În timpul cinei, cu o seară în urmă, în sala de mese a Castelului, mama lui Leto se întrebase cu voce tare dacă navigatorii încălcau în vreun fel interdicţia interacţiunii maşină-om impusă de Jihadul Butlerian. Ştiind că Leto avea să pornească în curând spre Ix, cu riscul coruperii morale, făcuse cu inocenţă această presupunere, în timp ce ciugulea o bucată de peşte fript în suc de lămâie. Deseori folosea cel mai rezonabil ton când dădea glas provocatoarelor sale declaraţii. Efectul fusese precum acela al aruncării unui bolovan într-un iaz cu apă liniştită.

  — O, prostii, Helena! Izbucnise Paulus, ştergându-şi barba cu un şerveţel. Unde ne-am afla fără navigatori?

  — Numai faptul că te-ai obişnuit cu un lucru, nu face ca acel lucru să fie bun, Paulus. Biblia Catolică Portocalie nu spune nimic despre moralitate cum că ar fi legată de confortul personal…

  Înainte ca tatăl său să se poată opune, Leto intervenise:

  — Credeam că navigatorii pur şi simplu văd calea, calea cea sigură. Generatoarele Holtzman propulsează, de fapt, nava spaţială.

  Se hotărâse să adauge un citat pe care şi-l amintea din Biblie:

  — Stăpânul suprem al lumii materiale este mintea umană, iar animalele de pe câmpii şi maşinile din oraşe trebuie să-i fie pe veci subordonate.”

  — Desigur, scumpul meu, spusese mama sa, renunţând la subiect.

  Acum, Leto nu sesiză nici o schimbare senzorială când intră în spaţiul vălurit. Înainte să-şi dea el seama, transspaţialul ajunse într-un alt sistem solar – Harmonthep, potrivit graficului de transport.

  O dată ajuns acolo, Leto trebui să aştepte preţ de încă cinci ore cât cargoboturile şi navetele intrară şi ieşiră din cala transspaţialului, la fel ca şi transportoarele şi chiar o superfregată. Apoi, nava Ghildei se puse din nou în mişcare, vălurind spaţiul spre un nou sistem solar – Kirana Aleph, de data aceasta – unde ciclul se repetă încă o dată.

  Leto trase un pui de somn în compartimentele pentru dormit, apoi ieşi ca să cumpere două beţe de carne friptă şi o ceaşcă revigorantă de stee. Helena şi-ar fi dorit să fi fost escortat de gărzile Casei Atreides, însă Paulus insistase că nu exista decât o cale pentru ca fiul său să înveţe să-şi poarte singur de grijă. Leto primise un plan de acţiune şi instrucţiuni, şi promisese să facă întocmai.

  În cele din urmă, cu ocazia celei de-a treia opriri, un marinar de punte Wayku îi comandă lui Leto să coboare trei punţi şi să urce la bordul unei navete automate. Marinarul era o femeie cu trăsături aspre, îmbrăcată într-o uniformă ţipătoare şi nu părea să aibă chef de discuţii. Căştile ei zăngăneau pline de sunetele înfundate ale unei melodii.

  — Asta este Ix? Ceru să afle Leto, întinzând mâinile spre valizele sale suspensoare. Când se mişcă, acestea îl urmară.

  — Ne aflăm în sistemul Alkaurops, spuse ea.

  Ochii nu i se vedeau din cauza ochelarilor întunecaţi.

  — Ix este a noua planetă. Tu cobori aici. Am aruncat deja la sol cutiile de lansare.

  Leto făcu aşa cum i se ceruse, croindu-şi drum spre naveta indicată, cu toate că-şi dorea să fi fost mai bine pus în gardă şi să i se fi dat mai multe informaţii. Nu ştia cu exactitate ce trebuia să facă, o dată ce avea să ajungă pe acea lume puternic industrializată, dar bănuia că-l va întâmpina contele Vernius sau, cel puţin, că va trimite vreun fel de comitet de primire.

  Inspiră adânc şi încercă să nu-şi lase neliniştea să ajungă la cote prea mari.

  Naveta robo-pilotată ţâşni afară din cala transspaţialului spre suprafaţa unei planete brăzdate de munţi, nori şi gheaţă. Naveta automată funcţiona potrivit unui set limitat de instrucţiuni, iar conversaţia nu se afla în repertoriul ei de caracteristici. Leto era singurul pasager la bord, aparent singurul călător ce se îndrepta spre Ix. Planeta maşinilor primea cu bucurie puţini vizitatori…

  Când se uită însă pe hublou, Leto încercă o senzaţie de leşin, având impresia că ceva nu mersese bine. Naveta Wayku se apropia de platoul unui munte înalt, cu păduri alpine în văi adăpostite. Nu văzu nici o clădire, niciuna dintre marile structuri, nici complexele manufacturiere la care se aşteptase. În aer nu plutea nici un fir de fum, nu exista nici un oraş în zare, nu se zărea absolut nici un semn de civilizaţie…

  Aceasta să fie lumea puternic industrializată de pe Ix? Se uită în jur, încordându-se, pregătit să se apere. Să fi fost trădat? Ademenit acolo şi abandonat?

  Naveta se opri pe o câmpie stearpă, presărată cu bolovani de granit pătaţi şi cu mănunchiuri mici de flori albe.

  — Iată locul unde coborâţi, domnule, anunţă robo-pilotul cu o voce de sintetizator.

  — Unde ne aflăm? Ceru să ştie Leto. Eu trebuie să ajung în capitala planetei Ix.

  — Iată locul unde coborâţi, domnule.

  — Răspunde-mi!

  Tatăl său ar fi folosit o voce tunătoare ca să smulgă un răspuns de la maşinăria aceea stupidă.

  — Asta nu poate fi capitala planetei Ix. Uită-te doar în jur!

  — Aveţi zece secunde să părăsiţi nava, domnule, sau veţi fi scos afară cu forţa. Ghilda operează conform unui orar strict. Transspaţialul este deja pregătit să pornească spre următorul sistem.

  Înjurând în barbă, Leto îşi înghionti bagajele plutitoare şi păşi pe suprafaţa plină de pietriş a planetei. În câteva secunde, nava albă, sub formă de glonte, se ridică în aer şi se micşoră până ce ajunse un vârf de ac de lumină portocalie pe cer, înainte să dispară complet din vedere.

  Cele două valize ale sale pluteau lângă el şi un vânt cu miros curat îi ciufuli părul. Leto era singur.

  — Hei? Strigă el, dar nu-i răspunse nimeni.

  Tremură când se uită la culmile zimţate ale munţilor presăraţi cu zăpadă şi gheaţă sticloasă. Caladan, în principal o lume oceanică, avea foarte puţini munţi care să se apropie de grandoarea acestora. Însă el nu venise acolo ca să vadă munţi…

  — Hei! Sunt Leto Atreides, de pe Caladan! Strigă. E cineva pe-aici?

  O senzaţie neplăcută îi strânse pieptul ca într-un cleşte. Se afla departe de casă, într-o lume necunoscută, fără nici o posibilitate de a afla unde anume se găsea în universul necuprins. Măcar… aceea era planeta Ix? Vântul vioi era rece şi tăios, însă câmpia deschisă rămase înfiorător de tăcută. O tăcere apăsătoare plutea în aerul rarefiat.

  Îşi petrecuse toată viaţa ascultând cântecul de leagăn al oceanului, ţipetele pescăruşilor şi zarva sătenilor. Aici nu vedea nimic, nici un comitet de primire, nici o urmă de aşezare umană. Lumea părea neatinsă… goală.

  Dacă am fost abandonat aici, va reuşi cineva să mă găsească?

  Norii deşi ascundeau cerul, cu toate că, printr-o ruptură a plafonului, el vedea un îndepărtat soare albastru. Tremură din nou şi se întrebă ce să facă, unde să meargă. Dacă avea să fie duce, trebuia să înveţe să ia hotărâri.

  Lapoviţa începu să cadă mărunt.

  Penelul istoriei l-a înfăţişat pe Abulurd Harkonnen în cea mai nefavorabilă lumină. Judecat după standardele fratelui său vitreg mai mare, baronul Vladimir, şi ale propriilor lui copii Glossu Rabban şi Feyd-Rautha Rabban, Abulurd a fost un cu totul alt fel de om. Trebuie, totuşi, să judecăm frecventele descrieri ale slăbiciunii, incompetenţei şi hotărârilor sale nesăbuite în lumina eşecului final al Casei Harkonnen. Deşi exilat pe Lankiveil şi despuiat de orice putere adevărată, Abulurd şi-a asigurat o victorie neegalată de nimeni altcineva din marea sa familie: a învăţat cum să se bucure de propria viaţă.

  Enciclopedia Landsraad a Marilor Case, ediţia post-Jihad.

  Chiar dacă Harkonnenii erau formidabili duşmani în arena manipulărilor, subterfugiului şi dezinformării, surorile Bene Gesserit erau maestre incontestabile.

  Pentru a atinge următorul pas al grandioasei lor strategii genetice, plan ce fusese conceput cu zece generaţii înaintea prăbuşirii maşinilor gânditoare, Comunitatea avea nevoie să găsească un mijloc de presiune care să-l facă pe baron să cedeze voinţei lor.

  Nu le luă mult să găsească punctul slab al Casei Harkonnen.

  Prezentându-se drept o nouă slujitoare de casă, pe friguroasa şi vântoasa planetă Lankiveil, tânăra maică Bene Gesserit Margot Rashino-Zea se infiltră în anturajul lui Abulurd Harkonnen, fratele vitreg mai tânăr al baronului. Frumoasa Margot, aleasă personal de însăşi Maica Kwisatz Anirul, fusese educată în arta spionajului şi a culegerii de informaţii, a conectării diverselor frânturi de date disparate pentru a construi o imagine mai largă.

  Cunoştea de asemenea şaizeci şi trei de moduri de a ucide o fiinţă umană, nefolosind altceva decât degetele de la mâini. Comunitatea se străduia din greu să-şi păstreze aparenţa de adunare de intelectuale contemplative, dar avea şi luptătoarele ei. Maica Margot se număra printre cele mai bune.

  Locuinţa lui Abulurd Harkonnen se afla pe o limbă neregulată de pământ, care se întindea în largul apei adânci, mărginite de îngustul fiord Tuia. Conacul de lemn era înconjurat de un sat de pescari; fermele înaintau în adâncul uscatului pe văile înguste şi stâncoase, dar mare parte din rezerva de hrană a planetei provenea din marea îngheţată. Economia Lankiveilului se baza pe bogata industrie a balenelor cu blană.

  Abulurd locuia la baza unor munţi plini de torente şi ale căror vârfuri rareori se vedeau printre îndepărtaţii nori cenuşii ca oţelul şi prin ceaţa persistentă. Clădirea principală şi satul din jur erau lucrul cel mai apropiat de capitală, pe care-l putea oferi această lume de frontieră.

  Deoarece străinii erau puţini, Margot se îngriji să nu fie observată. Era mai înaltă ca mulţi dintre nativii îndesaţi şi musculoşi, aşa încât se deghiză aplecându-se puţin de spate. Îşi căni părul blond ca mierea şi-l tunse scurt şi ţepos, după felul preferat de mulţi dintre săteni. Pielea palidă şi netedă şi-o trată cu chimicale, zbârcind-o şi dându-i o nuanţă întunecată. Luă chipul şi asemănarea localnicilor şi cu toţii o acceptară fără nici un preget. Pentru o femeie instruită de Comunitate, era uşor să ascundă aparenţele.

  Margot nu era decât una dintre multele spioane Bene Gesserit trimise în numeroasele locuri deţinute de Harkonneni, unde aceştia îşi măsluiau pe furiş toate registrele de contabilitate. Baronul nu avea nici un motiv să bănuiască în acel moment o asemenea cercetare – avusese foarte puţine legături cu Comunitatea – dar, dacă avea să fie descoperită vreuna dintre spioanele lor, omul acela costeliv şi rău n-ar fi avut nici o reţinere să o tortureze pentru a primi explicaţii. Din fericire, îşi spunea Margot, orice Bene Gesserit bine antrenată îşi putea face inima să stea în loc cu mult timp înainte ca durerea s-o forţeze să dezvăluie vreun secret.

  Prin tradiţie, Harkonnenii era înclinaţi spre manipulare şi tăinuire, însă Margot ştia că va găsi necesarele dovezi incriminatoare. Chiar dacă alte maici susţinuseră ideea unei cercetări mai apropiate de inima operaţiunilor Harkonnen, Margot încheiase prin a spune că Abulurd avea să fie victima perfectă. La urma urmei, fratele vitreg mai mic al familiei Harkonnen condusese, vreme de şapte ani, operaţiunile de exploatare a mirodeniei de pe Arrakis; trebuia să deţină nişte informaţii… Dacă era nevoie să fie ascuns ceva, era foarte probabil ca baronul s-o facă fără ştirea nimănui, chiar acolo, sub nasul lui Abulurd.

  De îndată ce surorile Bene Gesserit aveau să descopere câteva dintre greşelile Harkonnenilor şi să deţină o dovadă a indiscreţiilor financiare ale baronului, urmau să se afle în posesia armei de şantaj atât de necesare pentru continuarea programului lor genetic.

  Îmbrăcată ca o săteancă indigenă, în lână şi blănuri, Margot se strecură în marea casă rustică de pe docuri. Structura era una înaltă, construită din lemn masiv, vopsit în negru. Şemineurile din fiecare cameră umpleau aerul cu fum de răşină, iar licurigloburile reglate pe galben-portocaliu făceau tot posibilul să imite lumina soarelui.

  Margot făcea curăţenie, ştergea praful, ajuta la bucătărie… şi căuta registre financiare! Două zile la rând, amabilul frate vitreg al baronului îi dăduse bineţe, zâmbindu-i primitor; nu observase absolut nimic nelalocul lui. Încrezător, el părea prea puţin preocupat de propria-i siguranţă şi le permitea localnicilor şi străinilor să se plimbe nestingheriţi prin camerele principale şi prin apartamentele pentru oaspeţi din conacul său, chiar şi în apropierea persoanei sale. Avea păr blond încărunţit, lung până la umeri şi o faţă ridată, rumenă, înseninată de un continuu zâmbet cu jumătate de gură. Se spunea că fusese favoritul tatălui său Dmitri, care-l încurajase să preia proprietăţile Harkonnen… dar Abulurd făcuse atât de multe alegeri proaste, luase atât de multe hotărâri în funcţie de oameni şi nu de nevoile afacerii, încât asta îi adusese ruina.

  Purtând hainele călduroase şi înţepătoare ale celor de pe Lankiveil, Margot îşi ţinu ochii verzi-cenuşii în pământ, ascunşi în spatele unor lentile care-i făceau să pară căprui. S-ar fi putut înfăţişa sub forma unei frumuseţi cu păr de aur şi se gândise, de fapt, să-l seducă pe Abulurd şi să ia pur şi simplu informaţiile de care avea nevoie, dar renunţase la plan. Bărbatul părea pe veci devotat îndesatei şi înfloritoarei sale soţii din partea locului, Emmi Rabban, mama lui Glossu Rabban. Se îndrăgostise de ea cu mult timp în urmă pe Lankiveil, se căsătorise cu ea spre exasperarea tatălui său şi-o purtase cu el dintr-o lume în alta de-a lungul haoticei sale cariere. Abulurd părea insensibil la ispitele oricărei alte femei în afară de ea.

  În schimb, Margot se folosi de simplul farmec şi de inocenţa tăcută ca să câştige acces la mărturiile financiare scrise, la catastifele prăfuite şi la magazii. Nu o luă nimeni la întrebări.

  Cu timpul, profitând de orice ocazie secretă, găsi ceea ce-i trebuia. Folosind tehnici de memorare fulger deprinse pe Wallach IX, Margot scană teancurile de cristale riduliene gravate şi absorbi coloane întregi de numere, declaraţii de transport, liste de echipament retras din uz sau trimis spre folosinţă, pierderi dubioase, stricăciuni provocate de furtuni.

  În camerele alăturate, grupuri de femei eviscerau şi curăţau de piele peşti, tocau ierburi, decojeau rădăcini şi fructe acre pentru cazanele aburinde cu tocană de peşte, pe care Abulurd şi soţia sa o serveau tuturor servitorilor. Insistau să mănânce aceleaşi mâncăruri, la aceleaşi mese ca şi muncitorii lor. Margot îşi termină scanarea cu mult înaintea ca apelul de chemare la masă să răsune în camerele marii locuinţe…

  Mai târziu, singură, în vreme ce asculta urletul furtunii de afară, revăzu datele în gând şi studie rapoartele de producere a mirodeniei din timpul stăpânirii lui Abulurd pe Arrakis şi recentele convenţii cu CHOAM puse la dosar de către baron, împreună cu cantităţile de melanj făcute să dispară de pe Arrakis de diversele organizaţii contrabandiste.

  În mod normal, ar fi lăsat datele de-o parte până ce echipe întregi de surori ar fi avut ocazia să le analizeze. Însă Margot voia să descopere ea însăşi răspunsul. Prefăcându-se că doarme, se cufundă asupra problemei în spatele pleoapelor, abandonându-se, căzând într-o transă profundă.

  Cifrele fuseseră manipulate cu pricepere, dar, după ce Margot dădu la o parte măştile şi ecranele subţiri, găsi răspunsul. O Bene Gesserit îl putea vedea, dar se îndoia că sfătuitorii financiari ai împăratului sau contabilii CHOAM ar fi observat înşelătoria.

  Numai dacă nu le era arătată cu degetul.

  Ceea ce descoperi ea sugera o gravă subraportare a producţiei de mirodenie către CHOAM şi împărat. Fie Harkonnenii vindeau melanjul în chip ilicit – puţin probabil, fiindcă lucrul acesta putea fi cu uşurinţă depistat – fie adunau în secret rezerve proprii.

  Interesant, îşi spuse Margot, ridicând din sprâncene. Deschise ochii, se duse la fereastra zăbrelită şi se uită afară, la mările de metal lichid, apoi la valurile ondulate prinse în gâtul de sticlă al fiordurilor, la norii negri de nepătruns ce pluteau deasupra parapetelor zigzagate de stâncă. În depărtarea sumbră, balenele cu blană trimiteau spre cer un înfiorător cântec ţiuit.

  În ziua următoare, îşi rezervă un loc pe următorul transspaţial al Ghildei. Apoi, renunţând la deghizare, călători cu un transportor plin cu blană de balenă procesată. Se îndoia că cineva de pe Lankiveil îi observase sosirea ori plecarea.

  Patru lucruri nu pot fi ascunse – dragostea, fumul, un stâlp de foc şi un om care traversează cu paşi mari câmpia largă.

  Zicală fremenă.

  Singur în deşertul tăcut şi sterp – exact aşa cum trebuia să fie. Pardot Kynes descoperi că lucra mai bine doar cu gândurile lui, aşa avea destul timp să cugete. Ceilalţi oameni îi distrăgeau prea mult atenţia, şi puţini erau aceia care se puteau concentra la fel ca el sau care erau animaţi de acelaşi elan.

  În calitate de planetolog imperial pe Arrakis, avea nevoie să absoarbă cu fiecare por al fiinţei sale imensul peisaj. O dată ce intra în starea mentală potrivită, putea chiar simţi pulsul unei lumi. Acum, stând în vârful unei formaţiuni rugoase, de rocă negru cu roşu, care se înălţa din bazinul înconjurător, bărbatul costeliv şi bătut de intemperii se uită ţintă în ambele direcţii, la necuprinsul lumii. Deşert… cât vezi cu ochiul, deşert…

  Monitorul hărţii sale numea lanţul muntos Bordura de Vest. Altimetrul său susţinea că cele mai înalte piscuri depăşeau cu mult şase mii de metri… şi totuşi el nu vedea nici urmă de zăpadă sau gheţari, absolut nici un semn de precipitaţie. Până şi cele mai roase vârfuri ale munţilor de pe Salusa Secundus, arse de armele atomice, fuseseră acoperite cu zăpadă. Dar aerul de aici era atât de uscat, încât apa de suprafaţă nu putea supravieţui sub nici o formă.

  Kynes se uită spre sud, peste oceanul de nisip, către deşertul necuprins cunoscut sub numele de Câmpia Funebră. Nu era nici o îndoială că geografii ar fi putut găsi destule repere ca să catalogheze peisajul în alte subsecţiuni, fiecare cu numele ei – însă puţini erau oamenii care se aventuraseră acolo şi se mai întorseseră. Acesta era domeniul viermilor. Nimeni nu avea cu adevărat nevoie de hărţi.

  Uimit, Kynes îşi aminti de vechile hărţi de navigaţie din primele zile ale Vechii Terra, cu misterioasele lor zone neexplorate însemnate simplu: „Aici sunt monştri”. Da, îşi spuse el, amintindu-şi cum vânase Rabban incredibilul vierme de nisip. Într-adevăr, aici sunt monştri.

  Expus în vârful coamei zimţate a masivului Bordurii, îşi scoase dopurile nazale ale distraiului şi-şi frecă locul dureros de pe nas, unde îl jena necontenit filtrul. Apoi îndepărtă masca de pe gură ca să poată trage adânc în plămâni o gură de aer din acela uscat, arzător. Din instrucţiunile de supravieţuire în deşert, ştia că nu trebuie să se expună inutil unei asemenea pierderi de apă, însă Kynes avea nevoie să inspire aromele şi vibraţiile Arrakisului, avea nevoie să simtă bătaia inimii planetei.

  Simţi miros de praf încins, subtila salinitate a mineralelor, diferitele gusturi ale nisipului, ale lavei stinse şi ale bazaltului. Aceasta era o lume în care lipseau cu desăvârşire miasmele jilave ale vegetaţiei fie crescânde, fie putrezinde, în care lipsea orice iz ce-ar fi putut trăda ciclul vieţii şi al morţii. Numai nisip şi piatră, şi iarăşi nisip…

  La o cercetare mai atentă însă, până şi cel mai aspru deşert freamătă de viaţă, de plante specializate, de animale şi insecte adaptate la un ecosistem ostil. Îngenunche să examineze ungherele umbrite din stâncă, micile găuri unde s-ar fi putut aduna şi cel mai slab abur de rouă a dimineţii. Acolo, lichenii se ţineau strânşi de suprafaţa grunjoasă a pietrei.

  Câteva cocoloaşe dure reprezentau dejecţiile unui rozător mic, poate un şoarece-cangur. Insectele îşi puteau face casă acolo, la o altitudine mare, împreună cu un pic de iarbă suflată de vânt şi buruieni aspre şi solitare. Pe terasele verticale, până şi liliecii se adăposteau şi ieşeau în amurg ca să vâneze fluturi de noapte şi musculiţe. Din când în când, observa pe cerul albastru, smălţuit, o pată întunecată care trebuia să fi fost un şoim sau o pasăre prădătoare. Unor animale atât de mari, trebuia să le fie deosebit de greu să supravieţuiască…

  Cum supravieţuiesc atunci fremenii?

  Le văzuse siluetele prăfuite plimbându-se pe străzile satelor, însă oamenii deşertului erau retraşi, îşi vedeau de ale lor, apoi dispăreau. Kynes observă că sătenii „civilizaţi” îi tratau diferit, dar nu era limpede dacă asta era din pricina veneraţiei sau a dispreţului. Bunele maniere vin de la oraş, spunea o veche zicală fremenă, înţelepciunea din deşert.

  Potrivit câtorva răzleţe însemnări antropologice pe care le găsise, fremenii erau vestigiile unui străvechi popor rătăcitor, zensunniţii, sclavi târâţi dintr-o lume în alta. După ce fuseseră eliberaţi – sau poate că fugiseră – din captivitate, încercaseră vreme de secole întregi să-şi găsească un cămin, dar fuseseră persecutaţi oriunde se duceau. În cele din urmă, ajunseseră să se aşeze acolo, pe Arrakis – şi, cumva, înfloriseră.

  O dată, când încercase să-i vorbească unei fremene care trecea pe lângă el, femeia îl ţintuise cu uimitorii ei ochi albastru-în-albastru, cu albul înghiţit complet de indigoul dependenţei totale de mirodenie. Imaginea aceasta îi alungase din gând toate întrebările şi, înainte să apuce să-i mai spună ceva, fremena plecase deja, strângându-şi mantia jubba, franjurată, peste distrai.

  Kynes auzise zvonuri că întregi centre de populaţie fremenă erau ascunse în bazine şi-n contraforturile Scutului de Piatră. Să trăieşte departe de pământ, când pământul însuşi oferea atât de puţină viaţă… cum reuşeau s-o facă?

  Kynes mai avea multe de învăţat despre Arrakis, şi credea că fremenii îl puteau ajuta să înveţe. Asta dacă reuşea să-i găsească…

  În Catharg-ul murdar şi amorf, Harkonnenii se feriseră să-l doteze pe incomodul planetolog cu echipament extravagant. Încruntându-se la pecetea împăratului Padişah de pe actele de rechiziţie ale lui Kynes, şeful de depozit îl autorizase să ia haine, un distilcort, o trusă de supravieţuire, patru litrugene de apă, câteva provizii şi un ornitopter uzat, pentru o singură persoană, cu un rezervor lărgit de combustibil. Aceste lucruri erau suficiente pentru cineva precum Kynes, care nu cunoştea luxul. Lui nu-i păsa de înfloriturile formale şi de amabilităţile nefolositoare. Era mult mai preocupat de problema înţelegerii planetei Arrakis.

