TESS GERRITSEN

Seria

JANE RIZZOLI & MAURA ISLES

Volumul 4

DUBLURA

• PROLOG

Băiatul o privea din nou.

Adolescenta de paisprezece ani, Alice Rose, încercă să se concentreze asupra celor zece întrebări ale testului de pe pupitrul ei, însă mintea nu îi stătea la limba engleză pentru clasa a noua, ci la Elijah. Privirea tânărului o ardea ca o rază ațintită spre fața ei, îi putea simți căldura pe obraji și știa că roșise.

„Concentrează-te, Alice!”

Imprimanta întinsese cerneala la următoarea întrebare din test și tânăra trebui să facă eforturi pentru a înțelege cuvintele.

 

Charles Dickens alege deseori numele personajelor sale astfel încât să exprime trăsături de caracter ale acestora. Dați câteva exemple și explicați de ce numele li se potrivesc personajelor menționate.

 

Mușcând din creion, Alice se strădui să închege un răspuns, însă nu putea gândi când el, așezat în banca de alături, era atât de aproape de ea, încât îi putea simți mirosul de săpun de pin și lemn ars. Miros bărbătesc. Dickens… Dickens… Cui îi mai păsa de Charles Dickens și Nicholas Nickleby și de engleza de clasa a noua când fermecătorul Elijah Lank se uita la ea? Oh, Doamne, era atât de frumos, cu părul său negru și ochii albaștri. Ochi ca ai lui Tony Curtis. Asta a gândit când l-a văzut pentru prima oară pe Elijah: arăta exact ca Tony Curtis, al cărui chip splendid îi atrăgea privirea din paginile revistelor sale favorite, Modern Screen și Photoplay.

Se aplecă înainte și părul îi alunecă, acoperindu-i fața. Din spatele șuvițelor blonde aruncă o privire rapidă și își simți inima bătând și mai puternic. Într-adevăr, el se uita la ea și nu în felul acela disprețuitor al celorlalți băieți din școală, acei băieți care o făceau să se simtă proastă și neputincioasă. Șoaptele lor batjocoritoare o însoțeau întotdeauna, prea încete pentru a le înțelege în totalitate, însă știa că se referă la ea, pentru că le simțea privirea ațintită. Erau aceiași băieți care lipiseră fotografia unei vaci pe ușa vestiarului său, care mugeau atunci când din întâmplare se lovea de ei pe culoar. Însă Elijah – el o privea cu totul diferit, cu ochi arzători, cu ochi de star de cinema.

Își ridică încet capul și se uită la el, de data aceasta fără a se mai feri prin vălul protector al șuvițelor de păr, ci direct, ca o confirmare a privirii lui insistente. Băiatul terminase deja testul și întorsese foaia cu fața în jos pe bancă, iar creionul era pus deoparte. Întreaga lui atenție era concentrată asupra ei și Alice de-abia mai putea să respire de emoție.

„Mă place. Sunt sigură. Mă place.”

Își ridică mâna la gât și atinse nasturele de sus al bluzei. Degetele ei se frecară de piele, lăsând o urmă caldă. Mintea îi zbură la Tony Curtis și la privirea lui arzătoare asupra Lanei Turner, o privire ce putea face o fată să se simtă fără glas și cu genunchii moi. Era acea privire care venea inevitabil chiar înainte de un sărut; tocmai atunci însă, ca de obicei, pelicula își pierdea din claritate. De ce oare trebuia să se întâmple așa? De ce imaginea devenea neclară exact atunci când voiai mai mult să vezi…

— Timpul s-a scurs, copii! Vă rog să predați testele.

Atenția lui Alice reveni brusc la foaia pe care jumătate din întrebările testului rămăseseră nerezolvate. Oh, nu. Cum trecuse timpul? Știa răspunsul la aceste întrebări. Ar mai fi avut nevoie doar de câteva minute…

— Alice. Alice!

Ridică privirea și o văzu pe doamna Meriweather cu mâna întinsă spre ea.

— Nu m-ai auzit? E timpul să-mi predai lucrarea.

— Dar eu…

— Nicio scuză. Trebuie să începi să mai și asculți, Alice.

Doamna Meriweather înșfacă testul lui Alice și trecu mai departe. Chiar dacă de-abia putea auzi șoaptele lor, Alice știa că fetele din spatele ei o bârfeau. Se întoarse spre ele și le văzu capetele apropiate, cu mâinile acoperindu-și gura și chicotind. „Alice poate citi de pe buze, așa că n-o lăsa să-și dea seama că vorbim despre ea”.

Câțiva băieți râseră și ei arătând spre ea. Ce-i așa de amuzant?

