai pentru că se aflau în Lexusul acesteia, și se îndreptau spre autostrada statului Maine. În timpul nopții, o furtună lovise dinspre vest și Maura se trezise la zgomotul ploii lovind pe acoperișul casei sale. Își făcuse o cafea, citise ziarul, lucrurile obișnuite pe care le făcea în fiecare dimineață. Cât de repede revin în viața noastră vechile rutine, chiar și în circumstanțe speciale. Noaptea trecută nu mai stătuse la motel, ci se întorsese acasă. Încuiase toate ușile și lăsase lumina aprinsă pe verandă, o apărare slabă în fața amenințărilor nopții; totuși, dormise adânc, în ciuda furtunii de afară, și se trezise simțindu-se iar stăpână pe propria viață.

„Destul cu frica, gândi ea. Nu o voi mai lăsa să mă cuprindă și să mă țină departe de propriul cămin.”

Acum, în timp ce, împreună cu Rizzoli, se îndrepta spre Maine, când se vedeau la orizont nori negri de ploaie, se simțea și mai pregătită să riposteze, gata să schimbe situația în favoarea ei. „Oricine ai fi, te voi căuta și te voi găsi. Pot fi și eu un vânător.”

•

Era ora două după-amiaza când ajunseră în Maine, la Biroul de medicină legală din Augusta. Doctorul Daljeet Singh le întâmpină la recepție și le conduse în sala de autopsie, unde două cutii de oase așteptau cuminți pe blatul mesei.

— Trebuie să recunosc că n-au fost prioritatea mea cea mai mare, zise el, desfăcând sigiliul de plastic ce învăluia cutiile. Întinse foliile pe masa de oțel, cu un scurt fâsâit, ca mătasea unei parașute. Probabil că persoanele acestea au fost înmormântate de zeci de ani; câteva zile în plus nu mai contează acum.

— Ai obținut rezultatele noii căutări de la NCIC? întrebă Maura.

— În cursul acestei dimineți. Am printat lista de nume. Este acolo pe birou.

— Radiografii dentare?

— Am descărcat fișierele trimise pe e-mail. N-am avut însă timp să le studiez. M-am gândit să aștept să ajungeți și voi aici.

Deschise prima cutie de carton și începu să scoată oasele, așezându-le cu grijă pe folia de plastic. Un craniu cu oasele înfundate în interior. Un pelvis murdar de praf și oasele lungi și coloana colțuroasă. O grămadă de coaste, ce zornăiră una de alta ca bețișoarele de bambus ale unui clopot de vânt. De altfel, laboratorul lui Daljeet era cuprins de liniște, la fel de gol și de luminos ca sala de autopsie a Maurei din Boston. Medicii legiști buni sunt prin natura lor niște perfecționiști, și el dezvăluia acum această trăsătură a personalității sale. Părea să danseze în jurul mesei, mișcându-se cu grație aproape feminină, în timp ce așeza oasele în poziția lor anatomică.

— Acesta care este? întrebă Rizzoli.

— Acesta este bărbatul, răspunse el. Lungimea oaselor femurale indică faptul că avea între un metru și optzeci și un metru și optzeci și trei de centimetri înălțime. Fractură prin lovire vizibilă la nivelul osului temporal drept. De asemenea, mai prezintă și o fractură Colles mai veche, bine sudată. Îi aruncă o privire lui Rizzoli, care rămăsese perplexă. Asta înseamnă o încheietură scrântită.

— Oare de ce voi, doctorii, faceți asta?

— Ce anume?

— Îi dați nume ciudate. De ce nu o numiți pur și simplu o scrântire a încheieturii mâinii?

Daljeet zâmbi.

— Pentru unele întrebări nu există răspunsuri ușoare, detective Rizzoli.

Rizzoli se uită la oase.

— Ce mai știm despre el?

— Nu există modificări aparente ale coloanei, osteoporotice sau artritice. Acesta era un bărbat matur în floarea vârstei, rasă caucaziană. Are ceva lucrări dentare aici… plombe din amalgam de argint la pozițiile dentare optsprezece și nouăsprezece.

Rizzoli arătă spre osul temporal sfărâmat.

— Aceea este cauza morții?

— Am putea spune aproape cu precizie de sută la sută că aceea a fost lovitura fatală. Se întoarse și se uită spre a doua cutie. Și acum femeia. A fost găsită la aproximativ optsprezece metri depărtare.

