Old Surehand

Vol. 1 – Old Surehand

 

  CUPRINS:

  Capitolul I – Old Wabble 1

  Capitolul II – Lângă Apa Albastră 64

  Capitolul III – Trimisul lui Winnetou 115

  Capitolul IV – Oaza 189

  Capitolul V – Inimă de Fier 249

  Capitolul VI – La o Sută-de-Copaci 303

  Capitolul VII – În capcana de cactuşi 354

  Capitolul VIII – Generalul 385

  Capitolul IX – O surpriză 420

 

 

 

  Capitolul I – Old Wabble.

  În timpul numeroaselor mele călătorii şi peregrinări îndepărtate, am întâlnit foarte des, mai ales între aşa-zişii „sălbatici” şi „semicivilizaţi”, oameni care mi-au devenit prieteni şi a căror amintire mi-a rămas scumpă până în ziua de astăzi şi aşa îmi va rămâne până la moarte. Dar pe niciunul nu l-am iubit aşa cum l-am iubit pe Winnetou, vestita căpetenie a apaşilor. Prietenia pentru el m-a adus din îndepărtata Africă sau Asie înapoi în preriile, pădurile şi Munţii Stâncoşi ai Americii de Nord. Chiar dacă întoarcerea mea nu fusese fixată dinainte şi nu stabilisem cu el o întâlnire, ştiam bine cum îl pot găsi. În asemenea cazuri, fie că mergeam la Rio Pecos, seminţia apaşilor de care ţinea, şi mă interesam unde se găseşte, fie că aflam acelaşi lucru de la oamenii Vestului sau de la indienii cu care mă întâlneam. Ecoul faptelor sale se răspândea repede, iar prezenţa lui, oriunde ar fi apărut el, era de asemenea imediat cunoscută până-n depărtări.

  Adeseori, însă, puteam să-i comunic la despărţire când o să mă întorc, şi atunci stabileam cu precizie locul şi data întâlnirii noastre. Eu mă orientam după datele calendaristice, în timp ce el folosea sistemul indian de socotire a timpului şi, cu toate că se spune că pe acest sistem nu te poţi bizui, Winnetou venea la locul întâlnirii atât de punctual, încât niciodată nu s-a întâmplat să fiu nevoit să-l aştept.

  O singură dată am crezut că n-a fost punctual, dar era numai în aparenţă. Fusesem nevoiţi să ne despărţim în îndepărtatul Nord, pe aşa-numitul côteau – coastă – şi hotărâsem să ne întâlnim cu patru luni mai târziu în Sierra Madre. Atunci m-a întrebat:

  Fratele meu cunoaşte apa numită Clearbrook – Pârâul-Limpede. Am fost acolo împreună la vânătoare, îţi mai aduci aminte de stejarul vieţii, sub care am făcut popas în noaptea aceea?

  Îmi amintesc foarte bine.

  Atunci va fi uşor să ne găsim. Creştetul copacului s-a uscat, aşa că nu mai creşte. Winnetou va fi acolo la amiază, când umbra copacului o să aibă de cinci ori lungimea fratelui meu. Howgh!

  Fireşte că a trebuit să transpun aceste indicaţii în orele noastre, şi astfel am sosit la timp la locul stabilit. Dar nici urmă de Winnetou, cu toate că umbra copacului măsura exact de cinci ori lungimea mea. Am aşteptat mai multe ceasuri; el tot nu apărea. Începusem să fiu îngrijorat din cauza lui, pentru că ştiam că numai un accident ar fi putut să-l împiedice să îşi ţină cuvântul; când, deodată, îmi trecu prin minte că s-ar fi putut ca el să fi trecut pe aici şi, dintr-un motiv bine întemeiat, să nu fi putut să mă aştepte. În acest caz, cu siguranţă că mi-a lăsat vreun semn. Cercetai cu atenţie scoarţa copacului şi, într-adevăr, la înălţimea unui stat de om era înfiptă o crenguţă uscată de molid! Întrucât un stejar nu are crenguţe de molid, aceasta trebuia să fi fost vârâtă acolo cu un scop, iar faptul că era complet uscată, dovedea că a trecut ceva timp de când se afla acolo. Scoţând-o, am găsit o hârtie înfăşurată pe vârful care fusese înfipt în copac. Desfăcând hârtia am putut citi: „Comanşii vor să-l atace pe Bloody Fox. Fratele meu să vină imediat la el. Winnetou se grăbeşte să-l prevină din timp”.

  Cititorii mei care-l cunosc pe Winnetou ştiu prea bine că el ştia să scrie şi să citească perfect. Aproape totdeauna avea hârtie la el. Ştirea ce mi-o da nu era prea bună. Eram îngrijorat de soarta lui, cu toate că ştiam că poate face faţă oricărui pericol. Mă temeam şi pentru Bloody Fox. Dacă Winnetou nu reuşea să ajungă la el înaintea comanşilor, mai mult ca sigur că acesta era pierdut. Nici situaţia mea nu era prea bună. Bloody Fox se instalase într-o oază – probabil singura – din pustiul numit Llano Estacado, dar pentru a ajunge acolo trebuia să trec prin ţinuturile comanşilor, cu care avuseserăm multe ciocniri războinice. Dacă nimeream în mâinile lor, cu siguranţă că mă aştepta stâlpul caznelor, cu atât mai mult cu cât acest trib dezgropase „securea războiului” şi întreprinsese numeroase incursiuni soldate cu pradă bogată.

  Situaţia mă obliga să nu mai zăbovesc şi să trec imediat la acţiune. Este adevărat că eram singur şi că nu mă puteam bizui decât pe mine; dar aveam arme bune şi un cal minunat, în care puteam avea toată încrederea. Iar regiunea prin care trebuia să trec o cunoşteam bine şi-mi ziceam că unui om al Vestului, cu experienţă, îi este mai uşor să răzbească singur decât în tovărăşia unor însoţitori în care nu poate avea deplină încredere. Şi, în sfârşit, orice ezitare trebuia să dispară în faţa faptului că Bloody Fox era în primejdie: trebuia salvat. De aceea am încălecat şi am pornit la drum pentru a îndeplini dorinţa prietenului şi fratelui meu roşu.

  Atâta timp cât mă aflam în Sierra propriu-zisă, nu aveam de ce să mă tem, puteam să mă adăpostesc uşor şi eram obişnuit să fiu atent. După aceea însă urmau nişte platouri pleşuve, unde puteai fi zărit de departe. Locurile erau brăzdate de prăpăstii abrupte şi canioane adânci. Numai ici-colo creşteau diferite specii de cactuşi şi de aloe, după care un călăreţ nu avea cum să se ascundă. Era foarte uşor ca, într-un asemenea canion, să dau peste comanşi, şi atunci singura mea scăpare era să-mi întorc calul cât pot de repede şi să mă bizui pe iuţeala şi rezistenţa lui.

  Locul cel mai periculos dintre toate era Mistake Canion – Prăpastia Erorii, pentru că era drumul indian cel mai umblat dintre munţi şi câmpie. Numele i se trăgea de la o greşeală fatală. Se povestea că un vânător alb şi-ar fi împuşcat acolo pe cel mai bun prieten al lui, un apaş, în locul unui comanş duşman. Nu ştiam cine era nici acel alb, nici cei doi indieni; nu putusem afla numele lor. De atunci, independent de pericolul propriu-zis al acestui canion, un westman superstiţios îl ocolea. Se spunea că un alb rar reuşea să-l traverseze nevătămat, deoarece stafia apaşului ucis îl ducea la pieire.

  De stafie nu prea îmi păsa mie, chiar dacă mi-ar fi ieşit în cale, numai de duşmani în carne şi oase nu doream să dau. Dar cu mult înainte de a ajunge la canion, dădui de urmele unor călăreţi venind din altă parte şi care continuau drumul în direcţia urmată de mine. Nu putea fi vorba de cai sălbatici, de mustangi; prin părţile acelea nu existau. Descălecând şi cercetând urmele, constatai, spre liniştirea dar şi spre surprinderea mea, că erau cai potcoviţi, deci călăreţii nu aparţineau pieilor-roşii. Cine erau şi ce căutau pe acolo?

  La o oarecare distanţă, unul din ei se dăduse jos de pe cal, probabil pentru a strânge mai bine chinga, timp în care ceilalţi îşi continuaseră drumul. Uitându-mă cu atenţie, observai în stânga urmelor lăsate de el mai multe adâncituri, scurte şi înguste, ca muchia unui cuţit. De unde proveneau? Purta cumva călăreţul o sabie? Asta însemna că aveam în faţă soldaţi, cavalerişti. Erau cumva trupe de pedepsire, pornite împotriva comanşilor, din cauza amintitelor incursiuni de pradă? Fiind foarte interesat să aflu răspuns la această întrebare, urmai în galop urmele şi, cu cât înaintam, dădeam peste tot mai multe urme, care veneau din toate părţile şi se îndreptau în toate direcţiile. Nu mai era nici o îndoială că în faţa mea se aflau trupe şi într-adevăr, când după un timp, coti după capătul unei pădurici dese de cactuşi, zări în faţa mea tabăra lor. Din prima clipă constatai că tabăra nu era aşezată provizoriu. Liziera de cactuşi oferea siguranţă împotriva oricărui atac lateral sau din spate, iar în faţă, cât vedeai cu ochii, se întindea un teren deschis, aşa că orice atac prin surprindere din partea duşmanului era imposibil. Desigur, apropierea mea dinspre vest nu a fost observată; ar fi trebuit să pună acolo chiar şi ziua o strajă. În orice caz, lipsa unei străji era o neglijenţă. Ce s-ar fi întâmplat dacă în locul meu ar fi venit o ceată de indieni?

  În partea cealaltă, terenul cobora într-un canion, unde, probabil, exista şi apa necesară taberei. Caii alergau slobozi sau dormitau ici-colo. Pentru a se apăra de dogoarea soarelui, ostaşii legaseră foi de cort de tulpinile cactuşilor. Ofiţerii aveau un cort mare; în umbra lui părea că sunt adăpostite şi proviziile. În apropiere se aflau opt sau zece bărbaţi, care nu făceau parte din trupă. Probabil că voiau doar să înnopteze acolo, ziua fiind pe sfârşite. Eram hotărât să procedez la fel. Aş fi putut să merg mai departe, dar atunci ar fi trebuit să înnoptez singur, şi, pentru securitatea mea, nu aş fi avut voie să dorm. Acolo găseam odihna necesară, pentru ca, a doua zi, să-mi pot continua lunga călătorie.

  Când mă văzură, mă întâmpină un subofiţer şi mă conduse la comandant, care fusese anunţat prin strigăte şi ieşise afară din cort, împreună cu ofiţerii lui. În timp ce descălecam, se uită la mine şi la calul meu, apoi mă întrebă:

  Dincotro, sir?

  De sus, dinspre Sierra.

  Şi încotro?

  În jos, spre Rio Pecos.

  Nu prea aţi fi reuşit, dacă nu-i goneam noi pe derbedeii de comanşi. Aţi întâlnit cumva urme de-ale lor?

  Nu.

  Hm. S-ar părea că au luat-o spre miazăzi. Stăm aici de aproape două săptămâni, fără să fi zărit măcar nasul unuia dintre ei.

  Îmi venea să-i strig în faţă: „Eşti un măgar!”, pentru că dacă voia să dea de pieile-roşii trebuia să-i caute, deoarece acestora nici prin gând nu le trecea să-i cadă în braţe. Dacă el nu aflase unde se găsesc indienii, în schimb indienii ştiau foarte bine unde era el. Mai mult ca sigur că noaptea iscoadele lor se furişau în jurul taberei. Ghicindu-mi parcă gândurile, continuă:

  Îmi lipseşte un scout, un cercetaş priceput, pe care să mă pot bizui pentru a-i putea descoperi pe indieni. Omul potrivit ar fi fost Old Wabble, care a înnoptat aici, dar abia după ce a plecat am aflat cine era; bănuise, probabil, ce vreau şi de aceea îşi zicea Cutter. Iar cu o săptămână înainte, o patrulă l-a întâlnit pe apaşul Winnetou; acesta ar fi fost şi mai bun, dar a plecat în cea mai mare grabă. Însă acolo unde poate fi văzut Winnetou, trebuie să se afle şi Old Shatterhand pe aproape; ce n-aş da să-mi cadă în mână! Dumneavoastră cum vă numiţi, sir?

  Charley, îi răspunsei, dându-i prenumele meu, care putea fi şi nume de familie. Nici nu-mi trecea prin gând să-i spun că eu sunt totuna cu Old Shatterhand. Nu aveam nici un chef şi nici timp să rămân şi să fiu folosit ca iscoadă. Între timp, îi examinai pe civilii care stăteau tolăniţi pe jos; nu văzui nici un cunoscut printre ei, ceea ce mă linişti. Fireşte, puteam fi trădat de calul şi de puştile mele. Era lucru ştiut că Old Shatterhand posedă un „doborâtor de urşi” şi o carabină tip „Henry”, şi că are un armăsar negru, un dar din partea lui Winnetou. Spre norocul meu, însă, comandantul nu era prea perspicace pentru a observa aceste lucruri; se întoarse în cortul lui, fără a mai întreba ceva.

  Dar ceea ce nu reuşise el să deducă, putea foarte bine s-o facă unul dintre civilii care, probabil, erau toţi oameni ai Vestului; de aceea, strecurai repede carabina în învelitoarea de piele, în aşa fel încât închizătorul, de o formă neobişnuită, să nu poată fi văzut; „doborâtorul de urşi” era mai puţin bătător la ochi. După aceea, scoasei şaua de pe armăsar şi-l lăsai liber. Desigur, iarbă nu prea se găsea, în schimb, printre cactuşii uriaşi, creşteau destui cactuşi pitici, constituind din belşug un nutreţ zemos. Murgul meu se pricepea să îndepărteze ţepii acestor plante, fără a se răni. Întrebând, după aceea, pe civili dacă-mi dau voie să mă aşez lângă ei, unul îmi răspunse:

  Veniţi lângă noi, sir, şi, dacă doriţi, luaţi cu noi o îmbucătură. Eu mă numesc Sam Parker, şi când am o porţie de carne în plus, orice om cumsecade poate să guste din ea, până se termină. Vă e foame?

  Cred şi eu.

  Atunci tăiaţi-vă de aici cât vreţi. Noi toţi suntem oameni ai Vestului, sir. Dar dumneavoastră?

  Împinse spre mine o bucată de carne rece, dar friptă, în greutate de cel puţin opt pfunzi1, tăiai din ea o porţioară şi răspunsei:

  Şi eu rătăcesc uneori dincolo de Mississippi, dar nu ştiu dacă pot să mă numesc om al Vestului. Pentru aşa ceva se cere cam mult.

  Aveţi dreptate, sir, foarte multă dreptate, spuse el zâmbind mulţumit pe sub mustaţă. Mă bucur că am întâlnit şi eu o dată un om modest, care nu-şi închipuie că, dacă a ajuns paznic de noapte, poate deveni şi preşedinte al Statelor Unite. În ziua de azi nu prea întâlneşti astfel de oameni. Adineauri am auzit numele dumneavoastră, domnule Charley. Şi cu ce vă ocupaţi aici, în Vest? Vânător? Puitor de capcane? Culegător de miere?

  Căutător de morminte, mister Parker.

  Căutător de morminte? Exclamă el mirat. Adică… dumneavoastră… căutaţi morminte?

  Yes.

  Vă băieţi joc de noi, sir?

  Nici nu mă gândesc.

  Atunci, fiţi aşa de bun şi vorbiţi mai clar, ca să nu fiu nevoit să vă gâdil cu cuţitul printre coaste. Nu permit să fiu luat în băşcălie.

  Well! 2 Vreau să ştiu de unde se trag indienii de astăzi. Poate aţi auzit că descoperirea unor morminte este de mare folos în această privinţă.

  Hm! Într-adevăr, am citit odată că există oameni care scormonesc mormintele antice, pentru a studia din ele istoria universală sau cam aşa ceva. Curată prostie! Deci, dumneavoastră faceţi parte din acest soi de oameni? Sunteţi poate chiar un savant?

  Yes.

  Ferească-mă sfântul, sir! S-ar putea, foarte uşor, să vă poticniţi cu nasul de mormânt şi să rămâneţi acolo. Dacă vreţi să căutaţi cadavrele unor răposaţi, încercaţi cel puţin în altă parte, unde sunteţi sigur de viaţa dumneavoastră, şi nu aici, unde comanşii au pornit la război, iar prin văzduh şuieră gloanţele şi tomahawkurile, uite-aşa. Ştiţi măcar să trageţi cu arma?

  Oarecum.

  Hm, îmi închipui! Şi eu crezusem cândva că ştiu să trag. Poate că odată o să vă povestesc. După câte văd, aveţi o flintă veche, cu care poţi dărâma un zid, şi care mă face să mă închin, sir. Şi cealaltă puşcă, cea învelită, e probabil o adevărată armă de duminică?! Vă spun, pe aici e periculos să căutaţi morminte. Luaţi-o din loc! Puteţi să veniţi cu noi, aţi fi în mai mare siguranţă decât călătorind singur.

  În ce direcţie mergeţi?

  Tot în jos, spre Pecos, unde mergeţi şi dumneavoastră, după câte am auzit mai înainte.

  Îmi aruncă o privire pe jumătate binevoitoare, pe jumătate ironică şi apoi continuă:

  Nu arătaţi deloc rău, parcă abia aţi ieşit din găoace, dar, pentru regiunea asta, aşa ceva nu are nici o valoare, sir. Un adevărat westman arată altfel. Cu toate astea, vă spun din nou, veniţi cu noi, pentru că îmi place de dumneavoastră. O să vă apărăm, pentru că singur tot nu aţi putea răzbate mai departe. Am văzut că aveţi şi un cal, cel puţin după înţelesul acestui cuvânt în statele răsăritene. Probabil că aţi venit cu calul dumneavoastră de trăsură, nu?

  Cam aşa, mister Parker, răspunsei eu, înveselit în sinea mea că putea compara cu un cal de trăsură armăsarul meu indian de rasă, care nu putea fi asemuit decât cu murgul lui Winnetou.

  Omul îmi plăcea, la fel cum îi plăceam şi eu lui. Dacă mă întovărăşeam cu el şi afla cine sunt, mă puteam aştepta la nişte scene pline de haz. O asemenea tovărăşie putea să-mi fie de folos prin Mistake Canion, chiar dacă mai târziu nu mă mai interesa. De aceea mă hotărâi să accept propunerea lui.

  Mi-am închipuit, imediat, reluă el discuţia. Calul arată la fel de curat ca şi dumneavoastră. Se vede de la distanţă că nici el nu a făcut altceva decât să umble după oameni îngropaţi demult. Deci aştept să-mi spuneţi dacă veniţi cu noi! Dis-de-dimineaţă o luăm din loc.

  Primesc cu recunoştinţă propunerea dumneavoastră, sir, şi vă rog stăruitor să-mi acordaţi ocrotirea dumneavoastră.

  O s-o aveţi, şi am impresia că are să fie şi nevoie de ea. Aş fi bucuros să scăpăm de aici, deoarece comandantul ar vrea să mă reţină pe mine sau pe altul dintre noi drept călăuză. Ce părere ai, bătrâne Ios?

  Întrebarea era adresată unui om mai în vârstă, care avea o faţă simpatică, cu o expresie de o adâncă tristeţe, ca şi când era ros pe dinăuntru de o mare suferinţă. Ios reprezintă prescurtarea numelui de Iosua; după cum am aflat mai târziu, îl chema Iosua Hawley.

  Sunt de aceeaşi părere, răspunse Iosua. Nimic nu ne mai lipsea decât să fim obligaţi să scoatem castanele din foc, de dragul acestor uniforme, şi să ne ardem lăbuţele. De ce nu l-au reţinut pe Old Wabble, care era omul cel mai potrivit pentru ei? Pe mine n-o să mă reţină. M-ar bucura să plec de aici şi să am Mistake Canion-ul în spate.

  De ce? Ţi-e frică de stafia indianului împuşcat?

  Frică? Nu; totuşi, nu pot să-l uit. Canionul ăsta mi-a adus numai necazuri. Acolo mi s-a întâmplat un lucru, cum rar se întâmplă. Am dat şi de aur.

  Aur? În Mistake Canion? Imposibil. Acolo nu există aur.

  Trebuie să fi existat totuşi, de vreme ce am găsit.

  Adevărat? Probabil că ai dat de el din întâmplare, bătrâne Ios.

  Nu. Locul mi l-a arătat un indian.

  Aşa ceva chiar că nu e de crezut, pentru că un indian n-ar arăta niciodată un astfel de loc unui alb, fie el şi cel mai bun prieten al său.

  Înseamnă că a fost o excepţie. Mai mult chiar, e vorba de aceeaşi piele-roşie care apoi a fost împuşcată din greşeală. Poate că am să vă spun toată povestea mâine, când o să vedem canionul. Acum n-am chef, mai bine să trecem peste asta. Dă-mi carnea, vreau să mănânc. Cu toate că este de antilopă, trebuie să fie bună. Desigur, mai multă plăcere mi-ar face o bucăţică din cocoaşa unui bizon, sau din pulpa unui elan.

  Elan? Da, elan, ai dreptate! Exclamă Parker lingându-se pe buze. Este friptura cea mai bună, cea mai gustoasă din câte există. Când mă gândesc la elan, îmi aduc imediat aminte de acel westman care, de fapt, a făcut din mine un vânător.

  Cine era?

  Mai înainte i s-a pomenit numele aici. Vorbesc de Old Wabble.

  Cum? Old Wabble? Bătrânul acela tot atât de faimos pe cât este de ciudat? Îl cunoşti?

  Dacă îl cunosc? Ce întrebare! Sub îndrumarea lui am avut prima mea aventură în Vestul îndepărtat, o aventură care… ei, în sfârşit, am să v-o povestesc, cu toate că ştiu că tare o să mai râdeţi de mine. Atunci am avut de-a face cu primul meu elan.

  După ce îşi drese uşor glasul, luă o mutră plină de importanţă şi începu să povestească:

  De fapt îl cheamă Fred Cutter, dar, din cauza mersului său legănat şi a îmbrăcămintei care îi atârnă mereu pe trupul uscăţiv, i se spune Old Wabble. Pe vremuri a fost cowboy, jos, în Texas, şi într-atât s-a obişnuit cu îmbrăcămintea de acolo, încât în nord nimeni nu a putut să-l facă să şi-o schimbe.

  Parcă îl văd şi acum, lung şi foarte slab, cu picioarele băgate în nişte shuffles – nişte ghete de nedescris, iar gambele vârâte în nişte leggins – adică pantaloni de la facerea lumii. Peste cămaşă, a cărei culoare e mai bine să n-o pomenesc, atârna o bluză, având singurul avantaj că era cu „inima deschisă”, adică pieptul şi gâtul îi erau dezgolite complet; în schimb, sub pălăria turtită, purta, totdeauna, un fular, care-i înfăşură fruntea iar capetele îi atârnau pe umăr; la brâu avea un cuţit lung de vânătoare, cunoscutul cuţit bowie, iar în lobul urechilor purta cercei grei de argint; în mâna mare şi osoasă, bronzată de soare, ţinea nelipsita-i ţigară, mereu aprinsă – probabil că nimeni nu l-a văzut altfel.

  Lucrul cel mai nostim era faţa lui bătrână, bătută de vânt şi ploaie, plină de zbârcituri şi întotdeauna bine rasă, cu buze groase ca de negru, cu nas ascuţit şi ochi de culoarea oţelului, cărora nu le scapă nimic, cu toate că ţinea mereu pleoapele pe jumătate închise. Faţa aceasta, fie că era liniştită, fie că era zbuciumată, avea tot timpul o expresie de superioritate, care nu putea fi clintită de nimeni şi de nimic. Această superioritate era cu totul îndreptăţită, pentru că, în ciuda ţinutei sale dezordonate, Old Wabble era un maestru în călărie, în mânuirea puştii şi a lasoului; nu-i lipsea niciuna din însuşirile necesare unui adevărat westman. Permanent avea o vorbă a lui – it's clear – adică „e clar”, cu care voia să arate că, deseori, chiar şi ceea ce părea greu de realizat, pentru el era ceva simplu şi uşor.

  În ceea ce mă priveşte, la Princetown am fost un fel de pontator în construcţii şi câştigam atât cât să-mi pot permite să-mi realizez un plan mai vechi şi anume să mă echipez şi să plec în Idaho, în căutare de aur. Eram un greenhorn, un adevărat boboc, şi, ca să nu fiu nevoit să împart bogăţiile la care speram, mi-am luat ca însoţitor un singur om, pe unul Ben Needler, care cunoştea Vestul Sălbatic la fel de puţin ca şi mine. Când la Eagle-Rock am părăsit trenul, eram echipaţi ca nişte filfizoni şi încărcaţi ca nişte măgari, cu tot felul de obiecte frumoase, bune, strălucitoare, care din păcate aveau meritul de a nu fi de nici un folos. Iar când, după o săptămână, am ajuns la Payette Fork, arătam ca nişte adevăraţi vagabonzi, şi era să murim de foame. Pe drum, aruncasem obiectele de prisos, adică totul, afară de arme şi muniţii. Trebuie să vă mai spun că pentru o bucată bună de pâine cu unt aş fi dat tot armamentul; probabil la fel gândea şi Ben Needler.

  Stăteam sub nişte tufişuri, cu picioarele numai răni de atâta mers, băgate în apă şi vorbeam despre tot felul de delicatese, pe care tare am fi vrut să le avem, cum ar fi: pulpe de căprioară, file de bizon, labă de urs şi friptură de elan. Da, ştiam că prin regiunea aceea existau elani aproape cât bizonii. Ben tocmai zicea, în timp ce-şi lingea buzele:

  Good lack! 3 De ne-ar pica un elan din ăştia, i-aş descărca cu cea mai mare plăcere ambele gloanţe între coarne, şi atunci…

  Şi atunci s-ar termina cu voi! S-a auzit un glas în spatele nostru, de după tufiş. Elanul v-ar face chiseliţă cu picioarele. Un asemenea animal nu se împuşcă între coarne, pentru că nici nu le are. Probabil, domnilor, că v-aţi luat zborul de la New York ca nişte şcolari şi aţi picat drept aici, domnişorilor!

  Sărind în picioare, ne uitam la cel care ne vorbea, şi care îşi făcea drum către noi din tufişul de unde ne pândise. Înaintea noastră se afla Old Wabble, aşa cum l-am descris mai înainte, având pe faţă o expresie deloc măgulitoare la adresa noastră, iar în ochii pe jumătate închişi o privire de o îngăduitoare superioritate. Am să trec peste discuţia care a urmat. Ne-a luat la întrebări ca un învăţător pe elevii săi şi apoi ne-a cerut să-l urmăm.

  Cam la o milă depărtare de râu, exista o clădire, înconjurată de o prerie împădurită, şi pe care el o numea ferma lui. În spatele clădirii erau câteva şoproane deschise, având menirea ca, în caz de vreme rea, să adăpostească caii, catârii şi vitele, care, la sosirea noastră, păşteau pe câmp. Pe atunci, Old Wabble, din cowboy, devenise un liniştit crescător de vite. Ca ajutoare îl avea pe Will Litton, un supraveghetor alb, şi câţiva indieni din tribul zis „indienii-şarpelui”, pe care-i numise văcari şi care-i erau foarte devotaţi. Vedeam cum aceşti oameni erau ocupaţi să încarce o căruţă cu diferite lucruri, printre care şi o foaie de cort.

  Iată ceva pentru voi, zise bătrânul. Vreţi să împuşcaţi elani şi acolo tocmai se fac pregătirile pentru vânătoare. Vreau să văd de ce sunteţi în stare. Veniţi cu noi. Dacă sunteţi nişte băieţi de ispravă, puteţi rămâne la mine. Dar mai întâi, intraţi în casă, pentru că, it's clear, un vânător flămând trage în aer.

  Well, nouă ne convenea. Am mâncat, am băut şi apoi am pornit-o, pentru că Old Wabble nici nu se gândea ca din cauza noastră să amâne plecarea. Ne-au dat cai şi am pornit cu ei, la început spre râu, unde se afla un vad, prin care am trecut. Bătrânul mergea înaintea convoiului. La un moment dat, m-a chemat lângă el. Ducea de căpăstru un catâr, care nu avea nimic pe spate. Ajunşi pe malul celălalt, am văzut că în urma noastră venea Ben Needler, pe un cal roib, şi Will Litton, pe unul bălan; după ei venea căruţa trasă de patru cai, pe care o conducea unul dintre indieni. Îl chema Pap-muh, Mână-însângerată, cu toate că, îmbrăcat civilizat, nu arăta deloc atât de fioros pe cât îi era numele. Tovarăşii săi de trib rămăseseră la fermă.

  După ce am trecut vadul, am mers o bucată de vreme printr-o pădure rară, apoi am pătruns într-o vale verde, fără copaci, care se deschidea într-o savană bogată în iarbă. După câteva ore de mers, am ajuns la capătul ei, unde terenul începea să urce. Aici ne-am oprit, pentru popas. Am descărcat căruţa şi ne-am instalat cortul. În spatele cortului au fost legate animalele, în timp ce în faţă s-a făcut focul. Voiam să rămânem pe loc timp de o zi pentru a pândi antilopele „furcate” sau ca să dăm de bizoni, fiindcă scheletele împrăştiate în jur dovedeau că, uneori, pe acolo treceau bizonii. În imediata apropiere a cortului se afla tocmai un craniu albit de soare. Cortul urma să-l lăsăm în paza Mâinii-însângerate, în timp ce noi, albii, voiam să urcăm până la terenurile acoperite cu muşchi, unde, după afirmaţia lui Old Wabble, existau o mulţime de elani.

