— La întrebările lui Dorul-Otho nu se răspunde, fără pedeapsă, cu alte întrebări, a replicat liniştit Tarzan. Şi dacă Ludon. Marele preot, vrea să ştie, pot să îi spun că sângele unui preot fals, pe altarul stăpânului său, nu ar displace ochilor lui Jad-ben-Otho.

  Ludon s-a îngălbenit şi a răspuns la întrebarea lui Tarzan:

  — Acestea sunt jertfele al căror sânge va împrospăta altarele de răsărit, când soarele se întoarce la Tatăl tău la sfârşitul zilei.

  — Şi cine ţi-a spus că lui Jad-ben-Otho îi face plăcere ca poporul său să fie ucis pe altarele sale? a întrebat Tarzan. Ce ai zice dacă această credinţă a ta este greşită?

  — Atunci, mii au murit în zadar, a răspuns Ludon.

  Kotan şi războinicii săi ascultau cu mare atenţie acest dialog.

  De asemenea. Mulţi dintre sărmanii care erau dincolo de poarta aceea cu gratii, au auzit această discuţie şi ridicându-se de unde erau, s-au apropiat de uşa prin care în fiecare scară, cu puţin înainte de apusul soarelui, unul din ci era scos de acolo fără să se mai întoarcă vreodată.

  — Eliberează-i! a strigat Tarzan. Făcând un gest larg cu mâna spre victimele superstiţiei. Pot să vă spun, în numele lui Jad-ben-Otho. Că toate aceste sacrificii sunt o mare greşeală.

  Ludon s-a făcut alb ca varul.

  — Acesta este un sacrilegiu! a strigat el. De veacuri nenumărate preoţii au oferit în fiecare seară o viaţă pentru spiritul lui Jad-ben-Otho. În momentul când se întoarce la stăpânul său. Dar până acum marele nostru Dumnezeu nu a dat nici un semn de supărare.

  — Opreşte-te! a strigat autoritar Tarzan. Oarbă într-adevăr a fost preoţimea care nu a putut să citească în semnele trimise de Dumnezeul lor.

  Războinicii voştri mor sub cuţitele şi buzduganele Wazdonilor: vânătorii voştri cad sub ghearele lui Ja sau ale lui Jata: nu trece o singură zi să nu moară câţiva în satele Hodonilor. Şi o moarte pe zi a acelora care mor este taxa impusă de Jad-ben-Otho pentru vieţile pe care le iei pe altarele răsăritene. Ce semn mai mare de neplăcere vrei să ai tu, oh, preot stupid!

  Ludon nu a răspuns nimic.

  În pieptul său s-a dezlănţuit o luptă grozavă între teama că acest om ar putea să fie fiul lui Dumnezeu cu adevărat. Şi speranţa lui că nu era aşa, dar, în cele din urmă. Teama a învins şi şi-a înclinat capul.

  — Fiul lui Jad-ben-Otho a vorbit, a zis el.

  Apoi, adresându-i-se unui preot din categoria celor mici.

  Zise:

  — Ridică zăvoarele, deschide uşa. Eliberează-i pe aceştia şi trimite-i la casele lor!

  Ordinul a fost ascultat şi executat, iar prizonierii, conştienţi de miracolul care i-a salvat, s-au îngrămădit în jurul lui Tarzan, căzându-i în genunchi şi slăvindu-l.

  Kotan era tot atât de zguduit ca şi marele preot de această răsturnare fără milă a unui obicei religios atât de vechi.

  — Dar ce trebuie să facem ca să fim plăcuţi în ochii lui Jad-ben-Otho? a strigat el, privindu-l pe Tarzan cu o expresie de nedumerire.

  — Dacă doriţi să împăcaţi voia lui Dumnezeu, a răspuns Tarzan, depuneţi pe altaruri daruri de hrană, unelte şi îmbrăcăminte, care sunt destul de frecvente în oraşul acesta.

  Obiectele vor fi binecuvântate de Jad-ben-Otho şi după aceea să le împărţiţi acelora care au mai multă nevoie de ele. Am văzut magaziile pline de aceste lucruri, cu propriii mei ochi am văzut-o şi pot să vă mai spun că, dacă preoţii învaţă poporul să intre astfel în graţia lui Dumnezeu, apoi poporul va aduce şi mai multe daruri pentru a fi întrebuinţate pentru uşurarea nevoilor altora.

  Zicând acestea, a făcut un semn că doreşte să iasă din templu.

  În timp ce ieşeau din locurile consacrate cultului religios din Alur, Tarzan a observat o clădire mică, dar destul de ornamentată, care se înălţa izolată, cu totul detaşată de celelalte, ca şi cum ar fi fost tăiată dintr-o stâncă care nu a avut nici o legătură cu cele din jur.

  Tot examinând această clădire cu priviri de viu interes, a observat că, atât uşile, cât şi ferestrele sunt întărite cu gratii.

  — Cărui scop este destinată această clădire? l-a întrebat pe Ludon. Cine este închis acolo?

  — Nu este nimic, a răspuns repede şi nervos marele preot. Nu este nimeni acolo, clădirea este goală. A fost odată întrebuinţată, dar de câţiva ani nu mai este.

  Şi cu aceste cuvinte să grăbi să ajungă la poarta prin care se intra înapoi în palatul regal.

  Acolo s-a oprit împreună cu preoţii săi, în timp ce Tarzan, Kotan şi războinicii Hodoni au ieşit din locurile consacrate templului.

  Era o întrebare pe care Tarzan ar fi dorit să o pună de mult, dar se temea ca nu cumva cu aceasta să întărească şi mai mult bănuielile din sufletul multora în privinţa adevărului spuselor sale.

  S-a hotărât ca, înainte de a se culca, să pună această întrebare lui Kotan, fie direct, fie indirect: dacă a fost vreodată cumva, de curând, în interiorul oraşului Alur o femeie de aceeaşi rasă cu Tarzan.

  În timp ce le era servită cina în sala de banchete din palatul lui Kotan, de către o parte din armata de robi negri pe al căror umăr a căzut sarcina tuturor treburilor mai grele şi a serviciului domestic din oraşul Alur, Tarzan a observat că în privirile unui rob a apărut o expresie de surpriză de recunoaştere, imediat ce privirile lor s-au încrucişat prima dată aici, în sala de banchete.

  Mai târziu, l-a văzut şoptind cu un alt rob şi a indicat cu capul în direcţia lui Tarzan.

  Acesta nu îşi amintea însă să îl mai fi văzut vreodată pe acest Wazdon şi nu îşi putea explica deloc interesul care îl manifesta individul acela. Din cauza aceasta, nici nu s-a mai gândit la acest incident.

  Kotan era foarte surprins şi în sinea sa cu totul dezgustat că musafirul său dumnezeiesc nu are poftă să savureze din plin mâncărurile bogate servite la masă şi că nici nu vrea măcar să guste băutura înşelătoare a Hodonilor.

  Pentru Tarzan, banchetul era o formă obositoare şi fără rost, lăcomia mesenilor în a se îndopa cu hrană şi băutură fiind atât de mare, încât nu mai aveau timp de vorbă.

  Singurele sunete vocale la care se mărgineau era o plescăitură continuă care, împreună cu apucăturile lor, îi aminteau de o vizită pe care a făcut-o odată la moşiile ducelui de Westminster la Woodhouse, unde a văzut renumiţii porci de Berkshire.

  Unul câte unul, oaspeţii au sucombat sub efectele ameţitoare ale rachiului: rezultatul era zgomotul sforăiturilor lor, aşa că. După puţin timp. Nu au rămas decât Tarzan şi sclavii, singurele persoane conştiente din sala de banchete.

  Ridicându-se în picioare, el s-a adresat unui negru înalt care stătea la spatele lui.

  — Vreau să dorm, a zis el. Condu-mă la apartamentul care mi-a fost rezervat.

  În timp ce acesta îl conducea afară din sala de oaspeţi, sclavul ce mai devreme a afişat o expresie de surpriză când l-a văzut pe Tarzan. S-a apropiat din nou de camaradul său, căruia i-a vorbit mai mult timp. Celălalt arunca priviri speriate în direcţia pe unde s-a îndepărtat Tarzan.

  — Dacă ai dreptate, a zis el, trebuie să ne răsplătească cu libertatea noastră. Dar, dacă ai greşit cumva. Oh. Dumnezeule, care va fi soarta noastră?

  — Dar nu greşesc deloc! a strigat celălalt.

  — Numai unei singure persoane poţi să îi comunici aceasta, despre care am auzit că s-a purtat foarte acru când acest Dorul-Otho a fost adus la templu şi că tot timpul i-a dat suficiente motive ca să îl urască. Este vorba de Ludon, marele preot.

  — Îl cunoşti? a întrebat al doilea rob.

  — Am lucrat în templu, a răspuns colegul său.

  — Atunci du-te imediat şi spune-i totul şi nu uita să primeşti făgăduiala libertăţii noastre în schimbul dovezilor care i le aducem.

  Iată cum un Wazdon negru a mers până la poarta templului, unde a solicitat să îl vadă pe Ludon, marele preot, într-o problemă de mare importanţă; cu toate că era o oră târzie, Ludon l-a primit, iar, după ce a ascultat relatarea, i-a promis nu numai libertatea prietenului său, ci şi o mulţime de daruri, dacă vor putea dovedi exactitatea celor susţinute.

  Iar în timp ce sclavul acesta vorbea cu marele preot din Alur. Un om aproape gol, neavând doar decât o centură care îi atârna peste şolduri. Tocmai trecea pe după umărul înalt al muntelui Pastorul Ved.

  Lumina lunii se reflecta atât pe ţeava lucioasă a unei Enfield atârnată de o curea de spate, cât şi de pe cartuşele de alamă din cele două cartuşiere în bandulieră de peste umerii lui largi şi bruni şi o a treia cu care era încins mijlocul lui subţire.

  Călăuza lui Tarzan l-a condus într-o cameră ale cărei ferestre erau spre lacul Albastru şi unde a găsit un pat la fel cu acelea pe care le-a văzut în satul Wazdonilor: o simplă platformă de piatră, puţin mai ridicată decât podeaua şi peste care erau aşternute un număr de blănuri tăbăcite.

  A adormit fără să aibă ocazia să îi pună întrebarea care îl ardea la suflet şi fără să aibă vreun răspuns la ea.

  S-a trezit o dată cu revărsatul zorilor, când a început să se plimbe prin interiorul şi exteriorul palatului. Înainte de a se vedea vreunul dintre ceilalţi locuitori din palat.

  Nemaiîntâlnind pe nimeni care să îl oprească sau să îi ceară lămuriri de ceea ce făcea, a ajuns după un timp la un loc închis, împrejmuit cu un zid înalt, care se afla în centrul terenului palatului şi care îi stârnea în mare măsură curiozitatea, fiind ferm hotărât să cerceteze cât va putea mai bine fiecare părticică a palatului şi a împrejurimilor sale.

  Acest loc părea că nu are nici uşi, nici ferestre, dar probabil că era. Cel puţin în parte, tară acoperiş, fapt pe care îl dovedeau nişte crengi care s-au întins pe deasupra zidului din apropierea copacului.

  Nu a găsit nici un mijloc de a intra. Atunci şi-a desfăcut funia şi aruncând-o peste creanga care ieşea în afara zidului a ajuns după câteva clipe, sus pe creasta zidului.

  Fără să mai aştepte să se asigure dacă în grădină se află vreun Wazdon sau Hodon sau vreo fiară sălbatică, a sărit uşor pe pământul moale din interior şi fără să mai piardă vremea, a început o cercetare sistematică a acestui loc închis.

  Curiozitatea lui a mai fost stârnită şi de faptul că locul nu era pentru folosinţa generală, nici chiar a acelora care aveau intrarea liberă în alte părţi ale palatului.

  Astfel, la frumuseţea naturală a grădinii, s-a adăugat şi absenţa oricărui muritor, ceea ce îi uşura lui Tarzan explorarea grădinii, arătându-i-o tot mai atrăgătoare, insuflându-i speranţa că într-un loc ca acesta o va găsi pe cea care l-a împins la căutări grele şi lungi.

  În grădină erau mici pârâiaşe artificiale şi lacuri în miniatură, mărginite de tufişuri, parcă alcătuite de mâna îndemânatică a vreunui grădinar perfect, atât de bine scoteau în relief frumuseţea şi contururile naturii.

  Suprafaţa interioară a zidurilor era modelată astfel ca să reprezinte stâncile albe ale Paluldonului, întrerupte în unele locuri de imitaţii în miniatură ale trecătorilor pline de verdeaţă ale originalului.

  Cuprins de admiraţie şi gustând în întregul ei fiecare surpriză nouă pe care i-o oferea priveliştea, Tarzan înainta încet în jurul grădinii şi ca întotdeauna, înainta fără cel mai mic zgomot.

  Trecând printr-o pădure în miniatură, a dat peste o mică suprafaţă cu brazde pline de flori şi în acelaşi timp, a observat prima femeie Hodonă pe care avea prilejul să o vadă de când a intrat în palat.

  În centrul micului spaţiu deschis stătea o femeie tânără şi frumoasă, mângâind capul unei păsări pe care o ţinea cu cealaltă mână lângă pieptul ei.

  Tarzan nu putea să îi vadă faţa decât din profil, dar, Judecând după criteriul de frumuseţe din oricare ţară civilizată, nu putea fi considerată mai puţin drăguţă.

  Jos, pe iarbă, la picioarele ei şi aşezată cu spatele spre el stătea o sclavă Wazdonă.

  Văzând că aceea pe care o căuta nu este acolo şi fiindu-i teamă să nu se dea vreo alarmă, dacă va fi descoperit de cele două femei, Tarzan a încercat să evite acest incident posibil căutând un loc unde să se ascundă în tufişuri.

  Mai înainte însă să poată să o facă, fata Hodonă s-a întors spre el, ca şi cum vreun simţ necunoscut ar fi avertizat-o de prezenţa lui; de altfel, o simplă manifestare, care ne este mai mult sau mai puţin cunoscută tuturor.

  Când l-a văzut, privirile fetei nu au arătat decât surprindere; nu s-a reflectat în ochii ei mici nici cea mai mică urmă de frică, nici nu a ţipat, nici nu a ridicat tonul vocii sale armonios modelate când i s-a adresat.

  — Cine eşti tu, a întrebat ea, care intri cu o astfel de îndrăzneală în „Grădina interzisă”?

  La sunetul vocii stăpânei sale, sclava a sărit imediat în picioare, întorcându-se cu faţa spre el.

  — Tarzan Jad-guru! A exclamat fata cu un amestec de mirare şi uşurare.

  — Îl cunoşti? a strigat stăpâna sa, întorcându-se spre ea şi dându-i astfel ocazia lui Tarzan să ridice repede un deget la buzele sale, ca nu cumva fata să îl trădeze şi mai mult; cea care îl privea uimită era Panatlea: un izvor tot atât de mare de surprindere pentru el ca şi prezenţa lui pentru ea.

  Repezită de stăpâna sa şi cu semnul tăcerii făcut simultan de Tarzan, Panatlea a rămas un timp fără grai, apoi a îngânat ceva în căutarea unui mijloc de ieşire din impasul în care se afla:

  — Am crezut… Dar nu… am greşit… Am crezut că era unul pe care l-am mai văzut o dată lângă Korulgrif.

  Hodona i-a privit alternativ pe cei doi cu o expresie întrebătoare şi de îndoială. După câteva clipe i s-a adresat lui Tarzan:

  — Dar tu nu mi-ai răspuns încă, străine, cine eşti?

  — Nu ai auzit, deci, despre musafirul care a sosit ieri la curtea regelui tău?

  — Vrei să spui că tu eşti Dorul-Otho?! a exclamat ea.

  Şi neîncrederea din ochii ei făcu loc onoarei şi respectului.

  — Eu sunt, a răspuns Tarzan. Dar tu?

  — Eu sunt Ghizi, fiica lui Kotan, Regele Paluldonului. A răspuns ea.

  Aşadar, ca era Ghizi, pentru dragostea căruia Tadeu a preferat exilul în loc de slujba de preot în Alur.

  Tarzan s-a apropiat de această prinţesă atât de drăguţă şi de o rasă atât de barbară.

  — Fiica lui Kotan. A început el, Jad-ben-Otho este satisfăcut de tine şi ca un semn al favoarei tale. L-a ferit pe acela pe care îl iubeşti de la multe primejdii mari.

  — Nu înţeleg, a răspuns fata.

  Dar roşcata care îi acoperă fata îi dezminţea vorbele.

  — Bulet, a continuat ca. Este oaspete în palatul tatălui meu. Nu am auzit să fie în vreo primejdie. Eu sunt logodită cu Bulet.

  — Dar nu pe Bulet îl iubeşti, a zis Tarzan.

  Ghizi a roşit din nou până la albul ochilor şi şi-a întors faţa într-o parte.

  — Am displăcut oare marelui Dumnezeu?

  — Nu. Pentru că după cum ţi-am spus. El este foarte mulţumit de tine şi ti l-a păstrat pe Tadeu.

  — Jad-ben-Otho ştie totul şi fiul său îi împărtăşeşte ştiinţa.

  — Nu, se grăbi să o îndrepte Tarzan, ca nu cumva reputaţia lui de atotştiutor să nu îl pună într-o încurcătură. Eu nu ştiu decât ceea ce Jad-ben-Otho doreşte să ştiu.

  — Spune-mi, te rog. Voi fi vreodată împreună cu Tadeu? Desigur, fiul lui Jad-ben-Otho poate citi viitorul.

  Tarzan era foarte încântat să îşi lase o portiţă de scăpare.

  — Nu ştiu nimic despre viitor, a zis el. Decât numai ceea ce vrea Jad-ben-Otho. Dar cred că nu trebuie să îţi fie teamă de viitor, dacă îi rămâi credincioasă lui Tadeu şi prietenilor lui.

  — L-ai văzut? Spune-mi unde este?

  — Da. L-am văzul. Ultima dată era cu Omat, gundul de Korulja.

  — Prizonier al Wazdonilor? l-a întrerupt fata.

  — Nicidecum. Nu era prizonier, ci oaspete onorat, a răspuns Tarzan. Aşteaptă! Nu vorbi! Acum primesc o veste de la tatăl meu, Jad-ben-Otho.

  Amândouă femeile au căzut în genunchi acoperindu-şi faţa cu mâinile. Erau cuprinse de un respect total la gândul apropierii grozave a marelui lor Dumnezeu.

  După puţin timp. Tarzan a atins-o pe Ghizi pe umăr.

  — Ridică-te! i-a spus Tarzan, Jad-ben-Otho a vorbit. Mi-a spus că această fată sclavă este din tribul Korulja. Unde se află acum Tadeu şi ea este logodnica lui Omat, Gundul. Numele ei este Panatlea.

  Ghizi s-a întors întrebător spre Panatlea.

  Aceasta a făcut afirmativ din cap, mintea ei simplă nefiind în stare să hotărască dacă ea şi stăpâna sa sunt sau nu victimele unei mistificări cumplite.

  — Aşa este cum spune, a şoptit ea.

  Ghizi a căzut în genunchi, atingându-şi fruntea de picioarele lui Tarzan.

  — Mare este onoarea pe care Jad-ben-Otho a făcut-o umilei sale servitoare! a strigat ea. Transmite-i bietele mele mulţumiri pentru fericirea care a adus-o Ghizei.

  — Tatălui meu i-ar plăcea, a zis Tarzan, dacă ai face ca Panatlea să fie înapoiată în satul părinţilor ei.

  — Dar ce îi pasă lui Jad-ben-Otho de o fiinţă ca ea? a întrebat Ghizi cu o voce mândră.

  — Nu este decât un singur Dumnezeu, a răspuns Tarzan. Şi este tot atât de mult al Wazdonilor, cât şi al Hodonilor. Precum şi al păsărilor, al fiarelor, al florilor şi a tot ce creşte pe suprafaţa pământului şi sub apă. Dacă Panatlea face ceea ce trebuie faţă de el, ea este mai mare în ochii lui decât fiica lui Kotan, dacă face greşeli.

  — Voinţa lui Jad-ben-Otho se va îndeplini, a zis Ghizi cu supunere, dacă îmi va sta în putinţă. Cel mai bun lucru este, oh, Dorul-Otho, să comunic regelui dorinţa tatălui tău.

  — Atunci, ţine-o lângă tine, a adăugat Tarzan şi ai grijă să nu i se întâmple ceva rău.

  Mi-a fost adusă abia ieri şi niciodată nu am mai avut o sclavă care să îmi placă atât de mult. Mi-ar părea rău să mă despart de ea.

  — Dar mai sunt şi altele, a zis Tarzan.

  — Da, a răspuns Ghizi, mai sunt şi altele, dar nu este decât o singură Panatlea.

  — Se aduc mulţi sclavi în oraş?

  — Da!

  — Şi vin mulţi străini din alte ţări? a continuat să întrebe Tarzan.

  Fata a dat din cap negativ.

  — Numai Hodonii din cealaltă parte a văii lui Jad-ben-Otho; dar ei nu sunt străine.

  — Atunci eu sunt primul străin care a intrat pe porţile oraşului Alur?

  — Dar are oare nevoie fiul lui Jad-ben-Otho să pună atâtea întrebări unei sărmane muritoare ca Ghizi?

  — După cum ţi-am mai spus, Jad-ben-Otho este singurul atotştiutor.

  — Atunci, dacă dorea să ştii acest lucru, a răspuns imediat Ghizi, desigur că te-ar fi înştiinţat.

  Tarzan a zâmbit în sinea sa faţă de îndemânarea acestei drăcoaice ce îl combătea cu propriile arme.

  Totuşi, într-o măsură evitarea întrebării lui ar fi putut fi considerat şi un răspuns.

  — Atunci au mai fost străini pe aici în timpul din urmă, aşa este? a insistat el.

  — Nu pot să îţi spun ceea ce nu ştiu, a răspuns fata. În palatul tatălui meu circulă multe zvonuri, dar cum poate să ştie o femeie din palat cât adevăr şi câtă închipuire este într-un zvon?

  — A existat, deci, un astfel de zvon?

  — A fost numai un zvon care a ajuns la „Grădina interzisă”, a răspuns ea.

  — Acest zvon se referea cumva la o femeie de altă rasă?

  Din clipa în care a pus întrebarea şi până acum, în aşteptarea răspunsului, a crezut că inima încetează să îi mai bată. Atât de covârşitoare era pentru el situaţia.

  Fata a ezitai un moment înainte să răspundă.

  — Nu, a zis ea. Nu pot să vorbesc despre acest subiect, pentru că oricât de mare importantă ar avea ca Dumnezeii să se intereseze de el, cu singură aş deveni obiectul urii tatălui meu, dacă l-aş discuta.

  — În numele lui Jad-ben-Otho, îţi poruncesc să vorbeşti! a zis Tarzan. În numele lui Jad-ben-Otho, în mâinile căruia stă soarta lui Tadeu.

  Fata s-a tăcut palidă ca ceara.

  — Ai milă! a strigat ea. Voi vorbi pentru binele lui Tadeu şi voi spune tot ce ştiu!

  — Ce să spui? A întrebat o voce aspră dintr-un tufiş de la spatele lor.

  Toţi trei au întors capul şi au văzut apărând din tufiş statura impunătoare a lui Kotan.

  Trăsăturile lui erau schimonosite de furie, dar, când l-a observat pe Tarzan, a făcut un loc unei expresii de surpriză, nuanţată de o oarecare teamă.

  — Dorul-Otho! a exclamat el. Nu am ştiut că eşti aici…

  După aceea, şi-a îndreptat umerii şi ridicând capul cu mândrie, a continuat:

  — Sunt unele locuri în care nici fiul marelui Dumnezeu nu poate intra şi acesta este unul dintre ele: „Grădina interzisă”.

  Era o provocare, dar, cu toată atitudinea lui îndrăzneaţă, se putea observa, în tonul vocii sale, o oarecare scuză, indicând că, din sufletul lui superstiţios, nu a pierit teama inerentă a omului pentru creatorul său.

  — Vino, Dorul-Otho! a continuat el. Nu ştiu nimic din ce a apucat să îţi spună fetiţa aceasta fără minte, dar orice doreşti să afli, îţi va spune Kotan, regele ţării.

  Apoi, adresându-i-se fiicei sale:

  — Ghizi, treci imediat în camera ta, indicându-i cu severitate partea cealaltă a grădinii.

  Prinţesa, urmată de Panatlea, a pornit imediat în direcţia aceea.

  — Noi vom merge pe aicI. A zis Kotan.

  Şi pornind înainte, l-a condus pe Tarzan în altă direcţie.

  Alături, de partea aceea a zidului de care se apropiau, Tarzan a zărit o grotă în stânca zidului şi coborând o scară şi trecând printr-un coridor, au intrat în clădirea principală a palatului.

  La această intrare în Grădina interzisă stăteau doi războinici înarmaţi: era o dovadă clară că aceste locuri sacre erau bine păzite.

  Kotan l-a condus în tăcere înapoi în propriile apartamente din palat. O încăpere mare, anticamera aceleia spre care mergeau, era plină cu soldaţi şi nobili, în aşteptarea plăcerii de a-şi vedea domnitorul.

  Imediat după ce au intrat, toată lumea s-a ferit într-o parte şi în alta. Deschizând, astfel, un drum de onoare pentru rege şi oaspetele său divin.

  În apropierea unei uşi din partea cealaltă a sălii şi jumătate ascuns printre războinici, se afla Ludon. Marele preot.

  Tarzan l-a zărit numai în treacăt, dar i-a fost suficientă această clipă ca să observe expresia de răutate şi de viclenie de pe faţa crudă a acelui om, presimţind nimic bun…, dar nu a avut timp să îl privească mai scrutător, pentru că a trecut cu Kotan în odaia alăturată.

  Tot în momentul acela a apărut şi masca urâtă a unui preot la intrarea opusă. Posesorul ei s-a oprit acolo un moment, aruncând o privire rapidă de jur-împrejur şi apoi, găsindu-l pe acela pe care îl căuta a pornit către el şi după câteva momente, s-a oprit în fata lui Ludon.

  S-a încins atunci între amândoi o convorbire în şoaptă, pe care marele preot o sfârşi astfel:

  — Întoarce-te imediat în apartamentele prinţesei şi ai grijă ca sclava să fie trimisă numaidecât în templu la mine!

  Preotul inferior a pornit imediat să îndeplinească ordinele primite. Ludon s-a îndepărtat şi el de acolo, dar şi-a îndreptat paşii spre locaşul unde domnea suveran suprem.

  Cam la o jumătate de oră după aceea, un războinic Hodon a fost introdus la Kotan.

  — Ludon, marele preot, doreşte prezenţa lui Kotan, regele, în templu, a relatat trimisul. Dorinţa marelui preot este ca regele să vină singur.

  Kotan a dat din cap, indicând că acceptă ordinul la care şi regele trebuie să se supună.

  — Mă întorc repede. Dorul-Otho, s-a adresat el lui Tarzan şi în timpul acesta, atât războinicii cât şi sclavii sunt la ordinele tale.

  CAPITOLUL X – Curajul lui Tarzan.

  A trecut mai mult de o oră până să se întoarcă regele în apartament, iar în timpul acesta Tarzan s-a ocupat cu examinarea sculpturilor de pe ziduri şi a numeroaselor specimene de scrieri de mână, prin care caligrafie paludodenii au dat camerelor o atmosferă de lux şi bogăţie.

  Kotan s-a înapoiat tocmai când el se îndeletnicea cu această ocupaţie destul de plăcută.

  Când, atras de mişcarea draperiilor pe unde a intrat regele, s-a întors şi l-a privit, a rămas aproape încremenit de schimbarea care s-a ivit în fizionomia lui.

  Faţa lui era lividă, mâinile îi tremurau ca de boala copiilor, iar ochii îi erau holbaţi de frică. Înfăţişarea lui trăda clar, un amestec de furie aprigă şi o frică excesivă.

  Tarzan l-a privit întrebător.

  — Ai primit veşti rele. Kotan? a rostit el până la urmă.

  Regele a mormăit ceva imperceptibil în spatele lui s-au îngrămădit în apartament un număr mare de soldaţi, blocând, astfel, intrarea.

  Regele a privit mai întâi foarte speriat în stânga şi în dreapta. A aruncat o privire de groază spre Tarzan, apoi, întorcându-şi faţa şi privirile în sus către cer, a exclamat:

  — Jad-ben-Otho, martor să îmi eşti că nu fac acest lucru de bună voie!

  A urmat după aceea o tăcere scurtă, care a fost întreruptă tot de Kotan.

  — Arestaţi-l! a strigat el către războinicii din jur, pentru că Ludon, marele preot, jură că acest om este un impostor.

  A le împotrivi cu arme acestui număr mare de soldaţi şi chiar în mijlocul palatalului regelui lor, ar fi fost mai mult decât un gest fatal.

  Tarzan a ajuns, până acum, destul de departe cu agerimea minţii sale: iar acum, când speranţele şi bănuielile i-au fost adeverite în parte, în ultimele câteva ore, de confirmarea clară a Ghizelei, şi-a dat seama că are cea mai mare nevoie de a nu căuta moartea cu orice preţ, când putea să o evite.

  — Staţi! a strigat el ridicând mâna cu palma deschisă în faţa lor. Ce înseamnă asta?

  — Ludon pretinde că are dovezi că nu eşti fiul lui Jad-ben-Otho, a răspuns Kotan. El cere să te ducem în camera tronului, spre a fi judecat. Dacă eşti ceea ce pretinzi fi, nimeni nu ştie mai bine decât tine că nu trebuie să îţi fie teamă a te supune cererii lui; nu uita, însă, că, în asemenea afaceri, marele preot comandă regelui şi că eu nu sunt decât executorul acestor ordine şi nu autorul lor.

  Tarzan vedea bine că Kotan nu era pe deplin convins de înşelăciunea sa, fapt care ieşea şi din încercarea lui clară de a-şi scuza acţiunea.