  După ce verifică modelele de furtuni prevăzute şi vânturile dominante, Kynes porni cu ornitopterul în direcţia nord-est, intrând adânc în inima terenului muntos care împrejmuia regiunile polare. Fiindcă latitudinile de mijloc erau ocupate de deşerturile pârjolite, majoritatea aşezărilor umane erau concentrate în jurul zonelor muntoase.

  Pilotă vechiul topter, ascultând zumzetul puternic al motoarelor şi fâlfâitul aripilor mobile. De la înălţime şi de unul singur – acesta era cel mai bun mod de a observa priveliştile de jos, de a obţine o perspectivă largă a accidentelor şi tiparelor geologice, a coloritului stâncilor, a canioanelor…

  Prin geamurile din faţă, zgâriate de nisip, vedea albii uscate şi defileuri, scurgeri aluvionare divergente din vremea unor inundaţii ancestrale… Unii dintre pereţii abrupţi ai canioanelor păreau să fi fost săpaţi prin eroziunea apei, ca şi cum o sârmă puternic încinsă ar fi brăzdat straturile solului. O dată i se păru că vede, tremurând în depărtare pe valurile mirajului creat de căldură, o câmpie scânteietoare, acoperită cu sare cristalizată, care-ar fi putut foarte bine să fie fundul unei mări uscate. Dar când zbură în direcţia aceea, nu reuşi s-o găsească…

  Kynes ajunse la convingerea că pe planeta aceea se găsise cândva apă. Multă apă. Dovezile erau acolo, orice planetolog le putea vedea. Dar unde dispăruse oare?

  Cantitatea de gheaţă din calotele polare, nesemnificativă, era adunată de neguţătorii de apă şi transportată în oraşe, unde era vândută la suprapreţ. Calotele cu siguranţă nu conţineau destul lichid îngheţat ca să explice dispariţia oceanelor şi a râurilor. Să fi fost oare apa distrusă sau dusă cumva de pe planetă… ori nu făcea decât să se ascundă cine ştie unde?

  Kynes zbură mai departe, ţinându-şi ochii deschişi şi căutând, căutând fără-ncetare. Scriind cu sârg în jurnal, consemnă fiecare lucru interesant pe care-l observă. Avea să-i ia ani întregi ca să adune suficiente informaţii pentru un tratat bine documentat, dar în ultima lună transmisese deja împăratului două rapoarte de activitate obişnuite, doar ca să arate că-şi făcea treaba ce i se dăduse. Înmânase aceste rapoarte unui curier imperial şi unui reprezentant al Ghildei, unul în Arrakeen, celălalt în Carthag. Dar nu avea nici o idee dacă Elrood sau sfătuitorii săi le citiseră măcar…

  Kynes se rătăcea în cea mai mare parte a timpului. Hărţile şi releveele sale erau jalnic de incomplete sau absolut greşite, lucru care-l nedumeri. Dacă Arrakis era singura sursă a melanjului – care, prin urmare, făcea din această planetă una dintre cele mai importante din imperiu – de ce era atât de prost cartografiat teritoriul ei? Dacă Ghilda Spaţială ar fi instalat câţiva sateliţi cu rezoluţie mare, multe probleme şi-ar fi găsit rezolvarea… Dar nimeni nu părea să cunoască răspunsul.

  Pentru ţelurile unui planetolog însă, a se rătăci nu era sursa unei îngrijorări ieşite din comun. La urma urmei, era un explorator, ceea ce-i cerea să rătăcească fără un plan şi fără o destinaţie anume. Chiar şi când ornitopterul începu să hârâie, merse mai departe. Motorul cu propulsie ionică era puternic şi aparatul vechi se descurca destul de bine, chiar şi în rafalele puternice şi în curenţii ascendenţi, cu aer cald. Avea destul combustibil, cât să-i ajungă săptămâni în şir.

  Kynes îşi amintea prea bine anii pe care-i petrecuse pe nemiloasa Salusa, încercând să înţeleagă catastrofa care-o ruinase cu secole în urmă. Văzuse imagini străvechi, ştia cât de frumoasă fusese cândva fosta capitală a lumii. Dar în sufletul său avea să rămână pe vecie iadul care era acum.

  Ceva distrugător se petrecuse şi aici, pe Arrakis, însă nu rămăsese nici un martor şi nici o dovadă a acelui dezastru străvechi. Nu credea că era vorba de un cataclism atomic, chiar dacă soluţia aceasta ar fi fost uşor de formulat. Străvechile războaie dinainte şi din timpul Jihadului Butlerian fuseseră devastatoare, transformaseră întregi sisteme solare în moloz şi praf.

  Nuu… Acolo se întâmplase cu totul altceva!

  Alte zile, alte hoinăreli.

  Pe o culme stearpă şi tăcută, la jumătatea drumului în jurul planetei, Kynes se căţără în vârful unui pinten stâncos. Aterizase cu topterul pe o şa plată, presărată cu bolovani, apoi urcase pe jos panta, croindu-şi repede drum, cu echipamentul zornăindu-i în spinare.

  În stilul prozaic al primilor cartografi, acest braţ curbat de stâncă care alcătuia o barieră între Ergul Habanya la est şi marea afundătură a Depresiunii Cielago la vest fusese pe vecie numit Scutul Fals de Vest. Se hotărî că acela avea să fie un loc potrivit unde să-şi ridice un avanpost de culegere de date.

  Simţind osteneala în coapse şi auzind ticăitul distraiului supus la prea multe încercări, Kynes ştiu că probabil transpira din greu. Chiar şi aşa, costumul absorbea şi recicla toată umezeala corporală, iar el era într-o formă bună. Când nu se mai putu abţine, trase o duşcă de apă călduţă prin tubul de lângă gât, apoi continuă să urce anevoie panta accidentată. Cel mai bun loc unde să păstrezi apa este în propriu-ţi corp, spunea înţelepciunea convenţională fremenă, potrivit vânzătorului ambulant de la care-şi cumpărase echipamentul. Era obişnuit de pe-acum cu distraiul lipicios; îi devenise un al doilea strat de piele.

  Pe culmea stâncoasă – la aproximativ o mie două sute de metri înălţime, potrivit altimetrului său – se opri la un adăpost natural format de un dinte rupt de rocă dură. Acolo, îşi instală staţia meteorologică portabilă. Dispozitivele analitice ale acesteia aveau să înregistreze viteza şi direcţia vântului, temperatura, presiunea barometrică şi fluctuaţiile umidităţii relative.

  Pe tot cuprinsul globului, staţii de testare biologică vechi de secole fuseseră ridicate cu mult înainte ca proprietăţile melanjului să fi fost descoperite. Pe-atunci, Arrakis nu era altceva decât o planetă uscată, întru nimic remarcabilă, cu foarte puţine resurse trebuincioase – neprezentând interes pentru nimeni, în afară de cei mai disperaţi dintre colonişti. Multe dintre acele staţii de testare căzuseră pradă stricăciunilor, neîngrijite, unele chiar date uitării.

  Kynes se îndoia că informaţiile primite de la acele staţii ar fi de prea mare încredere. Pentru moment, avea nevoie de datele pe care i le puteau oferi propriile sale instrumente. Cu ajutorul unui ventilator mic, un dispozitiv de eşantionare a aerului înghiţi o mostră atmosferică şi scuipă informaţiile structurale: 23 procente oxigen, 75,4 procente nitrogen, 0,023 procente dioxid de carbon, pe lângă alte urme de gaze.

  Kynes găsi cifrele cât se poate de bizare. Perfect respirabil, desigur, şi exact ce te-ai aştepta de la o planetă normală cu un ecosistem înfloritor. Dar în acel tărâm pârjolit, acele presiuni parţiale ridicau întrebări imense. Fără mări sau furtuni, fără mase de plancton, fără un înveliş vegetal… de unde venea oxigenul? Nu avea absolut nici o logică.

  Singurele forme de viaţă indigene de mari dimensiuni pe care le cunoştea erau viermii de nisip. Era posibil să existe atât de multe astfel de fiinţe, încât metabolismul lor chiar să aibă un efect cuantificabil asupra alcătuirii atmosferei? Mişuna oare vreo formă bizară de plancton chiar în nisipuri? Zăcămintele de melanj se ştia că au o componentă organică, dar Kynes nu avea habar care ar fi putut fi sursa ei. Există vreo legătură între viermii aceia lacomi şi mirodenie?

  Arrakis era o înşiruire de mistere ecologice. O dată pregătirile încheiate, Kynes se întoarse, vrând să plece din locul perfect pentru staţia sa meteorologică. Apoi îşi dădu seama cu o bruscheţe uluitoare că unele părţi ale aparent naturalului alcov din vârful acelei culmi izolate fuseseră modificate intenţionat.

  Se aplecă de spate, uimit, şi-şi plimbă degetele peste crestăturile dure. Trepte săpate în stâncă! Mâini omeneşti făcuseră asta nu cu mult timp în urmă, creând o cale uşoară de acces spre acel loc. Un avanpost? Un loc de supraveghere? O staţie fremenă de observare?

  Pe şira spinării i se prelinse un fior, purtat de-un fir de transpiraţie pe care distraiul îl bău cu lăcomie. Chiar şi aşa, simţi un val de emoţie, fiindcă fremenii înşişi i-ar fi putut deveni aliaţi – un popor călit, care urmărea aceleaşi lucruri ca şi el, aceeaşi nevoie de înţelegere şi de îmbunătăţire…

  Pe când Kynes se întorcea în jurul lui în acel loc deschis, căutând cu febrilitate pe cineva sau ceva, se simţi expus.

  — Hei! Strigă el, dar nu-i răspunse decât tăcerea deşertului.

  Ce legătură să fie între toate acestea? Se întrebă retoric. Şi ce ştiu – dacă ştiu ceva – fremenii despre asta?

  Cine poate şti dacă Ix a mers prea departe? Îşi ascund instalaţiile, îşi ţin muncitorii înrobiţi şi pretind dreptul la discreţie. În asemenea împrejurări, cum ar putea să nu fie tentaţi să păşească dincolo de restricţiile Jihadului Butlerian?

  CONTELE ILBAN RICHESE, al treilea apel către Landsraad „Foloseşte-ţi resursele şi foloseşte-ţi mintea”, îi spusese mereu bătrânul duce. Acum, pe când stătea singur şi tremura, Leto se arăta interesat de amândouă.

  Îşi contemplă rânjetul şi neaşteptata singurătate pe suprafaţa sălbatică a planetei Ix – sau orice ar fi fost locul acela. Fusese abandonat acolo din întâmplare sau din trădare? Care era varianta cea mai rea? Ghilda ar fi trebuit să păstreze o înregistrare a locului unde fusese depus atât de neceremonios. Tatăl lui şi soldaţii Casei Atreides se puteau mobiliza să-l găsească dacă el nu avea să-şi facă apariţia la destinaţia cuvenită – dar cât timp le va lua? Cât de mult putea el supravieţui acolo? Dacă Vernius se afla în spatele acestei trădări, contele îi va anunţa măcar dispariţia?

  Leto încercă să fie optimist, dar ştia că putea trece mult timp până să-i vină ajutoare. Nu avea mâncare, nu avea haine călduroase, nu avea nici măcar un adăpost portabil. Trebuia să se ocupe singur de problema aceasta.

  — Hei! Strigă el din nou.

  Pustietatea vastă îi înşfăcă vorbele şi le împrăştie până ce nu mai rămase nimic, fără a se deranja măcar să le trimită înapoi ecoul.

  Se gândi să se aventureze mai departe în căutarea vreunui punct de referinţă sau a unei aşezări, dar se hotărî să rămână locului pentru moment. Apoi, recapitulă în minte obiectele pe care le adusese în valize, încercând să-şi imagineze ce-ar putea să folosească pentru a trimite un mesaj.

  Brusc, de lângă el, dintr-un desiş albastru-verzui de plante ţepoase luptându-se să supravieţuiască în tundră, se auzi un foşnet. Speriat, Leto sări în spate, apoi se uită mai îndeaproape. Asasini? Un grup având intenţia să-l ia captiv? Recompensa pentru un moştenitor ducal ar putea aduce un munte de solari… dar şi mânia lui Paulus Atreides.

  Scoase cuţitul de pescuit cu lamă curbată din teaca de la spate şi se pregăti de luptă. Inima îi bubui când încercă să-şi dea seama de dimensiunea pericolului, să se pregătească într-un fel. Un Atreides nu se dădea în lături de la o vărsare de sânge necesară.

  Ramurile şi frunzele ascuţite se mişcară, apoi se depărtară pentru a scoate la iveală o bucată rotundă de plaz, amplasată pe pământ. Cu un zumzet mecanic, un tub transparent ieşi de sub suprafaţa acesteia, părând cât se poate de nelalocul lui în peisajul sălbatic.

  Înăuntrul tubului transparent stătea un tânăr bondoc, surâzând într-un călduros semn de bun-venit. Avea părul blond şi neascultător, aparent zbârlit în pofida atentei pieptănături; purta pantaloni militari largi şi-o cămaşă de camuflaj în culori schimbătoare. Faţa sa palidă şi senină împrumutase unghiurile blânde ale unei feţe de bebeluş. Pe umărul stâng al străinului atârna un rucsac mic, asemănător cu cel pe care-l ţinea Leto în mână. Părea să aibă cam aceeaşi vârstă cu fiul ducelui.

  Tubul transparent ascendent se opri şi în el se deschise o uşă curbată. Mâinile şi faţa lui Leto fură mângâiate de-o pală de aer cald. Fandă, pregătit să atace cu cuţitul de pescuit, chiar dacă nu-şi putea închipui că străinul acela inofensiv era un ucigaş.

  — Tu trebuie să fii Leto Atreides, aşa-i? Întrebă tânărul.

  Vorbea în galach, limba oficială a imperiului.

  — Ar trebui, deci, să începem cu o zi de plimbare?

  Ochii cenuşii ai lui Leto se îngustară şi se aţintiră asupra spiralei ixiene violet cu arămiu ce împodobea gulerul băiatului. Încercând să-şi ascundă imensa uşurare şi să păstreze o aparenţă de profesionalism, chiar de suspiciune, Leto clătină din cap şi coborî vârful cuţitului, pe care străinul se prefăcuse a nu-l observa.

  — Eu sunt Rhombur Vernius. Eu… ăă… am crezut că ai vrea să te întinzi puţin înainte să ne ducem jos. Am auzit că-ţi place să stai afară, deşi mie, unul, îmi place mai mult sub pământ. Poate după ce-o să petreci puţin timp cu noi, o să te simţi ca acasă în oraşele noastre cavernă. Ix este într-adevăr cât se poate de frumos.

  Se uită în sus la nori şi la lapoviţa din înalt.

  — O, oare de ce plouă? Iaduri purpurii, urăsc să mă aflu în medii imprevizibile!

  Rhombur clătină din cap a dezgust.

  — Le-am spus celor de la controlul meteorologic să-ţi ofere o zi caldă, însorită. Scuzele mele, prinţe Leto… dar vremea asta-i pur şi simplu prea mohorâtă pentru mine. Ce zici să coborâm în Marele Palat?

  Surprinzându-se bătând câmpii, Rhombur aruncă înăuntrul liftului cilindric ambele rucsacuri şi bagajele plutitoare al lui Leto.

  — Mă bucur să te-ntâlnesc, în sfârşit. Tata vorbeşte despre Atreides în sus, Atreides în jos, de-atâta timp… O să învăţăm împreună o vreme, probabil arbori genealogici şi politica din Landsraad. Eu sunt al optzeci şi şaptelea în ordinea succesiunii la Tronul Leului de Aur, dar cred că tu te situezi şi mai sus decât mine.

  Tronul Leului de Aur. Marile Case erau ordonate conform unui elaborat sistem CHOAM-Landsraad şi în cadrul fiecărei Case se afla o sub-ierarhie având la bază principiul primogeniturii. Poziţia lui Leto era într-adevăr simţitor superioară celei a prinţului ixian – pe filiera mamei sale el era de fapt strănepotul lui Elrood al IX-lea, pe filiera uneia dintre cele trei fiice cu cea de-a doua soţie a sa, Yvette. Însă diferenţa era neînsemnată; împăratul avea mulţi strănepoţi. Nici el, nici Rhombur nu aveau să ajungă vreodată împăraţi. Leto socotea că titlul de duce al Casei Atreides îi va oferi destule provocări.

  Tinerii îşi strânseră mâinile pe jumătate, cum era salutul în imperiu, împletindu-şi vârfurile degetelor. Prinţul ixian purta pe mâna dreaptă un inel cu piatră-de-foc şi Leto nu simţi nici o bătătură întărită.

  — Am crezut că n-am nimerit unde trebuia după ce-am aterizat, spuse Leto, lăsându-şi în sfârşit stânjeneala şi confuzia să iasă la lumină. Am crezut c-am fost abandonat pe-o planetă nelocuită. Asta e cu adevărat… Ix? Planeta maşinilor?

  Arătă cu degetul spre piscurile spectaculoase, spre zăpadă şi stânci, spre pădurile întunecate.

  Amintindu-şi ce-i spusese tatăl său despre înclinaţia ixienilor pentru siguranţă, Leto observă ezitarea lui Rhombur.

  — Oh… ăă… o să vezi. Încercăm să nu ieşim prea mult în evidentă.

  Prinţul îi făcu semn să intre în tub şi uşa de plaz se închise cu un zăngănit. Plonjară prin ceea ce păru a fi un kilometru de stâncă. În tot acest timp, cu calm, Rhombur continuă să vorbească.

  — Datorită naturii operaţiunilor noastre tehnice, Ix are nenumărate secrete şi mulţi duşmani, cărora le-ar plăcea să ne distrugă. Încercăm să ne ţinem acţiunile şi resursele ascunse de ochi iscoditori.

  Cei doi tineri trecură printr-un fagure luminiscent de material artificial, apoi intrară într-un gol mare de aer, unde ieşi la iveală o imensă lume-grotă, un tărâm de basm adăpostit adânc sub scoarţa planetei.

  Coroane masive de grinzi graţioase de susţinere îşi făcură apariţia, legând o reţea rombică de coloane atât de înalte, încât nu li se vedeau bazele. Capsula cu pereţi din plaz continuă să coboare, plutind liberă pe un mecanism suspensor ixian. Podeaua transparentă a capsulei îi lăsa lui Leto neliniştitoarea impresie că se prăbuşea prin aer cu picioarele înainte. Se ţinu de balustrada laterală, în vreme ce valizele plutitoare săltau în jurul lui.

  Deasupra, văzu ceea ce părea a fi un cer ixian înnorat şi soarele alb-albăstrui ce se uita pe furiş. Proiectoare ascunse pe suprafaţa planetei transmiteau imagini meteorologice în timp real pe ecranele cu rezoluţie mare ce acopereau tavanele de stâncă.

  Această enormă lume subpământeană făcea până şi interiorul unui transspaţial al Ghildei să pară minuscul. Atârnând din tavanul cavernei de piatră, Leto văzu construcţii inversate geometric, aidoma unor stalactite de cristal locuite, legate între ele prin pasarele şi tuburi. Aeronave în formă de lacrimă goneau fără nici un zgomot prin tărâmul subteran, zburând printre structuri şi suporţi. Funiculare suspendate ce transportau oameni treceau dintr-o parte în alta, lăsând în urmă dâre de culori sclipitoare.

  Departe, jos, pe podeaua cavernei pietroase, observă un lac şi nişte râuri – toate aflate adânc sub pământ şi ferite de ochii străinilor.

  — Vernii, spuse Rhombur. Capitala noastră.

  Când capsula se furişă printre clădirile-stalactite, Leto reuşi să distingă automobile, autobuze şi un sistem aerian de transport prin tub. Se simţea ca şi când s-ar fi aflat înăuntrul unui fulg de nea.

  — Clădirile voastre sunt incredibil de frumoase, spuse el, cu ochii cenuşii absorbind toate detaliile. Întotdeauna am crezut că Ix este o lume industrială gălăgioasă.

  — Noi… ăă… încurajăm impresia asta pentru străini. Am descoperit materiale structurale ce sunt nu doar plăcute din punct de vedere estetic, dar şi extrem de uşoare şi de rezistente. Locuind aici, sub pământ, suntem deopotrivă protejaţi şi ascunşi.

  — Şi asta vă permite să păstraţi suprafaţa lumii într-o stare virgină, sublinie Leto.

  Prinţul de Ix se uită la el ca şi când nici măcar nu se gândise la un astfel de avantaj.

  — Nobilii şi administratorii locuiesc în clădirile-stalactite superioare, continuă Rhombur. Muncitorii, supraveghetorii de schimb şi toate echipele de suboizi locuiesc jos, în furnicar. Toată lumea munceşte pentru prosperitatea Ixului.

  — Mai sunt alte nivele şi sub oraş? Locuiesc oameni la o adâncime şi mai mare?

  — Ei bine, nu oameni adevăraţi. Sunt suboizi, spuse Rhombur, alungând ideea cu o fluturare de mână. I-am creat anume cu scopul de a trudi fără să se plângă. Un adevărat triumf al ingineriei genetice. Nu ştiu ce ne-am face fără ei.

  Compartimentul lor plutitor trecu pe lângă poteca unui tub transportor şi continuă să urmărească linia – întoarsă cu susul în jos – a orizontului. Pe când se apropiau de cel mai spectaculos dintre palatele cu tavan răsturnat, o imensă structură angulară atârnând suspendată ca o catedrală arhaică, Leto întrebă:

  — Presupun că mă aşteaptă inchizitorii voştri?

  Ridică bărbia şi se pregăti pentru calvar.

  — N-am mai suferit până acum o scanare mentală profundă.

  Rhombur râse de el.

  — Pot… ăă… aranja o examinare cerebrală, dacă vrei cu adevărat să te supui rigorilor.

  Prinţul ixian îl studie pe Leto cu încordare.

  — Leto, Leto, dacă n-am fi avut încredere în tine încă de la început, nu ţi s-ar fi permis niciodată accesul pe Ix. Siguranţa s-a… ăă… schimbat mult pe-aici din zilele tatălui tău. Nu da ascultare tuturor poveştilor întunecate, sinistre, pe care le răspândim despre noi. Sunt menite doar să-i sperie pe curioşi. Capsula se aşeză în sfârşit pe un balcon ramificat, construit din lespezi întrepătrunse, şi Leto simţi un dispozitiv de reţinere intrând sub ei. Încăperea începu să se mişte lateral către o clădire din plaz armat.

  Leto încercă să nu lase să i se vadă uşurarea care-l cuprinsese.

  — Prea bine… Îţi respect judecata.

  — Şi eu voi face la fel, când vom fi pe planeta ta. Apă, şi peşti, şi ceruri largi… Sunete caladaniene… uf, minunat!

  Tonul său spunea exact contrariul.

  Membri ai personalului Casei, îmbrăcaţi în livrele alb cu negru, ieşeau în şiruri din clădirea de plaz armat. Formând o coloană ordonată de-o parte şi alta a potecii tubului, bărbaţii şi femeile în uniformă luară rigid poziţia de drepţi.

  — Acesta este Marele Palat, spuse Rhombur, unde servitorii noştri îţi vor îndeplini toate dorinţele. Dat fiind că eşti singurul vizitator la ora aceasta, s-ar putea să ai parte de ceva răsfăţ.

  — Toţi oamenii aceştia sunt aici doar ca să mă servească… pe mine?

  Leto îşi aminti de vremurile când trebuise să cureţe de solzi şi să eviscereze peştii pe care-i prindea, dacă voia să mănânce.

  — Eşti un demnitar important, Leto. Fiul unui duce, prietenul familiei noastre, un aliat al Landsraadului. Te aştepţi la mai puţin?

  — De fapt, eu provin dintr-o Casă fără cine ştie ce avere, de pe o planetă unde singura atracţie este cea a pescarilor, a recoltatorilor de pepeni paradan plutitori şi a fermierilor de orez pundi.

  Rhombur râse, cu un hohot prietenesc.

  — Oh, mai eşti şi modest pe deasupra!

  Urmaţi de bagajele plutitoare, tinerii urcară umăr la umăr trei scări largi, elegante, până înăuntrul Marelui Palat.

  Uitându-se de jur împrejur în holul central, Leto observă candelabrele de cristal ixian, cele mai frumoase din tot imperiul. Cupe şi vaze din cristal împodobeau mese din plaz marmorat şi, de-o parte şi alta a unui birou de recepţie negricios, se aflau statuile din lapisjad în mărime naturală a contelui Dominic Vernius şi a soţiei sale, doamna Shando Vernius. Leto recunoscu cuplul regal din holofotografiile pe care le văzuse.

  Servitorii în uniformă intrară înapoi în clădire şi îşi ocupară locurile, aşteptând instrucţiuni de la superiori. De cealaltă parte a holului, uşile duble se deschiseră şi apăru însuşi Dominic Vernius, lat în umeri şi chel, părând un fel de spiriduş ieşit dintr-o lampă. Purta o tunică argintiu cu auriu, fără mâneci, tivită cu alb la guler. O elice ixiană, purpuriu cu arămiu, îi împodobea pieptul.