Pe cea de-a doua masă de autopsie, el întinse din nou o folie de plastic. Împreună, el și cu Maura așezară următorul set de rămășițe în poziția lor anatomică, la fel ca doi chelneri pretențioși care pregătesc masa pentru o cină festivă. Oasele zdrăngăniră de masa de oțel. Pelvisul murdar de pământ. Un alt craniu, mai mic, cu marginile superioare orbitale mai delicate decât ale bărbatului. Oasele picioarelor, ale brațelor, sternul. O grămadă de coaste și doi saci de hârtie conținând carpienele și tarsienele.

— Iat-o și pe Jane Doe, zise Daljeet, supraveghind așezarea finală. Nu îți pot spune cauza morții, pentru că nu am niciun indiciu. Pare de asemenea tânără, tot caucaziană. Între douăzeci și douăzeci și cinci de ani. Înălțimea de aproximativ un metru și șaizeci de centimetri, fără fracturi mai vechi. Dentiția arată foarte bine. Un mic smalț sărit aici, pe canin, și o plombă de aur la poziția numărul patru.

Maura se uită spre negatoscop, unde erau prinse cele două radiografii.

— Aici sunt radiografiile lor dentare?

— A bărbatului în partea dreaptă și a femeii în stânga. Daljeet merse la chiuvetă să se spele pe mâini de pământ și trase un prosop de hârtie. Deci, iată-i, John și Jane Doe.

Rizzoli luă listele de nume pe care NCIC le trimisese prin e-mail lui Daljeet în acea dimineață.

— Doamne sfinte! Sunt aici zeci de nume. Atât de multe persoane dispărute.

— Și asta e numai pentru New England. Persoane de rasă caucaziană, cu vârste între douăzeci și respectiv patruzeci și cinci de ani.

— Toate aceste rapoarte sunt din perioada anilor 1955 și 1965.

— Acesta este intervalul specificat de Maura. Daljeet merse la computer. În regulă, haideți să ne uităm la câteva dintre radiografiile dentare transmise de ei.

Deschise dosarul electronic trimis pe e-mail de cei de la NCIC. Apăru un rând de fișiere, fiecare etichetat cu numărul de înregistrare al cazului de care aparținea. Deschise primul fișier și imaginea unei radiografii apăru pe întregul ecran. O linie deviată de dinți, ca niște piese de domino.

— Ei bine, aceasta nu este cu siguranță una de-a noastră, comentă el. Uită-te la acești dinți! Sunt coșmarul unui stomatolog.

— Sau mina de aur a unuia, replică Rizzoli.

Daljeet închise imaginea și o deschise pe următoarea. O altă radiografie, aceasta prezentând un spațiu liber între incisivi.

— Nici aceasta nu cred că este a noastră, zise el.

Atenția Maurei trecu de la masă spre oasele femeii necunoscute. Examină craniul cu linia sprâncenei grațioasă și apofiza zigomatică delicată. O față cu proporții fine.

— Hei! Bună ziua! îl auzi pe Daljeet spunând. Cred că recunosc acești dinți.

Se întoarse și aruncă o privire spre ecranul computerului. Văzu o radiografie a molarilor inferiori și strălucirea puternică a plombelor dentare.

Daljeet se ridică de pe scaun și merse la masa unde era așezat scheletul bărbatului. Luă mandibula și se întoarse la computer pentru a face comparația.

— Plombe dentare, pozițiile optsprezece și nouăsprezece, verifică el. Da. Da, se potrivește…

— Care este numele de pe radiografie? întrebă Rizzoli.

— Robert Sadler.

— Sadler… Sadler… Rizzoli căută printre pagini. E în regulă. Am găsit înregistrarea. Sadler, Robert. Bărbat, rasă caucaziană, vârsta douăzeci și nouă de ani. Un metru optzeci și doi, păr șaten, ochi căprui.

Se uită spre Daljeet care încuviință din cap.

— Datele sunt compatibile cu rămășițele noastre.

Rizzoli continuă să citească.

— Era antreprenor în construcții. Ultima oară a fost văzut în orașul său natal, Kennebunkport, Maine. A fost raportat dispărut pe 3 iulie 1960, împreună cu… Rizzoli făcu o pauză. Se întoarse și se uită spre masa unde erau așezate oasele femeii. Împreună cu soția lui.