  — Să nu pună mâna războinicii tăi pe mine, i-a zis Tarzan lui Kotan, ca nu cumva Jad-ben-Otho, înşelându-se asupra intenţiilor lui, să nu îi trăsnească pe toţi.

  Efectul acestor vorbe a fost instantaneu asupra acelora din rândurile din faţă, fiecare soldat luând un aer pocăit şi modest şi tot ascunzându-se după cei din spate: era o pocăinţă care devenea contagioasă.

  Tarzan a început să zâmbească, spunând cu o voce calmă:

  — Nu vă fie teamă! Vom merge de bună voie în camera de audienţă, să îi înfrunt pe nelegiuiţii care mă acuză.

  Cum au intrat în sala tronului, s-a ivit o complicaţie dintre cele mai grave.

  Kotan nu dorea să recunoască dreptul lui Ludon de a ocupa o poziţie inferioară; similar şi Tarzan, în virtutea pretenţiilor sale înalte, susţinea că nimeni nu poate să stea mai presus decât el.

  Dar, dintre toţi cei de faţă, hazul acestei situaţii nu era priceput decât de Tarzan.

  Ca să uşureze situaţia, Jadon a emis ideea ca toţi trei să ocupe tronul. Această idee a fost respinsă de Kotan, cu argumentul că nici un muritor altul decât regele Paluldonului nu a stat vreodată acolo sus şi ceva mai mult. Nu era loc destul pentru toţi trei.

  — Dar cine este acuzatorul meu şi cine este judecătorul? a întrebat Tarzan deodată.

  — Ludon este acuzatorul, s-a grăbit să adauge marele preot.

  — Aşa? Voi fi judecat deci de acela care mă acuză? Lăsaţi la o parte orice formalităţi şi spuneţi-i lui Ludon să mă condamne!

  Accentul lui Tarzan era ironic şi în privirea cu care îl căuta pe marele preot era atâta sarcasm, precum şi în rânjetul de pe faţa lui, încât a stârnit în proporţii extraordinare ura aceluia.

  Evident, însă, că regele Kotan şi războinicii lui şi-au dat seama de dreptatea obiecţiilor ridicate de Tarzan împotriva acestui sistem îngust de a împărţi dreptatea.

  — Numai Kotan poate să judece în camera tronului din palatul său, a zis Ludon. El trebuie să asculte şi acuzaţiile martorilor, iar sentinţa dată de Kotan să fie definitivă.

  Cu toate acestea, regele nu a fost deloc încântat să prezideze o judecată împotriva unuia care se putea prea bine să fie fiul lui Dumnezeu, aşa că a căutat o portiţă de scăpare.

  — Nu este decât o problemă pur religioasă, a zise el şi conform tradiţiilor, regele Paluldonului nu trebuie să se amestece în afaceri bisericeşti.

  — În cazul acesta, să se ţină judecata în templu! a strigat un şef, pentru că şi războinicii doreau ca regele lor să nu aibă nici un motiv de răspundere în această afacere.

  Propunerea i-a fost mai mult decât binevenită marelui preot, care în sinea sa se învinovăţea că nu s-a gândit mai demult la aceasta.

  — Este adevărat, a zis el. Acest om a păcătuit contra templului. Prin urmare, acolo trebuie să fie judecat!

  — Fiul lui Jad-ben-Otho nu va fi târât nicăieri! a strigat Tarzan. Dar este posibil ca la sfârşitul acestei judecăţi să fie târât cadavrul lui Ludon, marele preot, afară din templul Dumnezeului pe care el îl nesocoteşte. Gândeşte-te bine, Ludon, până nu comiţi o asemenea nebunie.

  Vorbele lui rostite cu intenţia de a-l intimida pe marele preot nu au avut nici un efect, căci Ludon nu s-a speriat câtuşi de puţin de fondul ideii lui Tarzan.

  — Iată un om ce, s-a gândit Tarzan, cunoscându-şi religia mai bine ca oricare altul, îşi dă foarte bine seama de falsitatea celor pretinse de mine, după cum îşi dă seama şi de falsitatea credinţei pe care o predică.

  Totuşi, ştia bine că singura sa speranţă consta în a se arăta cât se poate de indiferent faţă de toate acuzele.

  Kotan şi războinicii tot se mai aflau sub influenţa credinţei în el, şi de acest fapt Tarzan trebuia să profite în actul final al dramei înscenate de Ludon, pentru a fi salvat din mâinile invidiosului preot care, în inima lui, probabil l-a condamnat deja la moarte.

  Ridicând, deci, din umeri, ca şi când ar fi fost vorba despre o afacere foarte importantă, Tarzan a coborât scările piramidei.

  — Pe Dorul-Otho nu îl interesează, a zis el, în ce loc găseşte de cuviinţă Ludon să îl înfurie pe Dumnezeul său, pentru că mânia lui Jad-ben-Otho se poate abate tot atât de uşor în templu, ca şi în camera tronului.

  Nemărginit de uşurat de soluţia atât de simplă a problemei lor, Kotan şi războinicii au pornit din camera tronului spre templu, timp în care le-a crescut credinţa în Tarzan, faţă de indiferenţa care o afişa acesta acuzaţiilor care i s-au adus.

  Ludon i-a condus pe toţi în cea mai largă dintre curţile templu cu altare.

  Instalându-se în spatele altarului din apus, i-a făcut semn lui Kotan să şadă pe platforma de la stânga, spunându-i şi lui Tarzan să ocupe un loc identic însă, la dreapta altarului.

  Când Tarzan s-a urcat pe platformă, privirile lui s-au încruntat de supărare fată de tabloul care i s-a reprezentat.

  Bazinul scobit în suprafaţa de sus a altarului era plin de apa în care plutea cadavrul gol al unui copil abia născut.

  — Ce înseamnă asta? a strigat el, întorcându-se spre Ludon.

  Acesta a zâmbit răutăcios.

  — Faptul că nu ştii este o nouă dovadă de vanitate a pretenţiilor tale. Da, pozezi ca fiu al lui Dumnezeu şi nu ştii că la apusul soarelui aducem jertfa unui bărbat, iar la răsăritul lui jertfa unui copil abia născut. Astfel îl onorăm noi pe Jad-ben-Otho şi aceste amănunte le ştiu până şi copii mici ai Hodonilor, numai acela care pretinde că este fiul lui Dumnezeu nu le ştie. Dacă aceste dovezi, a continuat Ludon, nu sunt suficiente, am şi altele. Treci în faţă Wazdon! A poruncit marele preot, indicând cu degetul pe un sclav care stătea printre alţi negri şi câţiva preoţi, undeva mai încolo de altar. Spune-ne: ce ştii despre această fiinţă, strigă Ludon, arătându-l pe Tarzan, de îndată ce negrul a făcut, tremurând, vreo doi paşi spre altar.

  — L-am văzut mai înainte, a început Wazdonul. Eu sunt din tribul Korulul şi într-o zi, nu demult, un grup din care făceam parte s-a întâlnit cu câţiva războinici din Korulja pe muchia dealului care desparte văile noastre. Printre inamici era şi această fiinţă ciudată pe care ei o numeau Tarzan Jad-guru şi într-adevăr era teribil, deoarece au trebuit douăzeci de inşi să îl doboare. Nu se lupta însă cum s-ar fi luptat un Dumnezeu, iar când l-a izbit o ghioagă în cap, a căzut în nesimţire ca oricare muritor.

  L-am adus după aceea, a reluat negrul după ce l-a privit intens pe Tarzan. În satul nostru prizonier, dar a scăpat după ce a tăiat capul războinicului pe care l-am lăsat să-l păzească, ducând cu el acest cap tocmai de partea cealaltă a văii şi atârnându-l de creanga unui copac.

  — Cuvântul unui rob contra cuvântului lui Dumnezeu! Foarte frumos! a strigat Kotan, care şi mai înainte arătase o oarecare prietenie subtilă faţă de pretinsul urmaş de zeu.

  — Nu este decât un pas în progresul nostru către adevăr, se grăbi să explice Ludon. Se poate ca mărturiile aduse de singura prinţesă a casei de Kotan să cântărească mai mult pentru marele şef de la Nord, cu toate că tatăl unui fiu care a fugit de oferta sfântă a carierei de preot nu ar asculta bucuros la mărturiile aduse împotriva unui alt păgân.

  Jadon a pus repede mâna pe mânerul cuţitului său de la cingătoare, dar războinicii din jurul lui l-au reţinut, prinzându-l de braţ.

  — Ai grijă, Jadon, că eşti în templul lui Jad-ben-Otho.

  Şi astfel, marele şef a fost nevoit să înghită apostrofarea lui Ludon, deşi jignirea a săpat în inima războinicului o ură cruntă împotriva marelui preot.

  Kotan s-a adresat cu mirarea lui Ludon.

  — Ce poate să ştie fiica mea despre aceasta? Sper că nu vei aduce o prinţesă a casei mele ca martoră publică?

  — Nu, a răspuns Ludon, nu o voi aduce pe ea în persoană, dar am aici pe altcineva care poată să facă declaraţii pentru prinţesă.

  Şi, zicând aceasta, Ludon a făcut un semn unui preot inferior, la apropiere căruia îi zise:

  — Adu-o pe sclava prinţesei!

  Preotul cu masca urâtă a apărut după o clipă, trăgând după ea cu silă, o fată wazdonă, care, se vedea clar, nu venea de bună voie.

  Era Panatlea.

  — Prinţesa Ghizi, a început preotul, era singură în „Grădina prohibită”, numai cu această sclavă, când deodată, apare înaintea ei, ieşind pur şi simplu din tufişul de alături, această fiinţă care pretinde că este Dorul-Otho. Prinţesa, declară că sclava, când l-a văzut a strigat surprinsă că l-a recunoscut, zicându-i „Tarzan Jad-guru”, acelaşi nume despre care a vorbit sclavul din Korulul. Această femeie nu este din Korulul, ci din Korulja, adică din tribul cu care ni se spune că a fost mai întâi văzută.

  Mai departe, aşa ne spune prinţesa, această femeie, al cărei nume este Panatlea şi care i-a fost adusă abia ieri. I-a istorisit o poveste foarte ciudată şi anume că ar fi fost salvată din mâinile unui Torodon din Korulgrif de către o creatură ca aceasta, pe care îl numea Tarzan Jad-guru. A mai spus că amândoi au fost urmăriţi de doi grifi şi cum el i-a înşelat să plece de lângă Panatlea, care a putut să scape, dar mai târziu a fost prinsă de noi şi adusă în Alur. Tot nu sunteţi lămuriţi, a strigat apoi Ludon. Adresându-se mulţimii, că această fiinţă nu este fiul lui Dumnezeu?

  Apoi, s-a răstit întorcându-se spre Panatlea:

  — Ţi-a spus el vreodată că este fiul lui Dumnezeu?

  Panatlea a făcut un pas înapoi, îngrozită.

  — Răspunde, sclavo! A răcnit marea preot.

  — Părea într-adevăr că este mai mult decât un simplu muritor, ocoli răspunsul Panatlea.

  — Ţi-a spus vreodată că este fiul lui Dumnezeu? Răspunde direct la întrebare! a insistat Ludon.

  — Nu, a răspuns Panatlea în şoaptă, aruncând o privire rugătoare lui Tarzan, pentru a-i cere iertare.

  El îi răspunse cu un zâmbet prietenesc de încurajare:

  — Aceasta nu este o dovadă că el nu este fiul lui Jad-ben-Otho. Încercaţi să vi-l închipuiţi pe Jad-ben-Otho umblând dintr-o parte în alta. Strigând: Eu sunt Dumnezeu! Eu sunt Dumnezeu! L-ai auzit tu vreodată, Ludon? Desigur că nu, pentru ce ar face fiul ce nu face tatăl?

  — Destul! a strigat Ludon. Dovezile sunt zdrobitoare. Această fiinţă este un şarlatan; iar eu, preotul cel mai înalt al lui Jad-ben-Otho în oraşul Alur, îl condamn la moarte!

  Acestor vorbe a urmat un moment de tăcere: Ludon s-a oprit intenţionat, pentru culminarea efectului dramatic.

  — Şi, dacă am greşit, a încheiat el, să mă trăsnească Dumnezeu, aşa cum stau aici în faţa voastră a tuturor!

  Tăcerea a fost atât de mare, atât de profundă, încât se auzea până şi plescăitul apei lacului, care se izbea de zidul palatului.

  Ludon a rămas în picioare, cu faţa întoarsă către ceR. Cu braţele întinse, în atitudinea unui om care şi-ar dezgoli pieptul, pentru a se împlânta pumnalul executorului.

  Războinicii, preoţii şi sclav îi s-au îngrămădit cu toţii în curtea sacră, aşteptând împlinirea răzbunării lui Dumnezeu.

  Tarzan, însă, a rupt tăcerea:

  — Dumnezeul tău te ignoră, Ludon, i-a zis el cu o voce batjocoritoare, cu intenţia precisă ca să întărească şi mai mult mânia marelui preot. Da, te ignoră cu totul şi pot să dovedesc aceasta înaintea ochilor tuturor preoţilor tăi şi ai nobilimii războinice care este de faţă.

  — Dovedeşte-o. Profanatorule, dacă poţi să o faci!

  — Bine, a zis Tarzan. Tu, care mă numeşti profanator, care te-ai convins că sunt un impostor şi că eu, simplu muritor, am pozat ca fiu al lui Dumnezeu, de ce nu invoci mânia lui Dumnezeu, să mă trăsnească pe mine şi nu pe tine? Astfel va rămâne neştirbită atotputernicia lui, precum şi demnitatea preoţimii tale.

  A urmat din nou o tăcere scurtă, în care interval cei prezenţi aşteptau ca Ludon să înfăptuiască în felul acesta distrugerea pretenţiosului impostor.

  — Vezi că nu îndrăzneşti?! l-a înfruntat Tarzan. Ştii bine că mai repede te-a trăsni pe tine decât pe mine.

  — Minţi! a strigat Ludon. Aş fi făcut asta, dar am primit chiar acum o înştiinţare de la Jad-ben-Otho că ţi se rezervă o moarte deosebită.

  La auzul acestor cuvinte ale marelui preot, toată preoţimea a izbucnit într-un cor de „Ah!” de admiraţie şi respect.

  Kotan şi războinicii lui erau însă într-o stare de mare nedumerire. În sufletul lor urau şi se temeau în acelaşi timp de Ludon, dar atât de adânc era respectul pentru slujba de mare preot, încât niciunul nu a îndrăznit să ridice vocea împotriva lui.

  Niciunul?

  Ei bine, tot s-a găsit unul şi a acela a fost Jadon, şeful fără frică de la Nord.

  — Propunerea străinului este dreaptă, a intervenit el. Invocă trăsnetul lui Jad-ben-Otho asupra lui, dacă vrei să ne convingi cu adevărat de vinovăţia lui.

  — Destul! a strigat Ludon. De când a ajuns Jadon mare preot? Arestaţi acuzatul! S-a adresat el preoţilor şi războinicilor; iar mâine îşi va primi pedeapsa, aşa după cum mi-a ordonat Jad-ben-Otho.

  Din partea războinicilor nu se putea vedea nici o mişcare care să dovedească ascultarea ordinelor lui Ludon, dar preoţii inferiori, îmbibaţi de curajul fanatic al breslei lor, s-au repezit ca o ceată nebună de şacali să îşi înhaţe prada.

  S-a isprăvit şi aceasta şi nimeni nu era mai pătruns de realitatea faptului decât Tarzan. De acum înainte isteţimea şi diplomaţia nu vor mai uzurpa funcţia armelor de atac şi apărare pe care el le iubea atât de mult.

  Astfel, când prima mască urâtă apăru pe platformă, nu a mai găsit în faţa ei pe suavul plenipotenţiar din cer, ci o fiară dintre cele mai feroce, de o furie mai curând diabolică, decât cerească.

  Altarul se afla alături de zidul de apus al acestei clădiri Iară acoperiş. Nu era loc acolo decât pentru o singură persoană, pentru marele preot când oficia ceremoniile sacrificiului. Aşa era şi acum: numai Ludon singur se afla la spatele lui Tarzan, iar în faţa lui se găseau peste două sute de războinici şi preoţi.

  Pretenţiosul care dorea să aibă gloria de a fi cel dintâi care să pună mâna pe impostorul blestemat, alergă cu mâna întinsă să-l înhaţe pe Tarzan.

  În loc de aceasta, el însuşi a fost înhăţat: smuls de o mână cu degetele ca oţelul, care l-au smucit ca pe o paiaţă, înşfăcându-l de un picior şi de curelele din spate şi ridicându-l deasupra altarului.

  Dar, pe lângă aceasta, mai erau şi alţii care se apropiau să îl prindă, fără să îl mai bage în seamă pe Ludon, care se apropia pe furiş, pe după altar, cu cuţitul în mână.

  Nu era nici un moment de pierdut, dar nici Tarzan nu avea obiceiul să piardă clipe preţioase, prin nesiguranţa unei hotărâri întârziate.

  Astfel, mai înainte ca Ludon sau orice altul să poată ghici intenţia comandantului, acesta a repezit, cu toată puterea muşchilor săi enormi, corpul preotului care ţipa ca din gură de şarpe, exact în faţa marelui preot.

  Atunci, ca şi cum ambele acţiuni nu erau decât una singură, atât de repede a urmat una după cealaltă, Tarzan a sărit pe altar şi de aici sus pe creasta zidului templului.

  Ajuns acolo, s-a întors şi i-a privit jos pe cei rămaşi în sală.

  — Cine îndrăzneşte să creadă, a strigat el, că Jad-ben-Otho îşi renegă fiul?

  Apoi a sărit de partea cealaltă a zidului, dispărând din ochii lor.

  Din toată lumea care se afla acolo în sala templului, s-au aflat totuşi, cel puţin două persoane ale căror inimi au tresărit, involuntar, de bucurie, la succesul mişcării lui Tarzan. Una şi-a arătat satisfacţia pe faţă printr-un zâmbet larg. Cealaltă persoană era Panatlea.

  Creierii preotului pe care Tarzan i-a aruncat în capul lui Ludon s-au împrăştiat pe pereţii templului, cu toate că marele preot a scăpat numai cu câteva zgârieturi mici, primite în căderea pe podeaua de piatră.

  S-a ridicat în picioare cât a putut mai repede şi în cele din urmă, neştiind de evadarea lui Tarzan, a strigat zăpăcit de câteva ori: „Prindeţi-l! Legaţi-l!”, continuând să privească în jur după victima sa, cu o astfel de expresie ridicolă de zăpăceală, că mulţi războinici s-au simţit nevoiţi să îşi ascundă râsul, acoperindu-şi gura cu palmele.

  De asemenea şi preoţii alergau în dezordine dintr-o parte în alta, îndemnând războinicii să îl urmărească pe Tarzan, dar ei aşteptau ordinele regelui lor şi nu ale marelui preot.

  Kotan, încântat în sufletul său, mai mult sau mai puţin de încurcătura şi ruşinea lui Ludon, aştepta ca acesta să îi spună precis ce trebuie făcut, ceea ce s-a şi întâmplat după ce unul dintre acoliţii marelui preot i-a povestit acestuia modul în care Tarzan a reuşit să scape din mâinile lor.

  Imediat s-au emis ordinele necesare urmăririi; preoţii şi războinicii au început să iasă pe uşile templului în căutarea lui Tarzan.

  Ultimele lui cuvinte pe care le-a pronunţat de sus, de pe creasta zidului, au avut foarte puţin efect asupra majorităţii, în ceea ce priveşte temeinicia pretenţiilor sale atât de mult dezaprobate de Ludon.

  Cu toate acestea, în inima războinicilor domnea, după cum era şi firesc, o mare admiraţie pentru un om atât de curajos, astfel că mulţi simţeau aceeaşi bucurie care s-a născut în pieptul domnitorului lor faţă de situaţia caraghioasă în care a fost pus Ludon.

  CAPITOLUL XI – Necunoscutul.

  În timp ce războinicii şi preoţii din Alur cercetau toate colţurile templului, ale palatului şi ale oraşului pentru a găsi urma celui dispărut, un alt străin gol, purtând un Enfield pe spate, cobora în Korulja pe la Nord, pe cărarea prăpăstioasă a muntelui.

  Înainta fără zgomot spre fundul trecătorii, iar, când a ajuns acolo unde drumul a devenii mai nivelat, a pornit cu paşi repezi, cu toate că nu renunţa nici o clipă la vigilenţa faţă de primejdiile posibile de acolo.

  Din spatele său, din partea de sus a muntelui, adia un vânt uşor, astfel că depindea acum numai de ochi şi de urechi ca să poată descoperi prezenţa vreunei primejdii ce l-ar pândi în drumul său.

  Cărarea pe care o urma era pe marginea unui râuleţ de pe fundul trecătorii. În afară de unele locuri unde apele se rostogoleau peste stânci şi pietroaie, iar cărarea făcea un ocol oarecare pentru a reveni pe lângă malul râuleţului.

  La un moment dat, când râuleţul şi cărarea coteau abrupt pe lângă o stâncă mare, străinul s-a pomenit în faţa unuia care mergea încet în partea de sus a trecătorii.

  Separaţi fiind numai de o distanţă de treizeci de metri s-au oprit amândoi simultan.

  Străinul a văzut în faţa sa un războinic alb, gol, numai cu o blană în jurul taliei, curelele şi cingătoarea. Era înarmat cu un buzdugan greu şi un cuţit scurt ce îi atârna cu teaca de şoldul stâng, iar pe şoldul drept atârna o pungă de piele.

  Era Tadeu, care a ieşit singur la vânătoare în trecătoarea prietenului său Omat, Gund de Korulja.

  Tadeu l-a privit pe străin cu surpriză, dar nu cu uimire, deoarece a recunoscut în el un membru al rasei pe care o cunoştea în urma experienţei avute cu Tarzan cel teribil, aşa că, datorită prieteniei pe care o avea faţă de Tarzan, l-a privit pe noul sosit fără nici o urmă de duşmănie.

  Acesta a fost cel dintâi care a făcut semnul care îi exprimau intenţiile, ridicând palma spre Tadeu cu acel gest elocvent care a fost simbolul păcii de la polul Nord la polul Sud, de când omul a încetat să mai meargă sprijinindu-se în pumni. În acelaşi timp a înaintat câţiva paşi şi s-a oprit.

  Tadeu, încurajat de faptul că unul care seamănă cu Tarzan Jad-guru nu poate fi decât tot din tribul pierdutului său prieten, era mai mult decât bucuros să îi accepte prietenia.

  A întors deci, semnul făcut de străin şi a înaintat până a ajuns în faţa lui.

  — Cine eşti tu? a întrebat el.

  Dar, în loc de orice răspuns, străinul a dat din cap indicând că nu a înţeles nimic.

  A încercat să îi comunice Hodonului prin semne faptul că a urmat un drum lung, nenumărate zile, venind dintr-un loc foarte îndepărtat de dincolo de munţi.

  Semnele explicative ale străinului erau atât de clare, încât Tadeu s-a convins că noul sosit îl căuta pe Tarzan Jad-guru. Tot ce mai trebuia să afle era dacă acesta venea ca prieten sau ca duşman.

  Străinul a observat formaţia ciudată a degetelor mari de la mâinile şi de la picioarele lui Tadeu, precum şi coada acestuia: le-a observat cu o mirare pe care cu mare greutate a reuşit să o ascundă.

  Ceea ce l-a impresionat mai mult şi ce i-a adus o mare uşurare a fost faptul că primul locuitor al acestor ţinuturi străine pe care l-a întâlnit s-a dovedit a fi foarte prietenos, deoarece necesitatea de a continua un drum printr-o ţară ostilă era legată de piedici de neînvins.

  Tadeu, care a plecat la vânătoare după vreunul din animalele mai mici de câmpie a căror carne era pe placul Hodonilor, a uitat, cu desăvârşire motivul pentru care a venit, în momentul când la descoperit pe străinul din faţa sa.

  Avea intenţia să îl ducă la Omat unde, împreună cu acesta, să fie în stare să găsească un mijloc prin care să afle adevăratele proiecte ale străinului.

  Astfel, după mai multe încercări, l-a determinat să înţeleagă, tot prin limbajul semnelor, că este nevoie să îl însoţească; apoi au pornit amândoi în josul văii către stâncile cu peşterile poporului lui Omat.

  În apropierea acestora, s-au întâlnit cu un grup de femei şi copii lucrând, sub paza bărbaţilor bătrâni, adunând fructe sălbatice şi ierburi ce constituiau o parte din dietă lor zilnică şi îngrijind, de asemenea, de mici suprafeţe de teren pe care creşteau cereale cultivate de ei.

  Ogoarele constau în petice de teren bine nivelate, care au fost complet curăţate de arbori şi arbuşti. Uneltele de muncă erau formate din prăjini lungi, îmbrăcate cu metal de la un capăt la altul, dar care semănau mai mult cu suliţe, decât cu unelte paşnice de agricultură.

  Pe lângă aceasta, aveau unelte cu lame late, care nu păreau a fi nici greble şi nici sape, ci aveau forma unei încercări nereuşite de combinare a acestor două unelte într-una singură.

  Străinul s-a oprit şi şi-a desfăcut arcul de pe spate, pentru că fiinţele acestea erau negre ca noaptea iar corpul lor era acoperit cu păr, lăsându-i impresia unor duşmani de care trebuia să se apere.

  Tadeu a văzut gestul şi l-a interpretat corect. A pus deci o mână pe braţul străinului şi i-a zâmbit în semn că nu are de ce să îi fie teamă.

  Totuşi, Wazdonii s-au adunat în jurul lui vorbind repede şi cu înflăcărare, într-o limbă înţeleasă de călăuza sa.

  Văzând că nimeni nu încearcă să îi facă vreun rău s-a convins că întâmplarea i-a servit ajutându-l să găsească un popor prietenos.

  Până la peşteri le-a mai rămas o distanţă mică, iar când au ajuns acolo, Tadeu a început să urce pe ţăruşii de lemn, încredinţat că fiinţa pe care a descoperit-o nu va întâmpina greutăţi mai mari, ca să îl urmeze, decât a avut Tarzan.

  Într-adevăr, nu s-a înşelat în această privinţă, deoarece străinul a urcat după el cu uşurinţă, până când au ajuns amândoi pe platforma exterioară a peşterii lui Omat.

  Acesta nu se afla acolo şi abia târziu, după-amiază sosi şi el acasă. Între timp s-au găsit mulţi războinici care au venit să-l privească pe noul sosit.

  De fiecare dată acesta era din ce în ce mai impresionat de atitudinea prietenoasă şi paşnică a amfitrionilor săi. Fără să-i fi trecut prin cap nici măcar pentru o fracţiune, că se află în mijlocul unui trib dintre cele mai feroce şi mai războinice care, până la sosirea lui Tarzan şi Tadeu în mijlocul lor, nu concepeau să existe vreun străin în tribul lor.

  În sfârşit, a sosit şi Omat; iar oaspetele a simţit instinctiv că se află în prezenţa unui om mare în această lume, probabil un şef sau chiar un rege, pentru că nu numai în atitudinea celorlalţi războinici negri faţă de el se observa aceasta, dar şi în ţinuta şi în felul de a fi al acestei creaturi splendide, care stătea în picioare, privindu-l. În timpul cât Tadeu povestea împrejurările în care l-a întâlnit.

  — Şi eu cred, Omat, a zis Hodonul, că el îl caută pe Tarzan Jad-guru.

  La sunetul acestui nume, primul cuvânt pe care l-a înţeles din câte a auzit până acum de la aceşti oameni, faţa străinului s-a luminat de bucurie.

  — Tarzan! a strigat el. Tarzan!

  Şi a încercat prin semne să îi facă pe cei de faţă să înţeleagă că aceasta era persoana pe care el o căuta.

  Ei au înţeles repede, iar în expresia de pe chipul lui au citit că acesta îl căuta pe Tarzan din motive de iubire nu din ură şi duşmănie. Omat, însă, dorea să se convingă cu adevărat.

  În acest scop a arătat spre cuţitul străinului şi prinzându-l pe Tadeu de mână, a repetat numele lui Tarzan, prefăcându-se că vrea să îl înjunghie, iar după aceea l-a privit întrebător pe străin.

  Acesta a dai din cap negativ cu multă energie şi ridicând o mână cu palma deschisă în sus, o aplică pe cealaltă pe piept: simbolul păcii, arătând astfel că nu are nici un sentiment de duşmănie fată de Tarzan.

  — Este prieten cu Tarzan Jad-guru! A exclamat Tadeu.

  — Ori este prieten, ori este un mare mincinos, a zis Omat.

  — Tarzan, a continuat străinul, îl cunoaşteţi? Trăieşte? Oh, Doamne, cât aşa da să pot să vorbesc limba voastră!

  A început din nou în graiul semnelor să afle unde este Tarzan, pronunţându-i numele şi arătând cu mâna în diferite direcţii: în peşteră, în partea de jos a trecătorii, spre munţi, spre valea verde din depărtare, iar de fiecare dată ridicând sprâncenele întrebător şi scoţând universala exclamaţie interogativă „Ei?”, care era imposibil ca ei să nu o înţeleagă.

  Dar la toate aceste întrebări mute, Omat a dat din cap, întinzându-şi palmele înainte, într-un gest care arăta limpede că, deşi înţelege întrebările, nu ştie nimic despre locul unde ar putea să se afle Tarzan.

  După aceea, gundul de Korulja a încercat şi el cum a putut mai bine să spună ce ştia despre Tarzan.

  Pe noul sosit l-au numit Jordon, care în limba lor însemna „străin” şi a început să indice cu mâna spre soare, zicând cuvântul „As”.

  Acest lucru l-a repetat de câteva ori, după care a ridicai o mână cu degetele desfăcute şi atingându-le pe fiecare pe rând, a repetat cuvântul Adenen până când străinul a înţeles că dorea să zică „cinci”.

