De asemenea, se dovedi foarte greu de manevrat. Deşi o putea duce înainte şi înapoi – plutea printre energiile furioase ca o pasăre prinsă în furtună –, Kitty descoperi că nu putea să-şi controleze direct membrele. Când se strădui să facă asta, substanţa corpului începu să-i picure la extremităţi, ca firul desfăcut de pe un mosor. După un timp Kitty renunţă, dezgustată, şi lăsă figurina să se dizolve în vid.

  În ciuda acestui insucces, se simţi mulţumită de ideea ei în principiu, şi începu imediat să lucreze din nou. Într-o succesiune rapidă încercă diverse corpuri-surogat, testându-l pe fiecare din punctul de vedere al uşurinţei de a-l controla. Primul, o siluetă ca un băţ – semănând cu desenul unui copil –, conţinea mai puţină substanţă decât precedentul; Kitty reuşi să-l împiedice să se descompună, dar văzu că energiile sălbatice din jur îl făceau să cadă ca o muscă. Cel de-al doilea, un cârnat şerpuitor cu un cârcel la capăt, era mai stabil, dar deloc estetic. Cel de-al treilea, o simplă bilă de materie învârtejită, era mult mai rezistent şi mai uşor de menţinut, şi cu el ajunse la o distanţă considerabilă, plutind senină prin haos.

  „Lipsa membrelor este cheia, se gândi Kitty. O sferă e nimerită. Impune ordine.”

  Forma avea cu siguranţă un anume efect asupra împrejurimilor, de vreme ce nu dură mult până ce Kitty începu să observe o mică schimbare în materia prin care trecea sfera ei. Până atunci încolăcirile de culoare, luminile tremurătoare, imaginile intermitente fuseseră toate neutre şi fără reacţie, plutind la întâmplare încotro doreau. Dar acum – probabil de la înverşunarea cu care îşi menţinea sfera – păreau să-şi dea seama de prezenţa ei. Simţi asta din mişcarea vârtejurilor, care deodată deveniră mai clare, hotărâte. Începură să-şi schimbe uşor direcţia – năpustindu-se mai aproape pe lângă bilă, apoi cotind, parcă stând la îndoială. Asta se întâmplă de mai multe ori, încolăcirile şi fulgerele crescând constant în număr şi în intensitate. Păreau doar curioase, dar era un fel ameninţător de atenţie, precum rechinii care se adunau în jurul unui înotător, iar lui Kitty nu-i plăcea. Încetini înaintarea bilei, şi cu un efort atent de voinţăacum dobândea mai multă încredere în sine – se impuse în faţa vârtejului de substanţă. Luându-şi sfera statică drept centru, înaintă, împingând înapoi cele mai apropiate încolăciri insistente, care se dizolvară şi se împrăştiară.

  Răgazul obţinut nu dură mult. Chiar când Kitty se felicita pentru puterea voinţei, o încolăcire sticloasă se întinse brusc din marea masă principală ca un pseudopod de amibă şi muşcă din marginea sferei ei, smulgând o bucată. Pe când se străduia să repare stricăciunea, o altă încolăcire o fulgeră din partea opusă şi îi luă o altă bucată. Furioasă, împinse încolăcirile înapoi. Masa principală din jurul ei pulsă şi tremură. Lumini clipiră în pâlcuri întâmplătoare. Pentru prima oară Kitty simţi cu adevărat teamă.

  „Bartimaeus, se gândi. Unde eşti?”

  Cuvântul păru să stârnească o reacţie în substanţă; o izbucnire bruscă de imagini statice explodă şi se mistui, mai puternică şi mai durabilă decât înainte. Una sau două imagini zăboviră ceva mai mult, astfel încât putu să distingă detalii: siluete, feţe, petice disparate de cer, o dată sigur o clădire – un acoperiş cu coloane. Siluetele erau omeneşti, dar purtau un fel neobişnuit de haine. Imaginile fugare îi amintiră lui Kitty de ocazii din trecut, când amintiri de mult uitate îi apăreau nechemate în minte. Dar acestea nu erau amintirile ei.

  De parcă răspunzând acestui gând, un puls brusc de mişcare departe, în vârtejul confuz, se încheie cu o imagine care într-adevăr zăbovi mai mult. Era fragmentată, ca şi când se vedea prin obiectivul unui aparat foto stricat, dar ce înfăţişa era clar: părinţii ei, alături, ţinându-se de mână. Mama ei ridică o mână deformată şi îi făcu semn.

  „Kitty! Întoarce-te la noi!” „Plecaţi…” Kitty reacţionă confuză şi uimită. Era o păcăleală, evident, dar asta n-o făcea mai uşor de înghiţit. Concentrarea îi scăzu; puterea ei asupra sferei şi a singurei zone de ordine clară slăbi şi tremură. Sfera se dezumflă şi se lăsă; încolăciri de materie se apropiau pe furiş din toate părţile.

  „Kitty, te iubim!” „Duceţi-vă naibii!…” împinse iar încolăcirile înapoi. Imaginea mamei şi a tatălui său păli. Cu o hotărâre întunecată, Kitty îşi readuse sfera la forma corectă. Era din ce în ce mai dependentă de ea pentru orice simulacru de control, pentru orice simulacru de a fi ea însăşi. Mai mult ca orice îi era teamă să mai plutească fără ea.

  Alte imagini se iviră din când în când, fiecare diferită, majoritatea prea iuţi ca să poată să le distingă. Unele, deşi abia perceptibile, trebuie că-i erau cunoscute – îi trezeau sentimente difuze de agitaţie şi de pierdere. O rafală de lumini; altă imagine, foarte îndepărtată. Un bătrân sprijinindu-se într-un băţ. În spatele lui era o fâşie de întunecime care se deplasa cu repeziciune.

  „Kitty, ajutor! Vine!” „Domnul Pennyfeather…” „Nu mă lăsa!” Silueta se uită peste umăr, strigă îngrozit… Viziunea dispăru… Aproape imediat apăru o alta – o femeie alergând printre coloane, urmărită de ceva întunecat şi agil… ca un fulger alb printre umbre. Kitty îşi concentră energiile asupra sferei. Nu erau decât fantasme, vide şi goale. Nu însemnau nimic.

  „Bartimaeus!” Se gândi din nou la nume, implorator de data asta. Iarăşi iscă o mişcare printre luminile plutitoare şi exploziile de culoare în derivă. În apropiere, cu o limpezime de cristal, apăru Jakob Hyrnek, zâmbind trist.

  „Întotdeauna ai încercat să fii prea independentă, Kitty! De ce nu cedezi? Vino alături de noi aici. E mai bine să nu te mai întorci pe Pământ. N-o să-ţi placă dacă te întorci.” „De ce?” Nu se putu abţine să nu întrebe.

  „Biată copilă! Vei vedea. Nu mai eşti cum erai.”

  O altă imagine apăru alături, un bărbat înalt, cu pielea închisă, stând pe un deal acoperit de iarbă. Avea faţa gravă.

  „De ce vii aici să ne torturezi?”

  O femeie cu un turban înalt pe cap, scoţând apă din fântână.

  „Ai fost o nesăbuită să vii aici. Nu eşti bine-venită.” „Vin după ajutor.” „N-o să-l obţii!” Imaginea femeii se deformă şi dispăru. Bărbatul cu piele închisă la culoare se întoarse cu spatele la ea ca să urce dealul.

  „De ce ne torturezi? întrebă el iar, peste umăr. Ne faci rău cu prezenţa ta.” O pâlpâire de lumini; şi dispăru şi el.

  Jakob Hyrnek o privi cu un zâmbet viclean. „Dă-te bătută, magiciano! Uită de tine! Oricum nu poţi ajunge acasă.” „Nu sunt magician.” „Adevărat! Nu mai eşti nimic acum.” O duzină de încolăciri îl cuprinseră; pârâi şi sfârâi într-o multitudine de fragmente rotitoare care se mistuiră în depărtare.

  „Nimic…” Kitty îşi privi bila, care din cauza recentei ei lipse de atenţie se topise ca zăpada. Mici fulgi zburau de pe ce mai rămăsese din suprafaţa ei; ca purtaţi de vânt, ţopăiau şi dansau în jurul ei, încercând să ajungă la neîncetatul vârtej. Bine, era adevărat, desigur – ea nu era nimic: o fiinţă fără substanţă, fără stabilitate. Nu avea rost să pretindă altceva.

  Şi aveau dreptate şi în privinţa altui lucru: nu ştia cum să ajungă acasă.

  Voinţa îi slăbi. Lăsă sfera să se micşoreze; se roti ca o sfârlează, topindu-se. Kitty începu să plutească…

  O altă imagine apăru fulgerător la o distanţă necunoscută.

  „Bună, Kitty!” „Pleacă de aici!” „Şi eu, care credeam că întrebai de mine.”

  Timp de aproape treizeci de secunde Nathaniel şi mercenarul se priviră în tăcere din cele două capete ale încăperii. Niciunul nu se mişcă. Cuţitul din mâna mercenarului era nemişcat; mâna cealaltă şi-o ţinea aproape de brâu. Nathaniel îl privi atent, dar fără speranţă. Văzuse ce repede se puteau mişca mâinile acelea. Şi era destul de lipsit de apărare. La celelalte întâlniri ale lor îl avusese pe Bartimaeus de partea sa.

  Mercenarul vorbi primul.

  — Am venit să te iau înapoi, zise el. Demonul te vrea viu. Nathaniel nu spuse nimic. Nu se clinti. Încerca să se gândească la o strategie, dar creierul îi era amorţit de frică; fiecare gând se mişca având încetineala scârţâitoare a gheţii.

  — Cred că mai multe dintre potenţialele gazde au fost ucise, continua mercenarul. Nouda doreşte să salveze cât mai multe trupuri tinere. Deci? Sau ai prefera o moarte mai onorabilă? Pot să-ţi fac pe plac.

  — Noi nu… – vocea lui Nathaniel era îngroşată; limba parcă nu-i mai încăpea în gură – nu trebuie să ne luptam deloc.

  Un râs răsunător.

  — Să ne luptăm? Asta implică o anume egalitate între noi.

  — Mai am un sclav rămas sub comanda mea, minţi Nathaniel. Gândeşte-te repede, înainte să atace! Încă mai putem colabora împotriva inamicului. Este şi în interesul tău, trebuie că îţi dai seama; te voi plăti bine din avutul naţiunii. Am să-ţi dau aur cât vrei! Te pot face lord, pot să îţi dau pământuri, teritorii, orice îşi doreşte inima ta neagră. Doar că trebuie să lupţi alături de mine. Aici, în aceste hrube, sunt arme pe care le putem folosi… Drept răspuns, mercenarul scuipă pe podea.

  — Nu vreau pământuri sau titluri! Secta mea interzice astfel de nimicuri. Aur – da! Dar asta o să-mi dea demonii, dacă îi slujesc. Şi… Nu vorbi! Îţi cunosc argumentele! Şi ce dacă Nouda distruge toată Londra, sau toată Europa, până la urmă? Poate da foc la toată lumea, mie nu-mi pasă! Nu cred în imperii, în miniştri sau în regi. Să vină haosul! Eu o voi duce bine. Deci care e răspunsul tău? Vrei să mori aici?

  Ochii lui Nathaniel se îngustară.

  — Răspunsul meu vine pe la spatele tău în vârful picioarelor. Ucide-l, Belazael! Loveşte-l!

  Când strigă, arătă sus pe scări. Mercenarul se feri, se întoarse gata de atac, văzu scările goale. Murmurând o înjurătură, se răsuci iar, cu un disc de argint în căuşul palmei, şi îl zări pe Nathaniel întorcându-se şi el, îndreptându-se spre hrube prin pasaj. Braţul i se mişcă; discul dispăru…

  Nathaniel se răsucise şi încercase să fugă dintr-o singură mişcare disperată. Îşi pierdu echilibrul, se împiedică de o dală şi căzu…

  Discul de argint fulgeră prin aer, lovi zidul de deasupra capului lui Nathaniel, ricoşă de partea opusă a pasajului şi căzu zăngănind pe podea.

  Nathaniel ateriză în patru labe; se chinui să se ridice şi, luând discul de argint, o rupse la fugă. Aruncă o privire în urmă.

  Mercenarul înaintă către pasaj, cu chipul posomorât. Nu se grăbea; în jurul cizmelor sale pulsau lumini şi pete colorate. Primul pas pe care îl făcu fu de trei ori mai mare decât al unui om obişnuit; la al doilea ajunse chiar în spatele lui Nathaniel. Ridică cuţitul. Nathaniel ţipă, se feri…

  Din zidul de piatră al pasajului ieşi o umbră, tăcută ca fumul. Un braţ se încolăci în jurul mijlocului mercenarului; un braţ îl cuprinse de după gât. Capul bărbatului fu tras în spate. Mercenarul îşi înălţă cuţitul, lovi cu el. Umbra gemu, dar strânse şi mai tare. O strălucire albastră îngreţoşătoare ieşi din umbră şi îl învălui pe mercenar; acesta tuşi şi scuipă. Alte umbre se desprinseră din ziduri şi din podea, se învălătuciră în jurul pantalonilor şi al cizmelor lui, îl apucară de mantia fâlfâitoare. Mercenarul dădu cu cuţitul în stânga şi în dreapta; bătu din călcâie – cizmele de şapte leghe pe pas se puseră în mişcare. Dintr-o singură zvâcnire ajunse pe coridor, oprindu-se la o răspântie aflată undeva departe, în faţă. Dar lucirea albastră se ţinea deasupra capului său, umbrele se agăţau de el ca lipitorile, şi altele se iveau din zidurile de piatră.

  Nathaniel se sprijini de perete. Era din pricina cizmelor, desigur; aura lor declanşase capcana de îndată ce mercenarul pătrunsese pe coridor. Umbrele se năpustiseră imediat asupra posesorului. Problema era că fusese un atac magic, şi – după cum ştia din experienţe neplăcute – rezistenţa mercenarului la magie era uriaşă.

  Dar intervenţia lor îi dăduse timp să respire. Hruba cu pricina era undeva în faţă, dincolo de locul unde mercenarul se zbătuse şi se luptase. Nu mai dispunea de nici un ajutor. Strângând cu atenţie discul de argint (marginile erau foarte tăioase), Nathaniel se strecură pe coridor, pe lângă numeroase uşi şi cotituri, apropiindu-se din ce în ce mai mult de răspântie.

  Atât de multe umbre se abătuseră asupra duşmanului, încât Nathaniel abia îl mai putea distinge. Era ascuns sub o grămadă de corpuri şerpuitoare. Doar greutatea lor îl forţase să se lase în genunchi; din când în când faţa lui, violacee sub barbă, şi strălucirea înăbuşitoare ieşeau la iveală. Părea pe jumătate sufocat, dar cuţitul tot lucea pe lângă el. Încolăciri de esenţă topită murdăreau podeaua ca aşchiile de lemn.

  „E tot de argint, se gândi Nathaniel. Cuţitul… nu-i pot rezista. Mai devreme sau mai târziu va fi liber.”

  Această informaţie îl făcu să se grăbească. Ajunse la răspântie; ţinând discul în mâna ridicată şi cu spatele la zid, trecu de ea, privind mereu către combatanţi. Exact în acel moment, o umbră căzu la pământ, tăiată în două dintr-o lovitură. Nathaniel nu mai zăbovi; nu mai avea mult timp.

  Merse pe coridor, drept înainte, până sub pământ. Acolo, la capăt: uşa de oţel cu mica ferestruică – intrarea în trezorerie.

  Nathaniel alergă spre ea. Se uită în spate, în direcţia de unde venise. Vânzoleală îndepărtată, oftaturi, gemete nepământeşti. „Lasă-l acum pe mercenar!” Ce trebuia să facă?

  Cercetă uşa. Era destul de obişnuită: ferestruică, o clanţă simplă, nici un fel de alte semne sau crestături. Ar putea să conţină vreo capcană? Era posibil; totuşi funcţionarul nu pomenise nimic. O Pestilenţă păzea comorile dinăuntru, asta ştia, dar cum se declanşa? Poate că simpla deschidere a uşii avea s-o declanşeze…

  Mâinile lui Nathaniel ezitară în preajma clanţei. Sa îndrăznească?

  Se uită înapoi peste umăr. Nu era bine, trebuia să ia Toiagul. Altfel era mort. Apucă clanţa, apăsă şi trase…

  Nu se întâmplă nimic. Uşa rămase neclintită.

  Nathaniel înjură şi îi dădu drumul. Era încuiată cumva… Îşi stoarse creierii. Nu se vedea nici o gaură a cheii. Vreo încuietoare magică? Dacă aşa era, nu va descoperi niciodată Vraja.

  Îi veni un gând nebunesc. Apasă iar pe clanţă. De data asta împinse.

  Ah! Uşa se puse în mişcare. Nathaniel o lăsă să se deschidă larg. Îşi ţinu respiraţia.

  Nu auzi bolborosind nici o Pestilenţă. Lumini automate se aprinseră, pesemne de la vreun imp captiv în tavanul hrubei. Totul era aşa cum văzuse cu două zile înainte: postamentul de marmură în mijloc, plin vârf cu comori; camera altminteri goală; cercul larg de dale verzi de jur împrejurul postamentului, întinzându-se până aproape de uşă.

  Nathaniel se scărpină în barbă. După toate probabilităţile, dacă păşea pe acele dale verzi, Pestilenţa avea să se ridice, iar el ar pieri într-un mod oribil în câteva secunde. Ideea nu era atrăgătoare. Dar cum o putea evita? Cercul de dale era mult prea lat ca să sară peste el, nu se putea căţăra deasupra lor, şi nu putea zbura…

  Îl copleşi nehotărârea. Nu se putea întoarce – situaţia era prea disperată, iar Kitty se baza pe el să reuşească. Dar să intre în cameră însemna să moară. Nu avea mijloace de apărare; nici un Scut sau Vrajă…

  Ochii i se fixară pe un obiect care stătea în centrul postamentului. O piatră de jad montată într-un oval delicat de aur; atârna de un lanţ, pe un suport de lemn. Amuleta din Samarkand… Nathaniel ştia foarte bine ce putere are. O văzuse respingându-l pe demonul Ramuthra; putea să se descurce foarte bine şi cu o Pestilenţă. Dacă alerga, cât de repede ar fi făcut-o?…

  Îşi muşcă buzele. Nu – distanţa până la postament era mult prea mare. Nu va reuşi niciodată să ajungă la Amuletă înainte…

  Nu un sunet îl alarmă; coridorul din spatele lui era cufundat în linişte. Dar o intuiţie, o bruscă premoniţie ce îi trimise fiori pe şira spinării îl făcu să se întoarcă. Priveliştea de pe coridor îi puse un nod în stomac, îi înmuie genunchii.

  Cu pumnii şi cuţitul, mercenarul reuşise să scape de toate umbrele, mai puţin de una; fragmente zdrenţuite din celelalte zăceau pe podea, în jurul lui. Alte umbre încă mai ieşeau din ziduri; una dintre ele aruncă un puls albastru către mercenar, care îl izbi pe moment de perete, dar el nu se opri. Ignorând umbra din spinare, care se străduia să-l gâtuie, mercenarul se aplecă şi îşi scoase mai întâi o cizmă, apoi şi pe cealaltă. Se loviră de dale, căzură pe o parte.

  Mercenarul se îndepărtă de cizme; pe dată interesul umbrelor pentru el scăzu. Pluteau în jurul cizmelor, adulmecând şi împungându-le cu degete lungi. Umbra din spinare era distrasă, îşi slăbi strânsoarea. O scuturare, o lovitură cu cuţitul de argint – unde era acum umbra? Două bucăţi care se căutau pe podea, întinzând ghearele.

  În timp ce Nathaniel privea, mercenarul porni pe coridor spre el. Venea implacabil, dar lent. Mantia îi era zdrenţuită, mergea în şosete. Ferocitatea atacului umbrelor părea să-l fi slăbit – faţa îi era vânătă de la efort; şchiopăta şi tuşea la fiecare pas.

  Nathaniel stătea în cadrul uşii, pe jumătate înăuntru, pe jumătate afară din trezorerie. Capul i se mişca frenetic – dintr-o parte în alta, de la dalele verzi la mercenar. Îi era rău de frică; trebuia să decidă între două variante de a muri.

  Se strădui să-şi vină în fire. În prima variantă, moartea era inevitabilă. Expresia de pe faţa mercenarului îi promitea suferinţă. Cât despre cealaltă…

  Amuleta luci rece pe postamentul din mijlocul camerei, chemându-l la ea. Era aşa de departe… Dar Pestilenţa cel puţin avea să fie rapidă.

  Nathaniel se hotărî. Plecă din uşă, se îndepărtă de camera comorilor, îndreptându-se către mercenarul care se apropia.

  Ochii albaştri se fixară asupra lui. Bărbatul zâmbi. Cuţitul se ridică.

  Nathaniel se răsuci pe călcâie şi se grăbi înapoi spre uşă. Ignoră mârâitul de mânie din spatele lui, se uită doar drept înainte. Era vital să prindă viteză, să atingă dalele verzi cu maximum de viteză…

  O explozie de durere în umăr; ţipă ca un animal, se clătină, dar continuă să alerge. Trecu de uşă, pătrunse în cameră; dale verzi se întindeau drept în faţă…

  Paşi şchiopătaţi chiar în spate. O tuse seacă.

  Marginea dalelor. Ţâşni, sări în aer cât de departe putu…

  Ateriză. Alergă mai departe.

  Peste tot în jurul lui, sâsâitul a o mie de şerpi; vapori galbeni-verzui se ridicară din dale.

  În faţă era postamentul; comorile luceau pe el. Toiagul lui Gladstone, o mănuşă cu giuvaiere, o vioară veche, pătată cu sânge; cupe, săbii, casete şi tapiserii. Nathaniel se uită ţintă la Amuleta din Samarkand, clătinându-se şi scuturându-se la impactul fiecărui pas.

  Vapori verzi acopereau totul cu un văl pământiu. Nathaniel îşi simţi pielea usturându-l… Usturimea se accentuă, deveni o bruscă durere disperată. Simţi miros de ars…

  O tuse în urma lui. Ceva îl atinse uşor pe spate.

  Postamentul. Întinse mâna înainte, înşfacă colierul; îl smulse de pe suport. Sări, se răsuci, căzu grămadă pe postament, împrăştie giuvaierele şi comorile, se rostogoli, se prăbuşi pe dalele din partea cealaltă. Ochii îi ardeau; îi închise strâns. Pielea îi luase foc; în depărtare auzi o voce ţipând în agonie – era el însuşi.

  Orbeşte, îşi puse colierul la gât, simţi cum Amuleta din Samarkand îl atinge pe piept…

  Durerea dispăru. Pielea încă îl ardea, dar era o urmă de usturime, nu un chin crescător, cu excepţia umărului, care îi pulsa cu o intensitate care îi dădea o stare de rău. Auzi o şoaptă, deschise un ochi – văzu vaporii încolăcindu-se de jur împrejurul lui, rotindu-se, căutându-i carnea, dar fiind inexorabil traşi în jos, în piatra de jad din centrul Amuletei.

  Nathaniel îşi înalţă capul de unde zăcea. Vedea tavanul, marginea postamentului lângă el, vaporii care umpleau camera. De cealaltă parte nu se zărea nimic.

  Deci unde?…

  O tuse. Chiar după postament.

  Nathaniel se mişcă; nu rapid, dar cât de repede putu. Durerea din umăr îl împiedica să se lase pe braţul drept. Cu stângul se ridică într-o poziţie ghemuită, apoi se sculă uşor în picioare.

  De partea cealaltă a postamentului stătea mercenarul, înconjurat de un nor ameninţător de vapori galben-verzui. Încă mai ţinea cuţitul în mână; ochii îi erau fixaţi asupra lui Nathaniel. Dar se sprijinea de postament şi tuşea la fiecare respiraţie.

  Încet, se îndreptă de spate. Încet, începu să ocolească postamentul ca să ajungă la Nathaniel.

  Nathaniel se trase înapoi.

  Omul cu barbă se deplasă cu cea mai mare grijă, de parcă l-ar fi durut membrele. Nu ţinea cont de Pestilenţa clocotitoare, care îi devora mantia, care îi muşca din hainele negre, din şosetele negre groase ce-i acopereau picioarele nesigure. Se îndepărtă de postament.

  Nathaniel ajunse cu spatele la zid. Nu putea merge mai departe. Mâinile îi erau goale. Pierduse discul de argint în timp ce alerga. Nu mai avea apărare.

  Pestilenţa se învârtea şi mai întunecată în jurul formei care se apropia. Nathaniel văzu o grimasă ivindu-se pe faţa mercenarului, poate de îndoială sau de durere. Îi dispărea rezistenţa? Deja fusese nevoită să facă faţă atacului prelungit al umbrelor, iar acum o solicita şi Pestilenţa… I se schimbase culoarea pielii? Era poate puţin îngălbenită, puţin pătată?…

  Paşii nemiloşi continuară; ochii de un albastru spălăcit îl sfredeliră.

  Nathaniel se lipi de zid. Instinctiv mâna i se încleştă în jurul Amuletei; metalul era rece la atingere.

  Norul de Pestilenţă se umflă deodată, îl învălui pe mercenar ca o mantie. Era ca şi când ar fi găsit brusc o breşă, un punct slab în armura sa. Se rotea ca un roi de viespi înconjurând un inamic, înţepând, înţepând. Mercenarul îşi continuă drumul. Pielea de pe faţă i se crăpa ca hârtia veche. Carnea de dedesubt cădea înăuntru, de parcă era absorbită. Culoarea dispăru din barba neagră ca smoala. Ochii albaştri pal îl ţintuiau pe Nathaniel cu o ură teribilă.

  Mai aproape, tot mai aproape. Mâna care ţinea cuţitul se zbârcise, ajunsese un simplu morman de oase sub o coajă de piele. Acum barba era cenuşie, acum era albă; oasele pomeţilor ieşiră prin păr ca nişte colţi de stâncă. Lui Nathaniel i se părea că mercenarul zâmbeşte. Zâmbetul se lăţi, scoase la iveală întinderi imposibile de dinţi… Pielea de pe faţă căzu cu totul, lăsând în loc o ţeastă lucioasă cu o barbă albă tunsă scurt şi ochi de un albastru spălăcit, care fulgerară o dată şi apoi se stinseră brusc.

  Oase în haine negre. Se prăbuşi; căzu, se descompuse, se făcu grămadă, împrăştiind o grămadă de zdrenţe şi de fragmente la picioarele lui Nathaniel.

  Furia Pestilenţei se mai potoli; ce mai rămase din ea fu atrasă de Amuletă pe când Nathaniel mergea clătinându-se prin cameră. Se duse la postament. Văzută prin lentilele sale, aura colectivă a comorilor făcu să-l doară ochii. Cea mai strălucitoare era a Toiagului. Întinse mâna (observând subconştient micile răni de pe pielea sa) şi îl ridică. Îşi aminti îndată netezimea lemnului vechi uşor.

  Nathaniel nu simţi nici un sentiment de triumf. Era prea slăbit. Toiagul se afla în mâna lui, dar chiar simpla idee de a-l activa îl descuraja. Durerea din umăr îl îngreţoşa. Zări vinovatul – un disc însângerat de argint ce zăcea pe dale. Lângă el mai era un disc, cel pe care îl scăpase. Înţepenit, se aplecă şi îl puse în buzunar.

  Toiagul, Amuleta… Altceva? Cercetă diversele obiecte de pe postament. Unele – cele despre care auzise – nu puteau fi folosite imediat; altele luceau misterios, mai bine le lăsa în pace. Fără să mai zăbovească, plecă din camera comorilor.

  Pe drumul de întoarcere, umbrele de pază, atrase de aura Toiagului şi a Amuletei, încercară să-i aţină calea. Strălucirea lor de un albastru ca de gheaţă fu absorbită de Amuletă; oricine se arunca asupra lui Nathaniel fu imediat atras în bucata de jad. Nathaniel rămase neatins. Pe când mergea, regăsi cizmele de şapte leghe pe pas; după câteva minute depăşi linia de dale şi ajunse în camera de la intrare.

  Discul său magic era pe birou.

  — Impule, ai trei sarcini, apoi eşti liber!

  — Cred că glumeşti! Una dintre ele e imposibilă, nu? Să fac o frânghie de nisip? Să construiesc un pod către Celălalt Loc? Ia zi! Spune ce-i mai rău!

  În timpul absenţei impului magicianul se aşeză pe birou, sprijinit în Toiag. Umărul îi zvâcnea; pielea de pe faţă şi de pe mâini încă îl ardea. Respiraţia îi era neregulată.

  Impul se întoarse. Faţa îi era proaspăt spălată şi lucea; abia îşi putea stăpâni dorinţa de a pleca.

  — Prima chestiune! Marile spirite pleacă din clădire chiar în acest moment. Iată!

  O imagine în adâncuri: Nathaniel recunoscu faţada veche de la Westminster Hall. Era o gaură în zid. Pe acolo ieşea o gloată ţopăitoare – bărbaţi şi femei din guvern, sărind cu mişcări stângace, neomeneşti. Detonări fulgerau, Infernuri scânteiau, fulgere magice explodau şi dispăreau la întâmplare. În mijlocul lor se clătina silueta scundă şi rotundă a lui Quentin Makepeace. Impul remarcă:

  — Uite-i cum pleacă! Cam patruzeci, aş zice. Unii sunt încă nesiguri pe picioare, ca nişte viţei nou-născuţi. O să se obişnuiască, sunt sigur.

  Nathaniel oftă.

  — Foarte bine!

  — A doua chestiune, şefu’! O să găseşti o ascunzătoare cu arme sus pe scări, a treia uşă pe stânga. A treia chestiune…

  — Da? Ea unde este?

  — Sus, o iei la dreapta, pe lângă Sala Statuilor. Uite, pot să-ţi arăt, dacă vrei!