Alice lăsă privirea în jos și observă cu groază că nasturele de sus al bluzei se desprinsese și lăsa să i se întrevadă sânii.

Sună clopoțelul anunțând sfârșitul orelor.

Alice își înșfacă geanta și o strânse la piept, ieșind din clasă. Nu îndrăzni să privească spre nimeni, ci doar continuă să meargă, cu capul în jos, aproape venindu-i să plângă. Se grăbi să ajungă la grupul sanitar și se încuie într-o toaletă. Ascunsă după ușa zăvorâtă, Alice ascultă cum celelalte fete se perindau în fața oglinzilor, râzând și aranjându-și părul. Le putu simți mirosul diferitelor parfumuri și curentul de aer produs de fiecare dată când se deschidea ușa. Toate aceste fete de aur, cu puloverele lor nou-nouțe, n-au pierdut niciodată un nasture și n-au venit niciodată la școală purtând haine de mâna a doua și pantofi cu talpă de carton.

„Plecați. Plecați cu toții odată”.

În sfârșit, nu mai auzi ușa deschizându-se.

Lipită de ușa toaletei, Alice se strădui să-și dea seama dacă mai era cineva în sală. Uitându-se pe furiș prin crăpătura ușii, nu văzu pe nimeni stând în fața oglinzii. De-abia atunci se strecură afară.

Holul școlii era la fel de pustiu, toată lumea terminase programul pe ziua respectivă. Nu mai era nimeni să o chinuie. Cu umerii strânși, ca și cum s-ar fi apărat de ceva, străbătu coridorul lung, cu vestiarele aliniate de-a lungul peretelui, plin cu afișe ce anunțau balul de Halloween care urma să aibă loc în două săptămâni. Un bal la care cu siguranță nu avea să meargă. Amintirea umilitoare a ultimului bal de săptămâna trecută încă o durea și, probabil, avea să rămână așa multă vreme de acum încolo. Stătuse timp de două ore rezemată de perete, așteptând, sperând ca un băiat să vină să o invite pe ring și când în sfârșit un băiat se apropiase de ea, nu o făcuse pentru a dansa; în schimb, într-o fracțiune de secundă, se încovrigase și vomase peste pantofii ei. Era sătulă de astfel de baluri. Se mutaseră în acest oraș de doar două luni și își dorea deja ca mama ei să se apuce iar de împachetat și să se mute din nou, să o ducă într-un loc unde ar fi putut-o lua de la început. Unde totul ar fi fost în sfârșit altfel.

„Doar că nu se întâmplă niciodată așa”.

Ieși pe ușa principală a școlii, în soarele tomnatic. Aplecată deasupra bicicletei, era atât de concentrată asupra lacătului încât nu auzi pași în spatele ei. Doar când umbra lui îi acoperi fața, își dădu seama că Elijah era lângă ea.

— Bună, Alice.

Se întoarse brusc și scăpă bicicleta, care se răsturnă pe trotuar. Dumnezeule, ce idioată era. Cum putea să fie atât de neîndemânatică?

— A fost un examen greu, nu-i așa? rosti el încet și răspicat.

Acesta era încă unul dintre lucrurile care îi plăceau la Elijah: spre deosebire de ceilalți copii, formula întotdeauna cuvintele clar, niciodată bolborosit și o lăsa mereu să îi vadă buzele. „Îmi știe secretul, se gândi ea. Și totuși își dorește să fie prieten cu mine”.

— Ia zi, ai răspuns la toate subiectele? întrebă el. Se aplecă să își ridice bicicleta.

— Știam răspunsurile. Aveam nevoie doar de mai mult timp.

Ridicându-se, îi văzu privirea ațintită spre bluza ei, spre deschizătura lăsată de nasturele lipsă. Roși și își încrucișa mâine pe piept.

— Am un ac de siguranță, spuse el.

— Poftim?

Băiatul se căută în buzunare și scoase un ac de siguranță.

— Și eu îmi pierd mereu nasturii. E neplăcut. Uite, dă-mi voie să ți-l prind.

Își ținu respirația când el se aplecă să-i încheie bluza. De-abia mai putu să-și controleze tremuratul, în timp ce băiatul strecură un deget pe sub material pentru a prinde acul. „Oare îmi simte inima bătând cu putere? se întrebă ea. Își dă oare seama că mă amețește?”

Când se îndepărtă de ea, expiră adânc. Se uită în jos și văzu că decolteul bluzei era acum prins decent.

— E mai bine? o întrebă el.

— O, da! Se opri o clipă să se adune și spuse apoi cu o atitudine demnă de o regină: Îți mulțumesc, Elijah. Ești foarte atent.