  După aceea a arătat din nou spre soare şi descriind cu degetul arătător prin aer un arc, începând de la răsărit şi până la apus, a repetat din nou cuvintele „As” şi „Adenen”.

  Străinul a înţeles destul de bine că soarele a traversai de cinci ori cerul, cu alte cuvinte au trecut cinci zile.

  După aceea Omat a arătat spre peştera în care se aflau şi pronunţând numele lui Tarzan, a imitat mersul omului, aşa cu două degete, purtându-le pe podeaua peşterii, când unul înainte când celălalt, încercând să îi arate prin asta lui Jordon că Tarzan a plecat din peşteră şi s-a urcat pe ţăruşi, încă de acum cinci zile.

  Dar mai departe nu a putut să meargă explicaţiile cu ajutorul semnelor.

  Atât a înţeles străinul şi indicându-le că a înţeles, a arătat cu degetul spre el, apoi spre ţăruşii care mergeau în sus, anunţându-i în felul acesta că vrea să-l caute pe Tarzan.

  — Să mergem şi noi cu el, a spus Omat, pentru că încă nu m-a părăsit credinţa că Korulul a ucis prietenul şi aliatul nostru.

  — Sfătuieşte-l să aştepte până mâine dimineaţă a zis Tadeu, ca să poţi să iei cu tine mai mulţi războinici. Dar de data asta Omat, să nu îţi ucizi prizonierii. Prinde cât poţi mai mulţi în viaţă şi se prea poate ca la unii din ei să aflăm soarta lui Tarzan.

  — Mare este înţelepciunea Hodonilor! a zis Omat. Va fi aşa cum zici. Voi lua tot Korulul prizonier şi îi voi sili să spună tot ce doresc eu să ştiu. După aceea îi vom duce la marginea trecătorii Korulgrif, prăbuşindu-i de sus de pe muchia stâncii.

  Tadeu a zâmbit. El ştia bine că nu vor putea să îi ia pe toţi prizonieri, fiind norocoşi, dacă ar fi reuşit să prindă măcar unul dintre ei.

  Se putea chiar să fie respinşi cu pierderi, însă lucrul de care era sigur era acela că Omat nu ar fi stat o clipă la îndoială să îndeplinească ameninţarea, dacă ar fi avut posibilitatea, atât de neîmpăcată era ura dintre aceşti vecini.

  Nu a fost greu să îi explice străinului planul lor şi nici să-i primească consimţământul, mai ales după ce negrul a indicat clar că drumul lor va duce prin ţinuturi ostile, aşa că vor fi însoţiţi de un număr mare de războinici Jordon era bucuros de orice măsură ce îl apăra de primejdii, deoarece succesul misiunii sale era de o importanţă capitală.

  În noaptea aceea a dormit pe un aşternut de blănuri în unul dintre apartamentele peşterii strămoşeşti a lui Omat: iar a doua zi de dimineaţă, după o mâncare în grabă, au pornit la drum.

  Sus, pe fata perpendiculară a stâncii, mişunau o sută de războinici sălbatici, care au ajuns pe culme împreună cu Omat, Tadeu şi Jordon.

  Grosul trupei era precedat de trei războinici, având rolul de a cerceta primii terenul, pentru ca nu cumva coloana întreagă să fie luată prin surprindere de inamic.

  Au traversat dealul ce îi despărţea de Korulul şi au coborât în această trecătoare, dând imediat peste un singur războinic Wazdon. Neînarmat, care mergea speriat şi pe furiş spre satul tribului său.

  L-au luat imediat prizonier: fapt care, în mod foarte ciudat, nu a făcut decât să îi mărească groaza, pentru că în clipa aceea în care i-a văzut a realizat că evadarea lui este imposibilă şi s-a aşteptat să fie ucis imediat.

  — Duceţi-l la Korulja! a hotărât Omat, adresându-se celor doi războinici care îl susţineau de braţe. Să îl ţineţi acolo fără să vă atingeţi de el până mă întorc eu.

  Astfel, Korululianul, uimit, a fost dus de acolo, în timp ce grupul de barbari pornea din nou înainte, subtil, din copac în copac şi apropiindu-se din ce în ce mai mult de satul de peşteri din Korulul.

  Norocul l-a favorizat pe Omat, oferindu-i numaidecât ceea ce dorea: o bătălie regală, deoarece înainte de a ajunge în peşterile din Korulul s-au ciocnit de o oaste destul de mare de războinici, care a pornit în josul trecătorii, probabil, într-o expediţie oarecare.

  Ca şi umbrele, Koruljanii s-au topit în desişurile tufişurilor din dreapta şi din stânga drumului.

  Neştiutori de primejdia care îi aştepta, convinşi că mergeau în propriul lor domeniu, în care fiecare pom sau stâncă le era cunoscută ca şi feţele camarazilor lor, Korululienii au intrat cu toată inocenţa în cursa care li s-a pregătit.

  Deodată, tăcerea pădurii a fost întreruptă de un strigăt sălbatic: o ghioagă aruncată cu energie a trântit la pământ un Korululian.

  Strigătul nu a fost decât semnalul unei salve de o sută de alte strigăte din pieptul Koruljanilor care, în curând, s-au amestecat cu strigătele de război ale inamicului.

  Ghioagele zburau prin aer, dese ca o ploaie de ciomege, iar, după puţin timp, când cele două forţe s-au amestecat, bătălia s-a transformat într-un număr de lupte corp la corp, fiecare războinic alegându-şi un adversar şi încrucişându-se cu el.

  Atunci au ieşit la iveală cuţitele strălucind în razele soarelui, raze care pătrundeau prin frunzişul crengilor de deasupra lor.

  În curând, blănurile negre, netede şi moi ale Wazdonilor erau udate şi pătate de sângele adversarilor sau al lor propriu.

  Acolo unde era toiul luptei se vedea şi un trup cu pielea netedă şi brună, în mijlocul altor trupuri negre ale duşmanilor şi ale aliaţilor săi.

  Era străinul care, cu ochiul lui ager şi cu isteţimea minţii sale, a putut să distingă imediat între războinicii din Korulul şi cei din Korulja, deoarece, cele două triburi aveau aceeaşi îmbrăcăminte şi aceleaşi arme. Totuşi, de la primul atac, Jordon a observat că haina lor de pe şolduri nu era de piele de leopard ca aceea a tribului din care acum făcea şi el parte.

  Omat. După ce şi-a ucis adversarul l-a privit pe Jordon.

  — Se luptă cu furia şi ferocitatea lui Jato! A murmurat şeful. Puternic trebuie să fie şi tribul din care face parte acest străin şi Tarzan.

  După aceea, toată atenţia i-a fost atrasă de un nou adversar.

  Luptătorii se împingeau dintr-o parte în alta prin pădure, când forţele acelora care au mai rămas în viaţă s-au epuizat aproape de tot.

  Numai străinul părea cu totul neobosit. Se lupta cu aceeaşi furie ca şi la începui, acum când loji adversarii ar fi fost bucuroşi să înceteze lupta: iar, când au văzul că nu mai este nici un Korululian fără adversar, s-a repezit asupra acelora care stăteau, gâfâind, în faţa epuizanţilor Koruljanii.

  În tot timpul, fără excepţie, ţinea la spate, pe după umăr, acel lucru ciudat despre care Omat îşi închipuia că trebuie să fie vreun fel de armă străină, dar despre al cărei scop nu putea să îşi dea seama în nici un fel, deoarece Jordon n-a întrebuinţat-o încă. Lui Omat i se părea că este mai mult o sarcină fără rost, deoarece se sălta şi se izbea mereu de spatele posesorului ei, mai sprinten decât o pisică, dintr-o parte în alta, în timpul luptei sale victorioase.

  Jordon a aruncat de o parte atât arcul, cât şi săgeţile de la începutul luptei, dar arma Enfield nu a vrut sub nici o formă să o ia de pe umeri, simţind nevoia să o aibă cu el oriunde ar fi mers, până când misiunea lui va lua sfârşit.

  După puţin timp, războinicii din Korulja, ruşinaţi, după toate aparenţele, de exemplul străinului, s-au încăierat încă o dată cu inamicii. Aceştia, însă, îngroziţi poale şi de prezenta străinului care părea un demon neobosit şi invulnerabil oricărui atac al lor, s-au descurajai şi au început să fugă.

  Atunci Omat a dat ordin războinicilor să îi ia prizonieri pe cei mai obosiţi.

  Reîntors la peştera lui, Omat a cerut ca prizonierii din Korulul să fie aduşi unul câte unul în faţa sa ca să îi întrebe pe fiecare despre cele ce s-au întâmplat cu Tarzan.

  Fără nici o singură excepţie, i-au istorisit cu toţii acelaşi lucru: acum cinci zile a fost luat prizonier, dar că a reuşit să se elibereze după ce l-a ucis pe războinicul care a fost lăsat să îl păzească, ducând capul nenorocitei santinele tocmai de partea cealaltă a trecătorii Korulul, unde l-a spânzurat, legat de păr, de o creangă.

  Ceea ce s-a întâmplat apoi niciunul dintre ei nu avea de unde să ştie, până când a fost iscodit şi cel din urmă prizonier, care s-a întâmplat să fie de fapt primul prizonier, prins neînarmat, care se întorcea în sat dinspre valea lui Jad-ben-Otho.

  Acesta, când a aflat de scopul întrebărilor care i-au fost puse. A început să se ducă tratative pentru viaţa şi libertatea lui şi a camarazilor lui în schimbul răspunsului:

  — Eu aş putea să-ţi spun multe despre acest om teribil de care mă întrebi, a zis el. L-am văzut ieri şi ştiu unde se găseşte acum, dar, dacă îmi promiţi că ne eliberezi pe mine şi camarazii mei să ne întoarcem în linişte la peşterile strămoşilor noştri, îţi voi spune totul şi numai adevărul.

  — Îmi vei spune oricum, a răspuns Omat, altfel voi pune să te ucidă.

  — Eu ştiu că mă vei ucide oricum, zise prizonierul. Dar, dacă o vei face, secretul va merge cu mine în groapă.

  — Are dreptate, Omat, a intervenit Tadeu. Promite-le libertatea. Ce altceva poţi să faci?

  — Foarte bine, a zis Omat. Acum vorbeşte, omule, iar după ce vei povesti, veţi putea să vă întoarceţi cu toţii în pace la tribul vostru.

  Prizonierul l-a privit o clipă şi apoi a început să spună ceea ce ştia:

  — Acum trei zile vânam cu vreo câţiva semeni pe lângă gura trecătorii Korulul, nu foarte departe de locul unde m-aţi prins azi. Am fost surprinşi de o oaste mare de Hodoni, care ne-au luat prizonieri, ducându-ne la Alur. Ajunşi aici, a continuat prizonierul, o parte dintre noi am fost aleşi ca robi, iar restul am fost aruncaţi într-o cameră la baza templului, unde sunt ţinute victimele care sunt oferite de Hodoni lui Jad-ben-Otho pe altarul de sacrificiu din templul oraşului Alur. În acest fel mi s-a hotărât soarta şi fericiţi au fost cei aleşi să robească Hodonilor, pentru că ei tot mai aveau speranţă de scăpare, dar aceia care erau cu mine în camera de sub templu nu mai aveau nici o speranţă.

  Ieri s-a întâmplat un lucru dintre cele mai ciudate. A venit în templu, însoţit de toţi preoţii, de rege şi de o mulţime de războinici, o fiinţă pe care o divinizau cu toţii; când au ajuns în dreptul porţii cu gratii a camerei noastre, am văzut, spre marea mea surpriză, că nu era altul decât omul care a fost luat prizonier cu puţin mai înainte în satul Korulul: acela pe care voi îl numiţi Tarzan Jad-guru, iar ei i se adresau cu numele de Dorul-Otho.

  Ne-a privit şi l-a întrebat pe marele preot cine suntem noi, iar când i s-a spus scopul pentru care eram închişi acolo s-a înfuriat enorm de tare, strigând că nu este nici o plăcere pentru Jad-ben-Otho ca să sacrifice lumea în felul acesta. Apoi a ordonat marelui preot să ne elibereze, fapt care s-a îndeplinit imediat.

  Prizonierilor Hodoni li s-a dat voie să se întoarcă acasă, iar noi am fost conduşi la ieşirea din Alur şi îndrumaţi spre Korulul. La început am fost trei, dar multe sunt primejdiile care domnesc între Alur şi Korulul, iar noi nu eram decât trei inşi şi fără nici un fel de arme.

  Astfel niciunul dintre noi nu a ajuns până în satul neamului nostru; numai eu am mai rămas în viaţă. Am spus ce aveam de spus.

  — Aceasta este tot ce şti în privinţa lui Tarzan? L-a mai întrebat Omat

  — Asta este tot ce ştiu, a răspuns prizonierul. Mai pot să spun doar că acela pe care ei îl numesc marele preot, Ludon, era foarte furios şi unul dintre cei doi preoţi care ne-au condus afară din cetate a comunicat celuilalt că străinul nu era nicidecum Dorul-Otho.

  Mai spunea că Ludon se lăuda cu intenţia că îl va pedepsi cu moartea pentru îndrăzneala lui. Aceasta este tot ce s-a vorbit lângă mine în aşa fel încât eu să fi putut să aud.

  Şi acum, a încheiat prizonierul, gund de Korulja, lasă-ne să plecăm cum ne-ai promis.

  — Sunteţi liberi! a zis el. Dar ca să puteţi ajunge cu bine acasă, vă dau o escortă de războinici sub comanda lui Abon, care să vă însoţească până veţi intra în trecătoarea Korulul.

  Prizonierii i-au mulţumit. Erau surprinşi peste măsură de un fapt care nu s-a mai pomenit la ei în Korulul şi despre care ştiau că nu s-a mai întâmplat nici în Korulja.

  Omat s-a adresat străinului:

  — Vino cu mine, Jordon!

  Ridicându-se a, ieşit din peşteră şi a urcat stânca până sus pe coasta dealului.

  Acolo, i-a indicat cu mâna cetatea Alur, care se vedea în depărtare strălucind în lumina soarelui care se apropia de apus.

  — Acolo este Tarzan Jad-guru, i-a zis el lui Jordon.

  Iar acesta a înţeles, ca şi cum ar fi ştiut limba lor din Paluldon.

  CAPITOLUL XII – Ce ştie Panatlea.

  Când Tarzan a sărit jos, dincolo de zidul templului, nu avea deloc intenţia să fugă din Alur, decât după ce va fi pe deplin convins că soţia sa nu se află prizonieră acolo.

  Era însă departe de a avea o idee lămurită asupra locului unde va locui în acest oraş, în care fiecare om îi era duşman şi mai ales, asupra mijloacelor prin care urma să îşi continue cercetările.

  Nu exista decât un singur loc unde ştia că ar putea să se adăpostească provizoriu; acest loc era „Grădina interzisă” a regelui.

  Grădina era presărată de tufişuri, în care un om s-ar fi putut ascunde cu uşurinţă. Pe lângă acest fapt, acolo se aflau fructe şi apă.

  O fiinţă isteaţă, obişnuită cu traiul din junglă, putea să rămână acolo ascunsă un timp destul de îndelungat; dar ceea ce îl frământa în momentul de faţă era problema, cât se poate de serioasă, de a străbate distanţa dintre templu şi grădină fără să fie văzut.

  Mare şi puternic este Tarzan în mediul său natal, se gândea el însuşi, dar în oraşele oamenilor abia dacă poate fi bun la ceva.

  Axându-se pe spiritul de observaţie foarte dezvoltat ce îl poseda şi pe cel al orientării şi-a închipuit că putea ajunge până la terenul rezervat palatului folosindu-se de coridoarele subterane şi de camerele templului prin care a fost condus cu o zi înainte şi unde nu i-a scăpat din vedere nici un amănunt.

  Da, va fi bine aşa, judeca el, decât să străbat terenul deschis la suprafaţă, unde fireşte va fi căutat de la început şi desigur că îl vor descoperi imediat.

  Nu a făcut nici zece paşi şi a dispărut din ochii oricărui om care s-ar fi întâmplat să privească peste zid… a dispărut pe o scară de piatră care ducea în apartamentele de jos de la subsol.

  Drumul pe care a fost condus în ziua precedentă a trecut prin multe coridoare şi apartamente, ducând uneori la dreapta şi alteori la stânga, dar, stăpân fiind pe el în asemenea situaţii, Tarzan a mers înapoi pe urmele sale din ajun, fără nici cea mai mică greşeală.

  Pentru un moment nu i-a fost teamă că va fi descoperit, având în calcul că toţi preoţii templului s-au adunat în sala de şedinţă pentru a asista la judecata, umilirea şi moartea sa.

  Stăpânit cu totul de această idee, a mers după colţul coridorului şi s-a trezii fată în fată cu un preot, a cărui mască grotescă ascundea orice emoţie i-ar fi pricinuit-o apariţia neaşteptată a lui Tarzan.

  Totuşi, acesta avea un avans faţă de preotul mascat al lui Jad-ben-Otho, pentru că, din clipa de când l-a zărit, îşi ştia deja intenţiile în privinţa lui, aşa că nu a stat mult pe gânduri şi a dus la îndeplinire acţiunea.

  Astfel, preotul, mai înainte să se poată decide asupra atitudinii pe care trebuia să o ia în acea împrejurare, a simţit cuţitul cu lama lui lungă şi ascuţită cum îi pătrundea în piept.

  În clipa în care cadavrul lui se prăbuşea la pământ. Tarzan l-a prins şi i-a smucit de pe cap masca, deoarece, chiar în momentul în care l-a văzut l-a străfulgerat o idee îndrăzneaţă cu care să îi poată înşela pe duşmani.

  Reuşind să salveze masca de orice stricăciune, în cazul în care s-ar fi izbit la pământ. În momentul căderii cadavrului, Tarzan a aşezat-o uşor pe podea şi aplecându-se. A tăiat coada Hodonului din rădăcină.

  La doi paşi spre dreapta a văzut o cameră mică, din care evident preotul a ieşit mai înainte. Era un loc bun pentru un adăpost temporar, aşa că a târât acolo cadavrul împreună cu masca şi coada.

  Şi-a confecţionat apoi cu mare atenţie două curele din haina de piele de pe şoldurile preotului, cu care a legat bine coada şi trecând-o după aceea pe sub tunica lui de peste şolduri, a fixat-o cum a putut mai bine în locul unde ar fi trebuit să fie. Dacă ar fi avut şi el o coadă.

  La sfârşit şi-a pus masca pe faţă; apoi a părăsit camera, având perfecta înfăţişare a unui preot din templul lui Jad-ben-Otho; numai în cazul în care cineva s-ar fi oprit să îi examineze degetele de la picioare şi de la mâini ar fi putut să îl descopere.

  A mai observat şi faptul, destul de obişnuit atât la Hodoni cât şi la Wazdoni, să îşi ducă mâna la vârful cozii, şi-a luat deci propria coadă în mână, evitând în felul acesta să se observe înfăţişarea fără viaţă pe care o trăda dacă o lăsa să se târască după el.

  Trecând din coridor în coridor şi prin diferite camere, a ieşit, în cele din urmă, în curtea palatului, dincolo de templu.

  Goana după el nu a ajuns încă până acolo; totuşi, simţea foarte bine că domneşte o mare mişcare nu tocmai departe în spatele lui.

  Acum s-a întâlnit pe drum atât cu războinici, cât şi cu sclavi, dar nimeni nu i-a aruncat mai mult decât o privire în treacăt: trecerea unui preot prin curtea palatului era un lucru prea comun ca să stârnească bănuielile cuiva.

  A trecut deci pe lângă santinele, fără să fie oprit şi a ajuns până la intrarea din „Grădina interzisă”.

  Aici s-a oprit şi a cercetat repede cu privirea lui ageră întreaga porţiune a acestui loc frumos care se întindea în faţa lui.

  Spre marea lui uşurare, nu a văzut pe nimeni acolo şi felicitându-se pentru facilitatea cu care a reuşit să îi înşele cele două forţe care domneau în mod suprem în oraşul Alur, a pornit repede spre interiorul grădinii.

  După câteva clipe s-a oprit într-un boschet de tufişuri înflorite, în care s-ar fi putut ascunde fără grijă chiar zece oameni.

  Strecurându-se până la mijloc şi-a scos de pe cap masca atât de incomodă şi s-a întins pe jos, aşteptând să vadă ce îi mai pregăteşte soarta de acum înainte; în acelaşi timp, însă, mintea îi era într-o activitate continuă în descoperirea unor planuri de viitor.

  De dincolo de zidul grădinii se auzeau vocile acelora care îi urmăreau şi simţea haosul ce era în oraş şi atunci s-a convins cu câtă înverşunare era urmărit de Hodoni.

  Aşa cum stătea în frunzişul în care s-a ascuns, meditând asupra măştii preoţeşti din mâna sa, a simţit deodată că nu mai este singur în grădină.

  Prezenţa cuiva se simţea perfect, iar după un timp se auzea apropierea unor paşi.

  La început a bănuit că ar putea fi cineva care îl căuta subtil prin grădină, dar după câteva clipe a apărut în sfera vederii sale mărginite de crengi, frunze şi flori, corpul mlădios al unei femei, pe care a recunoscut-o imediat a fi prinţesa Ghizi.

  A văzut că este singură şi că se plimbă pe cărările grădinii cu capul aplecat, ca şi cum ar fi meditat adânc; era o meditare tristă, pentru că pe genele ei se vedeau urme de lacrimi.

  Nu a trecut mult şi urechile lui l-au înştiinţat că au mai intrat şi alţii în grădină: doi bărbaţi, ai căror paşi declarau că nu umblă încet. Au mers direct spre prinţesă iar când a ajuns în imaginea lui Tarzan, acesta a descoperit că era vorba despre doi preoţi.

  — Ghizi, prinţesă de Paluldon, a zis unul. Adresându-i-se fetei. Străinul care ne-a spus că este Dorul-Otho a fugit de pedeapsa lui Ludon, marele preot, care l-a demascat. Este căutat acum prin tot templul, prin palat şi prin oraş, iar noi am fost trimişi să îl căutăm şi în „Grădina interzisă” deoarece Kotan, regele, a declarat că l-a găsit chiar azi-dimineaţă aici, cu toate că nu poate să ştie cum a trecut pe lângă paznici.

  — Aici nu este, a zis prinţesa. Eu sunt în grădină de mai multă vreme şi nu am văzut şi nici nu am auzit pe nimeni. Totuşi, căutaţi dacă doriţi.

  — Nu, a zis preotul care a vorbit primul, nu este nevoie, pentru că nu ar fi putut să intre fără ca tu să şti şi fără acordul santinelelor şi chiar aşa, încă l-ar fi văzut preotul care ne-a precedat.

  — Care preot? a întrebat Ghizi.

  — Acela care a trecut pe lângă paznici în grădină cu puţin timp înaintea noastră, a explicat el.

  — Nu l-am văzut, a zis Ghizi.

  — A plecat probabil pe altă ieşire, a remarcat şi al doilea preot.

  — Poate că aşa a fost, a aprobat Ghizi, dar mi se pare ciudat că nu l-am văzut.

  Lăsând impresia că sunt mulţumiţi de cercetările lor, cei doi preoţi au salutat-o cuviincios pe prinţesă şi au pornit să iasă din grădină.

  — Proşti ca Buto, rinocerul, s-a gândit Tarzan, care îl considera pe Buto ca pe una dintre cele mai stupide creaturi. Nu va fi greu să îi duc în eroare pe tipii ăştia.

  Abia s-au îndepărtat preoţii şi s-a auzit din nou zgomot de paşi repezi, traversând grădina spre prinţesă: paşi ritmaţi de răsuflarea grea şi rapidă a unei persoane aproape sfârşită de oboseală sau în culmea disperării.

  — Panatlea, a strigat Ghizi, ce s-a întâmplat? Pari foarte îngrozită.

  — Oh, prinţesă de Paluldon, a strigat Panatlea, aproape că putea să fie ucis în templu. Au vrut să îl ucidă pe acel străin minunat care zicea că este Dorul-Otho.

  — Dar a scăpat, a zis Ghizi. Ai fost acolo; spune-mi şi mie cum a fost.

  — Preotul Ludon a dat ordin să fie prins şi ucis. Dar când s-au repezit asupra lui, el l-a smucit pe un preot şi l-a ridicat ca pe o pană, l-a trântit exact în capul lui Ludon. După aceea, a sărit sus pe altar şi de acolo pe creasta. Zidului de unde a dispărut. Numai să nu îl găsească, prinţesă!

  — De ce te rogi să se întâmple asta? a întrebat Ghizi. Oare un om care a murdărit atât de mult credinţa nu merită să fie pedepsit cu moartea?

  — Prinţesa nu îl cunoaşte! a exclamat Panatlea.

  — Aşadar îl cunoşti? a replicat repede Ghizi. Azi-dimineaţă te-ai trădat, iar după aceea ai încercat să mă înşeli. Sclavele lui Ghizi nu fac acest lucru fără să fie pedepsite. Deci, el este acelaşi Tarzan Jad-guru despre care mi-ai povestit? Vorbeşte, femeie şi spune numai adevărul!

  Panatlea a ridicat din umeri, dreaptă ca un brad şi cu bărbia în aer. Oare nu era şi ea din neamul ei ca şi prinţesă?

  — Panatlea nu minte ca să se apere pe ea însăşi, a răspuns ea cu mândrie.

  — Atunci, spune-mi ce ştii despre acest Tarzan Jad-guru, a insistat Ghizi.

  — Ştiu că este un om minunat şi foarte curajos, a zis Panatlea; pe mine m-a salvat de un Torodon şi de un Grif, după cum ţi-am povestit. Este într-adevăr acelaşi om care a fost azi-dimineaţă aici, în grădină. Eu tot mă îndoiesc că nu ar fi Dorul-Otho, deoarece puterea şi curajul lui sunt cu mult mai presus decât ale oricărui muritor, după cum sunt şi onoarea şi bunătatea lui. Da, atunci când putea să îmi facă cel mai mare rău. El m-a apărat, iar atunci când putea să se salveze, el s-a gândit în primul rând la mine. Şi toate acestea datorită prieteniei care o poartă pentru Omat, care este gund de Korulja şi cu care trebuia să mă căsătoresc, dacă nu aş fi fost răpită de Hodoni.

  — Într-adevăr că este un om cu o înfăţişare minunată, a murmurat Ghizi. De altfel nu se aseamănă deloc cu ceilalţi oameni. Nu vorbesc despre conformaţia mâinilor şi a picioarelor, sau de faptul că nu are coadă, dar are ceva, în înfăţişarea lui, care îl face să apară cu totul altfel. În fapte chiar foarte importante spre deosebire de ceilalţi oameni.

  Când a auzit acestea, Panatlea a tresărit de bucurie. În mica ei inimă barbară, devotată omului care i-a acordat prietenia şi în speranţa de a câştiga consideraţia prinţesei, chiar dacă nu i-ar mai fi folosit la nimic, a adăugat:

  — Nu ai văzut că ştia totul despre Tadeu şi unde se află? Spune şi tu, prinţeso, e posibil ca un simplu muritor să ştie?

  — Poate că l-a văzut pe Tadeu, a obiectat Ghizi.

  — Dar de unde putea să ştie că îl iubeşti pe Tadeu? a replicat Panatlea. Eu îţi spun că, dacă nu este Dumnezeu, atunci în orice caz este cu mult superior unui Hodon sau Wazdon. A putut să îmi găsească urma din peştera mea de la Korulja, peste deal, peste Korulul, până în peştera din Korulgrif, unde am reuşit să mă ascund şi aceasta, cu toate că s-a scurs o noapte întreagă de când am trecut pe acolo: iar picioarele mele goale nu lăsau nici o urmă pe unde treceam. Care muritor ar fi putut izbuti în asemenea atitudini? a reînceput cu insistenţă Panatlea. Unde s-a mai văzut, în tot Paluldonul, ca o virgină să găsească prietenie şi ajutor la un bărbat străin, în afară de el?

  — Poate că Ludon se înşelă… poate că străinul este într-adevăr Dorul-Otho, a zis Ghizi, influenţată de părerea entuziastă a sclavei.

  — Fie om, fie Dumnezeu, este o fiinţă prea minunată ca să moară! a exclamat Panatlea. Numai dacă aş putea să îl ajut cu ceva! Dacă ar trăi, eu cred că ar găsi mijlocul prin care să îl aducă înapoi pe Tadeu la tine, prinţeso!

  — Ah! Numai dacă ar fi aşa! a suspinat Ghizi. Vai de mine, însă, căci este prea târziu, deoarece mâine voi fi a lui Bulet.

  — Acela care a venit ieri în apartamentele tale împreună cu tatăl tău? a întrebat Panatlea.

  — Da, acela cu faţa rotundă şi cu burta mare, a întărit prinţesa cu cel mai mare dezgust. Este atât de leneş, a continuat ea; nu merge nici la vânătoare şi nici la luptă. Nu este făcut decât numai pentru mâncare şi băutură şi nici nu se gândeşte la altceva decât la aceste lucruri şi la sclavele sale. Dar să lăsăm gândurile acestea, Panatleo, a reluat prinţesa. Haide să culegem un braţ de flori! Le voi împrăştia peste tot în camera mea. Pentru ca mâine dimineaţă să pot duce cu mine amintirea mirosului lor, la care ţin atât de mult şi pe care ştiu că nu îl voi găsi în satul lui Mosar, tatăl lui Bulet. Vino, Panatleo, să culegem amândouă cât mai multe flori, deoarece acestea sunt florile mele preferate, precum şi ale lui Tadeu!

  S-au apropiat amândouă de frunzişul înflorit în care se afla ascuns Tarzan, dar cum erau destule flori şi pe margine, el şi-a închipuit că ele nu vor intra prea departe în tufiş, astfel că nu era ameninţat să fie descoperit.

  Amândouă fetele au început să culeagă flori scoţând, din când în când, mici exclamaţii de plăcere, ori de câte ori găseau câte una mai mare sau mai înflorită. Astfel, mergeau din loc în loc, pe marginile ascunzişului lui Tarzan.