  Se formă o imagine: un birou administrativ de la Whitehall. Pe jos, într-o pentagramă, o fată stătea nemişcată.

  — Măreşte, îi porunci Nathaniel. Te poţi apropia de ea?

  — Da, dar nu e nimic drăguţ de văzut! Este aceeaşi fată, să ştii. Să nu crezi că nu-i. Uite! Înţelegi ce vreau să spun? N-am fost sigur la început, dar i-am recunoscut hainele!…

  — Oh, Kitty, zise Nathaniel.

  „Nu te-ai grăbit”, se gândi Kitty.

  „Ce vrei să spui? De-abia ai ajuns!” „Prostii! Plutesc pe aici de o veşnicie. Au fost peste tot în jurul meu, spunându-mi să plec, că nu sunt nimic şi că n-ar trebui să pierd timpul căutând, şi am început să-i cred, Bartimaeus! Tocmai eram pe punctul de a renunţa complet când ai venit tu la mine.” „Să renunţi? Nu eşti aici decât de câteva secunde. În timp pământesc, adică. Nu merge la fel pe partea asta. E mai cu bucle. Aş încerca să explic, dar, hei, lucrul cel mai important este că… eşti aici! N-am crezut că vei veni.” „N-a fost aşa greu. Presupun că din cauză că m-ai ajutat.” „E mai greu decât crezi. Eşti prima după Ptolemeu care reuşeşte. Necesită capacitatea de a te separa de tine însuţi, ceea ce e imposibil pentru magicieni, ei fiind ceea ce sunt. Cei care nu reuşesc să facă asta înnebunesc!” „Asta e problema mea acum, această separaţie! Că nu sunt eu.” „De ce nu încerci să-ţi creezi o înfăţişare? Ceva pe care să te concentrezi. Poate te vei simţi mai bine.” „Am făcut deja câteva! Singura care a mers a fost o bilă, şi asta a părut să… să-i supere.” „Nu suntem supăraţi. Îţi par supărat?”

  Kitty cercetă imaginea îndepărtată, licărindă. Era o femeie maiestuoasă, cu pielea închisă, cu gâtul lung, purtând un turban înalt şi o tunică lungă, albă; stătea pe un tron de marmură. Faţa îi era frumoasă şi senină.

  „Nu, se gândi ea, deloc. Dar eşti diferit!” „Nu mă refer la ea. Nu sunt eu – e o amintire. Eu sunt peste tot în jurul tău. Noi suntem peste tot în jurul tău! Nu e la fel ca de partea cealaltă a Porţii. Aici nu există diferenţă între spirite. Suntem toţi unul. Iar asta te include acum şi pe tine.”

  Încolăciri de multiple nuanţe şi texturi se învârtejiră în jur, de parcă îi confirmau spusele. Imaginea femeii dispăru; reapărură altele. Kitty o văzu pe fiecare de zeci de ori, de parcă refractată în ochiul unei insecte, dar ştia că nu imaginile erau multiplicate, ci ea însăşi.

  „Nu prea îmi place asta”, se gândi.

  „Imaginile sunt amintiri; unele dintre ele se poate să fie ale tale. Este cam greu să te aduni, ştiu! Şi lui Ptolemeu i s-a părut greu, dar s-a mai înviorat când şi-a făcut o formă. Era foarte artistică, o bună aproximare a lui însuşi. De ce nu mai faci o încercare?” „Pot face o bilă.” „Eu nu stau de vorbă cu o bilă! Ai puţină încredere!”

  Kitty se îmbărbătă şi îşi exercită voinţa asupra substanţelor care apăreau; ca mai înainte, reuşi să creeze ceva care semăna vag cu o formă umană. Avea un cap mare şi instabil, un corp lung şi slab terminându-se cu o masă triunghiulară care aducea a fustă, două braţe precum nişte beţe şi o pereche de picioare cam ca nişte trunchiuri de copac. Avea o înfăţişare ciudată.

  Mai mulţi cârcei de materie o cercetară şovăielnic.

  „Ce e chestia asta?” „E un braţ.” „Oh, da. Ce bine! Hmm… Aşa te vezi pe tine, Kitty? Ai serioase probleme de respect de sine. Uite un pont: picioarele tale adevărate nu sunt aşa de groase. Nu la glezne, în orice caz.” „Greu, se gândi Kitty. Asta e tot ce pot face.” „Fă-ţi o faţă, cel puţin, şi, pentru numele lui Dumnezeu, fă una drăguţă!”

  Kitty se strădui şi reuşi să alcătuiască o pereche de ochi porcini, un nas lung de vrăjitoare şi o gură strâmbată într-un zâmbet tâmp. „Bine, nu eşti deloc Leonardo!”

  O imagine rapidă apăru şi dispăru fulgerător în apropiere – un bărbat cu barbă uitându-se la un perete.

  „Ar fi de ajutor, îşi spuse Kitty furioasă, dacă aş avea altceva la care să mă uit în afară de toată MIZERIA asta!” Cu un efort extrem, îşi făcu corpul-surogat să arunce un braţ în afară la materia rotitoare dimprejur.

  Unii dintre cârceii încolăciţi se traseră înapoi, prefăcându-se speriaţi.

  „Voi, oamenii, sunteţi atât de inconsecvenţi. Pretindeţi că iubiţi stabilitatea şi ordinea, dar ce e Pământul, dacă nu o mare mizerie? Haos, violenţă, nemulţumire şi revoltă oriunde te-ai uita. E mult mai linişte aici. Dar poate reuşesc să te ajut. Sa fac lucrurile puţin mai uşoare. Păstrează acum controlul acelui minunat corp al tău. N-aş vrea ca respectivele chestii numite braţe să cadă – asta le-ar strica perfecţiunea.”

  Zone de materie curgătoare din apropiere trecură printr-o transformare. Şuviţe licăritoare de lumină se lungiră, se lăţiră, se solidificară în planuri; răsuciri şi spirale se făcură drepte şi înalte, desfăcându-se în unghiurile potrivite, unindu-se cu altele şi reîmpărţindu-se. În câteva momente ceva care semăna cu o cameră se formă în jurul corpului ei: o podea sticloasă; pilaştri pătraţi pe toate laturile; dincolo de ei, scări ducând în jos spre o platformă, apoi nimic. Deasupra era un acoperiş simplu şi plat, de asemenea translucid. Dincolo de acoperiş, între pilaştri, sub podea, mişcarea neîncetată a Celuilalt Loc continua nestingherită.

  Iluzia unui spaţiu fizic o făcu deodată pe Kitty să se teamă de vidul dimprejur; manechinul ei se ghemui în mijlocul camerei, cât mai departe de margini.

  „Cum vine asta?” „Este… Bine, dar tu ce faci?” „Sunt aici. Nu e nevoie să mă vezi.” „Dar aş prefera.” „Oh, în regulă! Presupun că eu sunt gazda.”

  Dintre pilaştrii de la capătul micii săli se ivi o siluetă – băiatul cu faţa fără vârstă. Dacă pe Pământ fusese atrăgător, aici era splendid de frumos; faţa îi radia bucurie şi calm, pielea îi strălucea de lumină şi de culoare. Traversă în tăcere podeaua şi se opri în faţa formei cu capul instabil, cu pieptul scobit şi cu picioare groase care era Kitty.

  „Mersi, se gândi Kitty amărâtă. Asta mă face să mă simt cu mult mai bine.” „De fapt nu sunt eu, nu mai mult decât tu eşti asta. Acum faci parte din această formă la fel de mult ca mine. Nu există nici o separare în Celălalt Loc.” „Nu mă simţeam aşa înainte să vii. Mi-au zis că nu sunt dorită, că sunt o rană.” „Doar fiindcă încerci să impui ordine în lumea noastră – iar ordinea înseamnă limitare. N-ar trebui să existe limitări aici: nimic definitiv, nimic definit. Fie că este o figură stângace din beţe sau o bilă plutitoare, ori o „casă” ca asta – băiatul arătă nonşalant cu mâna –, e ceva străin, şi nu poate rezista mult. Ne doare să fim îngrădiţi în vreun fel.”

  Băiatul se îndepărtă de lângă ea şi se uită afară, printre doi pilaştri şi luminile grăbite. Surogatul lui Kitty se clătină după el.

  „Bartimaeus!…” „Nume, nume, nume! Ele sunt îngrădirea supremă. Sunt cel mai greu blestem dintre toate. Fiecare este o condamnare la sclavie. Aici suntem toţi unul – nu avem nume. Dar ce fac magicienii? Pătrund aici cu invocaţiile lor; cuvintele lor ne trag afară, bucată cu bucată. Pe măsură ce fiecare bucată trece dincolo, este definită: câştigă un nume şi puteri proprii, dar este separată de rest. Ce se întâmplă apoi? Ca maimuţele la circ, facem trucuri să ne mulţumim stăpânii, fiindcă altfel ne rănesc fragila noastră esenţă. Nici când ne întoarcem aici nu suntem cu totul în siguranţă. Odată ce ni s-a dat un nume, putem fi invocaţi din nou, şi din nou, până când esenţa ni se uzează.”

  Se întoarse şi o bătu pe aşa-zisa Kitty pe spatele capului ei globular.

  „Eşti aşa de deranjată de conexiunea lucrurilor de aici, că preferi să te agăţi de ceva atât de neplăcut precum această monstruozitate – nu te supăra, te rog –, decât să pluteşti liberă cu noi după bunul plac. Pentru noi, pe Pământ e invers. Deodată suntem separaţi de această fluiditate, lăsaţi singuri şi vulnerabili într-o lume care te defineşte cu cruzime. Schimbându-ne forma câştigăm puţină consolare, dar niciodată nu ne scapă de durere pentru prea mult timp. Nu e de mirare că unii dintre noi devin ranchiunoşi.”

  Kitty ignorase monologul. Îi displăcea atât de mult felul în care arăta, încât ajustase pe furiş dimensiunea capului, trimisese mai jos nişte materie ca să-i mai împlinească bustul sfrijit. Îşi micşorase puţin şi nasul, şi îşi făcuse gura mai mică şi mai puţin lăbărţată. Da! Era vizibil mai bine.

  Băiatul îşi dădu ochii peste cap.

  „Asta e exact ce vreau să spun! Nu-ţi poţi lua gândul de la ideea că acest lucru eşti într-un fel tu. Nu e decât o marionetă. Las-o încolo!”

  Kitty renunţă la încercarea de a desena nişte păr pe capul creaturii, îşi îndreptă toată atenţia către băiatul radios, a cărui faţă devenise deodată gravă.

  „De ce ai venit aici, Kitty?” „Fiindcă asta a făcut Ptolemeu. Am vrut să demonstrez ce pot, să arăt că am încredere în tine. Ai zis că după ce a reuşit asta, ai fost încântat să-i fii sclav. Ei bine, eu nu vreau sclavi, dar chiar am nevoie de ajutorul tău. De asta am venit.”

  Ochii băiatului erau cristale negre pline de stele.

  „În ce fel ai nevoie de ajutorul meu?” „Ştii de ce. Acei de… acele spirite care au evadat. Plănuiesc să atace Londra, să ucidă oamenii.” „N-au făcut încă asta? remarcă băiatul în treacăt. Se mişcă puţin cam greu.” „Nu fi crud!” În agitaţia ei, creatura lui Kitty îşi legănă braţele deasupra capului şi o porni înainte prin încăpere. Băiatul se trase înapoi, surprins. „Majoritatea oamenilor din Londra sunt nevinovaţi! Nu-i doresc pe magicieni mai mult decât tine. Te rog, în numele lor, Bartimaeus! Ei sunt cei care vor avea de suferit atunci când armata lui Nouda se va dezlănţui.”

  Băiatul încuviinţă dând trist din cap.

  „Faquarl şi Nouda sunt nebuni. Asta se întâmplă unora dintre noi când suntem invocaţi de prea multe ori. Sclavia ne corupe. Personalităţile noastre devin brutale, ursuze, răzbunătoare; ne afectează mai mult banalele umiliri suferite în lumea voastră decât minunile şi plăcerile acestui loc. Greu de crezut, dar adevărat.”

  Kitty se uită la fulgerele de lumină şi la infinitatea esenţei în mişcare.

  „Ce faceţi de fapt aici?” întreba ea.

  „Nu e vorba despre a face. Este vorba despre a fi. Nu mă aştept să înţelegi: eşti om – poţi vedea doar suprafeţe, şi apoi vrei să te impui asupra lor. Iar Faquarl şi Nouda au fost pervertiţi după imaginea voastră. Se definesc acum prin ura lor – e atât de puternică, încât vor de fapt să fie separaţi de asta, cu condiţia să se poată răzbuna. Într-un fel e o capitulare finală în faţa valorilor lumii voastre. Hei – dar începi să te pricepi din ce în ce mai bine să manipulezi chestia aia…”

  La adăpost de energiile din Celălalt Loc, Kitty găsea că e mai uşor să îşi mişte manechinul. Se fâţâia încoace şi încolo prin mica încăpere, legănându-şi braţele şi mişcându-şi capul ca un balon dintr-o parte în alta, de parcă saluta publicul. Băiatul dădu din cap, aprobator.

  „Ştii, e aproape o îmbunătăţire a adevăratului tău eu.”

  Kitty se făcu că nu aude. Manechinul se opri lângă băiat.

  „Am făcut ce a făcut şi Ptolemeu, se gândi ea. Ţi-am arătat ce pot. Şi tu mi-ai răspuns la chemare – ai acceptat-o! Acum am nevoie de ajutor ca să opresc ceea ce fac de… ceea ce fac Faquarl şi Nouda.”

  Băiatul zâmbi.

  „Sacrificiul tău e într-adevăr măreţ, şi în memoria lui Ptolemeu mi-ar face plăcere să îţi întorc gestul. Dar sunt două probleme care mă împiedică. Întâi, va trebui să mă invoci înapoi pe Pământ, iar asta s-ar putea să n-ai încă putere să faci.” „De ce?” întrebă Kitty. Băiatul se uită la ea cu o expresie amabilă, aproape blândă. Asta o descurajă. „De ce?” întrebă din nou.

  „A doua problemă, continua băiatul, este nefericita mea slăbiciune. N-am stat aici suficient ca să-mi recapăt complet energiile, iar Faquarl – ca să nu mai spun de Nouda – are mai multă putere într-unul din degetele de la picioare decât am eu în acest moment.

  Nu prea doresc să intru într-o sclavie care garantat îmi va fi fatală, îmi pare rău, dar aşa stau lucrurile!” „Nu va fi sclavie. Ţi-am mai zis.” Manechinul întinse o mână către băiat, şovăind.

  „Dar ar fi fatală.”

  Manechinul lui Kitty lăsă braţul în jos.

  „Bine! Dar dacă am avea Toiagul?” „Lui Gladstone? Cum? Cine l-ar folosi? Tu n-ai putea.” „Nathaniel încearcă să pună mâna pe el chiar acum.” „Toate bune, dar ar putea el folosi… Stai puţin!” Trăsăturile radioase ale băiatului se contorsionară, îşi pierdură din veridicitate, de parcă inteligenţa care le controla se retrăsese şocată; o clipă mai târziu erau la fel de perfecte ca mai înainte. „Stai să ne înţelegem! Ţi-a spus numele lui?” „Da! Acum…” „Îmi place asta… Îmi place asta! Pe mine m-a persecutat ani întregi, doar fiindcă l-aş fi putut da de gol, iar acum îi spune oricărei fetişcane pe care o întâlneşte, gratis! Cine altcineva mai ştie? Faquarl? Nouda? Şi-a scris numele cu litere de neon şi s-a lăudat cu el în tot oraşul? Te întreb! Iar eu nu l-am pomenit niciodată nimănui!” „L-ai lăsat să-ţi scape ultima oară când te-am invocat.” „Ei, în afară de asta.” „Dar ai fi putut să le spui duşmanilor lui, nu-i aşa, Bartimaeus? Ai fi găsit un mod de a-i face rău, dacă ai fi vrut într-adevăr. Iar Nathaniel ştie şi el asta, cred. Am avut o discuţie cu el.”

  Băiatul părea gânditor.

  „Hmm… Ştiu eu ce-i cu aceste discuţii ale tale.” „Oricum, s-a dus după Toiag; eu am venit după tine. Împreună…” „Oricum ai lua-o, adevărul e că niciunul dintre noi nu e în stare să lupte. Nu mai este. Tu nu vei fi, una la mână. Cât despre Mandrake, ultima dată când a încercat să folosească Toiagul, a încasat-o. Ce te face să crezi că acum va avea puterea s-o facă? Era extenuat ultima oară când l-am văzut… Iar esenţa mea e atât de slăbită, că n-aş putea menţine o formă pe Pământ, darămite să mai fac şi ceva de folos. Probabil că n-aş suporta durerea materializării, în primul rând. Faquarl a înţeles bine asta. El nu trebuie să-şi facă griji cu privire la durere. Nu, hai să nu ne ascundem după deget, Kitty! O pauză. Ce? Ce s-a întâmplat?”

  Manechinul îşi înclinase capul globular şi îl privea pătrunzător pe băiat. Băiatul nu se mai simţi în largul lui.

  „Ce? Ce faci?… O! Nu! Absolut imposibil!” „Dar, Bartimaeus, îţi va proteja esenţa. N-ai simţi nici o durere!” „Î-hî! Nu!” „Şi dacă ţi-ai uni puterile cu ale lui, poate Toiagul…” „Nu!” „Ce ar fi făcut Ptolemeu?”

  Băiatul se întoarse. Se duse la cel mai apropiat pilastru şi se aşeză pe trepte, privind în vidul rotitor.

  „Ptolemeu mi-a arătat cum ar fi putut să fie, remarcă el într-un târziu. A crezut că va fi primul într-un lung şir – dar, în două mii de ani, tu, Kitty, eşti singura care i-a urmat exemplul. Singura! El şi cu mine am discutat de la egal la egal timp de doi ani. L-am ajutat din când în când; în schimb, el m-a lăsat să vă explorez puţin lumea. Am hoinărit până la oazele din Fezza şi la sălile cu pilaştri de la Axum. Am plutit peste crestele albe ale Munţilor Zagros şi peste viroagele de piatră uscată ale deşertului Hejaz. Am zburat cu şoimii şi cu norii cirus, sus, sus, peste pământ şi peste mare, şi am luat cu mine amintirile acestor locuri când m-am întors acasă.”

  Pe când vorbea, mici imagini în succesiune rapidă dansau dincolo de pilaştri. Kitty nu le putea distinge, dar bănuia că arătau fragmente din minunăţiile pe care le văzuse. Îşi trimise manechinul să stea lângă el pe treaptă; picioarele li se legănau deasupra.

  „Experienţa, continuă băiatul, a fost extraordinară! Libertatea mea era asemănătoare cu cea de acasă, în timp ce interesul îmi era stârnit de ceea ce vedeam. Durerea pe care o simţeam nu era niciodată prea mare, din moment ce mă puteam întoarce aici oricând doream. Cum dansam între lumi! A fost un mare dar pe care mi l-a făcut Ptolemeu, şi nu l-am uitat niciodată. L-am cunoscut timp de doi ani. Apoi a murit.” „Cum? întrebă Kitty. Cum a murit?”

  Întâi nu veni nici un răspuns. Apoi: „Ptolemeu avea un văr, moştenitorul tronului Egiptului. Se temea de puterea stăpânului meu. De mai multe ori a încercat să scape de el, dar noi – eu şi celălalt djinn – l-am împiedicat”. Afară, prin materia rotitoare, Kitty zări imagini repetate, mai clare decât de obicei: siluete ghemuite pe un pervaz, ţinând cuţite lungi, curbate; demoni zburând noaptea de pe acoperişuri; soldaţi la o uşă. „L-aş fi luat din Alexandria, mai ales că după călătoria lui aici era mai vulnerabil. Dar era încăpăţânat; a refuzat să plece, chiar şi atunci când magicienii romani au ajuns în oraş şi au fost găzduiţi de vărul său la palat.”

  Scurte fulgere în abis: pânze de corabie triunghiulare, vase sub un far; şase bărbaţi palizi în mantii aspre, cafenii, stând pe un chei.

  „Stăpânului meu îi plăcea, continua băiatul, să fie dus aproape în fiecare dimineaţa prin oraş, să lase mirosurile pieţelor să plutească peste el – mirodeniile, florile, răşinile, terenurile, pieile. Toată lumea era prezentă în Alexandria, iar el ştia acest lucru. În plus, oamenii îl iubeau. Eu şi celălalt djinn îl purtam în palanchinul său.”

  Aici Kitty prinse imaginea unui scaun cu perdeluţe, suspendat pe nişte stâlpi. Sclavi negri îl cărau. În spate erau tarabe şi oameni, lucruri strălucitoare, cer albastru.

  Imaginile păliră; băiatul stătea tăcut pe treaptă.

  „Într-o zi, urmă el, l-am dus în piaţa de mirodenii – locul său preferat, unde aromele erau cele mai îmbătătoare. A fost o inconştienţă din partea noastră; străzile erau înguste, pline de oameni. Se înainta greu.”

  Kitty văzu o tarabă lungă şi joasă plină de cutii de lemn, fiecare umplută cu mirodenii colorate. Un dogar stătea turceşte în faţa unei uşi deschise, fixând doage într-un inel de metal. Alte imagini apărură şi pieriră: case, văruite în alb; capre amestecându-se printre oameni; copii încremeniţi în alergare; din nou scaunul, cu perdeluţele trase.

  „În mijlocul pieţei am zărit ceva care se mişcă pe un acoperiş, drept în faţă. I-am dat stâlpul meu lui Penrenutet, m-am făcut pasăre, m-am dus în zbor să verific. Deasupra acoperişurilor am văzut…”

  Se întrerupse. Materia Celuilalt Loc era neagră ca un sirop; se învârtea furios, lent, luminată de fulgere de lumină. O imagine stăruiacoperişuri întinzându-se până departe, de un alb ca de os, arse de Soarele orbitor. Pe cer se zăreau siluete întunecate – aripi mari desfăcute, cozi lungi întinse; ici-colo lumina lucea pe armuri. Acum Kitty văzu grozăvii: un cap de şarpe, un bot de lup, o faţă fără piele cu dinţii rânjind. Imaginea dispăru.

  „Magicienii romani invocaseră mulţi djinni. Şi afriţi. Veneau spre noi din toate părţile. Noi eram patru djinni. Ce puteam face? Am rămas şi am luptat. Acolo în stradă, printre oameni, am rămas şi am luptat pentru el.”

  O amestecătură finală de imagini, schimbându-se rapid – fum, explozii, energii albastre-verzui fulgerând în sus şi în jos pe o străduţă îngustă; oameni care ţipau; demonul cu faţa jupuită cazând din cer şi făcându-i o gaură în piept cu ghearele. Şi alţi djinni – unul avea cap de hipopotam, unul un cioc de ibis –, aproape de scaunul cu perdeluţe.

  „Affa a murit primul, continua băiatul. Apoi Penrenutet şi Teti. Am ridicat repede un Scut, l-am luat de acolo pe Ptolemeu. Am trecut prin zid, i-am ucis pe cei care se ţineau după mine, am fugit în zbor pe cer. Ne-au urmărit, ca un roi de albine.” „Ce s-a întâmplat?” întrebă Kitty.

  Băiatul amuţise din nou. Nici o imagine nu mai apărea în abis.

  „M-a prins o Detonare. M-a rănit. N-am mai putut zbura. Am pătruns într-un mic templu; ne-am baricadat înăuntru. Ptolemeu se simţea rău – mai rău adică decât înainte. Cred că din cauza fumului, sau aşa ceva. Duşmanii au înconjurat templul. Nu era cale de scăpare.” „Şi apoi?” „Nu pot să vorbesc despre asta. Mi-a făcut un ultim dar. Asta e ideea principală!”

  Băiatul ridică din umeri. Privi spre manechinul lui Kitty pentru prima dată.

  „Bietul Ptolemeu! A crezut că exemplul lui va ajuta la reconcilierea seminţiilor noastre. Era convins că povestea călătoriei sale va fi citită şi urmată de-a lungul secolelor, şi că va duce la o unire a lumilor. Aşa mi-a spus, chiar aici! Păi, în ciuda inteligenţei şi a clarităţii lui, se înşela. A murit, iar ideile sale au fost uitate.”

  Creatura lui Kitty se încruntă.

  „Cum poţi spune asta, când şi eu sunt aici? Nathaniel i-a citit cartea, şi domnul Button, şi…” „Apocrypha conţine doar fragmente. Nu a trăit ca să scrie şi restul. În plus, oameni ca Nathaniel citesc, dar nu cred.” „Eu am crezut.” „Da! Tu da!” „Dacă te întorci şi ajuţi la salvarea Londrei, ai continua munca lui Ptolemeu. Oamenii şi djinnii lucrând împreună. Asta voia el, nu?”

  Băiatul privi în abis.

  „Ptolemeu nu mi-a cerut nimic.” „Nici eu nu-ţi cer. Poţi face cum doreşti. Te rog să mă ajuţi. Dacă nu vrei, e în regulă.” „Păi…” Băiatul îşi întinse braţele slabe şi cafenii. „E complet iraţional, dar ar fi drăguţ să i-o plătesc lui Faquarl. Ne va trebui Toiagul, ai grijă! N-avem nici o şansă fără Toiag. Şi nu stau mult, mai ales cum sunt închis în…” „Mulţumesc, Bartimaeus!”

  Într-un acces de recunoştinţă, manechinul lui Kitty se aplecă şi îşi aruncă braţele slăbănoage după gâtul băiatului. Capul globular se atinse rapid de al lui, care era slăbuţ şi întunecat.

  „Bine, bine! Fără sentimentalisme. Tu ai făcut sacrificiul. Acum presupun că e rândul meu.”

  Ferm, dar rezervat, băiatul se trase din învălmăşeala de membre şi se urcă pe treaptă.

  „Mai bine te-ai întoarce, zise el. Înainte să fie prea târziu.”

  Manechinul privi în sus, cu capul întors acuzator, apoi sări în picioare, cuprins de furie.

  „Ce anume vrei să spui? Tot îmi spui asta! Ce sacrificiu?” „Am crezut că ştii. Îmi pare rău!” „Ce? Sunt pe punctul să te plesnesc!” „Cu ce? N-ai mâini.” „Sau… sau… te împing peste margine. Spune-mi odată!” „Adevărul este, Kitty, că Celălalt Loc nu le prieşte oamenilor, în acelaşi fel în care esenţa mea suferă pe Pământ, la fel suferă şi a ta aici.” „Adică?” „Adică te-ai separat de bunăvoie de corpul tău. Nu pentru prea mult timp, ceea ce e în avantajul tău. Ptolemeu a stat mult mai mult, punând întrebări, tot felul de întrebări. A stat aici de două ori mai mult ca tine. Dar…” „Dar? Hai ODATĂ!”

  Manechinul sări înainte, cu braţele întinse, cu capul împins agresiv în faţă. Băiatul se dădu înapoi pe ultima treaptă, ezitând pe marginea abisului.

  „Nu vezi ce pricepută devii la manevrarea acelui lucru? La început erai groaznică. Deja îţi uiţi legăturile pământene. Când Ptolemeu s-a întors pe Pământ, uitase aproape tot. Nu putea merge, abia îşi putea folosi membrele… A avut nevoie de toată puterea lui doar ca să mă invoce din nou. Şi asta nu-i tot. Cât timp eşti aici, acolo, pe Pământ, corpul tău se grăbeşte să moară. Nu prea poţi să-i găseşti vreo vină, nu? A fost abandonat. Mai bine întoarce-te repede, Kitty! Mai bine întoarce-te repede!” „Dar cum? şopti ea. Nu ştiu cum.”

  O cuprinse frica; manechinul ei, creatura ei cu cap globular stătea dezolată pe trepte. Băiatul zâmbi, făcu un pas înainte şi o sărută pe frunte.

  „Asta e uşor, zise Bartimaeus. Poarta e încă deschisă. Te pot elibera. Relaxează-te! Gata cu munca! Ţi-ai făcut partea.”

  Se îndepărtă. Manechinul, băiatul şi sala cu pilaştri explodară în şuvoaie şi în dâre. Kitty se repezi peste vârtejul din Celălalt Loc, printre lumini şi culori rotitoare. Pluti, pluti. Peste tot în jurul ei era lipsa de gravitaţie a morţii.

 

  Am sărit, ne-am împiedicat – am căzut pe scări între coloane. În faţa noastră, o uşă de bronz, înverzită de vreme. Am deschis-o cu o smucitură, am intrat în sanctuarul zeului. Aer rece şi umed, nici o fereastră. Am împins uşa şi am pus repede un zăvor antic. Chiar când făceam asta, ceva se izbi de partea cealaltă.

  Am pus un Sigiliu la uşă de dragul acurateţei, apoi am trimis o lumină iluzorie în tavan, unde începu să zumzăie şi să licărească având o strălucire rozalie. În fundul încăperii, o statuie de metal a unui individ bărbos se uita la noi cu o seriozitate dezaprobatoare. Dincolo de uşă, şi în jurul întregului sanctuar, se auzi fâlfâitul aripilor de piele.

  Mi-am întins stăpânul sub lumina iluzorie şi mi-am apropiat botul de el. Respira neregulat. Sângele i se prelingea prin haine. Faţa sa răvăşită, plină de umflături şi de zbârcituri ca un fruct vechi, era lipsită de culoare.

  Deschise ochii; se ridică într-un cot.

  — Încetişor, am zis. Păstrează-ţi forţele.

  — Nu e nevoie, Bartimaeus, spuse el, folosindu-mi numele adevărat. Nu mai este nevoie.

  Leul scoase un răget.

  — Nu vorbi aşa. Asta se numeşte tactică. Ne odihnim. O să scăpăm de aici într-un minut.

  Tuşi. Apăru sânge.

  — Să fiu sincer, nu cred că mai rezist la încă unul din zborurile tale.