  Din păcate, nici în prima, nici în a doua zi nu s-a ivit vreun elan, ceea ce l-a indispus teribil pe bătrân, mie însă îmi convenea, pentru că trebuia să mă tem de judecata aspră a bătrânului în legătură cu priceperea mea în mânuirea armelor. Pe atunci, puteam să mă încumet să nimeresc de la treizeci de paşi turnul unei biserici, în schimb sunt sigur că aş fi făcut o gaură în cer, dacă cineva m-ar fi pus să nimeresc de la şaizeci de paşi o antilopă iute de picior.

  Atunci, lui Old Wabble îi veni nefericita idee să pună la încercare îndemânarea noastră de a trage cu arma, cerându-ne să tragem asupra unor vulturi din specia celor care se hrănesc cu hoituri. Aceste păsări se aşezaseră la vreo şaptezeci de paşi de noi, pe nişte schelete de bizoni, iar eu trebuia să fiu primul care să-mi arăt măiestria. Ei, pot să spun că vulturii puteau fi mulţumiţi, pentru că lucrurile s-au petrecut exact cum mi-am închipuit; am tras patru focuri, fără să nimeresc, şi nici unuia dintre aceşti mâncători de hoituri nu i-a trecut prin cap s-o ia din loc. De fapt, aceste păsări ştiu că nici un om cu scaun la cap nu s-ar gândi să tragă asupra lor; dimpotrivă, o împuşcătură, în loc să-i sperie, îi atrage, pentru că, de la orice vânat doborât, le rămân şi lor cel puţin măruntaiele. Ben a greşit de două ori, şi abia la al treilea glonte a omorât un vultur şi a reuşit să-i gonească pe ceilalţi.

  Eximious incomparable – zise Old Wabble, prăpădindu-se de râs. Domnilor, it's clear, sunteţi făcuţi pentru Vestul Sălbatic, fără nici o teamă pentru persoanele dumneavoastră! Sunteţi nişte bărbaţi pe cinste, tot ceea ce ar fi putut ieşi din dumneavoastră, a ieşit, mai mult nu puteţi ajunge, oricât aţi vrea.

  Ben a primit liniştit această sentinţă, eu însă am sărit în picioare ca ars, ceea ce n-a avut alt efect decât că bătrânul mi-a zis:

  Sir, tăceţi din gură! Camaradul dumneavoastră măcar a nimerit a treia oară, aşa că el poate să mai spere. Dumneavoastră, însă, sunteţi un om pierdut pentru Vestul Sălbatic, nu-mi puteţi fi de nici un folos şi vă dau un singur sfat, s-o ştergeţi de aici cât mai repede.

  Tare mă dureau cele spuse, pentru că nimeni nu se naşte meşter, şi tot praful de puşcă pe care-l folosisem până atunci nu cântărea nici măcar o livră. Eram hotărât să cuceresc cu orice preţ respectul bătrânului.

  A doua zi de dimineaţă, am pornit-o spre locurile mlăştinoase din Munţii Salmon River. Proviziile, vasele şi păturile au fost încărcate pe catâr. Căruţa nu o puteam folosi pe cărările neumblate ale munţilor, de aceea am lăsat-o lângă cort. Ei, dumneavoastră cunoaşteţi regiunea, aşa că n-am să vă mai descriu drumul, care deseori prezenta un pericol de moarte, mai ales acolo undo Snakes Canion-ul coteşte într-un unghi ascuţit şi trebuie să cobori pe o pantă abruptă, pentru a putea ajunge de partea cealaltă, la cărarea numită Wihinasht. La dreapta, stânci până la cer, în stânga prăpastia întunecoasă, iar la mijloc poteca lată numai de vreo şaizeci de centimetri. Spre marele nostru noroc, caii erau obişnuiţi cu astfel de drumuri, iar mie nu-mi vine niciodată ameţeală! Am ajuns cu bine pe partea cealaltă. Acolo însă ne aştepta un alt pericol. Nu apucasem să înaintăm prea mult pe cărarea Wihinasht, că am şi întâlnit un grup de opt indieni călare, dintre care patru purtau podoabe de pene, însemnele căpeteniilor. Neaşteptata noastră apariţie nu i-a speriat deloc. Se uitau în tăcere la noi cum treceam călare pe lângă ei, cu acea expresie melancolic-indiferentă, specifică pieilor-roşii. Unul dintre ei, care se afla mai în faţă, călare pe un cal porumbac, purta pe braţul stâng un obiect curios, de formă lunguiaţă, împodobit cu franjuri de piele. Eram oarecum impresionat de această întâlnire, tristă şi tăcută, cu stăpânii de odinioară ai acestor ţinuturi. Nu mi se păreau periculoşi, mai ales că nu erau vopsiţi în culorile războiului şi se părea că nu sunt înarmaţi. De-abia am trecut de următoarea stâncă şi am ieşit din câmpul lor vizual, că Old Wabble s-a şi oprit şi, aruncând o privire înapoi, a zis:

  Damn them, fir-ar să fie! Ce caută derbedeii ăştia aici? Sunt din tribul panaştilor, care trăiesc în duşmănie cu indienii din Tribul Şarpelui, trib căruia îi aparţin şi văcarii mei. Unde se duc? Se pare că se îndreaptă spre ferma mea. Şi eu nu sunt acasă; tii, ce pericol!

  Dar erau neînarmaţi, am intervenit eu.

  Old Wabble m-a fulgerat cu privirea plină de dispreţ a ochilor săi pe jumătate închişi; nu m-a onorat cu nici un răspuns şi a continuat:

  Cel puţin pentru astăzi şi mâine s-a sfârşit cu vânătoarea noastră de elani. Trebuie să ne întoarcem la cort şi poate chiar la fermă. Trebuie să le-o luăm înainte. Din fericire, cunosc o potecă ce duce la vale, desigur nu pentru un călăreţ, ci doar pentru un bun alpinist. Înainte, boys! Hotărârea mea este să-i întâmpinăm cu puştile pregătite, it's clear?

  Timp de cinci minute am călărit în galop printre stânci spre stânga, până ce am ajuns într-o văgăună acoperită de mlaştini şi iarbă. Pe marginile stâncoase creşteau brazi înalţi de Canada. Iar în mijlocul văii curgea un pârâiaş. Old Wabble sări de pe cal şi spuse:

  Acolo, la capătul văii, e poteca ce duce la vale. Dacă ne grăbim, ajungem la cort înaintea pieilor-roşii. Dar unul trebuie să rămână aici cu caii, şi anume acela de care ne putem lipsi cel mai uşor. Şi acesta este, desigur, faimosul nostru Sam, care a greşit de patru ori ţinta; şi ar putea mai degrabă să ne nimerească pe noi, decât vreun indian.

  Fireşte, „faimosul Sam” eram eu, Samuel Parker, fost pontator la construcţii în Princetown. Supărat, l-am contrazis, dar a trebuit să mă supun. După ce bătrânul mi-a poruncit să am mare grijă de cai, şi nu care cumva să părăsesc platoul până la întoarcerea lui, ceilalţi trei şi-au luat puştile şi au pornit-o în goană.

  Turbam de necaz. Puteam oare să fiu de acord cu o atare purtare? Şi apoi indienii aceia urmau să fie împuşcaţi şi păreau atât de paşnici! Puteam eu să fiu de acord? Nu! Erau oameni ca şi noi. Şi apoi voiam să mă răzbun şi pentru jignirea primită! Nu cunoşteam Vestul Sălbatic şi ascultam numai de prostia mea. Am legat catârul şi cei trei cai de primii copaci aflaţi la îndemână şi am pornit-o în galop, pe unde venisem. Voiam să îndeplinesc sarcina primită, dar trebuia să-i previn şi pe indieni. Am pornit cât am putut de repede pe poteca Wihinasht, prin Snakes Canion, când, deodată, i-am zărit pe indieni. Mă văzuseră şi ei pe mine şi, după ce au privit înapoi, s-au oprit. Acolo prăpastia era destul de largă. Mi-am strunit calul şi am întrebat dacă vreunul dintre ei ştie englezeşte. Cel care călărea pe calul porumbac şi purta obiectul acela lunguieţ pe braţ, mi-a răspuns:

  Eu sunt Toc-oc-uh, Săgeată-iute, şeful tribului sho-shonilor-pariaşti. Fratele meu s-a întors cumva ca să-mi transmită o solie din partea bătrânului ale cărui cirezi sunt acolo jos păzite de indieni-şarpe?

  Îl cunoşti? L-am întrebat eu. Vă consideră duşmani şi a coborât, ca să v-o ia înainte, să vă omoare. Eu sunt creştin şi am considerat că e de datoria mea să vă previn.

  Unde vă sunt caii? S-a interesat el, străpungându-mă cu privirea ochilor lui negri.

  Dincolo de poteca Wihinasht, într-o mică vale.

  După ce se sfătui cu ceilalţi, cu o expresie prietenească, mă întrebă:

  Fratele meu alb e de mult în regiunea asta?

  Abia de ieri.

  Şi ce caută feţele albe acolo sus, în munţi?

  Vrem să vânăm elani.

  E oare fratele meu un vânător renumit?

  Nu; deocamdată nimeresc mereu pe de lături.

  Zâmbind, mă întrebă şi altele, până află totul. Trebuia să-i spun şi cum mă cheamă, la care urmă:

  Samuel Parker e un nume greu de reţinut pentru o piele-roşie. Noi te vom numi At-pui, adică Inimă-bună. Dacă o să stai mai mult pe aici, o să devii mai prevăzător. Bunătatea ta te-ar fi putut costa viaţa. Bucură-te că nu am pornit pe potecile războiului! Priveşte acest wampum – şi arătă către obiectul acela lunguieţ, împodobit cu franjuri, pe care-l purta la braţul stâng – care conţinea o solie paşnică, către şefii de trib ai shoshonilor. Venim fără arme, pentru a aduce solia la ferma bătrânului, de unde indienii-şarpe urmează s-o ducă mai departe. Nu avem de ce să ne temem. Dar recunoştinţa noastră este tot atât de mare ca şi când ne-ai fi scăpat de la moarte. Dacă ai nevoie de prieteni, vino la noi! At-pui, Inimă-bună, o să fie întotdeauna bine venit! Howgh! Am zis!

  Mi-a întins mâna dreaptă şi a plecat înapoi, cu oamenii săi. Am strigat după el, ca nu cumva să mă trădeze bătrânului. Apoi m-am întors foarte mulţumit de succesul meu, dar nu şi de mintea mea care îmi lipsea cu desăvârşire. Dimpotrivă, fusesem cât se poate de neprevăzător.

  Ajuns în poiană, am dat jos povara de pe catâr şi am dezlegat caii, ca să poată paşte în voie. Timpul pe care-l aveam la dispoziţie, berechet, l-am folosit făcând exerciţii de tragere. Cornul meu cu praf de puşcă era plin şi în bagajele mele mai aveam o cutie plină. După ce mi-am golit cornul, puteam afirma cu satisfacţie că, de-acum încolo, aş fi fost în stare să nimeresc turnul unei biserici de la două sute de paşi.

  Spre seară, se întoarse şi Old Wabble cu Ben şi Will. Când s-au întins pe jos, lângă cort, împreună cu indienii, credeam că-mi vor spune o mare noutate, povestindu-mi că aceştia au venit cu intenţii paşnice şi că i-au predat lui Mână-însângerată wampum-ul pentru al transmite mai departe, şi că au pornit-o imediat înapoi. Desigur, n-am pomenit nimic despre ceea ce făcusem.

  Noaptea aceea am rămas în mica vale, iar dimineaţa am pornit-o spre terenurile mlăştinoase, care nu mai erau departe. Acestea se aflau într-o vale cu mult mai mare decât cea pe care o părăsisem cu o zi înainte. În mijlocul văii era un mic lac, cu malurile mâloase. În jur erau tufişuri şi păduri cu teren înşelător, după care urmau masive de stânci golaşe, cu numeroase crăpături, şi altele sfărâmate, care închideau valea. Aceasta măsura cel puţin două ore de mers în lung, şi tot atâta în lat.

  După ce am scos povara de pe catâr, ne-am amenajat un loc de popas şi am aprins focul. Eu trebuia să rămân pe loc, ca să am grijă de cai. Ceilalţi au pornit în cercetare. Până la prânz, a fost linişte, apoi s-au auzit câteva împuşcături. Mai târziu, s-a întors Ben Needler, singur. Îl gonise Old Wabble, furios, pentru că Ben trăsese prea devreme într-o femelă de elan. Old Wabble şi Litton s-au înapoiat abia în amurg, supăraţi din cauza insuccesului.

  Urme erau destule, zise Old Wabble răstit, şi nu numai de elani, ci şi de indieni, care se vede că au fost acolo înaintea noastră şi au gonit vânatul; it's clear! Am dat doar de o femelă, dar Needler a tras prea devreme ambele gloanţe, şi animalul a fugit. Aşa păţeşte cel care se asociază cu nişte greenhorn-i. Eu însă nu vreau să fi făcut drumul degeaba şi n-am să plec de aici până n-am să dobor un elan mare şi bătrân.

  Cu noi n-a mai schimbat nici o vorbă, iar a doua zi de dimineaţă avea aceeaşi dispoziţie, declarând că o să vâneze numai cu Litton, fără cei doi greenhorn-i, care au să rămână în tabără, ca să nu-i mai încurce treburile, în sfârşit, avea dreptul să facă ce vroia, dar şi noi ne-am luat, pe tăcute, acelaşi drept. După ce au plecat cei doi, am pornit şi noi să înfăptuim ceea ce ne înţelesesem în timpul nopţii. Dacă elanii fuseseră goniţi, însemna că nu se mai află în vale, ci dincolo de ea. Acolo trebuiau căutaţi, întrucât vânătoarea noastră putea să dureze până seara, am luat cu noi şi catârul, ca să ne ducă lucrurile ce ni se păreau trebuincioase, poate şi o pradă mai mică.

  Am ieşit din valea noastră şi am intrat într-alta. Acolo nu existau nici lac, nici mlaştini şi desigur nici elani; în schimb erau de-acum oameni, care aveau şi un catâr. Pe oameni nu-i vedeam deloc, dar vedeam foarte bine catârul, care păştea, fără şa şi fără căpăstru, la o distanţă apreciabilă de noi, spre dreapta. Dar unde erau oamenii? Trebuia să aflu. În timp ce Ben se apropia agale de catârul străin, eu am mers drept înainte, împreună cu catarul nostru. Acel presupus catâr a continuat să pască, până ce Ben s-a apropiat de el, s-a întors brusc şi a rupt-o la fugă spre mine, desigur din simpatie pentru ruda lui de lângă mine. Dar ce se întâmplase? De fapt nu avea nimic comun cu un catâr, era un animal sălbatic. Atâta lucru pricepeam şi eu, chiar dacă eram un greenhorn. Am îngenuncheat repede după catârul meu, am pus arma la umăr, am ochit şi am tras. Vietatea aceea stranie a mai făcut două-trei sărituri, apoi s-a prăbuşit. Am fugit imediat la ea, a venit şi Ben; glontele nimerise în plin şi amândoi eram convinşi că am doborât o cerboaică. Am legat-o de şaua de povară a catârului şi am pornit mai departe, dar curând valea s-a terminat. În stânga şi în dreapta erau ziduri de netrecut, în faţă o înălţime destul de abruptă, care semăna cu o şa, după care trebuia să fie o altă vale. Catârul nostru era un bun căţărător, de aceea am hotărât să mergem drept înainte.

  După unele eforturi, am ajuns sus şi am văzut că nu ne-am înşelat, căci terenul din faţa noastră cobora din nou, foarte abrupt. În vale însă, în depărtare, se auzea o zarvă curioasă, care părea să vină de la glasuri omeneşti. De cele două părţi ale coamei înguste a muntelui erau două vârfuri înalte, oblice, pe care puteam să ne căţărăm foarte uşor. Ne-am urcat pe partea stângă, pentru ca de acolo să putem privi în valea cealaltă. Pentru o clipă, am lăsat catârul în urma noastră. Ajunşi în vârf, Needler vru să se aplece ca să poată privi în vale, dar fiind îmbrăcat în haine de culoare deschisă, ar fi putut fi foarte uşor zărit, eu însă, care eram în haine de culoare închisă, l-am dat la o parte şi m-am uitat în jos.

  Ceea ce se petrecea în vale, chiar în faţa noastră, nu puteam vedea, pentru că punctul nostru de observaţie nu era destul de sus; dar în fundul văii am văzut, şapte indieni calări, care înaintau încet, formând o linie destul de lungă, şi care urlau din toate puterile. Apropiindu-se, urletul devenea atât de puternic, încât catârul nostru rămas jos a început să-şi mişte nervos urechile şi să dea din coadă. Aşa că l-am trimis pe Ben să-l liniştească.

  Atunci privirea mi-a căzut de partea cealaltă a şeii, pe panta care se ridica la vreo patruzeci de paşi de mine. Spre mirarea mea, acolo, în faţă-mi, şedea un indian. Era To-oc-uh, Săgeată-iute, care m-a salutat din cap, apoi şi-a dus mâna dreaptă la gură, semn că trebuie să tac.

  Cum ajunsese aici? De ce şi pentru ce trebuia să tac? Alaltăieri nu era înarmat, iar acum avea o puşcă culcată pe genunchi.

  În timp ce mă gândeam la toate astea, gălăgia se apropia şi mai mult; auzeam cum se rostogolesc pietrele sub mine şi am privit în vale. Cerule, ce monstru îmi era dat să văd! Fornăind tare şi furios, venea din valea cealaltă a muntelui şi urca spre coamă. La greabăn avea peste doi metri înălţime, un corp scurt, greoi şi picioare lungi; cu buza de jos atârnându-i înainte şi cu o bărbiţă ciufulită, cu ochii scânteietori, apăru pe vârful muntelui. Văzându-i în faţă pe Ben Needler şi catârul, îşi săltă capul urât cu cele două lopeţi late, imense, şi se năpusti în direcţia mea. La rândul lui, Needler, când a văzut namila răsărind ca din pământ la numai şase paşi de el, a scos un strigăt de groază, a aruncat puşca, şi a rupt-o la fugă, mai bine zis, a luat-o valvârtej spre cealaltă vale. Catârul a dovedit că are tot atâta curaj ca şi stăpânul lui, a făcut un salt înapoi la fel de iute şi a alunecat ca o sanie pe coama muntelui la vale, spre norocul lui, pe cele patru picioare.

  Nu aveam timp să urmăresc dacă cei doi au ajuns cu bine jos, pentru că namila, fiind întoarsă spre mine, nu văzuse că drumul din faţa ei devenise liber. Venea în sus, direct spre mine, făcând nişte salturi foarte mari. Nici eu nu eram mai puţin îngrozit decât Ben Needler. Am scăpat puşca din mână; voiam să fug, să fug! Săream din piatră în piatră, de-a lungul peretelui stâncos, cu monstrul după mine. Deodată, în peretele de piatră din faţa mea, apăru gura unei grote. Am dispărut în ea atât de repede, cum niciodată în viaţa mea n-am mai dispărut în vreun ascunziş. Intrarea s-a întunecat imediat, pentru că namila şi-a băgat capul, atât cât îi permitea lăţimea coarnelor. Brăhnea ca un drac şi-i simţeam răsuflarea fierbinte pe faţa mea. Dar frica acestui animal urmărit întrecea chiar şi furia lui; şi-a scos capul şi a pornit-o din nou la goană, pentru a scăpa. În felul acesta îi oferi partea din faţă drept ţintă şefului de trib, care şedea pe partea cealaltă a văii, aşteptând liniştit. A ochit scurt, a apăsat pe trăgaci şi elanul s-a prăbuşit.

  To-oc-uh coborî repede panta şi veni la mine sus, urcând în salturi. În timp ce eu scoteam precaut capul din crăpătură, el se uita la animalul doborât, apoi mi se adresă zâmbind:

  Fratele meu poată să iasă! Acest elan a fost doborât de glontele tău şi deci îţi aparţine.

  De glontele meu? L-am întrebat eu mirat, ieşind din grotă.

  Da, dădu el şiret din cap. Tu eşti At-pui, Inimă-bună şi ai vrut să ne salvezi viaţa; aşa că meriţi să primeşti cinstea din partea oamenilor voştri. Războinicii panaştilor au predat wampum-ul şi au venit înaintea voastră în valea elanilor, unde îşi ascunseseră armele. Voi probabil că n-aţi mai găsit nici un vânat, în afară de puiul de elan pe care l-am văzut pe spatele catârului vostru. Ai fost atât de sincer şi mi-ai spus că nimereşti alături de ţintă când tragi, ceea ce de fapt trebuia să ţii secret, aşa că vreau ca tovarăşii tăi să te respecte aşa cum te respect şi eu. Mă aşezasem printre stânci, aşteptând ca acest animal puternic să fie gonit înspre mine. Atunci ai apărut tu şi m-am hotărât să ţi-l dăruiesc. Să zicem, deci, că glontele tău l-a nimerit, pentru ca gloria să fie a ta, până ce vei reuşi cu adevărat să nimereşti ţinta. Fratele tău alb nu m-a văzut, şi plec ca să nu mă mai poată vedea. Ochii mei doresc să te revadă. Am zis! Howgh!

  Mi-a strâns mâna şi a plecat repede, dispărând de partea cealaltă a crestei.

  Astfel îşi arăta recunoştinţa un om aşa-zis sălbatic. Gloria ce i se cuvenea, mi-o cedase mie. Puteam să refuz acest dar? Nu; din cauza tinereţii mele, eram încă prea slab pentru un asemenea gest. Old Wabble îşi bătuse joc de mine. Fireşte, din partea mea era o greşeală să admit o astfel de minciună şi să mă împopoţonez cu pene străine, dar voiam ca bătrânul westman să invidieze un greenhorn, şi anume pe mine.

  Mi-am luat puşca şi am coborât în valea dinspre partea noastră. Ben Needler, împreună cu catârul nevătămat, stătea departe de coama stâncoasă. I-am făcut semn să se apropie şi l-am dus la locul unde căzuse elanul. Ben nu-l văzuse pe indian; de fapt, nimeni nu ştia că eu îl cunoşteam pe şeful de trib. Tovarăşul meu era pe deplin convins că eu am împuşcat animalul. Vă puteţi închipui cât de mirat şi de invidios era!

  Îmi părea rău de el. De aceea, i-am propus să-i spunem lui Old Wabble că el a împuşcat puiul de elan, asta, ca să fiu sincer, şi pentru a-mi uşura conştiinţa. Era atât de fericit de propunerea mea, încât m-a îmbrăţişat. Eu a trebuit să rămân să-mi păzesc prada împotriva animalelor sălbatice; Needler, cu catârul, a pornit-o spre terenurile mlăştinoase, pentru a chema pe Old Wabble şi pe Litton; i-a adus târziu, abia după-amiază. Cei doi nu văzuseră toată ziua nici măcar un fir de păr de elan. În faţa vânatului meu, bătrânul a rămas mut. Până la urmă, a recunoscut că rar a văzut un exemplar atât de puternic. Invidia i-a înfiorat trupul ciolănos, încât mâinile şi picioarele au început să i se bălăbăne. Apoi măsurându-mă cu ochii pe jumătate închişi, aruncându-mi o privire aproape ameninţătoare, mi-a zis:

  Well, acum ştiu cu cine am de a face, sir. Când răsalaltăieri aţi găurit de patru ori cerul, aţi făcut cu mine o glumă, it's clear. Dar sper că, dacă o să rămânem prieteni, aşa ceva n-o să se mai repete!

  În sfârşit, am devenit şi am rămas prieteni şi am mai tras multe gloanţe în plin. Era ca şi când darul şefului de trib mi-ar fi dăruit dintr-odată şi o mână sigură şi un ochi bun. Chiar din ziua aceea, gloanţele mele au nimerit ţinta atât de norocos, încât niciodată nu s-a gândit bătrânul că atunci, cu elanul acela, l-aş fi minţit. Iar cu Săgeată-iute m-am mai întâlnit, adeseori, şi ai lui îmi zic şi astăzi At-pui, Inimă-bună. El a păstrat cu sfinţenie secretul nostru, şi acum e prima oară că este dat în vileag. Da, domnilor, trebuie să recunosc, cu părerea de rău a vânătorului, că primul meu elan n-a fost de fapt primul, cu atât mai puţin însă ultimul. Am terminat. Howgh!

  După ce tăcu, ceilalţi începură să facă haz pe seama celor auzite. Eu tăceam. Fiecare westman trebuie să ştie să-şi facă ucenicia. Un maestru nu se naşte din senin. Şi eu am avut profesorii mei: la început pe Sam Hawkens, omuleţul acela hazliu, şi apoi pe Winnetou, maeştri inegalabili în tot ce priveşte Vestul Sălbatic.

  În ceea ce-l priveşte pe Old Wabble, am auzit multe despre el, însă nu l-am văzut niciodată. În povestirile oamenilor din Vest, el apărea ca o figură mitică, cu care prezentul nu mai avea nimic comun. Se vorbea despre sute şi sute de ciudăţenii şi isprăvi de-ale lui, care dovedeau că era un original, cum poate că nu mai exista altul. Niciodată nu se ştia unde se află şi cu ce se ocupă, şi dacă apărea undeva pe neaşteptate, era numai pentru scurtă vreme, iar apoi se povestea despre o nouă faptă îndrăzneaţă sau despre o deosebită ciudăţenie a lui.

  În tinereţe fusese poreclit „regele cowboy-lor”. Acum trebuia să aibă peste nouăzeci de ani, dar se spune că e sprinten ca un flăcău; numai părul lui lung şi alb ca neaua, care atunci când goneşte călare îi flutură pe spate ca o coamă, trădează lungimea unei vieţi extrem de agitate. De mult doream să-l văd. Şi iată că trecuse pe aici cu puţin înaintea mea, şi probabil că dispăruse iarăşi pentru luni şi luni de zile.

  În timp ce Parker povestea, se înserase; din cauza comanşilor, nu puturăm aprinde focul; dar nici să stăm de vorbă, aşa că ne culcarăm. A doua zi, când voirăm să plecăm, se dovedi că bănuiala lui Parker nu era lipsită de temei; comandantul voia neapărat să reţină pe unul dintre vânători drept călăuză, dar se lovi de o împotrivire atât de categorică, încât, până la urmă, îşi dădu seama că e mai bine să renunţe. Atunci, în glumă, m-am oferit eu. M-a refuzat cu un gest plin de dispreţ şi mi-a zis:

  Vedeţi-vă de drum, mister Charley! Ce se cere unei călăuze nu poate face un om a cărui meserie este să caute schelete şi rămăşiţe putrede. N-aveţi decât să scormoniţi în toate mormintele vechi, eu nu vreau să-mi iau cu dumneavoastră o povară pe cap.

  Deci aflase de presupusul scop al venirii mele aici, în Vestul Sălbatic. Mie îmi convenea această despărţire. Ca nu cumva la plecare să dau de bănuit, mă ţinui pe cal cât mai stângaci cu putinţă şi păstrai această atitudine în tot timpul zilei, pentru ca însoţitorii mei să nu-şi schimbe părerea despre mine.

  Cei zece oameni se întâlniseră pe drumul ce vine de la Rio Gila şi se îndreptau în jos, spre Texas, fiecare cu treburile lui. Nu formau un grup unit, cu anumit scop.

  De la tabăra militarilor până la Mistake Canion era cale de vreo patru ore, care au trecut fără să intervină ceva. Pe drum, i se aminti lui Iosua Hawley de promisiunea făcută ieri şi ne făgădui că se va tine de cuvânt. Mie, însă, puţinele cuvinte pe care le-a rostit mi-au spus destul: ştiam că el este acel om alb care, din greşeală, l-a împuşcat pe prietenul său roşu. Acest fapt îi apăsa şi astăzi sufletul, şi era explicaţia melancoliei lui, care îmi bătuse la ochi.

  Ne aflam pe un platou stâncos, care treptat începea să coboare. Apoi ne-am oprit în dreptul unei prăpăstii adânci, spre care ducea o cărare abruptă. Prăpastia semăna cu un mormânt săpat între stânci de nişte mâini gigantice, şi se întindea în faţa noastră spre răsărit, în aparenţă fără sfârşit, cu pereţi abrupţi de cel puţin o sută de metri înălţime. În adâncuri se auzea murmurul unei ape care, de sus, părea neagră ca cerneala. În locul de unde stăteam, se iveau printre stânci, ici şi colo, cactuşi uriaşi. Iată Mistake Canion-ul, unde trebuia să coborâm. Pe cel ce-şi arunca privirea în prăpastia ce se căsca ameninţătoare îl putea cuprinde groaza sau sentimentul că, acolo jos, ar fi locul unei nenorociri inevitabile. Am văzut multe canioane şi am trecut prin multe, dar, ca să mă folosesc de o expresie potrivită, niciunul nu m-a îngrozit atât.

  Coborârăm pe poteca abruptă, până ajunserăm jos, în fundul prăpastiei, unde urmarăm cursul apei; desigur, de aproape, apa avea altă înfăţişare. Ajunserăm la o stâncă mare, de care se spărgeau valurile apelor. Aici Ios îşi opri calul, descălecă, se aşeză pe o stâncă şi zise:

  Iată locul unde voiam să-mi îndeplinesc promisiunea. Descălecaţi, domnilor! O să aflaţi cum s-a născut legenda despre stafia din Mistake Canion.

  Stafia! Pshaw! 4 râse Sam Parker. Cine crede în tot felul de strigoi şi stafii e prost. Un vânător alb a împuşcat din greşeală un apaş, un prieten, în locul unui comanş, un duşman. Dar nimeni nu poate să spună despre cine este vorba şi cum s-au putut petrece asemenea lucruri.