  — Oh! Ia priveşte, Panatleo, ce frumoasă este cea de acolo! Este cea mai frumoasă dintre toate! a exclamat fericită Ghizi. Lasă! Merg eu singură să o iau…, îmi este teamă să nu o strici, atât este de frumoasă şi minunată.

  Zicând acestea, prinţesa a pătruns în tufiş, spre locul unde a crescut floarea aceea frumoasă în vârful unei tulpine, chiar deasupra capului lui Tarzan.

  Atât de subită şi de neaşteptată a fost sosirea ei, încât nu mai era nici un mijloc de scăpare, aşa că Tarzan a rămas pe loc, liniştit, cu speranţa că soarta se va îndura să o ducă de acolo pe fiica lui Kotan, mai înainte ca ochiul ei să alunece de la floarea înaltă în jos, spre el.

  Însă cum a tăiat fata crenguţa florii, privirile ei s-au intersectat cu ale lui Tarzan.

  Înăbuşindu-şi un ţipăt, a făcut repede un pas în spate, timp în care Tarzan s-a ridicat în faţa ei.

  — Nu îţi fie teamă, prinţeso! a asigurat-o el. Te salută prietenul lui Tadeu, a adăugat el ducându-i un deget la buze.

  Panatlea s-a oprit emoţionată.

  — El este, sfinte Jad-ben-Otho! a strigat ea.

  — Şi acum, fiindcă m-aţi descoperit, a întrebat Tarzan, mă vei preda lui Ludon, marele preot, nu-i aşa?

  Panatlea s-a aruncat la picioarele Ghizelei.

  — Prinţesă! Prinţesă! o implora ea, nu îl trăda inamicilor săi.

  — Dar, dacă tatăl meu, Kotan, a şoptit cu groază Ghizi, va afla de perfidia mea, se va înfuria foarte rău. Chiar în calitate de prinţesă, Ludon poate să ceară să fiu sacrificată, ca să liniştească mânia lui Jad-ben-Otho, aşa că între aceşti doi oameni îngrozitori, eu voi fi pierdută.

  — Nu vor şti niciodată că l-ai văzut, decât dacă le vei spune tu, a strigat Panatlea. Martor îmi este Dumnezeu că nu te voi trăda niciodată.

  — Spune-mi, străine, l-a implorat Ghizi, eşti Dumnezeu cu adevărat?

  — Nici Jad-ben-Otho nu este mai mult decât mine, a spus Tarzan, fără să mintă în această privinţă.

  — Atunci de ce încerci să scapi din mâinile muritorilor, dacă eşti Dumnezeu? a întrebat nedumerită prinţesa.

  — Când zeii s-au amestecat cu muritorii, a răspuns Tarzan, aceştia devin tot atât de vulnerabili ca şi ei. Chiar Jad-ben-Otho. Dacă ar apărea în carne şi oase, tot ar putea să fie ucis.

  — L-ai văzut pe Tadeu şi ai vorbit cu el? a întrebat fata cu un aer cu totul indiferent.

  — Da. L-am văzut şi am vorbit cu el, a răspuns Tarzan. Am fost împreună cu el tot timpul o lună de zile.

  — Şi… a ezitat ea, el… fata a lăsat ochii în pământ şi a roşit ca bujorul), tot mă mai iubeşte? A reuşit ea să articuleze în final.

  Tarzan a ştiut atunci că a câştigat-o de partea lui.

  — Da, a răspuns Tarzan. Tadeu nu vorbeşte decât de Ghizi şi aşteaptă cu speranţă ziua în care va putea să se căsătorească cu ea.

  — Dar mâine mă vor căsători cu Bulet, a zis ea cu tristeţe.

  — Să dea Domnul ca totdeauna să fie „mâine”, pentru că mâine nu va fi niciodată.

  — Ah! Nefericirea aceasta va veni, totuşi şi atunci atâţia „mâine” cât voi mai avea viaţă voi plânge cu inima zdrobită după Tadeu.

  — Dacă nu ar fi fost Ludon, aş fi putut să te ajut, a zis Tarzan şi cine ştie dacă nu voi putea totuşi să te ajut şi de acum înainte.

  — Numai dacă ţi-ar fi cu putinţă, Dorul-Otho, a strigat fata. Pentru că ai face asta numai dacă vei putea. Mi-a spus Panatlea cât eşti de curajos şi ce suflet bun ai.

  — Numai singur Jad-ben-Otho poate să ştie ce va fi în viitor, a răspuns Tarzan. Acum ar fi bine să vă îndepărtaţi amândouă, ca nu cumva să vă vadă cineva şi să trezească bănuieli.

  — Vom pleca, a zis Ghizi, dar Panatlea se va înapoia cu mâncare. Sper că vei scăpa şi că Jad-ben-Otho este mulţumit de ceea ce am făcut.

  A plecat urmată de Panatlea, iar Tarzan s-a ascuns din nou.

  Seara. Panatlea a venit cu mâncare, iar Tarzan, văzându-se singur cu ca, îi puse întrebarea care îl ardea de atâta timp.

  — Spune-mi, a zis el, tot ce ştii despre zvonurile în privinţa străinului care se presupune a fi ţinut ascuns undeva în Alur. Ai auzit şi tu despre aceasta în timpul scurtei tale prezente aici?

  — Da, a răspuns Panatlea. Le-am auzit vorbind pe celelalte sclave. Este ceva despre care ele îşi şoptesc numai, neîndrăznind niciuna să vorbească tare. Se zice că ar fi o femeie străină ascunsă în templu şi că Ludon o vrea ca preoteasă, iar Kotan vrea să se căsătorească cu ea. Şi că nu au îndrăznit niciunul nici altul să facă ceva din cauză că fiecare se teme de celălalt.

  — Ştii în ce parte a templului este închisă.

  — De unde să ştiu? Toate acestea pot să fie foarte bine doar poveşti, dar eu ţi-am spus tot ce am auzit.

  — Numai despre o persoană vorbesc ei?

  — Mai spun că a mai venit cu cineva, dar nimeni nu poate să ştie ce s-a întâmplat cu acela.

  — Îţi mulţumesc foarte mult, Panatleo, a zis Tarzan. Se poate să îmi fi făcut un bine atât de mare, cum tu nici nu poţi să îţi închipui!

  — Mă bucur că am putut să te ajut cu ceva.

  CAPITOLUL XIII – Monstrul din turnul misterelor.

  După ce s-a întunecat, Tarzan şi-a acoperit din nou faţa cu masca aceea urâtă a preotului pe care l-a ucis.

  Considerând că nu ar fi făcut bine dacă mai trecea o dată pe lângă gardian, mai ales noaptea, când ar fi putut stârni bănuieli, a sărit în copacul în ale cărui crengi atârnau peste zidul grădinii şi de aici a coborât de partea cealaltă a zidului.

  Pentru a înlătura cât putea posibilităţile unei descoperiri, a străbătut curtea palatului şi a pornit spre templu, dintr-o direcţie opusă cu cea pe care a luat-o când a fugit de acolo.

  Este adevărat că, în felul acesta, a fost nevoit să ocolească şi chiar să treacă prin părţi ale terenului palatului pe care nu le cunoştea deloc, totuşi, o mică oprire era de preferat în locul primejdiei la care s-ar fi expus, dacă ar urma drumul de mai înainte, pe unde circulaţia era mult mai intensă.

  Având, însă, o ţintă bine definită şi fiind înzestrat cu un simţ al orientării aproape miraculos, a trecut prin curtea templului cu destulă îndrăzneală, deşi, cât îi era posibil, se ţinea în umbră, pe lângă ziduri.

  A ajuns, în sfârşit, fără nici un incident neplăcut, lângă clădirea ornamentată la care îi stătea gândul şi de care l-a întrebat pe Ludon când a trecut pe lângă ea. Ludon atunci i-a răspuns că nu mai era întrebuinţată de mult.

  Răspunsul marelui preot a fost firesc în el însuşi, dar impresia cu care a rămas Tarzan din faptul că acesta a evitat să discute despre clădirea aceea, a fost că Ludon a minţit şi deci, clădirea avea o importanţă deosebită. Era în forma unui turn înalt, cu trei etaje, detaşat complet de toate celelalte clădiri ale templului.

  Nu avea decât o singură intrare zăbrelită, sculptată artistic, direct în stâncă, cu înfăţişarea unui cap enorm de Grif, a cărui gură deschisă constituia uşa propriu-zisă.

  Botul, fruntea şi labele din faţă ale monstrului erau astfel făcute, încât îl înfăţişau întins pe pântece, cu fălcile în pământ între cele două labe. De o parte şi de alta a intrării mai era câte o fereastră ovală, cu gratii groase ca şi uşa.

  Văzând că nu este nimeni în jur, Tarzan a trecut prin firida întunecoasă a intrării, unde a încercat gratiile. Spre marea lui dezamăgire, a găsit poarta închisă ingenios cu un aparat pe care nu îl cunoştea; gratiile erau foarte groase, încât nu le putea rupe fără să nu facă vreun zgomot care ar fi avut rezultate dezastruoase în această mişcare.

  În interiorul întunecos de dincolo de uşă nu se putea distinge nimic, astfel, văzând că pe moment nu are nimic de făcut în acest sens, a început să se ocupe de ferestre. Gratiile acestora au rezistat şi ele încercărilor, ceea ce nu l-a descurajat pe Tarzan, deoarece a prevăzut aceasta.

  Dacă gratiile nu cedau isteţimii sale, vor ceda desigur forţei sale uriaşe, în cazul în care nu va reuşi să găsească alt mijloc de intrare. Mai întâi, însă, trebuia să se asigure dacă era nevoie să recurgă la mijloace extreme.

  În acest scop, a făcut ocolul clădirii, examinând-o cu atenţie din toate părţile. A mai găsit câteva ferestre, dar şi acestea erau zăbrelite. În cursul cercetărilor se oprea să asculte şi să miroase, dar nu a văzut pe nimeni, iar zgomotele pe care le auzea din când în când veneau de prea departe ca să îl poată îngrijora.

  A privit în sus pe zidul clădirii. A observat că şi acesta, ca multe alte ziduri ale clădirilor din oraş, avea ornamente scuipate, dintre care unele în formă de cornişe erau ieşite în exterior orizontal sau diagonal, ceea ce făcea ca zidul să nu fie greu de urcat, cel puţin pentru Tarzan.

  Ca să nu fie împiedicat de masca grea şi voluminoasă a preotului, a luat-o de pe cap şi a aşezat-o jos, lângă peretele turnului. După aceea a urcat cu îndemânare până la primul etaj, unde a descoperit că ferestrele, pe lângă faptul că aveau gratii, mai erau şi acoperite cu perdele groase.

  Dar nu a stat prea mult la acest etaj, deoarece s-a gândit că ar putea să intre cu mai multă uşurinţă pe acoperişul pe care l-a văzut aproape la fel cu acela al sălii tronului, adică în formă de cupolă.

  A observat că avea mai multe deschizături. Prin urmare, era posibil, dacă construcţia ultimului etaj semăna cu cea a sălii tronului, ca şi ferestrele acestea să nu fie zăbrelite, deoarece nimeni nu ar fi putut ajunge de jos până acolo.

  În privinţa aceasta, însă, mai era o întrebare la care nu putea să răspundă numai după ce ar fi ajuns sub cupolă. Deschizăturile acelea erau oare destul de largi ca să poată să încapă umerii laţi şi puternici ai lui Tarzan?

  S-a oprit din nou, de data aceasta la etajul al doilea, unde, cu toate perdelele de la ferestre, se putea vedea interiorul luminat. Dar, în momentul când s-a apropiat de prima fereastră, a ajuns până la nările lui o urmă de miros, care i-a smuls din suflet şi din cuget tot ce mai semăna a civilizaţie: a redevenit într-o singură clipă fiara teribilă din pădurea lui Ciuk.

  Atât de repede şi de completă a fost metamorfoza, încât pe buzele sale sălbatice aproape că a izbucnit sfidarea puternică a antropoizilor.

  Numai precauţi unea inerentă a fiarei din el l-a salvat de la această greşeală fatală.

  Acum mai auzea voci din interior; ar fi putut jura că una din ele era vocea lui Ludon, autoritară. Răspunsul a sosit măreţ şi sfidător, dar vocea poseda o nuanţă de deznădejde cumplită, voce la auzul căreia Tarzan a ajuns în paroxismul furiei.

  Uitată era acum cupola cu intrările pe care urma să le găsească. Orice gânduri ar mai fi nutrit să intre acolo pe furiş şi fără zgomot erau acum aruncate într-o parte. Aducând pumnul pe spate, a repezit o lovitură îngrozitoare în zăbrelele ferestrei din faţa lui: o singură lovitură, care a azvârlit gratiile cu tencuială cu tot, zguduindu-se pe podeaua camerei.

  În aceeaşi clipă, s-a aruncat cu capul înainte pe fereastră, ducând cu el şi perdeaua de piele de antilopă. Ridicându-se imediat de jos, a smuls perdeaua de pe cap care îi împiedica vederea şi… grozavă a fost dezamăgirea, aflându-se într-un întuneric cumplit şi o tăcere de mormânt.

  Instinctiv a ridicat vocea şi a strigat numele atât de drag. Care nu i-a mai ieşit de pe buze de şase luni de zile.

  — Jane! Jane! a strigat el. Jane, unde eşti!

  Dar singurul răspuns pe care l-a avut a fost aceeaşi tăcere de acolo. A mai repetat o dată chemarea şi apoi încă de câteva ori, pipăind cu mâinile întinse prin întunericul de nepătruns al odăii. În timpul acesta, simţea puternic în nările sale emanaţia delicată, care l-a încurajat încă din primul moment, că soţia sa a fost cu o clipă înainte în cameră.

  Mai mult încă: i-a auzit chiar vocea când refuza să se supună pretenţiilor josnice. Ale ticălosului de preot.

  Ah, de ce nu a umblat cu mai multă atenţie? Dacă şi-ar fi continuat cercetările liniştit şi subtil, probabil că în momentul acesta ar fi avat fericirea să îşi strângă soţia în braţe: iar cadavrul lui Ludon, sub piciorul lui, ar fi arătat cât de aprigă a fost răzbunarea lui. Dar acum nu mai avea timp să îşi facă reproşuri.

  Păşea încet prin întuneric, dibuind orbeşte şi căutând, nici el nu ştia ce, când, deodată, podeaua de sub el s-a aplecat violent şi a fost repezit în jos. Într-un întuneric şi mai mare decât acela în care a fost până acum.

  A simţit că alunecă în viteză pe o suprafaţă netedă, fără nici un sprijin ca să se poată opri. În aceeaşi clipă s-a auzit un râs batjocoritor şi vocea marelui preot, Ludon, strigându-i din urmă:

  — Întoarce-te acum la tatăl tău, Dorul-Otho!

  Tarzan s-a oprit brusc şi destul de dureros pe o podea de piatră. În faţa lui se afla o fereastră ovală, cu o mulţime de gratii, iar mai încolo a văzut lumina lunii jucând pe apa albastră a unui lac.

  La început nu a auzit nici un zgomot, decât murmurul îndepărtat al oraşului, ajungând până la el, pe fereastra care dădea spre lac.

  După puţin însă, foarte slab, ca şi cum ar fi venit de la o distanţă mare, s-a auzit foşnetul unor paşi moi, care călcau pe un pavaj de piatră: aşa cum asculta atent, şi-a dat seama că zgomotul se apropie din ce în ce mai mult, iar după un timp a auzit chiar răsuflarea fiarei.

  Mai mult ca sigur că aceasta a fost atrasă de zgomotul provocat de el în cădere şi s-a apropiat să facă cercetări.

  El nu putea să o vadă, dar ştia bine că nu este departe, când, deodată, a auzit mugetul asurzitor al unui Grif răsunând prin coridoarele întunecate.

  Ştiind că această fiară are simţul ocular foarte slab dezvoltat, iar cum el s-a obişnuit într-o oarecare măsură cu întunericul acelei peşteri subterane, s-a gândit numaidecât la un mod prin care să evite atacul fiarei, căreia nici o fiinţă de pe lume nu i-ar fi putut rezista.

  Nici nu îndrăznea să se gândească la faptul că l-ar putea învinge pe acest Grif, cu aceeaşi tactică pe care a învăţat-o de la Torodon şi care s-a dovedit a fi eficace data trecută, când atât viaţa cât şi libertatea i-au fost puse în joc. Din mai multe puncte de vedere aceste împrejurări de acum nu se potriveau cu cele de atunci.

  Atunci a fost în stare să se apropie de Grif în plina lumină a zilei şi în condiţii normale de viaţă ale acestuia, Griful fiind dintre aceia care au mai suferit şi în alte timpuri autoritatea omului, sau cel puţin, a unei fiinţe cu chip de om.

  Acum, însă, avea în faţa lui o fiară ţinută în închisoare şi tocmai în momentul când era furioasă. De asemenea, avea motive să creadă că acest Grif nu a fost niciodată sub influenţa vreunei voinţe superioare, deoarece, închis în beciul întunecos, nu servea la alte scopuri, decât la acela pe care Tarzan şi l-a închipuit imediat în această împrejurare.

  Deci cea mai înţeleaptă cale de urmat pentru el era aceea de a ocoli atacul fiarei, cu speranţa că va putea să descopere vreo portiţă de ieşire din această situaţie îngrozitoare în care se afla.

  Faţă de ceea ce era în joc, pentru el nu merita să rişte un atac al fiarei, atâta timp cât putea să îl evite, mai ales că un atac, în împrejurările de faţă, ar fi pecetluit şi soarta soţiei sale, pe care abia a găsit-o, pentru ca să o piardă atât de repede.

  Cu toate acestea, oricât de mare îi era dezamăgirea şi întristarea, oricât de deznădăjduită părea să îi fie situaţia actuală, prin vinele lui Tarzan trecea ca un fior fierbinte, o mare satisfacţie.

  Soţia lui trăia! a găsit-o în cele din urmă, după atâtea luni de deznădejde şi de teamă. Era încă în viaţă!

  Cu o mişcare uşoară şi fără zgomot, întocmai ca o fantomă, a ocolit atacul uriaşului Grif, care nu se conducea decât numai după auzul său fin; iar în clipa în care era să îl calce în picioare, Tarzan a trecut pe lângă ea de partea cealaltă a încăperii.

  Înaintea lui se deschidea acum un coridor lung, acelaşi din care a ieşit fiara cu o clipă mai înainte. Fără să mai stea cât de cât pe gânduri, s-a repezit înainte, iar, cum ochii lui începeau să se obişnuiască din ce în ce mai mult cu bezna de acolo, a reuşit să desluşească zidurile şi podeaua, suficient ca să nu cadă într-un abis necunoscut sau să se izbească de vreo stâncă solidă, la o cotitură neaşteptată a coridorului.

  Condorul era destul de larg şi foarte înalt făcut, probabil, intenţionat ca să poată să vadă fiara. De aceea Tarzan nu a întâmpinat nici o greutate şi a putut să fugă.

  Totuşi, din fugă nu a putut să observe că trecătoarea merge în pantă, deşi nu era prea tare înclinată. I s-a părut numai că nu se mai termină şi se întreba în ce loc subteran îl va conduce.

  Oare nu ar fi fost bine să rămână sus, în camera destul de spaţioasă de acolo şi ar fi încercat să îl înfrângă pe Grif? Acolo avea cel puţin lumină suficientă ca încercarea să aibă o oarecare perspectivă de reuşită.

  Dacă s-ar fi oprit să încerce învingerea Grifului, aici în coridorul îngust şi întunecat unde se afla, ar fi fost o adevărată sinucidere.

  Auzea fiara urmărindu-l. Mugetele ei tunătoare aproape că zguduiau din temelie stânca în care au fost săpate aceste camere subterane.

  Dacă s-ar fi oprit acum să înfrunte acum această furie întruchipată, numai cu un simplu „Uiii-hoo!”, nu ar fi fost, după părerea lui Tarzan. Decât o nebunie curată. Şi-a continuat drumul în lungul coridorului, mărind paşii, îndată ce a obsedat că Griful îl ajunge din urmă.

  După puţin timp, întunericul s-a mai micşorat, iar la o cotitură a trecătorii a văzut înaintea lui un petic de loc luminat de lună.

  Însufleţit de speranţe noi s-a repezit şi a ieşit din coridor, trecând într-o împrejmuire circulară, ale cărei ziduri se înălţau puternic din toate părţile: ziduri negre perpendiculare, pe a căror suprafaţă nu se vedea nici cel mai mic loc unde să îşi pună piciorul pentru un sprijin.

  La stânga lui se afla un bazin cu apă, de formă dreptunghiulară, având una dintre laturi mărginită de baza zidului din faţă. Fără îndoială că îi folosea Grifului atât la baie cât şi pentru adăpat.

  În momentul acesta a apărut şi fiara în deschizătura coridorului, iar Tarzan s-a retras până la marginea bazinului pentru a face acolo o ultimă încercare de rezistenţă.

  Nu avea la el ciomagul necesar cu care să îşi poată impune autoritatea vocii; dar, cu toate acestea, nu s-a mişcat din loc, hotărât să reziste Grifului realizând că altceva mai bun nu i-a mai rămas de făcut.

  Griful s-a oprit la intrarea coridorului, întorcându-şi privirile în toate direcţiile ca şi cum şi-ar fi căutat prada.

  Acesta era, după părerea lui Tarzan, momentul psihologic, în care s-a agăţat ca de un fir de păr. Ridicându-şi vocea pe un ton de comandă, a scos ciudatul sunet „Uiii-hoo!”.

  Efectul acestui strigăt asupra Grifului a fost instantaneu şi desăvârşit; scoţând un muget asurzitor, acesta şi-a aplecat cele trei coame, repezindu-se nebuneşte în direcţia de unde s-a auzit vocea.

  Nici la dreapta şi nici la stânga nu existau căi de scăpare: în spatele lui Tarzan era apa liniştită a bazinului, în timp ce din faţă se apropia ca fulgerul nimicirea lui completă.

  Dar, tocmai când enormul trup al fiarei părea că l-a ajuns din urmă. Pregătit să îl zdrobească, Tarzan s-a răsucit şi s-a aruncat în bazin, scufundându-se în apele lui adânci.

  Din sufletul Janei Clayton s-a spulberat orice speranţă. Luptându-se necontenit pentru a-şi salva viaţa în timpul atâtor luni încărcate de primejdii, de neajunsuri şi mai ales, de când era la închisoare, speranţa i-a încolţit adeseori în suflet, dar tot de atâtea ori s-a stins, iar acum nu i-a mai rămas nici ultima scânteie de la care să aştepte o însufleţire a unor noi speranţe.

  Lipsită cu desăvârşire de cea mai mică urmă de nădejde, stătea acum în faţa marelui preot Ludon, în camera unde acesta a închis-o, în turnul Grifului din cetatea Alur.

  Cu toate acestea, nici timpul şi nici durerile sufleteşti şi fizice nu au reuşit să îi micşoreze frumuseţea: conturul adorabil al formelor ei perfecte, precum şi drăgălăşenia înfăţişării sale au rămas distincte, sfidând condiţiile de existenţă.

  Ea, însă, atribuia primejdia în care se afla acum tocmai acestor însuşiri divine, deoarece Ludon dorea să o stăpânească.

  Nu a avut nici un motiv să se teamă de preoţii inferiori din Alur, însă din partea lui Ludon era în mare primejdie, pentru că acesta nu era ca ei, iar slujba de mare preot trebuia să se transmită din tată în fiu.

  Kotan, regele, a dorit să fie soţia lui şi numai acest amănunt a scăpat-o până acum de amândoi. Fiecare se temea de celălalt. Acum Ludon şi-a pierdut însă orice răbdare şi a venit în puterea nopţii ca să ia singur ceea ce considera că este dreptul lui.

  Jane l-a respins cu mândrie, încercând să câştige timp, cu toate că ea nu ştia dacă timpul pe care îl câştiga i-ar fi putut aduce vreo uşurare sau vreo speranţă.

  Pe figura crudă a preotului a apărut un rânjet, iar în privirile sale se putea citi foarte bine pofta care îl stăpânea în timp ce traversa camera spre ea. Era nebun la ideea de a o prinde în braţe.

  Ea nu s-a ferit de el şi nu i-a arătat nici cea mai mică senzaţie de teamă. Stătea semeaţă în faţa lui cu capul ridicat şi privindu-l fix în ochi, cu tot dezgustul şi cu dispreţul ce le simţea pentru el.

  Ludon a ştiut să citească sentimentele tipărite pe faţa ei, dar, cu toate că aceasta îi provoca o stare de nervozitate, îi creştea şi dorinţa de posesiune.

  Simţea că priveşte cu adevărat o regină; deci, cea mai potrivită soţie, considera el, pentru marele preot din Alur.

  — Înapoi! l-a înfruntat ea. Înainte să îţi atingi scopul, unul dintre noi doi va fi mort.

  Preotul se apropia însă şi mai mult, râzând, iar râsul lui o întărea şi mai rău.

  — Dragostea nu omoară, i-a răspuns batjocoritor Ludon.

  Zicând acestea, s-a repezit la ea, dar tot în clipa aceea gratiile ferestrei au căzut, sunând strident în odaie şi simultan a apărut în om care a intrat cu capul înainte, ducând cu el şi perdelele de piele de la fereastră, perdele care s-au înfăşurat peste capul aceluia.

  Jane Clayton a văzut în privirile preotului, pe lângă o mare surpriză şi o groază nespusă, dar tot în clipa aceea s-a repezit şi a tras de cureaua care atârna de tavanul încăperii.

  Nici nu a apucat bine preotul să tragă de curea, când a căzut între ei şi noul sosit, de sus din tavan, un paravan foarte ingenios construit, despărţindu-l pe Tarzan de ei, lăsându-l în întuneric complet, deoarece singura lampă a rămas dincolo de despărţitură.

  Jane a avut impresia că a auzit o voce care striga din partea cealaltă a peretelui improvizat, o voce pe care nu putea sub nici o formă să o distingă.

  După aceea l-a văzut pe Ludon trăgând de altă curea şi rămânând câteva clipe în aşteptarea vreunui al eveniment care trebuia să se petreacă.

  Nu a avut mult de aşteptat. Cureaua de care a smucit a pornit în sus ca şi cum ar fi fost trasă de altcineva. Ludon a început să zâmbească şi cu o altă mişcare, a pus în funcţiune maşinăria care a ridicat din nou paravanul.

  Mergând apoi la marginea părţii de odaie care a fost despărţită de ei, marele preot a îngenunchiat pe podea şi a privit în adâncul unei deschizături întunecoase care ducea în jos.

  A început după aceea să râdă şi aplecându-şi capul, a strigai în deschizătură.

  — Întoarce-te la tatăl tău, Dorul-Otho!

  Pe urmă a ridicat platforma aplecată care închidea abisul de la picioarele lui, a prins-o într-un cârlig puternic şi ridicându-se. S-a apropiat din nou de tânăra femeie.

  — Între noi doi acum. Frumoasa mea. A strigai el şi…, Jadon! Ce cauţi aici?

  Jane Clayton şi-a îndreptat privirile în direcţia în care privea şi Ludon şi a văzut acolo, încadrat în uşa apartamentului. Un războinic de statură uriaşă, a cărui înfăţişare denota atât autoritate cât şi un caracter integru.

  — Vin din partea lui Kotan. Regele, a replicat Jadon, ca să o iau cu mine pe această tânără străină şi să o duc în „Grădina interzisă”.

  — Cum? Regele mă sfidează pe mine, marele preot?

  — Este porunca regelui… Am spus!

  Cuvintele au izbucnii ca biciul din gura lui Jadon, în a cărui atitudine nu se putea vedea nici cea mai mică urmă de teamă pentru Ludon. Şi nici cel mai mic respect.

  Marele preot ştia foarte bine motivul pentru care a fost ales acest om ca trimis al regelui: era un războinic reputat, atât pentru temperamentul său, cât şi pentru influenţa de care se bucura şi care îl ferise până acum de intrigile preoţimii. Ludon a aruncat o privire energică spre curelele care atârnau în tavan. De ce nu? Numai dacă ar putea să îl determine pe Jadon să treacă de partea cealaltă a camerei ca apoi.

  — Stai puţin, a zis el cu un ton împăciuitor, să discutăm problema asta mai întâi.

  Cu aceasta a pornit înainte, spre locul unde dorea să îl atragă pe Jadon, căruia i-a făcut un semn să îl urmeze.

  — Nu am nimic de discutat, a răspuns Jadon, urmându-l, totuşi pe preot, deşi se temea de vreo trădare.

  Jane îi privea cu atenţie pe amândoi în figura războinicului vedea reflectate acele trăsături admirabile pe care cu curajul şi demnitatea carierei sale le-a dezvoltat trăsăturile ipocrite ale preotului nu se putea citi nici o însuşire sufletească.

  Deci, dacă avea de ales între amândoi, l-ar fi ales fără îndoială pe războinic. Din partea acestuia putea să mai spere o şansă oarecare, dar din partea lui Ludon nu avea niciuna.

  Chiar şi în împrejurarea că era trecută dintr-o închisoare în alta, putea să se ivească un prilej de scăpare. A cântărit toate acestea repede în gând şi s-a decis, mai ales că privirea în treacăt a preotului nu i-a scăpat din vedere şi a înţeles repede ce însemna.

  — Omule, dacă ţii la viaţi nu trece de partea cealaltă a încăperii.

  Ludon a privit-o săgetător.

  — Taci, sclavo! a strigat el.

  — Unde este pericolul? a întrebat-o Jadon, fără să ia în considerare întreruperea lui Ludon.

  Tânăra femeie a prins una dintre curele.

  — Priveşte! a zis ea.

  Înainte ca marele preot să o poată împiedica, a smucit de curea şi despărţitura de zid a căzut, separând-o împreună cu războinicul de Ludon.

  Jadon a privit-o mirat şi întrebător.