  — Ei, haide. O să fie şi mai interesant cu o singură aripă. Crezi că poţi da şi tu dintr-un braţ?

  — Nu. Ce s-a întâmplat?

  — Coama asta stupidă! Nu l-am văzut pe djinnul ăla care a venit din lateral. Ne-a luat prin surprindere; m-a lovit cu o Detonare! E ultima oară când mai port una aşa de stufoasă.

  Se auzi un râcâit pe coama vechiului zid neted. Mai multe umbre trecură grăbite prin fâşiile de lumină. Ceva greu ateriză pe acoperiş. Ptolemeu înjură cu voce sfârşită. Leul se încruntă.

  — Ce?

  — Acolo, la piaţă. Am scăpat pergamentul. Notiţele mele despre Celălalt Loc.

  Am oftat. Simţeam mişcare peste tot în jur, sunetele ghearelor pe piatră, micile alunecări de solzi pe ţiglele acoperişului; auzeam şoaptele în latină. I-am vizualizat, agăţându-se de fiecare suprafaţă a clădirii ca nişte muşte uriaşe.

  — Ce ghinion, am zis, dar nu e asta principala noastră problemă.

  — Nu mi-am terminat lucrarea, şopti el. N-a rămas nimic în camera mea, doar fragmente.

  — Ptolemeu, nu contează!

  — Ba da! Asta urma să schimbe lucrurile. Urma să schimbe modul în care lucrează magicienii. Urma să pună capăt sclaviei voastre.

  Leul se uită la el.

  — Hai să fim sinceri. Sclavia – şi viaţa mea – urmează să se termine în… oh, aproximativ două minute.

  Se încruntă.

  — Nu-i adevărat, Bartimaeus!

  Zidurile răsunau de ecoul înăbuşit al loviturilor.

  — Ba da!

  — Eu nu pot scăpa, dar tu poţi.

  — Cu aripa asta? Cred că eşti… Ah!… Văd. Leul clătină din cap. Nici o şansă!

  — Practic sunt stăpânul tău, nu uita. Eu îţi spun că poţi pleca. Eu îţi spun să pleci.

  În loc de răspuns, m-am ridicat, m-am aşezat în mijlocul micului templu şi am scos un răget de sfidare. Clădirea se zgudui; timp de câteva secunde activitatea de afară încetă. Apoi fu din nou reluată, cu hărnicie.

  Am scrâşnit din dinţi cu răutate.

  — În câteva momente vor pătrunde înăuntru, iar când vor face asta, vor afla puterea lui Bartimaeus din Uruk! Oricum – cine ştie? Mi s-a mai întâmplat să ucid şase djinni odată.

  — Şi câţi sunt acum afară?

  — Oh, aproape douăzeci.

  — Aşa! Asta limpezeşte lucrurile. Cu braţele tremurânde, băiatul se ridică în capul oaselor. Ajută-mă să mă sprijin de zidul acela. Haide! Haide! Vrei să mor zăcând pe jos?

  Leul făcu ce i se spusese, apoi îşi îndreptă spinarea. M-am postat în faţa uşii, care devenise roşie în mijloc, de la căldură, şi începuse să se umfle puţin.

  — Nu-mi cere să plec, am zis, nu mă mişc de aici.

  — Oh, nu îţi cer, Bartimaeus!

  Ceva din tonul lui mă făcu să mă întorc. Ptolemeu îmi zâmbi strâmb, cu o mână ridicată. M-am întins spre el.

  — Nu!

  Pocni din degete, spuse cuvintele de Alungare. Chiar când făcea asta, uşa explodă într-o ploaie de metal topit; trei siluete înalte ţâşniră în cameră. Ptolemeu mă salută imperceptibil, apoi capul îi căzu uşor pe zid. M-am răsucit spre inamici şi am ridicat o labă să-i lovesc, dar substanţa mea devenise difuză ca un fum. În ciuda încercărilor mele disperate, nu am putut face nimic ca s-o păstrez solidă. Toate luminile din jurul meu dispărură, conştiinţa mă părăsi; Celălalt Loc mă trase spre el. Furios, împotriva voinţei mele, am acceptat ultimul dar al lui Ptolemeu.

  Prima senzaţie fu de teribilă strângere. La trezirea bruscă, infinitele ei dimensiuni erau deodată reduse la un singur punct. Era din nou închisă în limitele corpului său, încurcată de propria greutate. Un moment de sufocare, impresia hidoasă că fusese îngropată de vie – apoi îşi aminti să respire. Zăcea în întuneric, ascultând ritmurile dinăuntru: sângele mişcându-se, aerul şuierând înainte şi înapoi, bulele circulând şi bolborosind în stomac şi în intestine. Nu îşi dăduse niciodată seama până acum cât de zgomotoasă era, cât de grea, cât de densă. Părea o teribilă complexitate, una destul de imposibil de pus în funcţiune. Ideea de a se mişca o speria.

  Încet, încet, confuzia se transforma într-o vagă recunoaştere a contururilor propriilor membre – genunchii ridicaţi până aproape de talie, picioarele puse unul peste celălalt, mâinile încleştate strâns la piept. Vizualiză toate acestea în minte şi, în acelaşi timp, o năpădi o senzaţie de afecţiune şi de gratitudine. O încălzi: începu să fie mai conştientă de locul unde se afla. Simţea duritatea suprafeţei pe care stătea; moliciunea pernei care-i susţinea capul. Îşi aminti unde era – şi unde fusese.

  Kitty deschise ochii. Totul era neclar. Preţ de o clipă liniile de lumină şi de umbră o amăgiră; crezu că se reîntorcea în Celălalt Loc… apoi se linişti, se concentră, înciudată, liniile se opriră şi formară imaginea unei persoane stând pe un scaun.

  Şedea într-o poziţie de extremă epuizare. Capul îi era căzut într-o parte; picioarele îi atârnau în stânga şi în dreapta. Îi auzi respiraţia şuierătoare. Avea ochii închişi.

  Un lanţ îi atârna la gât; de el era prins un oval de aur, care avea în mijloc o piatră verde-neagră. Se ridica şi cobora odată cu mişcările ritmice ale pieptului. De genunchi stătea rezemat un toiag lung de lemn. O mână era făcută căuş ca să-l susţină; cealaltă îi atârna moale peste braţul scaunului.

  După un timp îşi aminti numele lui.

  — Nathaniel?

  Vocea îi era atât de slabă, încât nu era sigură dacă într-adevăr vorbise sau doar îşi spusese asta în minte. Oricum, păru să aibă efect. Un mormăit, o bolboroseală – picioarele şi braţele magicianului tresăriră ca încărcate cu electricitate. Toiagul căzu pe podea; cu o mişcare între săritură şi plonjare, se ghemui lângă ea.

  Ea încercă să zâmbească. Era greu. O durea faţa. Reuşi să-l salute:

  — Bună!

  Magicianul nu răspunse. Doar o privi. Fata continuă:

  — Deci ai Toiagul! Apoi: Mi s-a uscat gâtul. N-ai nişte apă? Nici acum nu primi vreun răspuns. Pielea lui, observă ea, era roşie şi iritată, de parcă stătuse într-un vânt puternic. Se uita la ea extrem de atent, încă neluând în seamă cuvintele pe care le rostea. Kitty se enervă:

  — Dă-te la o parte, se răsti. Mă ridic!

  Îşi încordă muşchii stomacului, îşi mişcă un braţ, îşi apăsă degetele de podea ca să se sprijine în ele. Ceva îi căzu din mână cu un zgomot surd. I se făcu greaţă; îşi simţea muşchii de parcă erau lichefiaţi.

  Capul lui Kitty căzu înapoi pe pernă. Ceva din slăbiciunea ei o sperie.

  — Nathaniel… începu ea. Ce?… Mandrake vorbi pentru prima oară.

  — E în regulă! Stai aici liniştită!

  — Vreau să mă ridic.

  — Chiar nu cred că ar trebui.

  — Ajută-mă să mă ridic! Furia îi era alimentată de anxietatea care se preschimba în groază. Slăbiciunea era cu totul ciudată. Nu vreau să mai zac aici! Ce e asta? Ce mi s-a întâmplat?

  — O să fie bine dacă stai liniştită… Tonul lui era neconvingător.

  Kitty încercă din nou, se strădui puţin, căzu, înjură. Magicianul înjură şi el.

  — Bine! Uite! Am să încerc să-ţi susţin spatele. Nu încerca să te ridici cu totul. Picioarele tale vor… iată! Ce ţi-am spus? Fă ce-ţi spun!

  O apucă de subsuori, o ridică şi o întoarse, trăgând-o spre scaun. Picioarele îi rămaseră în urmă; le târşâi peste liniile pentagramei. Cu un gest neceremonios, Kitty se trezi trântită în fund. Magicianul stătea cu faţa la ea, respirând greu. O întrebă:

  — Acum eşti mulţumită?

  — Nu chiar! Ce s-a întâmplat cu mine? De ce nu pot să merg?

  — Astea nu sunt întrebări la care să pot răspunde. Se uită la cizmele lui – unele mari şi roase, din piele –, apoi la cercul gol. Când am pătruns aici, Kitty, în cameră era rece ca gheaţa. Nu aveai puls, şi nu respirai, zăceai întinsă acolo. Am crezut că eşti… chiar am crezut că eşti moartă de data asta. În schimb… Îşi ridică privirea. Deci, spune-mi! Chiar ai?…

  Se uită la el o vreme, fără să vorbească.

  Tensiunea de pe faţa magicianului deveni pură uimire. Expiră încet, pe jumătate aşezat, pe jumătate prăbuşit peste birou.

  — Înţeleg, zise el. Înţeleg! Kitty îşi drese glasul.

  — O să-ţi spun imediat! Întâi dă-mi oglinda aia, te rog!

  — Nu cred că…

  — Prefer să mă uit, răspunse ea sec, decât să-mi folosesc imaginaţia. Aşa că, grăbeşte-te! Avem treabă.

  Nici un argument nu putu să o oprească.

  — Până la urmă, zise ea în cele din urmă, nu e atât de diferit faţă de ce i s-a întâmplat lui Jakob cu Bomba neagră… iar el a fost bine după aceea.

  — Asta aşa e!

  Mâinile magicianului obosiseră. Aranjă mai bine oglinda.

  — Pot să-mi vopsesc părul.

  — Da!

  — Cât despre rest… cred că într-un fel o să mă obişnuiesc.

  — Da!

  — În vreo cincizeci de ani.

  — Sunt doar riduri, Kitty. Doar riduri. Mulţi oameni le au. În plus, s-ar putea să se estompeze.

  — Crezi?

  — Da! Arată mai puţin rău decât atunci când te-am găsit prima dată.

  — Adevărat?

  — Cu siguranţă! Oricum, uită-te la mine! Uită-te la băşicile astea!

  — Voiam să te întreb ce-i cu ele.

  — Mi le-a făcut o Pestilenţă, când am luat Toiagul.

  — Oh!… Dar slăbiciunea e cea care mă îngrijorează, Nathaniel. Dacă niciodată nu o să?…

  — Ba da! Uită-te cum îţi mişti mâinile. Nu puteai face asta acum cinci minute.

  — Da? O, bine! Acum că ai adus vorba, mă simt într-adevăr puţin mai în putere.

  — Aşa, vezi?

  — Dar este atât de greu să mă uit în oglindă şi să văd… o altă faţă. Să văd că totul s-a schimbat.

  — Nu totul.

  — Nu?

  — Nu! Ochii tăi! Nu s-au schimbat deloc.

  Se uită bănuitoare în oglindă.

  — Crezi?

  — Păi, erau în regulă înainte să începi să te încrunţi. Crede-mă pe cuvânt. Lăsă oglinda jos, o puse pe masă. Kitty, trebuie să-ţi spun ceva. Demonii sunt deasupra Londrei. După ce te-am găsit, am încercat să activez Toiagul lui Gladstone, dar – oftă – n-am reuşit! Nu e din cauza incantaţiilor. Am cunoştinţe pe care nu le aveam înainte. Doar că… nu am forţa fizică necesară ca să-l oblig să se supună voinţei mele. Şi fără Toiag, nu-i putem ţine piept lui Nouda.

  — Nathaniel…

  — Se poate să mai fi rămas în viaţă şi alţi magicieni neposedaţi. N-am verificat încă. Dar chiar dacă putem să adunam nişte aliaţi şi să avem djinnii lor de partea noastră, Nouda e mult prea puternic. Toiagul e singura noastră speranţă.

  — Nu-i aşa! Kitty se aplecă în faţă. (Ce spusese el era adevărat – se mişca puţin mai în voie acum. La început totul fusese neplăcut şi în neregulă, de parcă n-ar fi fost în acord cu propriile ei oase şi tendoane.) Nu m-am dus în Celălalt Loc doar pentru distracţie, zise ea cu afectare. Tu ai luat Toiagul, eu l-am găsit pe Bartimaeus! Acum tot ce trebuie e să-i aducem laolaltă.

  Rânji la el.

  Magicianul clătină din cap, nedumerit.

  — Cum adică?

  — A! Sigur o să-ţi placă partea asta!

  Norul de sulf se reduse la o coloană dureroasă de fum care se gârbovea în mijlocul pentagramei. Se avântă către tavan cu forţa grozavă a apei ţâşnind dintr-o fântână arteziană. Doi ochi galbeni speriaţi se materializară în inima fumului. Clipiră temători.

  Deja începusem să mă răzgândesc.

  Tânărul cu părul închis la culoare stătea în pentagrama din faţă, sprijinindu-se cu toată greutatea în Toiag. L-am recunoscut imediat. Nu era greu: aura talismanului radia în cercul meu cu intensitatea unei erupţii solare. Esenţa mea se chircea în vecinătatea lui.

  Era de rău. Eram prea slăbit. N-ar fi trebuit să fiu de acord cu asta.

  Şi, fiţi atenţi, mi se păru că şi magicianul gândea la fel. Faţa lui era de încântătoarea culoare a laptelui.

  Încercă să stea cât mai drept şi să pară impozant.

  — Bartimaeus!

  — Nathaniel88!

  Îşi drese glasul, se uită în podea, se scarpină în cap, fredonă câteva note disparate… făcu orice în afară de a mă privi direct în ochi, aşa cum ar trebui să facă un bărbat. Nu că eu stăteam cu mult mai bine. În loc să se înalţe ameninţător, coloana de fum se încăpăţâna să îşi răsucească firele în drăguţe modele împletite. Dacă am fi fost lăsaţi de capul nostru, probabil că aş fi ajuns să tricotez vreun pulover virtual sau aşa ceva, dar după câteva secunde de bătut câmpii cu graţie, am fost întrerupt brusc.

  — Hai odată!

  Nu era greu de ghicit cine era. Magicianul şi fumul se rotiră în cercurile lor, tuşind şi bombănind. Ambii căpătară o expresie de exasperare.

  — Ştiu, ştiu, zise Kitty, nu vă invidiez pe niciunul. Dar treceţi la treabă! N-avem timp de pierdut.

  Trebuie să recunosc că arăta mai vioaie decât mă aşteptam. Bine, părea puţin slăbită, avea părul cărunt şi pielea îi era ridată şi îmbătrânită, dar nu arăta la fel de rău ca Ptolemeu. Iar ochii ei căpătaseră agerimea unei păsări; străluceau de lumina a ceea ce văzuseră. Am privit-o cu un amestec de respect şi de compasiune.

  — Stai calmă, am spus. Ajungem şi acolo.

  — Aşa e, zise şi Nathaniel. Nu poţi grăbi lucrurile astea.

  — De parcă ai şti tu, pufni ea. Ce te reţine?

  — Păi, începu el, este doar…

  — Din partea mea, am intervenit, pe un ton liniştit şi demn, am fost de acord cu această propunere presupunând că gazda mea e într-o stare fizică relativ bună. Acum, după ce l-am văzut, mă cam îndoiesc.

  Magicianul mă privi lung.

  — Cum adică?

  — Păi nu cumperi un cal fără să-l vezi, nu? Am dreptul la o inspecţie. Ia să-ţi văd dinţii.

  — Pleacă de-aici!

  — Îmi pare rău, am zis. Nu-i bun de nimic. Abia stă în picioare. Pielea i-a fost arsă de o Pestilenţă. Iar umărul îi sângerează. Pariez că are şi limbrici şi toate alea.

  Fata se încruntă.

  — Ce are la umăr? Unde?

  Nathaniel făcu un gest indiferent şi se trase înapoi.

  — Nu-i nimic. Nu e nici o problemă.

  — De ce nu mi-ai spus?

  — Fiindcă, mârâi el, aşa cum tot zici, n-avem timp.

  — Asta aşa e, am încuviinţat.

  — De fapt, nici eu nu sunt sigur că vreau să fac asta, continuă magicianul, aruncându-mi o privire neplăcută. Nu văd cum ar putea să funcţioneze. E mult prea slab ca să ajute cu Toiagul, pe lângă faptul că e complet ignobil într-o mie de privinţe. Cerul ştie ce mi-ar face! E ca şi când ai invita o turmă de porci să vină să stea în dormitorul tău.

  — Nu zău? Păi nici eu nu sunt prea încântat să fiu închis în învelişul tău pământean, am ţipat. Se văd îngrozitor de multe chestii picurând de acolo. Toată flegma aia şi ceara aia îngheţată…

  — Linişte! strigă Kitty.

  Trebuie să spun că plămânii nu-i fuseseră afectaţi de călătorie.

  — Amândoi – linişte! Oraşul meu e pe cale să fie distrus, şi avem nevoie ca Toiagul să funcţioneze. Singurul mod în care credem că putem face asta e să combinăm cunoştinţele tale, Nathaniel, cu puterea ta, Bartimaeus. Sigur, amândoi s-ar putea să nu prea fiţi în largul vostru, dar…

  M-am uitat la Nathaniel.

  — Ai auzit? Nu prea, zice ea. Clătină din cap, dezgustat.

  — Mie-mi spui!

  —  dar nu va dura mult. Câteva ore, cel mult. Apoi, Nathaniel, îl poţi elibera pe Bartimaeus pentru totdeauna.

  — Aşteaptă, zise el, vreau garanţii că această creatură nu va încerca să-mi distrugă mintea. La asta mă aştept din partea lui.

  — Mda, într-adevăr, am ţipat, şi să îmi anulez singura cale de a scăpa de aici? N-am de gând să pierd vremea prin capul tău pentru totdeauna, amice! Nu te teme. Am nevoie de Eliberarea asta. Nu mă voi atinge de nimic.

  — Să nu cumva să te atingi! Ne-am privit lung.

  Fata bătu din palme.

  — Aaa-şaaa. Gata cu mofturile? Bun! Nu mi-am distrus sănătatea doar ca să stau să mă uit la voi cum vă certaţi ca doi proşti. Putem, vă rog, să trecem la treabă?

  Magicianul pufni.

  — Bine.

  Fumul se încolăci ursuz spre cer.

  — Bine.

  — Aşa mai merge!

  N-aş fi făcut-o niciodată dacă n-ar fi fost fata. Dar avusese mare dreptate acolo, în Celălalt Loc, să mă cheme în numele lui Ptolemeu. Aşa cum îşi dăduse imediat seama, ăsta era punctul meu slab, rana mea deschisă. Iar două mii de ani de cinism nu reuşiseră să o vindece, oricât încercasem. În tot acest timp lung şi obositor dusesem cu mine amintirea speranţei lui – că djinnii şi oamenii ar putea acţiona împreună într-o zi, fără răutate, fără trădare, fără crime. Să fim serioşi, era o idee stupidă şi n-am crezut în ea nici o secundă – pur şi simplu existau prea multe dovezi în favoarea contrariului. Dar Ptolemeu crezuse în ea şi asta era de ajuns. Ecoul credinţei sale fusese suficient de puternic ca să mă câştige de partea ei atunci când Kitty îi repetase gestul şi venise acolo să mă întâlnească.

  Ea reînnoise legătura lui. Şi, de îndată ce se întâmplase asta, soarta îmi fusese pecetluită. Nu contează ce mormăia judecata mea, m-aş fi aruncat într-o groapă de foc pentru Ptolemeu, iar acum acelaşi lucru era adevărat şi pentru Kitty.

  Observaţi… Groapă de foc? Cadă cu acid? Pat de spini? Toate astea ar fi fost mai bune decât ce eram pe cale să fac.

  Într-un cerc, magicianul era ocupat cu pregătirea mentală. Avea grijă să traseze liniile drept, pregătind incantaţia. În celălalt, coloana de fum se mişca încoace şi încolo, ca un tigru în cuşcă. Am observat că ambele pentagrame aveau breşe în perimetrele lor, astfel încât să-mi permită trecerea imediată din una în alta. Oho, erau încrezători… puteam să ţâşnesc şi să îi înghit pe amândoi, după care să plec zâmbind şi fluierând un cântecel. O parte din mine dorea nespus să facă asta, doar să văd ce faţă face stăpânul meu. De secole nu mai devorasem un magician89. Dar, desigur, devorarea pe nepusă masă nu era pe ordinea de zi a lui Kitty. Cu regret, am rezistat tentaţiei.

  Mai era şi mica problemă a condiţiei mele. Chiar şi o formă atât de simplă ca fumul se dovedea greu de menţinut. Aveam nevoie de protecţie, şi asta repede.

  — Hai astăzi, am spus. Dacă nu te superi.

  Magicianul îşi trecu nervos degetele prin păr şi se întoarse spre Kitty.

  — Un singur comentariu aiurea când e acolo şi îl eliberez imediat, cu Toiag sau fără Toiag. Spune-i!

  Ea bătu din picior.

  — Aştept, Nathaniel!

  Înjură, se frecă pe faţă, apoi începu. Incantaţia era puţin improvizată, am simţit – nu avea eleganţa şi rafinamentul cu care eram obişnuit. Clauza „prinde-l pe acest blestemat demon Bartimaeus şi constrânge-l cu nemiloasă precizie” era puţin primitivă, de exemplu, şi ar fi putut fi interpretată greşit. Dar păru să îşi îndeplinească scopul. Acum coloana de fum se înălţă nevinovată în cerc, în clipa următoare fu trasă în sus şi în afară, peste breşa pentagramei mele, peste breşa din a lui, şi trasă în jos, jos, jos spre capul stăpânului meu…

  Mi-am adunat puterile. L-am văzut cum închide ochii…

  Zdrang!

  Dispăruse. Durerea dispăruse. Asta fu prima mea senzaţie. Era tot ce conta. Era ca şi cum o perdea ar fi fost deodată trasă la o parte şi totul trecuse de la întuneric la lumină. Era ca şi cum fusesem aruncat într-o primăvară rece ca gheaţa. Semăna puţin cu întoarcerea în Celălalt Loc după luni de sclavie – reţeaua dureroasă care îmi străbătea esenţa în zigzag pur şi simplu căzu ca o coajă de pe o rană, făcându-mă brusc să mă simt întreg. Era ca şi cum aş fi fost revigorat, şi reconstruit, şi renăscut în acelaşi timp.

  Esenţa mea ţâşni cu o teribilă bucurie, de felul celor pe care nu le mai simţisem pe Pământ de la primele mele invocări din Sumer, pe vremea când credeam că energia mea poate face faţă la orice90.

  Nu-mi dădusem seama cât de mult din recenta mea slăbiciune se datora durerii acumulate; în momentul când aceasta dispăru, eram de zece ori djinnul care fusesem. Nu-i de mirare că Faquarl şi alţii recomandau asta cu atâta căldură. Am scos un strigăt de triumf.

  Care avu un ecou curios, de parcă eram închis într-o sticlă91.

  O secundă mai târziu se mai auzi un strigat, curios de tare şi de peste tot din jur. Mă asurzi. Cu atenţia distrasă astfel, m-am uitat în jur. La ceea ce mă învelea şi mă apăra de lume. Ca să nu mai pierd mult vremea, era carne de om.

  A lui Nathaniel, ca să mă exprim mai exact.

  Dacă supa din supiera lui Faquarl îmi oferise un picuţ de protecţie împotriva argintului mortal care mă împresura, corpul lui Nathaniel se descurca mult mai bine. Esenţa îmi era cufundată în oase şi în sânge şi în nişte chestii ca firele care presupun că erau tendoane; m-am răspândit prin el din cap până în vârful degetelor de la picioare. I-am simţit bătăile inimii, curgerea neîncetată prin vene, respiraţia şuierătoare din plămâni. I-am văzut plutitoarele scântei electrice mişcându-i-se încoace şi încolo prin creier; am văzut (mai puţin clar) gândurile pe care le întruchipau. Şi, la început, m-am minunat – era ca şi când aş fi intrat într-o mare clădire: vreo moschee sfântă sau vreun mausoleu – şi îi admiram perfecţiunea; ceva diafan construit din lut. Apoi m-am mai minunat odată: că un astfel de lucru plin de aţe putea funcţiona totuşi, aşa de fragil, de slab şi de stânjenitor, atât de legat de pământ.

  Ce uşor ar fi fost să preiau controlul, să tratez corpul ca pe o căruţă sau ca pe un car – un umil vehicul care să mă ducă unde poftesc! O foarte uşoară tentaţie mă străbătu… Aş fi putut năvăli numaidecât asupra creierului, să-i domolesc energiile şi să mă apuc să îi reglez mecanismele ca să-l menţin în funcţiune… Fără îndoială că Nouda, Faquarl şi Naeryan fuseseră încântaţi să facă asta. Era răzbunarea lor în microcosmos, triumful lor asupra umanităţii executat în miniatură.

  Dar nu era de mine.

  Nu că nu m-ar fi tentat.

  Nu mă dădusem niciodată în vânt după vocea lui Nathaniel. Abia dacă era suportabilă la distanţă, dar acum parcă eram legat la un megafon dat la maximum. Când vorbi, reverberaţiile îmi zumzăiră şi-mi tremurară prin esenţă.

  — Kitty! ţipă vocea de elefant în galop. Simt aşa o mare energie! Vocea ei se auzi uşor înăbuşit, refractată prin urechile lui.

  — Spune-mi! Cum este?

  — Circulă prin mine! Mă simt atât de uşor! Aş putea sări până la stele92! Ezită, parcă jenat de entuziasmul lui nemagicianic. Kitty, zise el, arăt cumva schimbat?

  — Nu… doar că nu mai eşti aşa adus de spate. Poţi să-ţi deschizi ochii?

  Îi deschise pentru prima dată şi am privit afară. La început am văzut dublu; totul era neclar. Presupun că asta era vederea lui de om – aşa de slabă şi de şovăitoare! Apoi mi-am sincronizat esenţa şi lucrurile s-au văzut mai clar. Am trecut prin toate cele şapte planuri şi l-am auzit pe Nathaniel ţinându-şi răsuflarea.

  — N-o să-ţi vină să crezi! îmi zbieră în ureche. Kitty! E ca şi cum totul are mai multe culori, mai multe dimensiuni. Iar în jurul tău e aşa o mare strălucire!

  Asta era aura ei. Mereu fusese mai puternică decât media, dar după ce vizitase Celălalt Loc avea o splendoare ca a amiezii. Aşa cum se întâmplase şi cu aura lui Ptolemeu. N-am mai văzut o aură de om precum aceea. Valuri de uimire treceau prin corpul lui Nathaniel; creierul îi sfârâia.

  — Eşti atât de frumoasă! zise el.

  — Oh, doar acum?

  Chiar era foarte convins de asta. Tonul de uimire stupefiată care îl dăduse de gol93.

  — Nu! Voiam doar să spun…

  Am ajuns la concluzia că era momentul să mă afirm. Bietul băiat nu se prea descurca singur. Am preluat controlul laringelui său.

  — Vrei să vorbeşti mai încet? am zis. Nu te aud gândind.

  Tăcu imediat. Amândoi tăcurăm. L-am simţit cum îşi duce mâna la gură, de parcă ar fi sughiţat în public.

  — Aşa e. Eu sunt. Ce credeai, că totul va fi uşor şi frumos pentru tine? S-o crezi tu, băiete! Suntem doi în corpul ăsta. Ia vezi!

  Ca să îmi dovedesc spusele, i-am ridicat unul dintre degete şi i-am scobit metodic în nas. Scoase un chiţăit de protest.

  — Încetează!

  I-am coborât braţul.

  — Asta nu e tot ce pot face dacă îmi pun mintea. Pfui… e o mică lume stranie aici… de parcă sunt îmbibat în spumă de ciocolată, cu excepţia aromei plăcute. Unele dintre gândurile tale, Nathaniel… Ei bine! Dacă ar şti Kitty…

  Se luptă să îşi recâştige controlul asupra gurii.

  — Destul! Eu deţin controlul. Aşa am stabilit. Trebuie să acţionăm în consens, altfel riscăm să fim distruşi.

  Kitty vorbi de pe scaunul ei.

  — Are dreptate, Bartimaeus! Am pierdut deja prea mult timp. Trebuie să colaborăm.

  — Bine, am spus, dar trebuie să mă asculte pe mine. Ştiu mai multe decât el despre Nouda şi Faquarl. Voi putea să le preîntâmpin acţiunile. Şi îi pot manevra bine corpul. Ia uite…

  Mă prinsesem destul de bine care era treaba cu muşchii piciorului; i-am îndoit, i-am întins – esenţa mea a făcut restul. Fără să-mi iau elan, am sărit peste birou până în celălalt capăt al camerei.

  — Nu e rău, ei? am chicotit. Uşor ca bună ziua!

  Am îndoit din nou picioarele, le-am întins… În acelaşi moment magicianul încercă să o ia în direcţie opusă. Corpul nostru se clătină, cu un picior sus în aer şi cu celălalt cam la 170 de grade de el. Ne-am întâlnit la mijloc, am scos ţipete armonice de uşor disconfort şi ne-am prăbuşit pe covor.

  — Mda, zise Kitty. Chiar drăguţ!

  I-am permis lui Nathaniel să se ocupe de repunerea pe picioare.