  — Ah, deci acesta este tânărul nostru vizitator! Făcu Dominic cu o bună-dispoziţie tunătoare.

  Liniile de laba gâştei deveniră linii de râs în jurul ochilor lui căprui-deschis. Constituţia sa facială arăta în mare ca aceea a fiului său Rhombur, doar că grăsimea i se aşezase în pliuri şi cute roşcovane, iar mustaţa neagră, stufoasă, oferea un cadru izbitor dinţilor albi. Contele Dominic era cu câţiva centimetri mai înalt ca fiul său. Trăsăturile contelui nu erau înguste şi dure, ca ale descendenţilor Atreides şi Corrino, însă proveneau dintr-un neam ce fusese deja străvechi la vremea Bătăliei de la Corrin.

  În urma lui, venea soţia sa Shando, fosta concubină a împăratului, îmbrăcată într-o rochie de gală. Trăsăturile ei fin cizelate, nasul delicat şi pielea catifelată insuflau prezenţei sale o frumuseţe regală, ce ar fi strălucit până şi în cele mai ponosite veşminte. Arăta subţire şi delicată la prima privire, însă avea un caracter puternic şi hotărât.

  Lângă ea, fiica lor, Kailea, părea să încerce să-şi eclipseze până şi mama, într-o rochie din brocart de culoarea levănţicii, ce-i scotea în evidenţă părul arămiu-închis. Arăta puţin mai tânără ca Leto, dar mergea concentrată, cu o graţie studiată, de parcă nu îndrăznea să renunţe la aerul oficial şi la aparenţe. Avea sprâncene subţiri şi arcuite, ochi de smarald uimitori şi o gură generoasă, ca de pisică, deasupra unei bărbii înguste. Cu un zâmbet abia vizibil, Kailea execută o reverenţă amplă şi perfectă.

  Leto clătină din cap şi răspunse la fiecare prezentare, încercând să-şi ia privirea de la fiica lui Vernius. Executând cu repeziciune mişcările învăţate de la mama sa, Leto desfăcu pecetea de pe una dintre valizele sale şi scoase o cutie acoperită cu pietre preţioase, una dintre comorile familiei Atreides. Ţinând-o în mâini, se ridică în picioare.

  — Pentru domnia-ta, lord Vernius. Această cutie conţine lucruri unice de pe planeta noastră. Am un dar şi pentru doamna Vernius.

  — Excelent, excelent!

  Apoi, nerăbdător parcă din pricina ceremoniei prea lungi, Dominic acceptă darul şi făcu semn unui servitor să vină să-l ia.

  — Voi admira conţinutul ei în seara asta, când voi avea mai mult timp.

  Îşi frecă palmele mari. Omul acela ar fi părut la locul lui mai degrabă în atelierul plin de fum al unui fierar sau pe un câmp de bătălie decât într-un palat dichisit.

  — Aşadar, ai călătorit bine spre Ix, Leto?

  — Fără evenimente importante, sire.

  — Ah, cea mai bună călătorie.

  Dominic râse din toată inima.

  Leto zâmbi, nefiind sigur cum să-i facă o impresie bună acestui om. Îşi drese glasul, stânjenit să-şi mărturisească preocupările şi grijile.

  — Da, sire, doar că, atunci când m-a lăsat Ghilda pe planeta dumneavoastră şi-am văzut peste tot numai sălbăticie, am crezut că am fost abandonat.

  — Ah! L-am rugat pe tatăl tău să nu-ţi pomenească de asta – mica noastră farsă. Am făcut la fel şi cu el, cu prilejul primei lui vizite aici. Trebuie să-ţi fi închipuit că eşti pierdut…

  Dominic radia de plăcere.

  — Pari destul de odihnit, tinere. La vârsta ta, decalajul spaţial nu te prea afectează. Ai plecat de pe Caladan acum… să zicem, două zile?

  — Mai puţin de-atât, sire.

  — Uimitor cât de repede pot traversa transspaţialele distanţe atât de mari. Absolut incredibil! Şi îmbunătăţim proiectul acestora, dând posibilitatea fiecărei nave să transporte o încărcătură şi mai mare!

  Vocea sa bubuitoare făcea ca realizările menţionate să pară şi mai grandioase.

  — Construcţia celui de-al doilea transspaţial se va încheia mai târziu astăzi, un alt triumf pentru noi. O să-ţi arătăm toate modificările pe care le-am făcut, încât să le poţi învăţa, ca parte a uceniciei tale aici…

  Leto zâmbi, dar îşi simţea deja capul pe punctul de-a exploda. Nu ştia câte alte informaţii mai putea absorbi. Până când avea să se sfârşească anul de ucenicie, urma să fie o cu totul altă persoană.

  Există arme pe care nu le poţi ţine în mână. Le poţi ţine numai în minte.

  Dicton Bene Gesserit.

  Naveta Bene Gesserit coborî pe partea întunecată a planetei Giedi Prime, aterizând în bine păzitul spaţioport din Harko City, chiar înainte de miezul nopţii, ora locală.

  Preocupat de ceea ce blestematele alea de vrăjitoare voiau de la el, acum că se întorsese acasă din iadul deşertic de pe Arrakis, baronul se duse în balconul blindat al fortăreţei Harkonnen ca să privească luminile navei care se apropia.

  În jurul său, turnurile monolitice din plaz şi oţel trimiteau lumini orbitoare în întunericul mânjit de fum. Trotuarele şi drumurile erau protejate de acoperişuri din tablă ondulată şi de garduri filtrante pentru a apăra pietonii de reziduurile industriale şi de ploaia acidă. Cu ceva mai multă imaginaţie şi atenţie la detalii în timpul construirii lui, Harko City ar fi putut fi eclatant. În schimb, oraşul arăta chinuit.

  — Am informaţiile pe care le vreţi, baroane, spuse o voce nazală dar ascuţită, în spatele lui, apropiindu-se ca un asasin.

  Speriat, baronul se întoarse, îndoindu-şi braţele cu muşchi puternici. Se încruntă. Silueta sfrijită, înfăşurată în robă, a mentatului său personal, Piter de Vries, stătea în cadrul intrării în balcon.

  — Să nu te mai furişezi niciodată în spatele meu, Piter. Te târăşti ca un vierme.

  Comparaţia îi aduse în gând expediţia de vânătoare în deşert a nepotului său, Rabban, şi stânjenitoarele ei rezultate.

  — Harkonnenii omoară viermii, să ştii.

  — Aşa am auzit şi eu, răspunse de Vries sec. Dar, uneori, a te mişca în tăcere este cea mai bună cale de a dobândi informaţii.

  Un zâmbet strâmb apăru pe buzele pătate cu roşu din cauza sucului sapho, de culoarea coacăzelor, pe care-l beau mentaţii pentru a-şi spori abilităţile. Mereu în căutarea plăcerilor fizice, curios să experimenteze noi patimi, baronul încercase el însuşi sapho, dar îl găsise amar şi scârbos.

  — Au sosit o Cucernică Maică şi suita ei, spuse de Vries, înclinând din cap spre luminile navetei. Cincisprezece Maici şi adepte, împreună cu patru bărbaţi gardieni. N-am putut detecta nici o armă.

  De Vries fusese antrenat ca mentat de Bene Tleilax, vrăjitorii genetici care produceau unele dintre cele mai bune computere umane din imperiu. Însă baronul nu-şi dorise o simplă maşinărie de procesat date cu creier uman – voise un om calculat şi inteligent, cineva care să poată nu numai înţelege şi evalua urmările maşinaţiunilor Harkonnen, ci şi să-şi folosească imaginaţia venală pentru a-l ajuta pe baron să-şi atingă ţelurile. Piter de Vries era o creaţie specială, unul dintre infamii „mentaţi strâmbi” tleilaxu.

  — Dar ce vor? Bombăni baronul, cu ochii aţintiţi la naveta aşezată pe sol. Vrăjitoarele alea par ale naibii de încrezătoare venind aici…

  Soldaţii săi în uniforme albastre mărşăluiră ca o haită de lupi, înainte ca vreunul dintre pasageri să iasă din navă.

  — Le-am putea distruge într-o clipă, cu unul dintre sistemele de apărare cele mai slabe ale Casei.

  — Bene Gesserit au armele lor, baroane. Unii spun că ele însele sunt arme.

  De Vries ridică un deget slab în aer.

  — Nu-i niciodată un gest înţelept să-ţi atragi mânia Comunităţii.

  — Ştiu asta, idiotule! Aşadar, care-i numele Cucernicei Maici şi ce vrea?

  — Gaius Helen Mohiam. Cât despre ce vrea… Comunitatea ei a refuzat să spună.

  — La naiba cu ele şi cu secretele lor, mormăi Baronul, întorcându-se pe călcâie în balconul împrejmuit de plaz.

  Porni cu paşi mari pe coridor pentru a întâlni echipajul navetei.

  Piter de Vries zâmbi în urma lui.

  — Când vorbeşte o Bene Gesserit, deseori o face în ghicitori şi aluzii, dar cuvintele ei ascund şi mult adevăr. Nu trebuie decât să-l scoţi la suprafaţă.

  Baronul răspunse cu un mormăit adânc, fără a se opri. Curios peste poate şi el, Piter îl urmă.

  Pe drum, mentatul îşi trecu în revistă cunoştinţele despre vrăjitoarele cu robe negre. Bene Gesserit se ocupau cu numeroase programe genetice, ca şi cum ar fi cultivat oameni pentru scopurile lor obscure. Conduceau, de asemenea, unul dintre cele mai mari depozite de informaţii din imperiu, folosindu-şi bibliotecile complexe pentru a privi marile mişcări de oameni, pentru a studia efectele acţiunilor unei singure persoane asupra politicii interplanetare.

  Ca mentat, lui de Vries i-ar fi plăcut să pună mâna pe acel depozit de cunoştinţe. Cu un asemenea tezaur de date putea face calcule şi proiecţii fundamentale – suficiente poate să dărâme Comunitatea însăşi.

  Însă Bene Gesserit nu îngăduiau nici unui străin să intre în arhive, nici măcar împăratului însuşi. Prin urmare, nici măcar un mentat nu avea multe lucruri pe care să-şi bazeze calculele. De Vries nu putea decât bănui care erau intenţiile vrăjitoarei abia sosite.

  Comunităţii Bene Gesserit îi plăcea să manipuleze în secret politica şi societăţile, aşa încât puţini oameni să poată urmări tiparele exacte ale influenţei. Cu toate acestea, Cucernica Maică Gaius Helen Mohiam ştia cum să plănuiască şi să execute o intrare spectaculoasă. Cu roba-i neagră foşnind, flancată de doi gardieni bărbaţi îmbrăcaţi imaculat şi urmată de suita sa de adepte, intră cu paşi mari în holul de primire al străvechii fortăreţe Harkonnen.

  Şezând la un birou din plaz negru lucios, baronul aştepta s-o primească, însoţit de mentatul său „strâmb”, care stătea deoparte, împreună cu câţiva gardieni aleşi pe sprânceană. Pentru a arăta totalul său dispreţ şi lipsa de interes faţă de aceşti vizitatori, baronul purta o robă lălâie, de toate zilele. Nu pregătise nici o gustare, nici o fanfară, absolut nici o ceremonie.

  Foarte bine, îşi spuse Mohiam, poate că e mai bine oricum ca întâlnirea asta să rămână privată.

  Cu o voce puternică şi fermă, ea se prezentă, apoi se apropie cu un pas, lăsându-şi suita în urmă. Avea o faţă simplă care exprima forţă, mai degrabă decât delicateţe – nici urâtă, dar nici atractivă. Din profil, nasul ei, întru nimic remarcabil din faţă, era vizibil prea lung.

  — Baroane Vladimir Harkonnen, Comunitatea mea are de discutat afaceri cu tine.

  — Nu mă interesează să fac afaceri cu vrăjitoare, spuse baronul, odihnindu-şi bărbia puternică pe încheieturile degetelor. Ochii săi negri, ca de păianjen, scrutau adunarea, măsurând fizicul şi aspectul exterior al gărzilor bărbaţi. Degetele mâinii sale libere băteau agitate un ritm pe coapsă.

  — Totuşi, vei asculta ce am de spus.

  Vocea ei era una de fier.

  Văzând furia impetuoasă crescând înăuntrul baronului, Piter de Vries păşi în faţă.

  — Trebuie să-ţi amintesc, Cucernică Maică, unde te găseşti? Nu te-am invitat noi să vii aici.

  — Poate că eu ar trebui să-ţi amintesc ţie, se răsti ea la mentat, că putem face o analiză amănunţită a tuturor activităţilor Harkonnen de producere a mirodeniei pe Arrakis – echipamentul folosit, forţa de muncă cheltuită în comparaţie cu recolta de mirodenie raportată efectiv CHOAMului şi în dezacord cu propriile noastre proiecţii precise. Orice discrepanţă trebuie să fie cât se poate de… revelatorie.

  Ridică din sprâncene.

  — Am făcut deja un studiu preliminar, bazat pe rapoarte de primă mână de la…

  — Zâmbi – sursele noastre.

  — Vrei să spui iscoade, răbufni baronul cu indignare.

  Femeia îşi dădu seama că baronul îşi regretase cuvintele de-ndată ce le rostise, căci ele îi dezvăluiau vinovăţia.

  Baronul se ridică în picioare, încordându-şi muşchii braţelor, dar – înainte să poată respinge insinuarea lui Mohiam – de Vries interveni:

  — Poate că ar fi mai bine dacă am da întâlnirii acesteia un caracter personal, numai între Cucernica Maică şi baron? Nu are rost să transformăm o discuţie simplă într-un mare spectacol… şi într-o filă de dosar.

  — Sunt de acord, spuse Mohiam repede, oferindu-i mentatului strâmb o privire de aprobare. De ce nu ne retragem în apartamentul tău, baroane?

  El se bosumflă, cu buzele generoase formând un trandafir întunecat.

  — De ce să duc o vrăjitoare Bene Gesserit în apartamentul meu privat?

  — Fiindcă nu ai de ales, spuse ea pe o voce joasă, dură.

  Şocat, baronul medită la îndrăzneala ei, apoi râse în hohote.

  — De ce nu? Mai teatrali de-atât nu putem fi…

  De Vries se uită la amândoi printre gene. Îşi reexamina propunerea, analizând în gând date, calculând probabilităţi. Vrăjitoarea reacţionase prea repede la idee. Voia să fie singură cu baronul. De ce? Ce-avea ea de făcut între patru ochi?

  — Daţi-mi voie să vă însoţesc, baroane, spuse de Vries, păşind deja ţanţoş către uşa ce avea să-i ducă prin holuri şi tuburi suspensoare spre locuinţa particulară a baronului.

  — Problema aceasta e mai bine să rămână între baron şi mine, spuse Mohiam.

  Baronul Harkonnen se oţărî.

  — Nu dai tu ordine oamenilor mei, vrăjitoareo! Rosti el pe un ton jos, ameninţător.

  — Care sunt dispoziţiile tale, atunci? Întrebă ea, cu impertinenţă.

  Urmă o clipă de ezitare, apoi baronul încuviinţă:

  — Îţi accept cererea de audienţă particulară.

  Mohiam înclină capul într-o plecăciune abia vizibilă, apoi aruncă o privire în urmă, la adeptele şi gărzile sale. De Vries surprinse o tresărire a degetelor femeii, un fel de semnal vrăjitoresc.

  Ochii ei ca de pasăre îi ţintuiră pe ai săi şi de Vries îşi veni în fire doar când ea-i spuse:

  — Un lucru poţi face, mentatule. Fii atât de bun încât să te asiguri că însoţitorii mei sunt bine primiţi şi hrăniţi, căci n-o să avem timp de stat la taclale. Trebuie să ne întoarcem numaidecât pe Wallach IX.

  — Fă-o, spuse baronul Harkonnen.

  Cu o privire dispreţuitoare la adresa lui de Vries, de parcă acesta ar fi fost ultimul servitor din imperiu, Mohiam îl urmă pe baron afară din hol…

  Când intrară în apartamentul său, baronul fu mulţumit să observe că-şi lăsase hainele murdare una peste alta într-un colţ. Mobila era în dezordine şi câteva pete roşii de pe perete nu fuseseră suficient răzuite. Voia să sublinieze faptul că vrăjitoarea nu merita un tratament mai bun sau o primire pregătită cu grijă.

  Punându-şi mâinile în şoldurile înguste, îşi îndreptă umerii şi-şi ridică bărbia fermă.

  — Prea bine, Cucernică Maică, zi ce vrei. N-am timp pentru alte jocuri de cuvinte.

  Mohiam afişă un zâmbet discret.

  — Jocuri de cuvinte?

  Ştia că Harkonnenii înţelegeau nuanţele politicii… poate că nu Abulurd cel cumsecade, dar cu siguranţă baronul şi sfătuitorii săi.

  — Foarte bine, baroane, spuse ea simplu. Comunitatea are nevoie de linia ta genetică.

  Se opri, bucurându-se de expresia şocată de pe chipul lui aspru. Înainte ca el să poată îngăima un răspuns, îi explică unele părţi atent alese din scenariu. Ea însăşi nu cunoştea amănuntele sau motivele; ştia doar să se supună.

  — Ştii, fără îndoială, că de mulţi ani Bene Gesserit au încorporat în Comunitatea lor importante linii genealogice străvechi. Surorile noastre reprezintă întregul spectru al umanităţii nobile, având în rândurile lor trăsăturile dorite ale majorităţii Caselor Mari şi Mici din Landsraad. Avem chiar şi câteva reprezentante, descendente de multe generaţii, ale Casei Harkonnen.

  — Şi vreţi să vă îmbunătăţiţi componenta Harkonnen? Întrebă baronul, cu băgare de seamă. Despre asta-i vorba?

  — Înţelegi perfect. Trebuie să concepem un copil cu tine, Vladimir Harkonnen. O fiică!

  Baronul făcu un pas în spate, clătinându-se, apoi chicoti, ştergându-şi în acelaşi timp o lacrimă de bucurie de la ochi.

  — Va trebui să căutaţi în altă parte, atunci. Eu n-am copii, şi nici nu e prea probabil să am vreodată. Procesul de procreare în sine, implicând femeia, mă dezgustă.

  Cunoscând prea bine preferinţele sexuale ale baronului, Mohiam nu răspunse. Spre deosebire de mulţi alţi nobili, el nu avea moştenitori, nici măcar nelegitimi, ascunşi undeva, în populaţia planetară.

  — Cu toate acestea, vrem o fiică Harkonnen, baroane. Nu o moştenitoare, nici măcar o pretendentă, aşa că nu trebuie să-ţi faci griji din pricina vreunei… ambiţii dinastice. Am studiat cu grijă familia şi amestecul dorit este destul de caracteristic. Trebuie să mă inseminezi pe mine!

  Sprâncenele baronului se ridicară şi mai mult.

  — De ce, pentru toate lunile imperiului, aş vrea să fac asta?

  Îşi plimbă privirea în sus şi-n jos pe corpul femeii, disecând-o, măsurând-o. Mohiam avea o apariţie destul de banală, cu faţa lungă, cu părul castaniu subţiat – nimic remarcabil. Era mai în vârstă ca el, aproape de sfârşitul anilor fertili.

  — Mai ales cu tine?

  — Bene Gesserit determină lucrurile astea pe baza proiecţiilor genetice, nu a vreunei atracţii fizice reciproce.

  — Ei bine, refuz.

  Baronul se întoarse cu spatele şi-şi încrucişa braţele pe piept.

  — Pleacă! Ia-ţi micile tale sclave şi pleacă de pe Giedi Prime!

  Mohiam se uită la el preţ de câteva momente, absorbind detaliile apartamentului în care se aflau. Folosind tehnici de analiză Bene Gesserit, află multe lucruri despre baron şi despre personalitatea sa, după felul cum îşi întreţinea acel culcuş parfumat, un spaţiu ce nu era dichisit şi decorat pentru ochii vizitatorilor oficiali. Afişa, fără să ştie, o bogăţie de informaţii despre sinele său lăuntric.

  — Dacă asta e dorinţa ta, baroane…, spuse ea. Următoarea oprire a navetei mele va fi pe Kaitain, unde avem deja programată o întâlnire cu împăratul. Biblioteca mea personală de date de pe navă conţine copii ale tuturor dosarelor care dovedesc activităţile tale de stocare a mirodeniei pe Arrakis, precum şi mărturii ale modului cum ţi-ai măsluit în chip voit producţia, pentru a-ţi ascunde depozitele particulare de ochii CHOAM şi ai Casei Corrino. Analiza noastră preliminară conţine suficiente informaţii pentru ca Ghilda să înceapă un control la scară mare al activităţilor tale şi să fii revocat din temporara funcţie de conducător al CHOAM…

  Baronul se holbă la Mohiam. Un impas, niciunul dintre ei se clintea. Dar el văzu în spatele ochilor femeii, adevărul vorbelor rostite. Nu se îndoia că vrăjitoarele îşi folosiseră diabolice metode intuitive ca să determine cu exactitate ce făcuse el, cum îl dusese de nas pe Elrood al IX-lea, fără ştirea acestuia. Mai ştia şi că Mohiam nu ar fi ezitat să-şi pună în practică ameninţarea.

  Copii ale tuturor dosarelor… Nici măcar distrugerea acelei nave nu ajuta la ceva. Infernala Comunitate, în mod evident, avea copii şi-n altă parte.

  Bene Gesserit probabil că aveau material de şantaj şi împotriva Casei Imperiale Corrino, poate chiar informaţii stânjenitoare despre importantele, dar clandestinele afaceri ale Ghildei Spaţiale şi ale puternicului CHOAM. Material pentru negocieri… Comunitatea se pricepea să afle slăbiciunile potenţialilor duşmani.

  Baronul ura situaţia fără ieşire în care-l pusese, dar nu putea face nimic în privinţa asta. Vrăjitoarea îl putea distruge cu un singur cuvânt şi, în cele din urmă, tot avea să-l forţeze să-i cedeze sămânţa neamului său.

  — Ca să fac lucrurile mai uşoare, am capacitatea de a-mi controla funcţiile corpului, spuse Mohiam cu un ton rezonabil. Pot ovula când doresc şi-ţi pot garanta că treaba asta neplăcută nu va trebui repetată. Dintr-o singură întâlnire cu tine, pot garanta naşterea unui copil-fată. Nu trebuie să-ţi mai faci vreodată griji că ne vom reîntâlni…

  Bene Gesserit întotdeauna plănuiau cu un pas înainte, rotiţe înăuntrul altor rotiţe, şi nimic nu era atât de limpede cum părea în ceea ce le privea. Baronul se încruntă, gândindu-se la posibilităţi. Cu ajutorul acestei fiice pe care şi-o doreau atât de tare, voiau oare vrăjitoarele – în pofida tăgadei lor – să creeze un moştenitor legitim şi să pretindă Casa Harkonnen în generaţia următoare? Asta era absurd. Îl creştea deja pe Rabban pentru aceasta poziţie, şi nimeni nu putea pune decizia la îndoială.

  — Am…

  Dibui după cuvinte.

  — Am nevoie de-o clipă să mă gândesc şi trebuie să-mi consult consilierii!

  Cucernica Maică Mohiam aproape că-şi dădu ochii peste cap auzind această cerere, dar i-o acceptă, făcând un gest spre baron să nu se grăbească. Aruncând în lături un prosop pătat cu sânge, se tolăni pe divan ca să aştepte în tihnă.

  În ciuda personalităţii sale josnice, Vladimir Harkonnen era un bărbat atrăgător, bine construit, cu trăsături plăcute: păr roşcovan, buze groase, frunte bine conturată… Totuşi, Bene Gesserit inoculase în toate surorile credinţa fermă că relaţiile sexuale erau o simplă unealtă de manipulare a bărbaţilor şi de obţinere a progeniturii care să se adauge la reţeaua genetică a Comunităţii. Cu toate acestea, îi provoca mare plăcere să-l aibă pe baron la degetul mic, să-l poată forţa să-i dea ascultare…

  Cucernica Maică se lăsă pe spate, închise ochii şi se concentră asupra fluxului şi refluxului de hormoni din trup, asupra activităţilor lăuntrice ale sistemului său de reproducere, pregătindu-se…

  Ştia care avea să fie răspunsul baronului.

  — Piter! Baronul alerga pe culoare: Unde-i mentatul meu?

  De Vries ieşi dintr-un coridor alăturat, unde intenţionase să folosească găurile de observare ascunse, pe care le făcuse în încăperile particulare ale baronului.

  — Aici sunt, baroane, spuse el, apoi sorbi dintr-o fiolă mică.

  Gustul de sapho îi declanşă reacţii în creier, aprinzându-i neuronii, zgândărindu-i capacităţile mentale.

  — Ce-a cerut vrăjitoarea? Ce pune la cale?

  Baronul se roti, găsind în sfârşit o ţintă potrivită pentru furia sa.

  — Vrea s-o inseminez! Scroafa!

  S-o insemineze? Îşi spuse de Vries, adăugând aceasta la banca sa de date. Cu o viteză sporită reconsideră problema.

  — Vrea să poarte o fiică a mea! Îţi vine să crezi? Ştie şi de rezervele mele de mirodenie!