  — Deci dorea să scape de mine prin trădare? a zis el. M-ar fi ţinut închis aici până te ducea să te ascundă cine ştie unde, în labirintul templului său.

  — Ar fi fost şi mai rău decât atât. A răspuns Jane, trăgând de altă curea. Asta a deschis un capac în podeaua de dincolo, iar când păşeai peste el ai fi fost aruncat într-un beci de la subsolul templului. De multe ori m-a ameninţat Ludon cu această perspectivă. Nu ştiu dacă spunea adevărul, dar îmi spunea că acolo jos este ascuns un demon al templului, un Grif enorm de mare.

  — Da, ştiu că există un Grif în interiorul templului. Preoţimea din Alur ştie că noi, războinicii, suntem destul de ocupaţi ca să aducem prizonieri pentru hrana acestei fiare şi pentru sacrificiile omeneşti pe care le fac zilnic. De mult timp mă urăşte Ludon. Acum avea ocazia să mă nimicească. Dar tu, femeie, de ce m-ai avertizat? Nu suntem noi pentru tine la fel: duşmanii şi temnicerii tăi?

  — Nimeni nu poate să fie mai îngrozitor decât Ludon, a răspuns ea. Tu ai înfăţişarea unui războinic demn şi cinstit. Nu trezeşti în mine nici o speranţă, deoarece ea mi-a fost de mult nimicită. Cu toate acestea, se poate întâmpla ca printre războinici, chiar dacă sunt dintr-o rasă diferită de a mea, să se afle vreunul care să acorde o atenţie onorabilă unui străin care a intrat în cetatea lor…, chiar dacă acesta ar fi o femeie.

  Jadon a privit-o mai mult de un minut, fără să articuleze nici un cuvânt. În cele din urmă a spus:

  — Kotan te va face regina lui. Acest lucru ni l-a spus mie personal; consider că este o tratare destul de onorabilă din partea aceluia, care ar fi putut la fel de bine să te facă sclava lui.

  — Şi de ce, a întrebat ea, doreşte să mă facă regina lui, Jadon s-a apropiat şi mai mult de ea, vorbindu-i cu o voce calmă ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu fie auzit de cineva:

  — El crede, deşi nu mi-a spus-o, că eşti dintr-o rasă de zei. Şi de ce nu ai fi? Jad-ben-Otho este şi el fără coadă, prin urmare nu i se pare nicidecum ciudat lui Kotan să bănuiască faptul că numai zeii se prezintă în felul acesta. Regina lui a murit de mai mult timp, lăsându-l cu o singură fiică. Este stăpânit de dorinţa de a avea şi un fiu. Şi ce este oare mai de dorit, decât să găsească o femeie care descinde din zei pentru a da un urmaş care să domnească în Paluldon?

  — Dar eu sunt căsătorită! a strigat Jane. Nu pot să mă căsătoresc cu altul. Nu vreau nici tronul lui. Şi nici pe el nu îl vreau.

  — Kotan este rege, a spus Jadon simplu ca şi cum aceste cuvinte ar fi explicat totul.

  — Aşadar tu nu vrei să mă ajuţi să mă eliberez? a întrebat femeia.

  — Dacă am fi în Jalur. Poate că te-aş apăra chiar şi împotriva regelui.

  — Dar Jalur ce este şi unde este? a întrebat ea, agăţându-se ca un înecat de orice pai.

  — Este oraşul unde domnesc eu, a răspuns el. Acolo eu sunt şeful suprem precum şi al văii din jurul oraşului.

  — Unde este? a insistat ea. Este departe?

  — Nu este departe, a zis el, zâmbind. Dar nu te mai gândi la aceasta, nu vei putea ajunge acolo niciodată. Este prea multă lume în Alur care să te urmărească şi să te prindă. Dar, dacă vrei să şti. Pot să îţi spun că este aşezat pe malurile râului care se varsă în Jadbenlul, ale cărui ape trec pe lângă zidurile cetăţii din Alur…, este aşezat la confluenţa acestor râuri şi înconjurat de apă din trei părţi. Este o cetate de nepătruns în care nu a intrat nici un duşman de când a fost clădită.

  — Dar acolo voi putea să fiu în siguranţă? a întrebat ea.

  — Poate că da, a răspuns Jadon cu indiferenţă.

  O, voi speranţe moarte! Ce forţă vă mişcă să puteţi izbucni din nou la cea mai mică provocare? Femeia a oftat şi a clătinat din cap, dezamăgită, realizând foarte bine cât de zadarnică era orice speranţă, dar, cu toate acestea, în mintea ei s-a zugrăvit un vis: Jalur!

  — Văd că eşti cuminte, a început Jadon care a înţeles suspinul ei. Vino acum, să mergem acolo unde se află prinţesa, în „Grădina interzisă”. Vei rămâne cu Ghizi, fata regelui şi te vei simţi cu mult mai bine acolo, decât în închisoarea în care ai fost până acum.

  — Dar cum rămâne cu Kotan? a întrebat ea, cutremurându-se cu tot corpul.

  — Sunt şi ceremonii care vor dura câteva zile până vei putea să devii regină; iar una dintre aceste ceremonii, poate să fie şi cea mai grea de îndeplinit.

  Jadon a râs cu hohote, gândindu-se la ceea ce implicau cuvintele lui.

  — Cum?

  — Numai marele preot are dreptul de a oficia ceremonia căsătoriei unui rege, a explicat el.

  — Dumnezeule, binecuvântează puţină întârziere!

  Atât de tenace este viaţa unei speranţe, încât chiar dacă ar fi redusă prin ardere la cenuşă, ea tot ar mai persista la suprafaţă; o adevărată pasăre Phoenix.

  CAPITOLUL XIV – Măcelul din palat.

  Vorbind în felul acesta despre diferite lucruri. Jadon a condus-o pe scara de piatră care ducea de sus din apartamentele de la etajul de sus al templului în camerele şi coridoarelor care se interferau ca stâncile în care au fost scobite palatul şi templul.

  După aceea au trecut printr-o uşă mare de o parte a căruia stăteau doi preoţi de gardă, iar de cealaltă parte doi războinici.

  Preoţii au încercat să îl oprească în momentul în care l-au văzut de cine este însoţit, mai ales că se ştia în tot templul despre cearta dintre rege şi marele preot pentru frumoasa străină. Fiecare o dorea pentru el.

  — Ea nu are voie să treacă, decât cu ordinul lui Ludon, a zis un preot, aşezându-se exact în faţa Janei Clayton şi oprindu-i drumul.

  Tânăra a privit prin găurile măştii şi a văzut în ochii preotului privirea unui fanatic. Jadon şi-a trecut însă un braţ de după umerii ei, iar mâna cealaltă a dus-o la cuţitul său.

  — Va trece! Este ordinul regelui, a zis el, mai ales că Jadon este acela care o conduce. La o parte!

  Cei doi războinici au trecu alături de Jadon.

  — Suntem aici, gund de Jalur, a zis unul, ca să primim şi să ne supunem ordinelor tale.

  Un preot a intervenit.

  — Las-o să treacă, a zis el camaradului său. Nu avem ordine speciale de la Ludon; iar după obiceiul templului şi al palatului, atât şefii cât şi preoţii pot să intre şi să iasă neîmpiedicaţi.

  În sfârşit, au ajuns şi în apartamentele ocupate de prinţesa Ghizi, în anticamera cărora se afla o mică gardă de războinici şi mulţi eunuci negri, care aparţineau atât prinţesei, cât şi domnişoarelor ei de onoare. Jadon a predat prizoniera în mâinile unui eunuc, zicându-i:

  — Condu-o la prinţesă! Ai grijă să nu îţi scape.

  După ce a trecut de un alt coridor şi încă o cameră mai mică, lady Jane s-a oprit împreună cu eunucul în faţa unei uşi care era acoperită cu o perdea de piele de jaguar, iar însoţitorul ei a bătut în uşă cu mânerul suliţei sale.

  — Ghizi, prinţesă de Paluldon, a strigat el, a sosit străina, prizoniera din templu.

  — Să intre! a auzit Jane o voce din interior.

  Eunucul a îndepărtat draperiile de la uşă şi lady Jane a intrat. Camera în care se afla acum avea tavanul jos şi nu era tocmai mare. În fiecare colţ, din cele patru ale ei, se afla câte o statuie îngenunchiată, de piatră, care păreau că susţin tavanul pe umerii lor. Probabil că aceste statui au fost făcute cu intenţia de a îi reprezenta pe Wazdoni şi erau destul de artistic lucrate.

  Tavanul era puţin boltit în forma unei cupole centrale, având câteva deschizături pentru a lăsa să intre atât aerul, cât şi lumina zilei. Într-o parte a camerei se aflau mai multe ferestre, iar ceilalţi pereţi nu aveau decât o singură uşă fiecare.

  Prinţesa era întinsă pe o grămadă de blănuri aranjate pe o platformă de piatră într-un colt al odăii. Era singură, doar o sclavă din neamul Wazdonilor şedea la picioarele ei, pe marginea platformei.

  Când Jane a intrat în cameră a făcut un semn să se apropie; iar când a ajuns lângă divanul prinţesei, aceasta s-a ridicat pe jumătate şi stând rezemată într-un cot. A examinat-o cu atenţie.

  — Ce frumoasă eşti! a zis prinţesa simplu.

  Jane a zâmbit cu tristeţe, pentru că frumuseţea ei a fost cauza multor necazuri prin care a trecut.

  — Este un compliment drăguţ, a răspuns ea repede, mai ales că vine de la o fiinţă atât de drăgălaşă ca prinţesa Ghizi.

  — Ah! a exclamat prinţesa încântată, vorbeşti limba mea! Mi s-a spus că eşti de altă rasă şi de pe nişte tărâmuri îndepărtate, despre care noi. Cei din Paluldon, nu am auzit niciodată.

  — Ludon a avut grijă ca preoţii lui să mă înveţe limba de aici, a explicat Jane. Totuşi, este adevărat că sunt dintr-o ţară străină şi îndepărtată, unde doresc să mă reîntorc, pentru că mă simt foarte nenorocită, prinţesă.

  — Bine, dar Kotan, tatăl meu. Vrea să te facă regină. Acest fapt ar trebui să te facă fericită, nu-i aşa?

  — Ar trebui, dar nu mă face, a răspuns prizoniera. Iubesc un altul cu care sunt căsătorită. Ah, Prinţesă, dacă ai şti ce înseamnă să iubeşti şi să fii silită să te măriţi cu altul, fără îndoială că ai fi de aceeaşi părere cu mine.

  Prinţesa Ghizi a rămas tăcută câteva clipe, apoi a spus:

  — Ştiu şi îmi pare foarte rău de tine; dar, dacă însăşi fiica regelui este condamnată la aceeaşi soartă, cine ar putea să salveze o biată sclavă, pentru că în realitate nu eşti mai mult decât atât?

  Cheful din sala mare de banchete a palatului regelui Kotan a început mai devreme în seara aceea decât de obicei, regele dorind să celebreze a doua logodnă a unicei sale fiice cu Bulet, fiul lui Mosar, un şef al cărui bunic a fost rege în Paluldon şi care considera că ar trebui să fie el rege. Atât tatăl, cât şi fiul erau beţi. De fapt, toţi războinicii erau cu totul sau aproape beţi, până şi regele, chiar nu era mai treaz decât ei.

  În sufletul său, Kotan nu avea nici un fel de sentiment de dragoste pentru Mosar, nici pentru Bulet. Aceştia, la rândul lor, nu îşi iubeau regele.

  Kotan a fost de acord cu această căsătorie, sperând că această alianţă îl va împiedica pe Mosar de a insista asupra drepturilor sale la tron, mai ales că el era, după Jadon, cel mai puternic şef. Lui Kotan îi era frică de Jadon, dar nu ştia de partea cui îşi va influenţa războinicii, în cazul în care Mosar i-ar fi declarat război lui Kotan.

  Popoarele primitive, care sunt şi războinice, nu prea cunosc tactul şi diplomaţia, chiar când nu sunt sub influenţa vinului. La beţie, însă, uită cu desăvârşire însemnătatea acestor noţiuni, mai ales dacă sunt şi nervoşi.

  De fapt, Bulet a fost cel care a stârnit începuturi tragediei:

  — Beau, a zis el, în sănătatea lui Ghizi.

  Zicând aceasta şi-a golit cupa dintr-o singură înghiţitură. Apoi, luând paharul unui vecin, l-a ridicat la buze şi a zis:

  — Pe acesta îl beau în sănătatea fiului meu şi al ei, care vor aduce tronul Paluldonului la adevăraţii lui posesori.

  — Regele nu a murit încă! a strigat Kotan, ridicându-se în picioare. Nici Bulet nu este deocamdată căsătorit cu fiica mea şi mai este suficient timp ca să scăpăm Paluldonul de sămânţa celor cu inimă de iepure.

  Tonul supărat el regelui, precum şi aluzia insultătoare la cunoscuta laşitate a lui Bulet. I-au determinat pe cei din sală să se dezmeticească într-o clipă.

  Ochii tuturor s-au întors către Bulet şi Mosar, care stăteau împreună de cealaltă parte a mesei, în faţa regelui.

  Bulet era foarte beat; cu toate acestea, lăsa impresia că i-a trecut beţia cu totul. Era însă atât de beat. Încât în clipa aceea a uitat să fie laş, judecata lui fiind cu totul înecată în alcool şi paralizată complet şi deci, nu a mai putut să cântărească inteligent repercusiunile actelor sale.

  Ne este greu de închipuit că un om beat sau un iepure supărat să comită la un moment dat un act îndrăzneţ. Şi nici nu se poate explica altfel, oricare ar fi ipoteza, ceea ce a făcut Bulet.

  S-a ridicat, deodată, de pe scaunul în care s-a înghesuit după ridicarea toastului şi smucind cuţitul din teaca războinicului din dreapta sa, l-a aruncat cu o forţă năprasnică în Kotan.

  Războinicii din Paluldon posedă cu toţii arta de a arunca atât buzduganele, cât şi cuţitele, iar la o distanţă atât de mică şi fără nici un avertisment ca să îi fie acordată şansa de a para lovitura, nu putea să fie decât un singur rezultat: Kotan s-a prăbuşit, întins pe masă, cu cuţitul în pieptul.

  Actul de laşitate al asasinului a fost urmat de o tăcere scurtă. Bulet, îngrozit de ceea ce a făcut, s-a retras subtil spre uşa din spatele său; dar, în aceeaşi clipă, un număr de războinici înfuriaţi au sărit de la locurile lor, şi-au scos cuţitele din teacă şi s-au repezit să împiedice fuga asasinului cu dorinţa nebună de a răzbuna moartea regelui.

  Mosar s-a apropiat numaidecât de fiul său. Luându-i apărarea.

  — Kotan e mort! a strigat el. Acum, Mosar este regele! Războinicii devotaţi ai Paluldonului să vină să îşi apere regele!

  Mosar avea mulţi admiratori care au trecut imediat de partea lui şi a lui Bulet. Totuşi, erau ameninţaţi de prea multe cuţite şi pe lângă aceasta, l-au mai văzut şi pe Jadon că se strecoară printre războinici, ieşind în fruntea lor.

  — Arestaţi-i pe amândoi! a strigat Jadon. Războinicii din Paluldon îşi vor alege singuri regele, după ce asasinii lui Kotan vor primi pedeapsa cuvenită pentru fapta lor!

  Conduşi acum de un nou comandant pe care îl respectau şi îl admirau toţi aceia care i-au fost devotaţi lui Kotan s-au repezit spre grupul din jurul lui Mosar.

  S-a încins o luptă aprigă, în care nu se observa nimic decât o poftă nebună de a ucide, iar în toiul acestei lupte Mosar şi Bulet s-au strecurat fără să fie văzuţi, fugind din sala de banchete.

  Ieşind de acolo, s-au îndreptat spre partea palatului care le-a fost acordată pentru tot timpul vizitei lor în Alur. Aici li se aflau toţi servitorii lor, cât şi alţi războinici de grad mai mic. Care nu au fost invitaţi de Kotan la banchet.

  Aceştia au primit ordinul să-şi strângă imediat bagajele şi să fie gata de plecare. Nu a trecut mult timp până să se îndeplinească ordinul, războinicii din Paluldon având nevoie de prea puţine lucruri la drum. După aceea, la un semn al lui Mosar, au pornit cu toţii spre porţile palatului.

  Deodată, Mosar s-a apropiat de urechea fiului său.

  — Prinţesa, a şoptit el. Nu trebuie să plecăm din oraş fără ea. Odată ce o avem în mâinile noastre, lupta pentru tron este câştigată pe jumătate.

  Bulet, care şi-a revenit cu totul din starea de euforie, a stat puţin la îndoială. S-a săturat de luptă şi de orice primejdie.

  — Mai bine ar fi să ieşim imediat din Alur, a insistat el. Nu va trece mult şi tot oraşul va fi împotriva noastră. Sunt sigur că ea nu va veni cu noi fără să opună rezistenţă, ceea ce ne va face să pierdem prea mult timp pe aici.

  — Avem destul timp, a insistat Mosar. Ei se luptă acum în Paluldon. Până să realizeze că lipsim, va mai trece un timp, iar Kotan fiind mort, vor avea altceva de făcut decât să se gândească la prinţesă. Acum este momentul prielnic pentru noi! Jad-ben-Otho ne-a ajutat.

  Văzând că nu are altă alternativă, Bulet l-a urmat pe tatăl său, care a dat ordin războinicilor să îl aştepte dincolo de porţile palatului. După aceea a pornit spre apartamentele prinţesei, unde au găsit numai câţiva războinici care stăteau de pază. Eunucii s-au retras pentru odihnă.

  — Este mare bătălie în Paluldon, i-a anunţat Mosar, prefăcându-se foarte nervos şi agitat, imediat ce au intrat în odaia de gardă. Regele vrea să mergeţi imediat acolo şi ne-a trimis pe noi să păzim apartamentele prinţesei. Grăbiţi-vă! a zis el, văzând că oamenii ezitau.

  Războinicii îl cunoşteau şi mai ştiau că a doua zi prinţesa va fi logodită cu Bulet, fiul său. Prin urmare, dacă ei trebuiau să se ducă de acolo, ce putea fi mai firesc ca Bulet şi Mosar să fie însărcinaţi cu paza şi siguranţa prinţesei?

  Pe lângă aceasta, nu era Mosar un şef puternic ale cărui ordine, dacă nu erau ascultate, puteau aduce după ele pedepse grave?

  Deci. Nefiind decât simpli soldaţi disciplinaţi ca să asculte de ordinele superiorilor, au plecat spre sala de banchete…

  Mosar nici nu a aşteptat ca războinicii să se îndepărteze prea mult. Pornind spre budoarul prinţesei, unde au intrat după câteva clipe, fără să bată măcar la uşă.

  Acolo au găsit trei femei, care dormeau. Zgomotul intrării lor a trezit-o mai întâi pe Ghizi, care a sărit în picioare.

  — Ce înseamnă asta? a întrebai ea supărată.

  Mosar a înaintat şi s-a oprit în faţa ei. În mintea lui vicleană s-a format un plan cu care să o înşele. Dacă reuşea, ar fi fost cu mult mai uşor decât să o fi luat cu forţa. În momentul acela a zărit-o pe Jane Clayton şi a rămas încremenit, privind-o cu mirare şi admiraţie…, o clipă numai, pentru că imediat şi-a revenit, reluându-şi firul problemei pentru care au intrat în apartamentele prinţesei.

  — Ghizi, a spus el, dacă ai şti cât de urgentă este misiunea noastră, ne-ai ierta îndrăzneala. În palat este răscoală şi regele Kotan a fost ucis. Rebelii sunt beţi şi au pornit în direcţia aceasta. Trebuie să te scoatem neapărat din Alur, nu avem nici un moment de pierdut. Haide, vino repede cu noi!

  — Tatăl meu este mort? a întrebat Ghizi îngrozită. Atunci locul meu este aici cu poporul meu. A adăugat ea. Dacă Kotan a murit, eu sunt regină, până când războinicii aleg un alt domnitor. Aşa este legea Paluldonului. Iar, dacă am ajuns regină, nimeni nu mă mai poate sili acum să mă căsătoresc cu cine nu vreau… Jad-ben-Otho ştie că niciodată nu am dorit să fiu soţia fiului tău laş. Plecaţi imediat de aici! a încheiat ea arătându-le uşa cu un gest imperios.

  Mosar a simţit că acum nu mai avea nici o şansă de înşelăciune şi nici un alt mijloc de a o convinge să meargă cu ei. A privit-o din nou pe frumoasa femeie care stătea lângă Ghizi.

  Nu a mai văzut-o până acum. Dar a ghicit, după zvonurile pe care le-a auzit în palat, că nu putea să fie alta decât străina cu înfăţişarea dumnezeiască, pe care Kotan dorea să o ridice la rangul de regină.

  — Bulet, a strigat el fiului său. Ia-ţi nevasta şi eu o voi lua pe a mea!

  Cu aceste cuvinte, s-a repezit şi a prins-o pe Jane de mijloc, atât de repede şi atât de puternic. Încât până când Ghizi sau Panatlea să îi fi înţeles scopul, a dispărut pe după portieră împreună cu străina, care se zbătea în braţele lui.

  Apoi Bulet s-a repezit şi el să o smulgă pe Ghizi în acelaşi fel. Dar prinţesa o avea lângă ea pe Panatlea, mica tigroaică din Korulja, iar Bulet s-a trezit în faţa a două puteri fioroase.

  Când a pus mâna pe Ghizi. Panatlea l-a prins de picioare, încercând să-l trântească la pământ. Atunci el a izbit-o cu pumnul şi văzând că aceasta nu renunţă la puterea asupra lui, a simţit că întârzierea pricinuită de fată îi va fi fatală. Disperat, a aruncat-o pe prinţesă într-o parte şi prinzând-o pe Panatlea de păr, a scos cuţitul din teacă şi…

  Portiera de piele de la uşa din spatele său s-a dat la o parte pe neaşteptate. Din două mişcări repezi, un om înalt şi puternic a străbătut odaia; cuţitul lui Bulet nu şi-a mai atins ţinta, deoarece mâna i-a fost smucită la spate, iar în cap a primit o lovitură atât de puternică, încât i-a sfărâmat craniul şi a căzut jos fără viaţă.

  Bulet laşul, asasinul şi trădătorul, a murit fără să ştie măcar cine a fost acela care l-a ucis.

  Când Tarzan a sărit în apa bazinului din beciul templului din Alur. Oricine şi-ar fi închipuit că atacul lui a fost o încercare supremă a instinctului de conservare, pentru a întârzia măcar o clipă, inevitabila tragedie în care fiecare din noi va trebui să îşi joace rolul principal pe mica lui scenă.

  Dar nu a fost aşa. Ochii lui ageri au văzut unde se afla singura posibilitate de salvare, oferită de aceste împrejurări: un petec mic de apă, luminat de luna care strălucea pe o mică deschizătură în zid, chiar la suprafaţa bazinului în partea opusă a acestuia. A înotat în direcţia aceea, cu mişcări puternice şi repezi, ştiind că apa nu ar fi fost nici o piedică pentru cel care îl urmărea.

  Nici nu a fost. Tarzan a auzit o plescăitură mare pe care a făcut-o Griful sărind în apă după el: a mai auzit şi vâjâitul curentului apei în urma fiarei. Acum era aproape de deschizătură: va fi oare aceasta destul de largă ca să poată să se strecoare prin ea? Atât cât se vedea deasupra apei, nu era suficientă pentru acest gest. Prin urmare, viaţa lui depinde acum de adâncimea deschizăturii.

  Situaţia era aceasta: în faţă era deschizătura, în spate venea în viteză Griful.

  Altă alternativă nu avea şi nici o altă speranţă. A depus toate eforturile puterii sale enorme în ultimele mişcări de înot pe care le mai avea de făcut, apoi a întins mâinile înainte ca să taie apa şi s-a scufundat sub nivelul apei. Străbătând-o în viteză spre gaura din zid.

  Ludon a făcut spume la gură de furie, când s-a convins cât de bine l-a învins străina cu propriile lui arme. Evident că avea şansa de a scăpa din templul Grifului în care isteţimea fetei l-a închis, dar în timpul cât a întârziat, oricât de scurt ar fi fost, Jadon ar fi avut destul timp să o ia pe străină din templu şi să o predea lui Kotan.

  Totuşi, el era hotărât să nu renunţe la ea; marele preot a jurat asta; a jurat în numele Dumnezeului său şi al tuturor sfinţilor şi dracilor din religia lui.

  Ludon îl ura pe Kotan. Se alăturase, în taină, de partea lui Mosar, în care ştia că va avea o unealtă favorabilă. Era cu putinţa ca scena din turn să îi dea prilejul pe care îl aştepta de atâta timp: un pretext pentru a provoca o răscoală, în urma căreia Kotan să fie detronat, iar puterea să o ia Mosar, aşa că adevăratul domnitor al Paluldonului să fie tot Ludon.

  Şi-a lins buzele cu anticipaţie, la ideea plăcută pe care o avea de a stârni acest eveniment şi a pornit spre fereastra pe care a intrat Tarzan şi pe unde era acum singura lui scăpare.

  În timp ce străbătea odaia păşea cu atenţie; iar când a descoperit că i s-a întins şi cursa prăbuşirii în abis, a scos un sunet, care semăna mai mult cu un mârâit, decât cu o voce omenească.

  — Drăcoaica! a murmurat el. Îmi va plăti asta! Jur că mi-o va plăti scump!

  S-a strecurat pe fereastră şi ajutat fiind de coadă, a coborât cu uşurinţă la pământ. A stat un moment pe gânduri dacă să îl urmărească pe Jadon şi pe femeie, ceea ce l-ar fi determinat să rişte o luptă cu un şef puternic; ori dacă ar fi fost mai bine să aştepte, până când îşi va putea atinge scopul prin intrigă şi trădare. A ales ultima soluţie, după cum era de aşteptat de la el.

  Trecând în apartamentele, a chemat mai mulţi preoţi inferiori, bineînţeles pe aceia în care avea cea mai mare încredere şi care erau la curent cu aspiraţiile lui la supremaţia absolută a templului asupra palatului; aceştia erau oameni care îi urau pe Kotan.

  — A sosit timpul, le-a spus el, când autoritatea templului trebuie ridicată definitiv deasupra celei a palatului. Kotan trebuie să îi facă loc lui Mosar, deoarece l-a sfidat pe marele preot. Tu, Pansat, s-a adresat Ludon unuia dintre preoţi, du-te şi cheamă-l în taină pe Mosar aici în templu; iar ceilalţi, mergeţi prin cetate şi avertizaţi-i pe războinicii credincioşi nouă să fie pregătiţi când va sosi momentul.

  Au mai vorbit o oră despre amănuntele acestui eveniment, a acestei lovituri de stat, prin care guvernul Paluldonului avea să fie răsturnat.

  Unul din preoţi cunoştea un sclav, care la un semnal din templu, l-ar fi înjunghiat în piept pe Kotan. Dacă i se acorda libertatea. Alt preot ştia un ofiţer al palatului, căruia putea să îi impună ca, la un moment dat, să admită în interiorul palatului un număr mare de războinici ostili.

  Astfel, avându-l şi pe Mosar alături, asupra căruia va cădea toată răspunderea, planul lor părea să aibă toate şansele de reuşită. După aceea, s-au despărţit, plecând fiecare în misiunea lui urgentă, atât în palat, cât şi în oraş.

  Când Pansat s-a apropiat de palat, a observat, deodată, multă mişcare şi mult zgomot în sala de banchet. Iar după câteva momente Ludon a rămas foarte surprins să îl vadă reapărând în apartamentele sale foarte agitat şi fără să respire.

  — Ce s-a întâmplat, Pansat? A strigat Ludon. Fugi de parcă ar fi fost urmărit de diavoli: ce este cu tine.

  — Stăpâne, a răspuns acesta, momentul oportun a sosit şi s-a şi dus. În timp ce noi stăteam aici să chibzuim Kotan este mort, iar Mosar a fugit. Prietenii lui se luptă în palat cu războinicii lui Kotan. Dar pe ei nu au cine să îi conducă. În timp ce pe cei ai platului îi conduce Jadon. Nu am reuşit să aflu mai mult decât atât de la sclavii speriaţi care au fugit de la prima încăierare din sala de banchete. Unul mi-a spus că Bulet a fost acela care l-a ucis pe Kotan şi mi-a mai spus că l-a văzut pe asasin şi pe tatăl său fugind amândoi în palat.

  — Din nou Jadon! a murmurat marele preot. Nebunii aceia sunt capabili să îl facă rege, dacă nu mă amestec şi nu lucrez cu atenţie şi mai ales. Cât mai repede.

  Du-te repede în oraş. Aleargă cât poţi şi dă alarma că Jadon l-a ucis pe Kotan şi că încearcă să ia tronul de la Ghizi Răspândeşte această veste cum şti mai bine şi adaugă că Jadon a ameninţat că va distruge preoţimea cu templul ei Anunţă toii războinicii din oraş, stai în fruntea lor şi îndeamnă-i la atac. Dar mai întâi adu-i aici în templu prin trecătoarea secretă pe care numai preoţii o cunosc; iar de aici îi vom îndrepta asupra acelora din palat, mai înainte ca ceilalţi să ştie despre ce este vorba. Fugi, Pansat, nu mai pierde nici o clipă.

  Dar, după un moment l-a chemat înapoi pe Pansat, zicându-i:

  — Stai puţin! Nu cumva ai văzut sau ai auzit ceva despre străina pe care Jadon a luat-o din templul Grifului? Poate ştii chiar şi unde a dus-o!

  — Am aflat că Jadon a dus-o la palat, la intrarea căruia a ameninţat preoţii cu moartea, dacă nu îl lasă să treacă. Atât mi-au spus de ea, dar nu ştiu în care parte a palatului a ascuns-o.

  — Kotan a dat ordin să fie dusă în „Grădina interzisă”, a zis Ludon şi fără îndoială că trebuie să fie acolo. Acum du-te!