  — Ştiam că aşa se va întâmpla, mârâi el. N-are nici un rost.

  — Pur şi simplu nu-ţi place să primeşti ordine, am izbucnit eu. Nu-ţi place ca sclavul tău să deţină controlul. Magicienii rămân m…

  — Linişte, făcu Kitty.

  Fie că era sau nu din cauza aurei sale, astăzi nu admitea să fie contrazisă. Am tăcut şi am lăsat-o să vorbească.

  — Dacă aţi încerca o clipă să nu vă mai ciondăniţi, continua ea, aţi vedea că va descurcaţi împreună mult mai bine decât Nouda şi restul în corpurile lor furate. Faquarl se simţea la el acasă în Hopkins, dar el avea antrenament. Ceilalţi erau aproape neajutoraţi.

  — Are dreptate… zise Nathaniel. Nouda nu putea să meargă. Era nevoie de un djinn ca să dezlege iţele chestiunii.

  — Sunt două diferenţe fundamentale, am spus. Eu nu ţi-am distrus mintea. Asta ar trebui să ajute. De asemenea, îţi cunosc numele de botez. Pariez că îmi dă un mult mai bun acces la tine decât pot spera să obţină celelalte spirite. Vezi, asta e. Ştiam că se va dovedi util într-o zi.

  Magicianul se scărpină în barbă.

  — Poate…

  Speculaţiile noastre filosofice fură întrerupte brusc de un strigăt impacientat.

  — Nu contează, zise Kitty. Pur şi simplu puneţi-vă de acord asupra a ce veţi face şi încercaţi să evitaţi încurcăturile stupide. Acum – ce facem cu Toiagul?

  Ce facem cu Toiagul? În tot acest timp îl ţinusem în mână, şi chiar şi prin corpul izolator al lui Nathaniel îi simţeam puterea. Simţeam zvârcolirea neîncetată a marilor fiinţe închise în el, auzeam ca prin ceaţă rugăminţile lor de a fi eliberate. Zăvoarele şi sigiliile pe care le pusese Gladstone erau încă la fel de puternice ca în ziua când le fixase. Din fericire – căci, dacă ar fi fost eliberate toate odată, energiile închise ar fi dărâmat o clădire94.

  Kitty se uită la noi cu ochii mijiţi.

  — Credeţi că îl puteţi activa?

  — Da, am răspuns noi într-un glas.

  Nathaniel apucă Toiagul cu ambele mâini. (I-am permis să îşi controleze membrele aici. Era momentul în care trebuia să acţioneze el – aveam nevoie de formula lui ca să începem procesul, de îndrumarea lui. Eu doar îi dădeam mai multă energie, eram forţa din spatele voinţei sale). Stătea cu picioarele uşor depărtate, cu corpul pregătit pentru impact. Începu să vorbească. Când făcu asta, m-am uitat prin ochii lui la camera mică. Acolo se afla Kitty, stând pe scaun. Aura ei era foarte asemănătoare cu cea a Toiagului. În spatele ei se găsea o spărtură, făcută de o mică explozie. Grămadă pe podea zăceau câteva beţe de Infern şi sfere elementale. Le adusese Nathaniel; folosise un cub de Detonare ca să spargă uşa. Îi fusese atât de teamă pentru Kitty, încât uitase de durerea din umăr, uitase o vreme de oboseală…

  E un lucru curios să simţi cum se mişcă mintea unui om. Se mişcă precum un adormit în întuneric, în timp ce în altă parte gândurile sale conştiente se ocupau de incantaţie. Feţe pluteau pe lângă mine: a lui Kitty; a unei femei mai în vârstă; altele pe care nu le-am recunoscut deloc. Şi apoi (asta mă ului) – şi cea a lui Ptolemeu, clară ca lumina zilei. Era mult de când n-o mai văzusem… două mii de ani… Dar, desigur, această imagine nu reprezenta nimic altceva decât o amintire de-a mea.

  Era momentul să mă concentrez. Mi-am simţit energiile invocate, atrase de cuvintele lui Nathaniel şi transformate în legături în jurul Toiagului. Incantaţia se apropia de sfârşit. Toiagul lui Gladstone se cutremură. Şuvoaie palide de lumină îl străbăteau de sus până jos şi se adunau la capătul cu pentagrama sculptată. Am simţit amândoi cum fiinţele dinăuntru forţau breşa pe care o creaserăm în închisoarea lor; am simţit mecanismele de ferecare ale lui Gladstone luptându-se să se încuie. Nu le-am lăsat.

  Incantaţia lui Nathaniel se sfârşi. Toiagul pulsă o dată – o lumină albă, puternică umplu camera pe fiecare plan. Ne-am împleticit: Nathaniel ne închise ochii. Apoi lumina păli. Se ajunse la echilibru. Totul era nemişcat. Camera era tăcută. Aproape prea slab ca să se audă, Toiagul lui Gladstone murmura în mâna noastră.

  Ca unul, ne-am întors spre locul unde Kitty stătea pe scaun.

  — Gata, am zis.

  Preţ de o clipă, când Toiagul fusese activat şi energiile djinnului curgeau prin el ca să-i ţină puterea sub control, Nathaniel îşi aminti de rana din umăr. Simţi o împunsătură neplăcută de durere, o bruscă ameţeală… apoi noua putere se trezi în el încă o dată şi fragilitatea dispăru. Se simţea mai bine ca niciodată.

  Corpul încă îi rezona de la senzaţia din prima clipă, când puterile lui Bartimaeus se uniseră cu ale sale. Fusese ca un şoc electric, o izbucnire care păruse că o să-l ridice de la pământ, că o să sfideze gravitaţia cu totul – toată greutatea şi oboseala lui se mistuiseră. Fremăta de viaţă. Cu o bruscă limpezime (mintea lui părea mai ageră, simţurile îi erau mai ascuţite), zări natura djinnului – îi înţelese neîncetata dorinţă de mişcare, de schimbare şi de transformare. Simţi ce soartă aspră reprezenta pentru această natură constrângerea prin forţă, întemniţarea printre lucruri solide, pământene. Zări (ca prin ceaţă, la început) o succesiune nesfârşită de imagini, de amintiri, de idei, care se pierdeau într-un teribil abis temporal. Toate acestea îi dădeau o senzaţie ca de vertij.

  Toate simţurile îi erau treze. Degetele simţeau fiecare denivelare de pe Toiag, urechile îi auzeau zumzăitul imperceptibil. Şi, mai ales, vedea şi înţelegea fiecare plan – toate cele şapte. Camera era scăldată în culorile a douăsprezece aure – a Toiagului, a lui însuşi şi, cea mai extraordinară dintre toate, a lui Kitty. Prin strălucirea ei, faţa îi părea din nou netedă şi tânără, părul îi scânteia ca o flacără. Ar fi putut să rămână aşa, uitându-se la ea, o eternitate… „Termină cu prostiile astea chiar acum. Mi se face rău.”

   Dacă un nesuferit de djinn n-ar bombăni în capul lui. „Dar nu făceam nimic”, se gândi.

  „Nu prea, într-adevăr. Toiagul funcţionează. Trebuie să plecăm!” „Da.”

  Temător, în caz că djinnul avea alte planuri cu picioarele sale, se întoarse către Kitty.

  — Tu ar trebui să rămâi aici!

  — Mă simt mai bine! Spre îngrijorarea lui Nathaniel, se aplecă în faţă şi, sprijinindu-se pe mâinile tremurânde, se ridică în picioare. Pot să merg, zise.

  — Chiar şi aşa, nu vii cu noi.

  Simţi djinnul agitându-i-se în minte; vocea îi răsună din gură. Ca şi înainte, efectul era deconcertant. Şi, în plus, îl cam gâdila.

  — Nathaniel are dreptate, spuse Bartimaeus. Eşti mult prea slăbită. Dacă îşi aminteşte bine, ceea ce mă îndoiesc, ar mai putea exista încă prizonieri în clădire – dacă Nouda nu i-a ucis pe toţi. Ce-ai zice să încerci să-i găseşti?

  Dădu din cap.

  — Bine! Ce plan aveţi? De ce nu folosiţi discul magic ca să vedeţi unde e Nouda?

  Nathaniel îngăimă:

  — Păi…

  — L-a stricat, interveni djinnul. A eliberat impul. O mare greşeală, după părerea mea.

  — Pot să răspund şi eu pentru mine, mârâi Nathaniel.

  Găsea că e deosebit de supărător să fie întrerupt de propriul laringe. Kitty îi zâmbi.

  — Foarte bine pentru tine. Atunci ne vedem mai târziu.

  — Bine! Eşti sigură că o să fie bine?

  Simţi o izbucnire de nerăbdare din partea djinnului. Membrele îi tremurară; tânjea să ţâşnească, să se ridice în aer…

  — Bineînţeles.

  — Poftim – mai bine iei tu asta. Îşi plecă fruntea, îşi scoase de la gât Amuleta din Samarkand şi i-o întinse. Poart-o, o să te apere!

  — Doar împotriva magiei, fii atentă, adăugă djinnul. Nu împotriva atacului fizic, sau dacă te împiedici, te loveşti la cap, la degetul de la picior ori altceva de genul ăsta. Dar în limitele ei strict stabilite, funcţionează destul de bine. Kitty ezită.

  — Încă mai am oarecare rezistenţă, începu ea. Poate n-ar trebui…

  — Nu destulă ca să te descurci cu Nouda, zise Nathaniel. Mai ales după evenimentele prin care ai trecut. Te rog!…

  Fata îşi puse colierul.

  — Mulţumesc. Succes!

  — Şi ţie!

  Nu mai era nimic de spus. Venise timpul. Nathaniel se îndreptă spre uşă, cu bărbia împinsă în faţă, cu ochii sumbri şi încăpăţânaţi. Nu se uită înapoi. O movilă de resturi de la uşa spartă zăcea pe podea; păşi atent peste ea chiar în momentul când djinnul îi încordase picioarele pentru o săritură. Picioarele i se loviră între ele; se împiedică, se făcu grămadă, scăpă Toiagul şi se rostogoli peste moloz, ieşind pe uşă.

  „Ce drăguţ”, se gândi Bartimaeus.

  Nathaniel nu avu nici o reacţie care să poată fi auzită. Adunând de pe jos Toiagul lui Gladstone, o porni târşâindu-şi picioarele pe coridor.

  O scenă de devastare inventivă i se înfăţişă în Sala Statuilor, unde capetele de marmură ale fiecărui prim-ministru decedat fuseseră smulse de pe busturile lor şi aparent folosite la un joc de popice. Masa de Consiliu, ruptă, era lângă perete; în jurul ei, pe cele şapte scaune, cadavrele a diverşi magicieni fuseseră aşezate în poziţii comice, ca la un conclav sinistru. Sala suferise toate tipurile de atacuri magice, sporadice şi întâmplătoare: zone din podea, din pereţi şi din tavan fuseseră sparte, găurite, înnegrite, topite şi decupate. Zdrenţe fumegânde indicau locurile unde fuseseră covoarele. Cadavre zăceau peste tot, uitate, zdrobite, ca nişte jucării aruncate. În capătul celălalt al sălii era o gaură gigantică în zidul de piatră. Aerul rece intra în rafale.

  — Uită-te la pentagrame, zise Nathaniel deodată.

  „Mă uit. Am ochii tăi, nu? Şi sunt de acord cu tine.”

  — Ce?

  „Ce crezi şi tu. Le-au distrus sistematic. Vor să îngreuneze lucrurile pentru magicienii care au supravieţuit.”

  Fiecare pentagramă fusese ştearsă sau stricată în vreun fel: cercurile de mozaic – smulse şi risipite, liniile trasate cu grijă – sparte în bucăţele de salve de foc trase la nimereală. Era exact ca în scenele din Forumul din Roma, când barbarii veniseră la porţi, iar cetăţenii se răsculaseră împotriva magicienilor aflaţi la conducere. Şi ei începuseră tot prin a distruge pentagramele…

  Nathaniel clătină din cap.

  — Asta n-are importanţă, zise el. Concentrează-te la ce avem de făcut!

  „Asta şi fac. E vina mea dacă tu îmi umbli prin amintiri?” Nathaniel nu răspunse. Zărise feţe cunoscute zăcând în moloz. Colţurile gurii i se lăsară în jos.

  — Să mergem.

  „Care e treaba cu durerea retrospectivă? Oricum nu-ţi plăceau.”

  — Trebuie să ne grăbim.

  „Bine. Lasă mişcarea în seama mea.”

  Era cea mai ciudată situaţie dintre toate: să-ţi relaxezi muşchii, să nu le mai dai nici o comandă, şi totuşi să-i simţi încordaţi şi să ţâşneşti, să te mişti cu paşi mari şi armonioşi, să-i simţi plini de o energie care nu este omenească. Nathaniel ţinea strâns Toiagul; în afară de asta, îi dădu mână liberă djinnului. Dintr-o săritură traversase holul, aterizând pe un bloc de piatră desprins din zid. O pauză; capul i se mişcă la stânga şi la dreapta, apoi porni iar – un pas uriaş, apoi altul; se făcu mic ca să treacă prin gaura din zid, se ridică în picioare în camera alăturată, întunecată, răvăşită, plină de resturi. Nu apucă să se uite prea bine la ea; era prea ocupat încercând să facă faţă stomacului lui revoltat şi înfiorării pe care energiile o treziseră în el. Sus în aer şi iar în jos – ieşi din cameră şi intră în alta –, pe lângă o scară din care rămăseseră doar bucăţi de lemn, sărind peste o grămadă de resturi de zidărie de mărimea unor bolovani. Printr-o boltă deschisă de piatră spartă…

  Afară pe străzile din Whitehall.

  Aterizară, cu genunchii îndoiţi, gata să sară din nou. Nathaniel avea gâtul întins, ochii i se roteau în toate părţile; vedeau pe toate planurile.

  — O, nu… şopti el.

  „O, DA”, zise în gând djinnul.

  Whitehall ardea. Deasupra acoperişurilor, norii cei mai joşi străluceau în roz şi în portocaliu; o lumină puternică se scurgea între ei în abisuri de întuneric, presărat cu stele. Marile ministere ale guvernului, unde chestiunile imperiale nu încetau niciodată, erau goale şi întunecate. Toate luminile erau stinse, ca şi felinarele de pe stradă. O clădire dinspre nord – să fi fost oare Ministerul Educaţiei? Nathaniel nu-şi dădea seama – avea etajul de sus în flăcări. Mici săgeţi licăritoare de roşeaţă cădeau de la ferestre ca frunzele de toamnă. Fumul se ridica, amestecându-se cu norii. Alte vâlvătăi pârâiau în clădirile din faţă. Toate arătau ireal, ca iluziile dintr-una din piesele lui Makepeace.

  Strada era goală, cu excepţia rămăşiţelor, a felinarelor şi a statuilor dărâmate, dar şi – zăcând mici, întunecate ca nişte furnici opărite – a cadavrelor omeneşti risipite ici şi colo. Aici o limuzină fusese azvârlită prin frontispiciul de sticlă al Ministerului Transporturilor; acolo una dintre monumentalele sculpturi (Respect pentru Autoritate) zăcea în ruine – pe piedestal nu mai rămăseseră decât picioarele ei monolitice. Monumentele de război fuseseră şi ele sfărâmate, drumul fiind pe jumătate blocat de granit. Dinspre Trafalgar Square se auzi zgomotul înăbuşit al unei explozii.

  — Acolo, zise Nathaniel.

  Picioarele îi ţâşniră, se înălţă, se lăsă în jos. La înălţimea lui era la acelaşi nivel cu etajul clădirilor; de fiecare dată când se lăsa pe pământ doar îl atingea foarte uşor înainte de a continua cu o săritură. Cizmele îi atârnau lejer în picioare.

  — Ştii că port cizmele de şapte leghe pe pas, zise el cu răsuflarea tăiată.

  Vântul îi duse cuvintele departe.

  „Sigur că ştiu. Eu sunt tu pentru moment, indiferent că-ţi place sau nu. Nu avem încă nevoie de ele. Eşti gata cu Toiagul? E ceva drept în faţă.”

  Trecură pe lângă monumente de război, pe lângă maşini abandonate. Cadavrul unui lup zăcea în mijlocul străzii, lângă fire de sârmă ghimpată, panouri de avertizare, ce mai rămăsese dintr-un cordon de poliţie. În faţă era Trafalgar Square. Columna lui Nelson se înălţa în noapte, scăldată într-o strălucire galbenă ca muştarul. Mici explozii răsunau încoace şi încolo sub ea. Printre tarabele şi cabinele din piaţa turistică, mici umbre fugeau şi se împrăştiau. Ceva era pe urmele lor.

  Nathaniel se opri să se odihnească la marginea pieţei. Îşi muşcă buzele.

  — Îi urmăreşte pe oameni.

  „Puţin sport. Probabil se crede înapoi la Colosseum95… Uite! Omul ăla a supravieţuit unei Detonări! Unii dintre tipii ăştia au rezistenţă.” Nathaniel îşi duse o mână la ochi.

  — Gândurile tale au luat-o în altă direcţie. Menţine-le la un nivel mai simplu! Nu fac faţă.

  „Bine. Gata cu Toiagul? Bun atunci, să porniiiim…”

  Înainte ca Nathaniel să apuce să se pregătească, picioarele i se şi avântaseră în săritură: traversă strada, printre tarabele în flăcări. În jos, prin fum – peste o femeie ghemuită şi un copil. Ţop, ţop… Drept înainte, lângă o fântână arteziană, încovoiat ca o fiară – corpul lui Clive Jenkins. Un foc verde pal îi ardea în ochi; gura îi atârna deschisă, diformă. Aburi galbeni îi ieşeau din palme.

  Nathaniel se uită şocat, recăpătându-şi cu greu controlul. Ridică Toiagul…

  Picioarele lui mai săriră o dată. Se trezi zburând prin aer. În spatele lui, o explozie; bucăţele de beton îi atinseră faţa în lateral. Ateriză pe capul statuii unui leu, direct sub columnă.

  — De ce ne-ai mutat? strigă el. Tocmai mă pregăteam… „Încă o secundă şi am fi fost făcuţi fărâme. Trebuie să te mişti mai repede. Naeryan e afrit; nu pierde timpul96.”

  — Vrei să termini cu asta? Încerc să mă concentrez! Nathaniel pregăti Toiagul, se concentră… „Păi grăbeşte-te! Se apropie! Dacă am avea Amuleta, ne-am distra. De ce te-ai găsit să i-o dai lui Kitty? Hmm, mda, ştiu! Ai dreptate! Nu-i aşa că e greu să te cerţi când poţi citi gândurile celuilalt? O-ho – vine o Detonare! Am să sar!”

  — Dă-i drumul, atunci! „Eşti sigur? Nu te superi?”

  — Hai odată!

  Din fum ieşi ţopăind o siluetă oribilă. Afritul dinăuntru ştia să manevreze membrele, totuşi mai degrabă păşea pe vârfuri decât mergea normal. Un fulger de lumină aurie făcu să explodeze statuia cu leul, dar Bartimaeus deja trăsese de tendoanele corecte, încordase muşchii – Nathaniel se trezi făcând un salt direct peste capul monstrului, aterizându-i în spate.

  „Acum”, zise Bartimaeus.

  Nathaniel rosti un singur cuvânt. Toiagul se declanşă. O săgeată de lumină albă, tare ca diamantul, lată cât palma, porni din centrul pentagramei sculptate pe măciulia lui. Pământul se cutremură; dinţii îi clănţăniră în gură. Lumina nu-l nimeri pe Clive Jenkins, ci lovi Columna lui Nelson, rupând-o ca pe un băţ uscat. Lumina albă dispăru. Nathaniel îşi ridică privirea. Afritul îşi ridică privirea. Într-o linişte deplină columna se clătină, se aplecă şi încet, încet păru să crească… apoi căzu peste ei cu un sunet ascuţit, aproape ca un ţipăt, iar Bartimaeus îi aruncă într-o parte, prin pânza unei tarabe care ardea, jos pe asfalt, chiar pe umărul rănit, pe când columna se prăbuşea la pământ, rupând piaţa în două.

  Nathaniel se ridică într-o clipă. Durerea îl săgetă în claviculă. O voce furioasă strigă în mintea lui.

  „Trebuie să-l poziţionezi ca lumea! Data viitoare mă ocup eu!”

  — Ba nu! Nu te ocupi! Demonul – unde e?

  „A plecat de mult, fără îndoială. Chiar că ai făcut-o de oaie!”

  — Ia ascultă!

  O mişcare la câţiva metri distanţă îi atrase atenţia. Patru feţe albe – o femeie şi copiii ei ascunzându-se printre tarabe. Nathaniel întinse mâna şi zise:

  — E în regulă! Sunt magician şi…

  Femeia scoase un ţipat; copiii tresăriră şi se strânseră lângă ea. O voce sardonică îi sună în cap.

  „Da, asta a fost bună! Foarte liniştitor! De ce nu te oferi să le tai şi gâtul, dacă tot eşti aici?”

  Nathaniel înjură în sinea lui. Încercă să zâmbească.

  — Sunt de partea voastră, zise el. Staţi aici, eu voi…

  Îşi ridică brusc privirea. Vocea din cap: „Ai văzut?” Prin zdrenţele în flăcări ale tarabei, prin norii de praf care se ridicau din bucăţile sfărâmate ale columnei căzute, zări o lucire verde. Se concentră: pe planurile superioare zări mai uşor ochii îngustaţi, mişcarea furişă din întuneric. Corpul lui Clive Jenkins se apropia pe vârfuri din tarabă în tarabă, încercând să-i ia prin surprindere.

  Bartimaeus spuse iute: „De data asta o să fie un Flux… fiindcă sunt djinn – de asta ştiu lucrurile astea. Fluxurile acoperă o zonă vastă. Speră să te dezarmeze. Pot să pun un Scut peste noi, dar asta va schimba traiectoria Toiagului.”

  — Poţi pune un Scut peste oamenii ăia? Atunci fă asta! Noi nu avem nevoie!

  Nathaniel îşi lăsă mâna să se ridice. Degetele îi fură străbătute de energie. O sferă albastră se întinse peste oamenii de rând strânşi laolaltă, închizându-i înăuntru. El se întoarse spre piaţă. Praful se ridica; fragmente negre se desprindeau din pânza arzând pe tarabe. Nu se vedea nici un demon pe vârfuri. Întrebă:

  — Unde este?

  „De unde să ştiu? N-ai ochi la spate! Pot să văd doar unde te uiţi şi tu!”

  — Bine, bine, calmează-te!

  „Sunt calm. Tu nu eşti! Toate chimicalele astea ciudate care îţi trec prin sistem, ca să te învioreze… Nu-i de mirare că oamenii nu gândesc clar. Uite! Nu… e doar vântul, care flutură pânza aia. Ooh! M-a speriat!”

  Nathaniel cercetă piaţa. Toiagul zumzăia în mâna lui. Încercă să nu mai audă zgomotul constant al vocilor de djinni, şuvoiul de amintiri; uneori chiar îl copleşeau. Unde se ascundea demonul? După baza spintecată a columnei? Îndoielnic… prea departe… Atunci unde?

  „Habar n-am, zise Bartimaeus. Poate a fugit.”

  Nathaniel făcu câţiva paşi şovăitori înainte. I se făcuse pielea de găină; simţea iminenţa pericolului. Departe, în celălalt capăt al pieţei, văzu o balustradă, nişte trepte ducând sub pământ. Era metroul… Sub piaţă se întindea o reţea de tuneluri, pe unde treceau trenurile, transportând pasagerii pe sub străzi. Şi aceste tuneluri ieşeau la suprafaţă…

  În diverse puncte din piaţă… „Întoarce-te!”

  Gândi comanda, îşi relaxă muşchii, îl lăsă pe djinn să facă restul. Pe când se răsucea, rosti cuvântul, direcţionă Toiagul. Un fulger de lumină albă se revărsă din el, tăie aerul, atomiză corpul lui Clive Jenkins care se strecura prin spatele lui. Acum demonul era acolo, cu mâna de moluscă gata să trimită un Flux, în minutul următor dispăruse, împreună cu intrarea la metrou de sub el. O cenuşă urât mirositoare se risipi pe trotuarul topit.

  „Bine te-ai gândit, zise djinnul. Nu-mi aminteam că Naeryan e aşa de vicleană.”

  Nathaniel răsuflă uşurat. Traversă spre locul în care micul grup se ascundea sub Scut şi făcu un semn cu mâna. Bartimaeus făcu sfera să dispară. Femeia se ridică repede, ţinându-şi copiii aproape.

  — Whitehall e locul cel mai sigur, începu Nathaniel. Demonii au plecat de acolo, cred. Duceţi-vă într-acolo, dar nu va fie teamă, doamnă! Eu voi…

  Se opri; femeia îi întorsese spatele; cu faţa fără expresie, cu privirea posomorâtă şi distantă, îşi îndemnă copiii să pornească printre tarabe.

  „Ce-ai vrea?” Vocea din minte a djinnului îi întrerupse starea de mirare. „Tu şi cei ca tine aţi adus-o în starea asta. Nu se va grăbi să-ţi mulţumească, orice ai face. Nu te îngrijora totuşi, Nat! Nu eşti complet singur. Mă ai mereu pe mine.”

  Râsul din gând îl luă pe nepregătite.

  Timp de câteva secunde Nathaniel rămase pe loc, cu capul puţin plecat, privind distrugerea din piaţă. Apoi îşi îndreptă umerii, strânse mai tare Toiagul în mână, bătu din călcâiul unei cizme o dată – şi dispăru.

  Kitty găsi prizonierii mult mai repede decât se aşteptase. Partea cea mai lentă fu la început – pe când se străduia să plece din cămăruţă. Când se ridică prima oară în picioare, fiecare muşchi din corpul ei protestă până la cer; tremura de parcă îi era foarte frig; era ameţită. Dar nu se dădu bătută.

  „Pur şi simplu trebuie să mai învăţ odată, se gândi ea. Să-i reamintesc corpului ce să facă.”

  Şi, într-adevăr, la fiecare pas, încrederea ei creştea. Ajunse la mormanul de arme de lângă uşă. Se strâmbă, îşi îndoi genunchii, se aplecă şi rămase aşa, clătinându-se şi înjurând, scotocind prin grămadă. Bastoane cu şocuri, beţe de Infern, sfere elementale… obiecte familiare din anii Rezistenţei. Nu avea geantă, dar îşi bagă un Infern şi un baston cu şocuri la cingătoare. Două sfere îi încăpură cu greu în buzunarele zdrenţuite ale jachetei. (Scoase Apocrypha lui Ptolemeu şi o aşeză, nu fără un anume respect, pe podea. Îşi îndeplinise misiunea.) Printre obiectele magice se afla un disc de argint, neted şi cu marginile ascuţite. Învingându-şi o slabă, nejustificată aversiune, îl puse şi pe el în buzunar. Apoi, sprijinindu-se de perete, se strădui să se ridice din nou.

  Cu grijă, încet-încet, ieşi din cameră, trecând peste fragmentele sfărâmate ale uşii, pornind pe coridor, pe lângă mohorâta întindere a Sălii Statuilor. Avea în minte o amintire – sunete plângăreţe venind de după o uşă din apropierea locului unde ea şi Nathaniel fuseseră închişi.

  Pe măsură ce înainta, Kitty era conştientă de ciudata divizare dinăuntrul ei. Niciodată nu se mai simţise atât de îngrozitor de slăbită, atât de nesigur legată de puterea pământului. Totuşi, niciodată nu se simţise atât de complet sigură pe ea ca acum. Deseori în trecut fusese plină de siguranţă nesăbuită, de încredere voioasă în tinereţea şi în vigoarea ei. Acum nu se-ntâmpla aşa. Era un sentiment mai calm, mai liniştit, fără nici un fel de legătură cu lucrurile fizice, şi fără nervozitatea pe care păreau s-o implice acestea. Era un fel de linişte implacabilă; o simţea radiind din ea pe măsură ce înainta târşâit.

  Prima încercare nu ştirbi deloc acest sentiment. În punctul unde coridorul se lărgea, aproape de un şir de trepte, Kitty se întâlni cu unul dintre demoni. Probabil era ultimul care luase în posesie un corp; cu siguranţă nu îl controlase prea bine. Gazda sa fusese un bărbat înalt şi slab, cu părul blond şi lins, îmbrăcat în haine închise şi evident scumpe. Acum hainele erau rupte şi sfâşiate, părul în dezordine, ochii opaci precum sticla. Picioarele se împleticeau dintr-o parte a coridorului în cealaltă, braţele se zbăteau orbeşte. Un mârâit sălbatic îi ieşea din gâtlej, şi – din când în când – cuvinte furioase într-o altă limbă.

  Răsuci capul; o zări pe Kitty. O lucire galbenă îi ardea în ochi. Kitty se opri, aşteptând. Interesul demonului se arătă printr-un urlet brusc şi sălbatic care făcu să zdrăngăne sticla dulapurilor de pe coridor. Se hotărî să atace, dar păru să stea în cumpănă, neştiind exact cum să pornească un bombardament magic. Întâi ridică un picior, îndreptă talpa spre ea şi îşi zbură propriul pantof. Apoi încercă un cot, cu acelaşi succes. Până la urmă, cu o ezitare dureroasă, întinse o mână, apoi un deget tremurător şi un fulger de lumină liliachie fu trimis înainte; fulgerul lovi Amuleta din Samarkand şi fu absorbit pe dată.

  Demonul îşi cercetă nervos degetul. Kitty scoase de la cingătoare bastonul cu şocuri, făcu liniştită un pas în faţă şi trimise un puls de curent albastru licăritor care îi zgudui corpul. Învăluit în fum negru, demonul se clătină, se zvârcoli, se aruncă înapoi, se lovi de balustradă şi căzu de la patru metri pe scările de dedesubt.

  Kitty îşi continuă drumul.