Se așternu liniștea. Ciorile croncăneau și frunzele de toamnă păreau niște flăcări ce cuprinseseră ramurile copacilor.

— Alice, crezi că ai putea să mă ajuți cu ceva? o întrebă el.

— Cu ce anume?

„Vai, ce răspuns stupid! Trebuia să spui da, pur și simplu. Da, aș face orice pentru tine, Elijah Lank.”

— Am de făcut un proiect la biologie. Am nevoie de un partener care să mă ajute și nu am pe cine să rog pe altcineva.

— Ce fel de proiect este?

— O să-ți arăt. Însă trebuie să mergem pe la mine pe-acasă.

Acasă la el… Nu fusese în casa nici unui băiat până atunci. Încuviință din cap.

— Trebuie doar să-mi las cărțile acasă.

Își trase și el bicicleta din rastel. Arăta aproape la fel de uzată ca a lui Alice, cu apărătorile aproape ruginite și pielea crăpată a șeii. Această bicicletă veche o făcu să-l placă și mai mult. „Suntem o adevărată pereche, gândi ea. Eu și Tony Curtis.”

Merseră întâi acasă la ea. Nu-l invită înăuntru; s-ar fi simțit prea stânjenită dacă el ar fi văzut mobilierul uzat și vopseaua scorojită de pe pereți. Fata intră doar în fugă, își aruncă geanta pe masa din bucătărie și ieși repede afară.

Din nefericire, și Buddy, câinele fratelui ei, făcu același lucru. Chiar în momentul în care ea se năpusti pe ușa de la intrare, cățelul se furișă afară mâncând pământul, ca un ghem de blană neagră și albă.

— Buddy! îl strigă ea. Vino înapoi!

— Nu prea ascultă, nu-i așa? comentă Elijah.

— Pentru că e un câine prost. Buddy!

Potaia se uită la ea, dând din coadă, apoi o tuli pe stradă.

— Dă-l încolo, spuse ea. O să vină acasă când o să se sature. Alice se urcă pe bicicletă. Ei bine, unde locuiești?

— Mai sus, pe Skyline Road. Ai fost vreodată pe-acolo?

— Nu.

— E un urcuș destul de lung pe deal. Crezi că te descurci?

Fata încuviință din cap. „Pot să fac orice pentru tine.”

Se îndepărtară de casă pedalând. Alice spera ca Elijah să o ia pe Main Street, pe lângă cofetărie, unde tinerii își petreceau mereu timpul liber ascultând muzica de la tonomat și sorbind din băuturile răcoritoare. „Ne-ar vedea pe amândoi împreună pe biciclete, se gândi ea, și ce-ar mai avea de bârfit fetele… Uite-i pe Alice și Elijah cel cu ochi albaștri.”

Nu merseră însă pe Main Street. În schimb, el o luă pe Locust Lane, pe unde nu prea erau case, ci doar intrările din spate ale unor magazine și parcarea angajaților de la Neptune’s Bounty Cannery. Ei, și ce dacă? Era cu el acum, nu-i așa? Destul de aproape în spatele lui pentru a-i admira coapsele încordându-se ușor și dosul așezat pe șa.

Băiatul îi aruncă o privire înapoi și adierea vântului îi răvăși ușor părul.

— Ești bine, Alice?

— Da, e totul în regulă.

De fapt nu era chiar așa, respira puțin cam greu pentru că ieșiseră din oraș și începuseră să urce colina. Elijah urca probabil cu bicicleta spre Skyline în fiecare zi, așa că era obișnuit; nu părea afectat deloc, picioarele mișcându-i-se regulat, ca niște pistoane puternice. Ea însă de-abia mai răsufla, străduindu-se să țină pasul cu el. O bucată de blană îi atrase atenția. Uitându-se în lateral, îl văzu pe Buddy urmărindu-i. Cățelul arăta și el obosit, cu limba atârnată, chinuindu-se să se țină după ei.

— Du-te acasă!

— Ce-ai spus? o întrebă Elijah, întorcând capul.

— Iar câinele ăsta prost, zise ea gâfâind. Continuă să ne urmărească. Se va… se va rătăci.

Se uită la Buddy, însă el înainta alături de ea, sprinten și fără de griji. „Ei bine, fă cum vrei, gândi Alice. Aleargă până nu mai poți. Mie nu-mi mai pasă.”