  Într-un coridor, alături de camera lui Ludon, un om cu o mască urâtă de preot şi-a aplecat urechea la draperiile uşii care ducea în interior. Probabil că atât cât a stat să asculte, a auzit tot ce a vorbit Pansat cu marele preot; iar dovada că acesta a ascultat a fost viteza cu care s-a retras undeva mai la o parte, în umbră, când preotul inferior a pornit să iasă.

  Pansat a plecat în misiunea sa, fără să aibă habar de prezenţa aceluia pe care aproape l-a atins cu haina în treacăt. Mergea cu viteză spre trecătoarea secretă care duce în templu, pe sub palat, până în oraş, dar nu a simţit fiinţa de care era urmărit subtil.

  CAPITOLUL XV – Armata secretă.

  Dezamăgit, Griful a scos un muget puternic de supărare în urma lui Tarzan, în intervalul cât acesta, tăind apa cu cuţitul, a pătruns pe deschizătura din zid, ieşind de partea cealaltă, în apele limpezi ale lacului.

  Tarzan a început să zâmbească, gândindu-se cât de uşor a reuşit să evadeze din planurile nelegiuite ale lui Ludon, dar s-a întunecat imediat la faţă, amintindu-şi de marea primejdie în care plutea soţia sa.

  Singurul gând care îl mai avea acum era să se întoarcă în grabă în camera de la etajul al doilea al templului Grifului, unde a simţit că se afla ea. Pentru aceasta ar fi trebuit să ajungă din nou în curtea templului, ceea ce nu era tocmai uşor.

  Putea să vadă, la lumina lunii, stâncile care se ridicau din apă pe o distanţă destul de mare în lungul malului, stânci înalte şi drepte, formând astfel o barieră de netrecut.

  A înotat pe lângă zid, încercând să găsească un loc unde să îşi pună piciorul şi astfel să se poată ridica până sus pe muchia zidului. Deschizături erau destule în zid, dar erau prea sus ca să le poată ajunge din apă şi nici nu avea cum să se urce până la ele.

  După puţin timp, însă, a mai prins puţin curaj, văzând o deschizătură la câţiva metri înaintea lui.

  A înotat cu mare atenţie până acolo şi s-a oprit să asculte atent. Neauzind nici un zgomot care i-ar fi putut da de bănuit şi nevăzând pe nimeni în jur, s-a prins cu mâinile de marginea deschizăturii, ridicându-se deasupra apei în lumina palidă a lunii, ale cărei raze luceau pe corpul lui ud de apa lacului, în faţa lui apărea o trecătoare întunecată, luminată de reflexul mic al razelor lunii, care pătrundeau înăuntru numai pe o mică distanţă.

  Pornind de acolo într-o viteză de nedescris (pe care numai momentele de precauţie o mai puteau modera), a ajuns, după multe cotituri, într-un alt coridor, care mergea paralel cu malul lacului. Această trecătoare era luminată de mai multe opaiţe aşezate în scobituri făcute în stâncă. Urechile agere ale lui Tarzan l-au înştiinţat că nu departe de acolo mai sunt şi alte fiinţe, preoţi probabil, prin apartamentele care aveau ieşirea în acest coridor.

  Ca să treacă fără să fie observat printre cuiburile acestea de inamici, i se părea că este peste putinţă. Trebuia, prin urmare, să se folosească de o altă înfăţişare, ştiind aceasta din experienţa trecută. S-a furişat uşor în lungul coridorului pentru a se îndrepta spre uşa cea mai apropiată în drumul său.

  Întocmai ca şi Numa, leul, când îşi pândeşte prada, tot aşa mergea şi Tarzan, până a ajuns la draperiile ce ascundeau interiorul apartamentului. Un moment mai târziu, a intrat cu capul pe după draperii, după aceea umerii, până a intrat cu tot corpul: draperiile au căzut la loc, cum au fost înainte.

  Nu a trecut mai mult decât o singură clipă, iar, dacă ar mai fi fost cineva pe coridor, ar fi auzit un suspin scurt apoi o tăcere deplină. După un minut, draperiile au fost date la o parte şi un preot al templului din Alur a pornit repede în susul coridorului.

  Mergea cu îndrăzneală şi destul de repede, dar când a ajuns la cotitura coridorului unde acesta se bifurca, preotul a ieşit din apartamentul în care a intrat Tarzan, s-a oprit brusc, auzind voci într-o cameră alăturată.

  Fără să mai stea un moment la îndoială, a trecut de partea cealaltă a coridorului, apropiindu-şi urechea de pieile de antilopă care atârnau în faţa intrării, draperii opace prin care nu se puteau vedea persoanele din interior. După câteva clipe, a făcut o săritură în spate, în umbra în care a stat ascuns până atunci; iar, imediat după aceea, draperiile lângă care a ascultat s-au dat la o parte şi alt preot a ieşit din odaie, pornind repede în partea de jos a coridorului. Acela care a ascultat a aşteptat până ce preotul din faţa lui a ajuns la vreo zece metri distanţă, a ieşit din ascunzătoare, urmărindu-l fără zgomot.

  Drumul lor i-a dus un timp printr-un coridor paralel cu malul lacului, după care Pansat a luat în mână un opaiţ şi a intrat într-un apartament din stânga. Acela care l-a urmărit a ajuns la timp în spatele său ca să poată să vadă sclipind, în întunericul unei gropi mari care se deschidea în mijlocul podelei, luminiţa ce Panatlea o ţinea în mână.

  După o scurtă cercetare, a găsit un rând de ţăruşi, identici cu aceia întrebuinţaţi de Wazdoni pentru escaladarea suprafeţei stâncilor ca să ajungă la peşterile lor. Scara ducea la un alt etaj. Satisfăcut că Pansat şi-a continuat drumul fără să bănuiască nimic, cel care îl urmărea a coborât după el. Continuându-şi şi el drumul în spatele lui.

  Trecătoarea aceasta era îngustă şi joasă, aşa că un om înalt abia avea loc să treacă pe acolo; iar podeaua era adeseori întreruptă de câte o treaptă sau două, care duceau şi mai sus pe sub pământ.

  Uneori treptele erau mai multe la număr, iar urmăritorul făcea calculul că în total a coborât de la şaizeci până la şaptezeci de trepte sub nivelul coridorului Trecătoare se termina deodată într-o odaie mică, iar lângă un perete al acesteia se afla o grămadă de pietroaie.

  Punându-şi opaiţul la pământ, Pansat a început să îndepărteze, grăbit, bucăţile de piatră sfărâmată care se găseau acolo, ca după un timp, să apară în faţa ochilor săi o deschizătură mică la baza zidului.

  De partea cealaltă a deschizăturii se vedea altă grămadă de pietroaie. Pansat a mutat-o din loc şi pe aceasta, dând la iveală o gaură destul de largă ca să încapă corpul lui pe acolo.

  Lăsând opaiţul să ardă pe podea, preotul s-a strecurat pe deschizătura care a făcut-o, dispărând în ochii aceluia care îl pândea în bezna trecătorii înguste din spatele său.

  Cu toate acestea, abia a dispărut Pansat, când celălalt l-a urmat. Ajungând la o platformă, la jumătatea distanţei deasupra lacului, până sus la culmea stâncilor. Această platformă era îngustă ca o cărare şi se întindea într-un urcuş care se termina chiar la spatele unei clădiri lângă stâncă şi pe lângă care se putea intra în oraş.

  Urmăritorul a ajuns la o cotitură de stradă, unde s-a oprit satisfăcut că a fost condus cu atâta facilitate, aproape acolo unde dorea şi el să ajungă.

  Într-adevăr, în faţa lui, cam la o sută de metri distantă, se înălţau zidurile palatului. Acum, deşi îi părea rău de întârzierea pe care a avut-o să ajungă acolo, considera că timpul întrebuinţat în felul acesta nu era pierdut degeaba, deoarece a descoperit o trecătoare secretă între templu şi oraş, pe lângă intrarea în templu dinspre lac.

  Această trecătoare o considera de o importanţă foarte mare pentru succesul unui plan îndrăzneţ, pe care şi l-a întocmit îndată ce a auzit convorbirea dintre Pansat şi Ludon.

  Singur împotriva unei naţiuni întregi de inamici bănuitori şi pe jumătate sălbatici, nu putea să spere prea mult în succesul cauzei de care atârna atât de mult fericirea şi viaţa acelea pe care el o iubea mai mult ca orice pe lume. Pentru salvarea ei trebuia să facă chiar şi imposibilul ca să îi câştige ca aliaţi; de aceea a pierdut atâtea momente preţioase, mai înainte să înceapă să caute închisoarea nouă în care a fost dusă Jane. Nu a întâmpinat dificultăţi în trecerea pe lângă gardienii de la intrarea palatului, pentru că, după cum s-a aşteptat, înfăţişarea sa de preot înlătura orice bănuieli. În timp se apropia de aceşti războinici, îşi ţinea mâinile la spate, lăsând norocul şi semiîntunericul de acolo să îl ajute, pentru a nu-i fi observate picioarele ce nu semănau deloc cu ale locuitorilor din Paluldon.

  De fapt, războinicii erau atât de obişnuiţi cu preoţimea care trecea pe acolo, încât abia l-au privit, astfel că el a intrat în palat fără întârziere şi fără nici o piedică.

  Trecând în grădină, nu a văzut pe nimeni şi nici nu a găsit nici o urmă despre aceea pe care o căuta. Ştia bine, din convorbirea pe care a auzit-o între Ludon şi Pansat, că ea a fost dusă acolo; dar tot atât de sigur că marele preot nu a avut nici timpul şi nici ocazia să o ia de acolo.

  Mai ştia că „Grădina prohibită” era consacrată numai şi numai pentru prinţesă şi sclavele sale. Prin urmare, avea tot dreptul să îşi închipuie că Jane a fost dusă acolo din ordinul lui Kotan. Deci, dacă nu era acolo, fireşte că trebui să fie în altă parte a palatului şi anume în apartamentele prinţesei. Nu ştia, însă, unde se aflau aceste apartamente, cu toate că omul putea să-şi dea seama că trebuiau să fie undeva în apropierea grădinii. De aceea, a făcut un ocol, pe lângă zidul grădinii şi a ajuns la o intrare care probabil ducea în apartamentele prinţesei.

  Mare i-a fost surpriza când a văzut că aceste apartamente nu erau păzite şi în acelaşi timp, a auzit din interior mai multe voci agitate şi furioase! Condus de zgomotul vocilor, a străbătut mai multe coridoare şi camere, până când, ajutat de întâmplare, s-a oprit în faţa draperiilor de la intrarea în apartamentele prinţesei, chiar de unde se auzea zgomotul vocilor. Dând la o parte pieile de antilopă, a privit în interior şi a văzut două femei luptându-se cu un războinici Hodon. Una era fiica lui Kotan, regele ucis, iar cealaltă Panatlea.

  În momentul când Tarzan a îndepărtat draperiile, războinicul tocmai a azvârlit-o pe Ghizi într-o parte şi prinzând-o de păr pe Panatlea, a scos cuţitul din teacă, ridicându-l deasupra capului său. Atunci Tarzan şi-a aruncat repede masca de pe cap, a traversat într-o singură săritură spaţiul dintre el şi Hodon şi smucind bruta de ceafă, i-a aplicat o lovitură atât de puternică, încât a culcat-o la pământ. În momentul în care Bulet a căzut mort la pământ, cele două femei l-au recunoscut pe Tarzan. Panatlea a căzut în genunchi şi s-ar fi ploconit până la pământ, dacă el nu ar fi oprit-o cu un gest nerăbdător, strigându-i să rămână în picioare.

  Acum nu mai avea timp să asculte cuvinte de mulţumire, nici să primească plecăciuni sau să răspundă nenumăratelor întrebări pe care le aştepta să curgă din două guri feminine.

  — Spuneţi-mi, a strigat el, unde este femeia din rasa mea, pe care Jadon a adus-o aici din templu?

  — Mai înainte a fost aici, a răspuns Ghizi. Mosar, tatăl celui pe care tocmai l-ai ucis, a luat-o în braţe şi a fugit.

  — Încotro? a strigat el. Spuneţi-mi repede în ce direcţie a mers?

  Panatlea i-a indicat lui Tarzan uşa prin care aceştia au ieşit. Apoi Panatlea a mai adăugat:

  — Vroiau să o ia şi pe prinţesă, împreună cu străina şi să le ducă la Tulur, oraşul lui Mosar, lângă lacul negru.

  — Merg să o găsesc, a zis el. Este soţia mea, iar, dacă scap cu viaţă, voi găsi mijlocul să te eliberez şi pe tine să te poţi întoarce la Omat.

  Şi înainte ca fata să îi fi putut răspunde ceva, a dispărut după draperiile de la uşa de lângă patul prinţesei. Coridorul în care intrase era prost luminat, ca şi celelalte coridoare din oraşul Hodonilor, având o mulţime de cotituri, la dreapta şi la stânga, în sus şi în jos. În cele din urmă, s-au terminat brusc, într-o curte plină cu războinici: o parte din garda palatului, care a fost chemată de către un şef mai mic să vină în ajutorul războinicilor lui Kotan, pentru a lua parte la bătălia care se desfăşura în toată furia ei în sala de banchete.

  Când l-au văzut pe Tarzan, care a uitat să îşi pună din nou masca de preot pe faţă, în curte a răsunat un strigăt asurzitor.

  — Blestematul! Profanatorul templului! A izbucnit sălbatic di piepturile războinicilor.

  Dar unii dintre ei au pronunţat aproape cu sfinţenie cuvântul „Dorul-Otho”, arătând, cu aceasta, că tot mai sunt câţiva printre ei care credeau în divinitatea lui.

  Ca să treacă prin această curte, înarmat numai cu un cuţit şi să înfrunte mulţimea de luptători sălbatici, părea a fi fost, chiar pentru Tarzan, un fapt imposibil de îndeplinit.

  Trebuia să se folosească, deci, de toată isteţimea lui cât mai repede, deoarece, aceştia se apropiau destul de repede. Ar fi putut să le întoarcă spatele şi să fugă înapoi prin coridor, dar fuga, nu ar fi făcut altceva decât să întârzie urmărirea lui Mosar, care se îndepărta, ducându-l cu el pe Jane.

  — Opriţi-vă! a strigat el, ridicând mâna cu palma deschisă în sus. Eu sunt Dorul-Otho şi vin la voi cu o veste din partea lui Jadon, care după voinţa tatălui meu, trebuie să fie ales ca rege al vostru în locul lui Kotan. Marele preot Ludon plănuieşte să pună mâna pe palat şi să îi ucidă pe toţi războinicii credincioşi, pentru ca Mosar să fie ales rege: Mosar care va fi unealta şi sclavul lui Ludon. Urmaţi-mă! Nu este nici o clipă de pierdut, dacă doriţi să îi împiedicaţi pe trădătorii pe care Ludon i-a adunat acum în oraş, să nu intre în palat pe trecătoarea secretă. Dacă ei reuşesc să intre acolo, cu siguranţă Jadon va fi învins şi mica oaste de credincioşi din jurul lui va fi distrusă. Hodonii au ezitat câteva clipe. În cele din urmă, unul mai bătrân a luat cuvântul:

  — Ce garanţie avem noi că nu tu eşti acela care ne trădezi, îndepărtându-ne de la lupta din sala banchetelor şi astfel să faci ca Jadon să fie învins?

  — Singura garanţie pe care pot să v-o dau este viaţa mea. Dacă aflaţi că nu v-am spus adevărul, sunteţi destul de mulţi pentru a putea să-mi aplicaţi pedeapsa pe care o doriţi. Dar haideţi odată, nu mai avem timp de pierdut! Preoţii inferiori au început să-şi adune războinicii din oraş.

  Şi, fără a mai aştepta, a pornit în direcţia porţii de partea cealaltă a curţii, care ducea la intrarea principală a terenului palatului. Mai puţin isteţi decât el, Hodonii au fost luaţi pe nepregătite de iniţiativa şi de forţa de impunere a conducătorilor. L-au urmat, deci, privind cum îi atârnă coada în spate: era un amănunt care pe un altul l-ar fi pus într-o situaţie ridicolă; el însă părea un semizeu.

  Trecând în oraş, îi conducea spre o clădire nu tocmai impunătoare, la spatele căreia se afla trecătoarea secretă a lui Ludon, ducând din oraş în interiorul templului. Acolo, au văzut în faţa lor un grup de războinici al cărui număr creştea simţitor din toate direcţiile, pe măsură ce trădătorii din Alur răspundeau chemării preoţimii.

  — Văd că ai spus adevărul, străine, a zis un şef care mergea alături de Tarzan. Într-adevăr sunt aici o mulţime de războinici, iar printre ei se află şi preoţi, întocmai după cum ne-ai spus.

  — Bine, a răspuns Tarzan. Încă un lucru mai vreau acum, după ce mi-am îndeplinit făgăduiala faţă de voi. Eu merg după Mosar, care mi-a făcut răul cel mai mare din lume. Să îi spuneţi lui Jadon că Jad-ben-Otho este de partea lui şi nu uitaţi să adăugaţi că acela care a împiedicat planul lui Ludon de a pune mâna pe palat a fost Dorul-Otho.

  — Nu vom uita, a răspuns şeful. Mergi unde trebuie să mergi. Noi suntem destui ca să îi copleşim pe trădători.

  — Mai spune-mi, te rog, a întrebat Tarzan cum pot să ajung la Tulur?

  — Este situat pe malul de Sud al celui de al doilea lac, mai în jos de Alur, a răspuns şeful; lacul acela se numeşte Jadinlul.

  Războinicii s-au apropiat de banda de trădători, care evident că îi credeau a fi alt contingent de-al lor, deoarece nu au făcut nici o mişcare să se apere sau să se retragă. Deodată, şeful a ridicat vocea şi a strigat sălbatic; acesta a fost urmat instantaneu de alte strigăte a tuturor războinicilor de sub comanda lui şi în aceeaşi clipă s-au repezit cu toţii la un atac îngrozitor asupra rebelilor luaţi prin surprindere.

  Satisfăcut de rezultatul planului său şi fiind sigur că a acţionat în detrimentul lui Ludon, Tarzan a mers pe o stradă lăturalnică, îndreptându-şi paşii către marginea oraşului, în căutarea unei ieşiri care să îl ducă spre Sud, la Tulur.

  CAPITOLUL XVI – Povestea Janei.

  În timp ce Mosar o ducea pe Jane Clayton din palatul lui Kotan, ea se zbătea din toate puterile să scape din mâinile lui. El a încercat să o silească să meargă pe jos, dar cu toate ameninţările şi cu toate insultele, Jane nu vroia să facă nici nun pas de bună voie în direcţia în care intenţiona el să o ducă.

  Se trântea chiar la pământ de câte ori el încerca să o ridice şi să o silească la drum, astfel că a fost nevoit să o ducă pe sus şi în cele din urmă, i-a legat mâinile şi i-a pus un căluş în gură, ca să nu îl mai muşte şi să nu îl mai zgârie, curajul şi puterea ei fiind cu mult mai mari decât s-ar fi putut crede.

  Când a ajuns, în sfârşit, acolo unde îl aşteptau oamenii săi, a fost foarte bucuros să o pună în mâna a doi războinici puternici, dar şi ei au fost nevoiţi să o ducă pe sus; teama lui Mosar de răzbunarea aderenţilor lui Kotan nu îi îngăduia nici o întârziere.

  Iată cum au ajuns dincolo de stâncile din care au fost scobită cetatea Alur, până în lunca Jadbenlul; iar tot timpul acesta Jane Clayton a trebuit să fie dusĂ. Pe sus de către oamenii lui Mosar.

  La marginea lacului se afla o flotă întreagă de bărci mari, scobite direct în trunchiuri de copaci, cu prora şi pupa sculptate în chipuri groteşti de fiare şi păsări, viu colorate de vreun maestru în această arta primitivă, care, din fericire, nu este lipsită nici azi de fervenţii săi.

  Războinicii lui Mosar şi-a aşezat captiva în partea din spate a unei bărci ca aceasta, iar, la un semn al lui Mosar, care s-a aşezat lângă ea, războinicii şi-au luat locurile în luntre, punând mâna pe lopeţi.

  — Vino, frumoasa mea, a zis Mosar. Mai bine să fim prieteni, deoarece în felul acesta nu ţi sa va întâmpla nimic rău. Îţi vei da seama că Mosar nu este un om rău, ci este un stăpân indulgent, bineînţeles dacă asculţi de el.

  După aceste cuvinte cu care el considera că a făcut o impresie bună asupra ei, i-a scos căluşul din gură, i-a dezlegat mâinile, închipuindu-şi că de acum înainte ea nu va mai putea să scape, deoarece era înconjurat de războinicii lui; în câteva minute erau plecaţi pe apă, iar aceasta însemna o închisoare cu gratii groase.

  Flotila de bărci a pornit în zgomotul produs de o sută de lopeţi, urmând cotiturile râurilor şi ale lacurilor prin care apele văii lui Jad-ben-Otho se varsă în marile mlaştini de la Sud.

  Războinicii erau întorşi cu faţa spre prora vaselor; iar în ultima barcă se afla Mosar care, obosit de încercările zadarnice de a primi un răspuns de la prizoniera sa, s-a aşezat în fundul luntrii cu spatele la ea şi rezemându-şi capul de luntrea bărcii, a încercat să doarmă.

  Înaintau în felul acesta, aproape fără zgomot, printre malurile înverzite ale râuleţului prin care se scurgea Jadbenlul, când, în lumina lunii, când pe sub umbra deasă a copacilor, ale cărui crengi atârnau deasupra apei. În cele din urmă au ajuns într-un lac, ale cărui ţărmuri negre păreau foarte departe, sub înfrângerea fantastică a unei nopţi luminate de lună.

  Jane Clayton stătea foarte atentă, la pupa ultimei bărci. Luni întregi de zile a fost sub o supraveghere permanentă, mai întâi ca prizonieră a unei rase fără milă; iar după aceea a unei alte rase tot atât de nemiloase.

  Încă din ziua atât de îndepărtată, în care Hauptmann Fritz Schneider şi banda lui de trupe indigene germane au aplicat, făcând uz de trădare, sistemul nemţesc de jaf şi distrugere asupra fermei Greystoke şi au luat-o în captivitate, ea nu a mai respirat în libertate. Faptul că a putut trăi neatinsă, cu toate primejdiile nenumărate prin care a trecut, îl atribuia numai şi numai ocrotirii unei providenţe miloase, care veghea asupra ei.

  La început, a fost ţinută la îndemâna comandamentului german, având-o în vedere ca ostatic şi în tot timpul acela, nu a fost supusă nici la trude, nici la lipsuri. Când, însă, nemţii au fost încolţiţi, spre sfârşitul campaniei lor nereuşite din Africa de răsărit, comandamentul a hotărât să fie transportată mai departe în interior. Acum, însă, motivele lor porneau dintr-un sentiment de răzbunare, deoarece ştiau foarte bine că ea nu le mai putea fi de nici o valoare militară.

  Într-adevăr, nemţii trebuie să fi fost foarte îndârjiţi pe soţul ei, omul pe jumătate sălbatic, care le-a produs atâtea amărăciuni şi care îi hărţuise cu o persistenţă atât de diabolică, cu rezultatul că moralul sectorului german pentru operaţiile sale a pierit aproape cu desăvârşire.

  Tot la activul lui mai atribuiau şi vieţile unor anumiţi ofiţeri pe care el i-a luat din lagărul nemţesc cu propriile mâini. De asemenea, îi mai atribuiau şi deruta completă a unei întregi secţiuni de tranşee ocupate de englezi.

  Tarzan i-a întrerupt în tactică din toate punctele de vedere. El i-a întâmpinat împletind în faţa lor şiretenia cu viclenia şi cruzimea cu ferocitatea, până când nemţii au ajuns să le fie teamă chiar să îi pronunţe şi numele, atât erau de descurajaţi.

  Mişelia pe care ei au demonstrat-o distrugându-i locuinţa, ucigându-i oamenii, simulând răpirea soţiei sale şi lăsându-i impresia că ea este moartă, o regretau acum de o mie de ori, pentru că de o mie de ori mai mult au plătit preţul cruzimii şi nesăbuinţei lor fără rost.

  De aceea, acum nefiind în stare să se răzbune pe el, au conceput ideea că este mai bine să o facă să sufere pe ea în locul soţului ei.

  Când au trimis-o în interior, să nu fie în drumul armatei victorioase a englezilor, l-au ales ca escortă pe Erik Obeigatz, care a fost al doilea în comanda companiei lui Schneider şi care, dintre toţi ofiţerii, era singurul care a pus capăt răzbunării lui Tarzan.

  Obeigatz a ţinut-o mult timp într-un sat indigen, al cărui şef era încă sub dominaţia şi spaima ce i-au inspirat-o agresorii germani atât de nemiloşi. În timpul cât ea a stat în acel sat, a îndurat destule greutăţi şi lipsă de confort, dar numai atât, Obeigatz fiind ţinut strâns de ordinele superiorilor săi îndepărtaţi. Cu timpul, însă, viaţa din sat a devenit un iad, din cauza cruzimilor şi oprimărilor pe care acest prusac arogant le-a dezlănţuit asupra sătenilor şi soldaţilor indigeni de sub comanda lui.

  Era şi firesc, dală fiind mentalitatea acestor ofiţeri, deoarece timpul trecea foarte greu şi lipsa de ocupaţie, accentuată de lipsa de confort pe care el a suferit-o, îl făceau nervos şi răutăcios.

  Îşi răcorea astfel supărarea şi starea de nevroză amestecându-se mai întâi în afacerile şefilor şi apoi dezlănţuindu-şi cruzimea asupra bieţilor negri din sat.

  Ceea ce neamţul nu era în stare să vadă, pentru Jane Clayton era destul de limpede: simpatiile soldaţilor indigeni ai lui Obeigatz erau de partea sătenilor şi ei erau cu toţii scârbiţi de abuzurile acestuia, nefiind nevoie decât de o mică scânteie ca răzbunarea şi ura să izbucnească în toată furia lor, sentimente pe care locotenentul german a ştiut să le cultive atât de bine în sufletele negrilor.

  În sfârşit, a sosit şi momentul acesta, precipitat prin neaşteptata sosire în sat a unui negru de pe câmpul de luptă. Sleit de oboseală şi cu picioarele umflate de drum. A reuşit să se târască până în sat în după-amiaza unei zile înăbuşitoare; iar înainte ca Obeigatz să fi ştiut despre prezenţa lui, toată lumea a aflat că s-a sfârşit cu supremaţia nemţilor în Africa.

  Prin urmare, nu le-a trebuit multă vreme nici soldaţilor indigeni ai locotenentului să înţeleagă că nu mai exista autoritatea care îi ţineau legaţi de serviciul lor şi deci, odată cu această autoritate, nu mai exista nici izvorul din care venea mizerabila lor soldă. Aceasta, evident, după logica lor strâmtă.

  Pentru ei Obeigatz nu mai însemna acum nimic altceva decât un străin pe care îl urau şi care nu mai avea acum nici o autoritate asupra lor; iar nemţii şi-ar fi găsit sfârşitul destul de bine, dacă nu s-ar fi amestecat o femeie indigenă, ce îi era foarte devotată Janei Clayton.

  Ea a alergat la Jane, comunicându-i numaidecât tot ce a putut să afle despre planul sângeros care s-a stabilit, pentru că şi soarta acelei albe inocente era tot pe talerul în care s-a cântărit vinovăţia lui Obeigatz.

  — Au şi ajuns să se certe între ei, care dintre ei să te posede, i-a spus ea Janei.

  — Şi când au de gând să ne atace? a întrebat Jane. Nu ştii nimic?

  — La noapte, a răspuns femeia şi aceasta pentru că tot le mai este frică de albă, chiar dacă nu mai este nimeni de partea lui. De aceea, abia la noapte se vor furişa în coliba lui şi îl vor ucide.

  Jane a mulţumit femeii, sfătuind-o să îşi vadă mai departe de viaţa ei, ca nu cumva semenii săi să o bănuiască de trădare când vor simţi că albii au aflat de soarta care îi aşteaptă. După aceea s-a dus imediat în coliba ocupată de Obeigatz, unde nu a mai fost până atunci, aşa că neamţul a rămas foarte surprins când a văzut-o intrând în colibă.

  Ea i-a povestit pe scurt tot ce a auzit. La început Obeigatz a dorit să facă pe grozavul, dar Jane l-a determinat să se astâmpere.

  — Orice cuvânt este de prisos, i-a zis ea scurt. Singur ţi-ai adus asupra capului ura acestor oameni: indiferent dacă vestea pe care au primit-o este adevărată sau nu, ei o cred şi prin urmare, ca să scapi de ceea ce te aşteaptă, nu ţi-a mai rămas nimic de făcut, decât să fugi de aici. Amândoi vom fi ucişi, a continuat fata, înainte de a se lumina de ziuă, dacă se întâmplă să nu putem scăpa din sat nevăzuţi. Dacă mergi acum la ei, încercând să le dovedeşti cine eşti şi să îţi impui autoritatea, nu vei avea alt rezultat decât că vei fi mort mai repede decât au considerat ei. Atâta tot.

  — Aşa de prost stau lucrurile? a întrebat el cu o mare schimbare, atât în voce, cât şi în atitudine.

  — Întocmai după cum ţi-am spus. Vor veni să te ucidă la noapte când vei dormi. Mai bine ia-ţi revolverele şi o puşcă cu destule muniţii şi încearcă să laşi impresia că mergi în pădure la vânătoare. Ai făcut adeseori acest lucru Este cu putinţă ca ei să nu bănuiască nimic, chiar dacă te voi însoţi şi eu. Un lucru însă: ai grijă să te porţi cât mai brutal cu ei, ca să nu observe vreo schimbare în atitudinea ta şi să presimtă că le-ai descoperit planurile. Dacă toate vor ieşi bine, apoi, după ce vom ajunge în pădure, nu avem decât să nu ne mai întoarcem.