  Câteva minute mai târziu ajunse la uşa pe care şi-o amintea. Ascultând cu atenţie, Kitty auzi gemete înăbuşite. Încercă uşa, văzu că e încuiată şi o sparse cu prima dintre sferele elementale. Când se stinseră şi ultimele rafale, păşi înăuntru.

  Camera, nu foarte mare, era plină de corpuri lungite pe jos. La prima vedere Kitty se temu de ce era mai rău; apoi văzu că toate fuseseră atent legate şi aveau căluşuri, aşa cum le lăsaseră impii lui Makepeace cu atât de multe ore înainte. Cei mai mulţi fuseseră legaţi doar cu minimum de funii şi de corzi, dar unul sau doi fuseseră înveliţi în cearşafuri sau în plasă neagră. Erau poate vreo douăzeci de persoane, înghesuite ca sardelele. Spre marea uşurare a lui Kitty, văzu că mulţi se mişcau cu mici zvârcoliri triste, ca râmele într-un borcan.

  Una sau două perechi de ochi holbaţi o zăriră; posesorii lor se zbătură şi scoaseră gemete imploratoare. Se opri un moment ca să-şi vină în fire; picioarele îi tremurau fiindcă mersese atât de mult. Apoi vorbi cât de clar putea.

  — Sunt aici ca să vă ajut, zise ea. Aveţi răbdare! Voi încerca să va eliberez.

  Această declaraţie produse o remarcabilă izbucnire de zvârcoliri şi de plânsete. Picioarele se zbăteau, capetele se ridicau şi se învârteau. Kitty aproape ca era să cadă din cauza mişcării corpurilor de lângă ea.

  Fata reluă cu severitate:

  — Dacă nu staţi liniştiţi, vă las aici! Magicienii legaţi rămaseră brusc nemişcaţi.

  — Aşa mai merge. Acum…

  Cu degete neîndemânatice, luă discul de argint din buzunar şi, ţinându-l cu atenţie ca să nu se taie, se ocupă de cel de lângă ea. Corzile cedară ca untul sub un cuţit fierbinte. Mâinile şi picioarele înţepenite se mişcară şovăielnic, posesoarea lor scoţând ţipete de durere. Neceremonios, Kitty îi scoase căluşul şi zise:

  — Când vei putea sta în picioare, găseşte ceva ascuţit şi ajută-mă să-i eliberez pe ceilalţi!

  Trecu la următorul magician.

  În zece minute camera se umplu de femei şi de bărbaţi şchiopătând şi întinzându-se; unii stăteau în fund, alţii pe un picior, apoi pe celălalt, încercând să scape de furnicăturile din membrele ţepene şi umflate. Nu vorbeau; corpurile fuseseră eliberate, dar minţile le erau încă învăluite în uluire şi-n neîncredere. Kitty se ocupă în tăcere de penultimul captiv, un domn masiv învelit în plasă. Părea inert; sângele pătrunsese prin pânza cu care îi era înfăşurat capul. Lângă ea, prima persoană pe care o eliberase, o tânără cu părul maroniu, se chinuia cu corzile ultimului magician. Acesta, acoperit cu o pătură aspră şi cenuşie, era cât se poate de viu; picioarele lui loveau încoace şi încolo, cu o nerăbdare furioasă.

  Kitty îi dădu discul de argint.

  — Poftim!

  — Mulţumesc!

  În câteva momente învelişul de plase şi pătura fură date la o parte şi cei doi captivi ieşiră la lumină. Primul, o femeie cu părul lung, închis la culoare, atârnându-i peste faţa roşie şi umflată, sări imediat în picioare şi ţipă de durere când simţi crampele. Celălalt, un bătrân imens cu faţa rău lovită, stătea nemişcat. Ochii îi erau închişi; abia respira.

  Femeia cu părul negru se sprijini de un perete şi îşi masă un picior. Scoase un mârâit de durere şi de furie.

  — Cine? Cine e răspunzător de asta? O să-i ucid! O să-i ucid, jur! Kitty era ocupată să-i vorbească femeii cu părul maroniu.

  — E în stare gravă. Cineva ar trebui să-l ducă la un spital.

  — Mă ocup eu de el, zise femeia. Se uită prin cameră, alese un tânăr cu coşuri. George, eşti tu drăguţ?

  — Desigur, doamnă Piper!

  — Stai! Asta era Kitty. Încercă să se ridice, întinse o mână tremurătoare. Poţi să mă ajuţi, te rog? Mulţumesc! Se întoarse cu faţa către cameră. Trebuie să aflaţi cu toţii ce s-a întâmplat. Situaţia de afară ar putea fi… dificilă. Demonii umblă liberi prin Londra.

  Oftaturi, înjurături; pe feţele prezente se citi groaza. Tineri şi bătrâni, cu toţii se holbau la ea, vulnerabili şi neînţelegând nimic. Dusă era orice urmă a încrederii magicienilor – acum nu reprezentau decât nişte oameni, cuprinşi de panică, lipsiţi de conducător, rămaşi fără nimic. Kitty ridică o mână şi continuă:

  — Ascultaţi, şi am să vă spun!

  — Un moment! Femeia cu părul negru se întinse şi o apucă de braţ. Întâi, cine naiba eşti tu? Nu-ţi recunosc chipul sau – strânse din buze – hainele murdare. Nici nu cred că eşti magician.

  — Corect, răspunse Kitty tăios. Sunt un om de rând. Dar mai bine ai tăcea şi m-ai asculta, dacă nu vrei să fii ucisă.

  Femeia făcu ochii mari de uimire.

  — Cum îndrăzneşti?…

  — Da, tacă-ţi fleanca, Farrar, zise un bărbat.

  Femeia păru să se sufoce; se uită furioasă în jur, dar dădu drumul braţului lui Kitty.

  În afară de ea, toţi din cameră păreau dornici să audă ce avea Kitty de zis. Fie că urmele şocului îi ţineau liniştiţi, fie că zăreau în fata cu părul cărunt şi cu faţa ridată şi obosită ceva care îi obliga la un respect fără echivoc, era greu de spus. Dar ascultară foarte atent când Kitty le povesti ce se întâmplase.

  — Şi restul? întrebă un bărbat mai în vârstă pe un ton plângăreţ. Erau cel puţin o sută în sala aia de teatru. Doar n-au…

  — Nu sunt sigură, zise Kitty. Poate că mai sunt şi alte camere de prizonieri de care demonii au uitat, sau pe care s-au hotărât să le ignore. Va trebui să vedeţi. Dar cei mai mulţi dintre voi au murit.

  — Şi domnul Devereaux? şopti o femeie.

  — Sau Jessica Whitwell, sau?… Kitty ridică mâna.

  — Îmi pare rău, dar nu ştiu. Probabil mulţi dintre cei mai importanţi magicieni au fost posedaţi sau ucişi.

  — Eu nu! Femeia cu părul negru vorbise cu asprime. Până când vor fi găsiţi, eu sunt singurul membru al Consiliului care a mai rămas. Aşa că eu sunt acum conducătorul. Trebuie să ajungem la pentagrame şi să ne invocăm sclavii. O să-mi contactez imediat şi lupii din poliţie. Demonii rebeli vor fi găsiţi şi distruşi.

  — Două probleme, interveni Kitty calmă. Nu, trei! Trebuie mai întâi să avem grijă de acest bărbat. Poate cineva să se ocupe de transport?

  — Eu! Tânărul acneic se aplecă peste corpul inert. Voi avea nevoie de trei dintre noi pentru asta. Domnule Johnson, domnule Vole, mă puteţi ajuta să-l duc până la o limuzină?

  Veniră ajutoarele; bărbaţii plecară, ducându-l pe invalid între ei. O bătaie din palme; femeia cu părul negru era lângă uşă.

  — Către pentagrame! porunci ea. Nu e timp de pierdut! Nimeni nu se mişcă.

  — Cred că această doamnă mai are ceva să ne spună, zise un bărbat mai în vârstă, arătând către Kitty. Ar trebui s-o ascultam, nu credeţi, doamnă Farrar? Din curtoazie, dacă nu de altceva.

  Buzele doamnei Farrar se strâmbară.

  — Dar nu e decât o…

  — Mai aveam două chestiuni de adăugat. Se simţea foarte obosită, capul i se învârtea; simţea nevoia să se aşeze. „Nu – vino-ţi în fire; termină treaba!” Demonul şef, Nouda, e de temut. Ar fi sinucidere curată să vă apropiaţi de el fără cea mai grozavă armă posibilă. Şi tocmai asta se întâmplă acum. Se uită în jur la grupul tăcut. Un magician, un alt membru supravieţuitor al Consiliului – Kitty nu rezistă să nu arunce o privire vicleană spre doamna Farrar –, s-a dus după el! Foloseşte Toiagul lui Gladstone!

  Fu surprinsă doar pe jumătate de exclamaţiile înăbuşite de uimire. Doamna Farrar mai ales părea furioasă.

  — Dar domnul Devereaux a interzis asta! ţipă ea. Cine ar îndrăzni să?…

  Kitty zâmbi.

  — Este Nath… John Mandrake! Mai bine ai spera să reuşească.

  — Mandrake! Faţa lui Farrar era palidă de mânie. Nu are talentul necesar!

  — Iar ultimul lucru pe care aş dori să-l spun, urmă Kitty netulburată, este că, în condiţiile date, cel mai important lucru pentru noi – pentru voi, aş zice; voi sunteţi magicienii, voi deţineţi puterea – e să oferiţi protecţie şi îndrumare poporului. De vreme ce Makepeace v-a întemniţat pe toţi, n-a existat conducător, nimeni care să evacueze zonele în care bântuie liberi demonii. Riscăm să avem victime în masă. Dacă nu acţionăm, mulţi oameni de rând vor muri.

  — Nu ne-a deranjat niciodată înainte, mormăi un tânăr din spate, dar ceilalţi nu erau de aceeaşi părere.

  — Avem nevoie de un glob de cristal, zise Piper. Să vedem unde sunt demonii.

  — Sau de un disc magic. Unde le-or fi ţinând pe aici?

  — Trebuie să fie unul. Haideţi!

  — Să mergem la pentagrame. Aş putea invoca un imp, să-l trimit pe el.

  — Vom avea nevoie de mai multe maşini. Cine de aici ştie să conducă?

  — Eu nu! Bărbatul meu conduce.

  — Nici eu!

  La uşă, o tuse aspră, forţată. Doamna Farrar era trasă la faţă, părul îi era încurcat şi nepieptănat, gura – o linie subţire. Se ţinea cu ambele mâini de tocul uşii, apăsând cu putere. Braţele îi erau îndoite, umerii, uşor lăsaţi – postura ei aducea vag cu cea a unui liliac cu capul în jos. Privirea femeii vărsa venin.

  — Niciunul dintre voi, zise ea, nu valorează mai mult decât un funcţionar începător. Mulţi dintre voi abia dacă sunt şi asta – doar secretare şi asistenţi. Cunoştinţele voastre de magie sunt dureros de limitate; nu s-ar putea spune că sunteţi înzestraţi nici cu cine ştie ce judecată fină. Oamenii de rând se vor descurca. Unii au rezistenţă – fără îndoială că pot respinge câteva Detonări. Oricum, sunt mulţi. Ne putem permite să pierdem câţiva. Ceea ce nu putem face e să şovăim în timp ce capitala noastră e atacată. Ce, avem de gând să lăsăm asta în grija lui Mandrake? Cât de bun magician credeţi că este? Mă duc după lupii mei. Oricine mai are o urmă de ambiţie o să mă urmeze.

  Se desprinse de tocul uşii şi, fără să se uite înapoi, porni pe coridor. Se lăsă o tăcere stânjenitoare. După câteva minute, trei tineri, cu capul plecat şi cu fruntea încruntată, trecură pe lângă Kitty şi plecară. Mai mulţi ezitară, dar rămaseră pe loc.

  Tânăra cu păr maroniu ridică din umeri; se întoarse spre Kitty.

  — Vă urmăm, domnişoară… ăăă, scuze, cum vă cheamă? „Clara Bell? Lizzie Temple?”

  — Kitty Jones, răspunse ea. Apoi, mai slab: Poate cineva să-mi dea ceva de băut?

  În timp ce Kitty se odihnea, sorbind apă minerală rece din stocul Consiliului, magicienii începători se apucară de treabă. Unii se aventurară prin sălile din Whitehall: se întoarseră palizi şi tremurând, povestind despre mormane de cadavre în camere lăturalnice, despre pentagrame distruse şi sparte, despre o devastare cum nimeni nu-şi imaginase vreodată. Masacre precum acesta erau în general vizualizate de la distanţă. Era tulburător pentru un magician să treacă prin aşa ceva în mod direct. Alţii se strecurară în faţa clădirii şi se uitară la ce se petrecea în oraş. Clădirile ardeau; cadavrele zăceau la vedere, şi lucrul cel mai neliniştitor era că oamenii pur şi simplu erau absenţi. De regulă, chiar şi la ore foarte târzii, autobuzele şi taxiurile continuau să treacă pe acolo, ca să nu mai vorbim despre personalul de noapte din ministere, care se tot fâţâia prin jur, precum şi patrulele de poliţie sau soldaţii. Maşinăria guvernului, decapitată de trădarea lui Makepeace şi surprinsă de apariţia lui Nouda, se oprise complet.

  Distrugerea pentagramelor era un obstacol, dar deveni în curând clar că ferocitatea demonilor le întrecea eficienţa, iar ici-colo se găsiră cercuri care fuseseră cruţate. Câţiva impişori plecară în recunoaştere; în acelaşi timp, într-o încăpere de lângă Sala Statuilor, o sferă gigantică de cristal, anterior utilizată de Consiliu, fu găsită şi adusă în camera unde stătea Kitty. Magicienii se adunară, tăcuţi şi sumbri. Fără nici un preambul, cel mai puternic dintre cei prezenţi – un tânăr funcţionar de la Pescuit – invocă djinnul prins în sferă. Pe un ton răsunător, fu trimis în misiune: să descopere poziţiile demonilor rebeli.

  Sfera se făcu fumurie, se întunecă… Toţi se aplecară să vadă mai bine.

  Lumini în cristal! Roşii şi portocalii. Flăcări dansând.

  Imaginea se limpezi. Focuri dezlănţuite, în apropiere şi în depărtare; felinare printre copaci întunecaţi. În depărtare, o gigantică cocoaşă de lumină…

  — Palatul de Sticlă, zise cineva. Ăsta e St James’s Park!

  — Oamenii de rând demonstrau acolo.

  — Priviţi!

  În fundal, sute de forme alergau, se grăbeau, se risipeau ca bancurile de peşti printre copaci.

  — De ce nu ies?

  — Sunt înconjuraţi!

  Ici-colo, izbucniri de magie, adunând mulţimile panicate, trimiţându-le înapoi în acelaşi loc. Imagini fugare de mişcare nefirească pe margini – mari sărituri şi ţopăieli, alergătură bruscă. Siluete ţopăitoare, omeneşti ca formă, neomeneşti în mişcarea lor vioaie, active din toate părţile. Una se ivi sub un felinar; pândi un grup de bărbaţi şi de femei care se îndrepta înspre ea; se arcui, gata să sară…

  O săgeată de lumină albă – o explozie asurzitoare. Creatura ţopăitoare dispăru, iar în locul ei apăru un crater fumegând. O siluetă trecu pe sub felinar şi se mistui, mergând cu paşi egali; ţinea în mână un toiag lung.

  Kitty îşi puse cu grijă apa minerală pe podea.

  — Invocaţi orice demoni puteţi, zise ea. Dacă e să facem ceva cum trebuie, acolo este necesar să mergem!

  Trebuie să recunosc că lucram bine împreună. Mai bine decât se aşteptase fiecare din noi.

  Bine, poate că durase puţin până să stabilim sistemul – am avut câteva momente jenante când corpul nostru a făcut două lucruri deodată, dar întotdeauna am rectificat problema rapid, aşa că nu se întâmplă nimic grav97. Şi îndată ce ne-am apucat să păşim câte şapte leghe la fiecare pas, chiar că am prins aripi, bucurându-ne de avantajele condiţiei noastre neobişnuite.

  Primul nostru succes împotriva bietei Naeryan chiar ne impulsionă: ne arătă ce trebuia să facem; cum să conlucrăm pentru a obţine efecte optime. Am încetat să încercăm să ne mai punem beţe în roate şi am mai recurs şi la cedarea controlului.

  Iată cum mergeau lucrurile. Nathaniel se ocupa de cizme: dacă aveam de parcurs o distanţă lungă, el făcea paşii. Odată ajunşi la destinaţie (cu una sau cu două secunde mai târziu, în general – cizmele alea erau destul de prompte), preluam eu controlul picioarelor, le imprimam un pic din vioiciunea mea patentată şi începeam să sărim ca o antilopă, înapoi, înainte, sus, jos, la stânga şi la dreapta, până când ne năuceam complet duşmanul, şi uneori mă zăpăceam şi eu. Între timp, Nathaniel îşi păstra controlul total asupra braţelor şi asupra Toiagului lui Gladstone; îl declanşa ori de câte ori ne apropiam destul de mult, şi, cum îi puteam anticipa intenţiile, de obicei stăteam locului suficient ca să poată face asta. Singurele excepţii (justificate, cred eu) erau momentele când ne feream din calea unei Detonări, a unui Flux sau a unei Dezmembrări în Spirală. Mereu e mai bine să eviţi astfel de lucruri, dacă vrei să-ţi păstrezi avântul98.

  Comunicam în gânduri concise, destul de monosilabice, cum ar fi: Fugi, Sari, Unde? Stânga, Sus, Raţă, etc99. Nu ziceam chiar Os, dar nu mai aveam mult. Totul era puţin brutal şi masculin, şi nu prea lăsa loc de introspecţii şi de analiză emoţională, un factor care se potrivea frumos cu scopul nostru de a rămâne în viaţă, şi de asemenea cu o anume detaşare care cuprindea acum mintea lui Nathaniel. Nu fusese atât de perceptibilă la început, când stăteam cu Kitty (atunci capul lui era plin de lucruri mai blânde – pe jumătate formate, nerăbdătoare, orientate spre exterior), dar, după momentul acela din Trafalgar Square, când femeia plecase de lângă el plină de teamă şi de dispreţ, apăruse rapid şi îl făcuse imun la orice. Emoţiile lui mai blânde erau noi şi ezitante – nu le plăcea să fie respinse. Acum stăteau bine ascunse; în locul lor se întoarseră vechile calităţi familiare: mândrie, rezervă şi hotărâre de fier. Era încă dedicat misiunii sale, dar şi-o îndeplinea cu o atitudine de vag dezgust de sine. Nu constituia un lucru sănătos, poate, dar îl ajuta să lupte bine.

  Iar acum trebuia să luptăm.

  Naeryan, pierzând vremea prin piaţă, fusese cea mai delăsătoare dintre spirite; ceilalţi se grăbiseră, atraşi de sunetul şi de mirosul corpurilor omeneşti, sub Bolta lui Churchill şi apoi spre hectarele întunecate ale St James’s Park. Poate că dacă oamenii de rând nu s-ar fi adunat acolo într-un număr considerabil, armata lui Nouda s-ar fi împrăştiat imediat peste capitală şi ar fi fost prin urmare mult mai greu de găsit şi de oprit. După cum stăteau lucrurile, protestele oamenilor se înteţiseră peste noapte, încurajate de inerţia guvernului; acum, pentru spiritele avide, masele forfotitoare reprezentau o tentaţie irezistibilă.

  Când am ajuns noi, distracţia era în toi. Spiritele hoinăreau prin parc, urmărind după bunul-plac turmele de oameni speriaţi. Unii foloseau atacuri magice; alţii preferau să se mişte de dragul mişcării, încercându-şi membrele ciudat de înţepenite, grăbindu-se să taie calea prăzii care fugea. Mulţi dintre copacii din depărtare erau plini de lumini colorate; aerul era un mozaic de fulgere, rotocoale de fum, ţipete ascuţite şi un tumult general. În spate, marele Palat de Sticlă îşi arunca lumina peste peluzele cuprinse de febrilitate: se vedeau oameni alergând, spirite ţopăind, corpuri căzând, înfricoşata vânătoare continua.

  Ne-am oprit sub boltă, la intrarea în parc, să ne obişnuim cu peisajul.

  „Haos, se gândi Nathaniel. E haos.” „Nu se compară cu o bătălie adevărată, am spus. Ar fi trebuit să fi văzut ce era la al-Arish, unde pe trei kilometri pătraţi nisipul era îmbibat cu sânge.”

  I-am arătat o imagine mentală.

  „Drăguţ. Mulţumesc pentru asta. Îl vezi pe Nouda?” „Nu. Câţi demoni sunt?” „Destui100. Să mergem!”

  Bătu din călcâie; cizmele îşi luară avânt. Ne-am aruncat în luptă.

  Strategia dicta ca spiritele să nu observe toate prezenţa noastră. Unul câte unul, puteam să îi doborâm; să le facem faţă tuturor în acelaşi timp era puţin mai problematic. De aici opţiunea pentru atacuri rapide cu foc şi mişcare continuă. Primul nostru obiectiv, în apropierea peluzelor, era un afrit înveşmântat în corpul unei femei în vârstă; scoţând urlete ascuţite, trimitea Spasme care ricoşau prin mulţime. Din doi paşi am ajuns în spatele lui. Toiagul pulsă. Afritul deveni o amintire, un oftat în adierea vântului. Ne-am întors, am pornit… şi ne-am pomenit departe, printre tarabele din parcul de distracţii, unde trei djinni puternici, frumos îmbrăcaţi în piele de om, se căzneau să dărâme Castelul Sultanului. Nathaniel îndreptă Toiagul către ei şi îi anihilă cu un singur fulger lacom de lumină. Ne-am uitat şi am văzut: mai sus, pe lângă nişte copaci, un hibrid rahitic pândea un copil – din trei paşi intră în raza noastră de acţiune. Focul alb îl înghiţi. Copilul fugi în întuneric.

  „Avem nevoie de ajutor, se gândi Nathaniel, pentru oameni. Aleargă aiurea în cerc.” „Asta nu e trea… Mda; îi văd. Hai!”

  Un pas, o săritură – am ajuns pe acoperişul unei estrade, ne-am învârtit în jurul pilonului central, am declanşat Toiagul de patru ori. Trei hibrizi pieriră; cel de-al patrulea, alertat de moartea lor, se feri, sări înapoi. Ne spiona, trimise un Spasm. Estrada se făcu ţăndări, dar noi deja plecaserăm de acolo, coborâserăm pe o copertină şi, înainte ca cizmele să ne atingă pământul, am transformat esenţa vinovatului într-un vârtej de scântei care se stinseră încet.

  O undă de regret, o scădere a dorinţei. Nathaniel şovăi. „Asta… asta era Helen Malbindi! Ştiu că ea era. A…” „E moartă de mult. L-ai omorât pe ucigaşul ei. Vino-ţi în fire! Acolo – lângă lac! Copiii ăia! Repede… grăbeşte-te!” „Mai bine să ne mişcăm. Mai bine să nu ne gândim la asta. Să luptăm101.”

  Trecură zece minute; stăteam sub un stejar din mijlocul parcului. Rămăşiţele a doi djinni se ridicau ca fumul de la pământ.

  „Observi ceva la spirite? i-am şoptit în gând. Adică, ce vezi la ele?” „Ochii? Uneori zăresc o lucire.” „Da, dar şi aurele. Arată cumva mai mari.” „Cum adică?” „Nu ştiu. De parcă trupurile omeneşti nu le cuprind prea bine.” „Crezi?…” „Spiritele pe care le-a invocat Faquarl sunt puternice. Poate că dacă se hrănesc le creşte puterea. Dacă…” „Stai! Lângă lac…”

  Şi am plecat.

  Am mers încoace şi încolo prin parc, printre pavilioane şi terenuri de joacă, tufe şi alei, oriunde vedeam vreun prădător mişcându-se. Uneori djinnii ne zăreau şi ripostau; de cele mai multe ori îi ucideam pe nepregătite. Puterea Toiagului era implacabilă, cizmele de şapte leghe pe pas ne duceau mai iute decât puteau zări duşmanii. Nathaniel era rece şi hotărât; controla Toiagul cu din ce în ce mai multă îndemânare. Cât despre mine, nu ştiu dacă era din pricina adrenalinei, dar am început să mă distrez de minune. Încet, încet mi s-a redeşteptat vechea sete de sânge, ferocea bucurie a luptei pe care o simţisem în războaiele din Egipt, când utukku din Asiria mărşăluiau din deşert, iar vulturii se roteau pe cer. Era bucuria vitezei şi a isteţimii, a sfidării morţii şi a confruntării cu ea; era bucuria de a face noi fapte măreţe care vor fi povestite şi cântate în jurul focurilor de tabără până la apusul Soarelui. Era bucuria energiei şi a puterii.

  Era parte din corupţia Pământului. Lui Ptolemeu nu i-ar fi plăcut.

  Dar era cu mult mai bine decât să fiu o piramidă de mâzgă.

  Am zărit ceva şi am dat un ghiont mental. Nathaniel se opri locului, în mijlocul unui câmp, ca să se uite mai bine. Am rămas aşa un timp, reflectând. Pe când stăteam aşa, ţineam Toiagul în poziţie orizontală, absenţi. Strălucea şi pârâia; din măciulie îi ieşea fum. Pământul de sub cizmele noastre era negru, ars. Peste tot în jurul nostru zăceau cadavre, pantofi, haine şi pancarte; dincolo de ele erau copaci în flăcări şi abisul adânc al nopţii.

  De cealaltă parte a parcului, luminile strălucitoare ale Palatului de Sticlă. În interior, reflectate pe iarbă, nişte siluete îndepărtate păreau să se mişte. Eram la prea mare distanţă ca să observam exact detaliile.

  „Nouda? Faquarl?” „Posibil…” „Atenţie!”

  Din stânga se apropia ceva. Am ridicat Toiagul. Din întuneric ieşi un bărbat – om – cu o aură neglijabilă. Nu mai avea pantofi, iar cămaşa îi era pe jumătate sfâşiată. Trecu pe lângă noi cu picioarele însângerate. Nu ne privi deloc.

  „Ce groaznic”, se gândi Nathaniel.

  „Dă-i o şansă sărmanului individ! Tocmai a fost fugărit de patruzeci de demoni!” „Nu el. Asta! Totul!” „O! Da! Aşa este.” „Deci crezi că au fost patruzeci în total?” „N-am zis asta. Un războinic înţelept…” „Câţi am ucis?” „Nu ştiu! N-am numărat. Nu mai sunt totuşi aşa de mulţi.”

  Zonele centrale ale parcului erau în mare parte pustii. Era ca şi cum o piele sau o barieră invizibilă plesnise, iar masa de vânzoleală agitată se scursese deodată, mistuindu-se în depărtare.

  Nathaniel pufni şi îşi şterse nasul cu mâneca.

  „Atunci spre Palatul de Sticlă. Am cam terminat aici.”

  Un pas, doi… peste peluze şi printre nişte garduri vii ornamentale, straturi de flori, iazuri şi fântâni clipocitoare. Nathaniel micşoră viteza cizmelor; ne-am uitat în jur.

  Palatul de Sticlă se ridica precum o balenă din valuri în centrul parcului, lung de două sute de metri şi lat de o sută. Era construit aproape în întregime din geamuri, fixate într-o reţea de fier. Pereţii principali erau uşor curbaţi; din loc în loc ieşeau în relief domuri secundare, creste, minarete şi frontoane. Nu era nimic altceva decât o seră uriaşă, dar, în loc să conţină câteva fire firave de roşii şi un sac de compost, se lăuda cu şiruri de palmieri, un izvor artificial, poduri suspendate, magazine de suvenire şi standuri cu răcoritoare, precum şi cu tot felul de distracţii facile102. Mii de becuri electrice luminau zona zi şi noapte. În vremuri normale era un loc preferat de oamenii de rând ca să-şi omoare timpul.

  În trecut rareori mă aventurasem pe lângă palat, deoarece scheletul lui de metal îmi îngreţoşa esenţa. Acum, însă, protejat în interiorul lui Nathaniel, nu aveam astfel de probleme. Am urcat nişte trepte spre intrarea dinspre est. Aici, ferigi tropicale şi palmieri formau un desiş în spatele geamului; era greu să vezi ce se găsea înăuntru.

  Zgomote slabe răsunau din interior. Nu ne-am oprit, ci ne-am îndreptat către uşile de lemn. Am împins; uşile se deschiseră. Cu Toiagul în faţă, am păşit înăuntru.

  Zăduf: departe de aerul rece al nopţii, sub acoperişul de sticlă era înăbuşitor de cald. Am simţit şi o duhoare de magie – urmarea sulfuroaselor Detonări. De undeva din dreapta noastră, de după un pâlc de copaci şi un restaurant sushi în stil japonez se auzeau sunete plângăreţe.

  „Oameni de rând, se gândi Nathaniel. Trebuie să ne apropiem. Sa vedem ce-au păţit.” „Să încercăm pe podul suspendat?” am propus.

  La stânga, o scară în spirală de fier ducea spre un pod suspendat. Un post de observaţie situat la înălţime ne-ar fi conferit un avantaj imediat. Am traversat rapid şi am urcat scările fără nici un zgomot. Ne-am ridicat deasupra coroanelor de palmieri, aproape de curbura marelui perete de sticlă, şi am ajuns la podul îngust, care se întindea ca un fir de fier până în partea cealaltă. Nathaniel se lăsă pe vine; ţinea Toiagul orizontal deasupra podelei. Cu mişcări lente şi atente, ne-am strecurat pe deasupra vidului.