  Eu pot să spun, numai eu, replică Ios, ştergându-şi ochii cu mâna.

  Ah, tu? Tu ştii cum s-a desfăşurat acea poveste nefericită?

  Ba bine că nu! De pe această piatră, pe care stau acum, am tras focul de armă fatal. Aveam ochii cu treizeci de ani mai tineri ca acum, şi totuşi nu aveam privirea destul de pătrunzătoare pentru a face deosebirea dintre un prieten şi duşman. Ştiţi, am avut un prieten, un prieten adevărat; era un apaş şi-l chema Tkliş-lipa, adică Şarpele-cu-clopoţei. Îi salvasem viaţa şi de aceea promisese să-mi arate un loc unde se poate găsi o grămadă de nugeţi5, adică grăunţe de aur. Deci, mi-am ales patru băieţi destoinici, potriviţi pentru această treabă. Trebuia să fim foarte prevăzători, pentru că locul se afla în ţinutul comanşilor; de aceea noi, albii, nu luasem cai cu noi. Numai apaşul nu voia să se despartă de mustangul lui. Ca să nu lungesc vorba, am ajuns aici jos, în canion. Vedeţi acolo, pe margine, nişte cactuşi uriaşi? Pe atunci, mai departe, exista o adevărată pădure de cactuşi, la liziera căreia ne-am construit o cabană, unde voiam să ne gospodărim, în timp ce locul de muncă era aici jos, lângă apă.

  Tkliş-lipa nu minţise. Rezultatul ostenelii noastre a fost răsplătit peste aşteptări, cu toate că nu puteam munci decât patru, pentru că unul din noi trebuia să stea de pază la cabană, iar altul trebuia să vâneze pentru a procura carne. Acest lucru era făcut cu cea mai mare atenţie, deoarece căpetenia comanşilor de aici, Avat-cuts, Bizonul-cel-mare, era nu numai un om sângeros, ci şi un meşter al furişării. Se înţelege de la sine că, pe lângă sapă şi lopată, fiecare îşi avea arma la îndemână.

  Eram aici de vreo trei săptămâni, când, într-o zi, îi veni rândul apaşului să rămână la cabană. Lunganul Dinters umbla să facă rost de carne. În timp ce noi, ceilalţi, munceam cu sârg aici, jos, indianul stătea sus, în bătaia soarelui torid şi se plictisea. Îşi scoase îmbrăcămintea de pe partea superioară a corpului, o pătură nouă, preţioasă, de santilo, şi-şi freca corpul, după obiceiul indian, cu untură de urs, ca să se apere de insecte. Atunci aude în spatele lui un zgomot. Se uită înapoi şi-l vede pe temutul şef de trib al comanşilor pe care îl recunoaşte imediat, stând în faţa lui, gata să-l lovească cu patul armei. Înainte de a se putea feri, lovitura îl nimereşte în cap, în aşa fel încât îşi pierde cunoştinţa. Dacă nu i-a zdrobit ţeasta, e doar mulţumită cipilicii lui împodobite cu cozi de vulpe şi cu piei de şarpe cu clopoţei.

  Pentru moment, Avat-cuts îl lasă jos şi intră să cotrobăiască prin cabană. Găseşte pungile noastre de piele umplute cu nugeţi, pe care şi le atârnă de brâu. Apoi se întoarce, îşi leapădă vechea bluză de callico şi îmbracă pătura de santilo. Îi place şi cipilica celui căzut în nesimţire şi şi-o pune pe propria-i chică. Apoi, cu un fluierat, îşi cheamă calul ciolănos, pe care îl lăsase lângă cactuşi înainte de a se furişa în cabană, găseşte şi calul apaşului, care păştea în apropiere şi care i se păru mai de preţ. Pe urmă vru să-şi scalpeze duşmanul, tăindu-i pielea capului cu păr cu tot, cât timp era încă în viaţă. Comanşul încalecă deasupra lui şi, cu picioarele răşchirate, îl apucă cu mâna stângă de păr, ca să-i ridice capul, ia cuţitul în mâna dreaptă, face o tăietură deasupra urechilor şi de jur împrejurul capului, şi apoi smuceşte puternic, încercând să-i smulgă scalpul. Şarpele-cu-clopoţei se trezeşte din leşin şi-l prinde pe comanş de mâini. Urmează o luptă, din care Bizonul-cel-mare trebuia să iasă învingător, întrucât celălalt era orbit de sângele ce-i curgea pe faţă.

  Între timp, Dinters, după o zi bună de vânătoare, se îndreptă agale spre cabană, cărându-şi vânatul. Descoperind urmele comanşului, se sperie şi începe să se apropie tiptil. Ieşind de după cotul pădurii de cactuşi, îi vede pe cei doi indieni luptându-se; din cauza păturii, îl confundă pe comanş cu apaşul nostru. Pune repede arma la umăr şi trage asupra prietenului însângerat; din fericire, distanţa fiind prea mare, nu-l nimereşte. Comanşul, auzind împuşcătura, se întoarce, îl vede pe duşman, se smulge din încleştare şi, fără să-şi mai ridice puşca, sare pe mustangul apaşului, luând-o la goană. Şarpele-cu-clopoţei, aproape înnebunit de furie şi durere, îşi şterge sângele de pe ochi, îl vede pe adversarul său, care încerca să scape, vede şi calul acestuia şi, într-o clipă, e în şa şi porneşte în galop după el, în timp ce lunganul de Dinters priveşte buimăcit, neînţelegând nimic din ceea ce se petrece. Întrucât drumul spre dreapta era închis de Dinters, iar în stânga îl închidea desimea cactuşilor, comanşul se avântă spre canion; el ştia că o potecă abruptă, chiar dacă e periculoasă, duce la vale, de-a lungul peretelui vertical. Nu bănuia că acolo, jos, se aflau patru oameni albi.

  Vedeţi, acolo, dincolo de apă, o porţiune care iese în afară cu pragul îngust, de-a lungul stâncii, în sus? Aceea este poteca despre care vă vorbesc. Chiar şi pentru un pieton este greu pe acolo, dar pentru un călăreţ este de-a dreptul periculos şi de aceea tare ne-am mirat când am auzit venind de sus tropotul copitelor unui cal în galop. La început, din cauza înălţimii, nu vedeam decât capul călăreţilor, dar pe măsură ce înaintau, le desluşeam mai bine şi figurile. În faţă alerga mustangul apaşului, al cărui călăreţ credeam că este Şarpele-cu-clopoţei, din cauza cipilicii şi a păturii de santilo. El era urmărit de un călăreţ, al cărui cal ne era necunoscut; omul avea toată chica însângerată, atârnându-i pe umeri şi, din cauza peretelui stâncii, se căznea zadarnic să arunce lasoul după cel pe care-l urmărea. Auzeam întruna glasul apaşului, care striga: „agna selkhi no khi – împuşcaţi-l!” Fireşte, aceste cuvinte ne erau adresate nouă, şi mi-am luat imediat arma. Între timp, cel din faţă a atins fundul prăpastiei şi a gonit mai departe. În urmă venea celălalt. În acest loc putea să-şi mânuiască lasoul mai liber şi era gata să-l arunce. Am apăsat pe trăgaci – un strigăt şi el a căzut de pe calul care continua să fugă fără călăreţ. În câteva clipe ne aflam lângă el. Închipuiţi-vă spaima noastră, când am recunoscut în el pe prietenul nostru roşu! Glontele meu ţintise prea bine. Arătând cu mâna înainte, spunea cu un glas care se stingea: „Dartek litşane Avat-cuts – câinele acela era Bizonul-cel-mare”. După aceea a murit.

  Povestitorul tăcu şi, cu o privire fixă, se uită în direcţia indicată. Îi respectarăm tăcerea, fără a scoate vreun cuvânt. Abia după ce trecu un timp mai lung, el continuă:

  Şi aşa se face că aurul pe care ni l-a dăruit a fost răsplătit cu gloanţe. Prăpastiei i-am spus Mistake Canion, adică Canionul Erorii, şi acest nume s-a păstrat până în ziua de astăzi. De multe ori am auzit această întâmplare povestită în prezenţa mea, dar niciodată nu mi-a trecut prin minte să spun că eu sunt nefericitul erou al povestirii. Am încercat să mă răfuiesc cu mine însumi, în tăcere. Dar acum, când ne aflăm în acelaşi loc, trebuie să-mi descarc inima şi să-mi spuneţi voi dacă pot fi numit ucigaş.

  Nu! Nu! Strigarăm cu toţi într-un singur glas. Eşti nevinovat. Dar cu comanşul ce s-a întâmplat? A scăpat?

  Nu! L-am găsit nu departe de aici, printre bolovani, unde calul, poticnindu-se, îl trântise la pământ. După cum vedeţi, în locul unui singur cadavru, erau două. Aşa e legea Vestului Sălbatic; şi acum să nu mai vorbim despre asta!

  Dar cu aurul, cu nugeţii, ce s-a întâmplat?

  Era mai puţin decât lăsa să se creadă acel început excepţional. Din ziua în care glontele meu l-a nimerit pe apaş, rezultatele exploatării deveniră din ce în ce mai slabe, până au ajuns la zero. Am mai săpat şi căutat noi săptămâni de-a rândul, dar degeaba. Iar ceea ce am luat, n-a ţinut prea mult; ni s-a scurs printre degete la băutură şi jocuri de noroc. Un singur lucru mi-a rămas şi am să-l păstrez cât oi trăi, şi anume clipa când glontele meu l-a doborât pe indian de pe cal. Această imagine îmi revine mereu, mereu, împreună cu acel strigăt de moarte! În clipele acelea mă trec fiori. Hai să plecăm de aici! Nu vreau să mai văd locurile astea!

  Se sculă încet şi se scutură, ca şi când ar fi vrut să scape de povara ce-i apăsa sufletul. Puse mâna pe căpăstru, ca să încalece; îl reţinui, spunându-i:

  Prietenii dumneavoastră şi-au spus deja părerea precum că sunteţi nevinovat; ascultaţi acum ce o să vă spun şi eu, mister Hawley.

  Adică? Zise el cu un ton de parcă nici din partea mea nu s-ar fi aşteptat la vreo uşurare.

  Vreau să vă povestesc o întâmplare, una adevărată, petrecută dincolo, în Germania, în patria mea.

  La ce-mi poate folosi povestea dumneavoastră nemţească?

  Ascultaţi-o, poate vă va folosi totuşi! Doi meseriaşi care lucrau la un acoperiş de ardezie trebuiau să fixeze pe vârful unui turn înalt de biserică o giruetă nouă. Cu o zi înainte, fuseseră aşezate scările necesare, înainte de a se fi scos girueta cea veche. Unul dintre meşteri era un lucrător bătrân, cu experienţă, celălalt era fiul său, care avea soţie şi patru copii. Se urcau sus, şi tot mai sus, din treaptă în treaptă, bătrânul în faţă, fiul după el, amândoi ţinându-se cu o mână de scară, iar în cealaltă ducând girueta cea nouă şi grea. Jos era adunată o mare mulţime de oameni, care privea în tăcere, cu inima la gât şi cuprinşi parcă de ameţeală în faţa acelei lucrări primejdioase. Deodată, de sus, s-a auzit un strigăt de spaimă; strigase fiul; tatăl îi răspunse ceva, fiul strigă din nou şi, după aceea, imediat, mulţimea de jos a scos un ţipăt de groază, pentru că tatăl, dându-i o puternică lovitură cu piciorul fiului, care se agăţase de el, îl împinse de pe scară, iar tânărul se prăbuşi în gol, prefăcându-se într-o masă informă de carne şi oase.

  E posibil aşa ceva? Să fi ucigaşul propriului tău fiu? Exclama Hawley.

  Nu vă grăbiţi, sir, ascultaţi mai departe! Fireşte că jos, lângă turn, era o agitaţie de nedescris. Sus însă, bătrânul continua să urce, ducând de rândul ăsta girueta singur. Ajuns în vârf, şi-a aplecat capul în jos şi cu un efort de adevărat uriaş, a fixat singur girueta în lăcaşul ei. După aceea, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, a coborât calm şi, desfăcând din cârlige scară după scară, începu să le împingă prin deschizătura acoperişului, până ce dispărură în clopotniţă. Jos, în faţa bisericii, aştepta mulţimea înfuriată, gata să-l linşeze; dar el întârzia să apară. Câţiva s-au urcat în clopotniţă şi l-au găsit căzut jos, fără cunoştinţă; în clipa în care simţise podeaua sub picioare, leşinase. Dus acasă, şi-a revenit numai pentru ca, în coşmarurile febrei, să aiureze săptămâni de-a rândul despre clipa aceea îngrozitoare, când a fost nevoit să-şi împingă fiul la moarte. Priceperea medicilor şi constituţia robustă, în ciuda vârstei, l-au salvat. Dar de cum reuşi să se ţină pe picioare, se duse să se prezinte în faţa judecăţii, ca să se supună legilor. Ce părere aveţi, mister Hawley, care a fost sentinţa?

  Cum care? Pentru uciderea fiului există o singură pedeapsă, pedeapsa cu moartea.

  Sir, este aceasta într-adevăr părerea dumneavoastră?

  Fireşte. Nici nu poate exista alta.

  Ba da! Cazul poate fi judecat şi altfel. Despre acest caz s-a vorbit peste tot, şi a provocat mare vâlvă. În cercurile juridice exista părerea că trebuia menţinută acuzaţia de asasinat şi bătrânul să fie condamnat, iar după aceea să se ceară graţierea din partea monarhului. La început, publicul îi refuză bătrânului orice dezvinovăţire, dar imediat ce aflară ce l-a determinat să procedeze aşa, oamenii au început să gândească altfel. Desigur, el a comis fapta cu premeditare, dar ce l-a determinat s-o facă? La un moment dat, fiul său i-a strigat că l-a apucat ameţeala şi că totul se învârteşte înaintea ochilor lui. „Închide ochii şi ţine-te bine, până trece”, l-a sfătuit bătrânul, crezând că este vorba de o ameţeală trecătoare. „Nu mă mai pot ţine, nu mai văd nimic”, a ţipat fiul, dând drumul giruetei şi apucându-l pe bătrân de picior. Cu groază, acesta şi-a dat seama că nu este vorba de un rău trecător, pentru care trebuia să aştepte doar câteva clipe; era vorba de unul din acele accese care îl fac pe cel în cauză să-şi piardă complet voinţa şi pe care nu-l mai poţi ajuta cu nimic; cel care-i sare în ajutor este şi el pierdut. Într-o fracţiune de secundă şi-a dat seama de situaţia groaznică în care se aflau. În mâna stângă ţinea girueta, care era destul de grea, cu dreapta trebuia să se ţină de scară; iar de picior i se agăţase fiul. Simţea că o greutate de peste o sută de kilograme e gata să-l dărâme de pe scară; ştia că n-au să reziste decât câteva secunde, iar după aceea se vor prăbuşi împreună. Oare sărmana familie trebuia să piardă nu numai pe unul, ci pe amândoi susţinătorii ei? Bătrânul nu se putea ţine decât pe el însuşi; şi ca să se lase tras în jos, nu ar fi însemnat o sinucidere? Tocmai atunci fiul a strigat: „Dumnezeule, nu mai simt scara, mă prăbuşesc!” Nu se mai ţinea decât de piciorul bătrânului. Acesta şi-a dat seama că nenorocirea nu mai putea fi evitată, că ea trebuia să se producă; cu o smucitură puternică de picior s-a eliberat, iar fiul a căzut. A auzit ţipătul asurzitor al mulţimii; nu s-a uitat în jos; în faţa ochilor îi jucau scântei; inima era gata-gata să i se oprească, dar trebuia să se ţină tare. Cu un efort extraordinar, a reuşit să se stăpânească, într-o stare de prostraţie, umblând ca un somnambul, s-a urcat să-şi termine treaba. La fel a procedat şi la coborâre, retrăgând scările una după alta; dar de îndată ce a ajuns în clopotniţă, puterile l-au părăsit şi s-a prăbuşit, pierzându-şi cunoştinţa. Spuneţi, mister Hawley, aveţi şi acum aceeaşi părere despre fapta lui?

  Hm! Desigur, după ce asculţi cele povestite, lucrurile par cu totul altfel.

  La fel au simţit şi toţi aceia care, la început, îl condamnaseră. I s-a dat şi un excelent apărător, care şi-a făcut datoria. Despre ameţeală şi despre implicaţiile ei, au fost solicitaţi să-şi spună părerea o serie de oameni de ştiinţă, specialişti în materie, profesori universitari; au fost interogaţi un însemnat număr de meseriaşi care execută acoperişuri, dulgheri, hornari, lucrători din construcţii, chiar şi dansatori pe sârmă. Toţi, fără excepţie, au confirmat că nu s-ar fi putut proceda altfel, că fiul bătrânului era fără nici o îndoială pierdut. Pe scurt, bătrânul a fost achitat şi eliberat din închisoarea preventivă. Aceia care în primele clipe ale întâmplării voiau să-l linşeze l-au primit la poarta tribunalului cu urale. A mai trăit mulţi ani, respectat de toţi cei ce-l cunoşteau. Se spune că niciodată n-a mai putut să râdă sau măcar să zâmbească; i-a fost imposibil să uite fapta pe care a fost constrâns s-o facă. Ei, sir, ce spuneţi acum?

  Că a fost absolut just să fie achitat, răspunse Ios, dar ce legătură are glonţul acela nefericit tras de mine cu acest meseriaş de acoperişuri?

  Nu vedeţi nici o legătură? Acel om şi-a ucis fiul cu premeditare, aşa cum aţi spus singur mai înainte, în timp ce dumneavoastră l-aţi împuşcat pe apaş din greşeală. Bătrânul lucrător a fost achitat; în cazul dumneavoastră cam ce ar putea decide un complet de judecată?

  Privi îngândurat în pământ. Pe faţa lui melancolică trecu parcă o rază de lumină, de bucurie, apoi îmi întinse mâna şi-mi zise:

  Acum ştiu ce vreţi să-mi spuneţi, mister Charley. Vă mulţumesc, cu toate că întâmplarea mea mă apasă de prea multă vreme pe suflet şi nu poate fi scuturată aşa de repede cum credeţi. O să mă gândesc la istoria dumneavoastră şi poate că o să-şi atingă scopul. Totuşi, vreau să plec de aici şi să nu mai văd aceste locuri. Să ne grăbim să ieşim din acest canion al nefericirii.

  Încălecarăm şi o pornirăm mai departe. Ca să ajungem la capătul canionului, ne trebui cam o oră, atât era de lung. Ajungând la capătul lui, dădurăm iar de acei cactuşi uriaşi, în formă de coloane, care aveau şi fructe. Văzându-le, Sam Parker îşi opri calul şi, arătând spre mine, se adresă celorlalţi:

  Domnilor, trebuie să recunoaşteţi că este întotdeauna bine să te poţi bizui pe omul cu care călătoreşti. Iată-l pe acest mister Charley, care ni s-a alăturat şi probabil că n-o să ne părăsească aşa curând. În orice clipă putem să-i întâlnim pe comanşi şi să fim obligaţi să punem mâna pe arme. Nu credeţi că ar fi nimerit să-l rugăm să tragă câteva gloanţe de probă?

  Da, da, să tragă, să arate ce poate! Aprobară ceilalţi. Numai Ios Hawley tăcea.

  Aţi auzit, sir, continuă Parker, întorcându-se spre mine. Sper că nu refuzaţi să ne daţi o probă de iscusinţă!

  Nu, răspunsei eu. Dar presupun că nu sunt singurul care trebuie să arate ce poate!

  Şi încă cine, mă rog, ar mai trebui? Mă întreba el tărăgănat.

  Fireşte că dumneavoastră şi ceilalţi gentlemeni de asemenea, lucru care se înţelege de la sine.

  Se înţelege de la sine? Nu ştiu de ce ar fi atât de înţeles de la sine. Probabil că nu ştiţi să trageţi mai bine decât am ştiut eu atunci când am venit la Old Wabble. De ieri încă, din tabără, aş fi vrut să văd câteva focuri de probă trase de dumneavoastră, dar n-am vrut să vă blamez în faţa trupei. Acum suntem singuri şi nu avem martori care să râdă cu plăcere de dumneavoastră.

  Well! În ce ţintă urmează să trag?

  Acolo sunt nişte tulpini de cactus; depărtarea, cam o sută cincizeci de paşi. Au şi nişte fructe. Aş vrea să ştiu dacă de aici puteţi să nimeriţi un astfel de fruct de cactus.

  Dar dumneavoastră puteţi nimeri, mister Parker?

  Ei, drăcie, ce întrebare! Vă îndoiţi cumva?

  Hm! Dumneavoastră îmi cereţi o probă de tragere, pentru că nu mă cunoaşteţi. Dar şi eu vă cunosc la fel de puţin şi am acelaşi drept să ştiu cum vă mânuiţi armele. Eu o să trag, dar numai dacă şi dumneavoastră îmi arătaţi ce ştiţi.

  O clipă se uită mirat la mine, apoi începu să râdă în hohote, ceilalţi alăturându-i-se. Pe urmă exclamă:

  Ce ştiu! E delicios! Nu-i aşa, domnilor? Sam Parker să arate ce ştie! Din partea mea, fie! Poate că aţi auzit că nici un westman nu pierde ocazia să facă o tragere de probă, aşa că noi vom accepta cererea dumneavoastră, chiar dacă e puţin cam curioasă. Sunteţi de acord, domnilor?

  Ceilalţi nouă îşi dădură consimţământul şi, ca urmare, descălecarăm cu toţii. Mi-am propus să trag cât mai prost şi să-i las să râdă de mine. Mai târziu avea să fie rândul meu să râd de ei. Şi aşa ne apucarăm să risipim gloanţele în vânt. Parker şi Hawley traseră bine, chiar dacă nu magistral; ceilalţi acceptabil. Cele trei gloanţe ale mele nu reuşiseră să atingă ţinta; nimeriră atât de departe, undeva pe stâncă, încât culesei un hohot de râs deosebit de zgomotos, iar Parker mi se adresă cu dojana în glas:

  Mi-am închipuit! Dar cine îşi trimite gloanţele la douăzeci de paşi alături de ţintă, n-ar trebui să fie un bigmouth, un palavragiu. Hm, să-l pui pe Sam Parker să facă tragere de probă! Nu-mi luaţi în nume de rău acest cuvânt, sir, dar v-aţi dat de gol! Nu o să nimeriţi nici vânat, nici indieni, aşa că puteţi să fiţi fericit că ne-aţi întâlnit. Cu toate acestea, îmi sunteţi simpatic, şi nu avem nimic împotrivă să rămâneţi cu noi, până ajungem într-o regiune de unde vă puteţi continua drumul singur, fără pericol.

  Încălecarăm şi pornirăm mai departe. Nici nu mă gândeam să mă supăr din cauza dojenii şi a bigmouth-ului său. Felul lui de a se exprima nu era prea delicat, dar ce-am căutat, am găsit.

  La început, trebuia să traversăm câteva platouri despărţite de nişte defileuri, apoi drumul nostru cobora spre Rio Pecos. Dacă mergeam la fel de repede ca până atunci, puteam să ajungem la destinaţie a doua zi spre seară. Ici-colo dădurăm peste câte o poieniţă cu iarbă, apoi peste vre-un zmeuriş sau peste alte plante asemănătoare. După-masă trecurăm pe lângă o apă, pe malul căreia creşteau boschete răzleţe, apoi tufişuri mai dese. Tocmai când să apună soarele, această apă ajunse într-o vale, care oferea cailor noştri o păşune îmbelşugată, iar nouă locuri bune de popas. Aici existau chiar şi copaci.

  Parker, fiind considerat, pe baza unei înţelegeri tacite, conducătorul nostru, alese un loc înconjurat aproape jur-împrejur de tufişuri, căci, acolo unde mărăcinişul se întrerupea, locul era apărat de pârâu. Alegerea nu era rea, mai ales că mărimea locului de popas oferea şi cailor noştri destul spaţiu. Puteam să-i avem tot timpul nopţii lângă noi şi nu trebuia să-i păzim în mod special. După ce am descălecat cu toţi şi ne-am dezechipat, Parker şi Hawley plecară să vâneze ceva carne proaspătă. Puţin după apusul soarelui se înapoiară, aducând câteva găinuşe, pe care urma să le frigem. Vreascuri pentru foc erau berechet. Primii porţia mea, pe care o consumai, apoi mă retrasei de lângă foc spre marginea tufărişului, unde îmi priponii calul şi mă culcai în apropierea lui.

  Ceilalţi discutau despre lucruri obişnuite pentru oamenii Vestului, şi întrucât conversaţia lor nu-mi oferea nimic nou, preferam să stau singur. De când făcusem proba de tragere, mă ţineam mai la o parte de ceilalţi. Numai Ios şi-a apropiat calul de al meu, pentru a-mi adresa câteva cuvinte, care erau mai prietenoase decât felul lui de a fi. Stând tăcut lângă tovarăşii lui, intervenea doar din când în când în discuţie, cu câte o observaţie scurtă. Se vedea că îl munceşte un gând, pe care uşor puteam să i-l ghicesc. După un timp, se ridică, veni încet spre mine, se aşeză şi zise:

  Îmi daţi voie să stau lângă dumneavoastră, sir, sau doriţi să staţi singur?

  Rămâneţi aici, mister Hawley! Îmi face plăcere.

  Mă bucură. Se pare că sunteţi un om tăcut şi nu vreau să vă plictisesc cu vorbăria mea. Şi mie îmi place mai mult să tac decât să vorbesc. Totuşi trebuie să vă mulţumesc pentru povestirea de astăzi. Tot timpul drumului m-am gândit la ea. Nici până acum nu am reuşit să-mi revin de sub impresia ei, dar simt că o să-mi aducă uşurare. Este un sentiment cât se poate de chinuitor să crezi că eşti ucigaşul prietenului tău.

  V-am spus şi mai înainte că nu sunteţi, iar povestirea mea trebuie să vă facă să înţelegeţi şi să vă dovedească acest lucru.

  Well. Trebuie să vă mulţumesc şi se pare că o să-mi deveniţi drag. Cu toate că nu sunteţi o stea a Vestului Sălbatic, aveţi ceva care mă atrage. De aceea m-am şi necăjit de proba de tragere, desigur numai pentru dumneavoastră. Mi-ar fi plăcut să fi reuşit mai bine şi să nu vă fi făcut de râs într-o măsură atât de mare. Pe dumneavoastră nu vă roade faptul acesta?

  Nu. Talentele nu sunt împărţite în mod egal. Cine nu este un bun ţintaş, probabil că se pricepe să facă ceva în plus în alt domeniu.

  Se prea poate; se pune numai întrebarea dacă acest altceva este de vreun folos aici, în Vestul Sălbatic. Dar nu vreau să vă supăr vorbind despre un lucru la care nu vă pricepeţi. Dimpotrivă, vă doresc toate cele bune şi aş vrea să vă pot fi de folos. Dar mai bine să tăcem. Nu prea mă pricep să spun vorbe frumoase.

  Se întinse lângă mine.

  Cei de lângă foc discutau cu glas atât de tare, cum eu n-aş fi permis; dar de la mine n-ar fi primit nici un fel de sfaturi sau indicaţii, pentru că ştiau cine sunt. Ştiau destul de bine că nu era exclus ca în apropiere să existe comanşi. Iar eu, care citisem şi bileţelul lui Winnetou, ştiam asta şi mai bine. O imprudenţă şi mai mare decât vorbitul cu glas tare era faptul că au aprins focul. Lumina putea să străbată printre tufişuri şi să ne trădeze prezenţa. Şi chiar dacă nu trecea lumina, nasul experimentat al indienilor putea să simtă mirosul fumului de la câteva sute de metri. De aceea hotărâi ca, până se va stinge focul, să-mi ţin ochii deschişi şi să-mi ascut urechile.

  Stăteam de mult timp aşa, cu o ureche lipită de pământ, pentru a auzi mai departe, şi plimbându-mi mereu privirea de-a lungul tufărişului. Deodată văzui că murgul meu încetează să mai pască, şi-şi apleacă capul într-o parte; ştiam ce înseamnă asta. Mirosi în văzduh, fornăi încet şi întoarse capul spre mine. Cineva se apropia din direcţia aceea, şi acest cineva era un alb. Dacă ar fi fost un indian, atunci murgul n-ar fi fornăit. Acesta era rezultatul dresajului indian.

  Iş hoş, spusei cu glas scăzut.

  Calul înţelese comanda şi se culcă; mă avertizase, şi cu siguranţa că de-acum înainte nu va mai da nici un semn de nelinişte. Cel ce se apropia nu trebuia să observe că armăsarul ştie de sosirea lui.

  Probabil că era un om singur. O fi mirosit focul nostru şi, în orice caz, şi-o fi lăsat calul în urmă, ca să se furişeze aproape da noi. Motiv de îngrijorare din cauza lui nu exista; dimpotrivă, în împrejurările date, fiecărui alb trebuia să-i convină să dea de alte feţe-palide. Se putea presupune că va trage cu urechea, după care îşi va aduce calul şi ni se va alătura.

  Ştiam direcţia în care se afla. Întorcându-mă într-acolo, închisei ochii pe jumătate, pentru a putea observa printre gene locul respectiv din tufiş. El nu trebuia să observe că privirea mea este îndreptată asupra lui.