— Cum o chema? întrebă Maura.

— Karen. Karen Sadler. Am și numărul de înregistrare al cazului dacă îl vrei.

— Dă-mi-l, te rog, îi zise Daljeet, întorcându-se la computer. Haide să vedem dacă și radiografiile ei sunt aici.

Maura stătu lângă el, uitându-se peste umărul lui în timp ce Daljeet deschise imaginea corespunzătoare, ce apăru pe întreg ecranul. Era radiografia făcută lui Karen Sadler pe când era încă în viață și se afla pe scaunul stomatologului. Neliniștită, poate, la gândul existenței unei carii și la hârâitul inevitabil al frezei care ar fi urmat. Nu și-ar fi imaginat, ținând strâns cu dinții de mulajul de mucava care ținea filmul încă neexpus, că această imagine capturată de dentistul ei avea să se afișeze ani mai târziu pe ecranul computerului unui patolog.

Maura văzu un rând de molari și strălucirea metalică a unei plombe. Se îndreptă spre negatoscop, unde Daljeet prinsese radiografia făcută femeii necunoscute, și spuse încetișor:

— Ea este. Aceste oase sunt ale lui Karen Sadler.

— Deci avem o dublă potrivire, replică Daljeet. Soț și soție.

În spatele lor, Rizzoli căuta printre paginile printate raportul dispariției lui Karen Sadler.

— În regulă. Iată-l! Femeie, rasă caucaziană, vârsta douăzeci și cinci de ani. Părul blond, ochii albaștri… Și se opri brusc. Ceva nu este în regulă aici. Cred că trebuie să verificăm încă o dată radiografiile.

— De ce? zise Maura.

— Doar mai verifică-le o dată.

Maura examină radiografia din nou, apoi se întoarse și se uită la imaginea de pe ecran.

— Jane, sunt identice. Care este problema?

— Vă lipsește încă un set de oase.

— Ale cui oase?

— Ale unui fetus. Rizzoli o privi, cu o expresie uimită pe chip. Karen Sadler era însărcinată în opt luni. Urmă o tăcere lungă.

— N-am mai găsit alte oase, zise Daljeet.

— Poate că nu le-ați văzut, replică Rizzoli.

— Am răsturnat pământul peste tot. Am excavat cu mare grijă tot terenul.

— Poate că animalele care se hrănesc cu hoituri le-au luat și dus mai departe.

— Da, este o posibilitate. Dar aceasta este fără îndoială Karen Sadler.

Maura se apropie de masă și examină atent pelvisul femeii, gândindu-se la oasele celeilalte femei, ale cărei radiografii le studiase la negatoscop. „Și Nikki Wells era însărcinată.”

Apucă lupa de pe masă și aprinse lumina. Fixă lentila deasupra osului pelvian. Pământul roșiatic se întărise deasupra simfizei, unde se întâlnesc cele două oase, prinse printr-un cartilaj tare.

— Daljeet, poți te rog să-mi dai un tampon umed de vată sau un tifon? Ceva cu care să curăț pământul.

El umplu un recipient cu apă și desfăcu un pachet de vată. Le puse pe o tavă lângă ea.

— Ce cauți?

Ea nu-i răspunse. Atenția îi era concentrată asupra îndepărtării stratului de pământ, pentru a scoate la iveală ce era dedesubt. Pe măsură ce pământul se înmuie, pulsul ei crescu în intensitate. Căzu și ultima bucățică de noroi. Rămăsese acum cu privirea ațintită asupra imaginii mărite de lentila lupei. Își îndreptă spatele și se întoarse spre Daljeet.

— Ce este? întrebă acesta.

— Uită-te și tu. Este chiar pe margine, unde se articulează oasele.

El se aplecă să se uite prin lupă.

— Vrei să spui de crestătura aceea mică? Despre aceea vorbești?

— Da.

— Este destul de fină.

— Da, dar este acolo. Maura respiră adânc. Am adus o radiografie cu mine. Este în mașină. Cred că ar trebui să te uiți și tu la ea.

Picăturile de ploaie loviră umbrela cu putere când ea străbătu parcarea până la mașina sa. Descuind cu telecomanda, nu se putu abține să nu privească zgârieturile de pe portiera din dreapta. O urmă de gheară care avusese rolul de a o speria. „Tot ce a reușit să facă a fost să mă înfurie. Sunt gata de luptă.” Luă cu ea plicul de pe bancheta din spate și îl adăposti sub haina de ploaie, întorcându-se în clădire.