  De Vries se afla în transa mentatică. Fapt: Baronul nu va avea niciodată copii în nici un alt mod. Detestă femeile. Pe deasupra, din punct de vedere politic, e prea atent ca să-şi răspândească sămânţa la întâmplare.

  Fapt: Bene Gesserit deţin pe Wallach IX înregistrări genetice amănunţite, numeroase planuri de procreare, ale căror rezultate sunt deschise la interpretări. Având un copil al baronului – o fiică şi nu un fiu?

  — Ce-ar putea spera vrăjitoarele să realizeze?

  Există oare vreun punct slab – sau avantaj – în genele Harkonnen pe care ele să-şi dorească să-l exploateze? Vor să facă asta pur şi simplu fiindcă o consideră pedeapsa cea mai umilitoare pe care i-o pot aplica baronului? Dacă-i aşa, cu ce a ofensat baronul, personal, Comunitatea?

  — Numai gândul, şi mă dezgustă! Să mă-mperechez cu iapa aia…, mârâi baronul. Dar sunt aproape nebun de curiozitate. Oare ce-ar putea vrea Comunitatea?

  — Nu pot face o proiecţie, baroane. Date insuficiente.

  Baronul păru gata să-l lovească pe de Vries, dar se abţinu.

  — Nu-s armăsarul de prăsilă al Bene Gesseritului!

  — Baroane, spuse de Vries cu calm, dacă într-adevăr deţin informaţii despre activităţile tale de stocare a mirodeniei, nu-ţi poţi permite ca asta să se afle. Chiar dacă ar juca la cacealma, reacţia ta fără-ndoială că le-a spus deja tot ce aveau nevoie să ştie. Dacă dau probe Kaitainului, împăratul îşi va aduce sardaukarii aici ca să extermine Casa Harkonnen şi să instaleze o altă Casă Mare în locul nostru pe Arrakis, aşa cum au făcut cu Richese înainte de noi. Lui Elrood i-ar plăcea asta, fără-ndoială. El şi CHOAM îşi pot retrage oricând contractele de pe orice proprietate a ta. Ar putea chiar să dea Arrakis şi producţia de mirodenie, să zicem, Casei Atreides… numai ca să-ţi facă în ciudă.

  — Atreides!

  Baronului îi venea să scuipe.

  — Nu-mi voi lăsa niciodată proprietăţile să cadă în mâinile lor.

  De Vries ştia că lovise coarda potrivită. Vrajba dintre Harkonneni şi Atreides începuse în urmă cu multe generaţii, în timpul tragicelor evenimente ale Bătăliei de la Corrin.

  — Trebuie să faci ce-ţi cere vrăjitoarea, baroane, spuse el. Bene Gesserit au câştigat această rundă a meciului. Prioritate: să protejezi averea Casei, drepturile asupra mirodeniei şi depozitele ilicite…

  Mentatul zâmbi.

  — Şi să te răzbuni mai târziu!

  Baronul era cenuşiu, cu pielea dintr-o dată pătată.

  — Piter, începând din clipa asta vreau să începi să ştergi dovezile şi să risipeşti rezervele. Împrăştie-le în locuri în care nimeni să nu se gândească să le caute!

  — Şi pe planetele aliaţilor noştri? N-aş recomanda asta, baroane. E prea complicat s-o facem. Alianţele se schimbă…

  — Prea bine.

  Ochii săi negri, ca de păianjen, se aprinseră.

  — Pune cea mai mare parte pe Lankiveil, chiar sub nasul nătângului meu frate vitreg. Nu-l vor bănui niciodată pe Abulurd de complicitate.

  — Da, baroane. O idee foarte bună.

  — Sigur că-i o idee bună!

  Se încruntă, se uită în jur. Gândul la fratele său vitreg îi aminti de iubitul lui nepot.

  — Unde-i Rabban? Poate că vrăjitoarea poate folosi sperma lui în schimb.

  — Mă-ndoiesc, baroane, spuse de Vries. Planurile lor genetice sunt de obicei specifice.

  — Ei bine, oricum, unde-i băiatul? Rabban! Baronul se roti pe călcâie şi păşi pe coridor, căutând parcă ceva sau cineva pe care să-l urmărească.

  — Nu l-am mai văzut de-o zi întreagă.

  — E plecat într-o altă vânătoare prostească de-a lui, sus, la Staţia Gărzii Forestiere.

  De Vries îşi reprimă un zâmbet.

  — Eşti singur aici, baroane, şi cred c-ar fi mai bine să te întorci în dormitor. Ai o datorie de îndeplinit…

  Regula de bază e aceasta: Nu susţine niciodată slăbiciunea; întotdeauna susţine puterea.

  Cartea Azhar a Bene Gesserit, Compilaţia Marilor Secrete.

  Crucişătorul uşor plana peste un ţinut pustiu şi întunecat, nemarcat de luminile oraşului sau de smogul de pe Giedi Prime. Singur într-un refugiu din pântecele aeronavei, Duncan Idaho se uita printr-un hublou de plaz cum imensitatea închisorii Baroniei rămânea în urma lor ca o băşică geometrică, viermuind de oameni chinuiţi şi fără libertate.

  Cel puţin părinţii săi nu mai erau prizonieri. Rabban îi omorâse, numai ca să-l înfurie pe el şi să-l convingă să lupte. În ultimele câteva zile de pregătiri, furia lui Duncan crescuse exponenţial.

  Pereţii de metal ai calei inferioare a crucişătorului erau acoperiţi cu o dantelă de chiciură. Duncan era amorţit, cu inima grea, cu nervii reduşi la tăcere din cauza şocului, cu pielea înfăşurându-l ca o pătură insensibilă. Motoarele vibrau prin planşeele podelei. Pe punţile de sus, auzea echipa neliniştită de vânători târându-şi picioarele în armurile lor căptuşite. Bărbaţii purtau arme cu lunetă de urmărire. Râdeau şi sporovăiau, pregătiţi pentru jocul de seară.

  Rabban era şi el acolo, sus.

  Pentru a-i oferi tânărului Duncan ceea ce ei numeau „o şansă echitabilă”, echipa de vânătoare îl înarmase cu un cuţit tocit (spunând că nu voiau să se rănească singur), o lanternă şi o bucată scurtă de frânghie: tot ce-i trebuia unui copil de opt ani ca să scape de-o divizie de vânători Harkonnen profesionişti, aflaţi pe terenul lor binecunoscut…

  Sus, într-un scaun cald şi moale, Rabban zâmbea la gândul copilului îngrozit şi furios din cală. Dacă Duncan Idaho acela ar fi fost mai mare şi mai puternic, ar fi fost la fel de periculos ca orice animal. Puştiul era tare, pentru cât era de mic, Rabban trebuia să recunoască asta. Felul în care scăpase de elita antrenorilor Harkonnen în măruntaiele Baroniei era admirabil, în special trucul acela cu tubul suspensor.

  Crucişătorul zbură departe de oraşul-închisoare, departe de zonele industriale îmbibate cu petrol, spre o rezervă naturală aflată pe un teren înalt, un loc cu pini întunecaţi şi pereţi de gresie abrupţi, peşteri, stânci şi pâraie. Sălbăticia aceea artificială adăpostea până şi câteva exemplare de animale sălbatice îmbunătăţite genetic, prădători fioroşi la fel de doritori de carne fragedă de băiat ca şi vânătorii Harkonnen înşişi.

  Crucişătorul coborî pe o pajişte presărată cu bolovani; puntea se înclină într-un unghi strâns, apoi îşi reveni când stabilizatorii echilibrară nava. Rabban trimise un semnal de la cingătoarea de control de la brâu.

  Uşa hidraulică din faţa băiatului foşni, eliberându-l din cuşcă. Aerul răcoros de noapte îi înţepă obrajii. Duncan se gândi să dea pur şi simplu buzna afară. Putea să alerge şi să-şi caute refugiu printre pinii deşi. O dată ajuns acolo, putea să se îngroape sub cetina lor maronie, uscată şi să alunece într-o toropeală protectoare.

  Dar Rabban voia ca băiatul să alerge şi să se ascundă, şi ştia că nu putea ajunge foarte departe. Pentru moment, Duncan trebuia să acţioneze cu un instinct temperat de inteligenţă. Nu era timpul pentru o mişcare neaşteptată, nesăbuită. Nu încă.

  Duncan va aştepta pe crucişător până ce-i vor explica vânătorii regulile, cu toate că-şi dădea destul de bine seama ce trebuia să facă. Era o arenă mai mare, un traseu mai lung, mize mai mari… dar, în esenţă, acelaşi joc pentru care se antrenase în oraşul-închisoare.

  Trapa de sus se deschise în spatele lui, ca să scoată la iveală două forme cu halouri vagi: o persoană pe care-o recunoscu drept conducătorul vânătorii din Baronia şi bărbatul lat în umeri care-i omorâse pe mama şi pe tatăl lui Duncan. Rabban.

  Ferindu-şi privirea din calea luminii neaşteptate, băiatul îşi îndreptă ochii obişnuiţi cu întunericul spre pajiştea largă şi spre umbra deasă a copacilor cu ace negre. Era o noapte înstelată. Durerea îl săgetă pe Duncan prin coaste, rămăşiţă a antrenamentului dur de dinainte, dar încercă să n-o ia în seamă.

  — Staţia Gărzii Forestiere, îi spuse conducătorul vânătorii. Ca o vacantă în sălbăticie. Bucură-te de ea! Ăsta-i un joc, băiete – te lăsăm aici, îţi dăm un avantaj după care pornim la vânătoare.

  Ochii i se îngustară.

  — Nu face nici o greşeală însă. Acum e altceva decât şedinţele de antrenament din Baronia. Dacă pierzi, vei fi omorât şi căpăţâna ta împăiată se va alătura celorlalte trofee de pe perete ale stăpânului Rabban.

  Lângă el, nepotul baronului îi zâmbi lui Duncan cu buzele lui groase. Rabban tremura de surescitare şi anticipare, iar chipul ars de soare i se îmbujoră.

  — Şi dacă scap? Întrebă Duncan, cu o voce ascuţită.

  — N-o să scapi, răspunse Rabban.

  Duncan nu stărui. Oricum, dacă insista pentru un răspuns, bărbatul pur şi simplu l-ar fi minţit. Dacă reuşea să scape, trebuia doar să-şi facă propriile reguli.

  Îl aruncară pe pajiştea acoperită de chiciură. Nu avea decât haine subţiri şi nişte pantofi scâlciaţi. Frigul nopţii îl lovi ca un ciocan.

  — Rămâi în viaţă cât de mult poţi, băiete, strigă Rabban din uşa crucişătorului, trăgându-se înăuntru când vuietul motoarelor îşi spori tempoul. Fă-mă să am parte de-o vânătoare bună. Ultima pe care-am avut-o a fost foarte dezamăgitoare…

  Duncan rămase nemişcat până când nava se ridică în aer şi porni vâjâind către un avanpost situat într-o cabană păzită. De acolo, după câteva pahare de tărie, echipa de vânătoare avea să iasă şi să-şi hăituiască prada.

  Poate că Harkonnenii se vor juca puţin cu el, bucurându-se de exerciţiul sportiv… sau poate că în momentul când îl vor prinde, le vor fi îngheţat oasele până la măduvă şi vor tânji după o băutură caldă, aşa că pur şi simplu îşi vor folosi armele ca să-l taie în bucăţi cu prima ocazie.

  Duncan alergă spre adăpostul copacilor…

  Chiar şi după ce lăsă pajiştea în urmă, picioarele sale lăsau urme clare de iarbă îngheţată culcată la pământ. Se freca de crengi grele de brad, deranja mormanele de ace moarte pe când se împleticea târându-se în sus, către aflorimentele zimţate de gresie.

  În raza lanternei, văzu aburii reci ai respiraţiei ieşindu-i pe nări şi pe gură, ca nişte bătăi ale inimii. Urcă un taluz, îndreptându-se spre cei mai abrupţi pereţi stâncoşi. Când ajunse la stânci, le prinse cu ambele mâini, săpând locaşuri cu degetele în roca sedimentară sfărâmicioasă. Acolo, cel puţin, nu avea să lase multe urme de paşi, chiar dacă pe terase fuseseră aduse de vânt petice de zăpadă veche, cristalină, ca nişte dune mici.

  Aflorimentele ieşeau din perete, santinele deasupra covorului de copaci. Vântul şi ploaia săpaseră în stânci găuri şi şanţuri, unele mari abia cât să-şi facă rozătoarele cuiburi, altele destul cât să adăpostească un om în toată firea. Împins de disperare, Duncan se căţără până ce abia mai respira de epuizare.

  Când ajunse în vârful unei stânci cu straturile de rocă la vedere, brun-roşcate în raza lanternei sale, se lăsă pe călcâie şi se uită în jur, observând împrejurimile sălbatice. Se întrebă dacă vânătorii deja porniseră. Nu aveau cum să fie departe în urma lui.

  Animalele urlau în depărtare. Stinse lanterna pentru a se ascunde mai bine. Vechile răni de la coaste şi spate îl ardeau de durere, iar partea de sus a braţului îi zvâcnea, acolo unde era implantat dispozitivul de urmărire.

  În spatele lui, se ridicau alţi pereţi stâncoşi – fantomatici, înalţi şi abrupţi, presăraţi cu caneluri şi terase, împodobiţi cu copaci răvăşiţi ca nişte favoriţi respingători, crescuţi dintr-o rană a obrazului. Era cale lungă, foarte lungă, până la cel mai apropiat oraş, până la cel mai apropiat spaţioport.

  Staţia Gărzii Forestiere. Mama lui îi povestise despre rezervaţia aceasta izolată, un loc preferat de vânătoare al nepotului baronului. „Rabban e atât de crud fiindcă simte nevoia să demonstreze că nu seamănă cu tatăl lui”, spusese ea odată.

  Băiatul petrecuse mare parte din cei aproape nouă ani ai vieţii sale înăuntrul unor clădiri uriaşe, inhalând doar aer reciclat încărcat cu lubrifianţi, solvenţi şi chimicale sleite. Nu ştiuse niciodată cât de rece putea deveni planeta aceea, cât de îngheţate puteau fi nopţile… sau cât de limpezi erau stelele.

  Deasupra, cerul era o boltă de un întuneric nesfârşit, plină de mici stropi luminoşi, un vârtej de găurele ce străpungeau depărtările galaxiei. Acolo, în depărtare, navigatorii Ghildei îşi foloseau minţile pentru a conduce, printre stele, transspaţiale mari cât un oraş întreg.

  Duncan nu văzuse niciodată o navă a Ghildei, nu părăsise niciodată Giedi Prime – şi acum se îndoia că o va mai face vreodată. Locuind într-un oraş industrial, nu avusese niciodată vreun motiv să înveţe poziţia stelelor de pe cer. Dar, chiar dacă ar fi cunoscut punctele cardinale sau ar fi recunoscut constelaţiile, tot n-ar fi avut unde să meargă…

  Stând pe stâncă, în frigul tăios, Duncan îşi cercetă lumea, uitându-se în depărtare. Se ghemui şi-şi strânse genunchii la piept ca să-şi păstreze căldura corpului, deşi încă mai tremura.

  În zare, unde terenul înalt cobora într-o vale împădurită către silueta clară a clădirii adăpostului păzit, văzu un şir de lumini, licurigloburi săltăreţe ca o procesiunea de zâne. Grupul de vânători, încălziţi şi bine înarmaţi, îi adulmeca urmele fără mare grabă. Se distrau.

  Din acea poziţie favorabilă, Duncan se uită şi aşteptă, înfrigurat şi deznădăjduit. Trebuia să se hotărască, dacă mai voia să trăiască. Ce să facă? Unde să meargă? Cine să aibă grijă de el?

  Pistolul cu laser al lui Rabban nu mai lăsase nimic din faţa mamei lui care să poată fi sărutat, nimic din părul ei care să poată fi mângâiat. Nu-i va mai auzi niciodată vocea spunându-i „scumpul meu Duncan”.

  Acum, Harkonnenii voiau să-i facă şi lui acelaşi lucru, şi nu putea împiedica asta. Nu era decât un băiat cu un cuţit teşit, o lanternă şi o frânghie. Vânătorii aveau dispozitive de urmărire richesiene, armuri călduroase şi arme puternice. Îl depăşeau numeric cu zece la unu. Nu avea nici o şansă…

  Ar fi fost mai uşor dacă se mulţumea să şadă acolo şi să-i aştepte să vină. Într-un târziu, dispozitivele de urmărirea aveau să-l găsească, urmărind inexorabil semnalul emis de dispozitivul implantat în braţul său… Aşa, le putea refuza plăcerea sportului, le putea strica distracţia. Predându-se, arătându-şi extremul dispreţ faţă de distracţiile lor barbare, putea câştiga cel puţin o mică victorie; singura pe care şi-o putea adjudeca.

  Sau Duncan Idaho putea riposta, putea încerca să-i rănească pe Harkonneni chiar în timp ce-l vânau. Mama şi tatăl lui nu avuseseră ocazia să lupte pentru vieţile lor, dar Rabban îi oferea lui această şansă.

  Rabban îl credea doar un băiat neajutorat. Vânătorii credeau că doborârea unui copil le va oferi un soi de distracţie.

  Se ridică în picioarele-i amorţite, îşi scutură hainele şi se opri din tremurat. Nu mă las doborât aşa, se hotărî el, numai ca să le arăt, numai ca să le dovedesc că nu-şi pot râde de mine.

  Se îndoia că vânătorii purtau scuturi individuale. Probabil nu credeau că aveau nevoie de o asemenea protecţie, nu împotriva unuia de teapa lui.

  Mânerul cuţitului părea tare şi aspru în buzunarul său, inutil împotriva unei armuri cât de cât bune. Dar putea face altceva cu lama, ceva dureros de necesar. Da, va lupta… din toate puterile lui.

  Târându-se pe pantă în sus, căţărându-se de la o stâncă la un copac doborât, păstrându-şi echilibrul pe grohotiş, Duncan îşi croi drum spre o gaură goală din peretele zgrunţuros de gresie. Evită să calce pe insulele de zăpadă, mergând pe pământul îngheţat bocnă ca să nu lase urme evidente.

  Implantul de urmărire avea să-i aducă direct la el, indiferent unde ar fi fugit.

  Deasupra gurii de peşteră, o proeminenţă a peretelui aproape vertical de stâncă îi oferea o a doua oportunitate: bucăţi de gresie desprinse, acoperite cu licheni, bolovani grei. Poate că reuşea să-i mişte din loc…

  Duncan se târî înăuntru adăpostului oferit de peşteră, unde descoperi că nu era câtuşi de puţin mai cald. Doar mai întuneric. Deschiderea era destul de joasă încât un om în toată firea să trebuiască să intre târâş; altă cale de ieşire nu exista. Peştera aceea nu-i putea oferi mare protecţie. Trebuia să se grăbească.

  Stând acolo pe vine, aprinse lanterna cea mică, îşi dădu jos cămaşa pătată şi scoase cuţitul. Simţi umflătura implantului de urmărire în carnea braţului superior stâng, în spatele tricepsului.

  Deja îi amorţise pielea din pricina frigului, mintea îi era înceţoşată de şocul împrejurărilor. Dar când împunse cu cuţitul, simţi vârful acestuia cum intră în muşchi, incendiindu-i nervii. Închizând ochii într-un gest reflex de rezistenţă, tăie mai adânc, împungând şi împingând vârful lamei.

  Se holbă la peretele întunecat al peşterii, văzu umbre scheletice reflectate de lumina palidă. Mâna sa dreaptă se mişca mecanic, ca o sondă ce excava micul dispozitiv de urmărire. Durerea se retrase într-un colţ slab luminat al conştiinţei sale.

  În cele din urmă, dispozitivul de urmărire ţâşni afară, o bucată însângerată de metal micro-construit căzând cu un clinchet pe podeaua murdară a peşterii. Tehnică sofisticată de pe Richese… Clătinându-se de durere, Duncan ridică o piatră ca să spargă implantul. Apoi, gândindu-se mai bine, lăsă piatra la loc jos şi duse micul dispozitiv adânc în întuneric, unde să nu-l poată vedea nimeni.

  Era mai bine să lase detectorul acolo. Ca momeală.

  Târându-se iarăşi afară, Duncan luă o mână de zăpadă granulată. Pe terasa de gresie palidă căzură picături roşii. Aşeză zăpada peste sângele ce-i şiroia din umăr şi răceala ascuţită înăbuşi durerea. Apăsă tare peste rană, până ce zăpada rozalie i se topi printre degete. Mai luă o mână, nemaipăsându-i de urmele evidente pe care le lăsa în zăpadă. Oricum, Harkonnenii aveau să ajungă acolo.

  În sfârşit, zăpada opri sângerarea.

  Apoi, Duncan se ridică împleticit în picioare şi se îndepărtă de peşteră, având grijă să nu lase nici un semn al direcţiei în care mergea. Văzu luminile săltăreţe din vale despărţindu-se; membrii echipei de vânătoare, căţărându-se pe peretele de stâncă, aleseseră trasee diferite. Deasupra vâjâia un ornitopter înnegrit.

  Duncan merse cât de repede putu, dar avu grijă să nu mai verse nici un pic de sânge. Rupse fâşii din cămaşă ca să-şi lege rana deschisă, lăsându-şi pieptul gol şi expus la frig, apoi îşi trase haina zdrenţuită înapoi peste umeri. Poate că prădătorii din pădure vor simţi mirosul coclit de sânge şi-l vor vâna de foame, nu dintr-o pornire sportivă. Asta era o problemă la care nu voia să se gândească deocamdată.

  Cu pietricele desprinse de pe pantă rostogolindu-se în jurul său, merse înapoi până ce ajunse la streaşina de deasupra fostului său adăpost. Instinctul îi spunea să fugă orbeşte cât de departe îl ţineau picioarele. Dar se sili să se oprească. Aşa era mai bine. Se lăsă pe vine în spatele bolovanilor grei, desprinşi de stâncă, îi încercă pentru a-şi verifica forţa şi se dădu în spate ca să aştepte.

  Nu peste mult timp, primul vânător ajunse la gura peşterii. Înveşmântat în armura umflată de suspensor, vânătorul îndreptă în faţă un pistol cu laser. Se uită în jos, la dispozitivul portabil, perechea implantului de urmărire richesian.

  Duncan îşi ţinu respiraţia, rămase nemişcat, fără să clintească din loc nici o pietricică. Sângele îi desena o linie încinsă pe braţul stâng, în jos.

  Vânătorul se opri în faţa deschizăturii din stâncă, observând zăpada răvăşită, petele de sânge, impulsul luminos de pe ecranul dispozitivului său de urmărire. Cu toate că Duncan nu putea vedea faţa bărbatului, ştia că vânătorul purta pe ea un rânjet de triumf dispreţuitor.

  Îndreptând pistolul cu laser spre deschizătura din faţa sa, vânătorul se aplecă la pământ, îndoindu-se ţeapăn în apărătoarea sa căptuşită pentru piept. Târându-se pe burtă, intră pe jumătate în întuneric.

  — Te-am găsit, băieţaş!

  Folosind tălpile şi puterea muşchilor de la picioare, Duncan aruncă peste margine un bolovan acoperit de licheni. Apoi se duse la al doilea şi-l lovi tare, împingându-l spre povârnişul abrupt. Amândouă pietrele căzură greoi, rostogolindu-se prin aer.

  Auzi sunetul impactului şi un trosnet. Un scrâşnet dezgustător.

  Apoi icnetul şi gâlgâitul bărbatului de jos…

  Duncan se târî spre margine şi văzu că unul dintre bolovani căzuse într-o parte, ricoşând şi rostogolindu-se pe panta abruptă, prinzând avânt şi luând, o dată cu el, bucăţi de pietriş.

  Celălalt bolovan izbise ceafa vânătorului, zdrobindu-i coloana vertebrală chiar şi prin căptuşeala protectoare, doborându-l la pământ ca un ac ce împunge un specimen de insectă.

  Duncan coborî icnind şi alunecând. Vânătorul era încă în viaţă, dar paralizat. Picioarele îi zvâcneau, făcându-i carâmbul cizmelor să se lovească de solul îngheţat. Duncan nu se mai temea de el.

  Strecurându-se înăuntrul peşterii pe lângă corpul mătăhălos, îmbrăcat în armură, Duncan îndreptă raza lanternei spre ochii sticloşi, încă plini de uimire, ai vânătorului. Ăsta nu era un joc. Ştia ce-i vor face Harkonnenii, văzuse deja ce le făcuse Rabban părinţilor săi.

  Acum, Duncan va juca după regulile lor.

  Vânătorul aflat pe moarte murmură către el ceva ininteligibil. Duncan nu ezită. Cu ochii întunecaţi şi pleoapele apropiate – nu mai erau ochii unui copil – se aplecă înainte. Cuţitul se furişă sub maxilarul bărbatului. Vânătorul se agită, ridicând din bărbie parcă a acceptare, mai degrabă decât a sfidare – şi lama boantă îi tăie pielea şi tendonul. Sângele îi ţâşni din jugulară cu destulă forţă să stropească totul în jur înainte să formeze o baltă închisă la culoare şi lipicioasă pe podeaua peşterii.