Continuară să urce pe munte, drumul șerpuind ușor. Din când în când, Alice întrezărea printre copaci priveliștea orășelului Fox Harbor departe, mai jos, cu apa arămiu-închis sub razele soarelui de după-amiază. Apoi copacii începură să se îndesească și nu se mai vedea decât pădurea, împodobită în culori aprinse de roșu și portocaliu. Drumul acoperit de frunze uscate se curba înaintea lor.

Când Elijah se opri în sfârșit din pedalat, Alice era atât de obosită încât de-abia se mai putea ține pe picioarele tremurânde. Buddy nu mai era prin preajmă; fata spera doar că avea să-și găsească singur drumul spre casă, căci nici în ruptul capului nu s-ar fi apucat acum să îl caute. Nu acum, nu când era atât de aproape de Elijah, care îi zâmbea, cu ochii strălucind. Băiatul își sprijini bicicleta de un copac și își săltă pe umăr geanta de școală.

— Păi, unde este casa ta? întrebă ea.

— E pe aleea aceea, și îi arătă un punct mai încolo pe drum, aproape de o cutie poștală ruginită așezată pe un stâlp.

— Nu mergem acasă la tine?

— Nu, verișoara mea este bolnavă și azi stă la pat. A vomat toată noaptea, așa că ar fi mai bine să nu mergem înăuntru. Oricum, proiectul meu este afară, în pădure. Lasă-ți bicicleta aici. Trebuie să mergem puțin.

Alice își sprijini bicicleta lângă a lui și îl urmă, simțindu-și picioarele încă slăbite de efortul urcușului pe munte. Se afundară în pădure. Copacii erau mai deși aici, iar pământul era tapetat cu un strat gros de frunze moarte. Îl urmă curajoasă, alungând din când în când cu mâna câte un țânțar.

— Și verișoara ta locuiește cu voi? se interesă Alice.

— Da, a venit să stea la noi anul trecut. Acum cred că va rămâne aici. Nu are unde să meargă în altă parte.

— Părinții tăi n-au nimic împotrivă?

— Mai este numai tata. Mama mea a murit.

— O! Nu știa ce să mai spună despre asta. Murmură doar într-un final: Îmi pare rău, însă el păru că nu o auzise.

Arbuștii se îndesiră și ramurile lor subțiri o zgâriară pe picioarele dezgolite. De-abia se mai putea ține după Elijah, care se îndepărtase de ea, lăsând-o să se lupte singură cu spinii tufelor de mure care i se agățau de tricou.

— Elijah!

Băiatul nu-i răspunse. Continuă să meargă ca un explorator îndrăzneț, cu rucsacul agățat de umăr.

— Așteaptă!

— Vrei să vezi asta sau nu?

— Da, dar…

— Atunci haide mai repede.

Vocea lui deveni nerăbdătoare și Alice se sperie puțin. O aștepta la câțiva metri de ea, privind-o, și Alice îi observă pumnii încleștați.

— Bine, răspunse ea docilă. Vin acum.

Câțiva metri mai departe, pădurea lăsă dintr-odată loc unui luminiș. Alice văzu o fundație veche de piatră, tot ce mai rămăsese dintr-o fermă de mult părăsită. Elijah se uită în urmă după ea, razele după-amiezii luminându-i fața.

— Este chiar aici, spuse el.

— Ce este?

Băiatul se aplecă și dădu la o parte două scânduri de lemn, descoperind o groapă adâncă.

— Uită-te aici înăuntru, zise el. Mi-a luat trei săptămâni să sap groapa asta.

Alice se apropie încet de margine și se uită înăuntru. Lumina razelor de după-amiază se pierdea printre copaci și fundul gropii era în umbră. Reuși să distingă un strat de frunze moarte, adunate pe fund. O sfoară atârna într-o parte.

— E o capcană pentru urși sau ceva asemănător?

— Ar putea fi. Dacă aștern câteva crengi peste ea, pentru a o ascunde, aș putea prinde o grămadă de animale. Poate chiar și o căprioară. Îi arătă un punct în groapă. Uite, vezi?

Fata se aplecă mai aproape. În umbra adânciturii putu zări ceva vag; niște puncte albe păreau să iasă la iveală dintre frunze.

— Ce este?

— Acela e proiectul meu.

Elijah apucă frânghia și trase. La fundul gropii, frunzele se răvășiră și foșniră. Alice privi atentă sfoara întinsă, în timp ce Elijah trăgea ceva din adâncul gropii. Era un coș. Îl scoase din groapă și îl puse pe pământ. Dând la o parte frunzele, el dezveli sursa lucirii albe: un craniu mic.

Pe măsură ce băiatul îndepărta frunzele, Alice zări cocoloașe de blană neagră și coaste fusiforme, o șiră a spinării noduroasă, oasele picioarelor delicate și subțiri ca nuielele.