  Nu dură mult până am izbutit să vedem dincolo de copaci, în mijlocul palatului, chiar sub domurile înalte de sticlă. Acolo, în spaţiul deschis, prinşi între un carusel pictat strident şi o zonă cu mese de picnic, se aflau mai mulţi oameni, poate vreo sută, strânşi unii într-alţii ca pinguinii în timpul unui viscol. Erau supravegheaţi de şapte sau opt dintre spiritele lui Nouda, care stăteau pe fiecare latură. Corpul lui Rufus Lime se afla printre vehiculele lor, ca şi – mi-am dat seama de asta din agitaţia din mintea lui Nathaniel – cel al prim-ministrului Rupert Devereaux. După siguranţa mişcărilor, spiritele păreau să se simtă confortabil în gazdele lor. Aurele li se răspândiseră cu mult în afara corpurilor. Nu ei ne atraseră totuşi atenţia.

  „Uită-te la Nouda, se gândi Nathaniel. Ce s-a întâmplat cu el?”

  Nu aveam nici un răspuns. Sus, pe acoperişul caruselului, cam la douăzeci de metri în faţă şi tot la atâţia sub noi, stătea corpul lui Quentin Makepeace. Când îl văzusem ultima oară, Nouda avea oarece probleme, încercând să se deprindă cu limitele gazdei sale. Acum în sfârşit părea că reuşise. Picioarele îi erau bine înfipte în pământ, braţele încrucişate nonşalant, bărbia ridicată – avea exact atitudinea unui general victorios, în mijlocul campaniei.

  De asemenea, avea coarne.

  Trei coarne negre, ca să fiu mai precis, ieşindu-i din frunte, înclinate care încotro. Unul era lung, celelalte – doar nişte cioturi. Şi asta nu era tot. Un fel de coloană vertebrală îi despicase cămaşa la spate; o excrescenţă gri-verzuie se iţea din braţul stâng. Faţa îi era ca de ceară şi neregulată, umflată de la presiunea din interior. Ochii semănau cu nişte flăcări vii.

  „Nu mă aşteptam la una ca asta”, mi-am zis în gând.

  „Esenţa îi scapă din corp.”

  Capacitatea nesfârşită a lui Nathaniel de a exprima ceea ce era evident îl făcea atât de fermecător de uman.

  Cum stăteam aşa şi ne uitam, coarnele, coloana şi excrescenţa se retraseră în piele, parcă printr-un uriaş efort de voinţă. Un tremur, o zgâlţâire: după o clipă ţâşniră la loc, mai mari ca înainte. Din gura căscată se auzi o voce înfricoşătoare:

  — Ah! Ce neplăcut! Simt vechea flacără! Faquarl! Unde e Faquarl?

  „Nu se simte bine, îşi spuse Nathaniel. Probabil că puterea lui e pur şi simplu prea mare. Corpul gazdei sale se descompune şi îşi pierde protecţia.” „Nu cred că i-a făcut bine că a tot hăpăit oameni de când a ajuns aici. Asta trebuie să-i fi umflat esenţa…” M-am uitat la oamenii de rând care se chirceau dedesubt. „Pare să-i fie încă foame.” „Trebuie să punem capăt acestei poveşti!” Toată nefericirea şi nemulţumirea lui Nathaniel se transformaseră într-o furie rece, teribilă. Mintea lui era ca granitul. „Crezi că îl putem atinge de aici?” „Da! Ţinteşte cu atenţie! O să avem o singură şansă. Ar fi bine să profiţi de ea.” „Acum cine exprimă ceea ce e evident?”

  Eram încă ghemuiţi, trăgând cu ochiul printre balustradele de fier care mărgineau podul. Pe când Nathaniel se pregătea să se ridice, am creat un Scut de protecţie. După lovitură, cu siguranţă că celelalte spirite vor caută să se răzbune. Am cercetat posibilităţile… Întâi o săritură, fie în palmier, fie înapoi pe acoperişul restaurantului. Apoi jos pe podea. Apoi…

  Ajungea cu planificarea.

  Nathaniel se ridică. Am îndreptat Toiagul către Nouda, am rostit cuvintele…

  O explozie îngrozitoare, aşa cum era de aşteptat.

  Numai că nu în jurul lui Nouda, ci al nostru. Scutul meu abia rezistase. Chiar şi aşa, am fost aruncaţi de pe pod, prin peretele de sticlă al Palatului, într-o ploaie de cioburi, ne-am rostogolit pe treptele de la intrare şi am ajuns în grădinile ornamentale de dedesubt cufundate în întuneric. Am aterizat cu o bufnitură, căderea fiindu-ne doar parţial amortizată de Scut. Toiagul, smuls din strânsoarea noastră, căzu cu zgomot undeva departe, pe alee.

  Conştiinţa noastră duală fu zguduită de impact; timp de câteva secunde am vibrat separat în acelaşi cap. Cum zăceam acolo, gemând fiecare în felul lui, corpul lui Hopkins pluti prin spărtura de deasupra. Pluti pe deasupra scărilor şi se apropie pe jos, calm şi măsurat.

  — Tu eşti Mandrake, nu? întrebă Faquarl, de parcă făcea conversaţie. Trebuie să recunosc, eşti un tip destul de consecvent. Dacă aveai ceva minte, ai fi fost acum la câteva sute de kilometri de aici. Ce naiba te-a apucat?

  Dacă ar fi ştiut… Zăceam pe jos, încercând din răsputeri să ne concentrăm. Încet-încet vederea ni se limpezi, inteligenţa ne reveni.

  — Lordul Nouda, continuă Faquarl, e puţin dezmembrabil pentru moment şi trebuie manipulat cu atenţie. N-o să mai fie binedispus dacă îl împungeţi cu jucăria voastră.

  — Să-l împungem? zise Nathaniel. O să-l distrugem!

  — Chiar crezi asta? Vocea era obosită şi amuzată. Nouda e mai puternic decât crezi. Pofta lui de energie e insaţiabilă; o absoarbe ca un burete. Uite cum creşte deja! I-ar plăcea atacul vostru şi s-ar hrăni cu el. V-aş lăsa să încercaţi, dar m-am săturat de întreruperi inutile. Oricum, într-o clipă voi lua Toiagul pentru uzul meu personal. Ridică o mână apatică: Aşa că, adio!

  Nathaniel deschise gura să ţipe. I-am luat-o înainte pentru un scop mai nobil.

  — Bună, Faquarl!

  Mâna îi tresări; energiile sale veninoase râmaseră neslobozite. În ochii lui Hopkins, puncte gemene de lumină albastră vie se aprinseră uimite şi tulburate.

  — Bartimaeus?…

  — Chiar eu!

  — Cum… cum?…

  Tot era ceva. Pentru prima dată în trei duzini de secole, siguranţa de neclintit a lui Faquarl fusese zguduită de sosirea mea. Rămăsese mut.

  — Cum se poate? E vreo păcăleală… vreo proiecţie de voce… o iluzie?…

  — Nţţ! Sunt eu!

  — Nu se poate!

  — Cine altcineva ar cunoaşte adevărul despre moartea lui Ginghis? Acei struguraşi otrăviţi pe care i-am strecurat în cortul său pe sub nasurile djinnilor103?…

  Faquarl clipi; şovăi.

  — Deci… tu eşti!

  — Era rândul meu să te surprind, prietene! Şi aş putea menţiona faptul că, în timp ce tu şi Nouda vă jucaţi pe aici, mare parte din armata voastră a fost ucisă. De către mine.

  Pe când vorbeam, l-am simţit pe Nathaniel zbătându-se. Nu-i plăcea să zacă pe jos neajutorat – un instinct firesc de conservare îl făcea să vrea cu disperare să se ridice. L-am calmat cu un singur gând: „Aşteaptă”.

  — Ah, trădătorule… Faquarl stătea în corpul lui Hopkins de multă vreme; îşi lingea buzele exact ca un om. Nu mă interesează aceste pierderi – lumea e plină de oameni şi există suficiente spirite ca să-i umple pe toţi. Dar tu!… Să-ţi ucizi propriii semeni, să-ţi aperi vechii asupritori… Nu, numai gândul ăsta îmi provoacă greaţă! Mâinile îi erau încleştate; vocea – ascuţită de emoţie. Ne-am luptat de multe ori, Bartimaeus, dar mereu din întâmplare, din cauza toanelor stăpânilor noştri. Iar acum, când în sfârşit noi suntem stăpânii, şi ar trebui să sărbătorim împreună, acum te-ai găsit să pui în practică această trădare a semenilor tăi? Tu, însuşi Sakhr al-Jinni! Cum îţi justifici acţiunile?

  — Eu, trădător? Îl ţinusem de vorbă în primul rând pentru ca energiile noastre să-şi revină după căzătură, dar acum eram prea aprins ca să gândesc limpede. Vocea mea ajunse la vechiul răget de wendigo care răsuna prin pădurile de pini şi făcea triburile să se tupileze în bordeiele lor. Tu eşti cel care a întors spatele pentru totdeauna Celuilalt Loc! Cât de trădător poţi să fii – să pleci de acasă, să încurajezi şi alte spirite să-şi abandoneze pe vecie căminul ca să devină chiriaşi nepoftiţi în sacii ăştia de oase? Şi pentru ce? Ce obţii de la acest tărâm pustiit şi întunecat?

  — Răzbunare, şopti Faquarl. Răzbunarea e stăpânul nostru aici. Ea ne ţine în lumea asta. Ne dă un scop.

  — Scop” e un concept omenesc, am replicat calm. N-am avut niciodată nevoie de el înainte. Acest corp al tău nu mai e doar o deghizare, nu? Nu e doar o barieră împotriva durerii. E ceea ce devii.

  Focul din ochii lui licări indignat, apoi se micşoră brusc, se domoli.

  — Poate că aşa e, Bartimaeus, poate… Vocea îi era blândă şi tristă; îşi aranjă costumul zdrenţuit. Fie vorba între noi, recunosc că simt un anume disconfort în acest corp, pe care nu l-am anticipat. Nu este ca vechea durere ascuţită pe care am suportat-o dintotdeauna; mai degrabă e o nelinişte plictisitoare, care mă sâcâie, un vid interior pe care nici un număr de crime nu-l poate umple. Până acum, cel puţin. Zâmbi răutăcios. Intenţionez să mai încerc.

  — Acest vid e ceea ce ai pierdut. Legătura cu Celălalt Loc. Faquarl se uită la mine. Preţ de o clipă nu scoase nici un cuvânt.

  — Dacă aşa este, zise el sever, atunci şi tu ai pierdut-o. Eşti tot un oaspete nepoftit ca şi mine, Bartimaeus, înghesuit în acest tânăr magician al tău. De ce ai făcut-o, dacă dispreţuieşti conceptul, după cum pretinzi?

  — Fiindcă ştiu o soluţie. Nu mi-am anulat toate căile de întoarcere. Ochii arzători se îngustară, uimiţi.

  — Cum aşa?

  — Magicianul m-a invocat înăuntrul său. Magicianul mă poate elibera.

  — Dar creierul lui…

  — E întreg. Îl împart cu el. Ceea ce e greu, recunosc. Nu prea am cu ce lucra.

  Nathaniel mă susţinu:

  — Aşa e! Lucrăm împreună.

  Dacă Faquarl fusese surprins când vorbisem eu prima oară, acum era stupefiat. Pur şi simplu posibilitatea asta nu-i trecuse prin cap.

  — Omul îşi păstrează inteligenţa? murmură el. Cine e atunci stăpânul? Care dintre voi are prioritate?

  — Niciunul, am răspuns. Nathaniel încuviinţă.

  — Suntem la egalitate!

  Faquarl clătină din cap, parcă admirativ.

  — Remarcabil! Ca perversitate, e ceva unic. Sau aproape: puştiul ăla din Alexandria despre care tot povesteai într-o vreme, Bartimaeus! Ar fi fost de acord, nu-i aşa? Se strâmbă puţin. Spune-mi, nu te simţi mânjit de o aşa intimă legătură?

  — Nu prea. Nu e mai intimă ca a ta, şi e cu mult mai puţin permanentă. Eu mă întorc acasă.

  — O, Doamne! Ce te face să crezi asta?

  Faquarl dădu din mână; dar îi anticipasem mişcarea. Lunga noastră discuţie ne oferise posibilitatea să ne refacem după cădere; energiile noastre îşi reveniseră. Degetele lui Nathaniel erau deja îndreptate spre el. Spasmul verde-cenuşiu îl lovi pe Faquarl direct în Scut; deşi neafectat, se roti în loc – Detonarea lui nimeri în pământ. Între timp ne-am pus membrele la treabă. Ridicând un nor de praf, ne-am luat avânt, am sărit peste alee şi am aterizat chiar lângă Toiag. Nathaniel îl ridică; ne-am întors, iute ca fulgerul.

  Faquarl stătea pe alee, nu departe, cu mâna pe jumătate ridicată. Lumina de la Palatul de Sticlă trecea prin el, amestecându-se cu umbra. Oricât de rapizi eram noi, el era şi mai rapid. Uneori mă întreb dacă nu ne-ar fi putut ataca pe la spate, atunci când ne aplecasem să ridicăm Toiagul, înainte să-l apucăm. Dar poate că Spasmul nostru îl zguduise, îl scosese din ritm. Greu de spus. Ne-am uitat unul la altul.

  — Descoperirea ta e remarcabilă, zise Faquarl. Dar vine prea târziu pentru mine.

  Făcu un soi de mişcare cu corpul său mătăhălos; nu-mi amintesc exact. N-am schiţat vreun gest, dar am fost conştient de porunca pe care o dădu imediat băiatul. Un fulger de lumină albă pură – păli, dispăru, îl rase pe Faquarl de pe faţa pământului.

  Eram singuri pe aleea de sub palat.

  „Hai mai repede! se gândi băiatul. Vin oamenii, şi mai avem puţină treabă de terminat.”

  Fu un noroc pentru Kitty că majoritatea magicienilor care o întovărăşeau erau de nivel inferior, întrucât asta însemna că mulţi dintre ei ştiau să conducă. Limuzinele se aflau în parcarea de sub Westminster Hall; Biroul Şoferilor le oferi o mulţime de chei. Până să ajungă cele şase limuzine, turate la maximum, în strada pustie din faţă, Kitty şi ceilalţi strânseseră toate armele pe care le găsiseră, negociaseră invocarea unui număr de impi, şi aşteptau la uşă. Fără multe fasoane, se înghesuiră înăuntru, câte patru în fiecare maşină, şi, cu demonii pe urme, porniră în convoi pe şosea.

  Nu ajunseră departe. La jumătatea drumului spre Whitehall găsiră drumul blocat de molozul de la un monument de război răsturnat. Nu mai puteau înainta; convoiul făcu cale întoarsă, reveni în Piaţa Parlamentului şi o luă spre St James’s Park.

  Dacă Whitehall fusese pustiu, străzile de la sud de parc nu erau deloc aşa. Nu departe, în faţă, se auzeau explozii şi urlete de lupi, se vedeau reflexe luminoase. Încă şi mai aproape, de parcă s-ar fi spart un zăgaz uman, sute de oameni se revărsară de pe străzile laterale, ocupând toată artera şi apropiindu-se de limuzine.

  Kitty se afla în prima maşină, lângă şofer. Deodată o apucă frica.

  — Ieşi de aici! izbucni ea. Nu suntem în siguranţă!

  Şoferul îşi dădu seama de pericol, opri motorul, se chinui să deschidă uşa. Ca unul, părăsiră toţi maşinile şi fugiră să se adăpostească; după câteva secunde mulţimea înghiţi limuzinele, cu ochii îngroziţi, cu teroarea şi cu disperarea citindu-li-se pe feţe. Mulţi alergară direct pe lângă ele; alţii, văzând în maşinile negre şi elegante simboluri ale guvernării magicienilor, se năpustiră la ele, izbind şi ţipând. O cărămidă apăru din senin; un parbriz se făcu ţăndări; vocea mulţimii răsuna ca un tunet.

  Doamna Piper o susţinea pe Kitty, care tremura din pricina efortului pe care îl presupusese evadarea.

  — Oamenii de rând… şopti ea. Au înnebunit…

  — Sunt speriaţi şi furioşi. Kitty se străduia să-şi recapete puterile. Uită-te la rănile lor! Au scăpat din parc. Deci, suntem toţi aici? Cercetând şirul dezordonat de magicieni, îi veni o idee. Aceia dintre voi care au impi, ascundeţi-i sub haină! şuieră ea. Dacă îi zăreşte cineva cu rezistenţă, s-a zis cu voi! Gata? Bine, haideţi, n-avem timp de pierdut.

  Îşi continuară drumul pe jos, rămânând pe margini în vreme ce şuvoiul de oameni trecea pe lângă ei. Primele străzi laterale erau pline de trupuri grăbite şi se dovediră de neutilizat. Încet-încet, se apropiară de locul bătăliei.

  Un fulger de lumină în întuneric. Reflectată pe o clădire, silueta unui bărbat. Flăcări verzi îl înconjurau. Lumina se stinse. Pe strada de dedesubt, se adunau câţiva lupi; auziră o voce ascuţită strigând porunci, văzură o formă cu părul negru…

  — Asta e Farrar, zise unul dintre magicieni. A adunat câţiva lupi. Dar ce… ce era forma aia?

  — Unul dintre demoni… Kitty se sprijinea obosită de un zid şi se uita la o alee îngustş. Pe aici e liber. Vă duc în parc.

  — Dar n-ar trebui…

  — Nu! Asta e doar o diversiune. În plus, n-aş prea crede că draga doamnă Farrar ar dori ajutorul nostru, nu-i aşa?

  Aleea ducea, printr-o serie de cotituri, către un drum liniştit care trecea pe lângă parc. Îl traversară şi, de pe o mică ridicătură, se uitară în jos la vasta întindere neagră. Câteva focuri ardeau din loc în loc – în copaci, în pavilioane, în pagoda de jos, de la lac –, dar se zărea puţină mişcare. La sugestia lui Kitty, câţiva impi fură trimişi în recunoaştere. Se întoarseră după câteva momente.

  — S-a dat o groaznică bătălie aici, zise primul, frângându-şi mâinile palmate. Din loc în loc pământul e ars şi carbonizat. Emanaţii magice plutesc pe deasupra pământului ca o ceaţă. Dar bătălia a încetat peste tot, cu excepţia unui singur loc.

  — Mulţi oameni au murit, spuse al doilea, cu ochii holbaţi clipind pe tulpinile lor. Cadavrele zac ca frunzele căzute. Unii sunt răniţi; alţii strigă după ajutor. Câţiva rătăcesc fără scop. Dar majoritatea au fugit. În parc nu mai e nimeni, cu excepţia unui singur loc.

  — Marile spirite au murit şi ele, zise al treilea, fâlfâindu-şi aripile transparente. Esenţa lor vărsată atârnă printre ecourile ţipetelor lor. Câţiva supravieţuitori au fugit în oraş. Dar niciunul nu a rămas în parc, cu excepţia unui singur loc.

  — Şi care este, întrebă Kitty bătând uşor din picior, acest loc? Fără cuvinte, cei trei impi se întoarseră şi arătară către luminile marelui Palat de Sticlă. Kitty dădu din cap.

  — De ce nu spuneţi aşa? Bine, să mergem!

  Timp de zece minute lungi merseră pe pământul înnegrit. Kitty înainta încet, chinuindu-se să păşească, împotriva protestelor acute ale corpului său. În orele de după întoarcerea ei energia îi revenise puţin câte puţin. Chiar şi aşa, tânjea să se odihnească. Ştia că se apropia de capătul puterilor.

  Rapoartele impilor fuseseră concise, dar implicaţiile lor erau clare, şi se potriveau cu ce le arătase globul de cristal. Nathaniel şi Bartimaeus fuseseră pe aici: ei goliseră parcul şi le permiseseră oamenilor să scape. Poate – speranţa creştea în ea cu fiecare pas –, poate vor termina misiunea în curând; poate îi va vedea venind la ea triumfători, cu un grup de oameni de rând drept alai. Desigur, cu Toiagul, era doar o chestiune de timp…

  Dar câtă vreme mai există vreo îndoială, nu putea să stea deoparte. Nu putea să-i părăsească. La gâtul ei, Amuleta din Samarkand sălta uşor la fiecare pas şovăielnic.

  Trecură cinci minute. Ochii lui Kitty se îngreunară. Deodată clipi alarmată.

  — Ce-a fost asta?

  — O explozie magică, şopti doamna Piper. La intrarea dinspre est.

  Continuară să meargă.

  Patru minute mai târziu, cu palatul profilându-se în faţa lor, intrară în grădinile ornamentale. Pe când făceau asta, pământul se cutremură; o lumină albă, sfredelitoare, fulgeră pe aleea din faţa clădirii. Se opriră imediat, aşteptară. Lumina nu mai apăru din nou. Tensiunea se simţea în aer ca o încărcătură electrică.

  Ochii lui Kitty sfredeleau întunericul. Strălucirea palatului făcea ca noaptea să pară şi mai întunecată. Nu putea să fie sigură… Dar – da – acolo, pe alee, era o siluetă. Aceasta se mişcă şi se reflectă pe sticlă.

  Kitty ezită doar o clipă. Apoi făcu un pas în faţă, strigând.

  ii.

  La auzul vocii, Nathaniel se opri imediat. Cu greu îi ajungea la creier, căci urechile îi ţiuiau de la sutele de Detonări şi de la vibraţiile Toiagului însetat care îi zumzăia în mână, dar strigătul slab reuşi să facă ceea ce nu reuşiseră toţi demonii din parc: îi făcu inima să bată mai repede.

  Tot timpul bătăliei se mişcase cu o viteză şi cu o eficienţă demonice, evitând moartea fără mult efort şi descătuşând, cu ajutorul Toiagului, energii distructive mai mari decât ale multor djinni. Era o experienţă pe care şi-o doriseră mulţi magicieni de-a lungul secolelor, şi desigur că şi Nathaniel, în visele sale cu ochii deschişi. Era un sentiment de desăvârşită superioritate, deliciul puterii obţinute fără primejdie. Dansa sub cerul negru al nopţii, zdrobindu-şi inamicii. Şi totuşi, cu toată agilitatea şi viclenia sa, cu toată adrenalina care îi pulsa prin vene, în adâncul său era curios de inert. Se simţea departe, detaşat şi singur. Dacă ura pentru demonii pe care îi ucisese era ternă şi aproape firească, la fel era şi înţelegerea pentru oamenii ale căror vieţi le salvase. Femeia din Trafalgar Square îi arătase la ce se putea aştepta din partea lor. Îl priveau cu teamă şi cu dezgust, şi pe drept cuvânt. Era magician. Din cauza lui şi a celor ca el Londra se găsea acum în flăcări.

  Mândria îl îmboldea să meargă înainte – ca şi djinnul care îi vorbea în cap. Da, va încerca să oprească distrugerea. Dar după aceea… Acţiunile erau una, aşteptările, alta. Habar n-avea ce va face.

  Şi apoi, pe aleea care ducea la marele Palat de Sticlă…

  Gândul djinnului îi zbură prin minte.

  „Asta e vocea lui Kitty!” „Ştiu! Crezi că nu ştiu?” „Păi, te-ai moleşit! Precum cartonul ud. Am crezut că ai vreun atac de panică.” „Nu e frică.” „Aşa zici tu! Îţi bate inima nebuneşte. Câh, şi ai şi transpirat puţin. Eşti sigur că n-ai febră?” „Foarte sigur! Acum vrei să taci?!”

  Nathaniel o privi apropiindu-se încet prin grădină. Pe cele şapte planuri aura ei lumina pământul ca ziua. Un grup de oameni veneau în urma ei.

  — Kitty!

  — Nathaniel!

  Se priviră. Apoi gura lui se deschise, scoţând un sunet asemănător unui râgâit.

  — Şi eu! Nu uita de mine! Nathaniel înjură şi închise gura. Kitty zâmbi.

  — Bună, Bartimaeus!

  O supărare complet fără legătură îl cuprinse brusc pe Nathaniel. Se încruntă la ea.

  — Am crezut că ţi-am spus să nu vii cu noi. Eşti prea slăbită. E prea periculos.

  — Dar când te-am ascultat eu vreodată? Care e situaţia? Gura lui Nathaniel se deschise singură; vorbi Bartimaeus.

  — Am distrus cea mai mare parte din armata lui Nouda, dar el e încă liber. Acolo – degetul mare al lui Nathaniel arătă peste umăr –, cu şapte alte spirite şi poate vreo sută de oameni de rând. Şi noi suntem…

  — Pe cale să ne ocupăm de el, sfârşi Nathaniel.

  — Într-o mare belea, încheie djinnul. Kitty clipi.

  — Pardon, care?…

  Nathaniel schimbă poziţia Toiagului; mici fâşii de energie pulsară şi trosniră în jurul mâinii sale. Simţi o izbucnire de nerăbdare plină de bucurie – îl va distruge pe Nouda, va salva oamenii de rând şi se va întoarce la Kitty. În afară de asta, totul mai putea aştepta.

  Dar djinnul intervenea în gândurile sale, vorbindu-i precipitat lui Kitty:

  — Puterea lui Nouda creşte cu fiecare clipă. Nu reacţionează precum ceilalţi. S-ar putea să nu fie atât de sensibil la Toiag cum am crezut.

  Nathaniel îl întrerupse mânios:

  — Ce vrei să spui? O să iasă bine.

  — Nu aşa a zis Faquarl.

  — Oh, şi l-ai crezut!

  — Faquarl n-avea tendinţa să mintă. Nu era stilul lui.

  — Nu, stilul lui era să încerce să ne omoare, izbucni Nathaniel. Zărise un cerc de ascultători tăcuţi, care îl priveau cum se cearta aparent cu sine însuşi. Printre magicienii pe care îi recunoscu era şi asistenta lui personală, îşi drese glasul.

  — Bună, Piper!

  — Bună ziua, domnule! Kitty ridică mâna.

  — Bartimaeus, sunt mulţi prizonieri aici şi avem puţin timp! Există vreo alternativă la Toiag?

  — Nu! Doar dacă toţi oamenii ăştia sunt magicieni de nivelul al treisprezecelea.

  — Bine! Atunci înseamnă că trebuie să încercăm, fie ce-o fi. Nathaniel, zise Kitty, va trebui să faci tot ce poţi! Dacă te ocupi tu de demoni, noi îi vom evacua pe oamenii de rând. Unde sunt?

  — În apropiere. În centrul palatului. În trecut prezenţa ei îl descumpănise; acum îl umplu de o nouă siguranţă de sine şi îi dădu sentimentul că are un scop. Vorbi repede, cu vechea lui autoritate: Piper, când intri, o să vezi o alee care o ia la dreapta printre palmieri. Merge prin spatele caruselului până la o zonă deschisă. Acolo sunt demonii şi prizonierii. Dacă aşteptaţi ascunşi pe aleea aceea, eu voi ataca din partea opusă. Când demonii o să se ia după mine, încercaţi să duceţi prizonierii cât mai departe. Oricine are impi, să-i folosească! E clar?

  — Da, domnule!

  — Bine! Kitty – tu ar trebui să aştepţi afară!

  — Ar trebui, dar n-o voi face. Am Amuleta, îţi aminteşti? Nathaniel ştia că nu e cazul să insiste. Se întoarse spre intrarea în palat.

  — Linişte absolută cât suntem înăuntru. Vă dau un minut să vă aşezaţi pe poziţii.

  Ţinu uşa deschisă. Unul câte unul, cu ochii mari şi cu feţele palide, încordate, magicienii trecură pe lângă el şi dispărură pe alee. Mai mulţi erau însoţiţi de impi, care aveau întipărită pe chip aceeaşi expresie de nelinişte. Ultima care trecu fu Kitty. Se opri un moment pe trepte.

  — Bună treabă, şopti ea, arătând în spate, către parcul pustiu. Tu şi Bartimaeus! Ar fi trebuit să mă aştept.

  Nathaniel îi zâmbi. Era nerăbdător. Toiagul cânta.

  — Aproape s-a terminat, zise el încet. Du-te! După tine! Uşa se închise uşor în urma lor.

  iii.

  Sunt momente când chiar şi un djinn omnipotent ştie să-şi ţină gura, iar ăsta era unul dintre ele. Nu prea aveam de ce mă agaţă aici.

  Necazul îl reprezenta faptul că niciunul dintre ei nu era dispus să-mi asculte îndoielile. Pe de o parte, simţeau prea puternic mirosul succesului: el, cu Toiagul ţinut neglijent în mână; ea, cu Amuleta caldă pe piept. Astfel de fleacuri îţi conferă încredere. Şi, în plus, făcuseră deja prea multe ca să-şi imagineze vreo piedică exact acum.

  Dar problema principală era modul în care se completau reciproc. Mai precis, prezenţa unuia îl îndemna pe celălalt să continue. Aşa cum eram închis în Nathaniel puteam cu siguranţă vedea cum fata îl inspiră104. Poate că în privinţa lui Kitty nu mă pot pronunţa la fel de precis, dar, din vasta mea experienţă, ştiu că astfel de caractere puternice tind să graviteze împreună. Mândria joacă şi ea un rol, ca şi alte emoţii. Niciunul nu vrea să dea greş; fiecare îşi dublează eforturile ca să impresioneze. Lucrurile se rezolvă – dar nu mereu lucrurile care trebuie, sau nu mereu lucrurile aşteptate105. Şi nu poţi face prea multe ca să opreşti aşa ceva.

  Trebuie să spun totuşi că, în situaţia de faţă, nu prea exista vreo alternativă valabilă la planul lui Nathaniel. Nouda era mult prea puternic pentru ca (destul de neputincioasele) rămăşiţe ale guvernului să încerce să-l distrugă. Aşa că Toiagul reprezenta singura opţiune. Dar spusele lui Faquarl îmi răsunau neliniştitor în minte: „S-ar bucura de atacul tău şi s-ar hrăni cu el”. Şi puteţi să spuneţi că sunt pesimist, dar asta mi se păruse cam de rău augur106.

  Dar era cam târziu să ne facem acum griji din cauza asta. Toiagul răsese oraşe întregi de pe suprafaţa pământului. Cu puţin noroc, o să putem rezista cu ajutorul lui.