  După o clipă de ezitare, Jane a continuat cu voce mult mai hotărâtă:

  — Dar, mai întâi de toate, trebuie să îmi juri că nu te vei atinge niciodată de mine, altfel nu îmi rămâne de făcut decât să îl chem aici pe şeful satului şi să te predau lui, iar eu să îţi trag un glonte în cap. Ştiu bine că, fără jurământul de onoare pe care ţi-l cer, ar fi indiferent: ori în pădure singură cu tine, ori rămân aici la discreţia negrilor atât de josnici.

  — Jur, lady Greystoke, a răspuns el solemn, în numele lui Dumnezeu şi al Kaizerului, că nu mă voi atinge de tine.

  — Foarte bine, a zis ea. Încheiem aşadar, între noi, un pact ca să ne ajutăm unul pe celălalt, pentru a ne reîntoarce în lumea civilizată, dar rămâne de stabilit că din partea mea nu te poţi aştepta vreodată la nici cel mai mic respect. Eu sunt acum ca înecatul, iar tu eşti paiul de care mă agăţ. Nu uita, deci, neamţule, nimic din toate acestea.

  Dacă Obeigatz ar fi avut vreo îndoială asupra sincerităţii acelei femei, i-ar fi fost spulberată imediat de dispreţul atât de clar din vocea ei. De aceea şi el, fără să mai comenteze, şi-a luat revolverele precum şi o puşcă specială pentru Jane, împreună cu mai multe banduliere de cartuşe.

  După aceea, folosind maniera arogantă şi antipatică pe care o întrebuinţa de obicei, şi-a chemat servitorii, spunându-le că el împreună cu doamna cea albă merg în pădure să vâneze. Hăitaşii vor merge spre Nord până la movila care se vede la orizont, după aceea vor ocoli la răsărit, luând direcţia satului. Apoi a instruit oamenii care duc armele să mai ia cu ei un rând de muniţii şi să pornească înaintea lui şi a lui Jane, mergând încet către răsărit şi să îi aştepte pe malul râului care curgea la un kilometru distanţă.

  Negri s-au supus ordinelor mai repede şi cu mai multă bunăvoinţă decât în alte dăţi; dar Jane şi Obeigatz au observat că la plecare negrii din sat şopteau între ei şi râdeau.

  — Măgarii cred că se joacă cu noi, a mormăit Obeigatz. Ne lasă să mergem la vânătoare pentru a le aduce carne, chiar în după-masa zilei în care au de gând să ne ucidă.

  Îndată ce purtătorii de arme au dispărut prin pădure dincolo de sat, cei doi europeni i-au urmat pe acelaşi drum, fără nici o piedică, atât din partea soldaţilor, cât şi a războinicilor din sat. Fără îndoială că aceştia erau destul de bucuroşi că albii au mers să îi aprovizioneze cu carne înainte de a-i ucide.

  La vreo jumătate de kilometru de sat, Obeigatz a părăsit drumul care ducea spre râu şi s-a îndreptat spre Sud, pornind repede pe cărarea din pădure, ca să poată să întindă cât mai multă distantă între ei şi sat, înainte de a se înnopta.

  Cunoşteau foarte bine obiceiurile amfitrionilor pe care abia i-a părăsit şi anume că nu era nici o primejdie de a fi urmăriţi de ei în timpul nopţii, sătenii având prea multă teamă şi respect faţă de Numa, leul, ca să pornească în afara satului lor, fără vreun motiv bine întemeiat, în timpul orelor când regele animalelor iese şi el la vânătoare.

  În felul acesta a început un şir de zile îngrozitoare şi de nopţi teribile, timp în care amândoi se străduiau să parcurgă drumul spre Sud, înfruntând primejdii şi greutăţi aproape de neînchipuit. Coasta de răsărit era mult mai aproape, dar Obeigatz refuza cu încăpăţânare să meargă în direcţia aceea, ca nu cumva să cadă în mâinile englezilor care au ocupat teritoriile germane din Africa.

  De aceea insista să meargă tot spre Sud, deşi ştia bine că va trebui să traverseze locuri necunoscute. Era stăpânit de speranţa că va ajunge în ţinuturile Burilor, unde el considera că se va întâlni cu destui conaţionali care să îl ajute să se întoarcă în Germania. Jane Clayton trebuia să îl însoţească, cu sau fără voia ei.

  După o vreme s-au rătăcit. Au mers pe un drum care ducea peste nişte munţi, până au ajuns în vale lui Jad-ben-Otho, la izvorul unuia dintre râurile mai mari care aduc apele din munţi, vărsându-se în râul principal, mai jos de Lacul cel Mare, pe ale cărui maluri nordice se afla cetatea Alur.

  În timp ce coborau din munţi, au fost surprinşi de un grup de vânători Hodoni. Obeigatz a scăpat cu fuga, dar Jane a fost luată prizonieră şi dusă în cetatea Alur.

  De atunci i-a nu l-a mai văzut pe neamţ şi nici nu mai aflase nimic despre el, neştiind dacă a pierit în junglă sau a reuşit să scape de locuitorii sălbatici de acolo şi să ajungă, în cele din urmă, în Africa de Sud.

  Ea a fost închisă alternativ, când în palat, când în templu, după cum ori Kotan, ori Ludon reuşeau să o smulgă temporar unul de la altul, prin diferite acţiuni. Acum se găsea în mâinile unuia cu totul nou, ale unuia pe care îl ştia, după câte a auzit prin palat şi templu, că ar fi om crud şi josnic.

  Iat-o, deci, la pupa luntrii care era cât mai în urmă, fiecare inamic întors cu spatele spre ea. De asemenea, sforăiturile puternice ale lui Mosar, jos, la picioarele ei, îi dovedeau destul de mult că el nu mai simte nimic din ceea ce se petrece în jurul lui.

  Înspre Sud se vedeau din ce în ce mai aproape malurile parcului şi Jane Clayton, lady de Greystoke, s-a lăsat să alunece uşor şi fără zgomot din luntre în apa rece a lacului. Acolo, nu a făcut nici o mişcare, decât atât cât era necesar să îşi ţină nasul şi gura deasupra apei, până când luntrea abia se mai zărea în depărtare. După aceea a înotat cu putere spre malul de Sud al lacului.

  Singură, neînarmat şi aproape goală cum era, într-o ţară în care mişunau fiare sălbatice, cât şi de oameni care îi erau duşmani, a simţit, totuşi, pentru prima dată după atâta timp, o mare senzaţie de uşurare în suflet.

  Era liberă! Nu îi mai păsa acum dacă, după câteva clipe, ar fi întâmpinat-o moartea, atâta timp cât a mai gustat o dată din libertatea absolută.

  Sângele o furnica prin vine: era o senzaţie pe care a uitat-o de mult. Abia şi-a putut stăpâni chiar un strigăt de triumf, când a reuşit să iasă din apă şi să stea drept în picioare, liberă, pe malul lacului.

  Ah! Dacă ar fi fost lângă ea şi soţul ei! Cât de mare i-ar fi fost bucuria şi fericirea! Nu mai avea acum altă dorinţă pe lume. Oraşele mari, confortul, luxul civilizaţiei nu aveau pentru ea nici pe jumătate din valoarea atracţiei libertăţii glorioase a junglei.

  Din întunericul din dreapta ei, s-a auzit oftatul unui leu, care i-a făcut să îi treacă prin şira spinării un fior delicios. A simţit că i se ridică părul de pe ceafă, dar nu simţea teamă. Numai muşchii lăsaţi de vreun strămoş primordial au reacţionat instinctiv la prezenţa vechiului inamic: atâta tot.

  Femeia a pornit încet şi hotărâtă prin pădure. Leul a gemut din nou, de data aceasta mai aproape. Ea a căutat din priviri o creangă mai joasă şi după ce a găsit-o, s-a aruncat cu uşurinţă în adăpostul oferit cu bunăvoinţă de copac.

  Călătoria lungă şi primejdioasă pe care a făcut-o cu Obeigatz i-a încărcat muşchii şi nervii cu obiceiuri pe care nu le-a cunoscut până atunci. A găsit chiar un loc de odihnă, aşa cum a învăţat-o Tarzan şi s-a ghemuit acolo, să doarmă peste noapte: la zece metri deasupra pământului.

  Îi era frig şi locul în care se afla era destul de incomod; dar, în ciuda acestora, a dormit destul de bine, inima fiindu-i încălzită de speranţe noi, iar creierul ei obosit găsind o uşurare temporară de orice griji.

  A dormit până când căldura soarelui a trezit-o. Se simţea odihnită şi bine dispusă. Întreaga ei făptură era stăpânită de o senzaţie de uşurare, de relaxare, de confort şi mai ales de fericire.

  S-a ridicat în picioare, pe creanga care se clătinase sub greutatea ei, s-a întins alene, iar corpul ei mlădios, picioarele şi mâinile goale, împestriţate de lumina razelor solare care străbăteau prin frunzişul copacului, îi dădeau forma unei femele de leopard.

  A cercetat terenul în jurul copacului cu minuţiozitate şi a ascultat cu atenţie să audă un zgomot care ar fi putut să o avertizeze despre prezenţa inamicilor ei din apropiere, fie oameni, fie fiare. Satisfăcută, în cele din urmă, că nu există nimic prin apropiere de care ar fi putut să se teamă, a coborât din copac.

  Ar fi dorit să facă o baie, dar lacul era cam departe de adăpostul sigur oferit de copaci şi prea expus ca ea să fi putut risca aceasta până când nu se va mai obişnui cu împrejurimile. A rătăcit fără rost prin pădure, căutând mâncare; a găsit din belşug. A mâncat şi s-a odihnit, pentru că, deocamdată, nu avea nici un scop bine definit în minte.

  Libertatea ei era prea recentă pentru a o strica cu planuri de viitor. Lumea civilizată i se părea acum tot atât de vagă şi greu de ajuns, ca şi subiectul pe jumătate uitat al unui vis.

  Nu dorea decât să trăiască aici în pace, aşteptând, aşteptându-l pe el. Era o veche speranţă a ei. Reînviată acum. Ştia bine că, dacă el mai trăia, va veni până la urmă. Totdeauna a ştiut asta, deşi în suflet său trăia îndoiala că el va sosi prea târziu.

  Dar dacă mai trăia încă! Da! Va veni, dacă trăia, iar, dacă nu mai trăia, îi era tot atât de bine aici ca şi oriunde în altă parte, deoarece nimic nu o mai interesa, decât să aştepte sfârşitul cu răbdare, aşa după cum ţi l-a hărăzit soarta.

  Umblând prin junglă, a ajuns la un izvor limpede ca şi cristalul, din apa căruia a băut, iar după aceea s-a scăldat sub umbra unui copac care o ajuta să scape în cazul vreunei primejdii.

  Era un loc liniştit şi frumos, de care s-a îndrăgostit de prima dată. Albia râuleţului era presărată cu pietricele frumoase şi bucăţi de sticlă vulcanică. După ce a luat o grămăjoară de pietricele şi le-a privit, a observat un deget sângerându-i din cauza unei tăieturi adânci şi drepte.

  A început să cerceteze ce i-a pricinuit această rană şi a descoperit, în curând, că un fragment de sticlă vulcanică avea o margine tăioasă aproape ca briciul.

  A rămas încântată de această descoperire. Dumnezeu i-a pus în mână mijlocul cu care ar fi putut ajunge să îşi confecţioneze arme şi unelte cu tăiş ascuţit. De acum înainte totul îi era cu putinţă având aceasta…

  A început să adune un număr mare de bucăţi de acest geN. Până când şi-a umplut bine punguliţe de la şold. După aceea, s-a urcat într-un copac, unde le-a examinat pe rând în toată voia.

  Unele semănau foarte mult cu lamele de cuţit, iar altele puteau să fie lucrate cu uşurinţă în formă de vârfuri de suliţă. Altele şi mai mici păreau că natura le făcuse anume ca să servească drept vârfuri de săgeţi, atât de ascuţite erau.

  Mai întâi, însă, trebuia să îşi facă o suliţă, ceea ce era şi mai uşor. În trunchiul copacului în care se găsea ea, lângă furca unei crengi mari, sus de toT. Se afla o scorbură înfundată. Şi-a ascuns aici toată comoara ei, păstrând doar prima piatră cu tăişul ascuţit.

  După aceea a coborât din copac şi a mers să caute o tulpină dreaptă şi înaltă pe care, după puţină osteneală, a reuşit să o taie de la rădăcină, fără ca ea să fi crăpat lemnul. A avut, în felul acesta, un arac de o grosime bună pentru mânerul unei suliţe: o suliţă de vânătoare, aşa cum le plăcea Wazirilor ei. Ea i-a privit de multe ori în timp ce îşi lucrau suliţele; iar ei au învăţat-o. Cum să le folosească, atât pe acestea cât şi suliţele mai grele de război, bucurându-se şi bătând din palme când vedeau că îndemânarea ei creşte zi cu zi.

  Mai cunoştea şi unele din ierburile agăţătoare, diverse varietăţi de cânepă sălbatică; acestea aveau cele mai tari şi mai lungi fibre. După ce a adunat câteva fire din acestea, le-a luat împreună cu coada de lance, sus în copacul pe care l-a ales.

  Acolo a început imediat lucrul, tot fredonând în neştire un cântec. Când a realizat acest fapt a zâmbit. Era pentru prima dată, după atâtea luni de zile amare, când a îngânat şi ea o melodie şi a putut să zâmbească.

  — Simt, a oftat ea, simt că parcă ar fi şi John aici…, John al meu…, Tarzan al meu!

  A potrivit ca arcul să aibă lungimea necesară unei cozi de suliţă, după care l-a curăţat de toate crengile, rămurelele şi de coaja de pe el, cioplind şi nodurile până când suprafaţa a devenit netedă şi dreaptă.

  După aceea l-a spintecat la un capăt şi a înfipt înăuntru vârful de suliţă, tăind din lemn până când vârful s-a potrivit perfect în locul unde trebuia să fie. După ce a terminat şi aceasta, a pus suliţa la o parte, începând să desfacă firele groase de iarbă în altele mai subţiri, ciocănindu-le uşor şi îndoindu-le până când le-a separat cât a putut mai bine de partea lor lemnoasă.

  Apoi le-a luat cu ea la pârâu, le-a spălat bine şi aşa moi, cum s-au făcut, le aduse înapoi începând să le lege împrejurul spintecăturii de la vârful cozii de suliţă. A avut grijă ca mai înainte să facă mici crestături în lemn, ca firele de iarbă să nu alunece, deoarece le-a legat până sus, pe vârful ascuţit de piatră. Şi-a confecţionat, în felul acesta, o suliţă foarte rudimentară, dar care era de fapt cea mai bună pe care ar fi fost în stare să o facă într-un timp atât de scurt. Mai târziu, şi-a propus să mai facă şi altele, reuşind să le facă chiar mai bine decât le făceau Wazdonii pe moşia sa.

  CAPITOLUL XVII – În groapa cu lei din Tulur.

  Deşi Tarzan a cercetat împrejurimile oraşului până în zori de zi, nu a fost capabil să descopere nicăieri urma soţiei sale. Vântul care bătea uşor dinspre munţi aducea până la nările sale o mulţime de mirosuri, dar niciunul nu îi dădea nici cea mai mică indicaţie despre aceea pe care o căuta.

  Prin urmare, deducţia naturală a fost că ea a trecut în direcţia opusă. În cercetările sale, a traversat de câteva ori urmele proaspete ale unui grup de oameni care s-au îndreptat spre lac şi de aici a tras concluzia că urmele acestea a putut să fie chiar ale aceluia care a răpit-o pe Jane.

  A mai cercetat şi alte eventualităţi de scăpare, ca, printr-un proces de eliminare, să reducă la minimum posibilităţile unei greşeli.

  Acum era aproape sigur de ceea ce urma să facă, aşa că a pornit spre Sud-Est, în direcţia unde se afla Tulur, oraşul lui Mosar, mergând după urmele războinicilor acestuia, până a ajuns la malurile Jadbenlului, unde a descoperit că s-au îmbarcat aceştia.

  A observat că mai sunt şi alte vase în jur, toate de aceeaşi mărime şi formă. Imediat şi-a însuşit unul dintre ele, pentru a putea să îşi continue urmărirea…

  S-a luminat bine de ziuă, când străbătea lacul din partea de jos a Jadbenlului şi în timpul cât vâslea cu putere, a trecut numai la o distanţă de o sută de metri, de copacul în care dormea soţia sa.

  Dacă vântul uşor care mângâia suprafaţa apei lacului ar fi bătut dinspre Sud, evident că uriaşul Tarzan s-a fi întâlnit cu soţia sa după câteva clipe.

  Dar o soartă nemiloasă a dorit ca lucrurile să se întâmple cu totul altfel; aşa a pierdut una dintre cele mai bune ocazii, odată cu îndepărtarea vasului pe care vâslirea lui puternică îl ducea cu repeziciune spre râul din partea opusă a lacului.

  Urmând cotiturile râului care făceau un ocol destul de mare spre Nord mai înainte de a se ramifica şi a se vărsa în Jadbenlul, Tarzan a avut nenorocul să nu observe un loc pentru transbordare, care l-ar fi scutit de multe necazuri mari şi de multe ore de vâslit.

  Mosar şi războinicii săi au debarcat tocmai în partea de sus a acestui loc de transbordare; abia atunci a descoperit el absenţa prizonierei sale.

  Deoarece a dormit tot timpul după plecarea lor din Alur şi nici un războinic nu a putut să îşi amintească momentul când a văzut-o ultima oară pe Jane, era cu neputinţă să-şi închipuie exact locul unde ar fi putut ea să evadeze.

  Opinia generală era aceea că ca a sărit în apă în râul cel îngust, care se numea Jadbalul, însemnând, într-o traducere liberă, „lacul de aur”.

  Mosar era foarte furios că a fost înşelat, dar, deoarece el era singurul vinovat, a încercat, după cum fac toţi oamenii mici la suflet, să arunce vina în spatele altora.

  Ar fi pornit înapoi să o caute, dacă nu s-ar fi temut să nu se întâlnească cu vreun detaşament de războinici trimişi în urmărirea lui de Jadon sau de marele preot, ştiind că amândoi erau supăraţi pe el.

  Nu dorea, însă, nici să se despartă de câţiva războinici pe care ar fi putut să îi trimită în urmărirea ei. În loc de toate acestea, s-a grăbit să facă transbordarea cât mai repede în apele râului Janunlul.

  Era o dimineaţă răcoroasă, iar razele soarelui abia au ajuns să lumineze cupolele din Tulur, când Mosar, împreună cu toate celelalte bărci în care se aflau războinicii lui, s-a oprit la malul lacului, lângă porţile cetăţii.

  Ajuns după zidurile propriului său oraş, i-a revenit curajul într-o măsură suficientă ca să îndrăznească să trimită trei luntri încărcate cu ostaşi în urmărirea Janei.

  Aveau chiar ordinul să meargă şi până în Alur, dacă se putea, ca să afle cauza întârzierii lui Bulet, întârziere care nu l-a împiedicat pe Mosar, chiar faţă de lipsa fiului său, de a-şi continua drumul, până când propria lui persoană va fi în siguranţă.

  Când cele trei luntri au ajuns în dreptul locului de transbordare, războinicii care le trăgeau din apă au rămas surprinşi să vadă doi preoţi ducând o luntre uşoară în direcţia Jadinlului.

  La început au crezut că sunt reprezentanţii lui Ludon, cu toate că asemenea ipoteză era dezminţită de faptul că preoţii nu luau niciodată asupra lor primejdiile meseriei de războinic, nici nu se luptau, decât atunci când erau încolţiţi şi nevoiţi să o facă.

  Războinicii din Paluldon păstrau în adâncul inimii lor un mare dispreţ pentru preoţimea mascată, aşa că în loc să ia ofensiva imediat, după cum ar fi făcut, dacă cei doi oameni ar fi fost războinici din Alur, oamenii lui Mosar au aşteptat liniştiţi până când preoţii s-ar fi apropiat să le poată pune întrebări.

  Preoţii, din partea lor, când i-au văzut pe războinici, au făcut semnul păcii, răspunzând afirmativ la întrebarea războinicilor dacă sunt numai ei singuri.

  Conducătorul războinicilor lui Mosar le-a dat voie să se apropie mai mult.

  — Ce căutaţi aici, a întrebat el, în ţara lui Mosar, atât de departe de propriul vostru oraş?

  — Aducem o veste de la marele preot, Ludon, lui Mosar, şeful vostru, au explicat aceştia.

  — De război sau de pace?

  — O propunere de pace, a răspuns un preot.

  — Dar după voi nu mai vin şi alţi războinici?

  — Suntem singuri, i-a asigurat preotul. Nimeni nu mai ştie în Alur, decât Ludon, că avem această misiune.

  — Atunci continuaţi-vă drumul, a zis scurt războinicul.

  — Cine este acela? a întrebat deodată, un preot, arătând cu mâna spre partea de Nord a lacului, unde râul din Jadbalul se revărsa în lac.

  Toate privirile s-au întors în direcţia indicată şi au văzut un războinici singuratic, vâslind repede şi trecând în Jadinlul. Vârful luntrii sale era îndreptat spre Tulur. Războinicii şi preoţii s-au ascuns în tufişurile de pe marginea drumului pe care se făcea transbordare.

  — Îl cunosc, a şoptit un preot. Este omul acela teribil care îşi spune Dorul-Otho. L-aş cunoaşte de la cea mai mare distantă.

  — Ai dreptate, părinte, a strigat un războinic, care a avut prilejul să îl vadă pe Tarzan în ziua când a intrat pentru prima dată în palatul lui Kotan. Da, el era acela care pe drept a fost numit Tarzan Jad-guru.

  — La drum, popilor! a strigat conducătorul războinicilor. Voi aveţi o luntre uşoară şi sunteţi doi inşi la lopeţi. Veţi putea ajunge mult mai repede decât el în Tulur. Daţi de veste lui Mosar despre sosirea acestui om şi nu vă va părea rău.

  În primul moment preoţii au stat la îndoială, pentru că nu le surâdea deloc ideea de a se întâlni cu omul acela teribil; dar războinicii au insistat, ba încă au ajuns şi la ameninţări.

  Le-a luat luntrea din mână, au împins-o în lac şi aproape că i-a ridicat pe sus, punându-i cu forţa în luntre.

  Deşi aceştia au protestat, au fost împinşi în larg, unde imediat au intrat în raza imaginii vâslaşului singuratic din urma lor. Acum nu mai aveau altă alternativă.

  Numai cetatea Tulur le mai oferea o şansă de scăpare, aşa că preoţii s-au apucat să vâslească repede, conducându-şi vasul spre oraş.

  Războinicii s-au ascuns din nou în verdeaţa tufişurilor.

  Dacă Tarzan i-ar fi văzut şi ar fi venit să cerceteze, erau treizeci contra unuia singur şi fireşte că nu aveau sentimente de teamă pentru rezultat.

  Cu toate acestea, au considerat că nu este necesar să iasă pe lac şi să îl întâmpine, deoarece ei au fost trimişi să o caute pe prizoniera care a fugit şi nu să îl prindă pe războinicul străin, despre ferocitatea căruia au auzit atât de multe, încât s-au convins că nu este treaba lor să se amestece şi să provoace o ceartă cu el, atâta timp cât puteau să evite aceasta.

  Dar, dacă Tarzan i-a văzut sau nu, nimeni nu putea să ştie, el continuând să vâslească spre oraş, fără a mări, însă, viteza, nici chiar atunci când a văzut că cei doi preoţi au luat-o înaintea lui.

  De îndată ce luntrea acestora a atins malul lacului lângă oraş, amândoi au sărit din luntre şi au pornit repede spre porţile palatului, aruncând priviri speriate în urma lor. Au cerut imediat să îl vadă pe Mosar, având grijă să dea vestea războinicilor de gardă că Tarzan se apropie.

  Au fost conduşi imediat la şeful oraşului, a cărui Curte era aproape identică a aceleia din Alur, dar pe o scară mai mică.

  — Venim din parte lui Ludon, marele preot, a explicat el. Acesta doreşte prietenia lui Mosar, care, de altfel i-a fost totdeauna prieten. Jadon şi-a adunat războinicii ca să se declare rege. În toate satele Hodonilor sunt mii de oameni care vor asculta de ordinele lui Ludon. Mosar însă nu poate să ajungă rege decât cu ajutorul marelui nostru preot; iar ştirea pe care o aducem din partea lui este, că dacă Mosar doreşte să rămână prieten cu Ludon, trebuie să o înapoieze pe femeia pe care a luat-o din apartamentul prinţesei Ghizi.

  În momentul acela a intrat în sală un războinic, pe a cărui figură se citea clar agitaţia mare care îl stăpânea.

  — A sosit la Tulur Dorul-Otho şi cere să îl vadă pe Mosar imediat, a zis el.

  — Dorul-Otho! a exclamat Mosar.

  — Acesta este cuvântul cu care ne-a trimis la tine, a răspuns războinicul. Într-adevăr nu seamănă deloc cu oamenii din Paluldon. Noi credem că este acelaşi despre care câţiva războinici dintre cei întorşi azi din Alur spun că unii îl numesc Tarzan Jad-guru, iar alţii Dorul-Otho. După părerea noastră numai fiul lui Dumnezeu poată să vină în felul acesta singur, într-un oraş străin, aşa că probabil că spune adevărul.

  Mosar, cu inima plină de groază şi de nehotărâre, i-a privit pe cei doi preoţi cu o expresie întrebătoare.

  — Primeşte-l cât mai repede şi cât se poate mai drăguţ, l-a sfătui preotul care a vorbit mai înainte.

  Acesta l-a sfătuit pe Mosar dominat doar de influenţa continuă a exemplelor primite de la Ludon şi deci, întotdeauna înclinat spre trădare.

  — Primeşte-l cu bucurie şi cât mai politicos, a continuat preotul, iar, când acesta se va convinge de prietenia ta, fără îndoială că va cădea în cursă, făcând vreo faptă indiscretă. Apoi vei putea să faci cu el ce vrei. Dar, dacă îţi este cu putinţă şi vrei să câştigi nesfârşita recunoştinţă a marelui preot Ludon, păstrează-l şi predă-l viu stăpânului meu.

  Mosar a clătinat din cap, în semn că a înţeles; apoi, întorcându-se spre războinic i-a ordonat, să îl poftească pe musafir.

  — Pe noi nu trebuie să ne vadă fiinţa asta, a zis un preot. Dă-ne răspunsul tău, Mosar şi vom pleca de aici înainte ca străinul să ajungă la tine.

  — Să îi spuneţi lui Ludon, a zis Mosar, că femeia ar fi fost pierdută pentru el cu desăvârşire, dacă nu aş fi fost eu. Am intenţionat să o aduc în Tulur ca să o păstrez mai bine şi să o feresc de ghearele lui Jadon, dar în timpul nopţii a fugit. Să îi mai spuneţi că am trimis treizeci de războinici ca să o caute. Mi se pare foarte ciudat că nu i-aţi întâlnit când veneaţi aici.

  — I-am văzut, au răspuns preoţii, dar nu ne-au spus nimic despre scopul expediţiei lor.

  — Aşa este cum v-am spus eu, a zis Mosar şi puteţi să vă asiguraţi stăpânul că, în momentul când o vor găsi, o voi păstra neatinsă pentru el. Îi voi trimite războinici în ajutor în lupta împotriva lui Jadon, oricând îmi va trimite un mesaj că are nevoie de ei. Acum plecaţi, pentru că Tarzan Jad-guru va fi în curând aici.

  A făcut un semn unui sclav să se apropie.

  — Condu-i pe preoţi în templu, a ordonat el şi roagă-l pe marele preot din Tulur să aibă grijă ca oaspeţii să fie bine hrăniţi. Se pot înapoia în Alur oricând vor dori.

  Cei doi preoţi au fost conduşi din apartamentul şefului de către sclav, pe o altă uşă decât aceea pe care au intrat, iar după câteva clipe a apărut Tarzan, urmat de războinicul a cărui datorie era să îl conducă şi să îl anunţe.

  El nu a făcut nici un semn, fie de pace, fie de salut, ci a mers direct spre şef, care, numai datorită unor mari eforturi a putut să îşi ascundă groaza ce o simţea în prezenţa acestei făpturi uriaşe şi a feţei lui încruntate.

  — Eu sunt Dorul-Otho, a zis Tarzan cu ton liniştit şi rece, care l-a impresionat pe Mosar tot aşa acum l-ar fi impresionat atingerea unei lame reci de oţel. Eu sunt Dorul-Otho şi am venit la Tulur în căutarea femeii pe care ai furat-o din apartamentul prinţesei Ghizi din Alur.

  Numai îndrăzneala fără seamăn a intrării lui Tarzan în acest oraş inamic a avut efectul unui mare ascendent moral asupra lui Mosar şi asupra războinicilor sălbatici care stăteau de o parte şi de alta a tronului acestuia.

  Li se părea tuturor că nimeni altul decât numai fiul lui Jad-ben-Otho ar fi avut îndrăzneala să săvârşească un act atât de eroic.

  Ar fi intrat oare vreun războinic oarecare cu atâta îndrăzneală şi singur în faţa unui şef puternic şi în mijlocul unei oşti de războinici, cerând cu aroganţă explicaţii? Nu, desigur. Ar fi fost cu neputinţă.

  Mosar şovăia în hotărârea lui de a îl trăda pe acest străin, prefăcându-se că îi este prieten. Apoi a fost străfulgerat de o idee care l-a făcut alb ca varul; Jad-ben-Otho ştia toate, până şi cel mai ascunse gânduri ale noastre.

  Prin urmare, nu era oare cu putinţă ca şi această făptură care, la urma urmei, putea să fie chiar Dorul-Otho, să ştie şi să poată ghici gândurile şi planurile ticăloase pe care preoţii le-au insuflat lui Mosar şi cărora acesta le era atât de favorabil?