  Lumina focului pătrundea printre frunze, umbrele acestora fiind precis conturate. Observai o foarte uşoară mişcare a crengilor. Omul se apropia încet, târâş. De auzit nu se putea auzi nimic, mai ales că însoţitorii mei vorbeau tare. Ajunse la marginea tufişului; tocmai în locul acela tufişul era mai des, împiedicându-l să vadă. Trebuia să îndepărteze cel puţin o creangă. Nu putea s-o frângă, am fi putut auzi zgomotul; aşa că bănuiam că are s-o taie. Şi, într-adevăr, nici nu trecu jumătate de minut şi văzui dispărând o ramură din frunziş, fireşte una foarte mică.

  Privind mai concentrat spre acel loc, văzui două puncte fosforescente; erau desigur ochii: numai un westman putea să-i recunoască, şi numai după lungi exerciţii putea obţine o asemenea vedere pătrunzătoare. Dar numai exerciţiul nu era suficient; se cerea şi o anumită însuşire înnăscută. Deasupra ochilor avea parcă o fâşie de culoare deschisă, ca strălucirea unui voal alb. Omul trebuia să fi fost bătrân şi să aibă un păr alb ca neaua. Deodată scoase un strigăt pătrunzător şi se năpusti în mijlocul nostru.

  Parker, aici e Sam Parker! Exclama el. Erau vechi cunoştinţe, aşa că nu trebuia să se mai ascundă.

  Oamenii de lângă foc săriră speriaţi în picioare, şi Ios se ridică de lângă mine; eu rămăsei culcat.

  Old Wabble, Old Wabble! Strigă Parker. Imediat, însă, se corectă, adăugând: Fred Cutter! Scuzaţi că mi-a scăpat acest cuvânt, mister Cutter! De vină e numai surpriza.

  Deci acesta era Old Wabble, pe care doream atât de mult să-l cunosc şi despre care auzisem vorbindu-se chiar ieri. Da, stătea în lumina focului şi arăta exact aşa cum fusese descris. Era înalt şi foarte slab. La picioare purta pinteni de o mărime apreciabilă; picioarele le avea vârâte în nişte leggins – un fel de încălţări moi, care păreau să aibă cel puţin o sută de ani. Cămaşa, extrem de murdară, lăsa pieptul şi gâtul descoperite; peste cămaşă purta o haină, a cărei culoare era greu de precizat. Pălăria veche, cu boruri extrem de largi, îi cădea până pe ceafă; sub pălărie purta un fular, ale cărui capete îi atârnau pe umăr, căzând pe spate. În lobul urechilor văzui cercei mari de argint. La brâu avea înfipt un lung cuţit bowie, iar în mâna dreaptă, osoasă, ţinea o puşcă, a cărei fabricaţie, deocamdată, nu o puteam desluşi. Faţa era exact cum ne-o descrisese ieri Parker. La acest fost „rege al cowboy-lor”, cel mai mult sărea în ochi părul lui alb, care se revărsa ca o coamă argintată de sub pălărie şi fular, ajungându-i până la brâu.

  Aruncând rapid o privire cercetătoare în jur, făcu un gest de superioritate, bălăbănindu-şi braţele şi, drept răspuns la scuzele lui Parker, zise:

  Pshaw! Ştiu că mi se spune Old Wabble şi n-am nimic împotrivă să faceţi la fel. Sunteţi nişte fârtaţi al dracului de imprudenţi. Aprindeţi un foc care poate fi simţit de la douăzeci de mile şi urlaţi că se poate auzi de la încă zece mile! Dacă în locul meu ar fi venit o jumătate de duzină de piei-roşii, ar fi putut să vă lichideze în mai puţin de un minut, it's clear. Există oameni care toată viaţa nu pot deveni mai deştepţi. Dar de unde veniţi, băieţi?

  Dinspre Gila, răspunse Parker.

  Şi încotro mergeţi?

  Jos, la Rio Pecos.

  Se potriveşte foarte bine. O să am nevoie de voi. Nu cumva aţi trecut şi pe la tabăra militarilor, care se află la câteva ore de mers călare, dincolo de Mistake Canion?

  Am stat acolo o noapte.

  Ostaşii mai sunt acolo?

  Da.

  Bine, foarte bine! Pentru că trebuie să mă duc din nou la ei, acolo sus. Vreau să-i rog să mă ajute, urgent. O să vă povestesc totul, dar mai întâi trebuie să-mi aduc calul pe care l-am priponit mai jos, când am mirosit focul vostru, pentru că voiam să mă furişez aproape de voi. Mă întorc îndată.

  Sări peste pârâu şi dispăru. Din cauza surprizei, cei zece oameni stăteau încă aproape înţepeniţi. Acum, că Old Wabble plecase, se întreceau în exclamaţii de admiraţie; eu tăceam ca şi până atunci. Calul meu stătea încă culcat. Deoarece aşa nu putea să pască, îi strigai: Si-şi! Sări imediat în picioare şi începu să pască.

  Old Wabble se întoarse curând, aducându-şi calul de dârlogi. După ce săriră amândoi peste pârâu, dădu drumul calului să pască, iar el se aşeză lângă foc şi zise:

  De fapt, flacăra e mult prea mare, it's clear. Dar putem s-o lăsăm să ardă, fiindcă am sosit chiar acum şi ştiu că regiunea e sigură. Până când vreţi să staţi aici?

  Numai noaptea asta.

  Ba o să staţi şi mâine şi o să rămâneţi şi noaptea viitoare.

  Nu prea cred.

  Ba da! Şi o să aflaţi imediat de ce. Mai întâi aş vrea să ştiu cine sunteţi. Pe Sam Parker, care a împuşcat primul său elan la mine, îl cunosc. Ceilalţi cine sunt?

  Parker îi spuse numele fiecăruia, apoi, arătând spre mine, adăugă pe un ton vesel:

  Şi acela de colo este mister Charley, un om de ştiinţă german, care caută morminte vechi de indieni.

  Old Wabble îşi îndreptă privirea spre mine, în timp ce eu rămăsei liniştit la locul meu, culcat, şi întrebă:

  Morminte de indieni? Curioasă ocupaţie! Dar tot un westman?

  Nu, continuă Parker. A trebuit să tragă azi trei focuri de probă şi a greşit ţinta cu cel puţin douăzeci de paşi.

  Hm, îi cunosc eu, am mai întâlnit astfel de cercetători, care au venit în savană să fabrice nişte cărţi, cărţi despre limba şi provenienţa diferitelor seminţii ale pieilor-roşii. Niciunul din ei nu se pricepea să ţină ca lumea în mână un cuţit sau o puşcă. Învăţătura strică omul, it's clear. Acum însă am o întrebare importantă pentru dumneavoastră. Aţi vrea să luaţi câteva duzini de scalpuri indiene?

  De ce nu! Din care trib?

  Al comanşilor. Desigur, nu-i prea uşor. Vă e teamă?

  Nu; dar nu joc decât după ce cunosc cărţile. De aceea consider că e mai bine ca mai înainte să ne spuneţi despre ce este vorba.

  Aţi auzit de numele lui Old Surehand – Mână-sigură?

  La auzul acestui nume, toţi începură să se uite surprinşi, şi Parker întrebă repede:

  Old Surehand? De el este vorba?

  Yes. Deci îl cunoaşteţi.

  Fireşte, cu toţii, chiar dacă nu l-am văzut niciodată. Este cel mai bun ţintaş al Vestului Sălbatic.

  Asta este cam mult spus. Este adevărat că glonţul lui nu greşeşte niciodată ţinta, de aici îi vine şi numele; dar Winnetou şi Old Shatterhand trag la fel de sigur. Nu de mult l-am cunoscut pe Old Surehand şi am tot respectul pentru el. Ne-am despărţit de curând, pentru că eu trebuia să urc în regiunea Fort Stanton, iar el voia să meargă la Rio Pecos, la apaşii mescalero, pentru a se interesa de Winnetou, şi să facă cunoştinţă cu el şi cu Old Shatterhand. Imediat după ce ne-am despărţit, am aflat că comanşii au dezgropat securea războiului. El nu ştia acest lucru şi acum se află în mare pericol, pentru că drumul lui trece prin ţinutul comanşilor. Făcui repede calea întoarsă, pentru a-l preveni. Cunoscându-i drumul, nu-mi era greu să-l ajung, şi chiar l-am ajuns, dar dracul şi-a vârât coada; nu trecuse un sfert de oră de când eram împreună, şi am fost atacaţi, prin surprindere, de o ceată de comanşi.

  Ei, drăcie! Erau mulţi?

  Peste o sută.

  Şi totuşi aţi scăpat?

  Eu da, el însă nu, răspunse Old Wabble, în timp ce pe faţa lui zbârcită se aşternu o undă de şiretenie.

  Ei, drăcie! L-aţi părăsit? Aţi procedat corect?

  Atunci bătrânul îşi îndreptă ţinuta, făcu o mutră de o extremă superioritate şi întrebă:

  Aveţi de gând cumva să-mi faceţi reproşuri, mie, lui Fred Cutter, supranumit Old Wabble? Nu sunteţi omul potrivit. De multe ori un gram de şiretenie e mai preţios decât zece kilograme de praf de puşcă. Da, am şters putina. Şi de ce nu? Orice împotrivire ar fi fost zadarnică; de aceea, Old Surehand s-a predat de bunăvoie. Am văzut că nu a fost rănit. Să mă fi predat şi eu? Am fi fost amândoi prizonieri, şi probabil că n-am fi putut să ne ajutăm cu nimic, şi nimeni nu ar fi aflat despre soarta noastră. Comanşii ne-ar fi căsăpit la stâlpul caznelor, şi abia după moartea noastră preafericită s-ar fi auzit că am căzut în mâinile lor şi că am fost expediaţi de ei, cu tichet de călătorie, în veşnicele plaiuri ale vânătoarei. Nu, Old Wabble nu face gafe de felul ăsta! Mai bine am luat-o din loc. Este adevărat că gloanţele lor m-au urmărit, dar nu m-au nimerit, it's clear, altfel s-ar vedea găurile. Acum sunt liber şi pot să-l ajut pe Old Surehand să scape.

  Şi cum vreţi să procedaţi? Este o treabă periculoasă.

  Asta ştiu şi eu; dar pot eu să-l părăsesc pe acest vânător renumit? Imediat m-am gândit la dragonii care îşi au tabăra acolo sus, dincolo de Mistake Canion; am plecat spre ei, ca să le cer ajutor.

  Şi or să vrea să vină?

  Desigur, presupun că nu se vor codi, pentru că urmăresc un alt trib al comanşilor, dar atâta o să mă rog de ei şi chiar o să-i ameninţ, până când au să-mi facă pe voie.

  Dacă o să mai fie timp.

  Well, desigur că trebuie să mă grăbesc. Atacul s-a produs azi în zori! Calul meu este epuizat, îl las să se odihnească până mâine dimineaţă, aşa că abia mâine seară o să ajung la tabăra dragonilor. Chiar dacă am porni imediat, drumul o să dureze două zile până să ajung iar la locul atacului, unde cu siguranţă că nu i-am mai găsi pe comanşi. Va trebui să-i urmărim şi va fi nevoie de alte două zile pentru a-i ajunge din urmă. Între timp, s-ar putea să-l dea gata pe Old Surehand. Din păcate, nu văd un alt mijloc ca să-l salvez. Mă bizui însă pe dumneavoastră, mister Parker.

  Adică?

  Comandantul trupei o să-mi dea, probabil, numai o parte din oamenii săi. De aceea, vă rog să rămâneţi aici, până poimâine, când am să mă întorc. Atunci o să vă alăturaţi nouă. Zece oameni ai Vestului, zece puşti bune, sunt de mare ajutor.

  Nu zic nu; şi, cum îmi cunosc tovarăşii, ştiu că sunt şi ei de acord. Dar mi-e teamă să nu sosim prea târziu. Nu putem să încercăm să-l eliberăm noi singuri, fără ajutorul militarilor? Am câştiga două zile pline. Judecaţi şi dumneavoastră, sir!

  Old Wabble aruncă o privire scrutătoare în jur; rezultatul nu prea părea să-l mulţumească, faţa lui zbârcită exprima îngrijorare, şi spuse:

  Sir, toată cinstea pentru oferta dumneavoastră, dar e vorba de o afacere extrem de periculoasă. Oamenii aceştia sunt dispuşi să-şi rişte viaţa pentru un străin, fie el chiar şi Old Surehand?

  Hm! Întrebaţi-i personal, mister Cutter!

  La întrebarea lui Old Wabble, numai Parker şi Hawley răspunseră cu glas hotărât şi bucuros; cu toate că şi ceilalţi spuseseră „da”, se putea vedea că ar dori ca aventura să fie mai puţin periculoasă.

  Well, zise bătrânul serios, acum ştiu cum stau. Şi adăugă, făcând un semn către mine: în ceea ce-l priveşte pe domnul savant de vechituri, care trage alături de ţintă, ne poate fi şi mai puţin de folos. Dacă aş avea o mână de flăcăi, hotărâţi şi cu experienţă, atunci nu ar mai fi deloc o chestie de mare îndrăzneală; atâta doar că trebuie să te poţi bizui pe oameni. Gândiţi-vă numai de câte ori Old Shatterhand, împreună cu Winnetou, nu au reuşit lovituri mult mai periculoase şi mai mari! Întâi m-a bătut gândul să-l caut pe Winnetou, dar nu ştiam în ce loc al Rio Pecos-ului aş putea găsi tribul mescalero, iar…

  Fu întrerupt din vorbă. Armăsarului meu îi plăcea să stea singur şi nu suporta cai necunoscuţi în imediata lui apropiere; calul lui Old Wabble înaintase prea mult; al meu îl muşcă o dată şi încă o dată şi se încăierară.

  Ce fel de gloabă spurcată este aceea care îşi permite să-mi supere calul! Strigă bătrânul, sărind în sus.

  Veni grăbit spre mine, îmi apucă armăsarul de dârlogi pentru a-l despărţi de mârţoaga lui; însă armăsarul meu se cabră în sus ca o lumânare, îl ridică şi pe Old Wabble şi-l trânti într-o parte, încât zbură pe lângă mine. Sări din nou în picioare înjurând şi vru din nou să pună mâna pe cal, dar îl preveni:

  Mister, puteţi pune mâna pe calul dumneavoastră, dar nu pe al meu; pentru că ascultă numai de mine, iar pe dumneavoastră v-ar călca în picioare!

  Într-adevăr, armăsarul meu luase poziţie de apărare şi era gata să-l lovească pe bătrân cu copita piciorului dinapoi în cap sau în piept, dacă acesta s-ar fi apropiat din nou; în acelaşi timp îşi întoarse capul frumos către el; şi, la lumina focului, oferea o imagine care putea să entuziasmeze pe orice bun cunoscător de cai. Mai înainte, Old Wabble nici nu remarcase acest animal splendid; acum se dădu câţiva paşi înapoi şi exclamă cu mirare:

  Thunder-storm, mii de trăsnete, ce animal este ăsta! Trebuie să-l văd mai bine.

  Ţinându-se atent la oarecare distanţă, Old Wabble dădu ocol armăsarului meu. Ca unul care a fost cândva „regele cowboy-lor” era, desigur, un bun cunoscător de cai. Pe faţa lui se întipărea tot mai mult o expresie de încântare.

  Nu am mai văzut niciodată un cal ca ăsta! Recunoscu el. Rasa asta este unică, şi numai indienii mescaleros se pricep la ea. De acolo provin doi armăsari murgi; ca şi ăsta, ai căror stăpâni…

  Îşi întrerupse vorba şi veni lângă mine, care stăteam tot culcat, mă măsură cu atenţie, se aplecă, luă în mână „doborâtorul de urşi” şi carabina „Henry”, care se afla în învelitoare, cercetă puştile, le aşeză la loc şi mă întrebă:

  Armăsarul acesta e al dumneavoastră, sir?

  Da, răspunsei.

  L-aţi cumpărat.

  Nu.

  L-aţi primit în dar?

  Da.

  Atunci pe faţa lui zbârciă trecu un zâmbet extrem de şiret, dădu aprobator din cap, în timp ce ochii începură să-i strălucească veseli, şi întrebă în continuare:

  Haina de vânătoare şi încălţările leggins pe care le purtaţi, tot în dar le-aţi primit?

  Da.

  Şi umblaţi într-adevăr, după morminte vechi?

  Uneori, da.

  Şi vă cheamă Charley?

  Desigur.

  Well! Am auzit povestindu-se despre un alb, căruia fratele său de cruce îi zice Charley, şi doresc să aveţi mult noroc în căutările dumneavoastră de lucruri antice. Iertaţi-mă că era să vă judec în mod greşit, şi niciodată n-am să mai fac asta, it's clear.

  Se întoarse la foc şi se aşeză iarăşi acolo; ghicise cine sunt, dar nu voia să-mi trădeze incognito-ul. Ceilalţi nu înţeleseră nici cuvintele, nici comportarea lui, şi se uitau la el miraţi şi întrebători. Văzând însă mutra lui indiferentă şi că nu spune nimic, îşi reluară discuţia începută, fără să-şi mai bată capul. Eu însă mă ridicai şi părăsii locul de popas, luând o atitudine nepăsătoare, ca unul care nu are un motiv special pentru acest lucru. Nu voiam să le atrag atenţia.

  În realitate însă aveam un motiv foarte puternic pentru a mă îndepărta. Old Surehand şi Old Wabble fuseseră atacaţi. Acesta din urmă a luat-o la fugă şi a reuşit să scape. Era unul dintre cei mai destoinici, experimentaţi şi şireţi oameni ai Vestului; de aceea, mă miram că se simte atât de sigur. Eram absolut convins că fusese urmărit de comanşi. Trebuiau să presupună că o să aducă ajutoare pentru Old Surehand şi trebuiau să-l ajungă din urmă, pentru a-l face inofensiv. E adevărat, călărise foarte repede, dar eram convins că pentru urmărirea lui fuseseră aleşi războinicii cu caii cei mai buni, astfel că nu putea să aibă un avans prea mare faţă de ei. Poate că la căderea serii indienii făcuseră popas, dar puteau să-şi spună că albul a mers mai departe în această vale, prin care se poate înainta destul de uşor, şi atunci era probabil ca şi ei să procedeze la fel. În acest caz se puteau afla în apropierea noastră.

  După ce sării peste pârâu, mă îndreptai în josul lui. Ochii mei obişnuiţi cu întunericul îmi uşurau posibilitatea de a mă orienta. Pentru mers alesei acele locuri pe care un călăreţ le-ar fi ocolit, şi de aceea mă simţeam destul de sigur. Cu toate acestea, ţineam în mână un cuţit bowie şi eram gata să mă apăr în orice clipă, pentru că pieile-roşii ar fi putut să fi mirosit focul şi să se fi furişat încoace, pe jos.

  Astfel, mergeam tot mai departe în tăcere, fără să risc un pas înainte de a mă convinge că în faţa mea nu există vreun duşman. Când focul aproape că nu mai putea fi mirosit, mă oprii. Aici era punctul critic, locul hotărâtor, şi mă aşezai să aştept. Dacă urmăritorii au făcut popas, atunci însemna că nu veneau şi trebuia să dăm de ei a doua zi de dimineaţă; dacă în ciuda întunericului şi-au continuat drumul, ajungând aici, trebuiau să simtă fumul, şi probabil că aveau să se oprească pentru a se sfătui. În acest caz, voiam să trag cu urechea la vorbele lor.

  Am aşteptat mai mult de o oră şi-mi spuneam că drumul meu a fost zadarnic, şi că întâlnirea o să aibă loc a doua zi. Mă ridicai să mă întorc. Atunci mi se păru că de jos se aude un zgomot; mă oprii şi ascultai. Da, venea cineva. Mă tupilai imediat după tufiş.

  Zgomotul se apropia; desluşii călcătura surdă a copitelor de cai făcută pe pământul moale, acoperit de iarbă; erau cel mult trei. Pe dată văzui şi călăreţii, erau numai doi, şi anume doi indieni. Fiind cocoţaţi în şa puteam să le recunosc foarte bine siluetele care se profilau pe cer. Fără a se opri, trecură pe lângă mine; eu îi urmării lateral, de după tufişuri. Chiar dacă aş fi făcut vreun zgomot, nu se auzea, fiind acoperit de paşii cailor. De altfel, nu a trebuit să-i urmăresc prea mult, pentru că unul dintre ei se opri brusc, trase zgomotos aerul în piept şi spuse pe limba comanşilor, care e asemănătoare cu cea a shoshonilor şi pe care o cunoşteam bine:

  Uff! Nu-ţi miroase a fum?

  Celălalt adulmecă aerul şi răspunse:

  Da, e fum.

  Câinele alb a fost atât de neprevăzător încât şi-a aprins un foc.

  De vreme ce a făcut asta, înseamnă că nu poate fi un războinic iscusit, căci unul priceput nu ar fi făcut o asemenea greşeală.

  Da, este un războinic de rând şi fără pricepere. Mie şi fratelui meu nu o să ne vină greu să-i luăm scalpul.

  Iată că a fost de-ajuns să-l urmărim numai noi doi. Când s-a făcut întuneric, fratele meu a vrut să facă popas, bine că m-a urmat când am mers mai departe. Îi luăm scalpul şi apoi ne întoarcem imediat la Sascuan-cui, la Apa Albastră, unde au plecat războinicii noştri.

  Descălecară şi-şi priponiră caii, apoi se furişară mai departe; eu mă aflam la numai câţiva paşi de ultimul. Să mai fi aşteptat până se ascundeau în tufişurile de lângă focul nostru? Nu, ar fi fost o mare greşeală. Trebuia să-i atac imediat şi nu ezitai. Băgai cuţitul la loc şi scosei revolverul. Trei-patru sărituri mari şi iuţi şi-l ajunsei pe cel din urmă, îl lovii cu mânerul armei în cap, în aşa fel încât se prăbuşi. Cel care mergea în faţa auzi ceva, se opri, privi înapoi şi întrebă:

  Ce s-a întâmplat? Fratele meu a…

  Nu putu continua. Sării pe el, îl apucai cu mâna stângă de gât şi-i dădui cu dreapta o lovitură, încât se prăbuşi şi el. Aveau lasourile la ei; îi aşezai pe cei doi indienii, lipsiţi de cunoştinţă, spate în spate şi-i legai de sus până jos atât de strâns, cu acele curele rezistente, încât atunci când se vor trezi, nicicum să nu se poată mişca. Deoarece ar fi putut să se rostogolească, îi târâi până la cel mai apropiat copac şi-i legai bine de el. De acum în nici un caz nu puteau să se mai desfacă, aşa că mă întorsei în tabăra noastră.

  Când ajunsei, nu spusei nimic, sării peste pârâu şi mă culcai acolo unde stătusem şi mai înainte. Old Wabble se uită cercetător la mine; ceilalţi nici nu observaseră absenţa mea îndelungată.

  Sir, n-aţi fost aici şi nu ştiţi ce s-a discutat între timp. Să ştiţi că n-am să mă mai duc sus, în tabăra militarilor, zise el.

  V-a venit vreo altă idee? Întrebai eu. Un nou plan?

  Da. Am uitat un lucru, la care trebuia să mă gândesc imediat. Probabil că aţi auzit de Old Shatterhand?

  Desigur.

  Ei, aflaţi că acest vânător se află prin apropierea lui Rio Pecos şi sunt hotărât să-l caut şi să-i cer ajutor. Credeţi că o să-mi dea?

  Sunt sigur de asta.

  Pshaw! Interveni Parker cu un ton dispreţuitor. De unde poate să ştie mister Charley ce o să facă şi ce n-o să facă un om ca Old Shatterhand!

  Ei, chiar aşa de neştiutor nu sunt, mă supărai eu. Cu toate că nu mă număr printre oamenii vestiţi ai Vestului, poate că tot nu aş fi comis greşeli ca cele făcute de dumneavoastră.

  Greşeli? Noi?

  Da. V-aţi lăsat surprinşi de mister Cutter, fără să-l fi observat când s-a apropiat de voi.

  Dar dumneavoastră aţi văzut ceva?

  Da.

  Vreţi să ne duceţi, mister Charley!

  Pshaw! Pot să vă dovedesc. Mister Cutter, spuneţi, vă rog, n-aţi tăiat o crenguţă când aţi stat pitit acolo în tufiş, ca să puteţi vedea mai bine?

  Da, e adevărat, sir, asta aţi văzut-o, altminteri nu aveaţi de unde o şti.

  Dacă aţi văzut, de ce nu ne-aţi spus imediat? Întrebă Parker. Dacă în locul lui ar fi fost un indian?

  Ştiam că-i alb.

  Imposibil.

  Vreţi să spuneţi că sunteţi westman şi nu ştiţi cum se poate deosebi într-o noapte întunecoasa un alb de o piele-roşie, fără să-l vezi! Ştiţi, aţi făcut o greşeală şi mai mare, şi o astfel de greşeală poate costa viaţa!

  Ei, drăcie! Dacă sunteţi amabil, arătaţi-ne şi nouă greşeala care ne putea costa viaţa.

  O să vă satisfac această dorinţă. Puteţi să-mi spuneţi ce fac, de obicei, indienii când scapă un alb?

  Fireşte. Îl urmăresc ca să-l prindă. Aşa ceva ştie oricine.

  Ei bine, mister Cutter le-a scăpat comanşilor. Credeţi că nu l-au urmărit?

  Thunder-storm! Exclamă Old Wabble, lovindu-se cu mâna peste frunte. E foarte just ceea ce spuneţi, sir. Cum mi-a putut scăpa din vedere acest pericol?! Cu siguranţă că indienii sunt pe urmele mele şi vor face totul ca să pună mâna pe mine.

  Şi aici nici măcar posturi de pază n-aţi pus.

  Asta se va face imediat.

  Dar nu va fi de ajuns.

  Dar ce mai trebuie, sir? Spuneţi repede. O să fac tot ce credeţi că trebuie făcut.

  Pentru mine era acum o adevărată plăcere să văd mutrele celorlalţi. Se uitau uimiţi de la Old Wabble la mine şi de la mine la el, iar Parker, căscând ochii mari, îl întrebă:

  Trebuie făcut ceea ce crede acest mister? Sunteţi de părere că mister Charley ştie sigur ce trebuie făcut într-o situaţie ca a noastră?

  Da, asta-i părerea mea, răspunse Old Wabble. Aţi auzit şi dumneavoastră că el se pricepe mai bine să ne asigure securitatea decât noi înşine. Deci, mister Charley, ce ne sfătuiţi?

  Dacă urmăritorii vin încoace, spusei, trebuie să simtă focul. Poate că sunt de pe acum aici şi ne spionează, în locul dumneavoastră, aş trimite câţiva oameni să cerceteze drumul, până unde ajunge mirosul fumului de aici.

  Well, sir, very Well! O să facem întocmai, fără să zăbovim o clipă. Mister Parker, trimiteţi trei sau patru dintre oamenii dumneavoastră să cerceteze! Trebuie să recunoaşteţi că-i necesar.

  Yes, zise Parker. E curios că nu ne-a venit nouă înşine această idee şi că a trebuit să ne-o spună un savant de vechituri, care nici măcar westman nu este. O să mă duc chiar eu personal şi o să iau patru oameni cu mine.

  Dar să ţină ochii şi urechile deschise, altfel nu o să vadă şi nici nu o să audă nimic, it's clear.

  Parker alese patru dintre oamenii săi şi plecă împreună cu ei. Mă aşteptam să-i găsească pe cei doi comanşi legaţi şi pe caii lor şi mă bucuram dinainte ce mutre uluite au să facă. Cei rămaşi lângă foc discutau monosilabic; eu stăteam liniştit la umbra tufişurilor şi aşteptam să se întoarcă cercetaşii.

  Dură mai bine de o oră până se întoarseră. În faţă, păşea Parker; după el veneau doi inşi care duceau caii indienilor, şi apoi alţi doi, ţinând fiecare pe câte unul dintre comanşii care fuseseră legaţi unul de altul. Înainte de a fi ajuns lângă foc, Parker strigă:

  Mister Cutter, ia priviţi ce aducem aici!

  Old Wabble sări în picioare, holbă ochii la cei doi indieni, care îşi recăpătaseră cunoştinţa, şi exclamă:

  Doi indieni, doi comanşi, cum se vede, după cum sunt vopsiţi în culorile războiului. De unde îi aveţi?

  I-am găsit.

  Cum adică, i-aţi găsit! Nişte indieni duşmani, nu pot fi găsiţi, trebuie prinşi.

  Aşa am crezut şi eu până acum, dar nu-i adevărat, într-adevăr i-am găsit, în adevăratul înţeles al cuvântului, erau legaţi unul de altul şi apoi de un copac. Puţin mai târziu am dat şi peste cai.

  Cum e posibil aşa ceva?

  Da, e aproape de necrezut. Dar nu poţi să te îndoieşti de ceea ce vezi cu ochii tăi. Oare cine i-a doborât şi i-a legat? Trebuie să fie nişte albi prin apropiere, care au făcut asta fără să ştie că noi suntem aici.

  Atunci, bătrânul se uită la mine, dădu din cap şi zise:

  Da, albi, însă nu au fost mai mulţi, ci unul singur.

  Unul singur?

  Yes. Sunt indienii răniţi?

  Nu, nu se vede nici o rană.

  Deci nu a avut loc nici o luptă, au fost doborâţi fără să se poată apăra. Puţini oameni sunt în stare să facă aşa ceva. Gândiţi-vă la un westman al cărui nume l-am pomenit mai adineauri.

  Ei, drăcie! Vă gândiţi la Old Shatterhand? El i-a doborât şi legat?

  Altul nu poate fi.

  Atunci aţi avut dreptate când aţi spus că se află prin regiunea asta. Trebuie să-l căutăm.

  Probabil că n-are să fie nevoie să-l căutăm. El ştie bine că suntem aici şi că avem nevoie de ajutorul lui. Puteţi să fiţi siguri că se va prezenta la timpul potrivit!