  Duncan nu putea pierde vremea gândindu-se la ce făcuse, nu putea aştepta ca trupul vânătorului să se răcească. Dibui printre obiectele de la centura bărbatului, găsi o trusă mică de prim-ajutor şi un baton de proteine. Apoi smulse arma cu laser din mâna încleştată a mortului. Folosindu-i patul, zdrobi dispozitivul de urmărire richesian mânjit cu sânge, transformându-l în fărâme de metal. Nu mai avea nevoie de el ca momeală. Urmăritorii îl puteau vâna acum folosindu-şi doar intuiţia.

  Credea că s-ar putea chiar să le facă plăcere această provocare, o dată ce aveau să-şi potolească furia.

  Duncan se târî afară din peşteră. Arma cu laser, aproape la fel de mare ca şi el, zăngăni când o târî în urma lui. Jos, coloana de licurigloburi a echipei de vânătoare se apropia.

  Acum, mai bine înarmat şi nutrind speranţa unui succes improbabil, Duncan o rupse la fugă în noapte.

  Multe elemente ale imperiului cred că deţin puterea supremă: Ghilda Spaţială cu monopolul asupra transportului interstelar, CHOAM cu ştreangul lor economic, Bene Gesserit cu secretele lor, mentaţii cu controlul proceselor mentale, Casa Corrino cu tronul, Casele Mari şi Mici din Landsraad cu întinsele lor domenii. Vai nouă, în ziua când una dintre aceste facţiuni se hotărăşte să-şi demonstreze punctul de vedere.

  Contele Hasimir Fenring, Mesaje de pe Arrakis.

  Leto avu abia o oră să se odihnească şi să se învioreze în noul său apartament din Marele Palat.

  — Oh, scuze că te grăbesc, spuse Rhombur intrând cu spatele prin uşa glisantă în coridorul cu pereţi de cristal, dar asta-i ceva ce n-ai vrea să ratezi. Îţi ia luni de zile să construieşti un transspaţial. Dă-mi un semn când eşti gata să mergem pe puntea de observare.

  Încă tulburat, dar din fericire singur pentru câteva momente, Leto scormoni prin bagaje şi făcu o inspecţie superficială a încăperii sale. Se uită la lucrurile atent împachetate, cu mult mai multe decât ar fi avut el nevoie vreodată, inclusiv zorzoane, un teanc de scrisori de la mama lui şi o Biblie Catolică Portocalie cu dedicaţie. Îi promisese că va citi versete din ea în fiecare seară.

  Se uită în gol, gândindu-se la cât timp îi va trebui numai să se simtă ca acasă – un an întreg departe de Caladan – şi lăsă totul acolo unde era. Va avea timp să facă toate astea mai târziu. Un an pe Ix…

  Obosit după lunga călătorie, cu mintea încă năucită de ciudăţenia apăsătoare a acelei metropole subpământene, Leto îşi dădu jos cămaşa comodă şi se întinse pe pat. Abia dacă reuşi să încerce salteaua şi să-şi umfle perna, când Rhombur bătu în uşă.

  — Haide, Leto! Grăbeşte-te! Îmbracă-te şi hai să… ăă… luăm un transportor.

  Încă luptându-se să-şi vâre braţul în mâneca stângă, Leto îl întâlni pe celălalt tânăr în hol…

  Un tren rapid îi duse printre clădirile răsturnate, spre periferia oraşului subpământean, după care o capsulă ascensoare îi lăsă la al doilea nivel al clădirilor înţesate cu domuri de observare. După ce coborî, Rhombur îşi croi drum cu coatele prin mulţimile de oameni adunate în balcoane şi la ferestrele mari. Îl prinse pe Leto de braţ; împreună, trecură pe lângă gărzile lui Vernius, apoi pe lângă spectatorii adunaţi la faţa locului. Faţa prinţului era îmbujorată şi se întoarse repede către ceilalţi aflaţi acolo.

  — Cât e ceasul? S-a-ntâmplat deja?

  — Nu încă. Mai sunt zece minute.

  — Navigatorul e pe drum. Cabina lui este escortată chiar acum pe platformă.

  Bâiguind mulţumiri şi scuze, Rhombur îşi conduse însoţitorul nedumerit spre o fereastră mare de metasticlă, aflată în peretele înclinat al galeriei de observare.

  În capătul opus al încăperii se deschise o altă uşă şi mulţimea se dădu la o parte din calea a doi tineri cu păr negru – gemeni identici, după cum arătau. Mici de statură, aceştia o flancau pe sora lui Rhombur, Kailea, ca o escortă plină de mândrie. În puţinul timp scurs de când o văzuse Leto ultima oară, Kailea reuşise cumva să se schimbe într-o altă rochie, mai puţin înzorzonată, dar la fel de frumoasă. Gemenii păreau ameţiţi de prezenţa ei, iar Kailea părea să se bucure de atenţia lor linguşitoare. Le zâmbi amândurora şi-i conduse spre un loc bun la fereastra de observare.

  Rhombur îl trase pe Leto lângă el, mult mai interesat de privelişte decât de cei din mulţime. Uitându-se în jur, Leto bănui că toţi oamenii de acolo trebuiau să fie demnitari importanţi, de un fel sau altul. Se uită atent în jos, încă neînţelegând ce se petrecea.

  Un spaţiu gol imens se pierdea în depărtare, acolo unde tavanul grotei se întâlnea cu orizontul. Jos, văzu un transspaţial în dimensiune naturală, o navă de mărimea unui asteroid, asemănătoare celei care-l transportase de pe Caladan pe Ix.

  — Asta e cea mai mare… ăă… fabrică de pe tot Ix-ul, spuse Rhombur. E singura cală din imperiu aflată pe o planetă şi care e destul de mare să adăpostească un transspaţial întreg. Toţi ceilalţi folosesc docuri complet utilate în spaţiu. Aici, într-un mediu terestru, siguranţa şi eficienţa chiar şi a unei construcţii la scară mare o fac foarte avantajoasă din punctul de vedere al costurilor.

  Strălucitoarea navă nouă umplea canionul subteran. Pe partea ei dorsală, cea mai apropiată, sclipea un evantai de desene decorative. Pe fuzelaj, figura o elice ixiană violet cu arămiu, împletită cu marele semn alb în formă de 8 al Ghildei Spaţiale, simbolizând infinitul înăuntrul unui cartuş convex rotunjit.

  Construită pe loc, adânc sub pământ, nava spaţială se odihnea pe un mecanism suspensor de ancorare, care ridica ambarcaţiunea astfel încât imense camioane de teren să se poată plimba pe sub carenă. Muncitori suboizi în uniforme argintiu cu alb scanau fuzelajul cu dispozitive portabile, executând munci de rutină. În timp ce echipele de ucenici verificau nava Ghildei, pregătind-o pentru zbor în spaţiu, şiruri de lumini dansau în jurul centrului industrial – bariere energetice menite să respingă oaspeţi nepoftiţi.

  Macaralele şi suporturile suspensoare arătau ca nişte mici paraziţi ce se târau pe carena transspaţialului, însă cele mai multe maşinării erau îngrămădite lângă pereţii înclinaţi ai încăperii, date la o parte… pentru o lansare? Leto nu credea că era posibil. Mii de muncitori mişunau la sol într-o schemă statică, îndepărtând resturile şi pregătind terenul pentru plecarea incredibilei nave.

  Zumzetul asistenţei din camera de observare crescu, iar Leto simţi că era pe cale să se întâmple ceva. Observă numeroase ecrane şi imagini transmise de sistemele de comunicare. Uimit de spectacol, întrebă:

  — Dar… cum o scoţi afară? O navă de mărimea asta? Deasupra, tavanul e de piatră şi toţi pereţii par solizi!

  Unul dintre gemenii cu feţe nerăbdătoare de lângă el îl privi de sus, cu un zâmbet încrezător.

  — Aşteaptă şi-o să vezi…

  Cei doi tineri identici aveau ochi mult depărtaţi, pe nişte feţe aproape pătrate, expresii încordate, frunţi încreţite; erau cu câţiva ani mai mari ca Leto. Pielea lor palidă era o consecinţă inevitabilă a vieţii trăite sub pământ.

  Aflată între ei, Kailea îşi drese glasul şi-şi privi cu reproş fratele.

  — Rhombur? Spuse ea, aruncând o privire către gemeni şi spre Leto. Uiţi de bunele maniere…

  Rhombur îşi aminti brusc de obligaţiile sale.

  — O, da! Acesta este Leto Atreides, moştenitor al Casei Atreides de pe Caladan. Iar aceştia doi sunt C'tair şi D'murr Pilru. Tatăl lor este ambasadorul ixian pe Kaitain, iar mama lor este bancher al Ghildei. Locuiesc într-o aripă a Marelui Palat, aşa că s-ar putea să-i mai întâlneşti.

  Tinerii făcură o plecăciune la unison şi părură să se apropie şi mai mult de Kailea.

  — Ne pregătim pentru examenele Ghildei în următoarele câteva luni, spuse C'tair, unul dintre gemeni. Sperăm să pilotăm un vas ca acela într-o bună zi.

  Capul său negru se înclină spre imensul vas de dedesubt. Kailea se uită la amândoi cu o sclipire de îngrijorare în ochii ei verzi, de parcă nu era prea sigură de ideea că odată şi odată vor deveni navigatori.

  Leto fu mişcat de scânteierea şi de zelul pe care le văzu în ochii adânci, căprui, ai tânărului. Celălalt frate era mai puţin sociabil şi părea să fie interesat numai de activităţile de dedesubtul lor.

  — Iată că vine cabina navigatorului, remarcă D'murr.

  Jos, un container negru şi masiv plutea pe o cărare liberă, purtat de suspensoare industriale.

  Prin tradiţie, navigatorii Ghildei îşi mascau înfăţişarea, ascunzându-se în nori groşi de gaz aromat. Se credea în general că procesul prin care deveneau navigatori îi transforma în ceva diferit de-o fiinţă umană, ceva mai evoluat. Ghilda nu spunea nimic, nu căuta să confirme sau să infirme aceste speculaţii.

  — Nu văd nimic înăuntru, spuse C'tair.

  — Poate, dar acolo se află un navigator. Îl simt.

  D'murr se aplecă înainte atât de concentrat, încât părea c-ar fi vrut să zboare prin geamul de observare din metasticlă. Când amândoi gemenii o ignorară, atenţi la nava de jos, Kailea se întoarse spre Leto şi-i întâlni privirea cu ochi scânteietori de smarald.

  Rhombur făcu un gest spre nava de sub ei şi îşi continuă comentariul rapid.

  — Tatăl meu e încântat de modelele astea noi de transspaţiale cu sarcină utilă sporită. Nu ştiu dacă ai studiat istoria, dar transspaţialele erau la început de… ăă… fabricaţie richesiană. Ix şi Richese au concurat între ele pentru contracte cu Ghilda dar, treptat, noi am câştigat, implicând în proces toate aspectele societăţii noastre: ăă… subvenţii, mobilizări, impozite, orice a fost nevoie. Pe Ix, nu facem lucrurile de jumătate.

  — Am auzit că sunteţi şi maeştri la sabotaj industrial şi la manipularea legii brevetelor, spuse Leto, amintindu-şi ce-i spusese mama sa.

  Rhombur clătină din cap.

  — Minciuni spuse de Casele geloase. Iaduri purpurii, noi nu furăm idei sau brevete – am purtat numai un război tehnologic împotriva Casei Richese şi l-am câştigat fără să tragem un singur glonţ. Dar le-am dat lovituri mortale, la fel de sigur ca şi cum am fi folosit bombe atomice. Era o competiţie între noi şi ei. Cu o generaţie în urmă, şi-au pierdut dreptul de administrare a Arrakisului cam în acelaşi timp când au pierdut şi întâietatea în domeniul tehnologic. O proastă conducere de familie, bănuiesc.

  — Mama mea e richesiană, spuse Leto cu duritate.

  Rhombur se îmbujoră, profund stânjenit.

  — O, îmi pare rău. Am uitat.

  Se scărpină în părul blond, ciufulit, numai ca să aibă ce face cu mâinile.

  — Nu-i nimic. Nu purtăm ochelari de cal, spuse Leto. Ştiu despre ce vorbiţi. Richese încă există, dar la o scară mult mai mică. Prea multă birocraţie şi prea puţine inovaţii. Mama n-a vrut niciodată să mă ducă acolo, nici măcar să-i vizitez familia. Prea multe amintiri dureroase, presupun, chiar dacă, din câte bănuiesc, spera că, măritându-se cu tata, va reuşi să readucă bogăţia pe Richese.

  Jos, containerul în care se afla misteriosul navigator intră într-un orificiu din partea din faţă a transspaţialului. Cabina neagră, lustruită, dispăru în imensitatea vasului, ca un ţânţar absorbit în gura unui peşte mare.

  Cu toate că era mai tânără ca fratele ei, când vorbi Kailea, vocea ei păru mai calculată.

  — Noul program de transspaţiale va fi pentru noi cel mai profitabil din toate timpurile. Din contractul ăsta ne vor curge sume mari în conturi. Casa Vernius va primi douăzeci şi cinci la sută din toţi solarii pe care Ghilda Spaţială îi economiseşte în prima decadă.

  Copleşit, Leto se gândi la activităţile mărunte de pe Caladan: recoltarea orezului pundi, bărcile care descărcau încărcătura de pe nave… şi uralele devotate pe care le scoseseră oamenii după lupta bătrânului duce cu taurul.

  Sirene stridente răsunară din difuzoarele instalate peste tot în imensa peşteră. Jos, asemenea piliturii de fier mişcându-se după liniile câmpului magnetic, muncitorii suboizi părăseau prin toate părţile nou-construitul transspaţial. Dintr-o parte în alta a oraşului din plafon, luminile clipeau la marile ferestre de observare ale turnurilor-stalactite. Leto putea zări siluete minuscule lipite de geamuri îndepărtate.

  Când spectatorii din jurul lor fură reduşi la tăcere, Rhombur rămase alături de Leto.

  — Ce-i? Întrebă Leto. Ce se-ntâmplă acum?

  — Navigatorul va scoate nava de-aici, spuse geamănul C'tair.

  — O va scoate de pe Ix ca să-şi poată începe drumurile, adăugă D'murr.

  Leto se uită ţintă la tavanul de piatră, barieră impenetrabilă a unei cruste planetare, şi ştiu că asta era imposibil. Auzi un zumzet vag, abia perceptibil.

  — Nu-i greu să pilotezi un astfel de aparat şi să-l duci afară – ăă… cel puţin, nu pentru unul dintre ei.

  Rhombur îşi încrucişă braţele la piept.

  — E mult mai uşor decât să duci un transspaţial înapoi, înăuntrul unui spaţiu închis ca ăsta. Numai un timonier de primă mână poate face asta.

  În vreme ce Leto se uita, ţinându-şi răsuflarea exact la fel ca şi ceilalţi spectatori, transspaţialul pâlpâi, deveni neclar – apoi dispăru cu totul.

  Aerul dinăuntrul imensei grote reverberă într-o bubuitură puternică, datorată bruştei dislocări de volum. Clădirea de observare fu străbătută de un cutremur, iar lui Leto îi răsună un pocnet în urechi.

  Grota era acum goală, un vast spaţiu închis fără urmă de transspaţial, doar echipamente rămase în urmă şi un tipar de urme decolorate pe podea, pe pereţi şi tavan.

  — Aminteşte-ţi cum conduce un navigator nava, spuse D'murr, văzând confuzia lui Leto.

  — Curbează spaţiul, spuse C'tair. Transspaţialul acela n-a trecut câtuşi de puţin prin roca scoarţei planetei Ix. Navigatorul a mers pur şi simplu de aici… la destinaţie.

  Câţiva membri ai audienţei aplaudară. Rhombur păru nespus de mulţumit când făcu un gest spre spaţiul acum gol, de jos, ce se întindea cât vedeai cu ochii.

  — Din clipa asta, avem loc să începem să construim încă unul!

  — Pură economie!

  Kailea se uită la Leto, apoi îşi întoarse privirea cu falsă modestie.

  — Nu pierdem nici o clipă…

  Concubinele sclave permise tatălui meu de acordul dintre Bene Gesserit şi Ghildă nu puteau, desigur, naşte un succesor regal, însă intrigile erau permanente şi insuportabile în asemănarea lor. Am devenit experte, mama, surorile mele şi cu mine, în evitarea subtilelor unelte ale morţii.

  Din „În Casa tatălui meu” de Prinţesa Irulan.

  Încăperile unde învăţa prinţul moştenitor Shaddam în palatul imperial erau destul de mari ca să adăpostească un sat întreg în alte lumi. Cu un dezinteres total, moştenitorul Casei Corrino stătea dus pe gânduri în faţa maşinii-profesor, în timp ce Fenring îl privea.

  — Tata încă vrea să mai stau la şcoală, ca un copil!

  Shaddam se încruntă la beculeţele şi mecanismele rotitoare ale maşinii.

  — În timp ce eu ar trebui să fiu deja însurat… Ar trebui să am deja un moştenitor imperial!

  — De ce? Râse Fenring. Ca tronul să poată sări peste o generaţie şi să treacă direct la fiul tău, când atinge vârsta potrivită, hmm?

  Shaddam avea treizeci şi patru de ani şi se afla parcă la distanţă de o viaţă de tronul imperial. De fiecare dată când bătrânul bea o gură de bere de mirodenie, activa şi mai multă otravă secretă – însă n'kee lucra de luni încheiate şi singurul rezultat părea să fie un comportament tot mai iraţional. De parcă de-aşa ceva ar fi avut ei nevoie!

  Chiar în dimineaţa aceea, Brood îl dojenise pe Shaddam că nu dădea mai multă atenţie studiului. „Priveşte şi învaţă!” – una dintre supărătoarele expresii ale tatălui său, – „Descurcă-te măcar o dată la fel de bine ca Fenring!”.

  Din copilărie, Hasimir Fenring urmase cursurile împreună cu prinţul moştenitor. În aparenţă, îi oferea tovărăşie lui Shaddam, în vreme ce de fapt culegea informaţii despre intrigile şi politica de la curte. La studiu, Fenrig se descurca întotdeauna mai bine ca prietenul său de viţă regală; devora orice frântură de informaţie care-l putea ajuta să-şi îmbunătăţească poziţia.

  Mama lui, Chaola, o doamnă de onoare cu fire interiorizată, se aşezase într-o casă liniştită şi trăia din pensia imperială după moartea celei de-a patra soţii a împăratului, Habla. Crescându-i pe cei doi băieţi împreună, în timp ce o servea pe împărăteasa Habla, Chaola îi oferise lui Fenring ocazia de-a deveni mult mai mult – de parcă aşa ar fi plănuit ea lucrurile.

  În ultima vreme, Chaola se prefăcea că nu înţelege ce face fiul ei la Curte, cu toate că era educată de Bene Gesserit. Fenring era şi el destul de viclean ca să ştie că mama sa înţelegea mult mai mult decât lăsa să se presupună poziţia ei, şi că multe planuri şi scheme genetice se desfăşuraseră fără ştirea lui.

  Acum, Shaddam scoase un geamăt nefericit şi îşi întoarse fata de la maşină.

  — De ce nu poate creatura aia bătrână să moară pur şi simplu şi să facă lucrurile mult mai uşoare?

  Îşi acoperi gura, alarmat brusc de izbucnirea pe care-o avusese.

  Fenring măsura cu pasul încăperea cea lungă, uitându-se în sus la stindardele Landsraadului. Era de aşteptat ca prinţul moştenitor să ştie culorile şi stemele fiecărei Case Mari şi Mici, însă Shaddam nu reuşea nici măcar să-şi amintească numele tuturor familiilor.

  — Ai răbdare, prietene… Toate la timpul lor!

  Într-unul dintre alcovuri, Fenring aprinse un beţişor de tămâie cu aromă de vanilie şi inhală adânc fumul.

  — Între timp, învaţă despre lucrurile importante pentru domnia ta. Vei avea nevoie de astfel de informaţii în viitorul apropiat, hmm?

  — Nu mai scoate sunetul ăla, Hasimir. E deranjant.

  — Hmm?

  — Mă enerva în copilărie şi ştii că mă enervează şi-acum. Încetează!

  În camera alăturată, în spatele ecranelor care-ar fi trebuit să fie de izolare, Shaddam îşi auzea tutorele chicotind; răsună apoi sunetul unor haine foşnind, cearşafuri dându-se la o parte, pielea frecându-se de piele. Tutorele îşi petrecea după-amiezile împreună cu o femeie mlădioasă şi cumplit de frumoasă care fusese instruită în arta sexului, ajungând în Clasa Experţilor. Shaddam îi dăduse fetei ordinele pe care trebuia să le execute, iar farmecele ei îl ţineau pe tutore la distanţă, aşa încât el şi cu Fenring să poarte discuţii particulare – lucru destul de greu într-un palat plin de ochi iscoditori şi de urechi ciulite.

  Tutorele nu ştia însă că fata era menită lui Elrood ca dar, un adaos perfect pentru haremul său. Această mică stratagemă îi oferea prinţului moştenitor o măciucă mare cu care să-l ameninţe pe supărătorul lui profesor. Dacă afla vreodată împăratul…

  — Să înveţi să manipulezi oamenii e o parte importantă a cârmuirii, îi spunea deseori Fenring după ce îi sugera câte o idee. Atâta lucru, cel puţin, înţelesese şi Shaddam. Câtă vreme prinţul moştenitor îmi ascultă sfatul, îşi spunea Fenring, s-ar putea totuşi să devină un conducător destul de priceput.

  Ecranele afişau statisticile seci ale resurselor comerciale, exporturile principale ale planetelor importante, imagini holografice ale fiecărui produs existent, de la cea mai frumos vopsită blană de balenă, la tapiserii ixiene sonice relaxante… viţă-de-cerneală, fibre shiga, fabuloase obiecte de artă de pe Ecaz, orez pundi şi bălegar de catâr. Totul se revărsa din maşina-profesor ca un izvor al înţelepciunii scăpat de sub control, de parcă Shaddam ar fi trebuit să ştie şi să ţină minte toate amănuntele. Dar la asta erau buni consilierii şi experţii!

  Fenring se uită în jos la ecran.

  — Dintre toate lucrurile din imperiu, Shaddam, care crezi tu că-i cel mai important, hm-m-m-m?

  — Şi tu eşti acum tutorele meu, Hasimir?

  — Mereu, răspunse Fenring. Dacă vei ajunge un împărat excelent, toţi oamenii vor avea de câştigat… inclusiv eu!

  Patul din camera alăturată scotea sunete ritmice, care-ţi risipeau gândurile.

  — Pacea şi liniştea sunt cele mai importante lucruri, bodogăni Shaddam răspunsul.

  Fenring lovi cu o cheie în maşina-profesor. Mecanismul păcăni, zdrăngăni, bâzâi. Apăru imaginea unei planete deşertice. Arrakis… Fenring se furişă pe bancă, alături de Shaddam.

  — Melanjul de mirodenie… Ăsta-i cel mai important lucru. Fără el, imperiul s-ar nărui.

  Se aplecă în faţă şi degetele-i sprintene zburară peste butoane, făcând să apară imagini ale activităţilor de recoltare a mirodeniei pe planeta deşertică. Shaddam se uită la un film în care un uriaş vierme de nisip distrugea o maşină de recoltare în mijlocul pustiului.

  — Arrakis este singura sursă de melanj cunoscută în univers.

  Fenring strânse pumnul şi lovi cu un bubuit puternic pe tăblia de plaz marmorat a mesei.

  — Dar de ce? Cu toţi exploratorii şi prospectorii imperiali şi cu imensa recompensă pe care o oferă Casa Corrino de generaţii întregi, de ce n-a găsit nimeni mirodenie altundeva? La urma urmei, cu un miliard de lumi în imperiu, trebuie să mai existe şi altundeva.

  — Un miliard?

  Shaddam strâmbă din buze.

  — Hasimir, ştii bine că asta-i numai o hiperbolă. Ultima numărătoare pe care am văzut-o vorbeşte de un milion sau cam aşa ceva…

  — Un miliard, un milion, care-i diferenţa, hmmm? Ceea ce vreau să spun e că dacă melanjul este o substanţă ce se găseşte în univers, trebuie să-l găsim în mai mult de un singur loc. Ai aflat de planetologul pe care tatăl tău l-a trimis pe Arrakis?

  — Desigur, Pardot Kynes. Din clipă-n clipă, aşteptăm încă un raport de la el. Au trecut câteva săptămâni de la ultimul.

  Ridică fruntea, plin de mândrie.

  — Mi-am făcut o datorie din a le citi imediat ce sosesc!

  Din camera laterală se auziră icnete şi chicote, mobile grele mişcându-se din loc, ceva răsturnându-se cu o bufnitură. Shaddam îşi îngădui un zâmbet subţire: concubina era într-adevăr bine instruită!

  Fenring îşi roti ochii mari, apoi se întoarse la maşina-profesor.

  — Fii atent, Shaddam. Mirodenia e vitală şi totuşi producţia, în întregul ei, este controlată de o singură Casă, pe o singură lume. Ameninţarea unei reduceri sau stagnări a producţiei este imensă, cu toată supravegherea din partea imperiului şi toată presiunea exercitată de CHOAM. Pentru stabilitatea imperiului, avem nevoie de o sursă mai bună de melanj. Dacă e necesar, va trebui să-l creăm pe cale sintetică. Nu văd altă alternativă…

  Se întoarse spre prinţul moştenitor, cu ochii negri scânteindu-i.