  Kitty şi grupul ei zdrenţăros o luară într-o parte printre palmieri; Nathaniel şi eu, în partea cealaltă. N-am urcat pe scări de data asta, am rămas la nivelul solului. Departe, în dreapta, am auzit strigăte şi ţipete. Deci era adevărat: Nouda nu plecase nicăieri.

  „Care e planul?” pluti gândul meu prin mintea lui Nathaniel.

  „Trebuie să-l atragem pe Nouda, să-l luăm de lângă oamenii de rând înainte să atacăm. Cum putem face asta?” „Recomand să-i sâcâim. Sâcâiala merge de obicei.” „O să las asta în seama ta!” „Trebuie să ne ocupăm şi de celelalte spirite – m-am gândit, înainte sau după?” „Înainte! Altfel o să-i ucidă pe oamenii de rând.” „Tu controlezi Toiagul! Eu o să ne menţin în mişcare! Te avertizez, va trebui să fim foarte mobili pentru asta!”

  Făcu un gest dispreţuitor.

  „Mă descurc eu cu câteva salturi şi sărituri.” „Atunci, eşti gata? Ceilalţi sunt probabil pe poziţii.” „Bine, să mer… Oooh!”

  Nu încercasem să zbor până acum, de vreme ce asta cerea o mulţime de energie, dar acum era necesar, acum totul conta. Iar Faquarl păruse să se descurce destul de bine. Aşa că, fără multă zarvă, ne-am ridicat deasupra aleii, pe lângă palmieri. Preţ de o clipă, am crezut că băiatul va scăpa Toiagul. Preţ de încă o clipă am crezut că o să vomite. Dar, în privinţa primei chestiuni, ţinu strâns pumnul, iar în privinţa celei de-a doua, se abţinu.

  „Ce-i cu tine?” „N-am mai zburat… niciodată!… niciodată!” „Asta nu-i nimic. Ar trebui să încerci să faci loopinguri cu un covor. Atunci chiar că îţi vine rău107. Bun, iată inamicul! Pregăteşte Toiagul!…”

  Ne-am ridicat sus peste palmieri. Becurile electrice îşi revărsau lumina asupra noastră. Peste tot se întindea marele dom de sticlă; dincolo de el era şi mai marele dom al nopţii. Iar acolo, în faţă – spaţiul deschis, cu prizonierii strânşi la un loc şi cu paznicii-spirite, ca şi înainte. Poate că erau oarecum mai puţini prizonieri de data asta; era greu de spus. Dar, surprinzător, puţine se schimbaseră. Motivul se zvârcolea pe acoperişul caruselului.

  Bietul Nouda avea probleme grave cu gazda lui. Corpul lui Makepeace pur şi simplu nu făcea faţă. Aproape de peste tot ieşeau zelos protuberanţe de tot soiul, făcându-i hainele zdrenţe. Erau coarne, ţepi, ridicături, excrescenţe, aripi, tentacule şi polipi de o duzină de culori. Alte umflături rămăseseră sub piele, preschimbând-o în creste şi-n văi, încât contururile umane aproape că dispăruseră. Vechilor picioare li se alăturaseră alte trei, în diverse stadii de dezvoltare. Un braţ părea să fi câştigat un al doilea cot – se legăna încoace şi încolo într-o agitaţie complexă. Chipul îi era contorsionat ca al unui peşte. Mici cârlige îi ieşeau din obraji108. Ochii îi dispăruseră în flăcări.

  Gura, care acum se întindea de la o ureche la alta, scotea un răget îngrozitor.

  — Durerea! Totul din jurul meu e ciupitura fierului! Aduceţi-l aici pe Faquarl! Aduceţi-l aici, înaintea mea. Sfatul lui a fost foarte – ah! – foarte prost. Vreau să-l dojenesc!

  Spiritul din corpul lui Rupert Devereaux vorbi de dedesubt, pe un ton linguşitor:

  — Nu ştim unde e Faquarl, lord Nouda! Pare să fi plecat!

  — Dar am dat cele mai stricte instrucţiuni… el trebuie… ah!… să mă asiste când mă hrănesc! Oh – ce durere am în stomac – un gol care trebuie umplut. Bolib, Gaspar, mai aduceţi-mi o pereche de oameni, ca să-mi mai treacă!

  În acest moment eu şi Nathaniel, coborând în zbor din înalt, cu vântul bătându-ne din faţă şi cu haina fluturând în urma noastră, am atins trei spirite cu o lovitură triplă. Am făcut asta atât de repede, atât de precis, încât oamenii care tremurau pe lângă ele abia dacă remarcară că dispăruseră.

  Celelalte spirite ridicară privirea. Luminile din tavan le orbeau: replicile lor nu ne nimeriră, arcuindu-se pe sub sticlă fără să ne facă nici un rău. Ne-am lăsat în jos. Toiagul licări, o dată, de două ori – alţi doi hibrizi pieriră. O întoarcere – atât de strânsă, încât Nathaniel ajunse, preţ de o clipă, în poziţie orizontală în aer; o bruscă mişcare în jos când o Spintecare ne zbură pe deasupra capului. O altă lovitură, care îşi rată ţinta. Gaspar, spiritul cu soarta de neinvidiat de a ocupa corpul lui Rufus Lime, se ridicase şi el în aer. Se apropie de noi, aruncând cu Detonări. Ne-am ferit, am zburat după un pâlc de copaci; când am ieşit deasupra lor, coroanele li se aprinseră în flăcări palide. Sub noi, oamenii fuseseră deodată cuprinşi de panică; se împrăştiară într-o mie de direcţii. Cu coada ochiului i-am văzut pe Kitty şi pe ceilalţi magicieni ieşind dintre copaci.

  Sus pe acoperişul caruselului, Nouda se legăna dintr-o parte în alta, oarecum nemulţumit.

  — Ce e cu întreruperea asta? Cine ne împresoară? Am trecut pe lângă el obraznic de aproape.

  — Bartimaeus sunt! am strigat. Mă mai ţii minte?

  O răsucire bruscă înspre dom; corpul lui Rupert Devereaux se ridicase ca să ne întâmpine – flăcări albastre îi ieşeau din mâini. Am auzit gândul lui Nathaniel.

  „ASTA îţi e sâcâiala? «Mă mai ţii minte?» M-aş fi putut descurca mai bine.” „Nu pot să sâcâi cum trebuie când… mă concentrez la altceva!”

  Ne ridicasem aproape de tavanul de sticlă; am văzut stele licărind calm în depărtare. Apoi ne-am lăsat în jos vertical, ca o piatră. Spasmul lui Devereaux făcu cioburi geamul de deasupra; traiectoria arcuită îl purtă departe în noapte. Nathaniel declanşă Toiagul: îl atinse uşor pe Devereaux la picioare, aprinzându-i-le. Prăbuşindu-se şi zbătându-se haotic, căzu în spirală într-o dâră de fum, plonjă în Cortul Mistic al Profeţiei şi explodă într-o izbucnire de lumină iridescentă.

  „Unde-i Lime? se gândi Nathaniel. Nu-l văd!” „Nu ştiu! Uită-te la Nouda! El e acum problema noastră.”

  Fie că îl îndemnase să acţioneze spiritul meu batjocoritor, sau pur şi simplu neplăcerea la vederea rămăşiţelor armatei sale ucise, Nouda se puse deodată pe treabă. Mari aripi verzi îi crescură din spate. Întâi lent, chinuindu-se cu dezavantajele asimetriei lui groteşti, merse clătinându-se până la marginea acoperişului, ezită ca un puiuţ la primul lui zbor, apoi păşi în gol. Grozavele aripi bătură o dată – prea târziu. Deja aterizase cu picioarele răşchirate pe pământ. „Loveşte-l! am zis. Loveşte-l acum!”

  Am coborât cât de repede am putut, Nathaniel strângând din dinţi din cauza vitezei. Pe când ne năpusteam în jos, Nathaniel dădu drumul din Toiag la cât de multe entităţi se încumetă. Energiile lor ţâşniră, se repeziră asupra corpului care se zbătea într-o inflorescenţă luminoasă.

  „Ţine-o tot aşa! am zis. Ţine-o tot aşa! Nu lăsa nimic la voia întâmplării!” „Ştiu! Asta şi fac!”

  Am încetinit din ce în ce mai mult. Am rămas plutind în aer. Dedesubt se dezlănţuise un infern alb-lăptos: Nouda şi caruselul erau chiar în mijlocul lui. Căldura emana în afară, crăpa geamurile din jur, ardea aerul de lângă noi. Am ridicat un mic Scut ca să nu fim loviţi în plin. Vibraţiile Toiagului crescură în intensitate, ne străbăteau braţul şi ne zguduiau creierul.

  „Ce părere ai? se gândi băiatul. Destul?” „Aşa ar trebui… Nu, asigură-te! Încă puţin!” „Nu-l mai pot ţine mult… Ah!”

  Văzusem umbra ridicându-se, am simţit mişcarea în aer. Am zburat în lături. Dar Detonarea ne prinse, îmi distruse Scutul, ne lovi în lateral, chiar în momentul în care ne feream. Băiatul ţipă, iar eu am ţipat odată cu el – pentru prima şi ultima oară am împărtăşit o durere umană. Ceva din senzaţia asta – poate că era vorba despre imobilitatea ternă a cărnii, de modul în care pur şi simplu stătea pe loc, acceptând rana – făcu să fiu cuprins de panică. Băiatul era gata să-şi piardă cunoştinţa. Degetele îşi slăbiră strânsoarea; energiile sale se stinseră. Am apucat mai strâns Toiagul, l-am rotit, am trimis flăcări albe sub dom, direct prin corpul lui Rufus Lime, care ne urmărea. Cele două jumătăţi căzură separat la pământ. Am ferecat Toiagul. Am aterizat stângaci printre palmieri şi ghivece cu plante.

  Băiatul era ocupat să leşine. Ochii ni se închideau. I-am deschis cu forţă şi mi-am trimis esenţa pulsând prin sistemul lui. „Trezeşte-te!”

  Se mişcă.

  — Coastele mele!… „Nu te uita la ele! Suntem în regulă!” „Şi Nouda?” „Păi… asta nu e prea bine.”

  În spaţiul deschis, dincolo de nişte mese de picnic şi coşuri de gunoi risipite, pământul era răscolit, plin de cratere. Acolo unde copilaşii obişnuiau să se dea în căluşei, se căsca un crater fumegând. Iar în fumul acela, ceva mare şi inform răgea şi se clătina, strigându-mă pe nume:

  — Bartimaeus! Îţi poruncesc, vino aici! Trebuie să te pedepsesc pentru obrăznicia ta!

  Nu mai arăta ca un om. Urlă mai departe:

  — Uite cum îmi creşte puterea, Bartimaeus, în ciuda durerii! Uite cum mă lepăd de această haină jalnică de carne!

  „Bartimaeus… coastele mele… nu le mai simt!” „Sunt în regulă. Nu-ţi face griji!” „Ascunzi ceva… Gândul acela… ce-a fost asta?” „Nimic! Mă gândeam că trebuie să ne ridicăm; să plecăm!”

  — Unde eşti, Bartimaeus? strigă vocea tunătoare. O să te adaug la persoana mea. E o onoare!

  „Mi-au amorţit coastele… Nu pot!” „Linişteşte-te! Să văd dacă pot să ne luăm zborul de aici.” „Nu, stai! Cum rămâne cu… Nouda?” „E băiat mare; poate să zboare singur dacă vrea. Acum!” „Nu putem pleca, Bartimaeus! Nu, dacă el…” „Se descurcă el. Plecăm!” „Nu!”

  Am încercat să-mi exercit energiile ca să zburăm, dar băiatul rezista cu îndărătnicie – muşchii i se încordară, voinţa lui se lupta cu a mea. Ne-am ridicat pe jumătate, am căzut înapoi printre ferigi, până la urmă am ajuns să ne sprijinim de un copac. Asta avea un avantaj: ne ascundea de numeroşii ochi ai lui Nouda, acum o masă neagră, ghemuită, care se agita la marginea craterului.

  „Nathaniel, prostule! Lasă-mă să preiau controlul!” „N-are nici un rost.” „Ce vrei să?…” „Nu-i aşa? Îţi citesc gândurile. Chiar acum.” „Oh!… asta era! Auzi, nu-s medic! Lasă! Poate mă înşel!” „Dar nu te înşeli, nu? Spune-mi odată adevărul!” Un foşnet tainic prin frunze. Am întors capul, bucuros că puteam schimba subiectul.

  — Asta o să ne învioreze, am zis vesel. Uite-o pe Kitty!

  iv.

  Părul ei era încâlcit şi dezordonat. O parte a feţei era zgâriată. Dar Nathaniel fu uşurat să vadă că altminteri nu păţise nimic. Încă o dată uşurarea se preschimbă imediat în furie.

  — Ce cauţi încă aici? şuieră el. Fugi! Se încruntă.

  — Am dus prizonierii la adăpost, şopti ea. Şi n-a fost deloc uşor. Uite ce mi-a făcut unul! Arătă spre zgârietură. Frumoasă mulţumire! Oricum, trebuia să mă întorc să văd ce faci… faceţi… Ochii ei se fixară pe coastele lui Nathaniel; i se făcură mari de uimire. Ce naiba?

  — Potrivit lui Bartimaeus, spuse Nathaniel încet, nimic îngrijorător. Kitty se aplecă să vadă.

  — O, Doamne! Poţi să mergi? Trebuie să te scoatem de aici!

  — Nu încă!

  După primul junghi de durere, amorţeala se întinsese rapid. Nathaniel se simţea puţin ameţit, dar, dacă stătea pe loc, sprijinit de copac, disconfortul era minim. Mintea îi era limpede, sau cel puţin ar fi fost aşa dacă djinnul nu i-ar fi încurcat gândurile, încercând să-l determine să uite de rană, încercând să-i influenţeze deciziile. Vorbi repede.

  — Kitty, atacul cu Toiagul a eşuat. Creatura e prea puternică. Am încercat la puterea maximă controlabilă, dar n-a fost suficient. Nouda a absorbit energia.

  — Bine, atunci! Îşi muşcă buzele. Te ducem de aici. Apoi ne mai gândim.

  — Bartimaeus, zise el. Ce se va întâmpla dacă îl părăsim pe Nouda acum? Spune sincer!

  Răspunsul djinnului fu întârziat de o bufnitură colosală şi de un zgomot îngrozitor venind de undeva din spate.

  — Cu timpul, răspunse Bartimaeus prin gura lui Nathaniel, Nouda se va plictisi de multele delicii ale Expoziţiei Mondiale. Îşi va întoarce atenţia asupra restului Londrei. Se va hrăni cu oamenii ei, şi astfel va creşte în dimensiuni şi în putere; această creştere îi va stimula şi mai mult apetitul, până când fie se goleşte oraşul, fie plesneşte el. E suficient de sincer pentru tine?

  — Kitty, zise Nathaniel. Trebuie să-l opresc pe demon acum!

  — Dar nu poţi! Tocmai ai spus-o! Chiar şi la putere maximă, Toiagul n-a mers.

  — La puterea maximă controlabilă, am zis. Mai e o modalitate de a obţine mai multă energie din el, prin înlăturarea mecanismelor de siguranţă ale lui Gladstone – vrăjile care leagă Toiagul. Toată – a, nu, lasă-mă să termin –, toată puterea lui va fi slobozită într-o singură lovitură. Îi zâmbi. Cred că asta l-ar putea opri pe Nouda!

  Fata clătină din cap.

  — Nu cred! Cine spune că asta nu l-ar face chiar şi mai puternic? Hai, Bartimaeus, nu poţi?…

  — Mai e şi un alt factor care trebuie inclus în ecuaţie, continuă Nathaniel. Cu o oarecare dificultate, luă Toiagul şi arătă spre acoperiş. Din ce e făcută clădirea asta?

  — Din sticlă!

  — Şi…

  — Ah, interveni pe dată vocea djinnului. Ştii, deşi nu-mi convine să recunosc, cred că ar putea avea dreptate!

  — Fier, adăugă Nathaniel. Fier! Iar Nouda, fiind un spirit, nu e protejat împotriva lui. Dacă Toiagul îl loveşte cu toată puterea… Ce părere ai, Bartimaeus?

  — S-ar putea să meargă! Dar există o mică problemă! Kitty se strâmbă.

  — Exact! Cum desfaci vrăjile fără să fii afectat? Şi cum rămâne cu prăbuşirea acoperişului?

  Nathaniel se întinse; îşi simţea gâtul rece şi ţeapăn.

  — Lasă asta în seama mea! O să scăpăm teferi! Kitty se uită la el.

  — Bine!… În regulă! Fac asta cu tine!

  — Ba nu! Scuturile lui Bartimaeus nu te vor proteja şi pe tine. Nu, Bartimaeus?

  — Hmm… nu!

  — O să scăpăm teferi, repetă Nathaniel. Mintea îi divagă puţin; îl simţi pe djinn direcţionându-l. Uite, zise el, am în picioare cizmele de şapte leghe pe pas. Te prindem din urmă. Aşa că pleacă acum şi fugi cât poţi de repede!

  — Nathaniel!

  — E mai bine să pleci, Kitty! Nouda va părăsi în curând palatul şi vom pierde ocazia.

  Kitty bătu din picior.

  — În nici un caz! Nu voi permite aşa ceva! Sfidarea ei îl aprinse. Rânji la ea.

  — Ascultă – eu sunt magicianul. Tu eşti omul de rând! Eu sunt cel care îţi dă ţie ordine, mai ţii minte?

  Fata se încruntă.

  — Eşti sigur că vei putea folosi cizmele?

  — Sigur! Nici o problemă!

  — Şi o să vă văd pe amândoi afară? Promiţi?

  — Da!

  — Da! Acum, du-te!

  Kitty se răsuci încet, fără tragere de inimă; apoi se întoarse iar spre el, cu mâna la gât.

  — Amuleta! Te va proteja!

  I-o întinse. Piatra de jad luci stins. Nathaniel simţi o mare oboseală.

  — Nu! Nu-mi va fi de nici un ajutor! Mici luminiţe îi luciră în colţurile ochilor.

  — De ce… de ce nu?

  — Fiindcă, interveni vocea lui Bartimaeus, este o vrajă foarte puternică! Ar putea absorbi prea mult din energia Toiagului, lăsându-l pe Nouda să scape. Cel mai bine e s-o iei şi s-o porţi tu, şi să pleci acum. Vocea îi răsuna slab în capul lui Nathaniel.

  „Ce zici de asta?” „Nu e rău.”

  Se uită la Kitty. Se oprise cu mâna întinsă, ţinând Amuleta; cercetă chipul lui Nathaniel. El îi văzu aura strălucind în jurul lor, scoţând în evidenţă cele mai mici detalii: scoarţa copacului, nervurile frunzelor, pietrele şi iarba de sub picioarele lor. Se simţi scăldat în ea. Oboseala dispăru.

  Se smulse de lângă copac, bătu cu Toiagul în pământ. Acesta se trezi la viaţă.

  — Ne vedem mai târziu, Kitty, zise el. Ea îşi puse Amuleta la gât şi zâmbi.

  — Ne vedem mai târziu! Pa, Bartimaeus!

  — La revedere!

  Apoi dispăru printre copaci, înapoi spre intrarea dinspre est, iar Nathaniel îşi luă ochii de la ea, simţind energia djinnului susţinând-o pe a lui, întorcându-se către vasta întindere unde monstruozitatea mergea târşâit în singurătatea sa, buşind şi spărgând şi strigând de foame.

  „Ce zici, Bartimaeus? se gândi el. Încercăm?” „Cred că am putea. N-avem nimic mai bun de făcut.” „Exact!” v.

  Kitty aproape ajunsese la intrare când auzi o voce ridicată în spatele ei, poruncitoare. Răspunsul tunător pe care îl dădu demonul făcu pietrişul de pe alee să se zguduie şi geamurile domului să zdrăngăne. Apoi împinse uşa şi se trezi în aerul rece al nopţii.

  Picioarele îi tremurau de la efort; braţele îi erau moi şi neputincioase, ca într-un vis. Coborî scările şi traversă grădina ornamentală, împiedicându-se prin pământul brăzdat, cotind rapid pe după garduri vii, joase, până când ajunse în parc.

  Lumina de la marele Palat de Sticlă îi bătea în spate; îşi văzu umbra lungindu-se în faţa ei pe iarbă. Fugi, fugi… dacă putea să ajungă dincolo de lumini, în întuneric, poate izbutea să se odihnească. Continuă să meargă, din ce în ce mai încet, pe măsură ce respiraţia i se accelera, iar muşchii o dureau şi mai tare, până când, în ciuda furiei şi a disperării, se opri, epuizată.

  În aceeaşi clipă auzi un zgomot, un sunet înăbuşit, care părea să se înghită singur, izbucnind şi dispărând în aceeaşi secundă. Iarba pe care stătea se ridică şi se lăsă la loc într-un mic tremur care se topi în noapte. Kitty se întoarse către Palatul de Sticlă, căzând în genunchi; chiar la timp ca să vadă lucirea lui portocalie înghiţită din interior de o izbucnire albă orbitoare, care se înălţă din ce în ce mai sus, peste marginile domului, sfărâmând fiecare geam, astfel încât cioburile se revărsară în noapte. Palatul fu ascuns de lumina albă; aceasta năvăli peste grădinile ornamentale, înghiţi distanţa rămasă şi o cuprinse pe Kitty, aruncând-o cu forţă în spate. Amuleta din Samarkand o lovi tare peste faţă; o văzu strălucind ca prin ceaţă, absorbind energiile dezlănţuite. Peste tot în jurul ei era un vârtej înnebunit. Peste tot în jurul ei, iarba ardea.

  Apoi, la fel de brusc, vârtejul încetă, aerul deveni rece şi nemişcat.

  Kitty deschise ochii; cu greutate, se ridică în coate.

  Era foarte întuneric. Undeva, în depărtare, ardea un foc mare, roşu-portocaliu. În el se profila o masă complicată de metal, răsucită, îndoită, fragilă ca o plasă de sârmă, care se făcu grămadă, devenind densă şi întunecat de compactă. Cu un oftat slab, se mistui în flăcări, care se ridicară să o înghită, se înălţară spre cer şi încet-încet se retraseră.

  Kitty zăcea acolo, privind. Din când în când minuscule fragmente de sticlă cădeau în tăcere din noapte. În câteva minute pământul lucea de parcă era îngheţat.

  Să murim era partea simplă. Problema noastră majoră era să îi atragem atenţia lui Nouda.

  Stăteam în picioare, amândoi, în unicul nostru corp, chiar sub domul central. Acolo era locul unde trebuia să-l ademenim, epicentrul, locul cu cel mai mult fier. Dar Nouda era prea mare, prea zgomotos, prea confuz şi prea disperat ca să-l momim uşor. Se clătina încoace şi încolo, pe amestecătura lui de membre, călcând pe mese şi pe căluşei şi îndesându-şi copaci la întâmplare în gura căscată. Se ocupa de această treabă serioasă cu o convingere admirabilă, şi niciunul dintre ochii lui nu era întors spre noi.

  Nu se mai punea acum problema să zburăm. Chiar şi să sărim ar fi fost prea greu. Îmi consumasem majoritatea energiilor rămase doar ţinându-l pe băiat în poziţie verticală. Lăsat de unul singur, s-ar fi prăbuşit la pământ.

  Aşa că ne-am oprit şi am strigat. Sau cel puţin eu am făcut-o, acel tip de strigăt care dezlănţuie avalanşe în Tibet109.

  — Nouda! Sunt eu, Bartimaeus, Sakhr al-Djinni, N’gorso cel Puternic şi Şarpele cu Pene de Argint! Am luptat într-o mie de bătălii şi le-am câştigat pe toate! Am distrus entităţi mult mai măreţe ca tine! Ramuthra a fugit dinaintea măririi mele! Tchue s-a ascuns într-o crăpătură în pământ. Hoepo, Şarpele Tunetului, şi-a ingerat propria coadă şi a preferat să se înghită singur decât să îmi înfrunte furia! Aşa că, pe tine te provoc acum! Vino să te lupţi cu mine!

  Nici un răspuns. Nouda era ocupat să crănţăne nişte exponate din Grota Taxidermică. Băiatului îi trecu un gând prin cap.

  „Asta înseamnă sâcâială? E pur şi simplu lăudăroşenie, nu-i aşa?” „Ascultă, sâcâială e orice provoacă sau aţâţă un duşman şi… Oh, uite, n-a funcţionat, nu? Timpul trece în defavoarea noastră. Încă patru paşi şi ajunge afară.” „Stai să încerc eu!”

  Băiatul îşi drese glasul.

  — Demon blestemat! Ţi-ai găsit sfârşitul! Focul Mistuitor te aşteaptă! O să-ţi împrăştii esenţa puturoasă în această sală ca… ăăă, ca margarina, un strat foarte gros de margarină…

  Ezită.

  „Da-aa!… Nu sunt sigur că o să se prindă la analogia asta. Nu contează, continuă!” Băiatul reluă:

  — Demon blestemat – uită-te la mine!

  Era caraghios că vocea băiatului era disperat de slabă şi slăbea din ce în ce. Abia puteam eu s-o aud, darămite Nouda. Dar termină cu un element foarte eficient, adică un fulger din Toiag care îl împunse zdravăn pe Nouda în spate. Marele spirit răspunse cu un răget; se ridică, cu membrele zvâcnind, cu ochii holbaţi, căutând în toate părţile. Imediat ne văzu, şi trimise numeroase fulgere de jur împrejurul nostru. Avea o ţintă foarte proastă. Unul sau două nimeriră la distanţă de câţiva metri, dar am rămas hotărâţi pe loc. Nu ne-am clintit.

  Marea voce spuse:

  — Bartimaeus! Te văd…

  Băiatul şopti ceva ca răspuns, prea slab ca să se audă. Dar i-am citit gândurile, le-am transpus în cuvinte.

  — Nu! Sunt Nathaniel! Sunt stăpânul tău! Sunt moartea ta!

  Un alt puls de energie albă împunse esenţa lui Nouda. Aruncă în laturi un urs împăiat şi se întoarse spumegând de mânie. Se târî spre noi – o umbră colosală, străină de lumea asta, despărţită de cealaltă, blocându-ne lumina.

  „Ei, asta da, sâcâială ca lumea!” se gândi Nathaniel.

  „Mda, n-a fost rău! Bun, aşteaptă până ajunge la noi, apoi descătuşăm entităţile din Toiag.” „Cu cât durează mai mult, cu atât mai bine. Kitty!” „O să scape, nu-ţi face griji!”

  Pe băiat îl lăsau puterile, dar hotărârea lui era nestrămutată. L-am simţind strângându-şi puterile rămase. Calm, cumpătat, murmurând încet, desfăcu legăturile care zăgăzuiau Toiagul lui Gladstone până când speranţele entităţilor prinse înăuntru crescură toate odată: ele împingeau, trăgeau, se lipeau de cercurile magice rămase, înnebunite să se elibereze. Fără ajutorul meu, Nathaniel n-ar fi reuşit să le controleze – ar fi ieşit numaidecât afară. Dar Nouda nu era încă unde voiam noi. Am ţinut Toiagul ferecat. Nu puteam decât să aşteptăm.

  După unii110, morţile eroice sunt un lucru admirabil. Eu unul n-am fost niciodată convins de asta, în primul rând fiindcă, indiferent cât de calm, stilat, reţinut, hotărât, viteaz sau încrezător eşti, la sfârşit eşti şi mort. Ceea ce e puţin cam permanent ca să-mi fie pe plac. Mi-am făcut o lungă carieră de succes din a da bir cu fugiţii la momentul decisiv, şi, cu mare regret, pe când Nouda se năpustea asupra noastră în mormântul acela înalt de fier şi de sticlă, mi-am dat seama că de fapt nu aveam această opţiune de rezervă. Eram legat de băiat, esenţă legată de carne. Eram în aceeaşi barcă.

  Cel mai aproape de această supărătoare chestiune ajunsesem cu Ptolemeu – de fapt, doar el împiedicase acest lucru prin ultima sa intervenţie. Presupun că, dacă fostul meu stăpân m-ar fi văzut acum, probabil că ar fi fost de acord. Era chiar stilul lui: ştiţi – oamenii şi djinnii uniţi, lucrând împreună ca o singură fiinţă etc, etc. Problema era că noi o luaserăm puţin cam prea în serios.

  „Bartimaeus!…” Gândul era extrem de slab.

  „Da?” „Ai fost un bun servitor…”

  Ce spui la aşa ceva? Adică, atunci când moartea se năpusteşte la tine şi o carieră de 5 000 de ani de realizări extraordinare e pe cale să dispară în neant? Răspunsul potrivit, sincer, e vreun fel de gest nepoliticos, urmat de cel mai crunt ţâţâit din buze, dar din nou m-am liniştit – faptul că eram în acest corp făcea ca logistica să fie prea complicată ca să îmi dau osteneala111. Aşa că, fără chef, dorindu-mi să avem vreun fel de fond sonor sentimental, am intrat în joc.

  „Dar şi tu ai fost pur şi simplu grozav.” „N-am zis că ai fost perfect…” „Ce?” „Chiar deloc. Să fim serioşi, în general ai reuşit să aiureşti lucrurile.” „Ce?”

  Obrăznicătura! Insulte, într-un astfel de moment! Cu moartea năpustindu-se asupra noastră etc. Mi-am suflecat mânecile metaforice.

  „Păi, de vreme ce vorbim pe şleau, dă-mi voie să-ţi spun, amice…” „De aceea te eliberez chiar acum.” „Cum?”

  Dar auzisem bine. Ştiam că da. Îi puteam citi gândurile.