  Mister Cutter, spuneţi toate astea ca şi când el ar fi atotştiutor. Dar nu e decât un om şi nu poate să ştie decât ceea ce vede şi aude. Dar să nu ne certăm, sir! Spuneţi-ne mai bine ce o să se întâmple cu aceşti doi prizonieri? Nu cumva sunteţi de părere să-i luăm cu noi? Pentru noi ar fi o povară şi pe deasupra un pericol. Dar nici să le dăm drumul nu putem.

  Asta ar fi o prostie, it's clear.

  Cel mai bine ar fi să le tragem un glonte în cap, aşa scăpăm de ei, şi o merită din plin.

  Să nu ne grăbim, sir. Nu i-am capturat noi, ci Old Shatterhand. Probabil că aţi auzit că el nu ucide un indian decât dacă e constrâns să facă acest lucru.

  Asta nu mă priveşte. În primul rând, nu este sigur că se află aici, apoi aceşti bandiţi nu sunt prizonierii lui, ci ai noştri, în al treilea rând… ei, în al treilea rând, o să ne sfătuim asupra lor acum şi le vom aplica legea preriei. Dumneavoastră nu participaţi la discuţie?

  Nu. N-am nimic cu aceşti indieni. Dar de ascultat o să ascult.

  Cei doi comanşi erau legaţi şi culcaţi pe pământ lângă foc, unde albii se aşezaseră la sfat. Pe faţa indienilor nu se putea observa dacă ştiau englezeşte şi dacă înţelegeau ceea ce se discuta. Ca să fiu scurt, consfătuirea dură numai câteva minute şi hotărârea fu ca prizonierii să fie împuşcaţi pe loc. Numai Ios Hawley a votat împotriva acestei hotărâri. Şi pentru că Parker voia ca într-adevăr să se termine repede, porunci la trei dintre oamenii săi ca prizonierii să fie duşi undeva, nu prea departe, şi să fie împuşcaţi. În sfârşit, atunci găsii nimerit să spun şi eu un cuvânt.

  Staţi, mister Parker! Mai aşteptaţi o clipă. La această judecată de savană s-a făcut o greşeală, care anulează sentinţa.

  Ce pricepeţi dumneavoastră din judecata savanei? Şi la ce greşeală vă referiţi?

  De fapt, sunt mai multe. În primul rând, persoana care avea dreptul să participe nu a participat.

  Mister Cutter? Păi el nu a vrut să participe.

  Nu mă refer la mister Cutter, ci la mine. Fac parte din grupul dumneavoastră şi nu pot fi înlăturat de la o discuţie atât de importantă.

  Nu mai spuneţi! Râse Parker. În nici un caz nu aparţineţi grupului nostru, ci vă aflaţi numai sub ocrotirea lui, aşa stă treaba, sir. Dacă ne retragem noi mâna ocrotitoare, nu mai sunteţi o singură clipă sigur de viaţa dumneavoastră.

  Acestea sunt păreri pentru care nu aş vrea să mă cert cu dumneavoastră, mister Parker. Să scoatem persoana mea din cauză. A doua greşeală este că nu aţi discutat cu indienii. Nimeni nu poate fi condamnat la moarte fără să fie interogat. Şi, în sfârşit, un prizonier şi viaţa lui aparţin învingătorului şi nimănui altcuiva. Dar cine dintre dumneavoastră ar putea afirma că i-a învins şi făcut prizonieri pe aceşti comanşi?

  Nu vorbiţi prostii! Aceşti indivizi ne aparţin şi, în afară de asta, puteţi, poate, să ne spuneţi cine este persoana misterioasă care i-a făcut prizonieri şi care nu se arată la faţă?!

  Pot să v-o spun, mister Parker, şi nu se ascunde, poate fi văzută.

  Atunci, arătaţi-ne-o! Zise el râzând.

  Se află aici, în faţa dumneavoastră; eu sunt!

  Dumneavoastră! Ei, drace! Vreţi să spuneţi că dumneavoastră i-aţi prins şi i-aţi legat pe aceşti indieni? Dacă în timpul unei lupte sunteţi în stare să învingeţi şi să legaţi un singur indian, el fiind în viaţă, aşa cum sunt aceştia doi, atunci declar că nu am fost niciodată un westman!

  Well, înseamnă că n-aţi fost.

  Oho! Pentru aşa ceva, e nevoie de forţa unui Old Shatterhand. Vreţi să spuneţi că sunteţi la fel de puternic?

  Să afirm nu, dar să vă dovedesc, da. Fiţi atent!

  În timpul acestui schimb de cuvinte, rămăsesem culcat pe pământ. Deodată, mă ridicai, îl prinsei cu mâna dreaptă de centură, îl învârtii de câteva ori deasupra capului, încât începu să zbiere, apoi îl aşezai din nou în picioare şi-l întrebai:

  A fost de-ajuns, sau să vă arăt cum ar fi dacă aţi primi de la mine o lovitură de pumn în ţeastă?

  Înainte de a putea răspunde, unul dintre prizonieri exclamă cu glas tare:

  Old Shatterhand! Old Shatterhand!

  Stătusem în umbră, de aceea nu putuseră să mă vadă mai înainte, acum însă, fiind în picioare, îmi zăriră faţa la lumina focului. Mă dusei la el şi-l întrebai:

  Războinicul comanşilor făcut prizonier mă cunoaşte?

  Da, răspunse el.

  Unde m-ai văzut?

  În Llano Estacado. Era printre cei douăzeci de războinici care au plecat în întâmpinarea şefului de trib, Tevua-şohe şi fiului său, Şiba-big, pentru a-i apăra împotriva unor „hoitari”. Din păcate, am ajuns prea târziu; Tevua-şohe era deja mort, victima a unui glonte ucigaş.

  Aşa este. Văd că vorbeşti destul de bine limba feţelor-palide, aşa că ai înţeles ceea ce s-a vorbit până acum.

  Da. Am auzit şi vorbele lui Old Shatterhand, în apărarea vieţilor noastre.

  Aşa face el întotdeauna. Sunt un prieten al războinicilor roşii şi-mi pare rău când ei dezgroapă securea războiului împotriva feţelor-palide, pentru că ştiu că, şi dacă uneori ies învingători, cu atât mai sigur vor fi zdrobiţi. Iar voi o să vedeţi că nu doresc moartea oamenilor roşii.

  Suntem războinici viteji şi nu ne temem de moarte.

  Ştiu, totuşi viaţa e mai bună decât moartea, dar nu este nici o cinste pentru voi ca tribul vostru să afle că aţi fost învinşi fără nici o împotrivire şi apoi împuşcaţi. Depinde de răspunsurile tale ca să vă dăruiesc viaţa. Cum se numeşte căpetenia de care ascultă tribul tău?

  E Vupa-Umugi, Marele-tunet, care n-a fost niciodată învins.

  Unde se află corturile satelor voastre?

  Asta nu spun.

  Războinicii voştri au pornit la luptă?

  Da.

  Câte capete numără?

  Iarăşi tac.

  Unde se află acum?

  Nu ştiu.

  Contra cui a pornit?

  Asta ştiu, dar nu o spun.

  Ştii să taci, deci eşti un războinic curajos, care mai degrabă îşi riscă viaţa, decât să-i trădeze pe ai săi. Aşa ceva îi place oricărui om curajos, deci şi mie. Duceţi-vă acasă şi spuneţi oamenilor voştri că Old Shatterhand ştie să preţuiască vitejia şi tăcerea plină de curaj.

  Mă aplecai pentru a le tăia legăturile şi a-i elibera. Imediat săriră în picioare, iar cel care vorbise până atunci întrebă:

  Old Shatterhand ne dezleagă şi ne spune să plecăm. Vasăzică suntem liberi, să mergem unde vrem?

  Da.

  Cu armele şi caii noştri ce se întâmplă?

  Îi puteţi lua cu voi. Old Shatterhand nu e hoţ sau tâlhar, ca să se atingă de bunul altuia.

  Uff, uff! O să ne urmăreşti, ca să afli încotro ne ducem?

  Nu! În privinţa asta vă dau cuvântul meu.

  Uff, uff! Old Shatterhand nu şi-a călcat niciodată cuvântul. Este cel mai nobil dintre feţele-palide. Îndată ce vom ajunge la corturile noastre, o să povestim toate astea.

  Mai există multe feţe-palide care gândesc şi au aceleaşi intenţii ca mine. Aici jos sunt armele voastre, acolo sunt caii. Puteţi pleca. Locul acesta îl vom păzi cu străşnicie. Dacă veţi rămâne sau vă veţi întoarce ca să ne spionaţi, cu siguranţă că gloanţele noastre vă vor nimeri.

  O să plecăm, fără a privi o singură dată înapoi. Howgh! Niciunul dintre albi nu mă contrazise pană atunci, cu un singur cuvânt, acum însă Parker veni la mine şi mă întrebă:

  Sir, chiar serios, vreţi să le daţi drumul?

  Da.

  Nu mi-o luaţi în nume de rău, sir, dar cred că este o mare greşeală, care…

  Atunci îl întrerupsei doar cu o singură întrebare:

  Dumneavoastră ştiţi acum cine sunt?

  Yes.

  Deci nu sunt acel mister Charley, pe care l-aţi crezut pe jumătate idiot şi un mare prostănac?

  Nu, sir, sunteţi Old Shatterhand.

  În acest caz, tăceţi din gură şi nu căutaţi să-mi daţi ordine sau să criticaţi ceea ce fac. Puteţi fi un om bun şi un westman folositor, dar eu, cu mult înainte de a fi pus piciorul pe pământul Vestului Sălbatic, eram deasupra criticilor dumneavoastră. Cel care confundă vestitul armăsar al lui Old Shatterhand, pe Hatatitla-Fulgerul, cu o gloabă de trăsură, nu are dreptul să-mi dea mie lecţii. Basta.

  După această mustrare, îi întorsei spatele şi-l părăsii. Aveam motivele mele să vorbesc cu el pe acest ton. Dacă rămâneam împreună, iar el persista în orgoliul său, putea foarte uşor să ne provoace mari încurcături. Iată explicaţia acestui reproş, care de altfel nu-mi este în fire.

  Comanşii îmi mulţumiră muţeşte, dând din cap, încălecară şi plecară, fără măcar să arunce o privire către ceilalţi. Aşa ceva era prea mult şi pentru Old Wabble, care nu intervenise deloc, cu toate că nu era de acord cu mine.

  Ce neciopliţi! Mârâi el. Ca şi când nici nu am exista! Nu credeţi, că aţi fost prea bun cu ei, mister Shatterhand? N-aş vrea să judec felul dumneavoastră de a proceda. Poate, totuşi, că nu ar fi trebuit să le promiteţi că nu-i vom urmări. Dacă vrem să-l eliberăm pe Old Surehand, trebuie să ştim unde l-au dus.

  Înainte de a-i doborî, am tras cu urechea la ce vorbeau, şi am aflat unde este. L-au dus la Sascuan-cui, la Apa Albastră.

  Asta-i bine. Şi ştiţi unde se găseşte această Apă Albastră?

  Da. Am fost acolo de două ori.

  Dar mi-e teamă că o să-i anunţe pe cei de-acolo ce s-a întâmplat şi că o să venim.

  Dimpotrivă. Credeţi că altfel i-aş fi eliberat pe prizonieri? Tocmai din această mişcare de şah o să tragem un avantaj sigur. De altfel de Old Surehand nu am pomenit o iotă. O să presupună fie că nu ştiu nimic despre el, fie că n-am nici un motiv să mă interesez de el. Credeţi-mă, mister Cutter, că n-am săvârşit nici o greşeală. Mai avem avantajul că am scăpat de cei doi comanşi, care ne-ar fi incomodat mult, iar ca să-i omoram, nu aş fi fost niciodată de acord.

  Aveţi dreptate sir, it's clear. Şi chiar sunteţi convins că aceşti indieni n-o să se întoarcă în mod perfid?

  N-o să se întoarcă. Totuşi ca măsură de prevedere, o să părăsim acest loc, o să stingem focul şi o să ne căutăm alt loc. Şi asta chiar acum.

  După ce stinserăm focul, merserăm o bucată de drum înapoi şi dădurăm peste un loc potrivit. După ce postarăm doi oameni de strajă, ne culcarăm. Am rămas multă vreme treaz şi i-am auzit pe însoţitorii mei vorbind în şoaptă.

  E uşor de închipuit despre ce anume discutau atât de încet; despre felul, neobişnuit şi nebănuit, în care acest mister Charley i-a tras pe sfoară, fiind de fapt Old Shatterhand. În orice caz, Old Wabble trebuia să fie foarte mulţumit în sinea lui că a fost primul care m-a recunoscut.

  Capitolul II – Lângă Apa Albastră.

  A doua zi de dimineaţă trebuia înainte de toate să aflu cine voia să vină cu mine la Sascuan-cui. La întrebarea mea, toţi se oferiră să mă urmeze. Ştiau acum cine sunt şi nimeni nu mai avea nici o îndoială, fiind cu toţii convinşi că expediţia se va termina cu bine şi că va fi încununată de succes. Chiar şi Parker, uitând de bruftuluiala primită, arăta un interes deosebit şi, fără îndoială, sincer, iar Ios Hawley profită de prima ocazie pentru a-mi şopti la ureche:

  Cine şi-ar fi putut închipui că sunteţi Old Shatterhand! Cu atât mai mult mă bucură povestirea dumneavoastră, care mi-a liniştit sufletul. Eu nu sunt decât un westman simplu şi bătrân, dar o să vedeţi, n-o să vă fac de ruşine, oriunde m-aţi pune!

  După ce am pornit la drum, am urmat timp de o oră cursul apei lângă care poposisem. Dar, la un moment dat, valea prin care înaintam spre răsărit coti spre miazăzi. În acel loc, iarba era călcată şi Old Wabble descălecă pentru a cerceta urmele.

  Puteţi să renunţaţi la asta, mister Cutter, îl sfătui eu. Nu cred că e necesar şi nici nu avem voie s-o facem. Mi-am dat cuvântul comanşilor că nu-i vom urmări.

  Credeţi că sunt urmele lor? Hm! Mă îndoiesc. Dacă comanşii ar fi venit aici, de mult ar fi trebuit să vedem urmele lăsate de copitele cailor.

  Nu. A trecut destulă vreme de când au plecat, pentru ca iarba să se ridice la loc. Dar, aici, unde au înnoptat şi de unde au plecat nu de mult, iarba este încă culcată.

  Sir, raţionamentul dumneavoastră mi se pare bun. Dar, după părerea mea, indienii ăştia nu sunt prea prevăzători, dacă au făcut popasul la o distanţă de numai o oră de noi.

  De ce? Le-am redat libertatea şi le-am promis că nu-i urmăresc, aşa că aici se puteau simţi în deplină siguranţă. În afară de asta, ziua poţi călări mult mai uşor şi mai repede decât noaptea. În astfel de împrejurări, un om deştept se odihneşte noaptea şi umblă ziua şi nu am nici un motiv să cred că nu ar avea atâta minte încât să nu procedeze întocmai. După ce s-au îndepărtat de noi cale de o oră, au putut să se oprească fără nici o grijă şi să aştepte zorile, când au plecat mai departe. Asta se poate deduce şi din urmele alea, din dreapta, de pe malul apei, care sunt atât de proaspete, încât nu pot fi din noaptea trecută sau de aseară.

  Spuneţi că vreţi să vă respectaţi cuvântul, zisei Old Wabble, zâmbind cu superioritate, şi că nu vreţi să le cercetaţi urmele. Eu cred că acest lucru nu-i posibil.

  De ce?

  Pentru că mergem în aceeaşi direcţie, aşa că suntem obligaţi să ne uităm la urmele lăsate de ei. Ori credeţi că ar fi mai bine să închidem ochii?

  Nu, pentru că n-o să mergem pe urmele lor.

  Din cauza promisiunii făcute?

  Asta ar fi o prostie. Există alt motiv, mult mai temeinic. Pentru a-şi adăpa caii în voie, probabil că pieile-roşii vor urma cursul apei, care se vărsa tot în Rio Pecos. Dar noi o să părăsim râul aici şi o să ne îndreptăm spre răsărit, direct spre Rio Pecos, aşa că vom ajunge înaintea lor la Sascuan-cui. Cred că nu este nevoie să insist asupra avantajului de-a le-o lua înainte.

  Nu, mister Shatterhand, dacă-i aşa, n-am ce obiecta, spuse Old Wabble, în timp ce zâmbetul lui de superioritate îi dispăruse cu desăvârşire. Trebuie să recunosc că de la dumneavoastră mai am de învăţat, it's clear. Dar spuneţi, vă rog, e greu drumul la care vă referiţi?

  Deloc. E un teren aproape neted, care coboară lin, ici-colo stâncos şi uneori nisipos. Desigur, apă nu există şi până la Rio Pecos va trebui să cam răbdăm.

  Dar acolo sunt comanşii. Şi, după un asemenea drum, o să avem mare nevoie de apă; şi dacă n-o să putem să ajungem la ea din cauza comanşilor?

  Da de unde! Cunosc foarte bine lacul Sascuan-cui. O să ajungem la râu într-un loc unde o să putem adăpa caii, fără nici un pericol.

  Well, m-am liniştit! După câte văd, avându-vă pe dumneavoastră călăuză, putem fi siguri că totul are să se desfăşoare cât se poate de bine. Dar vreau să vă mai spun ceva; eu sunt mai bătrân, cu mult mai bătrân decât dumneavoastră, şi de aceea s-ar fi cuvenit să mă alegeţi pe mine drept călăuză. Totuşi, vreau… adică cred.

  Nu prea îi venea uşor să spună ce hotărâre luase, înghiţea şi tot înghiţea, se căznea să rostească cuvintele, dădea din mâini şi din picioare, îşi răsucea corpul lui ciolănos, se învârtea ca şi când i s-ar fi muiat toate încheieturile; mâinile şi picioarele i se bălăbăneau, până ce reuşi să pronunţe cuvintele:

  Da, am să renunţ şi am să mă pun sub ordinele dumneavoastră. Fiţi comandantul nostru, pe care o să trebuiască să-l ascultăm. E prima dată când Old Wabble face acest lucru. Dar dumneavoastră ce ziceţi? Sper că primiţi cu recunoştinţă şi plin de mulţumire hotărârea mea, mister Shatterhand, it's clear.

  Într-adevăr, ştiam şi eu că era un om care niciodată nu se lăsase condus de altul. Evident, avusese nevoie de un deosebit efort ca să ia hotărârea pe care o luase şi de aceea se aştepta să-l laud, în timp ce se uita la mine cu ochii larg deschişi şi cu gura căscată. Dar îl dezamăgii, spunându-i:

  Nu, nu este chiar aşa de limpede cum vă închipuiţi. Suntem oameni liberi ai Vestului şi nu ostaşi, cu comandanţi superiori în grad. La noi fiecare are aceleaşi drepturi şi îndatoriri, aşa că nu poate fi vorba de un comandant în sens militar.

  Dar, sir, nu puteţi pretinde să fim toţi de aceeaşi părere.

  Fără îndoială că nu.

  Şi dacă ne certăm?

  Să ne certăm? Oamenii cu scaun la cap nu se ceartă. Dacă nu vom fi de aceeaşi părere, ne sfătuim, mister Cutter.

  Well, ne sfătuim. Şi pe urmă?

  Ne luăm după părerea cea mai bună.

  Dar dacă ceilalţi găsesc că tocmai aceea nu este bună?

  Atunci înseamnă că sunt proşti şi cu proştii nu mă întovărăşesc.

  Cum? Ce? Întrebă Old Wabble, şi era un deliciu să-i vezi mutra, pe jumătate vulpe, pe jumătate oaie gata să behăie. Rămase câteva clipe nemişcat, apoi, bălăbănindu-şi toate oasele, zise:

  Proşti, adică proşti… şi cu proştii nu vă întovărăşiţi! Numai noi putem fi proştii ăia, asta vreţi să spuneţi, nu?

  Vreau să spun că o să mă feresc, întotdeauna, să mă împotrivesc unei hotărâri bune, drepte.

  Aha! Şi dacă noi nu o să recunoaştem că aveţi dreptate şi nu o să facem ceea ce vreţi dumneavoastră?

  Atunci vă las baltă şi-mi văd de drum.

  Păi, în felul acesta n-o să puteţi face ceea ce v-aţi propus!

  Ba da, o să-mi fac treburile singur. Un om priceput se descurcă mai degrabă singur şi fără ajutor, decât atunci când alţii îi încurcă treburile.

  Vasăzică, Old Shatterhand nu se înşeală niciodată; întotdeauna trebuie să facă ce vrea el, că de nu, te lasă baltă?

  Cam aşa, chiar dacă nu atât de categoric.

  Asta înseamnă să vă acceptăm tot ca pe un fel de comandant?

  Nu, nu trebuie să-mi daţi mereu şi oricum ascultare, fiecare poate să-şi spună părerea. Iar în ceea ce vă priveşte pe dumneavoastră, mister Cutter, sunt absolut convins că, întotdeauna, o să faceţi numai ceea ce trebuie.

  Pe faţa lui plină de zbârcituri se ivi, ca o rază de soare, o undă de bucurie, şi mă aprobă cu mulţumire şi încântare:

  Aşa da, sir, aţi vorbit cu multă chibzuinţă, it's clear! Comandant nu avem, dar dacă ceilalţi nu recunosc că aveţi dreptate, îi lăsăm baltă. Să pornim mai departe.

  Merserăm călare de-a lungul văii, la deal. Când ajunserăm pe culme, o cotirăm în unghi drept. Sus, terenul era neted şi puteam să gonim în voie caii, care se adăpaseră pe săturate. Old Wabble mergea lângă mine, înaintea celorlalţi, uitându-se, din când în când, cu admiraţie la murgul meu, căruia fuga îi făcea o vădită plăcere.

  Bătrânul era un excelent călăreţ şi, în ciuda vârstei lui înaintate, se ţinea în şa ca un flăcău. Părul lui alb, splendid, fâlfâia în fuga calului ca o coamă de argint; la fel văzusem la Winnetou, fâlfâind părul lui negru. De fapt, jos, lângă râu, el nu fusese la înălţimea aşteptărilor mele, fiindcă prin observaţiile lui dovedise că nu are privirea exersată şi fără greş a unui vânător de mâna întâi. Dar „regele cowboy-lor” acţionase numai în câmp deschis, în savana întinsă, şi nu avea însuşirile pe care le dobândeşti la şcoala pădurilor dese ale munţilor abrupţi. Însă puteam, desigur, să mă bizui pe el în tot ce se referea la specialitatea lui.

  Merserăm ore întregi unul lângă altul, fără ca el să scoată o vorbă. Întrebându-l de ce este uşa de tăcut, îmi răspunse:

  Sir, mie îmi place să vorbesc şi să povestesc, dar ştiu că dumneavoastră vă plac mai mult faptele decât vorbele, aşa că poate că nu v-ar plăcea să vorbesc. Lumea spune că, atunci când sunteţi împreună cu Winnetou, zile întregi nu scoateţi o vorbă: vă înţelegeţi printr-un semn sau dintr-o privire, chiar dacă amândoi vă aflaţi în faţa unor primejdii care ar cere altor westmeni să se sfătuiască îndelung. De aceea tac, să nu credeţi că sunt un palavragiu… it's clear.

  Într-adevăr, Winnetou are obiceiul să vorbească mai mult prin fapte decât prin cuvinte, iar eu la fel. Voi fi foarte bucuros dacă viitorul îmi va dovedi că şi cu dumneavoastră, mister Cutter, mă pot înţelege tot atât de bine cum mă înţeleg cu Winnetou.

  Nici o grijă, sir! Nu sunt un om chiar aşa de lipsit de experienţă şi o să mă străduiesc să vă dovedesc că pot să vă fiu de folos.

  Regiunea prin care treceam era aşa cum le-o descrisesem tovarăşilor mei: o câmpie pustie, când stâncoasă, când nisipoasă. După-amiază dădurăm de un pământ mai fertil, acoperit de iarbă. Ne apropiam de un afluent al Pecosului. Pe ambele maluri se înşirau tufişuri dese. Cunoşteam mai dinainte acest curs de apă şi îl urmarăm până la vărsare. Când ajunserăm acolo, mai erau două ore până să se întunece. Până la Sascuan-cui, puteam ajunge cu caii noştri într-o oră.

  Această Apă Albastră era un lac mic, alimentat de izvoare din adâncuri, care îşi revărsa prisosul de apă în Rio Pecos. Pe malurile lui creşteau tufe de aluni şi bumbac sălbatic, dintre care se înălţau stejari noduroşi şi arţari. Apa era de un albastru închis, şi de aceea indienii o numeau Sascuan-cui. Un pârâu de scurgere lega lacul de Rio Pecos, mai jos de locul unde ne aflam noi. Trebuia să traversăm Rio Pecos. Mai la vale era un vad, pe care însă nu-l puteam folosi, pentru că cei doi comanşi aveau să vină din direcţia aceea şi ne-ar fi descoperit urmele. Deci trebuia să traversăm înot râul, destul de lat, ceea ce, după căldura zilei, era mai degrabă binevenit decât neplăcut.

  Ajunşi pe malul celălalt, ne-am uitat întâi după urme, şi ne-a liniştit mult faptul că n-am descoperit nimic. Până la vărsarea pârâului în Rio Pecos am călărit cu multă precauţie, pe sub crengile tremurătoare ale plopilor. Ne aflam pe malul nordic şi nu găsirăm nici o urmă. Sării din şa, legai calul de un tufiş, din ale cărui frunze putea să se înfrupte, şi mă culcai în iarbă. Fără să scoată un cuvânt, Old Wabble îmi urmă exemplul. Se vede că voia să-l imite pe Winnetou şi, aşa cum se exprimase, nu voia să-l consider un palavragiu. Ceilalţi însă rămaseră în şa; nu prea înţelegeau de ce mă culcasem în iarbă, iar Parker mă întrebă:

  Sir, să descălecăm? Mai e încă ziuă!

  Tocmai pentru că-i ziuă am descălecat, le răspunsei cu.

  Nu trebuie să ajungem la Apa Albastră?

  Nu.

  Vreţi să mergeţi acolo pe întuneric? Dar de ce să nu mergem ziua, mister Shatterhand, când am putea, eventual, să descoperim urme?

  Pentru că dacă noi am putea descoperi urme, în schimb am putea fi şi văzuţi.

  Cred că dacă suntem atenţi…

  Dar fu întrerupt de Old Wabble, care interveni pe un ton aspru:

  Stai liniştit şi nu mai zbiera ca o cămilă cu cincisprezece cocoaşe! Am spus eu vreun cuvânt? Ştie mister Shatterhand ce face. Dacă vrei să-ţi duci scalpul la târg, n-ai decât să mergi mai departe, dar eu rămân aici.

  Pe dată se hotărâră şi ceilalţi să descalece, în timp ce Parker spuse supărat:

  Ho, ho! Old Wabble, fără grosolănii. Un gentleman ca mine nu-i obişnuit să i se spună cămilă cu cincisprezece cocoaşe.

  Un adevărat gentleman îşi ţine gura, ai înţeles? Este adevărat că atunci, la vânătoare, ai ochit foarte bine ţapul, dar după aia ai făcut-o boacănă de atâtea ori, încât nu ai dreptul să-l contrazici pe Old Shatterhand; iar dacă nu-ţi convine ceva din ce vrea să facă şi nu te potoleşti, plecăm şi vă lăsăm baltă.

  Aha, aşadar aici voia să ajungă! Să-i lăsăm baltă! Îi intraseră în cap cuvintele mele. Prin severitatea faţă de Parker voia să se arate solidar cu mine. Dar eram convins că tăcerea lui nu va dura prea mult. Ştiam că se va folosi de prima ocazie ce i se va ivi, pentru a repeta întrebările de adineauri ale lui Parker.

  Când începu să se întunece şi socotii că a sosit vremea, mă ridicai şi zisei:

  Acum plec să-i caut pe comanşi. Puştile nu le iau cu mine şi vă rog să nu vă îndepărtaţi niciunul de aici, căci s-ar putea ca indienii să fie pe aproape şi să vă vadă.

  Aveţi dreptate! Aprobă Old Wabble. Presupun că în curând o să sosească cei doi comanşi pe care i-aţi eliberat. Probabil că vor trece prin apropiere.

  Nu, mister Cutter, nu pe aici, îl contrazisei eu, aceştia o să folosească vadul mult mai jos şi vor veni în susul apei, pe partea cealaltă.

  Credeţi?

  Da. De aceea am ales dinainte malul acesta pentru popas, ca să nu ne poată vedea.

  Well. Deci vreţi să plecaţi. Pot să vă însoţesc?

  Sincer vorbind, aş prefera să fiu singur.

  Consideraţi că sunt atât de lipsit de experienţă şi de neîndemânatic, încât s-ar putea să vă stric socotelile? Vă asigur, sir, că ştiu să mă furişez ca oricare altul, am dovedit-o aseară.

  Da, dar eu v-am descoperit.

  Nu pe mine, ci crenguţa care s-a mişcat.

  Pshaw! Cu mult înainte de a tăia crenguţa, v-am văzut ochii.

  Ochii? Good lack!

  Este adevărat că acest lucru îl poate face numai cine este exersat. Probabil ştiţi că în întuneric ochii strălucesc. Iar dumneavoastră stăteaţi cu ochii larg deschişi.

  Altfel cum? Cine vrea să vadă ceva trebuie să ţină ochii larg deschişi.