  — Decât una care să se afle sub controlul nostru!

  Lui Shaddam îi plăceau discuţiile de felul ăsta, mult mai mult decât lecţiile de rutină din programul profesorului.

  — A, da! O alternativă la melanj ar schimba complet centrul de greutate al balanţei de putere în imperiu, nu-i aşa?

  — Exact! Aşa cum stau lucrurile acum, CHOAM, Ghilda, Bene Gesserit, mentaţii, Landsraadul, chiar şi Casa Corrino, toate se luptă pentru producţia şi distribuţia de mirodenie pe o singură planetă. Dar, dacă ar exista o alternativă, una care să se afle doar în mâinile Casei Imperiale, familia ta ar deveni o familie de adevăraţi împăraţi, nu doar nişte marionete sub controlul altor forţe politice…

  — Nu suntem marionete, se răsti Shaddam. Nici măcar ramolitul de taică-meu!

  Aruncă o privire nervoasă în tavan, de parcă acolo s-ar fi ascuns nişte ochi-spion, chiar dacă Fenring executase deja scanări temeinice de căutare a aparatelor de observare.

  — Aă…, fie-i viaţa lungă!

  — Cum spui tu, prinţul meu, zise Fenring fără să cedeze măcar un singur milimetru. Dar dacă punem roţile în mişcare acum, vei culege toate foloasele, atunci când tronul îţi va aparţine…

  Începu să se joace cu maşina-profesor.

  — Priveşte şi învaţă! Spuse el într-un falsetto scârţâit, ce imita pronunţia greoaie a lui Elrood.

  La auzul sarcasmului, Shaddam chicoti.

  Maşinăria afişă scene ale înfăptuirilor industriale ixiene, toate invenţiile şi modificările noi ce fuseseră produse în timpul profitabilei domnii a Casei Vernius.

  — De ce crezi tu că ixienii nu se pot folosi de tehnologia pe care-o au ca să găsească o alternativă la mirodenie? Întrebă Fenring. Li s-a cerut de nenumărate ori să analizeze mirodenia şi să găsească o altă opţiune pentru noi, şi cu toate astea îşi pierd vremea cu maşinăriile lor de navigare şi cu ceasornicele lor idioate. Cine are nevoie să cunoască ora exactă pe vreo planetă a imperiului? Cu ce sunt mai importante lucrurile astea decât însăşi mirodenia? Casa Vernius, în ceea ce te priveşte, e un eşec total.

  — Maşina asta de predare este ixiană. Enervantul model nou de transspaţial este ixian. La fel e şi maşina ta de teren ultra-performantă şi…

  — N-are nici o legătură, replică Fenring. Nu cred că Vernius îşi investeşte vreo resursă tehnologică în rezolvarea problemei alternativei la mirodenie. Pentru ei nu-i o prioritate de vârf!

  — Atunci, tata ar trebui să le ofere o îndrumare mai fermă…

  Shaddam îşi prinse mâinile la spate şi încercă să pară imperial, îmbujorat de-o indignare forţată.

  — Când voi fi împărat, voi avea grijă ca anumiţi oameni să-şi înţeleagă priorităţile. O, da, voi hotărî personal ce este mai important pentru imperiu şi pentru Casa Corrino.

  Fenring dădu ocol maşinii-profesor, ca un tigru Laza în căutarea prăzii. Apucă o curmală zaharisită dintr-o fructieră aşezată cu discreţie pe o măsuţă laterală.

  — Bătrânul Elrood a făcut declaraţii asemănătoare cu multă vreme în urmă şi totuşi până acum n-a dat urmare nici uneia.

  Flutură palma cu degete lungi.

  — O, la început le-a cerut ixienilor să cerceteze problema. A oferit şi o recompensă mare pentru orice explorator care-ar fi găsit chiar şi urme de premirodenie pe vreo planetă necartografiată…

  Azvârli curmala în gură, îşi linse degetele lipicioase şi înghiţi fructul neted şi dulce.

  — Încă nu s-a ivit nimic.

  — Atunci, tata ar trebui să crească recompensa, zise Shaddam. Nu se străduieşte destul de tare!

  Fenring îşi studie unghiile atent tăiate, apoi îşi ridică ochii imenşi ca să-i întâlnească pe ai lui Shaddam.

  — Sau să fie vorba de faptul că Elrood al IX-lea nu e dispus să ia în calcul toate alternativele necesare?

  — E incompetent, dar nu complet prost. De ce-ar face asta?

  — Să presupunem că cineva i-ar propune să folosească… Bene Tleilax, de exemplu? Ca singură soluţie posibilă?

  Fenring se sprijini de un stâlp de piatră, ca să observe reacţia lui Shaddam.

  O undă de dezgust străbătu chipul prinţului moştenitor.

  — Mârşavii tleilaxu! De ce-ar dori cineva să lucreze cu ei?

  — Fiindcă ei ar putea oferi răspunsul pe care-l cauţi.

  — Glumeşti, probabil! Putem avem încredere în vreo vorbă de-a lor?

  Îşi readuse în minte imaginea rasei cu piele cenuşie, păr uleios şi statură pitică, ochii lor ca nişte mărgele, nasurile teşite şi dinţii ascuţiţi. Se ţineau deoparte, izolându-şi planetele centrale, săpând intenţionat şanţuri sociale în care să se poată bălăci.

  Bene Tleilax erau însă adevăraţi vrăjitori într-ale geneticii, dispuşi să folosească metode neortodoxe şi atroce din punct de vedere social, făcând negoţ cu carne vie şi moartă, cu reziduuri biologice. În misterioasele şi totuşi puternicele lor cuve axlotl puteau creşte clone din celule vii şi ghola din cele moarte. Tleilaxu erau înconjuraţi de-o aură alunecoasă, schimbătoare. Cum îi poate lua cineva în serios?

  — Gândeşte-te la asta, Shaddam. Nu sunt tleilaxu experţi în chimie organică şi mecanică celulară, hm-m-m? Pufni Fenring. Prin reţeaua mele de iscoade am aflat că Bene Tleilax, cu tot dezgustul cu care-i privim, au dezvoltat o nouă tehnică. Eu însumi am anumite… îndemânări tehnice, să ştii, şi cred că această metodă tleilaxu poate fi aplicată şi în producţia de melanj artificial… propria noastră sursă.

  Îşi aţinti ochii sclipitori de pasăre în ochii lui Shaddam.

  — Sau nu eşti dispus să iei în calcul toate alternativele, şi-l laşi pe tatăl tău să păstreze controlul?

  Shaddam se foi, ezitând să răspundă. Ar fi preferat în schimb un joc de minge-scut. Nu-i plăcea să se gândească la piticii ăia; fanatici religioşi, Bene Tleilax erau extrem de secretoşi şi nu invitau musafiri. Nepăsători la felul în care îi priveau alte lumi, îşi trimiteau reprezentanţii să observe şi să încheie înţelegeri la cele mai înalte nivele pentru produse unice de bioinginerie. Zvonurile spuneau că nici un străin nu văzuse vreodată o femeie tleilaxu. Niciodată! El credea că trebuie să fie extraordinar de frumoase… sau incredibil de urâte!

  Văzându-l pe prinţul moştenitor cum tremură, Fenring arătă spre el cu degetul.

  — Shaddam, să nu cazi în aceeaşi capcană ca şi tatăl tău. Ca prieten şi sfătuitor personal, e de datoria mea să investighez oportunităţi inedite, hm-m-m-m-ah? Lasă de-o parte asemenea sentimente şi gândeşte-te ce victorie ar fi dacă planul reuşeşte – o victorie asupra Landsraadului, a Ghildei, a CHOAMului şi a uneltitoarei Case Harkonnen. Cât de amuzant e, dacă te gândeşti că toate iţele pe care le-au tras Harkonnenii ca să câştige Arrakisul, după căderea Casei Richese, au fost în zadar?!

  Vocea i se înmuie, devenind de o chibzuinţă infinită.

  — Ce contează că trebuie s-avem de-a face cu tleilaxu? Atâta vreme cât Casa Corrino sparge monopolul asupra mirodeniei şi creează o sursă independentă?

  Shaddam se uită la el, întorcându-se cu spatele la maşina-profesor.

  — Eşti sigur de asta?

  — Nu, nu sunt sigur, se răsti Fenring. Nimeni nu poate fi sigur, până când nu se întâmplă. Dar trebuie cel puţin să ne gândim, să dăm ideii o şansă. Dacă n-o facem noi, o va face altcineva… până la urmă. Poate chiar Bene Tleilax. Trebuie să facem asta pentru propria noastră supravieţuire!

  — Ce-o să se-ntâmple când va auzi tata de asta? Întrebă Shaddam. N-o să-i placă ideea.

  Bătrânul Elrood nu putuse niciodată gândi cu propriul lui cap, iar otrava lui Fenring începuse deja să-i fosilizeze creierul. Împăratul fusese întotdeauna un pion patetic, mutat de colo-colo de forţele politice. Poate că vulturul cel senil încheiase deja o înţelegere cu Casa Harkonnen ca aceasta să menţină controlul producţiei de mirodenie. Pe Shaddam nu l-ar fi surprins să afle că tânărul şi puternicul baron îl îmbrobodise pe bătrânul Elrood. Casa Harkonnen avea o avere fabuloasă, iar mijloacele ei de influenţă erau nenumărate.

  I-ar fi plăcut să-i îngenuncheze.

  Fenring îşi aşeză mâinile în şolduri.

  — Pot realiza tot ce-am zis, Shaddam. Am legături. Pot aduce aici un reprezentant al Bene Tleilax fără să ştie nimeni. El ne poate prezenta cazul în faţa Curţii Imperiale – apoi, dacă tatăl tău îl refuză, s-ar putea să reuşim să aflăm cine controlează tronul… urmele vor fi proaspete. Hmm-ah, să-i dau drumul?

  Prinţul moştenitor se uită în spate la maşina-profesor care, evident, continua să predea unui învăţăcel inexistent.

  — Da, da, sigur, răspunse el nerăbdător, acum că ajunsese la o hotărâre. Să nu mai pierdem timpul. Şi termină cu sunetul ăla.

  — Îmi va lua ceva timp să pun toate lucrurile cap la cap, dar investiţia va merita.

  Din camera alăturată se auzi un geamăt ascuţit; apoi, un ţipăt subţire de extaz care deveni din ce în ce mai puternic, până ce păru că şi pereţii se vor nărui.

  — Tutorele nostru trebuie c-a învăţat cum să-şi satisfacă animăluţul favorit, remarcă Shaddam, încruntându-se. Sau poate că ea se preface.

  Fenring râse şi clătină din cap.

  — Asta n-a fost ea, prietene. A fost vocea lui.

  — Mi-aş dori să ştiu ce fac acolo, zise Shaddam.

  — Nu-ţi face griji. Totul se înregistrează pentru mai târziu. Dacă scumpul tău tutore cooperează şi nu ne face probleme, o să ne uităm la casetă doar ca să ne distrăm. Dacă însă ne face greutăţi, o să aşteptăm până ce tatăl tău o va primi pe concubina asta ca să se joace cu ea… şi atunci îi vom arăta împăratului Elrood câteva dintre imaginile astea.

  — Şi tot o să primim ceea ce vrem, spuse Shaddam.

  — Exact, prinţe.

  Pe parcursul muncii sale, planetologul are acces la multe resurse, date şi proiecţii. Totuşi, cele mai importante unelte ale lui sunt fiinţele umane. Numai cultivând instruirea ecologică în rândul oamenilor înşişi poate el salva o planetă întreagă.

  Pardot Kynes, „Pledoarie pentru Bela Tegeuse”

  Pe când aduna însemnări pentru următorul său raport către împărat, Pardot Kynes întâlni dovezi din ce în ce mai vizibile ale unor subtile manipulări ecologice. Îi bănuia pe fremeni. Cine altcineva putea fi răspunzător acolo, în pustiurile de pe Arrakis?

  Îi deveni limpede că oamenii deşertului trebuiau să fie prezenţi într-un număr mult mai mare decât îşi închipuiau administratorii Harkonnen – şi că fremenii aveau propriul lor vis… însă planetologul din el se întreba dacă aceştia aveau cumva şi un plan prin care să-l îndeplinească.

  Cufundat în enigmele geologice şi ecologice ale acestei lumi deşertice, Kynes ajunse la convingerea că îi era la îndemână să insufle viaţă acelor nisipuri arse de soare. Arrakis nu însemna doar bulgărele mort care părea să fie la suprafaţă, ci şi o sămânţă capabilă de o creştere magnifică… dacă mediul primea îngrijirea cuvenită.

  Harkonnenii, cu siguranţă, n-aveau să depună nici un pic de efort. Cu toate că erau guvernatori planetari aici de zeci de ani, baronul şi echipa sa capricioasă se comportau ca şi când ar fi fost nişte oaspeţi destrăbălaţi, neinteresaţi de vreo investiţie pe termen lung pe Arrakis. Ca planetolog, Kynes putea vedea semnele mai mult decât evidente: Harkonnenii prădau lumea, luau cât mai mult melanj cât mai repede posibil, fără a se gândi deloc la viitor.

  Maşinaţiunile politice, precum şi fluxurile şi refluxurile puterii puteau schimba alianţele uşor şi repede. În câteva decenii, fără-ndoială, împăratul avea să predea controlul operaţiunilor cu mirodenie unei alte Case Mari. Harkonnenii nu aveau nimic de câştigat dacă făceau pe Arrakis investiţii pe termen lung…

  Mulţi dintre locuitori erau şi ei dezrădăcinaţi: traficanţi, neguţători de apă, comercianţi care puteau să-şi ridice cu uşurinţă taraba şi să zboare spre o altă lume, spre o altă aşezare prosperă. Nimănui nu-i păsa de starea planetei – Arrakis era doar o resursă care trebuia exploatată, apoi abandonată.

  Kynes credea că fremenii s-ar putea să aibă, totuşi, o altă concepţie. Se spunea că locuitorii izolaţi ai deşertului sunt aprigi în felul de-a fi. Pe parcursul îndelungatei lor istorii, rătăciseră dintr-o lume într-alta, fuseseră asupriţi şi subjugaţi, înainte să-şi facă un cămin pe Arrakis – o planetă pe care ei o numeau, încă din vremuri străvechi, Dune. Oamenii aceştia aveau cele mai mari interese aici. Ei aveau să îndure consecinţele provocate de exploatatori.

  Dacă Pardot Kynes reuşea să-şi atragă ajutorul fremenilor şi dacă existau atât de mulţi asemenea oameni misterioşi pe cât bănuia el, schimbările puteau avea loc la scară globală. O dată ce acumula mai multe informaţii despre modelele meteorologice, compoziţia atmosferei şi fluctuaţiile sezoniere, putea elabora un program realist, un plan de joc care va modela în cele din urmă Arrakisul sub forma unei planete pline de verdeaţă. Se putea face!

  Trecuse deja o săptămână de când îşi concentrase activităţile în preajma Scutului de Piatră, un imens lanţ muntos ce împrejmuia regiunea Polului Nord. Majoritatea locuitorilor se stabiliseră pe terenuri apărate de stânci, unde, bănuia el, viermii nu puteau ajunge.

  Pentru a vedea peisajul de aproape, Kynes alese să călătorească într-o maşină de teren de o singură persoană. Hoinări pe la baza Scutului de Piatră, făcând măsurători şi adunând specimene. Măsură înclinaţia straturilor de roci, ca să determine tulburările geologice care dăduseră naştere unei asemenea bariere muntoase.

  Cu multă răbdare şi după studii amănunţite, putea găsi chiar şi straturi fosile, bucăţi de calcar cu moluşte pietrificate sau chiar creaturi oceanice primitive, din trecutul mult mai jilav al planetei. Până acum, dovada subtilă a existenţei apei primordiale era suficient de limpede pentru un ochi exersat. Descoperirea unui astfel de vestigiu criptozoic, însă, avea să fie piatra de temelie a tratatului său, dovada incontestabilă a bănuielilor sale…

  Într-o dimineaţă, devreme, Kynes îşi conducea maşina de teren pe rotile, lăsând urme pe materialul sfărâmicios, căzut din zidul muntelui. În acea zonă, toate satele, de la cel mai mare şi până la cea mai sărăcăcioasă aşezare, erau atent însemnate pe hărţi, fără-ndoială pentru ca Harkonnenii să-şi poată impune taxele şi să-i exploateze la maximum pe locuitori. Era o uşurare ca măcar aici să aibă hărţi precise…

  Se trezi în apropierea unui loc numit Tolba Vânturilor, sediul unui post de pază şi al unor dormitoare ale Harkonnenilor aflaţi într-o alianţă instabilă cu locuitorii deşertului. Kynes merse mai departe, zgâlţâit la fiecare pas de terenul accidentat. Fredonând în surdină, îşi lăsă ochii să rătăcească în susul versanţilor. Zumzetul motoarelor îi servea drept cântec de leagăn şi astfel se pierdu în gânduri.

  Apoi, ajungând în vârful unei movile şi ocolind un colţ de stâncă, fu uimit să întâlnească o mică bătălie disperată. Şase soldaţi musculoşi, bine antrenaţi şi îmbrăcaţi în uniformă completă Harkonnen, apăraţi de scuturi individuale, ţineau în mâini arme albe de ceremonie, pe care le foloseau ca să se joace cu trei tineri fremeni pe care-i încolţiseră.

  Kynes opri brusc maşina de teren. Deplorabila scenă îi amintea cum urmărise odată un tigru Laza bine hrănit, jucându-se cu un şobolan râios, un şobolan de pământ de pe Salusa Secundus. Tigrul, satisfăcut, nu mai avea nevoie de carne, dar îi făcea pur şi simplu plăcere să se joace de-a prădătorul; prinsese între câteva pietre rozătorul îngrozit, zgâriindu-l cu ghearele lungi, curbate, despicând în trupul său răni dureroase, însângerate… răni ce intenţionat nu erau mortale. Cât se uitase Kynes prin oleobiectivele puternice, tigrul Laza lovise şobolanul de pământ vreme de mai multe minute. La sfârşit, plictisit, tigrul retezase pur şi simplu, dintr-o singură muşcătură, capul creaturii, după care plecase agale, lăsând cadavrul mâncătorilor de stârvuri.

  Prin contrast, cei trei tineri fremeni opuneau mai multă rezistenţă decât şobolanul de pământ, dar nu aveau decât nişte cuţite simple şi distraie, fără vreun scut sau armură. Locuitorii deşertului nu aveau nici o şansă împotriva abilităţilor de luptă şi a armelor soldaţilor Harkonnen.

  Dar nu se dădeau bătuţi…

  Fremenii apucară de jos pietre ascuţite şi le aruncară cu o precizie mortală, dar proiectilele ricoşară în scuturile pâlpâitoare, fără să producă nici o stricăciune. Harkonnenii râseră şi se apropiară şi mai mult.

  Ascuns vederii, Kynes coborî din maşina de teren, fascinat de acel tablou. Îşi potrivi distraiul, slăbind chingile ca să aibă mai multă libertate de mişcare. Se asigură că masca facială era la locul ei, dar nu ermetic închisă. În clipa aceea, nu ştia dacă să observe de la distanţă, cum făcuse cu tigrul Laza, sau să ofere cumva o mână de ajutor.

  Soldaţii Harkonnen îi depăşeau numeric pe fremeni în proporţie de doi la unu, iar dacă totuşi Kynes venea în ajutorul tinerilor, era foarte probabil să se trezească fie rănit, fie acuzat de intervenţie ilegală de către oficialii Harkonnen. Un planetolog imperial, aflat în misiune, nu avea voie să se amestece în treburile locului!

  Ridică mâna spre lama armei de la şold. Pentru orice eventualitate, era pregătit, dar spera să nu asiste la mai mult de un schimb furios de insulte, ameninţări înteţite şi poate o îmbrânceală care să se încheie cu o simplă ranchiună şi câteva vânătăi.

  Caracterul confruntării se schimbă însă într-o clipă – şi Kynes îşi dădu seama cât de naiv fusese: nu era vorba de un simplu joc de hărţuială, ci de o încleştare de o seriozitate mortală. Harkonnenii erau porniţi să ucidă!

  Cei şase soldaţi intrară în acţiune, cu tăişurile scăpărând şi scuturile pulsând. Tinerii fremeni ripostară. În câteva secunde, unul dintre băştinaşi era la pământ, cu sângele înspumat ţâşnindu-i dintr-o arteră retezată de la gât.

  Kynes fu cât pe ce să strige, dar îşi înghiţi cuvintele când furia îi înroşi vederea. Pe drum, îşi făcuse planuri grandioase de a-i folosi pe fremeni ca resursă, un adevărat popor al deşertului cu care putea schimba idei. Visase să-i adapteze ca o mare forţă de lucru pentru sclipitorul său plan de transformare ecologică. Ei aveau să-i fie aliaţi voluntari, asistenţi entuziaşti…

  Iar acum, Harkonnenii ăia prostănaci încercau – fără vreun motiv aparent – să-i omoare muncitorii, uneltele cu care intenţiona să reformeze planeta! Nu putea îngădui un asemenea lucru.

  Pe când al treilea membru al bandei lor zăcea pe nisip, sângerând de moarte, ceilalţi doi fremeni, doar cu nişte cuţite primitive, albastru-lăptoase şi fără scuturi, atacară cu o furie sălbatică ce-l ului pe Kynes.

  — Taqwa! Strigară ei.

  Doi Harkonneni căzură la acel atac surpriză, dar ceilalţi patru camarazi rămaşi nu se grăbiră să le vină în ajutor. Şovăitori, soldaţii în uniforme albastre se apropiau de tineri…

  Indignat de nedreptatea grosolană a Harkonnenilor, Kynes reacţionă din instinct. Se furişă din spate spre bandiţi, mişcându-se repede şi-n tăcere. Activându-şi scutul personal, scoase din teacă sabia pentru auto-apărare, cu lamă scurtă şi vârf despicat – o armă antiscut, otrăvită.

  În anii petrecuţi pe Salusa Secundus, învăţase cum să lupte cu ea şi cum să ucidă. Părinţii săi lucraseră într-una dintre cele mai infame închisori ale imperiului, iar mediul cercetărilor de zi cu zi ale lui Kynes îi cerea deseori să se apere împotriva unor prădători puternici.

  Nu scoase nici un strigăt de luptă, căci asta ar fi spulberat elementul surpriză. Kynes îşi ţinea arma jos. Nu era cine ştie ce îndrăzneţ; doar hotărât. Animat parcă de o forţă străină de persoana care îl manevra, vârful sabiei lui Kynes trecu încet prin scutul individual al soldatului Harkonnen cel mai apropiat, apoi împinse cu putere şi se ridică, trecând prin carne, cartilagii şi oase. Lama pătrunse sub cutia toracică a omului, îi perforă rinichii şi-i despică şira spinării.

  Kynes scoase cuţitul şi se răsuci pe jumătate spre stânga, înfigând cuţitul între coastele celui de-al doilea soldat Harkonnen, care tocmai se întorcea spre el. Scutul încetini pentru o clipă lama otrăvită dar, când soldatul se zbătu, Kynes împinse vârful adânc în carnea moale a abdomenului său, tăind din nou în sus.

  Astfel, doi Harkonneni fuseseră răniţi mortal şi se zvârcoleau înainte ca cineva să scoată vreun ţipăt. Acum, la pământ erau patru luptători, inclusiv cei omorâţi de fremeni. Restul bătăuşilor Harkonnen rămaşi se holbară, şocaţi de această turnură a evenimentelor, apoi răcniră, stârniţi de îndrăzneala neruşinată a străinului cel înalt. Schimbară între ei semnale de luptă şi se despărţiră, cu ochii mai mult la Kynes decât la fremeni, care aşteptau într-o postură feroce, pregătiţi să lupte şi cu unghiile, dacă era nevoie.

  Apoi, fremenii săriră din nou spre atacatorii lor. Repetară strigătul de luptă:

  — Taqwa!

  Unul dintre cei doi soldaţi Harkonnen rămaşi în viaţă îşi repezi sabia spre Kynes, însă planetologul se mişcă repede acum, încă furios şi plin de sângele primelor două victime. Întinse mâinile în sus, strecurând cuţitul prin scut, şi aproape că-i tăie gâtul atacatorului. O lovitură de maestru! Soldatul scăpă sabia şi se prinse de beregată, într-o încercare zadarnică de a opri curgerea sângelui.

  Al cincilea Harkonnen se prăbuşi la pământ.