  O nelinişte vie l-a cuprins pe şef care a început să se frământe pe tronul său tăiat în malul de stâncă.

  — Repede, a zis Tarzan, spune-mi unde este femeia.

  — Nu este aici! a strigat Mosar.

  — Minţi! a replicat Tarzan.

  — Martor îmi este Jad-ben-Otho că ea nu este în Tulur. Poţi să o cauţi în tot palatul şi în tot templul, chiar în tot oraşul, dar nu o vei găsi pentru că nu este aici.

  — Atunci unde este? a întrebat Tarzan poruncitor. Tu ai luat-o din palatul lui Kotan. Dacă nu este aici, unde este acum? Să nu îmi spui că i s-a întâmplat ceva rău…

  Zicând acestea a făcut un pas atât de ameninţător spre Mosar încât acesta s-a retras cu un pas în spate, îngrozit.

  — Aşteaptă! a strigat el. Dacă într-adevăr eşti Dorul Otho, atunci nu se poate să nu ştii că spun adevărul. Am luat-o din palatul lui Kotan ca să o scap şi să o păstrez pentru Ludon, marele preot, ca nu cumva să o răpească Jadon, văzând că regele Kotan este mort. Însă în timpul nopţii a scăpat undeva între oraşul acesta şi Alur, iar eu am trimis treizeci de războinici să o caute.

  În accentul vocii şefului şi în întreaga lui atitudine era ceva care l-a încredinţat pe Tarzan că acela vorbea, cel puţin în parte, adevărul şi că el, Tarzan a suferit o mare pierdere de timp şi a înfruntat zadarnic primejdii de neînchipuit.

  — Ce căutau preoţii lui Ludon care au sosit aici cu puţin înaintea mea? a întrebat Tarzan, ghicind din întâmplare că cele două persoane, pe care le-a văzut vâslind cu atâta energie pentru a nu-l întâlni, nu puteau veni acolo decât din partea marelui preot.

  — Au venit pentru acelaşi lucru ca şi tine, a răspuns Mosar, ca să solicite înapoierea femeii pe care Ludon a crezut că am răpit-o eu. Întrebările lor m-au jignit adânc, pentru că nu am dorit să îi fac nici un rău lui Ludon, nici ţie, Dorul-Otho.

  — Îi voi întreba pe preoţi, a zis Tarzan. Aduceţi-i aici!

  Atitudinea lui îndrăzneaţă şi autoritară l-a pus pe Mosar în cumpănă: dacă să se supere sau să îi fie teamă; dar, după cum se întâmplă întotdeauna cu un laş ca el, a considerat că primul lucru pe care trebuia să îl ţină în considerare era siguranţa lui. A întrevăzut acum o şansă de scăpare, temporar bineînţeles şi s-a agăţat de ea:

  — Îi voi aduce eu, personal, a zis Mosar.

  Cu aceste cuvinte a ieşit.

  După aceea, a ajuns în grabă la templu, deoarece palatul din Tulur era construit împreună cu templul. I-a găsit pe trimişii lui Ludon împreună cu marele preot din Tulur şi le-a transmis imediat indicaţiile lui Tarzan.

  — Şi ce intenţionezi să faci cu el? A întrebat unul.

  — Eu nu sunt certat cu el, a răspuns Mosar. A venit în pace şi va pleca tot aşa, pentru că cine ştie dacă nu cumva este într-adevăr Dorul-Otho, după cum spune el.

  — Noi ştim bine că nu este, a răspuns al doilea preot al lui Ludon. Avem toate dovezile necesare că nu este decât un simplu muritor, o fiinţă străină din altă ţară. Ludon şi-a oferit propria lui viaţă lui Jad-ben-Otho, dacă greşeşte considerând că această fiinţă nu este Dorul-Otho. Dacă marele preot din Alur, a continuat trimisul, care este cel mai mare preot din Paluldon, este atât de sigur că această fiinţă nu este fiul lui Dumnezeu, că este un şarlatan, încât să îşi pună în joc viaţa pe temeiul judecăţii sale, cine suntem noi ca să îl credem pe acest străin? Nu, Mosar, nu trebuie să îţi fie teamă de el. El nu este decât un războinic care poate să fie învins cu aceleaşi arme cu care pot fi învinşi toţi luptătorii. Dacă nu ne-ar împiedica ordinul lui Ludon de a-l prinde de viu, te-aş sfătui să încerci să te convingi ucigându-l.

  Cu toate acestea, o rămăşiţă de îndoială din pieptul lui Mosar îl făcea să îi lase pe alţii să ia orice iniţiativă şi măsură împotriva străinului.

  — Îl las atunci pe seama voastră, a răspuns el, să faceţi cu el ce doriţi. Eu nu am nimic de împărţit cu el. Ceea ce veţi comanda voi este şi comanda lui Ludon, marele preot şi mai mult decât atât eu nu pot să mai fac.

  Preoţii şi-au întors privirile spre acela care conducea destinele templului din Tulur.

  — Tu nu ai nici un plan? l-au întrebat. Să ştii că mare va fi răsplata lui Ludon pentru acela care găseşte mijlocul să îl prindă pe acest şarlatan viu.

  — Ar fi groapa leilor, a şoptit marele preot. Acum nu este ocupată, iar ceea ce poată să îl ţină acolo pe Ja sau pe Jata poată să îl ţină şi pe acest străin, dacă nu este Dorul-Otho.

  — Îl va ţine, a zis Mosar, ba chiar ar putea să ţină un grif, deşi, mai întâi de toate, trebuie să îl prindeţi pe grif ca să îl puteţi închide acolo.

  Preoţii au meditat adânc asupra acestor vorbe cu tâlc ale lui Mosar, iar în cele din urmă unul dintre cei doi războinici din Alur a vorbit:

  — Nu va fi dificil, dacă ne vom folosi de inteligenţa cu care suntem înzestraţi în locul muşchilor moşteniţi de la părinţii noştri, muşchi care nu sunt nici atât de tari ca aceia ai fiarelor din jurul nostru.

  — Ludon şi-a măsurat şi el isteţimea cu acest străin şi a pierdut, a amintit Mosar. De data asta, însă, este treaba voastră. Faceţi cum credeţi că este de cuviinţă.

  — Când a venit în Alur, a început un preot, i s-au făcut mari onoruri, iar preoţii l-au condus prin templu. Dacă şi tu ai face la fel, nu va avea cum să bănuiască nimic. Ar fi bine ca marele preot de aici să îl invite în templul din Tulur.

  Este şi firesc ca marele preot, şi-a continuat sfatul! Preotul lui Ludon, adunându-şi preoţimea în jurul lui, să îl invite la o vizită şi atunci, din întâmplare, să fie condus în groapa leilor. Dacă va ajunge acolo, va fi destul de uşor să fie împins, iar ceilalţi să se retragă repede, închizând porţile de piatră în urma lor.

  — Dar în groapa leilor sunt şi ferestre pe care intră lumina, a intervenit marele preot, aşa că ar putea observa totul la timp şi să scape înainte ca uşile de piatră să fi fost închise.

  — Trimite, atunci, repede pe cineva acolo ca să acopere cu câteva piei ferestrele, a propus un preot din Alur.

  — Planul acesta este foarte bun, a zis Mosar, simţind ocazia cea mai bună să se sustragă de la orice bănuială de complicitate. Planul este bun, a reluat el, deoarece nu este nevoie să fie pe acolo nici un războinic şi deci, străinul văzându-se numai printre preoţi, nu va bănui nimic.

  Astfel, în timp ce Mosar se retrăgea într-o cameră a ascunsă a palatului, trei preoţi au fost trimişi la Tarzan, pe care l-au întâmpinat cu câteva cuvinte dulci şi supuse, manifestând marele lor respect pentru Dorul-Otho.

  Atitudinea lor nu l-a înşelat aproape deloc, însă a trebuit să primească invitaţia cu care îl onora marele preot din Tulur de a vizita templul, având şi făgăduiala acestuia că cei doi preoţi din Alur vor fi aduşi în faţa sa şi vor răspunde la orice întrebare care li se va pune.

  Convins că o continuare a aroganţei sale i-ar servi scopul şi mai bine, precum şi de faptul că dacă bănuiala pe care Mosar o avea împotriva lui s-ar transforma în convingere i-ar fi fost totuna de s-ar afla în templu sau în palat, a primit cu un aer măreţ invitaţia umilă a marelui preot.

  A ajuns, deci, la templu, unde a fost primit aşa cum se cuvine unuia de rangul şi însemnătatea sa. A pus şi diferite întrebări preoţilor din Alur, de la care însă nu obţineau decât o repetare a celor spuse de Mosar. După aceea marele preot l-a invitat să continue cu vizita templului.

  L-au condus mai întâi în curtea cu altarele şi a văzut că în Tulur nu era decât una singură; dar aproape identică din toate punctele de vedere cu cea din Alur.

  În partea de răsărit a curţii se afla altarul sângeros împreună cu bazinul de la apus, unde se înecau copii.

  După aceea, a străbătut mai multe camere şi coridoare pe sub templu, iar în cele din urmă, luându-i cu ei pe purtătorii de torţe care le luminau paşii, au trecut printr-un coridor umed şi întunecos, la un nivel mai jos decât terenul.

  De aici au intrat într-o cameră mare, unde aerul era încărcat cu miros puternic de lei.

  Tot aici au hotărât şi preoţii vicleni să îşi aplice intenţiile mârşave. Torţele au fost stinse brusc. S-au auzit mişcări grabnice de picioare goale, care alergau pe podeaua de piatră. Apoi a urmat o bufnitură mare ca şi cum o piatră foarte grea ar fi căzut pe altă piatră, iar Tarzan nu a mai văzut nimic în jurul lui decât un întuneric complet şi nu s-a mai auzit nimic: era o tăcere de mormânt.

  CAPITOLUL XVIII – O întâlnire neplăcută.

  Când Jane a reuşit să ucidă primul ei vânat, s-a simţit mândră de isprava săvârşită. Nu era cine ştie ce animal formidabil: era doar un iepure, dar faptul acesta era începutul unei epoci însemnate din existenţa sa.

  Întocmai după cum, în trecutul îndepărtat, primul vânător a dat un curs hotărât destinelor omenirii, tot aşa şi acest eveniment părea că determină destinul ei într-o lume cu totul nouă.

  Din acel moment nu mai depindea de fructe sălbatice şi de vegetale pentru hrana zilnică. Acum putea să aibă acces şi la camera care îi oferea multă forţă şi rezistenţă, ambele atât de necesare pentru a putea preîntâmpina cu succes exigenţele primitivei sale existenţe.

  Al doilea pas pe care l-a făcut în mersul ei progresiv în această direcţie a fost focul. Ar fi putut, desigur, să se obişnuiască cu carne crudă, aşa cum făcea soţul ei, dar evita aceasta. Numai când se gândea la o astfel de eventualitate, simţea un dezgust total.

  Totuşi, avea un plan definit pentru a face un foc. S-a gândit mult la acest amănunt, dar a fost prea ocupată să îl pună în aplicare, atâta timp cât nu avea imediată nevoie de el.

  Acum însă, situaţia era cu totul schimbată: avea ceva de gătit şi saliva când se gândea cum să facă să mănânce cât mai repede. Ah, cum ar putea să frigă pe un jăratic, într-o frigare improvizată! Ar fi fost un adevărat picnic!

  S-a grăbit să se întoarcă la copacul ei.

  Printre tezaurele pe care le-a adunat de pe albia râului erau mai multe bucăţi de sticlă vulcanică, limpezi ca şi cristalul.

  A căutat printre ele până a găsit una care se potrivea cu intenţia ei: una convexă.

  După aceea a coborât repede din copac, a adunat o grămăjoară de scoarţă fin sfărâmată, foarte uscată, precum şi mai multe frunze uscate de razele soarelui puternic din partea Africii.

  Şi-a mai pus la îndemână un braţ de vreascuri, de toate grosimile, de la cele mai subţiri până la cele mai groase, întocmai ca o bună gospodină.

  Tremurând de agitaţia pe care încerca să o stăpânească în zadar, a ţinut bucăţica de sticlă deasupra rumeguşului de scoarţă de copac, mişcând-o încet dintr-o parte în alta, până când a concentrat focarul razelor solare într-un punctuleţ.

  A aşteptat acum fără să răsufle.

  Cât de încet mergea totul! Oare toate speranţele ei se vor spulbera, cu tot planul pe care l-a format cu atâta inteligenţă?

  Nu! Uite că începe să iasă un fir subţire de fum, înălţându-se delicat în aerul liniştit. După puţin timp, rumeguşul s-a aprins şi apoi a izbucnit, deodată, în flăcări.

  Scoţând o mică exclamaţie de deliciu, Jane şi-a încrucişat amândouă mâinile, cu dosul degetelor, sub bărbie. A făcut şi foc!

  Arunca deasupra crenguţe, apoi crengi mai groase, iar, când focul a început să ia o adevărată formă, a împins capătul unui butuc uscat în focul care acum trosnea provocându-i o adevărată plăcere.

  Era cel mai plăcut sunet pe care l-a auzit ea în ultimul timp. Dar, oricum nu putea să stea să privească până când se va face jar suficient pentru a putea frige iepurele.

  A început, deci, să îl cureţe cum a putut mai repede şi mai bine, apoi l-a spălat în apa râului, iar pielea şi intestinele le-a îngropat.

  Acest fapt, învăţat de la Tarzan, avea două explicaţii; întâi ţinea tabăra în curăţenie relativă, iar, pe de altă parte, înlătura mirosul care ar fi atras repede diferiţi carnivori.

  Sfârşind această operaţie, a înfipt un băţ în carnea de iepure, ţinându-l deasupra tăciunilor aprinşi. Întorcându-l încet, îl împiedica să se ardă şi după câtva timp, carnea s-a fript bine, răspândind un miros dintre cele mai apetisante.

  Când a fost gata friptura s-a urcat repede în copac ca să se poată bucura în linişte de mâncarea ei. Niciodată, se gândea Jane, nu a avut ocazia să mănânce ceva mai delicios.

  Îşi mângâia cu satisfacţie suliţa: arma care a ajutat-o să îşi procure hrana, simţindu-se acum într-o mai mare siguranţă decât a fost în ziua când, împreună cu Obeigatz a tras ultimul cartuş din muniţiile pe care le aveau.

  De acum înainte avea destul de lucru pentru toate zilele; iar orele de lumină păreau a fi prea scurte ca să poată îndeplini alte sarcini care şi le-a planificat a ajuns la concluzia că nu poate să găsească un loc mai ideal decât acesta unde să trăiască până când va fi în stare să-şi confecţioneze armele ce le considera necesare pentru obţinerea cărnii şi pentru apărare.

  Se gândea că ar trebui să aibă, pe lângă o suliţă bună şi un cuţit, un arc şi săgeţi.

  Probabil, atunci când le avea pe toate, va putea reflecta mai uşor şi mai serios la o încercare de a străbate până în cel mai apropiat loc unde se găsea lumea civilizată.

  Între timp, însă, era necesar să îşi construiască un oarecare adăpost în care să se simtă în siguranţă în timpul nopţii, ştiind foarte bine că era posibil, în orice noapte, să primească vizita unei pantere, cu toate că nu văzuse încă niciuna în partea aceea a văii. Fără această primejdie, se simţea în destulă siguranţă în locaşul ei aerian.

  Tăiatul unui număr mare de prăjini lungi pentru locuinţa ei i-a ocupat, toată ziua, excluzând timpul în care îşi căuta hrană.

  A dus aceste prăjini sus în copac, construind cu ele un poduleţ peste spaţiul dintre două crengi puternice, legând prăjinile atât între ele, cât şi de crengi, cu nuiele tari şi mlădioase din tufişurile care creşteau pe lângă râu.

  Tot aşa şi-a construit pereţii şi un acoperiş, pe acesta din urmă acoperindu-l cu multe straturi de frunze mari.

  Construcţia unei ferestre cu gratii, precum şi a unei uşi la intrare erau de mare importanţă şi de un mare interes.

  Ferestrele, două numai, le-a făcut destul de largi şi gratiile erau fixe permanent. Uşa, însă, a făcut-o destul de mică, abia putea să intre pe ea ghemuită, fapt care îi dădea ocazia să o poată baricada cu mai multă uşurinţă.

  Ocupată cu munca, a pierdut calculul zilelor care le-a întrebuinţat în construcţia locuinţei sale; timpul era doar un articol ieftin, ea avea mai mult timp decât oricine.

  Acum înainta şi mai departe, în căutare hranei, deoarece nu a ucis decât mici rozătoare, iepuri, veveriţe, etc.

  Ambiţia ei era o antilopă, pentru că, pe lângă carne destulă şi gustoasă, va avea pielea pentru haine şi vinele pentru coarda arcului ce intenţiona să îl facă.

  A văzut de câteva ori, de la distanţă, câte una dintre aceste animale atât de fricoase şi de atente la primejdie şi a observat că întotdeauna treceau de partea cealaltă a pârâului, la un anumit loc, undeva mai sus de tabăra ei improvizată.

  Acolo, a fost locul unde ea a mers să vâneze. Furişându-se prin pădure încet şi fără zgomot ca o panteră, se oprea să vadă dacă nu era şi ea într-o primejdie; ea însăşi părea a fi o căprioară urmărită de un vânător.

  Acum a pornit spre locul pe care l-a ales. Ce noroc!

  Un cerb tânăr, un ied aproape, se adăpa din apa limpede a pârâului…

  Jane s-a târât până a ajuns într-un loc de unde putea să arunce suliţa ca să atingă vânatul. Pentru aceasta a trebuit să se ridice în picioare şi simultan, să arunce suliţa cu cea mai mare forţă şi cu o perfectă precizie.

  O treceau fiori de încurajare în clipa aceea supremă şi totuşi, mişcările ei au fost sigure, reci şi calculate, când s-a ridicat de jos şi a aruncat arma. Atât de exact au răspuns muşchii ei la porunca voinţei, că suliţa s-a înfipt exact în locul ochit.

  Iedul sălbatic a sărit în aer, a căzut în picioare pe malul râuleţului şi s-a rostogolit mort la pământ.

  Jane Clayton a alergat repede spre vânatul ei.

  — Bravo!

  Când a auzit o voce de bărbat, într-o exclamaţie rostită în engleză şi a ieşit dintr-un tufiş de pe malul opus al râului, Jane s-a oprit pe loc, aproape înlemnită de surpriză.

  Şi atunci a apărut în faţa ei un bărbat cu o figură stranie şi foarte neîngrijit în întreaga lui înfăţişare.

  La început ea nu l-a recunoscut, dar când şi-a amintit cine era, a făcut instinctiv un pas înapoi.

  — Locotenent Obeigatz! a strigat ea. Tu eşti oare? Este cu putinţă?

  — Este cu putinţă, după cum vezi, a răspuns neamţul. Ştiu că am un aspect foarte ciudat, dar, totuşi, eu sunt Erich Obeigatz. Dar tu? Văd că şi tu te-ai schimbat!

  O privea de sus până jos, studiindu-i mâinile şi picioarele goale, pielea de tigru de pe şolduri, curelele şi ornamentele care constituiau îmbrăcămintea femeii Hodone, cu care a îmbrăcat-o Ludon în pasiunea lui. Nici fiica lui Kotan nu avea pe ea lucruri mai preţioase şi mai fine.

  — Dar cum este posibil să fii încă aici? a insistat ea. Eu te-am crezut de mult în lumea civilizată, dacă cumva mai trăiai.

  — Gott! a exclamat el. Nu ştiu de ce mai continuu să trăiesc. De atâtea ori m-am rugat să îmi vină moartea şi totuşi, viaţa se ţine de mine. Nu aveam nici o speranţă. Suntem condamnaţi să rămânem până la moarte în aceste ţinuturi groaznice. Ştii, a continuat el, mlaştinile reprezintă piedica! Aceste mlaştini îngrozitoare! Am căutat luni întregi pe marginile lor o trecătoare prin care să îmi fie posibil să ies de aici, până am făcut ocolul întreg al ţării. Am intrat noi destul de uşor, dar de atunci au fost ploile mari şi nici un om nu poate să treacă cu viaţă acea întindere de noroi şi apă mizerabilă, plină de reptile flămânde. Eh, cât am mai încercat să ies de aici! Să scap de fiarele care mişună prin aceste ţinuturi şi care mă vânează şi ziua şi noaptea.

  — Dar cum ai reuşit să scapi cu viaţă?

  — Nu ştiu, a răspuns neamţul, înfiorându-se. Am fugit, am fugit şi iar am fugit. Am stat flămând, uneori, zile întregi prin câte un vârf de copac. Mi-am confecţionat arme, ghioage şi suliţe şi am învăţat să mă folosesc de ele. O dată am şi ucis un leu cu buzduganul. Şi un şoarece, când este încolţit, se zbate disperat; iar noi nu suntem într-o situaţie mai bună decât şoarecii, atâta timp cât vom fi în această ţară plină de primejdii. Dar, te rog, spune-mi şi mie despre tine!

  Ea i-a povestit pe scurt evenimentele prin care a trecut până atunci, gândindu-se, însă, în tot timpul acela, cum să facă să scape de el.

  Îi era imposibil să îşi închipuie o existenţă alături de el. Mai bine, de o mie de ori mai bine singură!

  Niciodată nu s-a micşorat ura şi dispreţul care o stăpânea faţă de el, tot timpul acelor săptămâni şi luni de zile cât au fost necontenit împreună. Iar acum, când el nu putea să îi fie de nici un folos pentru a se putea înapoia în lumea civilizată, o supăra până şi gândul că ar fi nevoită să îl vadă zilnic.

  Pe de altă parte, îi era şi frică de el. Nu a avut niciodată încredere în el. Dar era în ochii lui o strălucire ciudată, despre care ştia bine că nu a existat când l-a văzut ultima oară.

  Nu putea să înţeleagă prea bine ce înseamnă asta; tot ce ştia era că îi producea o îngrijorare mare, o teamă de neînţeles.

  — Ai stat, deci, multă vreme în Alur? a întrebai el, vorbind de data asta în limba celor din Paluldon.

  — Cum ai reuşit să înveţi această limbă?

  — Am nimerit peste un grup de corcituri, a răspuns el, membri ai unei rase proscrise, care trăiesc printre stâncile de pe malurile râului principal al văii şi care se varsă în mlaştină. Se numesc Wazdoni, iar satul lor este format din peşteri şi din locuinţe scobite în stânca moale de la baza stâncilor.

  Sunt ignoranţi şi foarte superstiţioşi. Când m-au văzut prima dată şi au observat că nu am coadă, că picioarele şi mâinile nu sunt la fel cu ale lor, s-au speriat şi le-a fost frică de mine.

  Au crezut că sunt ori Dumnezeu, ori drac. Eu, nefiind în stare să mă apăr de ei şi să pot să fug, mi-am luat curajul, iar aceasta i-a impresionat atât de mult, încât m-au condus în oraşul care se numeşte Bular, unde m-au hrănit şi m-au tratat cu multă bunăvoinţă.

  Am învăţat limba lor şi am încercat să le insuflu din ce în ce mai mult ideea că aş fi Dumnezeu şi aproape am reuşit, dacă nu se amesteca un bătrân popă şi vraciul lor ce era gelos de trecerea mea.

  Acesta a fost începutul sfârşitului şi aproape să fie şi sfârşitul meu. A plănuit să fiu înjunghiat în mijlocul oraşului în faţa tuturor războinicilor, pentru a vedea dacă sunt zeu, zicând că atunci nu va curge sânge din mine; iar, dacă va curge sânge, nu sunt zeu şi prin urmare, nu a greşit învingându-mi cuţitul în piept.

  Am realizat, însă, la timp, surprinzând o femeie nerăbdătoare să vadă mai curând fenomenul, încercând să îmi înfigă un cuţit lung între coaste. Am repezit-o şi mi-a povestit totul.

  Atunci mi-am ascuns spaima, prefăcându-mă foarte jignit şi ameninţând că îi voi părăsi, am exclamat: „Mă voi întoarce în ceruri imediat!”.

  Atunci ea a dorit neapărat să vadă cum fac asta şi am speriat-o că va orbi din cauza focului care mă va înconjura la plecare, un foc care va arde tot satul dacă vin şi alţii să mă privească.

  Ea mi-a răspuns, a continuat neamţul să povestească, că, dacă mă înalţ la cer într-o oră şi nu voi mai fi acolo, atât ea cât şi sătenii vor crede că am fost Jad-ben-Otho cu adevărat. Fii sigură, doamnă, că nu am avut nevoie de o oră ca să dispar de acolo şi nici nu m-am mai întors la Bular, şi-a încheiat neamţul povestea, accentuând-o cu un râs isteric care a făcut să treacă un fior prin tot corpul femeii ce îl asculta.

  În timpul cât Obeigatz vorbea, Jane şi-a scos suliţa din corpul iedului şi a început să ia pielea de pe el.

  Neamţul stătea şi o privea fără să se ofere să o ajute. Vorbea şi îşi trecea tot timpul degetele murdare prin părul des şi lung care îi crescuse în acest timp.

  Atât pe corp, cât şi pe faţă era plin de stropi de noroi uscat şi era aproape cu totul dezbrăcat, neavând decât o blană murdară şi ruptă peste şolduri în jos. Armele lui constau dintr-o ghioagă şi un cuţit după modelul Wazdonilor, arme pe care le-a furat din oraşul Bular.

  Ceea ce o îngrijora pe Jane cel mai mult decât murdăria şi armele lui, ea râsul acela isteric şi expresia ochilor săi.

  Ea îşi continua îndeletnicirea, alegând din cerb părţile dorite, luând cu ea numai atât cât putea să consume până nu se altera, neacceptând carne veche.

  Când a terminat, s-a ridicat în picioare în faţa lui Obeigatz, zicându-i:

  — Locotenente Obeigatz! întâmplarea a făcut să ne întâlnim din nou. Cred că nu doreai aceasta, după cum nici eu nu o doream. Noi nu avem nimic comun, decât sentimentele care izvorăsc din ura şi antipatia, în mod foarte firesc, împotriva ta, unul din autorii tuturor mizeriilor şi suferinţelor îndurate de mine de atâta timp. Ascultă-mă foarte bine, a continuat ea cu o voce fermă. Acest colţişor pe lume este al meu, prin faptul că eu l-am descoperit şi l-am ocupat prima. Pleacă de aici şi lasă-mă să rămân liniştită. Asta este tot ce mai poţi să faci ca să repari răul făcut mie şi celor din neamul meu.

  Obeigatz a privit-o o clipă, în tăcere, cu ochii lui vicleni, apoi î izbucnit din pieptul lui un râs straniu, fără nici un pic de veselie în el.

  — Să plec, nu-i aşa? Să te las singură? De-abia te-am găsit. De acum vom fi prieteni. Nu mai suntem decât noi doi pe lume. Nimeni nu va şti vreodată ce facem şi ce-am devenit! Şi acum îmi ceri să plec şi să te las singură în iadul acesta!

  Neamţul a început să râdă din nou, deşi nici muşchii feţei, nici ochii, nici gura nu reflectau nici cea mai mică nuanţă de veselie; nu era decât un sunet sec care imita râsul.

  — Aminteşte-ţi ce ai făgăduit, a zis ea.

  — Făgăduială! Făgăduială! Ce sunt acestea? Nu sunt făcute pentru a fi ţinute; am dovedit lumii întregi acest lucru – la Louvain şi la Liege. Nu, nu voi pleca. Voi rămâne să te apăr.

  — Nu am nevoie de apărare, a insistat ea. Ai văzut bine că ştiu să folosesc suliţa.

  — Da, a zis el, dar nu ar fi frumos să te las singură aici: nu eşti decât o femeie. Nu, nu pot să fac asta. Sunt ofiţer al Kaizerului şi nu pot să te părăsesc.

  A început din nou să râdă zgomotos.

  — Putem să fim foarte fericiţi aici, împreună, a adăugat el, după ce şi-a sfârşit râsul.

  Lady Jane şi-a stăpânit cu multă greutate un tremur, dar nu a încercat să îşi ascundă dezgustul.

  — De ce nu îţi plac? a întrebat el. Trist lucru, dar nu face nimic. După o perioadă te vei obişnui cu asta şi o să mă iubeşti…

  Din nou a izbucnit râsul lui îngrozitor.

  Jane şi-a învelit bucăţile de carne în pielea jupuită şi ridicând legătura, a aruncat-o pe umăr, ţinând-o cu o mână. În cealaltă mână ţinea suliţa. A făcut doi paşi şi s-a oprit în faţa fostului ofiţer din armata germană.

  — Pleacă! i-a spus autoritar. Am pierdut destul timp cu vorba. Aici este ţara mea şi o voi apăra. Dacă te mai văd pe aici, te ucid. M-ai înţeles?

  Când a auzit aceste cuvinte, figura lut Obeigatz s-a strâmbat într-o furie cumplită. Şi-a ridicat ciomagul şi a pornit spre Jane Clayton.

  — Stai! a strigat Jane. M-ai văzut cum am ucis iedul şi ai spus-o singur că nimeni nu va şti ce facem aici. Leagă aceste idei şi trage concluzia înainte să mai faci un pas spre mine.

  Obeigatz s-a oprit, iar mâna cu ghioaga a lăsat-o jos, pe picior:

  — Nu te supăra, a zis el, cu un ton care părea că îl sileşte la împăcare. Este mai indicat să fim prieteni, lady Greystoke. Putem să ne fim de mare ajutor unul altuia şi îţi promit că nu mă voi atinge de tine niciodată.

  — Nu uita de Liege şi de Louvain, i-a amintit ea, batjocoritor. Acum eu plec; dar să fii atent să nu încerci să mă urmăreşti. Şi să mai ştii un lucru: în orice direcţie din acest punct timp de o zi este domeniul meu. Dacă te prind vreodată între hotarele mele, să ştii că te ucid!

  Nu era nici o îndoială că ea vorbea serios şi intenţiona să îndeplinească tot ce spunea.