  Ba nu! Un cercetaş precaut, ca să nu fie descoperit, îi închide cât mai mult. Eu, de pildă, după ce am văzut ceea ce vreau să văd, închid complet ochii şi stau şi ascult. În primul rând, ochii închişi nu pot îi văzuţi, în al doilea rând, în felul ăsta auzi mult mai bine decât dacă-i ţii deschişi.

  Aveţi dreptate, sir. Multe mai învaţă omul de la dumneavoastră.

  Atunci am să vă mai atrag atenţia asupra unui lucru, şi anume, că v-am văzut şi părul, nu numai ochii.

  Părul?

  De ce vă miraţi? Dumneavoastră aveţi un păr alb ca neaua şi e firesc să fie văzut chiar mai uşor decât nişte ochi întunecoşi. Dacă veţi fi pus în situaţia de a vă furişa, vă sfătuiesc să-l acoperiţi. Altfel, s-ar putea să vă pierdeţi acest păr minunat, cu pielea capului cu tot.

  Aşa am să fac. Sper să am ocazia chiar acum. Nu?

  Repet: mi-ar plăcea mai mult să mă duc singur.

  Se poate; dar şi dumneavoastră nu sunteţi decât un om şi s-ar putea să vi se întâmple ceva, un accident. Şi atunci, noi care rămânem aici şi nu ştim nimic, cum să vă ajutăm?

  Da, în această privinţă aveţi şi dumneavoastră dreptate.

  Vă dau cuvântul meu că nu o să fac nici o greşeală!

  Cuvântul! Hm! Bine, fie, şi sper că o să vi-l şi respectaţi.

  Mulţumesc. Acum să-mi înfăşor mai întâi părul şi apoi putem pleca.

  În timp ce-şi făcu părul coc în creştetul capului şi-l legă cu fularul, continua:

  Vă încumetaţi să-i căutaţi pe indieni, în ciuda întunericului? Cunoaşteţi atât de bine Apa Albastră şi împrejurimile?

  Da. De fapt acest lucru l-aţi fi putut deduce şi singur, pentru că, dacă nu aş fi cunoscut locul, aş fi folosit timpul cât mai era lumină pentru recunoaştere şi nu m-aş fi culcat să stau degeaba.

  Bravo, bravo! Exclamă Parker.

  Old Wabble se întoarse supărat către el şi-l întrebă:

  Hei, de ce zbieri aşa?

  Am strigat „bravo”, răspunse Parker. Sunt încântat că mister Shatterhand ţi-a dat una peste nas.

  Una peste nas? Cum aşa?

  Atunci când mi-am permis şi eu o simplă întrebare, ai fost grosolan cu mine şi mi-ai ordonat să tac, ba m-ai asemuit cu nu ştiu ce cămilă, cu nu ştiu câte cocoaşe, iar acum chiar dumneata spui nişte vorbe atât de nerumegate, încât mister Shatterhand a fost nevoit să te pună la punct! A spus: „De fapt, acest lucru îl puteaţi deduce şi singur”, iar eu strig, încă o dată, bravo!

  Ţine-ţi pliscul, stimate sir! Întrebarea mea era cât se poate de potrivită.

  Şi a mea.

  Aşa crezi! Şi apoi, aici, în Vestul Sălbatic şi în apropierea unor vrăjmaşi, nu e bine să zbieri de să-ţi plesnească bojocii. Haideţi, mister Shatterhand, să-l lăsăm baltă pe omul ăsta!

  Definitiv? Întrebai eu zâmbind.

  Nu, numai până ne întoarcem.

  Puştile mele le dădui în păstrare lui Parker, apoi plecarăm.

  Tufişurile care împrejmuiau scurgerea din lac nu se întindeau prea mult în lăţime; formau o fâşie îngustă, care se continua apoi într-un teren deschis, acoperit cu iarbă. Numeroşii arbuşti care creşteau în câmpie ne ofereau destulă protecţie pentru a înainta fără grijă, putând să ne ascundem repede, în caz că am fi dat peste cineva. Iar când se înseră şi se întunecă de-a binelea, orice îngrijorare deveni de prisos.

  Lecţia primită de Old Wabble de la Parker nu avu un efect de prea lungă durată, pentru că nu ajunsesem prea departe, când iarăşi voi să afle ceva, şi întrebă în şoaptă:

  Şi ce formă are lacul Apa Albastră?

  E un lac aproape circular. De fapt, s-ar putea spune că e un lac destul de mic, după întinderea pe care o are.

  Cât e de mare?

  Înotând fără a schimba direcţia, l-am traversat în douăzeci de minute.

  Înseamnă că nu e chiar atât de mic, pentru că am auzit că sunteţi un excelent înotător. Se povesteşte că, prins de indieni, a trebuit să vă întreceţi la înot pentru a vă salva viaţa.

  Chiar de mai multe ori.

  Şi se mai spune că i-aţi lăsat în urmă pe cei mai buni înotători indieni.

  Fireşte, altfel n-aş fi în viaţă. Dar dumneavoastră, mister Cutter, cum înotaţi?

  Ca peştele. Vă îndoiţi cumva?

  Din moment ce o spuneţi, trebuie să fie adevărat, înseamnă că mă întreceţi, pentru că eu nu aş îndrăzni să spun că înot ca peştele. Pe deasupra, nu prea aveţi o constituţie prea robustă.

  Da, sunt mai mult oase, piele şi zbârcituri, altceva nu prea am. Reprezintă asta cumva o piedică în a fi un bun înotător?

  Cel puţin aşa se zice.

  Oho! Aflaţi că numai un nepriceput poate să spună acest lucru. Omul gras e rotund şi lat şi trebuie deci să depună un efort extraordinar ca să se poată mişca prin apă. Eu însă sunt lung şi subţire, şi pur şi simplu ţâşnesc printre valuri. Exact ca vârful unei săgeţi: dacă e lung şi ascuţit pătrunde mai uşor în carne şi mai adânc decât dacă e scurt şi gros, it's clear.

  Mie treaba nu-mi era chiar aşa de „clară” ca lui, puteam totuşi să presupun că, chiar dacă nu înota ca peştele, ştia să înoate bine.

  În Apa Albastră există insule? Întrebă el, după câteva clipe.

  Numai una, nu departe de malul nordic.

  Pe întunericul ăsta, şi dacă pieile-roşii nu o să aprindă focuri, o să-i găsim cam greu.

  În curând stelele o să lumineze mai tare şi sunt convins că comanşii au aprins focuri. Nu au nici un motiv să creadă că ar exista duşmani prin apropiere. Ei presupun că sunt în siguranţă şi nu vor sta pe întuneric.

  Şi cum o să ne furişăm până la ei?

  Există un loc pe malul lacului, chiar în faţa insulei despre care am vorbit, care se potriveşte de minune pentru popas. Eu însumi am petrecut acolo mai multe nopţi şi aş vrea să cred că indienii se află tot acolo. Tufărişul este des, iar deasupra lui sunt şi copaci înalţi.

  Asta nu-mi place deloc, căci o să trecem cam greu pe acolo. Sau sunteţi de altă părere, mister Shatterhand?

  Din păcate aşa este, totuşi trebuie să trecem. Şi probabil că se va mai adăuga încă o împrejurare, care va îngreuna şi mai mult realizarea planului nostru.

  La ce vă referiţi?

  Între malul apei şi tufăriş nu există destulă iarbă pentru cai. Trebuie să presupunem că aceştia nu se află lângă apă, ci dincoace de fâşia de pădure, unde este iarbă din belşug.

  Heigh-ho! 6 înseamnă că acolo există şi paznici!

  Fireşte. Vasăzică tabăra este în faţa noastră, iar caii, cu paznicii lor, în spatele nostru, aşa că ne aflăm într-o situaţie care cere multă atenţie, mai ales că aceşti cai ai indienilor sunt aproape la fel de vigilenţi ca şi stăpânii lor. Acum însă să încetăm discuţia, trebuie să ne concentrăm toată atenţia.

  Făcusem cam o jumătate de drum şi, cu cât ne apropiam de lac, cu atât era mai posibil să dăm peste niscaiva indieni, care cutreierau regiunea. Din fericire, acest lucru nu s-a întâmplat şi am ajuns cu bine la locul unde se scurgea apa din lac.

  Înaintam prin fâşia de pădure, care, de aici, făcea o curbă mare spre câmpia plină de iarbă, când, deodată, ne oprirăm, pentru că în faţa noastră auzirăm nişte glasuri.

  Pako! Strigă cineva, cărbune! Ceea ce însemna: Pako, ascultă!

  Himme unozo zovui – ce vrei? Răspunse celălalt.

  Kim! Adică: Vino încoace!

  Un ncatz nariskoc, vone tithtezte naiokone – nu pot, vreau să-mi fac un mic fluier de trestie.

  Apoi se făcu din nou linişte.

  E dialectul comanşilor naiini, îi spusei în şoaptă lui Old Wabble. Deci, în faţa noastră se află cei pe care-i căutăm. Cunoaşteţi acest dialect?

  Da. Unul a chemat, iar celălalt a răspuns că nu are timp.

  Bun. Îmi pare bine că înţelegeţi ce spun ei, pentru că în felul ăsta putem amândoi să tragem cu urechea la ceea ce vorbesc aceşti indieni. Presupunerea mea s-a adeverit, caii sunt în faţa noastră. Chemarea era adresată unuia dintre paznici. Acum veniţi după mine, dar cât se poate de atent, pentru a nu fim auziţi.

  Ne strecurarăm mai departe pe lângă tufişuri, până cotirăm după un ieşind al pădurii, când zărirăm un foc, la vreo şase sute de paşi distanţă, pe câmpie. Mulţi indieni stăteau în jurul lui, păzind caii care păşteau în apropiere.

  Exact cum aţi presupus, sir, spuse Old Wabble. Iată animalele, iar după tufişuri şi copaci, stăpânii lor, care şi-au făcut tabăra lângă Apa Albastră.

  Şi este chiar locul despre care v-am vorbit. S-au aşezat tocmai unde am poposit şi eu de două ori. Acum trebuie să ne culcăm la pământ, altfel putem fi văzuţi.

  Continuarăm să ne târâm până unde se putea, ţinând marginea tufărişului, fără riscul de a fi descoperiţi. Apoi dădurăm de o deschizătură în tufăriş, care era o potecă între tabără şi locul de păşunat. Dacă am fi putut s-o folosim, ar fi fost foarte comod pentru noi. Dar nu aveam voie. Indienii circulau pe acest drum şi nici nu ne gândeam să ne expunem vederii lor. Deci, o luarăm la dreapta, pentru a pătrunde în tufăriş, paralel cu poteca. Am mai spus că mărăcinişul era foarte des, iar noi trebuia să evităm orice zgomot. De aceea, ne-a fost foarte greu şi a durat foarte mult până să trecem de partea cealaltă a pădurii şi să vedem tabăra înaintea noastră.

  Era o tabără de război. Cu toate că indienii nu-şi vopsiseră faţa în culorile războiului, şi-şi propuseseră să stea aici un timp mai îndelungat, nu ridicaseră nici un cort, aşa cum ar fi procedat dacă ar fi fost vorba de o expediţie vânătorească. Se simţeau în deplină siguranţă, dovadă cele opt focuri, la lumina cărora am putut număra peste o sută cincizeci de indieni. Am putut vedea că „au făcut carne”: pe curele întinse carnea atârna la uscat, tăiată în bucăţi lungi şi subţiri. Prin urmare, aveau de gând să întreprindă o expediţie războinică mai îndelungată, în timpul căreia nu ar fi avut răgazul să vâneze, sau care urma să aibă loc într-o regiune unde nu existau bizoni sau alt vânat. Cunoşteam această regiune, era pustiul Llano Estacado, asemănător Saharei fierbinţi şi pline de nisip.

  Cei mai mulţi indieni erau ocupaţi să tranşeze carnea câtorva bizoni vânaţi, să o desprindă de pe oase, apoi s-o taie fâşii-fâşii. Alţii stăteau pe vine lângă focuri şi frigeau carne. Bucăţile fripte stăteau grămadă lângă ei, fiind destinate cinei comune. Lângă două focuri mai mici, din păcate nu prea departe unul de altul, stăteau câţiva indivizi care vorbeau şi fumau dintr-o pipă, trăgând fiecare pe rând câteva fumuri şi dând-o apoi mai departe.

  Erau, probabil, căpeteniile. Am spus că focurile se aflau „din păcate” prea departe unul de altul, pentru că, dacă aceste două grupuri ar fi fost mai apropiate sau dacă ar fi format un singur grup, aş fi putut trage cu urechea la amândouă, împreună cu Old Wabble; aşa însă trebuia să ne despărţim, pentru că, în mod categoric, nu puteam pleca fără să aflăm ce se discută.

  Insula despre care-i pomenisem lui Old Wabble ieşea din apă ca un loc ceva mai negru, peste care plutea o lumină mai slabă. Probabil că provenea de la un foc, care era aprins printre tufişuri. Acest lucru mă surprinse şi mă făcu să mă întreb ce caută acest foc pe insulă? Îmi concentrai privirea şi mă uitai în toată tabăra, de la un grup la altul, şi astfel putui să-mi răspund la întrebare: erau numai indieni, nu se afla nici un alb printre ei.

  Stăteam culcaţi unul lângă altul, sub un tufiş de bumbac sălbatic, care ne camufla complet. Nici o privire nu era îndreptată în direcţia noastră.

  Damn! Îmi şopti bătrânul. Am numărat indivizii; sunt cam o sută cincizeci, dar nici un alb printre ei. Nu cumva l-au lichidat pe Old Surehand?

  Nu. Se pare că l-au dus dincolo, pe insulă.

  Pe insulă! Aha! E punctul acela negru din mijlocul apei, peste care străbate puţină lumină de la un foc?

  Da.

  Şi credeţi că Old Surehand este acolo? Acest lucru mă nelinişteşte, cu toate că mi se pare curios că nu l-au ţinut aici, în tabără.

  Mie nu mi se pare. Sunt mai siguri dacă-l ştiu acolo. Un prizonier scapă mai greu dintr-un loc înconjurat de apă decât de aici, cu toate că acolo sunt mai puţini ochi care-l păzesc.

  Hm, aici mi se pare că ar putea fi la fel de siguri de el, pentru că, în orice caz, e legat.

  De legat e legat, dar trebuie să ţinem seama şi de faptul că ar putea ca, din întâmplare, să treacă pe aici oameni care ar descoperi tabăra, deci şi pe prizonierul lor. Lucrul acesta vor să-l evite.

  Şi dacă e adevărat ceea ce spuneţi, nu avem de ce să ne bucurăm, mister Shatterhand. Poate că aici ar fi fost posibil să ne furişăm până la el şi să-l eliberăm, dar în împrejurările de faţă, lucrul acesta a devenit imposibil.

  Pshaw! Mie îmi convine mai mult că nu-l ţin aici, în tabără, şi ştiu că o să-mi daţi dreptate. Dar mai întâi aş vrea să ascult ce vorbesc indienii.

  Îmi daţi voie să vă atrag atenţia că ne expunem fără rost pericolului. Nu sunt un fricos şi risc tot ce riscaţi şi dumneavoastră, dar chiar dacă reuşim să tragem cu urechea, ce lucruri importante credeţi că am putea afla?

  Importante sau nu, eu o să încerc. De câte ori m-am furişat până lângă duşman, aproape întotdeauna am aflat câte ceva important pentru mine. Despre ce pot să vorbească? Despre ceea ce s-a mai întâmplat, ce se mai întâmplă şi ce plănuiesc să facă, probabil despre prizonierul lor, despre expediţia şi despre jaful pe care vor să-l întreprindă. Fireşte, riscăm mult, şi chiar dacă ştiu că nu vă temeţi, totuşi, vorbind deschis, mi-ar conveni mai mult să iau pericolul asupra mea. Pentru că, în caz de pericol, nu ştiu dacă aţi putea face faţă.

  Oho! Am făcut eu până acum vreo greşeală? Nu am dovedit că mă pricep să mă furişez?

  Până acum, da, dar a fost relativ uşor, de-acum, însă va fi cu mult mai greu.

  Pshaw! O să fie la fel de uşor!

  Într-adevăr? Bine, am încredere în dumneavoastră. Vedeţi cele două focuri mai mici, lângă care se află câţiva războinici, care stau la taifas? Acolo mergem. Cel care-i mai încoace, e destinat dumneavoastră. Tufişurile se întind până aproape de tot, şi astfel, fiind acoperit, vă puteţi apropia mult mai uşor, în timp ce la celălalt foc, care e lângă apă, mie o să-mi fie mai greu. Sunteţi de-acord?

  Da, cu toate că nu e prea mare cinste pentru mine că v-aţi ales, pentru dumneavoastră, pericolul mai mare.

  Nici pentru dumneavoastră nu e nici o ruşine. Fiţi atent la ce vă spun eu! Ne întâlnim tot aici. Care ajunge primul, dă celuilalt un semn că a terminat. Acest semn nu trebuie să atragă atenţia indienilor. Auziţi orăcăitul boului-de-baltă? Chemarea lui nu poate trezi nici o bănuială. Puteţi să-l imitaţi?

  Aşa cred.

  Atunci îndată ce aţi ajuns aici, chemaţi de patru ori, a doua şi a treia chemare să fie mai repede una după alta, decât celelalte. M-aţi înţeles?

  Yes. Asta pentru a ne deosebi de un adevărat bou-de-baltă.

  Exact. Dacă o să sosesc eu primul aici, o să procedez la fel. Dacă vă descoperă, atunci…

  Să mă descopere? Îmi tăie el vorba. O să mă păzesc bine şi n-am să mă las văzut.

  Să nu spuneţi vorbe mari. Chiar şi cel mai şiret şi prevăzător westman ar putea avea ghinion într-o asemenea împrejurare. Şi dacă veţi fi descoperit, căutaţi să răzbateţi cât mai repede prin tufişuri, fără a ţine seama de mine. Întoarceţi-vă la locul nostru de popas, vin şi eu pe urmă.

  Şi dacă vă descoperă şi pe dumneavoastră?

  Am s-o rup la fugă, iar dumneavoastră veniţi după mine cât se poate de repede. Poate mai vreţi să-mi spuneţi ceva?

  Nu. Lucrul pe care-l am de făcut îl ştiu şi am să caut să-l duc la capăt, it's clear.

  Vă doresc succes! Acum, la treabă!

  Târându-se, dispăru în tufişuri, în partea stângă.

  „Oare n-o să facă nici o greşeală?” Nu eram prea liniştit în privinţa asta.

  Cum am mai spus, ceea ce-mi revenea mie era cu mult mai greu. Trebuia să ajung la focul de lângă apă, iar între mine şi foc nu exista nimic care să-mi ofere acoperire. Întrebarea era: cum să ajung acolo şi cum să stau lungit mai mult timp fără să fiu văzut? Şi nu că voiam, dar trebuia să mă duc acolo, pentru că unul dintre indienii care şedeau lângă foc avea în păr o pană de vultur alb şi, cu toate că nu-i vedeam faţa, ştiam că trebuie să fie Vupa-Umugi, căpetenia comanşilor.

  Puteam să ajung acolo pe o singură cale, prin apă, dar acest lucru era foarte greu şi probabil că niciodată nu am riscat la o furişare atâta ca atunci. Trebuia să profit de faptul că pe mal creştea mult stuf. Eram nevoit să mă dezbrac, dar din cauza culorii deschise a pielii mele, trebuia să caut un loc întunecos şi ferit. Nu departe de focul cel mai îndepărtat, din dreapta, tufişurile ajungeau până la apă. M-am târât până acolo, m-am dezbrăcat, am scos din buzunar câteva curele, precum şi cuţitul bowie, şi mi-am ascuns hainele într-un tufiş des. Apoi am retezat atâta stuf cât am avut nevoie, l-am legat într-un mănunchi care să arate cât mai natural şi mi l-am pus pe cap, acoperindu-mi umerii. Făcând o deschizătură în mănunchiul de stuf, prin care să pot vedea, am intrat în apă şi am pornit pe anevoiosul drum.

  Fie că mergeam prin apă, fie că înotam, trebuia să am grijă ca smocul de stuf să aibă aceeaşi înălţime pe care o aveau şi tufişurile de pe mal. Pentru a nu atrage atenţia cuiva, trebuia să mă mişc încet şi cu prudenţă, lipit de mal şi în direcţia focului, în aşa fel încât moţul meu curios să poată fi luat drept un smoc de stuf care stă pe loc. În acest fel puteam să sper că o să ajung cu bine la ţintă şi de acolo înapoi la locul stabilit. În caz că aş fi fost descoperit, ceea ce era posibil, îmi propusesem să trec lacul înot şi să mă întorc pe furiş, pentru a-mi lua hainele.

  La început, apa nu era adâncă, a trebuit să mă las jos şi să înaintez în patru labe prin nămol, să mă târăsc prin stufărişul cu frunze tăioase şi să am grijă să nu mă rănesc; după aceea, am dat de apă mai adânca şi am putut merge în picioare. La un moment dat, am pierdut pământul de sub mine şi a trebuit să înot. Tot drumul nu avea mai mult de şaizeci de metri, dar a trecut mai mult de-o jumătate de oră, fără să fi parcurs măcar jumătate din el, tocmai pentru ca indienii să nu observe că smocul meu de stuf se mişcă. În felul acesta puteau trece ore întregi, înainte de a mă întâlni din nou cu Old Wabble.

  Din fericire, se ivi o împrejurare care-mi veni în ajutor. Auzind strigăte, căutai să aflu motivul şi văzui doi indieni ieşind din tufişuri. Erau cei doi comanşi pe care-i eliberasem cu o seară înainte. Căpetenia îi trimisese după Old Wabble; acum reveneau şi, fireşte, fiecare voia să ştie ce s-a întâmplat. Chiar dacă nu fugea în întâmpinarea lor, aşa cum făceau cei mai mulţi, căpetenia se ridicase totuşi în picioare şi privea în direcţia lor. În felul acesta, ochii tuturor erau îndreptaţi spre uscat. Folosindu-mă de acest prilej, în mai puţin de un minut am fost la locul unde voiam să ajung. Ca să nu bată la ochi pielea mea de culoare deschisă, mă tăvălii în nămolul de lângă mal, îmi sprijinii braţele de acesta şi, cu faţa deasupra apei, putui observa tot ce se putea petrece. Legătura de stuf îmi stătea pe umăr, părând că pluteşte pe apă, ca şi stuful din jurul meu, aşa că mă puteam simţi în siguranţă.

  Era şi timpul să-mi ocup locul de ascultare, pentru că cei doi comanşi ajunseră în faţa căpeteniei, care îi primi cu cuvintele:

  Nu văd la brâul nici unuia dintre voi scalpul aceluia pe care urma să-l omorâţi. Aţi orbit, de i-aţi pierdut urma? Or caii voştri şi-au rupt picioarele şi nu l-aţi putut ajunge?

  Unul dintre cei doi indieni privi încurcat în pământ, fără să spună ceva. Celălalt, fiind mai îndrăzneţ, se uită drept în ochii căpeteniei şi zise:

  Ne-am păstrat ochii, iar picioarele cailor noştri sunt întregi.

  Unde este scalpul?

  Se mai află pe capul aceluia căruia trebuia să i-l luăm.

  Deci, această faţă-palidă nu este moartă?

  Nu, trăieşte.

  L-aţi lăsat să vă scape? Întrebă căpetenia, fulgerându-i cu privirea şi strigând tare şi supărat la ei.

  Ne-a scăpat, răspunse celălalt, înfruntând liniştit privirea căpeteniei.

  Înseamnă că sunteţi nişte câini ologi, care nu trebuie să fie trimişi nici după o broască, ea fiind prea iute pentru voi! O să vă trimit înapoi, în corturile babelor, unde vă e locul.

  Tu eşti Vupa-Umugi, căpetenia noastră de război, a cărui poruncă trebuie s-o îndeplinim. Dar dacă dai porunci care nu pot fi îndeplinite, nu ai voie să-i batjocoreşti pe aceia care se ostenesc degeaba. Nu suntem nişte câini ologi, ci războinici viteji şi cu experienţă, altfel nu ne-ai fi ales ca să-l urmărim pe omul alb. Nu o să mergem la femeile bătrâne. De ce vorbeşti şi judeci înainte de a fi auzit de ce nu am adus scalpul?

  Vorbise cu îndrăzneală şi cu siguranţa unuia care nu era nici laş şi nici fricos. Despre cruzimea lui Vupa-Umugi se vorbeau multe; se spunea că o aplică nu numai albilor, ci că, în multe cazuri, s-a dovedit fără cruţare chiar şi faţă de cei din tribul său. Ca războinic era respectat, dar nu era iubit. Împotriva lui se strânsese o anumită nemulţumire, care izbucnea în împrejurări cum era şi cea de faţă.

  Atitudinea războinicului era curajoasă, dar în nici un caz obraznică. La indieni, un şef de trib este un stăpân absolut, el este ales de trib şi îşi păstrează poziţia atâta timp cât ştie să se menţină prin experienţă, înţelepciune şi îndrăzneală, dar poate fi destituit în orice clipă de Sfatul bătrânilor, şi atunci devine mai puţin decât fusese înainte de a fi şef. Vupa-Umugi ştia acest lucru, iar eu vedeam cum reproşul războinicului îl face să turbeze; mânios, duse mâna la brâu, unde-şi ţinea cuţitul, dar reuşi să se stăpânească şi, cu glasul încă plin de supărare, zise:

  Ai să povesteşti şi eu am să te ascult, iar pe urmă am să spun dacă mai poţi fi socotit printre războinicii comanşilor.

  Căpetenia se aşeză. La fel făcură şi ceilalţi care se aflau lângă el. Atunci comanşul începu să povestească despre felul în care se desfăşurase urmărirea. Îl ascultară cu toţii până ce ajunse la cuvintele:

  Deodată am primit fiecare dintre noi câte o lovitură în cap şi am căzut ca morţi. Când am înviat din nou, eram legaţi şi fixaţi strâns de un copac.

  Doborâţi şi legaţi? Izbucni căpetenia. Fără a opune rezistenţă?

  Căpetenia naiinilor e în stare să se lupte cu un duşman pe care nu-l vede?

  Nu, dar aş vedea orice duşman care s-ar încumeta să mă atace!

  Pe ăsta nu!

  Pe ăsta? Vasăzică ştiţi cine era? Spune, cum îl cheamă?

  Old Shatterhand.

  Uff! Exclamă căpetenia, ridicându-se pe jumătate, şi căzând iarăşi la loc.

  Uff, uff, uff! Repetau ceilalţi ca un ecou.

  Old Shatterhand! Spuse el printre dinţi. Câinele ăsta alb, pe care l-au avut comanşii de atâtea ori în mâinile lor şi le-a scăpat de fiecare dată! O, de-aş fi fost eu în locul vostru!

  Ai fi păţit la fel ca noi!

  Taci! Sunt Vupa-Umugi şi nu ar fi putut să se furişeze pe lângă mine!

  De fapt, noi voiam să ne furişăm după faţa-palidă care ne scăpase. Puteam noi să ştim că a dat peste alţi albi? Şi puteam măcar bănui că printre aceşti albi se află neînvinsul Old Shatterhand?

  Nu, dar trebuia să fiţi mai cu băgare de seamă.

  Am fost. Când am mirosit focul, am lăsat imediat caii în urmă şi ne-am furişat mai departe, fără zgomot, pentru a vedea cine este lângă foc. Dacă Old Shatterhand nu ar fi venit în întâmpinarea noastră, nimeni nu ne-ar fi descoperit şi nu ne-ar fi prins, şi le-am fi luat scalpurile. Dar el stătea în desiş şi aştepta. Era noapte întunecoasă şi nu-l puteam vedea, aşa cum nici ochii tăi nu l-ar fi putut zări. Când am trecut de el, a sărit la noi şi ne-a doborât. Fraţii mei roşii au auzit despre puterea pumnului său?

  Întrebarea era adresată celor care stăteau în jur.

  Héhé, héhé – da, da, i se răspunse.

  Şi că pe cine nimereşte, se prăbuşeşte ca mort?

  Héhé, héhé – da, da!

  Credeţi că voi l-aţi fi putut evita? L-aţi fi văzut şi aţi fi putut scăpa de el?

  Ke, ke, nu, nu!

  Era un om deştept, ştia să-şi apere cauza, întrebându-i pe egalii lui. Aprobarea lor constituia pentru el un zid de apărare împotriva mâniei căpeteniei. Povestind mai departe, nu a mai fost întrerupt de Vupa-Umugi până ce termină zicând:

  Aşa a procedat Old Shatterhand, pe care comanşii îl consideră drept duşman. Bănuieşte careva dintre comanşi cine era faţa palidă pe care am urmărit-o?

  Negară cu toţii.

  Şi totuşi am auzit adeseori despre acest om alb.

  L-am văzut când a trecut călare prin ceata noastră, ca şi când nici un glonte n-ar fi putut să-l lovească, dar nu l-am cunoscut, interveni căpetenia.

  Ai văzut că avea părul lung şi alb ca zăpada din munţi?

  Am văzut.

  Peste nouăzeci de ierni şi-au brăzdat cutele pe faţa lui. Există un singur om cu faţa palidă care numără atâţia ani şi are un păr atât de alb, şi e un călăreţ atât de îndrăzneţ, încât trece călare printre cincizeci de călăreţi fără să fie rănit.

  Uff, uff, exclamă căpetenia. Mi se pare că fratele meu roşu se referă la Old Wabble.

  Da, la el mă refer. El era.

  El a fost, el! Duhul cel bun ne-a părăsit când ne-a scăpat… Nici o faţă-palidă din câte mai trăiesc nu a vărsat atâta sânge de indieni ca acest câine cu părul alb şi lung. Dacă ne-ar fi căzut în mâini, peste tot unde există corturi ale comanşilor, s-ar fi înălţat un strigăt de bucurie. De data asta ne-a scăpat, dar o să dăm noi de el şi o să-l prindem cu siguranţă, poate chiar mâine.