  Pe când cei doi luptători fremeni îşi îndreptau răzbunarea împotriva singurului duşman rămas în picioare, Kynes se aplecă deasupra tânărului fremen grav rănit şi-i vorbi:

  — Stai liniştit. O să te ajut…

  Tânărul pierduse deja o mare cantitate de sânge, vărsat pe pământul plin de pietriş, însă Kynes avea la cingătoare o trusă de prim-ajutor. Aplică un plasture de sutură pe tăietura neregulată, apoi folosi fiole hipodermice cu plasmă gata pregătită şi stimulente puternice pentru a ţine victima în viaţă. Îi luă tânărului fremen pulsul, la încheietura mâinii. Un ritm cardiac stabil…

  Abia acum văzu Kynes profunzimea rănilor şi fu uimit că tânărul nu sângerase mai mult. Fără îngrijiri medicale, ar fi murit în câteva minute. Totuşi, Kynes era uluit că tânărul supravieţuise atâta vreme. Sângele acestui fremen se coagulează cu o eficienţă extraordinară. Un alt lucru de notat în memorie – o adaptare pentru a supravieţui, reducând pierderea de lichide în cel mai uscat dintre deserturi?

  — Aaah!

  — Nu!

  Auzind aceste strigăte de durere şi teroare, Kynes ridică privirea. Folosind vârfurile cuţitelor, fremenii îi scoseseră ochii din orbite soldatului Harkonnen rămas în viaţă. Apoi, începuseră să-l jupoaie de viu, cu meticulozitate, desfăcând de pe carne fâşii de piele roz, pe care le depozitau în săculeţele etanşe de la şold.

  Acoperit de sânge, Kynes se ridică icnind în picioare. Văzându-le cruzimea, acum că raportul de forţe se schimbase, începu să se întrebe dacă făcuse bine ceea ce făcuse. Fremenii erau ca nişte animale sălbatice şi se lăsaseră cuprinşi de frenezie. Aveau să încerce acum să-l omoare şi pe el, în ciuda ajutorului pe care li-l dăduse? În fond, pentru tinerii aceia disperaţi, era complet străin…

  Îi urmări şi aşteptă, iar când tinerii îşi terminară înfiorătoarea tortură, îi privi în ochi şi-şi drese vocea, înaintea să vorbească limba imperială, galach.

  — Numele meu este Pardot Kynes, planetolog imperial detaşat pe Arrakis.

  Se uită în jos, la pielea-i mânjită de sânge şi se hotărî să nu întindă mâna în semn de salut. În cultura lor, era posibil ca gestul să-i fie interpretat greşit.

  — Sunt foarte bucuros să vă cunosc. Întotdeauna mi-am dorit să-i cunosc pe fremeni…

  E mai uşor să fii îngrozit de-un duşman pe care-l admiri.

  THUFIR HAWAT, mentat şi Comandant al Securităţii Casei Atreides.

  Ascuns în spatele pinilor deşi, Duncan Idaho stătea în genunchi pe acele moi de pe jos, simţind în sfârşit puţină căldură. Aerul rece de noapte estompa parfumul de răşină al cetinei mereu verde, însă acolo cel puţin era la adăpost de suflul tăios al vântului. Se îndepărtase destul de mult de peşteră, încât să poată face o pauză şi să-şi recapete suflul, măcar pentru o clipă.

  Ştia însă că vânătorii Harkonnen nu se vor odihni. Trebuie că se simţeau şi mai excitaţi acum, că le omorâse un tovarăş de hăituială. S-ar putea, îşi spuse el, să le placă şi mai mult vânătoarea. În special lui Rabban…

  Duncan deschise trusa de prim-ajutor pe care-o furase de la hăitaşul doborât şi scoase o cutie mică de unguent piele-nouă, pe care-l întinse peste tăietura de la umăr, unde acesta se întări formând o crustă organică. Înfulecă apoi un baton proteic şi dosi ambalajele în buzunare.

  Folosind raza lanternei, se apucă să studieze arma cu laser. Nu mai trăsese niciodată cu aşa ceva, dar îi văzuse pe paznici şi pe vânători folosind-o. Şi-o sprijini de braţe şi umblă la mecanismele şi butoanele ei de control. Ţinând ţeava cu gura în sus, încercă să înţeleagă ce trebuia să facă. Avea nevoie să înveţe, dacă urma totuşi să lupte.

  Cu o bruscă descărcare electrică, o rază albă incandescentă ţâşni spre crengile de sus ale pinilor. Acestea izbucniră în flăcări, pârâind şi pocnind. Bucăţi fumegânde de ace mereu verzi căzură în jurul lui, ca o ninsoare roşie, încinsă.

  Scâncind, aruncă arma din mâini şi se târî în spate. Dar o apucă din nou, înainte să uite ce combinaţie de butoane apăsase. Trebuia să-şi amintească şi să ştie cum să le folosească…

  Flăcările din copaci scăpărau ca un foc de semnalizare, eliberând fuioare de fum albicios. Neavând altceva de pierdut acum, Duncan trase din nou, de data asta ţintind, doar ca să fie sigur că poate folosi arma cu laser ca să se apere. Puşca, greoaie, nu era construită pentru un băieţel, mai cu seamă nu pentru umărul şi coastele lui care-l dureau şi zvâcneau, dar o putea folosi. Trebuia s-o folosească!

  Ştiind că Harkonnenii vor veni călăuziţi de lumina flăcărilor, Duncan o rupse la fugă, părăsind copacii, în căutarea altui ascunziş. Din nou, se îndreptă spre un teren mai ridicat, mergând de-a lungul coastei, în aşa fel încât să poată să observe licurigloburile risipite ale echipei de vânătoare. Ştia exact unde se aflau oamenii, exact cât de aproape.

  Dar cum puteau fi atât de proşti, se întrebă el, încât să-şi dea în vileag poziţia? O prea mare încredere în forţele proprii… ăsta să le fie defectul? Dacă era aşa, poate că-i era de folos. Harkonnenii se aşteptau să joace după regulile lor – apoi, la momentul potrivit, să se facă mic şi să moară. Duncan avea să-i dezamăgească însă.

  Poate că de data aceasta vom juca după regulile mele…

  Grăbindu-se, evită să calce pe zăpadă şi se feri de ierburile foşnitoare. Totuşi, atenţia pe care le-o acordă urmăritorilor îl făcu să nu vadă adevăratul pericol. Auzi în spate şi deasupra un trosnet de rămurele uscate, foşnetul unor tufişuri, apoi clămpănitul unor gheare pe piatra goală, însoţit de-un icnet greoi, aspru.

  Şi nu era nici pe departe un vânător Harkonnen – ci un prădător din pădure care tocmai îi adulmecase sângele!

  Alunecând, se opri locului şi se uită în sus, căutând în umbră nişte ochi sclipitori. Dar nu se întoarse spre aflorimentul sterp de deasupra, până ce nu auzi un soi de gâlgâit. În lumina stelelor, desluşi silueta musculoasă, ghemuită, a unui ogar sălbatic, cu blana de pe spate zbârlită ca nişte pene, cu buzele răsucite scoţându-i la iveală colţii ascuţiţi de carnivor. Ochii lui imenşi stăteau aţintiţi asupra prăzii: un băiat cu piele fragedă…

  Duncan se târî în spate şi trase o salvă laser cu arma. Prost ţintită, raza nu trecu nici măcar prin apropierea creaturii, ci pulveriză pietrele desprinse din stâncă de dedesubtul ogarului. Prădătorul scheună şi mârâi, trăgându-se înapoi. Duncan trase din nou, de data aceasta făcându-i o gaură neagră, sfârâitoare, în pulpa dreaptă. Cu un răcnet strident, creatura dispăru în întuneric, urlând şi lătrând.

  Tărăboiul ogarului şi scăpărările armei cu laser aveau să-i atragă cu siguranţă pe hăitaşii Harkonnen. Duncan porni la drum sub lumina stelelor, alergând din nou…

  Cu mâinile în şold, Rabban se uită la cadavrul vânătorului luat prin surprindere la intrarea în peşteră. Furia îl cuprinse din cap până-n picioare – dar, în acelaşi timp, şi o satisfacţie crudă: copilul acela prefăcut îl ademenise pe un bărbat într-o cursă… Foarte ingenios! Toată armura hăitaşului nu-l salvase de-un bolovan rostogolit şi apoi de-un pumnal teşit, înfipt în gât. Lovitura de graţie!

  Rabban fierse la foc mic, preţ de câteva momente, încercând să priceapă dimensiunea provocării. Simţea miasma acră a morţii până şi-n frigul nopţii. Asta-şi dorea el, nu-i aşa?

  — O provocare!

  Unul dintre ceilalţi hăitaşi se târî prin deschizătura joasă şi-şi plimbă raza lanternei prin peşteră. Lumină dârele de sânge şi dispozitivul richesian de urmărire, acum zdrobit.

  — Aici e motivul, milord. Ţâncul şi-a scos singur dispozitivul de urmărire!

  Vânătorul înghiţi, nesigur parcă dacă era bine să continue.

  — Deştept băiatul ăsta! Bună pradă…

  Rabban privi fix măcelul, preţ de câteva momente; arsura soarelui din timpul zilei încă-i mai înţepa obrajii. Apoi rânji, încet, şi-n cele din urmă izbucni într-un hohot puternic de râs.

  — Un copil de opt ani ne-a scos din joc un soldat, folosindu-se numai de imaginaţie şi de câteva arme rudimentare!

  Râse din nou. Afară, ceilalţi membri ai echipei aşteptau nesiguri, scăldaţi în lumina licurigloburilor săltăreţe.

  — Un băiat ca ăsta e croit pentru vânătoare, declară Rabban; apoi înghionti cadavrul hăitaşului cu carâmbul cizmei. Iar nătărăul ăsta n-a meritat să facă parte din echipa mea… Lăsaţi-i corpul să putrezească aici… Lăsaţi-l pradă fiarelor!

  Apoi, doi dintre cercetaşi văzură flăcări în copaci şi Rabban arătă cu degetul.

  — Acolo! Probabil că puştiul încearcă să-şi încălzească mâinile.

  Râse din nou şi, în sfârşit, restul echipei de vânătoare chicoti împreună cu el.

  — Noaptea asta începe să fie palpitantă.

  Din locul înalt unde se afla, Duncan privi în depărtare, dincolo de cabana păzită. O lumină puternică se aprinse şi se stinse, urmă o pauză, apoi, cincisprezece secunde mai târziu, se aprinse şi se stinse din nou. Un fel de semnal, fără nici o legătură cu vânătorii Harkonnen, departe de cabană şi de staţie şi de orice aşezare umană apropiată…

  Duncan se întoarse curios. Lumina se aprinse, apoi se stinse. Cine să mai fie pe-aici?

  Staţia Gărzii Forestiere era o rezervaţie folosită strict în folosul membrilor familiei Harkonnen. Oricine era prins trecându-i hotarul fără autorizaţie era omorât pe loc sau folosit ca pradă, într-o vânătoare viitoare. Duncan privi lumina aceea chinuitoare, aprinzându-se şi stingându-se. Era clar un mesaj… Cine să-l trimită?

  Inspiră profund, se simţi mic, dar îndrăzneţ, într-o lume foarte mare şi ostilă. Nu avea unde altundeva să meargă, nu avea nici o altă şansă. Până acum, scăpase de vânători… dar asta nu putea dura la nesfârşit. Curând, Harkonnenii aveau să aducă forţe suplimentare – ornitoptere, detectoare de viaţă, poate chiar şi animale de vânătoare care să urmărească mirosul de sânge de pe cămaşa sa, aşa cum făcuse ogarul acela sălbatic.

  Duncan se hotărî să-şi croiască drum spre misteriosul semnalizator şi să spere în ce era mai bine. Nu-şi putea închipui că va găsi pe cineva care să-l ajute, dar nu renunţase la speranţă. Poate că va găsi o cale de evadare, un vehicul în care să se strecoare clandestin.

  Dar, mai întâi, va întinde încă o capcană vânătorilor. Avea o idee, ceva ce urma să-i surprindă, şi părea destul de simplă. Dacă reuşea să mai omoare câţiva duşmani, şansele de scăpare creşteau.

  După ce studie rocile, petele de zăpadă şi copacii, Duncan alese cel mai bun loc pentru cea de-a doua ambuscadă a sa. Aprinse lanterna şi îndreptă raza spre sol, aşa încât nici un ochi sensibil să nu observe, în depărtare, vreo sclipire care să-l dea de gol.

  Urmăritorii nu se aflau cu mult în urma sa. Din când în când, în tăcerea adâncă, auzea câte o împuşcătură înfundată, vedea licurigloburile ca nişte licurici ale echipei de vânătoare luminându-le drumul prin pădure, în vreme ce hăitaşii încercau să anticipeze cărarea pe care avea s-o apuce vânatul.

  În clipa aceea, Duncan vroia ca ei să poată anticipa încotro avea s-o apuce… dar niciodată nu aveau să ghicească ce intenţiona el să facă. Îngenunchind lângă troianul de zăpadă afânată şi deosebit de moale, introduse lanterna în zăpadă şi o împinse cât de adânc putu. Apoi îşi retrase mâna.

  Lumina se reflecta în zăpada albă, ca apa ce se împrăştie într-un burete. Cristale mici de gheaţă o reflectau, o amplificau; troianul însuşi strălucea ca o insulă fosforescentă în luminişul întunecat.

  Îndreptând arma cu laser în faţă, pregătit să tragă, se duse cu paşi târşâiţi înapoi, în ascunzişul copacilor. Se aşeză pe perna din ace de brad, atent să nu ofere nici o ţintă vizibilă, apoi îşi odihni ţeava armei cu laser pe o piatră mică, proptind-o în poziţie de tragere.

  Aşteptând.

  Vânătorii veniră, cum era de aşteptat, şi Duncan simţi că rolurile li se inversaseră: acum, el era vânătorul şi ei erau vânatul. Aţinti arma în direcţia lor, cu degetele încordate pe trăgaci. În cele din urmă, grupul intră în luminiş. Uimiţi să găsească un troian luminos, se adunară în jurul său, încercând să-şi dea seama ce era, ce anume-i făcuse prada lor.

  Doi dintre hăitaşi rămaseră cu spatele la troian, bănuind un atac dinspre pădure. Alţii stăteau cu siluetele profilate în lumina aceea fantomatică; nişte ţinte perfecte – exact aşa cum sperase Duncan.

  În partea din spate a echipei, recunoscu un bărbat zdravăn, cu înfăţişare impunătoare. Rabban! Duncan se gândi la felul cum pieriseră părinţii săi, amintindu-şi mirosul cărnii lor arse – şi apăsă trăgaciul.

  Dar, în clipa aceea, unul dintre cercetaşi păşi în faţa lui Rabban să-i dea raportul. Raza trecu prin armura sa, arzând şi fumegând. Bărbatul îşi ridică braţele în lături şi scoase un ţipăt bezmetic.

  Reacţionând cu o viteză fulgerătoare pentru trupul său masiv, Rabban sări într-o parte, atunci când raza străbătu pieptul protejat al vânătorului, topindu-l, şi sfârâi în troianul de zăpadă. Duncan mai declanşă o salvă, nimerind un alt hăitaş profilat pe zăpada strălucitoare. Apoi, soldaţii rămaşi începură să tragă cu frenezie în copaci, prin întuneric.

  Duncan ţinti apoi licurigloburile ce-şi tot schimbau poziţia. Spărgându-le unul după celălalt, îşi lăsă nefericiţii urmăritori singuri în bezna bântuită ici-colo de flăcări. În vreme ce restul echipei se grăbea să ajungă la adăpost, el mai doborî încă doi bărbaţi.

  Cu încărcătura puştii laser scăzând continuu, băiatul se târî în spatele culmii unde-şi organizase atacul, după care o rupse la fugă din toată puterea spre semnalul licăritor pe care-l văzuse… Orice-ar fi fost, era cea mai bună şansă a sa!

  Harkonnenii aveau să fie buimăciţi şi dezorganizaţi pentru câteva clipe şi nespus de suspicioşi pentru mai multă vreme. Conştient că mai avea o ultimă ocazie, Duncan renunţă la orice măsură de precauţie. Alergă, alunecând, pe deal în jos, lovindu-se de pietre, dar neavând timp să simtă durerea zgârieturilor şi a vânătăilor. Nu-şi putea pierde urma în timp util, de aceea nici nu încerca să şi-o piardă…

  Undeva, în urma lui, pe când sporea distanţa dintre ei, auzi urlete, mârâituri înfundate şi strigătele vânătorilor. Îi ataca o haită de ogari sălbatici aflaţi în căutare de pradă rănită! Duncan îşi ascunse un zâmbet şi continuă să alerge spre lumina intermitentă. Acum o vedea drept în faţă, lângă marginea pădurii din rezervaţie.

  Se apropie în sfârşit, păşind uşor spre micul luminiş. Dădu peste un topter tăcut, o aeronavă de mare viteză ce putea lua la bord mai mulţi pasageri. Semnalul luminos clipea în vârful aparatului de zbor – însă Duncan nu văzu nici ţipenie de om.

  Aşteptă în linişte câteva momente, apoi părăsi cu grijă umbrele copacilor şi se apropie. Să fi fost oare nava abandonată? Lăsată acolo pentru el? Sau vreun fel de capcană întinsă de Harkonneni? Dar de ce-ar face aşa ceva? Ei îl vânau deja…

  Ori poate avea, totuşi, un salvator misterios?

  Duncan Idaho înfăptuise o mulţime de lucruri în seara aceea şi era deja obosit, uluit de cât de multe se schimbaseră în viaţa sa. Însă nu avea decât opt ani şi nu ştia cum se pilotează aeronava aceea, chiar dacă era singura lui cale de scăpare. Totuşi, era posibil să găsească provizii înăuntru, nişte mâncare, o altă armă…

  Se sprijini de fuzelaj, cercetând zona, fără a scoate nici un sunet. Trapa era deschisă, invitându-l parcă, însă în misterioasa navă era întuneric. Dorindu-şi să mai fi avut încă lanterna, înaintă cu precauţie şi sondă umbrele dinaintea lui cu ţeava puştii cu laser.

  Apoi, din umbrele navei ieşiră nişte mâini care-i smulseră arma înainte ca el să apuce să clipească măcar. Cu degetele înţepându-l, cu carnea zdrelită, Duncan se clătină, înfrânându-şi un strigăt.

  Persoana dinăuntrul navei aruncă arma cu laser pe planşeele punţii, unde aceasta zăngăni, apoi ţâşni afară, ca să-l prindă pe băiat de mâini. Nişte palme aspre îi strânseră rana de la umăr şi-l făcură să icnească de durere.

  Duncan lovi din picioare şi se zbătu, apoi ridică privirea şi văzu o femeie cu faţa suptă, cu părul de culoarea ciocolatei şi pielea negricioasă. O recunoscu imediat: Janess Milam, cea care stătuse lângă el în timpul jocurilor de la curte… chiar înainte ca soldaţii Harkonnen să-i captureze părinţii şi să trimită întreaga familie în orasul-închisoare al Baroniei.

  Femeia aceea îl trădase Harkonnenilor!

  Janess îi puse palma peste gură, înainte ca el să poată striga şi-i prinse capul într-o priză puternică. Nu avea cum scăpa.

  — Al meu eşti, zise, vocea ei fiind o şoaptă aspră.

  Îl trădase din nou.

  Considerăm diferitele lumi drept rezervoare de gene, surse de învăţături şi de învăţători, izvoare ale posibilului.

  Analiza Bene Gesserit, Arhivele Wallach IX.

  Baronului Vladimir Harkonnen nu-i erau străine faptele dezgustătoare. Totuşi, a fi obligat să accepte această întâlnire îl deranja mai mult decât orice altă situaţie potenţial periculoasă în care îi fusese dat să se afle. Era descumpănit.

  Şi, pe deasupra, această Cucernică Maică era atât de calmă, de sigură de sine! Tulburat, îşi expedie gărzile şi consilierii, scăpând de orice posibilă iscoadă infiltrată în măreaţa citadelă Harkonnen. Unde-i Rabban, când am nevoie de el? La vânătoare! Se întoarse îmbufnat în apartamentul său, pregătit, în măsura în care se putea considera astfel. Simţi un nod în stomac. Furia îi adusese pe frunte broboane de sudoare. Trecu pe sub boltele arcuite ale intrării, trăgând în urma sa draperiile grele. Poate că dacă ar fi stins şi licurigloburile şi s-ar fi prefăcut că avea de-a face cu altceva…

  Intrând în încăpere, baronul descoperi uşurat că vrăjitoarea nu se despuiase şi nu se cuibărise ademenitoare în aşternuturile răvăşite, aşteptându-i venirea. Era în picioare, complet îmbrăcată, o soră Bene Gesserit cu aer perfect oficial. Însă un surâs superior, care te smintea, îi curba buzele. Baronul ar fi vrut să reteze acel zâmbet cu un instrument tăios. Inspiră adânc, uluit că această vrăjitoare îl putea face să se simtă atât de neajutorat.

  — Tot ce-aş putea să-ţi ofer este un flacon cu sperma mea, zise, încercând să fie cât se putea de grosolan, păstrând astfel controlul situaţiei. Impregnează-te singură! Asta ar trebui să fie de-ajuns pentru a-ţi atinge scopurile… Îşi înălţă ferm bărbia. Voi, Bene Gesserit, va trebui să vă mulţumiţi doar cu atât!

  — Dar nu-i cu putinţă, baroane, rosti Cucernica Maică, aşezându-se pe divan. Cunoşti rigorile noastre. Nu suntem tleilaxu, să ne creştem progeniturile în cuve. Noi, Bene Gesserit, trebuie să naştem prin metode naturale, fără nici un artificiu, pentru motive pe care nu eşti capabil să le înţelegi.

  — Sunt capabil să înţeleg multe, mârâi baronul.

  — Nu, nu şi aşa ceva.

  Oricum, nu se aşteptase ca mutarea lui de sacrificiu să funcţioneze.

  — Dacă tot vă trebuie sânge Harkonnen, ce-ai zice de nepotul meu, Glossu Rabban? Sau chiar mai bine, ce-ai spune de tatăl lui, Abulurd? Du-te la Lankiveil şi poţi avea cu el câţi copii vrei tu. Nici nu va trebui să te munceşti atât de mult…

  — De neacceptat, glăsui Mohiam. Îl fixă cu o căutătură rece, printre pleoapele aproape închise. Trăsăturile ei erau terne, faţa palidă şi neclintită.

  — Nu sunt aici ca să negociez, baroane. Am ordinele mele. Trebuie să mă întorc la Wallach IX purtând în pântece copilul tău.

  — Dar… ce-ar fi dacă…?

  Vrăjitoarea ridică mâna.

  — Ţi-am explicat foarte limpede ce se va întâmplă dacă refuzi. Decizia îţi aparţine, dar te vom folosi oricum.

  Apartamentul său privat devenise, dintr-o dată, un loc străin şi primejdios. Îşi îndreptă umerii, îşi încordă bicepşii… Deşi era un bărbat bine făcut, cu trup vânjos şi dotat cu reflexe rapide, singura lui şansă de scăpare părea să presupună luarea la pumni a acestei femei, încercând astfel s-o aducă la ascultare. Ştia însă destule despre abilităţile de luptă ale Bene Gesserit, în special despre metodele lor ciudate, oculte… şi simţi un ghimpe de îndoială când se întrebă dacă el ar fi fost învingătorul unei asemenea confruntări.

  Ea se ridică şi traversă încăperea fără nici un zgomot, apoi se aşeză ţeapănă pe marginea patului nefăcut şi pătat al baronului.

  — Dacă te consolează cu ceva, nu voi simţi mai multă plăcere în acest act decât tine…

  Contemplă trupul bine făcut al baronului, umerii lui largi, pectoralii pietroşi şi abdomenul supt. Pe figura lui se citea o expresie trufaşă, izvorâtă din obârşia nobilă. În alte circumstanţe, Vladimir Harkonnen ar fi putut trece drept un amant acceptabil, precum instructorii cu care Bene Gesserit o cuplaseră pe Mohiam în toţi anii când rămăsese însărcinată.

  Născuse deja opt fiice pentru şcoala Bene Gesserit, toate crescute departe de ea, pe Wallach IX sau pe alte planete ce serveau drept locuri de instrucţie. Mohiam nu încercase niciodată să urmărească evoluţia lor. Nu aceasta era calea Surorilor. Nici fiica ei şi a baronului Harkonnen nu va avea parte de o altă soartă…

  La fel ca alte Surori bine antrenate, Mohiam avea capacitatea de a-şi controla cele mai intime funcţii ale trupului. Pentru a putea deveni Cucernică Maică, trebuise să-şi modifice procesele biochimice ale trupului, luând o otravă care altera spectrul conştiinţei. Transmutând înlăuntrul ei drogul ucigător, trecuse pe drumul lăuntric dintre ecourile lungii sale genealogii, devenind capabilă să vorbească cu toate femeile din spiţa sa, să acceadă la zgomotoasele vieţi interioare ale Celeilalte Memorii.

  Îşi putea pregăti pântecul, putea ovula după voie, putea chiar să aleagă sexul copilului din momentul în care spermatozoidul şi ovulul se uneau. Bene Gesserit voiau o fată de la ea, o fiică Harkonnen, iar Mohiam le-o va dărui, aşa cum i se ceruse.

  Având însă numai informaţii limitate despre diferitele programe de eugenie, Mohiam nu înţelegea de ce Bene Gesserit aveau nevoie de această combinaţie specială de gene, de ce fusese tocmai ea aleasă să aducă pe lume copilul şi de ce nici un alt Harkonnen nu ar fi putut produce un urmaş viabil pentru planurile Bene Gesserit… Pe de altă parte, îşi făcea doar datoria. Pentru ea, baronul era numai o unealtă, un donator de spermă care trebuia să-şi joace propriul rol.