  „Nu interpreta greşit…” Gândul îi era fragmentat, plutitor, dar gura deja îi murmura vraja. „Doar că… trebuie să descătuşăm Toiagul la momentul potrivit. Tu îl ţii sub control. Dar nu mă pot baza pe tine pentru ceva atât de important ca asta. Sigur o să încurci cumva lucrurile. Cel mai bine e… cel mai bine e să te eliberez. Asta o să declanşeze automat Toiagul. Aşa pot fi sigur că treaba va fi făcută bine.”

  Îşi pierdu şirul. Abia se ţinea să nu leşine – energia îl părăsea nestingherită prin coaste –, dar, cu un ultim efort de voinţă, termină de rostit cuvintele necesare.

  „Nathaniel!…” „Salut-o pe Kitty din partea mea!”

  Apoi Nouda ajunse în dreptul nostru. Cu gurile deschise, cu tentaculele îndreptate spre noi. Nathaniel sfârşi Vraja de Alungare. Am plecat. Toiagul se declanşă.

  Un stăpân tipic. Până la capăt, nu mi-a dat nici o şansă să strecor vreun cuvinţel. Ceea ce e păcat, fiindcă în ultimul moment aş fi vrut să-i spun vreo două. Fiţi atenţi, fiindcă în acea fracţiune de secundă eram, în toate sensurile cuvântului, unul şi acelaşi, cred că el ştia oricum.

 

 

          SFÂRŞIT

 

 

  [1] Asta era una dintre ciudăţeniile sectei lor: acţionau numai când era Lună plină. Le îngreuna misiunile, dar provocarea era mai mare. Şi nu dădeau niciodată greş. În plus, se îmbrăcau numai în negru, evitau carnea, vinul, femeile şi cântatul la instrumente de suflat şi, lucru curios, nu mâncau decât brânză făcută din laptele caprelor crescute departe, în munţii lor din deşert. Înaintea fiecărei misiuni posteau o zi, meditând cu privirea aţintită în pământ, fără să clipească, după care mâncau prăjiturele din haşiş şi seminţe de chimen, fără apă, până ce gâtlejurile li se făceau galbene şi strălucitoare. E de mirare că izbuteau să omoare pe cineva!

  [2] Erau înfiorătoare şi curbate, ascuţite ca ghearele de vultur. Asasinii îşi îngrijeau foarte bine picioarele, datorită importanţei pe care o aveau în meseria lor. Le spălau frecvent, le frecau cu piatră ponce şi le ţineau la înmuiat în ulei de susan până ce pielea se făcea moale ca puful de eider.

  [3] Secta evita parfumurile din motive practice, membrii ei preferând să se învăluie în aromele potrivite împrejurărilor în care se desfăşura fiecare misiune în parte: polen în grădini, tămâie în temple, nisip în deşerturi, bălegar şi hoituri în oraşe. Erau nişte tipi foarte dedicaţi meseriei lor.

  [4] N-am să spun de unde l-a scos! Să zicem doar că pumnalul era foarte ascuţit, dar nu tocmai curat.

  [5] Ordinul Pustnicul Muntelui îşi antrena adepţii cu privire la numeroase metode sigure de a comite crima. Puteau folosi garote, săbii, cuţite, bastoane, frânghii, otrăvuri, discuri, bole, alice şi săgeţi, dar şi deochiuri. Li se preda de asemenea uciderea printr-o simplă flexare a vârfului degetului mare sau a degetelor de la picioare, iar furişatul era o specialitate. Frânghiile ascunse în stomac şi teniile erau doar la îndemâna discipolilor avansaţi. Iar lucrul cel mai important era că toate crimele erau absolvite de vină: fiecare asasinat era justificat şi iertat graţie unei puternice nepăsări religioase faţă de sanctitatea vieţilor altor oameni.

  [6] Şi n-aveau de gând să li se întâmple tocmai acum. Era ştiut că Ordinul Pustnicului îi dispreţuia pe discipolii care îşi ratau misiunile. La sediu exista un perete tapetat cu pieile lor – o expunere ingenioasă care îi dinamiza pe studenţi, şi în acelaşi timp astupa eventualele găuri, ca să nu se facă curent.

  [7] La un moment dat o mică secţiune din Marea Piramidă a lui Kheops s-a prăbuşit peste mine într-o noapte fără Lună în cel de-al cincisprezecelea an al construcţiei ei. Păzeam zona la care lucra grupul meu când câteva blocuri de calcar din vârf s-au prăbuşit, ţintuindu-mă dureros de una din extremităţi. N-am aflat niciodată cum s-a întâmplat exact, deşi îl bănuiam pe vechiul meu amic Faquarl, care muncea cu un grup rival pe partea cealaltă. N-am articulat nici o plângere directă, dar am aşteptat momentul potrivit până ce esenţa mea s-a vindecat. Mai târziu, când Faquarl traversa Deşertul de Vest, întorcându-se cu nişte aur nubian, am invocat o mică furtună de nisip, făcându-l să piardă comoara şi să-şi atragă asupra sa mânia faraonului. I-a luat câţiva ani să cearnă toate bucăţile de aur din dune.

  [8] Soluţia evidentă ar fi fost să-mi schimb înfăţişarea – într-o fantomă, să zicem, sau într-un rotocol de fum, şi pur şi simplu să scap. Dar erau două probleme. Prima: îmi venea greu să mă transform acum, foarte greu, chiar şi când mai aveam un pic de forţă. A doua: presiunea considerabilă care mă apăsa mi-ar fi sfărâmat în bucăţi esenţa în momentul când aş fi înmuiat-o ca să mă preschimb.

  [9] În orice caz, mai aproape de adevăr. La bază, suntem toţi la fel din punctul de vedere al insinuantei noastre lipse de formă, dar fiecare spirit are „un chip” care i se potriveşte şi pe care îl foloseşte ca să-l reprezinte cât timp se află pe Pământ. Esenţele noastre capătă aceste înfăţişări personale pe planurile superioare, în vreme ce, pe cele inferioare, adoptăm forme mai potrivite la situaţiile date. Auziţi, sunt sigur că v-am mai zis toate astea!

  [10] L-aş fi lovit eu primul cu genunchiul, apoi i-aş fi vârât un vârf de aripă în ochi, şi i-aş mai fi dat una şi în fluierul piciorului, ca să mă ţină minte. Ar fi avut mult mai mult efect. Tehnicile acestor djinni tineri erau atât de ineficiente, că mă durea sufletul.

  [11] Flăcărui-licurici: spirite mici care se zbat să ţină pasul cu vremea. Vizibile ca nişte flăcări pâlpâinde pe primul plan (deşi pe celelalte apar drept nişte sepii săltăreţe), flăcăruile-licurici erau cândva folosite de magicieni ca să-i ademenească pe intruşi pe cărări îndepărtate, spre gropi şi spre mlaştini. Oraşele au schimbat totul; flăcăruile-licurici sunt acum silite să spioneze gurile de canal deschise, deci efectul e mult mai mic.

  [12] Când sunt înfuriaţi din cale-afară şi recurg la vraja Închisorii Veşnice, magicienii constrâng de obicei spiritul să intre în primul obiect pe care le pică ochii. Odată, mi-am luat peste picior un stăpân, în timp ce-şi bea ceaiul de după-amiază, şi, până să-mi dau seama ce se întâmplă, m-am trezit închis într-un borcan cu gem de căpşuni pe jumătate plin şi aş fi putut rămâne acolo pe vecie, dacă ucenicul lui nu-l deschidea din greşeală în aceeaşi seară, la cină. Chiar şi aşa, ani buni după întâmplarea aceea, esenţa mi-a rămas infestată cu seminţe mici, lipicioase.

  [13] Un exemplu ar fi afritul Honorius, care a înnebunit după o captivitate de o sută de ani înăuntrul unui schelet. Un spectacol de proastă calitate; îmi place să cred că, dată fiind personalitatea mea deosebit de plăcută, aş şti să-mi ţin de urât ceva mai mult de atât.

  [14] Este curios cum de, în ciuda teribilei noastre nemulţumiri de a fi invocaţi în această lume, spiritele asemenea mie dobândim destul de multă satisfacţie retrospectivă din isprăvile noastre. La momentul acela, desigur, facem pe dracu’ în patru să le evităm pe cât posibil, dar, ulterior, dăm adesea dovadă de o anume mândrie plictisitoare, grozăvindu-ne cu evenimentele cele mai deştepte, curajoase sau dificile din CV-ul nostru. Filosofii ar putea specula că acest lucru se întâmplă pentru că suntem în principal definiţi de experienţele noastre în această lume, din moment ce în Celălalt Loc nu suntem la fel de uşor de individualizat. Astfel, cei cu cariere lungi şi sclipitoare (de ex. eu) tind să se uite de sus la aceia (cum ar fi Ascobol) ale căror nume au fost scoase la iveală mai recent şi nu au adunat prea multe realizări notabile. În cazul lui Ascobol, îmi displăcea de asemenea vocea lui idioată de falset, care nu i se potriveşte deloc unui ciclop înalt de 2,5 metri.

  [15] Probabil germanică la origine – pomenea de baterea în cuie a măruntaielor cuiva pe un stejar.

  [16] La urma urmei, eram amândoi sclavi; sufeream de multă vreme împreună în slujba lui Mandrake. Un pic de empatie n-ar fi fost nelalocul ei, cred eu. Dar întemniţarea prelungită a impului îi cam acrise perspectiva asupra lumii, lucru care s-a întâmplat de-a lungul timpului unor spirite mult mai vrednice decât acesta.

  [17] Dacă mi-aduc bine aminte, acestea includ cazul Afritului, al Plicului şi al Soţiei ambasadorului, afacerea Cufărului Curios de Greu şi episodul murdar al Anarhistului şi al Stridiei. Mandrake era să moară în aproape toate aceste situaţii. Cum spuneam, niciuna dintre ele nu prezenta prea mult interes.

  [18] Pentru aceia dintre noi care sunt la curent cu istoria omenirii, cauza ultimului război era îngrozitor de familiară. De ani americanii refuzau să plătească taxele cerute de Londra. Drept răspuns, britanicii au recurs rapid la metoda cea mai veche şi au trimis o armată în teritoriu, ca să-i bată pe colonişti. După primele victorii uşoare, a început să se stagneze. Rebelii s-au retras în pădurile dese, trimiţându-i pe djinni să atace prin surprindere trupele care înaintau. Câţiva magicieni britanici remarcabili au fost omorâţi; flotele a Şasea şi a Şaptea au fost chemate din Mările Chinei să sprijine campania – dar lupta tot se prelungea. Au trecut luni, puterea Imperiului s-a irosit în pustiurile americane, iar repercusiunile au făcut înconjurul lumii.

  [19] Şansa s-a ivit datorită războiului. Gherilele rebelilor făceau necazuri armatei britanice. După un an de luptă strânsă, ministrul de Externe, un anume domn Fry, a vizitat în secret coloniile, cu intenţia de a aranja un armistiţiu. Opt magicieni l-au supravegheat în timpul călătoriei; o ceată de horle îl păzeau la fiecare pas: ministrul era invulnerabil. Sau aşa credeau. În prima lui noapte în Philadelphia a fost omorât mişeleşte de un imp ascuns în plăcinta de seară. În toiul scandalului general, prim-ministrul şi-a schimbat miniştrii între ei, iar Mandrake s-a alăturat Consiliului conducător.

  [20] Forţez un pic termenul aici, ştiu! Fiind de-acum spre sfârşitul adolescenţei, începuse să arate a bărbat. Văzut din spate. De la distanţă. Într-o noapte foarte întunecată.

  [21] Urmând tradiţia romană, magicienii căutau să ţină poporul supus prin sărbători regulate, când se montau spectacole gratuite în toate parcurile principale. Erau expuse o mulţime de animale sălbatice din tot Imperiul, precum şi impi minori şi spiriduşi despre care se zicea că ar fi fost „prinşi” în timpul războiului. Prizonieri umani erau trimişi să defileze pe străzi sau erau închişi în globuri speciale de sticlă în pavilioanele din St James’s Park, pentru ca populaţia să aibă de cine-şi bate joc.

  [22] Vă rog să-mi remarcaţi reţinerea. Standardele mele referitoare la conversaţie erau foarte ridicate pe vremea aceea, pentru ca discutam cu Ptolemeu. Avea ceva care te făcea să nu-ţi vină să fii vulgar, calomniator sau neruşinat, şi până şi eu mă abţineam să folosesc argoul egiptean. Nu că mi-ar fi interzis, dar m-aş fi simţit cumva vinovat dacă aş fi făcut-o, aş fi simţit că mă dezamăgesc pe mine însumi. Nu se punea nici problema de a folosi invective. Mă mir că mai aveam ceva de spus.

  [23] Evident, numai minciuni. Mai ales ultima parte!

  [24] Hathor: mamă divină şi protectoare a nou-născuţilor; djinnii din templele ei au înfăţişare de femeie cu cap de vită.

  [25] Şi pe el îl chema tot Ptolemeu. Aşa i-a chemat pe toţi aceşti regi ai Egiptului, unul după altul, vreme de mai bine de 200 de ani, până când Cleopatra a întrerupt şirul. Originalitatea nu era o trăsătură puternică a familiei. E uşor de înţeles poate, de ce Ptolemeu al meu arăta o asemenea indiferenţă faţă de nume. Însemnau foarte puţin. Mi-a spus asta prima dată când l-am întrebat.

  [26] Bănuiesc că le moştenea de la mama lui. Aceasta era de loc de undeva din susul fluviului, o concubină din apartamentele regale. N-am văzut-o niciodată. Ea şi tatăl lui au murit de ciumă înainte să apar eu.

  [27] Din cauza slăbiciunii mele nu a ajuns până pe trotuar. Dar, Doamne, gestul a fost de o sălbăticie!… [28] Ca parte din încercarea sa de a-i linişti pe oamenii de rând, Mandrake inaugurase o serie de broşuri oribile, care spuneau poveşti eroice despre soldaţii britanici ce luptau în sălbăticia americană. Un titlu tipic era Adevărate poveşti de război. Erau ilustrate cu gravuri proaste şi pretindeau că sunt relatări reale ale unor evenimente recente. Nu e nevoie să mai spun că magicienii americani erau salbătici şi cruzi, folosind magia cea mai neagră şi demonii cei mai hidoşi. La rândul lor, britanicii cei corecţi insistau mereu asupra bunelor maniere şi a fairplay-ului şi scăpau invariabil din strâmtoare improvizând arme artizanale din stâlpi de gard, din cutii de conserve şi din bucăţi de sfoară. Războiul era descris ca fiind atât necesar, cât şi corect. Era vechea poveste – am văzut impi cioplind invenţii similare pe stele oficiale peste tot în delta Nilului, în apărarea războaielor faraonice. Oamenii tindeau să le ignore şi pe acelea.

  [29] Normal că ştia. Numele lui de botez îi atârna deasupra capului ca o sabie scoasă din teacă.

  [30] Odată, când eram în slujba şamanilor algonquini, un afrit duşman a venit noaptea la tribul nostru şi a răpit copilul unei căpetenii. Când s-a aflat, afritul era departe; se deghizase într-o femelă de bizon şi aruncase asupra copilului o vrajă de Strălucire, aşa că părea un viţel care mugea. Dar afriţii au copite de foc: m-am ţinut după iarba pârjolită pe distanţă de o sută şaizeci de kilometri prin prerie şi l-am ucis pe răpitor cu o suliţă de argint. Copilul a fost înapoiat părinţilor, deşi se făcuse puţin cam verde de la prea multă iarbă mâncată.

  [31] Tinde să fie involuntară: adică atunci când îi loveşti cu o Detonare.

  [32] Atlas: un marid cu o putere neobişnuită şi cu muşchi bine definiţi, angajat de magicianul grec Fidias ca să construiască Parthenonul, pe la 440 î. Hr. Atlas nu şi-a văzut cum se cuvine de treabă şi a făcut fundaţia de mântuială. Când au apărut crăpăturile, Fidias l-a închis pe Atlas sub pământ, însărcinându-l să ţină pe umeri construcţia pe o perioadă nedeterminată. Din câte ştiu, e posibil să mai fie încă acolo.

  [33] Ceea ce înrăutăţea lucrurile era că un exemplar din Adevărate poveşti de război făcuse această ispravă. Broşura lui Mandrake! O altă jignire pe care s-o adaug la lista nesfârşită de ofense pe care mi le adusese.

  [34] Inseraţi fapta preferată din următoarea selecţie: (a) a luptat cu o singură mână împotriva unor utukku la Quadesh, (b) a cioplit marile ziduri din Uruk, (c) a distrus trei stăpâni consecutivi prin folosirea unei Ghicitori Ermetice, (d) a vorbit cu Solomon, sau (e) altele.

  [35] Nu că aş fi putut face ceva împotriva lui în starea mea actuală. Cel puţin, nu singur. Anumiţi djinni, printre care şi Faquarl, organizau de mult rebeliuni colective împotriva magicienilor. Întotdeauna mi se păruse o prostie, imposibil de dus la bun sfârşit, dar dacă Faquarl ar fi venit acum la mine cu vreun plan aiuristic, m-aş fi alăturat lui bătând din palme şi ţipând de bucurie.

  [36] Pulsul avea forma unei sfere mici, de culoare verde-albăstruie, aproape de mărimea unui arşic, vizibilă doar pe planul al şaptelea. Avea să cerceteze rapid localul înainte de a se întoarce la cel care o trimisese. La întoarcere culoarea avea să indice nivelul de magie pe care îl descoperise: verde-albăstrui însemna că zona era în regulă, galben, că exista o urmă de magie; portocaliu sugera că există vrăji puternice, în timp ce roşu şi indigo îmi dădeau de înţeles că trebuie să mă scuz şi să mă îndrept spre ieşire.

  [37] Sau de către mine. Batalioanele de impi pe care le-am obligat să mă slujească au trecut prin perioade îngrozitoare, în timp ce eu mă relaxam într-un hamac, la distanţă, în siguranţă, uitându-mă la stele.

  [38] Lime! Ăsta era numele pe care-l căutam. Omul cu faţă de peşte din cafenea fusese unul dintre conspiratorii din afacerea Lovelace de acum cinci ani. Dacă ieşise brusc din ascunzătoare, înseamnă că lucrurile se precipitau.

  [39] Spre deosebire de majoritatea pantofilor stăpânului meu, care doar puţeau.

  [40] Trebuie să fi fost şi foarte fierbinte. Era cu adevărat un dur!

  [41] Esenţa bietului Truklet nu era cine ştie ce. De regulă aş fi strâmbat din nas la ea. Dar trăiam vremuri disperate, şi aveam nevoie de toată energia pe care o puteam obţine. În plus, micul nemernic urma să mă pârască.

  [42] Avea de aşteptat. I-aş mai fi adus încă o cafea.

  [43] Unele dintre frumuseţi erau într-adevăr umane, deşi pe planurile superioare am zărit vreo două care nu erau ce ar fi trebuit să fie: una, o cochilie goală, solidă în faţă, găunoasă în spate; cealaltă, un foliot rânjit, cu membre ţepoase, ascuns sub vraja lui de Strălucire.

  [44] Am văzut mâna lui Mandrake în spatele tuturor acestor lucruri – vădeau toată atenţia lui pentru detalii, împreună cu teatralitatea pe care o învăţase de la prietenul lui, dramaturgul Makepeace. O combinaţie perfectă de primitiv şi de subtil. Demonul „american” captiv era deosebit de reuşit, apreciam eu în gând, fără îndoială invocat de cineva din guvern special pentru această ocazie.

  [45] În astfel de împrejurări trebuie să acţionezi repede, înainte să fii pur şi simplu absorbit de celălalt. Entităţile slabe n-au nici o şansă dacă sunt înghiţite de o putere mai mare, iar asta era o situaţie cam la paritate.

  [46] El susţinea că orice legătură dintre lumi trebuia să aibă un scop: era treaba magicienilor şi a spiritelor să se străduiască să înţeleagă care era acesta. Eu consideram (cu tot respectul cuvenit) că respectiva idee era o adevărată prostie. Slaba interacţiune care exista între lumile noastre nu era altceva decât o crudă aberaţie (înrobirea noastră, a djinnilor), căreia ar fi trebuit să i se pună capăt cât de curând posibil. Ne aprinsesem, şi am evitat să folosesc vulgarităţi pământene doar pentru că ţineam prea mult la puritatea retorică.

  [47] Printre ei erau preoţi de rang înalt, nobili ai regatului, parteneri de băutură din birturi, luptători profesionişti, o femeie cu barbă şi un pitic. Fiul regelui avea un mare apetit şi gusturi variate; se învârtea într-un cerc social larg.

  [48] Adică un vârtej de ucideri. Executat de mine.

  [49] O relatare, mâzgălită pe pereţii din port şi ilustrată de o schiţă în culori vii, îl arăta pe fiul regelui aplecat cu fundul gol peste o masă din bibliotecă şi bătut cu un bici regal de către un demon sau de nişte demoni necunoscuţi.

  [50] Vechii faraoni se bazaseră pe preoţii lor pentru astfel de servicii, iar dinastia greacă nu văzuse nici un motiv să schimbe această politică. Dar în timp ce indivizii talentaţi din trecut îşi croiseră drum spre Egipt ca să se ocupe de comerţ, permiţând Imperiului să înflorească pe spinarea bieţilor djinni, vremurile acelea trecuseră de mult.

  [51] Aici s-a strecurat un pic de argou de pe străzile egiptene. Păi dacă mă scosese din sărite!

  [52] Sau aproape aşa. Uneori am exagerat curbele.

  [53] Nu mă preocupa în clipa aceea vestimentaţia ei, dar pentru aceia dintre voi care sunt interesaţi, iată cum arăta: purta o combinaţie de pantaloni cu tunică neagră, foarte nurlie, dacă aveai astfel de înclinaţii. Tunica era deschisă la gât; nu purta bijuterii. În picioare avea nişte tenişi mari şi albi. Câţi ani avea acum? Vreo optsprezece, pesemne. Nu m-am gândit niciodată s-o întreb, iar acum e prea târziu.

  [54] Noi, djinnii de rangul patru, nu suntem nişte spirite foarte uşor de invocat, deoarece suntem supărăcioşi şi corecţi şi ascultăm cu atenţie ca să găsim orice mică eroare în incantaţii. Din acest motiv, şi din cauza formidabilului nostru intelect şi a prezenţei noastre copleşitoare (în general neincluzând mirosul de pâine prăjită), magicienii ne evită până când exersează suficient.

  [55] Ca să nu mai spun de douăzeci şi două de posibile răspunsuri la fiecare, şaisprezece ipoteze rezultante şi contrateoreme, opt speculaţii abstracte, o ecuaţie cu patru necunoscute, două axiome şi un limerick. Asta e inteligenţă pură, ca să înţelegeţi!

  [56] Stăpânul meu, adică. N-aţi ghicit?

  [57] Practic, presupun că aveam cap de leoaică, de vreme ce îmi lipsea coama. Coamelor li se conferă prea multă importanţă; OK, sunt bune pentru pozat, dar îţi blochează cu totul vederea laterală în bătălie şi se încleiază teribil de la sânge.

  [58] Din păcate, avea dreptate. Dacă m-ar fi trăsnit cu o vrajă de Pedeapsă, aş fi putut s-o întorc asupra lui (un avantaj major de pe urma faptului că îi ştiam numele de botez), dar nu mă puteam apăra împotriva unei împunsături cu suliţa, mai ales în starea mea de slăbiciune.

  [59] O analogie năucitoare, dar înţelegeţi ideea.

  [60] Din nou năucitor, scuze.

  [61] Ca să fie clar, tenul lui căpătase o nuanţă interesantă de alb-gălbui. Ca de cremă de ouă.

  [62] Un termen tehnic: unitate de măsură a esenţei.

  [63] Ultima dată când am folosit eu trucul cu vântul puternic/urletul fără trup am încercat să-l momesc pe uriaşul Humbaba în pădurea de pini, astfel încât stăpânul meu, Ghilgameş, să se poată furişa pe la spatele lui şi să-l ucidă. Discutăm de 2 600 î. Hr. Şi a funcţionat atunci doar fiindcă Humbaba era cu câteva conuri mai scund decât un brad.

  [64] Mwamba era fluşturatică precum un fluture, Cormocodran – taciturn şi brutal, în timp ce Ascobol şi Hodge erau pur şi simplu nesuferiţi, fiind în mod regretabil numai buni de luat peste picior.

  [65] Cremă de ouă: un alt termen tehnic. Denotă o prăbuşire totală a esenţei pe planul muritor. În Locul Celălalt, desigur, esenţa noastră pluteşte liber tot timpul şi nu trebuie să ia o formă anume.

  [66] Cel puţin nu când nu pot riposta. Dar, mai devreme sau mai târziu, când o să-mi recapăt puterile, o să mă întâlnesc din nou cu Hodge, Ascobol şi Cormocodran. Şi atunci le voi aplica o răzbunare târzie cu ferocitatea unui urs rănit. Răzbunarea reuşită e doar chestiune de sincronizare.

  [67] Mostră de dialog: „O, crezi că poţi, ei?”, „Da, nici o problema amice!” „Zău?”, „Zău!” Toate în faţa celorlalţi, care aclamau şi se plesneau peste şoldurile păroase. În privinţa profunzimii şi vigorii intelectuale, era undeva între dezbaterile din Atena antică şi cele mai recente din Parlamentul englez.

  [68] Cu posibila excepţie a lui Cormocodran, care tot reuşea să arate ca o juncană strânsă într-un costum.

  [69] Jignitor, grosolan, dar era un sâmbure de adevăr în asta. Nu ajunsesem să mă deteriorez ca atunci cu broasca, dar, cu fiecare minut care trecea, puterile mele şi esenţa mea se mai micşorau puţin. Eram cam fluid prin zona pantalonilor.

  [70] Mi-ar fi plăcut să iau parte la luptă. Teribil. În mod normal aş fi fost primul care să se lupte cu chestiile cu cap de sepie. Dar nu eram în apele mele. Mai aveam prea puţin din preţioasa esenţă ca s-o risipesc.

  [71] Îl întârziau în primul rând rănile, dar nici ultima lui masă nu-i picase prea bine. O hăpăise efectiv pe directoare.

  [72] Uneori, prinşi de evenimente, noi, djinnii, uităm ce limbă folosim. Când conlucrăm în cadrul acestei lumi, avem tendinţa de a vorbi dialecte familiare nouă şi nu neapărat pe cele folosite în cadrul civilizaţiei de zi cu zi. (Aşa că, vedeţi, se explică totul.) [73] Folioţii Frisp şi Pollux fuseseră de faţă când am fost descoperit; se amuzaseră apoi povestind întâmplarea impilor din gaşca lor. Din păcate, ambii folioţi şi impii au fost curând ucişi în diferite moduri în timpul unei singure nopţi: o coincidenţă bizară, care m-a epuizat efectiv.

  [74] Nu era precum bătrânul Jabor, adică puternic şi idiot până la a fi indestructibil. Nu era nici ca posacul de Tchue, care rar se vedea nevoit să ridice un deget la duşmanii lui, atât de înfricoşătoare şi de inventive erau vorbele lui. Nu, Faquarl era un geniu – privea cu spirit practic supravieţuirea respectând în egală măsură puterea şi şiretenia. În clipa de faţă, eu abordam aceeaşi tactică: încercam să evit să fiu omorât, respectând prin şiretenie puterea lui Faquarl.

  [75] Înfăţişarea mea de om-corb era totemul tribului care trăia între câmpie şi pădure. Membrii acestui trib preţuiau modul de a se furişa al păsării, inteligenţa şi viclenia ei. Mantia era făcută din pene de la fiecare pasăre care trăia prin părţile acelea: puterea lor fiind absorbită de a mea, puteam să merg neobservat pe piatră şi pe iarbă şi de asemenea să vorbesc respectuos cu şamanul tribului, care purta un costum similar, completat cu o mască.

  [76] Scos de un djinn destul de în vârstă precum Faquarl, râsul ăsta era curios de descurajant. Noi, spiritele superioare, avem desigur simţul umorului, pe care îl folosim ca metodă de corecţie pentru anii nesfârşiţi de servitute pe Pământ. În mod normal se încadrează într-o anume categorie – este sec, sardonic şi observaţional, uimit în permanenţă de slăbiciunile magicienilor noştri. Nu tindem să cădem în isterii – asta chiar nu se face! (Sigur, nu mă refer aici şi la impi, care rar se ridică peste nivelul trombonelii distractive.) Aşa stând lucrurile, era ceva ciudat de nereţinut în veselia lui Faquarl, ceva puţin prea implicat.

  [77] Asta era adevărat. Încă de pe vremea bucătăriilor regale de la Ninive, pe la 700 î. Hr. Fusesem trimis acolo de magicienii babilonieni într-o misiune diplomatică, adică să strecor arsenic în mâncarea lui Sennacherib în timpul unui banchet. Din păcate, Faquarl fusese însărcinat de regele asirian să caute asasini: i se făcuse poftă de porţia mea de viţel gras din farfurie şi începuse să mă alerge pe hol. După o mamă de bătaie cu mâncare, l-am doborât cu un jambon bine ţintit şi m-am salvat fugind. În mare, relaţia noastră a început să se deterioreze din momentul acela.

  [78] În care am distrus fortul principal al piraţilor şi am eliberat o sută de prizonieri. Încăierarea a fost memorabilă mai ales din cauză că m-am luptat singur cu un afrit foarte feroce deasupra a două corăbii care se scufundau. Ne-am urmărit încoace şi încolo pe vâslele în flăcări, şi ne-am duelat printre vele folosind bucăţi de catarg rupt. În final l-am pocnit în cap şi m-am uitat cum se scufundă, încă fumegând, în adâncurile verzi ca mazărea.

  [79] Un anume personaj cu pielea roşie ieşea în evidenţă. După ce a provocat un haos general, Jabor a fost până la urmă scos din luptă când l-am momit într-un sistem de peşteri subterane şi am făcut ca tunelul să se prăbuşească peste el.