— Nu-i așa că e grozav? Nici măcar nu mai miros, spuse el. Sunt acolo jos de aproape șapte luni de-acum. Ultima oară când am verificat, încă mai era carne pe ele. E grozav cum până și asta dispare. A început să putrezească destul de repede când s-a încălzit vremea, prin mai.

— Ce este?

— Nu-ți dai seama?

— Nu.

Apucând craniul, îl roti ușor, smulgându-l de pe șira spinării. Fata se feri când îl aruncă spre ea.

— Nu face asta! țipă Alice.

— Miau!

— Elijah!

— Ei bine, tu ai întrebat ce era.

Fata se holbă la orbitele ochilor, acum goale.

— Este o pisică?

Elijah scoase un sac de alimente din rucsacul de școală și începu să bage oasele în el.

— Ce vei face acum cu scheletul?

— Este proiectul meu pentru științele naturii. De la pisicuță la schelet în doar șapte luni.

— De unde ai luat pisica?

— Am găsit-o.

— Ai găsit pur și simplu o pisică moartă?

Când băiatul ridică privirea spre ea, ochii săi albaștri zâmbeau. Însă aceștia nu mai erau ochii lui Tony Curtis; acești ochi o speriară.

— Cine a spus că era moartă?

Simți cum inima începe să-i bată mai repede și se dădu un pas înapoi.

— Știi, cred că vreau să mă întorc acasă acum.

— De ce?

— Teme… Am de făcut teme.

Se ridică și el în picioare și ajunse lângă ea aproape fără efort. Zâmbetul îi dispăru și fu înlocuit de o privire expectativă.

— Ne mai vedem… la școală, îngăimă ea.

Făcu un pas înapoi, uitându-se în dreapta și în stânga la copacii care acum i se păreau cu toții la fel. De unde veniseră oare? Pe unde ar trebui să o ia?

— Dar abia ai ajuns aici, Alice, îi răspunse el.

Observă că ținea ceva în palmă și de-abia când ridică mâna deasupra capului își dădu seama ce era. O piatră.

Lovitura o făcu să îngenuncheze. Se chirci la pământ, fără vedere, cu membrele amorțite. Nu simțea nicio durere, doar o neîncredere oarbă în faptul că el o lovise. Începu să se târască, dar nu putu vedea încotro merge. Apoi, Elijah o apucă de glezne și o trase înapoi. Fața i se hârjâi de pământ, în timp ce el o târa de picioare spre groapă. Încercă să se elibereze lovindu-l, încercă să țipe, dar gura îi era plină de tină și bucățele de lemn. Când simți că alunecă în groapă, reuși să se apuce de un puiet și să se țină, picioarele atârnându-i în gol.

— Dă-i drumul, Alice, rosti el.

— Ridică-mă! Ridică-mă!

— Am spus să-i dai drumul.

Elijah luă o piatră și o lovi peste mână.

Fata țipă și dădu drumul puietului, alunecând în groapă cu picioarele înainte și aterizând pe un pat de frunze moarte.

— Alice… Alice…

Amețită de căzătură, Alice se uită la cer și văzu conturul capului lui, aplecat înainte, privind-o.

— De ce faci asta? suspină ea. De ce?

— Nu are nicio legătură cu tine. Vreau doar să văd cât durează. Șapte luni pentru o pisicuță. Oare cât crezi că va dura la tine?

— Nu poți să-mi faci asta!

— Pa, Alice.

— Elijah! Elijah!

Scândurile de lemn alunecară peste deschizătura gropii, acoperind cercul de lumină. Ultima imagine a cerului dispăruse. „Nu e nimic real, gândi ea. Încearcă doar să mă sperie. Mă va lăsa aici pentru câteva minute și apoi se va întoarce și mă va scoate. Cu siguranță, se va întoarce.”

Apoi auzi o bufnitură peste capacul gropii. „Pietre. Așterne pietre peste capac.”

Se ridică în picioare și încercă să se cațăre afară din groapă. Găsi o rădăcină uscată de iederă, care se sfărâmă într-o clipă în mâna ei. Se agăță de perete, dar nu putu găsi un punct de susținere, nu izbuti nici măcar să se ridice câțiva centimetri fără a cădea din nou la pământ. Țipetele răsunară în întunecimea gropii.

— Elijah! strigă ea.

Singurul răspuns fu zgomotul înfundat al pietrelor care cădeau pe scândurile de lemn.

Pensez le matin que vous n’irez peut-être pas jusqu’au soir,

Et au soir que vous n’irez peut-être pas jusqu’au matin.