Daljeet se uită la ea mirat în timp ce prindea radiografia lui Nikki Wells pe negatoscop.

— Ce caz îmi arăți tu aici?

— Un caz de crimă de acum cinci ani, din Fitchburg, Massachusetts. Craniul victimei a fost sfărâmat și corpul ars ulterior.

Daljeet se încruntă spre radiografie.

— Femeie însărcinată. Fetusul arată aproape la termen.

— Da, dar iată ce mi-a atras atenția. Îi arătă vârful strălucitor încastrat în simfiza pubiană a lui Nikki Wells. Cred că acesta este vârful rupt al unei lame de cuțit.

— Dar Nikki Wells a fost ucisă cu un levier, replică Rizzoli. Craniul ei a fost sfărâmat de lovitură.

— Este corect, zise Maura.

— Și atunci, ce rost avea să mai folosească și un cuțit?

Maura arătă spre radiografie, spre oasele fetusului așezate în zona pelviană a lui Nikki Wells.

— Iată de ce. Iată ce voia de fapt ucigașul.

Timp de câteva clipe, Daljeet nu scoase un cuvânt. Însă ea știu, fără ca el să-i spună, că înțelesese la ce se referea. Daljeet se întoarse spre rămășițele lui Karen Sadler. Ridică pelvisul.

— O incizie în zona mediană, chiar la nivelul abdomenului, zise el. Lama ar fi atins osul, chiar acolo unde se află această crestătură…

Maura se gândi la cuțitul Amaltheei tăind în abdomenul tinerei femei cu o mișcare atât de fermă încât lama se opri numai atunci când atinse osul. Se gândi la profesia ei, unde cuțitele jucau un rol destul de important și la zilele petrecute în sala de autopsie, tăind în carne și organe. „Amândouă tăiem, eu și mama mea. Dar eu tai în carne moartă, și ea în carne vie.”

— De aceea nu ați găsit oasele fetusului la mormântul lui Karen Sadler, zise Maura.

— Dar celălalt caz… și arătă spre radiografia lui Nikki Wells. Acel fetus n-a fost luat. A fost ars împreună cu mama. De ce să faci o incizie pentru a-l scoate, și apoi să-l ucizi totuși?

— Pentru că bebelușul lui Nikki Wells avea o malformație congenitală. Sindromul benzilor amniotice.

— Ce este aceasta? întrebă Rizzoli.

— Este o membrană amniotică ce uneori cuprinde sacul amniotic, explică Maura. Dacă se înfășoară în jurul unui membru al fetusului, poate provoca constricția circulației sângelui, și chiar amputarea membrului respectiv. Defectul acesta a fost diagnosticat în cel de-al doilea trimestru de sarcină a lui Nikki. Arătă spre radiografie. Puteți vedea că fetusului îi lipsește piciorul drept mai jos de genunchi.

— Acesta nu este un defect fatal?

— Nu, ar fi supraviețuit. Dar ucigașul ar fi observat imediat defectul. Ea ar fi văzut că nu era un bebeluș perfect. Cred că din acest motiv nu l-a luat. Maura se întoarse și o privi pe Rizzoli. Nu putu evita imaginea însărcinată a lui Rizzoli, evidentă, abdomenul umflat, roșeața din obraji datorată excesului de estrogen. Ucigașa voia un copil perfect.

— Dar copilul lui Karen Sadler nu avea nici el cum să fie perfect, observă Rizzoli. Era însărcinată doar în opt luni. Plămânii bebelușului nu erau încă dezvoltați în totalitate, nu-i așa? Ar fi fost nevoie de un incubator ca să supraviețuiască.

Maura privi oasele lui Karen Sadler. Se gândi la locul de unde le recuperaseră. Se gândi, de asemenea, și la oasele soțului ei, îngropate la aproape douăzeci de metri depărtare. Dar nu în același mormânt… un loc separat. De ce ar fi săpat ucigașul două gropi? De ce nu i-a înmormântat pe cei doi soți împreună?

Gura i se uscă dintr-odată. Răspunsul găsit o lăsă fără grai.

„Nu au fost îngropați în aceeași perioadă.”