  Vreţi să trimiteţi după el mai mulţi războinici decât am fost noi?

  Nu.

  Atunci cum veţi face?

  La această întrebare, cam nelalocul ei, căpetenia răspunse pe un ton domol, făcând cu mâna un gest aproape dispreţuitor:

  Fratele meu roşu este un războinic obişnuit şi îndrăzneşte totuşi să-l întrebe pe şeful, suprem al războinicilor naiinilor ce anume vrea să facă? Totuşi eu am să-i spun, ca să dovedesc că sunt dispus să iert insuccesul misiunii voastre. Noi nu trebuie să-l urmărim pe Old Wabble, pentru că el o să vină la noi.

  Nu vine, afirmă războinicul, în ciuda observaţiei primite.

  Ba o să vină, zise căpetenia pe un ton foarte hotărât.

  Noi ştim că n-are să vină.

  S-a dus să caute ajutor, pentru a-l elibera pe omul alb, care stă legat dincolo, pe insulă. A găsit zece albi, al căror conducător este Old Shatterhand, şi o să vină cu toţii.

  Înseamnă că au creierul bolnav, dacă îşi închipuie că unsprezece oameni albi ar putea să ne învingă.

  Cu ei este Old Shatterhand şi feţele-palide pe care îi conduce el îndrăznesc orice.

  Ei nu ştiu unde ne aflăm.

  O să afle după urmele voastre.

  Old Shatterhand ne-a promis că nu se va lua după noi.

  Şi totuşi o s-o facă.

  Nu, el nu este mincinos. Nimeni n-a auzit vreodată ca el să-şi calce cuvântul.

  În loc să-şi înfrunte căpetenia în prezenţa unor războinici mai în vârstă, fratelui meu roşu i-ar sta mai bine să tacă.

  Era o mustrare severă, dar oamenii se bucurară în sinea lor de supărarea lui Vupa-Umugi, care nu era iubit de ai săi. Comanşul văzu privirile încurajatoare ale celor de-o vârstă cu el şi continuă:

  Ştiu că numărul anilor mei nu atinge anii oamenilor bătrâni şi înţelepţi, dar întrucât eu sunt acela care am fost la Old Shatterhand şi am stat de vorbă cu el şi în faţa căruia şi-a dat cuvântul, o să-mi fie permis să spun ce am auzit de la el.

  Un indian cu părul alb, care şedea lângă căpetenie şi care probabil că era cel mai în vârstă dintre toţi, interveni:

  Fratele meu tânăr să vorbească fără teamă. Acum, securea războiului a fost dezgropată, tot ce de obicei ar părea de prisos, poate fi de mare însemnătate, şi ce poate fi acum mai însemnat decât întâlnirea cu Old Shatterhand? Unde se află el, nu poate fi departe nici Winnetou, căpetenia apaşilor.

  Acesta nu era acolo, răspunse războinicul, vădit mândru de faptul că bătrânul îi luase apărarea.

  Nici prin apropiere?

  Nu am observat nimic în această privinţă.

  Ce cuvinte a folosit Old Shatterhand, când v-a dat cuvântul său?

  Războinicul se gândi puţin, apoi răspunse:

  I-am vorbit în felul următor: „O să ne urmăreşti, ca să afli unde ne ducem?” iar el a răspuns: „Nu; în această privinţă, vă dau cuvântul meu.” Acestea sunt exact cuvintele pe care fratele meu mai în vârstă vrea să le ştie.

  Dacă Old Shatterhand a spus asta, este ca şi când ar fi fumat pipa jurământului cu noi. El îşi ţine cuvântul şi nu v-a urmărit. Howgh! Fraţii mei tineri se pot retrage, acum ştim ce am vrut să aflăm.

  Cei doi comanşi se îndepărtară de foc şi, odată cu ei, şi ceilalţi, care se apropiaseră mânaţi de curiozitate, dar respectuoşi. Chiar cei care stătuseră lângă focul de care trebuia să se apropie Old Wabble veniseră încoace, aşa că puteam să presupun că Old Wabble s-a retras la timp. Se dovedi că presupunerea mea fusese justă, pentru că imediat se auzi de patru ori chemarea boului-de-baltă, în felul în care ne înţeleseserăm.

  Era cazul să părăsesc şi eu locul meu? Momentul era potrivit, pentru că indienii se întorceau la focurile lor, iscându-se un mare du-te, vino, şi nimeni nu ar fi observat că moţul meu de stuf se mişcă. Dar îmi spuneam că lângă focul meu se va mai discuta în continuare, despre aceeaşi problema, şi voiam să ascult. În ceea ce priveşte retragerea mea, speram să găsesc un prilej tot aşa de bun. Oamenii încă nu mâncaseră, aşteptând probabil să se frigă destulă carne pentru toţi. Puteam să sper că atunci când masa va fi gata, se va produce o zarvă, care-mi va oferi prilejul cel mai bun pentru a mă face nevăzut. Rămăsei deci culcat în apă, sau mai precis în nămol.

  Căpetenia părea să fie furioasă, pentru că se amestecase bătrânul în vorbă, iar după ce războinicii tineri se retrăseseră, îi spuse:

  Nu s-a gândit fratele meu că jigneşte demnitatea căpeteniei, luând apărarea unui tânăr împotriva ei?

  Demnitatea unui conducător este jignită mai ales atunci când el însuşi acţionează împotriva ei. Noi toţi credem că Old Shatterhand îşi ţine cuvântul, numai tu nu crezi.

  Nu, pentru că îl cunosc pe câinele acesta alb.

  Şi noi îl cunoaştem. Din gura lui nu a ieşit niciodată o minciună.

  Da, dar această gură se pricepe să vorbească mai bine ca oricare alta. Este cel mai cinstit dintre feţele-palide, dar dacă cineva ar vrea să-l păcălească, e mai şiret decât cea mai şireată vulpe, şi vorba lui seamănă cu zorii zilei, după care poate răsări soarele, dar poate veni şi vreme rea. E adevărat că nu minte şi respectă ceea ce promite, dar respectă aşa cum e în gândul lui şi nu cum e dorinţa altora. Cuvintele adresate de el duşmanului trebuie cântărite bine, la fel ca praful de puşcă înainte de a-l turna în ţeava.

  Vupa-Umugi e de părere că promisiunea lui de a nu-i urmări pe cei doi războinici ai săi poate fi interpretată şi altfel?

  Nu. El nu a vrut să-i urmărească şi deci nu i-a urmărit, dar sunt sigur că nu ar fi făcut această promisiune, dacă nu ar fi avut altă cale prin care să afle ceea ce doreşte să ştie.

  Altă cale nu există.

  Asta e părerea fratelui meu mai vârstnic, eu însă nu cred, cu toate că eu însumi nu cunosc alta. De câte ori nu s-a spus despre Old Shatterhand că ştie tot ce vrea să ştie? O fi el în înţelegere cu Manitu cel bun sau rău, care îi spune totul? Eu susţin că el ştie precis că ne-am făcut tabăra aici, la Sascuan-cui.

  Asta nu-i posibil, căci nimeni nu i-a spus. Şi chiar dacă ar şti, nu avem motiv să credem că o să şi vină aici.

  Vrea să-l elibereze pe prizonierul nostru.

  Îl cunoaşte? Şi chiar dacă îl cunoaşte, ţine atât de mult la el încât ar risca de dragul lui să-şi piardă viaţa în luptă cu noi?

  El ia apărarea fiecărui alb.

  Având numai unsprezece oameni, împotriva a o sută cincizeci de războinici?

  El nu-şi numără duşmanii şi nici nu trebuie să-i numere, pentru că are o flintă vrăjită, cu care poate să tragă fără întrerupere. Bătrânul meu frate ştie că, cu toate astea, el doreşte să evite lupta, nu de frică, ci pentru că nu-i place să verse sânge de om. Şi atunci se foloseşte de viclenie, iar şiretenia lui este aproape mai de temut decât puşca vrăjită. Are să vină să ne smulgă prizonierul, prin şiretenie, şi nu luptându-se cu noi.

  Bătrânul căzu pe gânduri. Îşi legăna încet capul său albit şi, după un scurt răgaz, zise:

  Cuvintele lui Vupa-Umugi nu-mi pot schimba gândurile, dar atunci când este dezgropată securea războiului, tot ceea ce, de obicei, se judecă o dată, trebuie judecat de zece ori. Şi nu trebuie să pui binele faţă în faţă cu răul. Eu zic că Old Shatterhand nu vine, tu zici că vine. Cu atât mai bine ar fi dacă ar rămânea departe.

  Mai bine? Bătrânul meu frate se teme de el? Eu doresc foarte mult să vină. L-am prinde şi am ridica stâlpul caznelor, la care ar muri împreună cu Old Wabble.

  Vrei să prinzi vântul care-ţi trece printre degete?

  E cumva Old Shatterhand aer? Nu l-au prins oamenii roşii, până acum, de mai multe ori?

  Ştiu eu bine acest lucru, dar nu le-a scăpat el mereu din mână, ca suflat de vânt?

  Numai să-l prind, că am să ştiu eu să-l ţin bine.

  Atunci n-ai decât să-ţi deschizi braţele, dacă vine, şi să priveşti cum îţi cade în ele.

  O să-mi cadă! Ştiu eu când. Şi anume mâine. Războinicii noştri au plecat de la el noaptea, el cu siguranţă că abia dimineaţa. Ai noştri au un avans faţă de el, şi dacă ei au sosit în seara asta, el o să vină abia mâine.

  Aici?

  Nu, pentru că o să-l prind la Rio Pecos, fără să-l mai las să vină atât de departe.

  Cunoşti locul pe unde o să treacă peste apă?

  Da, pe la vadul pe care probabil îl cunoaşte şi el. Dacă nu, o să caute şi o să găsească alt vad.

  Old Shatterhand n-are nevoie de vad, este un înotător neîntrecut.

  Şi eu mă gândesc la asta. Dar nu o să poată să-mi scape. O să ocup o bună parte din malul râului. Dacă ar fi aici şi Nale-Masiuv – Patru-Degete, cu cei o sută de războinici ai săi, am putea să-i împrăştiem pe o distanţă şi mai lungă, dar el nu vine decât peste trei zile.

  În clipa aceea, se auzi chemarea teşcaro – la masă, şi toţi se grăbiră spre focurile unde se fripsese carnea. Şeful tribului se ridică şi el, încet, cu demnitate, potrivit rangului său, şi plecă să-şi aleagă singur porţia. Pentru mine era cel mai bun prilej să mă îndepărtez. Mai aruncai o privire cercetătoare peste tabăra indienilor, nici un om nu privea spre mal, spre locul unde stăteam ascuns; atenţia tuturor era îndreptată numai spre carnea friptă. Mă târâi înapoi, spre apa adâncă, şi, fără a-mi mai da osteneala să-mi ascund prezenţa, începui să înot repede. Ajunsei cu bine la locul unde mă dezbrăcasem, ieşii la mal, îmi pusei hainele şi mă târâi spre punctul unde mă aştepta Old Wabble.

  Luai cu mine şi legătura de stuf. Dacă cumva ar fi găsit-o comanşii, totul ar fi putut fi descoperit foarte uşor.

  Mă apropiai atât de încet, încât atunci când îl atinsei pe bătrân tresări speriat.

  Mii de trăsnete, dumneavoastră sunteţi sir sau un indian?

  Eu sunt, răspunsei.

  Well. Dacă n-aţi fi fost dumneavoastră, imediat i-aş fi înfipt indianului cuţitul meu în spate.

  N-aţi fi făcut asta, mister Cutter, pentru că n-aţi fi putut. Cuţitul individului ar fi fost de mult înfipt în spatele dumneavoastră. În jur este o linişte deplină, nici o mişcare şi totuşi nu aţi auzit când am venit. Dacă în locul meu ar fi fost un comanş?

  Atunci l-aş fi simţit, pentru că, în afară de dumneavoastră, este imposibil ca altcineva să poată umbla atât de neauzit. Aţi făcut treabă bună?

  Da, sunt mulţumit.

  Şi eu.

  Dumneavoastră ce aţi auzit?

  În aparenţă puţin, şi totuşi mult. Şi anume, Old Surehand e păzit numai de doi indieni.

  Unde?

  Aşa-i că tare aţi vrea să ştiţi acest lucru? Dar dacă n-aş fi eu, n-aţi putea afla.

  Nu vă faceţi iluzii, mister Cutter! Pentru atâta lucru nu am nevoie de dumneavoastră, o ştiu la fel da bine ca şi dumneavoastră. E dincolo, pe insulă.

  Această presupunere o făcuserăţi înainte.

  Acum a devenit certitudine, o ştiu chiar de la căpetenia lor, Vupa-Umugi.

  A vorbit şi despre asta? Măgarul! Eu voiam să vă fac o bucurie, spunându-vă că presupunerea dumneavoastră a fost justă.

  Pentru asta nu trebuie să vă necăjiţi, sir. Ce aţi mai aflat în plus?

  Nimic. Credeam că o să vă spun ceva extraordinar de important, dar dacă aţi reuşit să aflaţi şi dumneavoastră, este ca şi când n-aş fi aflat nimic. Ce neplăcut! Probabil că aş fi auzit mai multe, dar au venit cei doi comanşi de ieri, şi toţi războinicii au fugit de lângă focul la care pândeam eu. Aţi auzit mai multe decât mine?

  Da, am să vă spun mai târziu. Aici nu e locul potrivit pentru o discuţie mai lungă. Să căutăm să plecăm de aici.

  Unde?

  Deocamdată, afară din tufişuri, şi tot pe acelaşi drum pe care am venit.

  Adică prin tot felul de mărăcini. Şi la aşa ceva Old Shatterhand îi spune drum!

  La întoarcere trebuia să fim tot atât de prevăzători ca şi la venire, dar reuşirăm să ne strecurăm cu bine din tabăra indienilor. Acum stelele luminau destul de tare şi, când trecurăm de pomenitul ieşind al pădurii de tufăriş, puturăm să ne ridicăm în picioare şi să mergem mai departe fără grijă, ca şi când nu ar fi existat nici un comanş prin apropiere.

  Se pare că vreţi să ne întoarcem la tabăra noastră, zise Old Wabble.

  Altfel, unde?

  Hm! Probabil că o să râdeţi de mine, dar eu, în sinea mea, mi-am închipuit că o să-l luăm şi pe Old Surehand cu noi.

  Îndrăzneaţă închipuire, în orice caz.

  Da, presupun că nu putem face asta pentru că nu e aşa cum m-am gândit. Dacă prizonierul ar fi fost ţinut undeva pe mal, şi nu pe insulă, atunci eliberarea lui ar fi fost făcută în… una… două… trei… mişcări. Ne-am fi furişat până la el… i-am fi tăiat curelele, i-am fi eliberat picioarele… am fi luat-o la goană… indienii după noi… fuga la tabăra noastră… sus pe cai… o porneam în goană… şi gata!

  Ce simplu pare totul!

  Recunosc cinstit că tare aş fi vrut să ne prezentăm în faţa oamenilor noştri cu un lucru gata făcut; ei, de fapt, nu sunt adevăraţi oameni ai Vestului.

  Vasăzică, aţi fi vrut să vă grozăviţi?

  Numiţi-o cum vreţi! Dar nu-i o ruşine să eliberezi împreună cu dumneavoastră, un prizonier sortit morţii, din mijlocul a o sută cincizeci de indieni. Acum această bucurie cade baltă. Probabil că o să trebuiască să-i cerem ajutor lui Sam Parker, Ios Hawley şi celorlalţi.

  Da, dar nu în sensul cuvântului ajutor. Ei vor forma linia noastră de acoperire, atâta tot. Dar numai noi doi îl vom elibera pe Old Surehand.

  Aşa ceva mi-ar plăcea foarte mult.

  Cu condiţia, însă, ca într-adevăr să ştiţi să înotaţi aşa cum aţi spus.

  Ca un peşte, vă spun, ca un peşte, it's clear. Deci, ca să dăm această lovitură, trebuie să înotăm?

  Da, din moment ce trebuie să ajungem pe insulă. Vasăzică vă încumetaţi să înotaţi de-a curmezişul lacului, de la malul celălalt până la insulă şi înapoi?

  Ce întrebare! Vă spun că aş înota de aici şi până în lună, dacă e destulă apă la mijloc!

  Well. Atunci treaba e simplă. Înotăm până la insulă, îi imobilizăm pe cei doi paznici, îl eliberăm pe Old Surehand şi ne întoarcem împreună cu el înot.

  Cum… ce… cum? Bătrânul se opri, mă apucă de braţ şi continuă: După dumneavoastră treaba merge tot atât de repede cât ai pune pâine la copt, mister Shatterhand?!

  La dumneavoastră a mers adineauri şi mai repede… unu… doi… trei şi gata!

  Da, dar era altceva. Voiam să-l eliberăm pe uscat, nu prin apă. De data asta trebuie să ştim dinainte dacă Old Surehand ştie să înoate.

  Un westman ca el este un bun înotător.

  Dar e legat, ceea ce provoacă o strangulare a circulaţiei sângelui. O să-şi poată el folosi mâinile şi picioarele, astfel încât să poată trece înot lacul cu noi?

  Cred că da. Se spune despre el că este un om deosebit de puternic.

  Da, da, aşa e. Deci este stabilit: o să se întoarcă înotând cu noi! Dar stelele, stelele! Lumina stelelor răsfrânta de apă o să ne trădeze paznicilor de pe insulă.

  Nu cred. Ne vom masca, şi în felul acesta paznicii n-or să ne vadă.

  Ne vom masca? Cum? Dumneavoastră în Domino, iar eu în Arlechin? Mulţumesc pentru asemenea carnaval.

  Să nu mă înţelegeţi greşit, mister Cutter! Când spun că o să ne mascăm, înţeleg să ne camuflăm şi anume după stuf.

  Aiurea! Nici un indian nu se lasă prostit de aşa ceva.

  Eu pot să vă dovedesc contrariul. O asemenea mascare am folosit adineauri, pentru că altfel nu aş fi putut să trag cu urechea.

  Povestindu-i ce făcusem, după ce terminai, zise:

  Hm, nu-i chiar o prostie, cum crezusem. Un singur mănunchi de stuf mai merge, dar două? Cam greu am reuşi să înotăm la fel de repede, aşa că cele două mănunchiuri ar fi când mai aproape, când mai departe unul de altul, ceea ce ar da de bănuit.

  Fireşte, dar nu o să facem două mănunchiuri, ci o insulă de stuf, sub care o să ne băgăm.

  Nu-i rău.

  La început o să înotăm repede, dar când vom ieşi la vedere, insula noastră va înainta plutind încet, foarte încet.

  Dar ce facem cu pielea noastră de culoare deschisă? Şi apoi, avem nevoie de un spaţiu de cel puţin şapte coţi ca să înotăm unul lângă altul. Să facem o plută de stuf atât de mare? Din cauza albeţii pielii o să ne vadă paznicii.

  O să păstrăm hainele pe noi.

  Hm! Bombăni el.

  Credeţi că îmbrăcat o să vă vină mai greu să înotaţi, mister Cutter?

  Ba deloc, absolut deloc! Dar chiar dacă totul ne reuşeşte, se mai pune întrebarea dacă paznicii o să lase ca stuful nostru să acosteze lângă insula lor?

  Nici nu va acosta. Uite cum trebuie să procedam! Vă pricepeţi să vă scufundaţi?

  Ca o broască, vă spun, ca o broască, it's clear, atât de adânc cât doriţi.

  Asta-i bine, pentru că va trebui să ne scufundăm sub apă. Când ne vom apropia de insulă şi paznicii vor observa pluta noastră de stuf, o să se apropie de marginea insulei pe lângă care va trece pluta.

  Asta se înţelege, dar cred că n-au s-o lase să acosteze.

  Aşa e. Acum vine principalul. În clipa când pluta va fi destul de aproape de insulă, vom părăsi ascunzişul nostru, ne vom scufunda şi vom înota pe sub apă, în jurul ei, pentru a ieşi din nou la suprafaţă, pe partea cealaltă. În timp ce paznicii au să se uite după pluta noastră, noi urcăm pe insulă, în spatele lor, eu sar pe ei, pentru a-i face inofensivi cu două lovituri de pumn.

  Grandios, mister Shatterhand. Şi eu?

  Primul lucru pe care va trebui să-l faceţi dumneavoastră va fi să-i tăiaţi prizonierului legăturile, ca să fie eliberat imediat, deoarece s-ar putea să trebuiască să plecăm îndată. Şi s-ar putea, de pildă, să nu-l lovesc bine pe unul dintre indivizi, care ar găsi destul timp ca să strige după ajutor.

  Asta ar fi tare prost.

  După cum vedeţi, pentru ca lovitura să ne reuşească, avem de îndeplinit o treabă serioasă şi totul trebuie să meargă ca pe roate. De aceea, cred că n-o să mi-o luaţi în nume de rău dacă vă rog să vă verificaţi încă o dată posibilităţile de a înfăptui cu adevărat ceea ce vă cer.

  Cu uşurinţa, sir, cu cea mai mare uşurinţă!

  Sincer vorbind, nu cred că treaba va fi aşa uşoară. Mă cunosc bine şi ştiu că, dacă nu intervine nimic şi totul decurge aşa cum bănuiesc, atunci pot să îndeplinesc acţiunea, pe care totuşi o consider grea. Nu avem voie să fim nesocotiţi.

  Nu vorbiţi de nesocotinţă, sir! L-aţi văzut vreodată pe Old Wabble cum înoată şi cum se scufundă?

  Nu.

  Atunci staţi liniştit şi aşteptaţi până mă vedeţi! Şi după ce lucrul va fi făcut, o să spuneţi că n-aţi fi putut găsi un ajutor mai îndemânatic decât mine; it's clear?

  Fiind vorba de viaţa noastră, m-ar bucura.

  Nu prea eram convins că-l pot crede. Statura lui osoasă nu se potrivea pentru un bun înotător, iar asigurările sale sunau a lăudăroşenie. Totuşi era cunoscut ca un om curajos şi cu experienţă şi vorbise cu atâta convingere, încât era greu să nu-i dai crezare.

  Între timp ajunserăm la locul de popas. Din cauza absenţei noastre îndelungate, tovarăşii noştri erau îngrijoraţi. Le-am povestit ce am văzut şi auzit şi le-am expus planul de salvare, pe care intenţionam să-l realizăm. Lui Parker şi lui Hawley le părea rău că nu vor avea şi ei un rol activ. Ceilalţi tăceau, probabil mulţumiţi că nu le cerem să-şi rişte viaţa. Ca să ajungem de partea cealaltă a lacului, încălecarăm cu toţii şi pornirăm la drum.

  Pentru a ajunge până la apă, a trebuit să trecem, pe întuneric, prin tufăriş, venind dinspre partea deschisă a preriei. Ajunşi acolo, descălecarăm din nou şi legarăm caii. De acolo vedeam şi focurile din tabără.

  Exista şi stuf, din care tăiarăm cât ne trebuia; câteva crengi groase formau baza plutei. După ce o terminarăm pentru scopul nostru, constatarăm că era o mică operă de artă. Dedesubt avea deschizături, pentru a ne scoate capetele, şi patru laţuri de piele, pentru a ne putea vârî braţele în ele. Fireşte că am ţinut seama ca, atunci când vom fi dedesubt, să avem în partea de sus vedere liberă.

  Temerara noastră acţiune putea începe. Ne golirăm buzunarele şi, în general, lăsarăm în tabără tot ce putea fi atacat de apă sau ce nu aveam de ce să luăm cu noi. Ca arme puteam reţine numai cuţitele. Când furăm gata, Parker întrebă:

  Aşadar nu va putem ajuta chiar cu nimic, mister Shatterhand?

  Nu, dar de aceea nu trebuie să credeţi că sunteţi de prisos. S-ar putea întâmpla să avem nevoie de dumneavoastră şi anume: dacă vom fi descoperiţi şi urmăriţi, ceea ce s-ar putea întâmpla numai pe apă, noi o să ne întoarcem înotând în linie dreaptă. Dacă în urma noastră vom avea urmăritori, sarcina dumneavoastră e să-i ţineţi departe de noi.

  Cu focuri de armă?

  Da.

  În întunericul ăsta? Cine poate deosebi un alb de un indian, mai ales dacă sunt în apă şi nu li se vede decât capul? S-ar putea foarte uşor să tragem chiar în dumneavoastră.

  Tocmai că trebuie să trageţi numai atunci când sunteţi siguri în cine ţintiţi. De altfel, o să vă avertizăm prin strigăte. Dacă unul din noi s-ar lupta cu un indian în apă, atunci în nici un caz să nu trageţi, chiar dacă am fi atât de aproape încât să ne puteţi distinge feţele. Cu un indian suntem în stare să ne măsurăm şi singuri.

  Da. Întocmai, it's clear! Mă aprobă Old Wabble cu însufleţire.

  Deci, înainte şi mult noroc!

  Yes, go on! Într-o jumătate de oră ne vom întoarce, cu bine şi victorioşi.

  Cu aceasta îndrăzneaţă afirmaţie, bătrânul coborî în apă, bălăbănindu-se, iar eu îl urmai, ceva mai puţin încrezător.

  Nu trebuia să ne băgăm sub plută decât atunci când, ajunşi destul de aproape de insulă, am fi putut îi văzuţi de paznici. Deocamdată o împingeam înaintea noastră, înotând liber. Înaintând, îl observai pe Old Wabble, ca să văd dacă într-adevăr înoată aşa de bine cum afirmase, înotul lui era acceptabil. Dar după un timp, observai că partea lui de plută se scufundă mai adânc în apă decât a mea.

  Vă sprijiniţi prea mult de plută, mister Cutter, spusei. Nu cumva aţi obosit?

  Obosit? Ce vă trece prin cap? Răspunse el. Mă apasă bretelele astea afurisite, numai ele sunt de vină.

  Cine mai poartă, pe lângă centură, şi bretele?

  Dumneavoastră nu puteţi pricepe asta. În Vest nimeni nu se poate lipsi de centură, iar de bretele am eu nevoie, pentru că nu am şolduri, şi trebuie să ţină şi brâul. La talia mea, mai există oare şi şolduri?

  Nu prea îmi explicam cum puteau bretelele să îndeplinească o acţiune atât de perfidă, încât să-l împiedice la înot, dar tăcui; nu pentru mult timp însă, pentru că se sprijinea tot mai mult de plută, aşa că partea mea ieşea tot mai mult din apă. De aceea îl rugai:

  Mai bine întoarceţi-vă, mister Cutter, întoarceţi-vă cât mai e timp! Se pare că începe să vă vină greu.

  Da de unde! Nu vedeţi că înaintez fulgerător, ca un peşte?

  Da, pentru că vă ţineţi de pluta pe care o împing eu.

  Numai în aparenţă. Bretelele astea! O să le scot şi atunci o să meargă mai bine.

  Ţinându-se cu o mână de plută, îşi scoase cu cealaltă bretelele şi le vârî în buzunar. Se pare că, într-adevăr, îl apăsau şi jenau, pentru că acum mergea mai bine. Desigur, auzeam cum gâfâie din cauza efortului. Făcând o remarcă în acest sens, mă asigură:

  Aceasta este numai o parte a plămânilor mei; devine uneori gălăgioasă; cealaltă e bună.

  Înaintarăm vreo cinci minute fără să scoatem un cuvânt, când observai că pluta se scufundă iar şi chiar mai adânc decât înainte.

  Parcă deveniţi mai greu, sir, zisei eu.

  E de mirare? Îmbrăcămintea ia apă, iar în urma mea… all devils – pe toţi dracii, ce-i asta?

  Cu o mână opri pluta, iar cu cealaltă căuta ceva în urma lui.

  Ce căutaţi acolo, sir?

  Caut… ei! Să ştiţi, mister Shatterhand, că trebuie să-mi pun din nou bretelele.

  De ce?

  Pentru că-mi pierd nădragii; au început să plutească în urma mea; vreţi să mă ajutaţi?

  L-am ajutat să-şi tragă pantalonii pe jumătate căzuţi, apoi ne-am continuat drumul. Dar din minut în minut, spre marea mea îngrijorare, trebuia să recunosc tot mai mult că nu era un înotător cum se considera el însuşi. Trebuia să-l împing şi pe el, nu numai pluta.

  Cred că o să ne întoarcem, mister Cutter, spusei. Aţi obosit cu adevărat, iar planul nostru necesită forţe depline. Gândiţi-vă la pericolul care ne ameninţă.

  Păi, la el mă gândesc; şi tocmai de aceea nu mă obosesc acum, ca să fiu, mai târziu, cu forţele întregi. Să ne întoarcem?! Ce idee! Să mă fac de râs?!

  Da, desigur, n-aş fi vrut să-l fac de râs, dar puteam risca ducându-l mai departe? Era posibil că se cruţa, ca să fie mai târziu la înălţime. Încercând să insist, mă asigură că exact aşa stau lucrurile. De altfel făcusem jumătate din drum, aşa că, fie ce-o fi, i-am dat înainte, în ciuda acestei hotărâri, îngrijorarea mea nu scădea deloc, şi după alte cinci minute îl întrebai:

  Nu vreţi să vă culcaţi pe plută, cu partea superioara a corpului? În felul acesta vă odihniţi şi prindeţi noi puteri.

  E adevărat, dar nu o să vă fie prea greu?

  Nu. Haide, ascultaţi-mă.

  Îmi urmă sfatul şi, în timp ce eu împingeam mai departe vehiculul nostru nautic, bătrânul îmi zise:

  Mi-a venit o idee, sir. Chiar dacă n-o să ne vadă paznicii, tot o să cadă la bănuiala. O să se întrebe cum de se mişcă stuful ăsta, că lacul doar stă pe locul lui, liniştit.

  Vă înşelaţi. Acolo lacul îşi revarsă apa spre Rio Pecos, şi de aceea se mişcă spre scurgere, chiar dacă nu prea vizibil. O porţiune de stuf, desprinsă de mal, va pluti încet într-acolo. Aşa vor gândi indienii. În această privinţă nu am grijă.

  Dar în altă privinţă?

  Sunt îngrijorat din cauza dumneavoastră.

  Pshaw! V-am spus că nu vreau să mă forţez acum, dar la o adică, o să-mi fac pe deplin datoria.

  Hm. Nu mai spun nimic în legătură cu felul în care înotaţi dumneavoastră. O să vorbim despre asta înainte de a ne întoarce. Acum e mai important felul cum ştiţi să vă scufundaţi. Dacă n-o să reuşiţi, s-ar putea să fim pierduţi.

  Fără multe vorbe, sir. La momentul potrivit, n-am decât să dau drumul plutei, să mă scufund şi să ies la suprafaţă de partea cealaltă a insulei. Pentru constituţia mea fizică, e un joc de copii. Cine are atât de puţină carne şi atât de multe oase, îi vine uşor să fie maestru la scufundat.

  Avea dreptate, iar încrederea de sine de care dădea dovadă mă linişti într-o oarecare măsură, cu toate că-mi ziceam c-ar fi fost mai bine să fi pornit la înfăptuirea acţiunii singur, fără el.

  Ne apropiam tot mai mult de insulă. Cârmii pluta spre dreapta, în susul apei, pentru că mai târziu trebuia să ne lăsăm purtaţi la vale. Focurile de tabără ale comanşilor luminau puternic, dar nu în direcţia noastră. Focul de pe insulă era mic şi ardea după un tufiş, de aceea nu-i puteam vedea flacăra. Puţinele stele vizibile se reflectau în luciul apei. Eu înotam cât se poate de liniştit şi constant, pentru a nu produce valuri, din care raza reflectată a stelelor ar fi ieşit tremurată, lucru care s-ar fi putut vedea destul de departe. Astfel, ajunserăm atât de aproape de insulă, încât puteam lăsa pluta să alunece în voie. Atunci îi atrasei atenţia lui Old Wabble:

  A sosit timpul, mister Cutter! Trebuie să ne băgăm sub stuf.

  Well, se face îndată, răspunse el.

  Încă o clipă. Dacă vrem să ne comunicăm ceva, în timp ce suntem cu capetele vârâte în spărturile de stuf trebuie să vorbim numai în şoaptă.

  E de la sine înţeles.

  Cu toate că lăsăm pluta în derivă trebuie s-o dirijăm uşor, dar lăsaţi asta pe mine!

  Foarte bine. Să-mi spuneţi numai când trebuie să mă scufund. Sunt oricând gata.

  Ne strecurarăm sub plută şi ne vârârăm capetele în găurile pregătite în acest scop. După aceea, băgarăm braţele în laţurile de piele. Acum stăteam sub plută în poziţie verticală, aşa cum un gimnast se ţine de inele. Pluta ne ducea înainte, nici nu trebuia să înotăm, iar pentru dirijare, era de ajuns o uşoară mişcare cu mâinile sau cu picioarele. Înaintam foarte încet şi, în nerăbdarea care ne cuprinsese, timpul ni se părea de două ori mai lung.

  Afurisită cursă-rapidă! Îmi şopti bătrânul. Vedeţi bine?

  Da.

  Şi eu. Dacă ar veni acum un rechin şi ne-ar muşca de picioare! Thunder, ce s-ar mai porni vaporul nostru! Ce bine că pe aici nu există astfel de bestii sau crocodili. Ia priviţi!

  Îl văd.

  Şi el ne vede. Ce-o să facă?

  Eram cam la şaizeci de paşi de insulă. În tufişul de pe mal apăru o spărtură largă, prin care se vedea focul. La lumina lui zărirăm un indian, care stătea pe mal şi scotea apă, cu ochii la „vaporul” nostru. Privi câtva timp cu atenţie, după care se întoarse la foc.

  Minunat băiat! Şopti Old Wabble. Nu vrea să ştie de noi.

  Ceea ce nouă nu prea ne displace. Dar să aşteptăm, să vedem dacă până la urmă stuful nostru nu-i bate la ochi.

  Astfel trecu timpul minut după minut. Ne apropiam tot mai mult de insulă şi paznicul nu mai apărea. Încă patruzeci, treizeci, douăzeci şi, în sfârşit, zece paşi! Trecuserăm hopul.

  Mister Cutter, acum! Îi şoptii bătrânului. Eu mă scufund în stânga insulei, dumneavoastră în dreapta ei, luându-o împrejur, ca să nu ne ciocnim şi să ne împiedicăm. De partea cealaltă, ne urcăm pe mal şi suntem în spatele paznicilor. Dar, vă rog, daţi-vă toată osteneala. Mai aveţi braţele vârâte în laţuri?

  Nu.

  Sunteţi gata?

  Yes, putem începe, it's clear.

  Mă eliberai, mă scufundai adânc în apă, înconjurai insula înot, ieşind la suprafaţă cu precauţie, şi, din două mişcări, ajunsei la mal. Pe Old Wabble nu-l văzui în acel loc, probabil că se căţărase pe insulă mai departe de unde eram eu. Nu puteam să mă ocup de el, înainte de toate trebuia să mă duc la cei doi indieni. Culcându-mă la pământ, mă târâi prin tufişuri spre ei. Şedeau la un foc mic alimentat doar de cinci sau şase bucăţi subţiri de lemn. Unul stătea, cu spatele la mine, celălalt cu partea stângă, Puţin mai la o parte, era culcat prizonierul, la adăpostul unui tufiş. Nu puteam să-i vad faţa, dar picioarele, care se aflau în lumina focului, erau legate. Acum repede, la treabă!

  Mă ridicai în picioare şi din două sărituri repezi ajunsei lângă foc. O lovitură în dreapta, alta în stânga, în tâmplele indienilor, şi ei se prăbuşiră. Mă aplecai deasupra lor, erau ameţiţi.

  Heavens7, un alb! Strigă prizonierul. Aţi venit ca să…

  Da, îl întrerupsei, o să vorbim mai târziu. Acum trebuie să acţionăm, trebuie să vă tai legăturile.

  Îngenuncheai lângă el, scosei cuţitul, când auzii un zgomot în spatele meu.

  Aţi venit, mister Cutter? Întrebai fără să întorc capul, fiind convins că nu putea fi altul decât mister Cutter.

  Uff, uff, uff, îmi răspunseră în locul lui două voci necunoscute.

  Mă ridicai fulgerător şi mă întoarsei. În faţa mea stăteau doi indieni, uzi până la piele şi holbându-se la mine ca la o stafie. Mai târziu Old Surehand mi-a spus că, la fiecare trei ore, paznicii erau schimbaţi; schimbul se făcea prin apă, ceea ce se vedea şi după cei doi indieni uzi leoarcă, şi care veniseră să-i înlocuiască pe cei doi pe care-i ameţisem, într-un moment atât de nefavorabil mie. Pentru mine, surpriza dură doar o clipă, în cea de-a doua îl apucai cu mâna stângă de beregată pe cel mai apropiat şi-l doborâi la pământ cu pumnul drept. Apoi vrui să-l apuc şi pe celălalt, dar nu reuşii, pentru că acesta se aruncă în apă cu un strigăt ascuţit şi înotă spre tabără, urlând întruna.

  Nu mai era timp de pierdut. Am sărit la Old Surehand şi i-am tăiat legăturile de la mâini şi de la picioare; am tăiat de asemenea cele două curele cu care era legat de doi stâlpi bătuţi în pământ.

  Vă puteţi mişca, sir? Îl întrebai, când se ridică. Spuneţi repede, repede.

  Îl vedeam pentru prima oară pe acest om, dar nu aveam timp să-l privesc. Îşi întinse braţele puternice, se aplecă pentru a lua cuţitul unuia dintre cei doi indieni ameţiţi, şi răspunse atât de liniştit, de parcă n-ar mai fi avut de ce se teme:

  Pot orice vreţi dumneavoastră, sir.

  Şi să înotaţi?

  Da; încotro?

  Încolo, drept înainte, suntem aşteptaţi de oameni albi.

  Atunci, veniţi! Timpul ne presează. În mai puţin de un minut, pieile-roşii vor fi aici.

  Avea dreptate. Speriaţi şi buimăciţi, comanşii făceau o gălăgie de parcă ar fi fost mii de draci; strigau, urlau, ţipau, să-ţi spargă timpanele, nu alta! Nu puteam să-i vedem, dar din plescăiturile apei deduceam că s-au aruncat în lac, pentru a înota spre insulă. Trebuia să plecăm. Dar unde era Old Wabble?

  Mister Cutter, mister Cutter! Urlai eu, parcă mai tare decât gălăgia infernală care se auzea.

  Mister Cutter? Vă referiţi la Old Wabble?

  Da, a venit cu mine până la insulă, pentru a vă salva, dar nu-l mai văd.

  Mai sunt aici şi alţi albi?

  Nu.

  Atunci nu vă mai gândiţi la el. Îl cunosc eu pe bătrân; are felul lui propriu de a fi.

  Dar e pierdut!

  Nici să nu vă gândiţi, sir! Nici Satana nu-l poate omorî. S-ar putea să fie mai în siguranţa decât noi. Lăsaţi-l şi hai să plecăm! Indienii sunt în apă. Primii aproape că au ajuns. Înainte, repede, repede!

  Mă apucă de braţ şi mă trase după el. La marginea insulei, mi-am dat seama de cauza grabei lui. Între insulă şi tabără, în apă, viermuiau pur şi simplu indienii, urlând. Unul dintre înotători, aflat în fruntea tuturor, mai avea numai zece, douăsprezece bătăi de braţe până la mal. Daca nu puteam să mă gândesc la Old Wabble, în schimb trebuia să mă gândesc la mine şi la Old Surehand. De aceea zisei:

  Da, haideţi repede în apă. Urmaţi-mă cât puteţi de iute.

  Sărirăm în apă şi o pornirăm cu mişcări largi, puternice, aşa cum procedează un bun înotător care nu vrea să obosească. Urletul indienilor se dublă, era groaznic. Ne văzuseră şi se străduiau să ne ajungă.

  Pentru mine însumi nu mă temeam, căci, în mod sigur, niciunul nu putea să mă ajungă. Dar Old Surehand? Un westman ca el trebuia să fie un înotător excelent, totuşi timpul petrecut ca prizonier trebuie să-l fi epuizat. Apoi ştiam prea bine că legăturile făcute de indieni la mâini şi la picioare te paralizează, te fac inapt pentru eforturi mai mari. Dar el înota calm şi cu acea mişcare dublă, care împarte efortul în mod egal între mâini şi picioare. La început, acest lucru mă linişti. Curând însă observai că mişcările lui nu mai erau atât de regulate.

  Vă este greu, sir? Îl întrebai.

  Nu, răspunse el, dar îmi simt mâinile şi picioarele ca paralizate.

  Legăturile sunt de vină. O să rezistaţi până la malul celălalt?

  Sper. În împrejurări obişnuite, nici un indian nu m-ar putea ajunge. Dar când stai atâta timp legat, atât de strâns încât ţi se opreşte circulaţia sângelui, nu mai poţi fi sigur de nimic.

  După câtva timp i se puseră cârcei în muşchii braţelor. Cunoşteam fenomenul, extrem de periculos pentru un om care înoată să-şi salveze viaţa. Îi dădui un sfat:

  Culcaţi-vă pe spate şi înotaţi numai cu picioarele, între timp braţele o să se odihnească.

  Făcu cum îl sfătuii, dar urmarea fu că înaintarea noastră scăzu mult în viteză. Începui să înot şi eu pe spate, pentru a-i putea vedea pe urmăritorii noştri. Erau încă departe de noi, dar la distanţe diferite. Din cauza indienilor, partea opusă a lacului se vedea atât de agitată, încât mai mult ca sigur ca toţi comanşii săriseră în apă.

  În orice caz, pe mal nu mai rămăseseră mulţi. Unul dintre ei se afla la circa o sută de paşi de noi. Old Surehand îl văzu şi zise:

  Trebuie să înotăm mai repede, aşa mergem prea încet, o să încep să înot iar cu braţele.

  Încercă, dar în curând îmi mărturisi:

  Sir, îmi amorţesc braţele. Dumneavoastră mergeţi mai departe; eu am să rămân.

  Să vă părăsesc, Old Surehand? Departe de mine acest gând. Culcaţi-vă de-a curmezişul peste mine, o să va duc eu.

  Sunt prea greu!

  Pentru mine, nu!

  Dar în felul ăsta o să mergem prea încet şi o să vă ajungă şi indienii.

  O să vedem noi. Vă rog, urcaţi-vă!

  Îmi îndeplini rugămintea, ezitând. Desigur că nu era uşor, dar mergea. Totuşi, indianul se apropia tot mai mult. Până atunci parcă se jucase numai, dar acum se avântă cu o asemenea forţă, supleţe şi dârzenie, încât trebuia să recunosc că avea să ne ajungă. Era însă singur, deoarece ceilalţi rămăseseră tot mai în urmă. În întunericul nopţii, greu s-ar fi putut desluşi ceva, dacă n-ar fi ars focurile în tabăra indienilor. Luminile lor nu ajungeau nici la el şi nici la noi, dar din când în când capul lui acoperea lumina venită de la mare distanţă. Probabil că avea ochi excelenţi, din moment ce nu ne pierdea din vedere pe suprafaţa întinsă a apei.

  Făcusem cam trei sferturi din drum, când indianul ajunse la vreo treizeci de paşi de noi. Atunci scoase un strigăt ascuţit de luptă.

  Ne ajunge din urmă, zise Old Surehand. E din vina mea. Sunteţi un înotător cum încă n-am văzut, dar să cari prin apă o greutate de o sută de kilograme, e un efort la care nu rezistă nici un uriaş.

  Pshaw! Doar vă duce şi apa, iar de-un singur indian nu mi-e teamă.

  Nici mie. Dacă vine încoace, e pierdut. Am un cuţit şi încep să-mi simt iarăşi braţele.

  Lăsaţi-l în seama mea! Eu n-am fost legat.

  Vreţi să-l înjunghiaţi? Ştiţi, nu prea îmi place să vărs sânge, dacă nu-i neapărată nevoie.

  Sunt de aceeaşi părere. Îi dau o lovitură în cap şi-l luăm cu noi pe mal.

  Sir, aşa ceva un singur vânător este în stare să facă, şi îl cheamă Old Shatterhand. Muşchi şi tendoane am şi eu, dar trebuie să lovesc de mai multe ori, dacă vreau să ameţesc pe cineva.

  Nu e vorba numai de forţă, ci şi de un anumit chiţibuş. Puteţi să înotaţi?

  Da, cred că o să meargă, lăsaţi-mă jos.

  Credeţi? Şi mai vreţi să luptaţi şi cu indienii? Numai un Old Surehand se poate gândi la aşa ceva.

  Se pare că numele meu vă este foarte cunoscut. Pot să-l aflu şi eu pe al dumneavoastră?

  O să vă arăt îndată cum mă cheamă. Mai întâi încercaţi să înotaţi mai departe, fără ajutorul meu!

  Reuşi să înoate. Braţele îşi recăpătară reflexele. Era, desigur, un lucru puţin obişnuit; doi albi, înotând într-un lac, urmăriţi de o ceată de indieni, discutau de parcă s-ar fi legănat în balansoarele din holul unui hotel din New York! Numai oamenii Vestului sunt în stare de aşa ceva!

  În timpul cât Old Surehand îşi încercase din nou puterile, nu înaintaserăm aproape deloc. Indianul se apropiase şi scoase un al doilea chiot de luptă…

  Lăsaţi-l în seama mea şi priviţi, dacă doriţi, îi şoptii tovarăşului meu. Apoi mă întorsei.

  Duşmanul văzu că vreau să-l înfrunt şi se opri. Ridicând în sus mâna în care avea cuţitul, striga:

  Aici e Vupa-Umugi, căpetenia comanşilor. Cuţitul lui o să-i lovească pe amândoi câinii de albi.

  Aha, deci el era, îmi convenea. Până atunci îmi fusese imposibil să-i recunosc trăsăturile feţei.

  Şi aici e Old Shatterhand, despre care ziceai că nu poate să-ţi scape, răspunsei eu. Încearcă s-o dovedeşti.

  Old Shatterhand! Old Shatterhand! Exclamară concomitent Old Surehand şi indianul, iar ultimul adăugă: dacă eşti tu acel coiot râios, ai să mori!

  După aceste cuvinte, se scufundă repede. Deci o lupta pe viaţă şi pe moarte, noaptea, în apă! Căpetenia plănuia să iasă din apă lângă mine şi să mă înjunghie. Nici nu-mi trecea prin minte să-l aştept. Aşa că mă scufundai şi eu, dar mult mai adânc. Ca şi diamantul, apa păstrează multă vreme lumina albastră din timpul zilei. De aceea, în nopţile întunecoase, un bun scufundător vede noaptea sub apă cel puţin la fel de bine, dacă nu chiar bine, decât deasupra apei. De la o adâncime de vreo cinci metri, mă uitai în sus. Da, căpetenia se afla lateral, deasupra mea. Întinse mâinile pentru mişcarea care trebuia să-l aducă la suprafaţă. În acelaşi timp făcui şi eu o mişcare similară şi ieşii din apă în spatele lui. Primi în cap lovitura mea vânătorească, după aceea îl apucai de chică, ca să nu cadă la fund.

  Old Shatterhand! Cu adevărat Old Shatterhand! Aţi dovedit-o pe loc! Exclamă Old Surehand.

  Da, sir, eu sunt. Acum, înainte de toate, spuneţi-mi dacă v-a trecut amorţeala din braţe.

  Mi se pare că da.

  Încercaţi să înotaţi. Eu trebuie să-l duc pe indian. Să înotăm mai departe.

  Şi văzurăm că mergea. Mişcarea şi efortul înotului urmaseră prea repede situaţiei anterioare a lui Old Surehand, când mâinile şi picioarele îi fuseseră legate. Dar se părea că hopul trecuse. Înotarăm încet, ca să-şi menajeze puterile şi ajunserăm la ai noştri, la mal, fără ca starea lui de slăbiciune să se fi repetat. Acolo căpetenia fu legată, tocmai când începea să-şi revină.

  Acţiunea noastră se desfăşurase cu succes, dar şi cu ghinion. Îl eliberasem pe Old Surehand, luasem prizonier pe căpetenia comanşilor, în schimb îl pierduserăm pe Old Wabble. Ce se întâmplase cu el? Old Surehand nu credea că ar fi murit. El zise:

  Mai întâi ar trebui să-l cunoaşteţi mai îndeaproape pe acest boy bătrân, meş-şurs – domnilor! Este un original de mâna întâi. Pun rămăşag că stă undeva într-un loc sigur şi-şi râde în pumni de noi. Trebuie să-l studiezi pe acest şmecher, pentru a-l putea judeca cum trebuie. Nu m-ar mira dacă ar apărea brusc şi ar mai aduce unul sau chiar mai mulţi prizonieri.

  Dacă nu e el însuşi prizonier, interveni eu.

  În acest caz, putem să-i venim în ajutor. Îl cerem în schimbul căpeteniei.

  Înseamnă că acestuia nu vreţi să-i luaţi viaţa?

  Ferească Dumnezeu! Nu e felul meu de a face pe ucigaşul. După cum s-a purtat el cu mine, fireşte, n-ar merita, dar dacă depinde de mine şi dacă bătrânul Old Wabble n-a păţit nimic, îi dăm drumul.

  Sunt complet de-acord, sir. Dar priviţi, deasupra apei se văd nişte capete.

  Era cum spusesem. Cei mai mulţi dintre comanşi încetaseră urmărirea, alţii o continuară şi veneau spre noi înot. Au fost alungaţi cu câteva ameninţări şi focuri de intimidare. Apoi a trebuit, să povestesc tovarăşilor mei cum am ajuns pe insulă şi cum am înotat la întoarcere spre locul întâlnirii.

  Nu terminasem bine de povestit când auzirăm un zgomot din tufişuri. Ne încordarăm auzul. Crengile fâşâiau şi pocneau ca atinse de animale mari, cum ar fi, de pildă, caii. Apoi se auzi o voce poruncitoare:

  Apleacă-te peste cal, piele-roşie ce eşti, că altfel îţi rup nasul, it's clear!

  Old Wabble! Spuse Old Surehand. O să vedeţi, meş-şurs, că o să-mi împlinească el toată prorocirea.

  Şi într-adevăr, iată-l pe Old Wabble ieşind din tufişuri, trăgând după el un cal, pe care era legat un indian. Tot de acest cal mai erau legaţi alţi doi, încărcaţi cu desagi.

  Am sosit şi eu, spuse el râzând. V-am adus ceva ce ne poate fi foarte folositor. Ah, good evening8, mister Surehand! Aţi scăpat deja? Mi-am închipuit că nu era nevoie să fiu şi eu de faţă. Ştiam că Old Shatterhand e în stare să vă elibereze şi singur.

  Dar unde aţi fost, mister Cutter? Îl întrebai eu. Începusem să mă îngrijorez.

  Să vă îngrijoraţi? Aş vrea să ştiu de ce, şi ce putea să mi se întâmple? De mine, am eu grijă singur, ba am şi de alţii, după cum o să vedeţi îndată.

  De ce n-aţi venit pe insulă?

  Pentru că am fost un mare măgar, it's clear! M-am lăudat cât de minunat ştiu să înot şi să mă scufund, dar cu dumneavoastră nu prea mi-a mers. Înotul mai treacă-meargă! Asta, desigur, numai la dus, dar să mai vin şi înapoi şi să-mi pierd încă o dată pantalonii, nu mai era cazul. Şi apoi să mă scufund! Dar dacă nu mai ieşeam la suprafaţă? Poţi foarte bine să te îneci de viu. Vasăzică, am rămas agăţat sub plută şi am lăsat lucrurile să meargă înainte, după voia lor. Deodată s-a pornit un asemenea urlet, încât vaporul meu a început să se clatine, iar pieile-roşii au început să sară în apă care mai de care, încât niciunul nu a mai rămas pe mal. Chiar şi paznicii cailor au venit în fugă şi au început să vă urmărească. Unul dintre ei trebuia să rămână, iar pe acesta eram hotărât să-l iau eu în primire. Am navigat spre uscat, am ieşit de sub baldachinul meu, am sărit la el, i-am dat un bobârnac, încât s-a aşezat fără să-mi ceară voie în prealabil. L-am legat cu o curea, pe care era atârnată carnea la uscat. Atunci mi-a venit o idee, că şi noi avem nevoie de provizii, dacă vrem… oh, nu vreau să spun unde o să mergem. Am fugit la locul de păşunat şi am adus trei cai, unul pentru acest boy roşu şi doi pentru căratul cărnii. Acolo erau şi şei. Trebuia să mă grăbesc puţin, pentru a termina la timp. Dar totul a mers cum mi-am dorit şi tocmai când primii indieni se întorceau înot, fără nici un succes, m-am şi cărăbănit frumuşel, cu acest boy şi cu carne cu tot. Şi iată-mă! Ce-o să se întâmple cu carnea, pot să-mi închipui, dar ce-o să facem cu acest boy, să-şi bată alţii capul.

  Îl lăsăm mâine să plece, fu de părere Old Surehand.

  N-am nimic împotrivă. A venit încoace călare, n-are decât să se întoarcă pe jos. Dar iată şi căpetenia lor, ăsta cum de-a mai ajuns în mâinile dumneavoastră?

  Mister Shatterhand l-a făcut prizonier.

  Pe insulă?

  Nu, pe lac, în timpul urmăririi.

  Deci o luptă navală. Trebuie să-mi povestiţi mai târziu cum s-a întâmplat. Dar şi pe ăsta îl lăsaţi să plece?

  Da.

  Păcat. I-ar sta mai bine în spânzurătoare. Dar nu cumva să-l eliberaţi înainte de a vă restitui toate armele, absolut tot ce v-a luat. Niciodată n-am fost un prieten al indienilor. Nu sunt buni de nimic, şi dacă omul este îngăduitor cu ei, dânşii o iau drept slăbiciune. Dacă el şi cei o sută cincizeci de comanşi s-ar fi înecat adineauri în lac, restul omenirii nu ar fi pierdut nimic, it's clear!

  Capitolul III – Trimisul lui Winnetou.

  Între Texas, Arizona, New Mexico şi teritoriul indienilor sau, altfel spus, printre pintenii Munţilor Ozark, Sierra Guadelupa inferioară şi superioară şi Munţii Gualpa, înconjurat de jur-împrejur de crestele care delimitează cursul superior al lui Rio Pecos şi izvoarele râului Red River, Sabina, Trinidad, Brazos şi Colorado, se află un vast şi înfricoşător ţinut, care ar putea fi denumit Sahara Satelor Unite.

  Întinderi pustii de nisipuri fierbinţi şi uscate alternează cu îngrămădiri de stânci dogoritoare ca focul, care nu sunt în stare să ofere nici cele mai sărăcăcioase condiţii de existenţă celor mai puţin pretenţioase plante. Noaptea friguroasă cade brusc şi nemijlocit după căldura toridă de peste zi. Pustiul uniform şi lipsit de verdeaţă nu este întrerupt de nici un Djebel9 sau de un Wadi10 înverzit. Nu există nici un Bir11 care să trezească la viaţă cu umezeala sa o cât de mică oază. Lipseşte chiar şi acea trecere cu caracter de stepă de la regiunile muntoase, împădurite, la marea de nisip fără verdeaţă, stearpă; şi, peste tot, privirea este izbită de moartea nudă, în forma ei cea mai înfricoşătoare. Numai ici-colo se zăreşte câte o tufă de mezquite, singuratică, ce pare din piele (oare ce forţă a scos-o la lumină şi o menţine?), vrând parcă să-şi bată joc de ochiul care tânjeşte după un punct verde. Cu aceeaşi uimire poţi întâlni un soi de cactus sălbatic, crescând singuratic sau în pâlcuri, ori acoperind suprafeţe întinse, fără ca existenţa lui să poată fi descifrată şi explicată. Dar nici mezquiteul, nici cactuşii nu oferă o privelişte îmbucurătoare, binefăcătoare, pentru că sunt acoperiţi cu un strat gros de nisip şi e vai de calul pe care un călăreţ neprevăzător îl mână într-o astfel de sălbăticie de cactuşi. Ţepi ascunşi, tăioşi ca briciul şi tari ca oţelul îi rănesc în aşa hal picioarele, încât niciodată nu va mai putea alerga. Atunci călăreţul este nevoit să-l părăsească pe bietul animal, şi, dacă nu-l omoară, acesta e condamnat la soarta groaznică de a se prăpădi cu încetul.

  În ciuda tuturor grozăviilor oferite de acest pustiu, omul a îndrăznit totuşi să-l calce. E străbătut de drumuri care duc sus, la Santa Fe şi Port Union, la El Paso del Norte şi jos, în preriile verzi şi în pădurile pline de ape curgătoare ale Texasului. Prin cuvântul „drumuri” nu trebuie să se înţeleagă acel soi de căi de comunicaţie, care poartă această denumire în ţările civilizate. E adevărat că, din când în când, mai trece prin pustiu câte un vânător sau rastreador (căutător de aur) singuratic, câte o societate de oameni temerari sau un grup îndoielnic de indieni. Mai traversează pustietatea şi câte un convoi de care cu boi, scârţâind din osii şi mergând cu viteza melcului, dar nu există ceea ce se cheamă „drum”, nici măcar acele făgaşe care se ramifică la fiecare sfert de oră din pampasurile Americii de Sud, sau care se găsesc în câmpia din Lüneburg şi nisipurile din Brandenburg. Fiecare îşi urmează propriul său itinerar atâta timp cât solul îi oferă câteva semne, din care să-şi dea seama dacă merge într-o direcţie bună. Dar treptat, treptat, aceste semne încetează chiar şi pentru cel mai experimentat ochi, şi de aceea s-a luat măsura de-a indica direcţia cu ajutorul unor pari, înfipţi din loc în loc în pământ.

  Cu toate acestea, şi acest pustiu îşi are victimele şi grozăviile sale, care, ţinând scama de proporţia teritoriului, sunt cu mult mai numeroase şi mai înfricoşătoare decât cele din Sahara africană sau din pustiul Şamo sau Gobi de pe podişurile Asiei.

  Schelete de oameni, cadavre de animale, resturi de şei, sfărâmături de care şi alte vestigii cutremurătoare se găsesc de-a lungul drumului, povestind prin tăcerea lor întâmplări pe care, chiar dacă urechea nu le aude, cu atât mai mult văzându-le cu ochii, fantezia le poate amplifica. Cu toate acestea, în înălţimi zboară vulturii devoratori de hoituri, care, cu o perseverenţă înspăimântătoare, urmăresc de sus cea mai mică pâlpâire de viaţă pe care o zăresc, ca şi cum ar şti cu precizie că prada lor e asigurată şi nu le poate scăpa.

  Şi cum se numeşte acest pustiu? Locuitorii din teritoriile învecinate îi dau denumiri diferite, ba englezeşti, ba franţuzeşti sau spaniole. Dar până departe el este cunoscut fie sub denumirea de Llano Estacado, fie de Staked Plain, din cauza parilor care sunt bătuţi în pământ, puşi să indice drumul…