  Mohiam îşi ridică rochia neagră şi se lăsă pe spate în pat, ridicând capul pentru a-i arunca bărbatului o privire.

  — Hai, baroane, să nu mai pierdem vremea. În fond, e atât de puţin important… Îşi lăsă privirea să-i poposească între picioare.

  Pe când el se înroşi de furie, ea continuă cu glas moale:

  — Am capacitatea de a-ţi mări plăcerea sau de a o omorî. În ambele cazuri, rezultatele sunt aceleaşi, în ceea ce ne priveşte… Îi zâmbi cu buzele ei subţiri. Mai gândeşte-te şi la rezervele ascunse de melanj pe care le vei putea păstra fără ştirea împăratului. Vocea i se înăspri, în caz contrar însă, încearcă să-ţi imaginezi şi ce-i va face bătrânul Elrood Casei Harkonnen, atunci când va afla că l-ai înşelat în tot acest timp…

  Încruntat, baronul se încurcă în robă şi se îndreptă spre pat. Mohiam închise ochii şi murmură o binecuvântare Bene Gesserit, o rugăciune pentru a se calma şi pentru a se concentra asupra activităţii trupeşti şi a metabolismului interior.

  Baronul era mai degrabă îngreţoşat decât excitat. Nu putea suporta să privească trupul dezgolit al lui Mohiam. Din fericire, îşi păstrase majoritatea veşmintelor pe ea, aşa cum făcuse şi el. Îl mângâie cu degetele până când intră în erecţie, iar el îşi ţinu ochii închişi în timpul întregului act mecanic. În spatele pleoapelor strânse, nu avu de ales decât să fantazeze despre cuceririle sale anterioare, despre durere şi putere, despre orice i-ar fi putut întoarce mintea de la actul revoltător şi murdar al împreunării dintre bărbat şi femeie.

  Nu era, în nici un caz, un act de dragoste, doar un ritual obosit între două trupuri, executat cu scopul de a face schimb de material genetic. Pentru niciunul dintre ei nu însemna nici măcar sex…

  Dar Mohiam obţinu ceea ce-şi dorea.

  Piter de Vries se mişcă pe furiş, fără zgomot, în spatele ferestrei sale private de observare, cu un singur sens. Ca mentat, învăţase să alunece ca o umbră, să vadă fără a fi văzut… O veche lege a fizicii pretindea că simplul act al observării modifică parametrii. Dar, ca oricare alt mentat bine pregătit, ştia cum să observe lucruri importante rămânând invizibil, ascuns celor care constituiau obiectul observaţiei sale.

  De Vries urmărise adesea prin gaura cheii escapadele sexuale ale baronului. Uneori, actele respective îl dezgustau, alteori îl fascinau şi, mai rar, îi dădeau mentatului idei proprii.

  Acum îşi ţinea ochii lipiţi de micile găuri de observaţie, absorbind detaliile, în timp ce baronul era obligat să se împreuneze cu vrăjitoarea Bene Gesserit. Îşi privea stăpânul amuzat, veselindu-se de neplăcerea evidentă a bărbatului. Nu-l mai văzuse niciodată pe baron atât de dezumflat. Oh, şi cât îşi dorea să fi avut timp să pună la punct aparatura de înregistrare, să se bucure de privelişte ori de câte ori ar fi vrut…!

  În clipa în care ea-şi exprimase doleanţele, de Vries prevăzuse rezultatul inevitabil. Baronul se comportase ca un pion perfect, prins fără scăpare în capcană, fără nici o şansă de a alege. Dar de ce?

  Nici măcar cu îndrăzneala sa de mentat, de Vries nu putea pricepe ce voiau Surorile de la Casa Harkonnen sau de la odraslele sale. Desigur, manipulările genetice nu erau atât de spectaculoase. Deocamdată însă, Piter de Vries savura spectacolul…

  Multe invenţii au îmbunătăţit selectiv anumite talente sau abilităţi, accentuând un aspect sau altul. Dar nici o realizare nu a atins măcar complexitatea sau adaptabilitatea minţii umane.

  Tratatul lui Ikbhan asupra Minţii, Volumul II.

  Pe o latură a podelei din imitaţie de piatră a sălii de antrenament din Marele Palat ixian, Leto zăcea gâfâind lângă căpitanul gărzii, Zhaz. Instructorul de luptă era un bărbat ciolănos, cu părul castaniu, aspru, cu sprâncene groase şi o barbă tăiată pătrat. La fel ca şi elevii săi, Zhaz nu purta cămaşă, numai o pereche de pantaloni scurţi, bej, de antrenament. Izul de transpiraţie şi metal încins plutea persistent în aer, în pofida eforturilor unui aparat pentru reîmprospătarea atmosferei. Ca în majoritatea dimineţilor, instructorul îşi petrecea mai mult timp privind decât luptând. Lăsa în schimb automatele să-i facă toată treaba…

  După terminarea lecţiilor sale obişnuite, lui Leto nu-i displăcea schimbarea de ritm, exerciţiul fizic, provocarea. Până acum se complăcuse în rutină pe Ix, petrecând – e-adevărat!

  — Ore de antrenament fizic şi mental cu ajutorul echipamentelor sofisticate, dar găsind vreme şi pentru vizitarea facilităţilor tehnologice şi instruirea în filosofia afacerilor. Entuziasmul lui Rhombur îl încântase, deşi adesea trebuia să-i explice prinţului ixian conceptele dificile. Rhombur nu era deloc încet la minte, doar… puţin desprins de orice chestiuni practice.

  În fiecare a treia dimineaţă, tinerii îşi părăseau sălile de curs şi lucrau pe podeaua de antrenament automatizată. Lui Leto îi plăceau exerciţiul şi revărsarea de adrenalină, în vreme ce Rhombur şi instructorul de lupte păreau să considere asta doar o cerinţă demodată, adăugată programei numai din pricina amintirilor războinice ale contelui Vernius.

  Leto şi căpitanul cu părul aspru îl priveau pe solidul prinţ Rhombur izbind cu suliţa aurită un manechin de luptă, agil şi care reacţiona la fiecare mişcare a lui. Zhaz nu se lupta personal cu elevii săi. Credea că dacă el şi trupele sale de securitate îşi făceau treaba, nici un membru al Casei Vernius nu va avea nevoie să se coboare vreodată la barbara luptă corp la corp. El dădea însă o mână de ajutor la programarea roboţilor de luptă care învăţau singuri.

  În poziţie de repaus, manechinul de luptă, de statura unui om, semăna cu un ovoid de culoarea cărbunelui, neted, fără braţe, picioare sau chip. O dată ce lupta începea, mecanismul ixian scotea un set de membre rudimentare şi lua diferite forme, în funcţie de datele transmise de scanerul său, care-i indica cea mai bună metodă de a-şi înfrânge adversarul. Pumni de oţel, cabluri din flexoţel şi alte surprize puteau fi aruncate din orice punct al corpului său. Chipul lui mecanic putea sa dispară cu totul sau să-şi schimbe expresia, din apatică, menită să-l păcălească pe adversar, într-o căutătură feroce, cu ochii injectaţi, sau chiar într-una de bucurie diabolică. Automatul reacţiona şi-şi modica atitudinea, învăţând pas cu pas.

  — Aminteşte-ţi, nici un tipar repetitiv, îi strigă Zhaz lui Rhombur. Barba lui se avântă ca o lopată dincolo de bărbie. Nu-l lăsa să te ghicească!

  Prinţul se feri când două săgeţi boante trecură pe lângă capul său. Un cuţit azvârlit de automat, prin surprindere, lăsă o pată de sânge pe umărul tânărului. Chiar şi rănit, Rhombur pară lovitura, apoi atacă, iar Leto fu mândru de colegul lui de sânge regal, căruia nu-i scăpase nici un ţipăt.

  În mai multe rânduri, Rhombur îi ceruse sfaturi sau chiar critici la adresa stilului de luptă. Răspunzându-i cu sinceritate, Leto ţinea însă cont că el nu era instructor profesionist – şi nici nu voia să dezvăluie prea multe din tehnicile de luptă ale Casei Atreides. Rhombur putea învăţa toate astea de la Thufir Hawat, maestrul spadasin al bătrânului duce.

  Vârful spadei Prinţului atinse un punct slab pe corpul întunecat al manechinului şi acesta căzu „mort”.

  — Bravo, Rhombur! Strigă Leto.

  Zhaz dădu din cap.

  — E mult mai bine.

  Leto se luptase de două ori cu automatul în acea zi, învingându-l de fiecare dată, la nivele de dificultate mai ridicate decât cele folosite de prinţul Rhombur. Când Zhaz întrebase cum dobândise Leto asemenea pricepere, tânărul Atreides nu dezvălui prea multe, nedorind să se fălească. Dar acum avea prima dovadă directă că metodele de antrenament Atreides erau superioare, în pofida gradului înfricoşător al inteligenţei manechinului. Antrenamentul lui Leto includea pumnale, cuţite, lansatoare de proiectile paralizante lente şi scuturi individuale. Thufir Hawat era un instructor mult mai periculos şi mai imprevizibil decât ar fi putut aspira să fie vreodată orice mecanism automat de luptă.

  Tocmai când Leto îşi ridica arma şi se pregătea pentru următoarea rundă, uşile liftului se deschiseră şi intră Kailea, sclipind datorită bijuteriilor şi veşmintelor confortabile din metalofibre, a căror croială părea să fi fost proiectată să arate splendid, mai ales în intimitate. Ţinea în mână un toc şi un blocnotes înregistrator ridulian. La vederea băieţilor, sprâncenele i se arcuiră cu o prefăcută surprindere.

  — Oh, iertaţi-mă, venisem să arunc o privire la designul manechinului…

  Fiica lui Vernius se delecta de obicei cu preocupări intelectuale şi culturale, studiind afacerile şi artele. Leto nu se putu abţine să n-o urmărească din priviri. La răstimpuri, ochii ei păreau aproape gata să flirteze cu el, dar de cele mai multe ori îl ignora cu o asemenea intensitate, încât Leto bănui că şi fata simţea aceeaşi atracţie ca şi a lui.

  În timpul petrecut la Marele Palat, Leto îşi încrucişase drumurile cu Kailea în sala de mese, pe terasele deschise de observaţie, în încăperile bibliotecii… Îi răspunsese cu crâmpeie de conversaţie stângace. În afară de sclipirile ademenitoare din ochii ei verzi, Kailea nu-i dăduse nici o încurajare desluşită, dar nu se putea opri să nu se gândească la ea.

  E doar o copilă, îşi spunea Leto, jucându-se de-a marea doamnă. Cumva, totuşi, nu reuşea să-şi convingă imaginaţia să creadă asta. Kailea avea convingerea totală că era hărăzită unui viitor măreţ, altul decât traiul în subteranele din Ix. Tatăl ei – erou de război – era capul uneia dintre cele mai bogate Case Mari, iar mama fusese suficient de frumoasă încât să devină concubină imperială. La rândul său, fiica avea o minte excelentă pentru afaceri. Pentru Kailea Vernius existau, în mod evident, o mulţime de posibilităţi.

  Ea îşi concentră întreaga atenţie asupra ovoidului cenuşiu, neclintit.

  — L-am convins pe tata să lanseze pe piaţă noul nostru model de automate de luptă.

  Studie maşina acum nemişcată, dar – cu coada ochiului – îl privi pe Leto, observându-i profilul energic şi nasul acvilin, regal.

  — Ale noastre sunt mai bune decât orice dispozitiv de luptă – adaptabile, versatile şi capabile să înveţe singure. Este adversarul cel mai apropiat de om, care-a fost proiectat de la Jihad încoace!

  El se înfioră, gândindu-se la toate avertismentele pe care i le dăduse mama sa. În acest moment, ar fi îndreptat un deget acuzator şi ar fi dat din cap cu satisfacţie. Leto se uită spre ovoidul întunecat.

  — Vrei să spui că obiectul ăsta are creier?

  — Pe toţi sfinţii şi păcătoşii, vorbeşti cumva de o încălcare a restricţiilor de după Marea Revoltă? Răspunse căpitanul Zhaz, total surprins. „Nu-ţi vei face o maşină după asemănarea minţii umane”…

  — Avem… ăăă… mare grijă cu asta, Leto, zise Rhombur, folosind un prosop purpuriu ca să-şi şteargă transpiraţia de pe ceafă. Nu-i nici un motiv de îngrijorare.

  Leto nu se lăsă.

  — Păi, dacă automatele scanează oamenii, dacă-i citesc, aşa cum spui tu, cum procesează informaţiile? Nu o fac folosind o minte computerizată? Nu este vorba doar de un dispozitiv adaptativ. Învaţă şi-şi pregătesc atacurile…

  Kailea scrise câteva notiţe pe înregistratorul ei de cristal şi-şi ajustă unul dintre pieptenii de aur, din părul arămiu întunecat.

  — Există multe zone obscure, Leto, dar dacă facem paşii cu atenţie, Casa Vernius va fi gata să obţină un profit ameţitor.

  Îşi trecu vârful degetului peste buzele curbate.

  — Totuşi, ar fi mai bine să testăm terenul, lansând mai întâi câteva exemplare fără marcă pe piaţa neagră.

  — Nu te mai osteni, Leto, zise Rhombur, evitând un subiect atât de incomod. Din părul lui ciufulit şiroia sudoarea, iar pielea îi era roşie din cauza efortului. Casa Vernius are echipe întregi de mentaţi şi de consilieri juridici care studiază litera legii.

  Se uită spre sora lui, căutând încurajare. Ea încuviinţă, cu un aer absent.

  Într-unele dintre şedinţele de instruire de la Marele Palat, Leto aflase despre disputele interplanetare legate de patente, despre micile chichiţe legale şi despre subtilele căi de eludare a legii. Ajunseseră oare ixtienii la un mod total diferit de folosire a unităţilor mecanice pentru procesarea datelor, una care să nu reînvie temerile legate de maşinile gânditoare, cele care subjugaseră omenirea pentru atâtea veacuri? Nu vedea cum ar fi putut crea Casa Vernius un automat de luptă autoinstruit, reactiv şi adaptabil, fără să fi păşit într-un fel oarecare pe calea încălcării legilor Jihadului.

  Dacă mama sa ar afla una ca asta, l-ar aduce înapoi acasă de pe Ix, indiferent ce-ar spune tatăl său…

  — Să vedem cât de grozav e acest produs, zise Leto, luându-şi arma şi întorcându-se cu spatele spre Kailea. Îi simţi privirile poposind pe umerii săi dezgoliţi, pe muşchii gâtului. Zhaz se trase nepăsător de-o parte ca să privească.

  Leto îşi trecu suliţa dintr-o mână într-alta şi alergă pe podea. Adoptând o poziţie clasică de luptă, invocă nivelul de dificultate strigând către forma ovoidală, întunecată:

  — Şapte punct doi-patru!

  Cu opt diviziuni mai mult decât înainte…

  Automatul refuză să se mişte.

  — E prea mult, zise maestrul de antrenament, împingându-şi în faţă maxilarul acoperit de barba pătrăţoasă. Am dezactivat nivelele superioare, sunt prea periculoase.

  Leto se încruntă. Instructorul de luptă nu voia să-şi provoace prea mult elevii, nici să rişte mai mult decât nişte contuzii uşoare? Thufir Hawat ar fi râs în hohote.

  — Încerci să o impresionezi pe domnişoară, tinere Atreides? Ai putea fi ucis.

  Întorcându-se spre Kailea, văzu că fata îl privea cu o expresie amuzată şi – în acelaşi timp – provocatoare. Ea se aplecă repede spre blocnotesul ridulian şi mai scrise câteva cifre. El se înroşi, simţind fierbinţeală în obraji.

  Zhaz se întinse, apucă un prosop moale de pe rastel şi-l aruncă înspre Leto.

  — Şedinţa de instrucţie s-a terminat. Distracţiile de acest soi nu sunt bune pentru antrenamentul tău şi pot duce la răniri grave.

  Se întoarse spre prinţesă.

  — Domnişoară Kailea, vă cer să evitaţi terenul de antrenament atunci când Leto Atreides luptă cu manechinele noastre. Zburdă prea mulţi hormoni pe-aici…

  Maestrul de lupte nu putea ascunde faptul că situaţia îl amuza. Adăugă:

  —… iar prezenţa dumneavoastră ar putea fi mai periculoasă decât orice duşman!

  Trebuie să facem pe Arrakis un lucru nemaiîncercat vreodată pe o întreagă planetă. Trebuie să folosim omul ca pe o forţă ecologică constructivă – inserând forme de viaţă adaptate la terraformare: o plantă ici, un animal colo, un om dincolo – pentru transformarea ciclului hidrologic, pentru a construi un alt tip de peisaj.

  Raport al planetologului imperial PARDOT KYNES, către Împăratul Padişah ELROOD IX (netrimis)

  Când tinerii fremeni mânjiţi de sânge îi cerură lui Pardot Kynes să-i însoţească, acesta nu ştia dacă era oaspetele sau prizonierul lor. Oricum, perspectiva îl intriga. În sfârşit, avea ocazia să ia contact nemijlocit cu misterioasa lor cultură.

  Unul dintre tineri îl cără cu rapiditate şi eficienţă pe tovarăşul său rănit la micul vehicul de teren al lui Kynes. Ceilalţi fremeni deschiseră compartimentele de colectare din spate şi azvârliră afară toate probele geologice adunate cu atâta trudă de Kynes, pentru a face loc. Planetologul era mult prea uluit ca să protesteze; în afară de asta, nu avea intenţia de a-i irita pe aceşti oameni despre care voia să afle cât mai mult.

  În câteva clipe, înghesuiră în containere cadavrele soldaţilor Harkonnen, fără îndoială pentru cine ştie ce scopuri oculte. Poate fi o profanare rituală a duşmanilor lor? Respinse posibilitatea, foarte redusă, ca tinerii să fi vrut, pur şi simplu, să înhumeze cadavrele. Ascund oare trupurile de teama represaliilor? Nici asta nu părea probabil, nu se potrivea cu puţinul pe care-l auzise despre fremeni. Sau aceşti oameni ai deşertului îi ţineau pentru resurse, extrăgând apa din ţesuturi?

  Apoi, fără să întrebe, fără să mulţumească sau să facă vreun comentariu, primul dintre fremenii cei aspri puse mâna pe vehicul, cu pasagerul rănit şi cu cadavre cu tot, şi demară rapid, împrăştiind nisip şi nori de praf în toate părţile. Kynes îl privi îndepărtându-se, cu tot cu trusa sa de supravieţuire în deşert, cu hărţile, dintre care multe pregătite chiar de el.

  Se pomeni singur, doar cu cel de-al treilea tânăr – paznic ori prieten? Dacă aceşti fremeni intenţionau să-l abandoneze fără provizii, avea să fie mort nu peste multă vreme. Dac-ar fi reuşit să se orienteze, ar fi izbutit să se întoarcă în satul Windsack pe jos, însă, în decursul peregrinărilor sale, nu acordase prea mare atenţie locurilor unde erau situate centrele populate. Ghinion final pentru un planetolog imperial, se gândi el.

  Ori poate că tinerii pe care-i salvase voiau altceva de la el. Din pricina noilor sale vise hărăzite viitorului planetei Arrakis, Kynes voia cu disperare să-i cunoască pe fremeni şi căile lor neortodoxe. Era limpede că aceşti oameni constituiau un secret valoros, ascuns de ochii imperiali. Se gândi că l-ar fi întâmpinat mai cu entuziasm, o dată ce le-ar fi împărtăşit ideile.

  Tânărul fremen rămas se folosi de o mică trusă de reparaţii pentru a acoperi o crăpătură în ţesătura de pe piciorul distraiului, apoi i se adresă:

  — Vino cu mine!

  Se întoarse spre un perete de rocă dezgolită, aflat la mică distanţă.

  — Urmează-mă, sau vei muri aici!

  Îi aruncă peste umăr o privire întunecată. Pe faţa lui apăru o expresie de veselie aspră şi un zâmbet răutăcios, atunci când adăugă:

  — Crezi că Harkonnenilor le va trebui mult până să caute să se răzbune pentru morţii lor?

  Kynes se grăbi spre el.

  — Aşteaptă! Nu mi-ai spus numele tău…

  Tânărul îl privi cu o căutătură ciudată; avea ochi albastru-în-albastru, culoare datorată dependenţei îndelungate de mirodenie, şi o piele tăbăcită care-l făcea să pară mult mai bătrân decât era.

  — Are vreun sens să ne prezentăm? Fremenii ştiu deja cine eşti…

  Kynes clipi.

  — Păi… tocmai v-am salvat viaţa, ţie şi tovarăşilor tăi. Asta nu contează deloc pentru oamenii voştri? În majoritatea societăţilor, aşa s-ar întâmpla.

  Tânărul păru încurcat, apoi se resemnă.

  — Ai dreptate. Ai făurit un legământ de apă între noi. Mi se spune Turok. Acum trebuie să plecăm.

  Legământ de apă? Kynes îşi zăgăzui întrebările şi o luă pe urmele companionului său.

  În distraiul său uzat, Turok se căţără pe stânci, spre pereţii verticali. Kynes se târî pe lângă bolovanii căzuţi, alunecând, cu paşii nesiguri. Numai când se apropiară, planetologul observă o discontinuitate în straturile geologice, un filon care despica piatra veche, înălţată deasupra solului, formând o fisură mascată de praf şi de coloritul şters.

  Fremenul se strecură în interior, străpungând umbra cu iuţeala unei şopârle de deşert. Curios şi temându-se să nu se rătăcească, Kynes îl urmă cu mişcări rapide. Spera că va avea ocazia să întâlnească mai mulţi fremeni şi să înveţe cât mai multe despre ei. Nu mai pierdu vremea să se întrebe dacă nu cumva Turok îl conducea într-o capcană. Ce rost ar fi avut? Tânărul l-ar fi putut ucide afară, cu mare uşurinţă.

  Turok se opri în umbra răcoroasă, dându-i lui Kynes un răgaz să-l ajungă din urmă. Arătă spre anumite locuri de pe peretele de lângă el.

  — Acolo, acolo şi acolo!

  Fără să mai aştepte să vadă cât de bine îi fusese înţeles gestul, tânărul păşi pe fiecare dintre locurile indicate, puncte de sprijin aproape invizibile pentru mâini şi picioare. Se avântă pe versant, iar Kynes îşi dădu toată silinţa să-l imite. Turok părea că se joacă întruna cu el, încercându-l.

  Dar planetologul îl surprinse. Nu era nicidecum vreun birocrat umflat de apă, nici vreun împiedicat care să se bage unde nu-i fierbe oala… Călător prin unele dintre cele mai aspre lumi ale imperiului, se menţinuse în formă.

  Kynes ţinu pasul cu tânărul, căţărându-se în urma lui, folosindu-se de vârfurile degetelor pentru a-şi ridica trupul tot mai sus. La câteva clipe după ce tânărul fremen se oprise şi se aşezase pe o margine îngustă de stâncă, Kynes luă loc lângă el, încercând să nu gâfâie.

  — Inspiră pe nas şi expiră pe gură, zise Turok. Filtrele tale sunt mult mai eficiente în acest fel.

  Dădu din cap, cu o undă de admiraţie.

  — Cred că s-ar putea să străbaţi, în cele din urmă, drumul până la sietch.

  — Ce este un sietch? Întrebă Kynes.

  Reunoştea, vag, vechea limbă chakobsa, dar nu studiase nici arheologia şi nici fonetica. Le considerase întotdeauna irelevante pentru cercetările sale ştiinţifice.

  — Un loc secret, de retragere în siguranţă – acolo locuiesc ai mei.

  — Vrei să spui că e casa ta?

  — Casa noastră este deşertul.

  — Sunt nerăbdător să vorbesc cu poporul tău, zise Kynes, apoi continuă, incapabil să-şi stăpânească entuziasmul: Mi-am format unele opinii despre lumea asta şi am făcut un plan care s-ar putea să vă intereseze, să-i intereseze pe toţi locuitorii de pe Arrakis.

  — Dune, zise tânărul fremen. Numai imperialii şi Harkonnenii numesc acest loc Arrakis…

  — Bine, atunci Dune, răspunse Kynes.

  În adâncimea stâncilor din faţa lor, aştepta un bătrân fremen cu părul cărunt, cu un singur ochi – orbita stângă, nefolositoare, fiind acoperită de o bucată de o piele vineţie şi încreţită. Naib al sietchului Scutului Roşu, Heinar îşi pierduse şi două degete într-un duel cu cristaiul, în anii tinereţii sale. Dar supravieţuise – pe când adversarii săi, nu.

  Heinar se dovedise un lider sever, dar competent, al poporului său. O dată cu trecerea anilor, sietchul său prosperase, populaţia nu scăzuse, iar rezervele de apă ascunse creşteau la fiecare ciclu al lunilor.

  În peştera-infirmerie, două femei în vârstă se ocupau de Stilgar cel nesăbuit, tânărul rănit adus cu maşina de teren doar cu câteva clipe mai înainte. Bătrânele verificară bandajul medical aplicat de străin şi-i adăugară propriile lor leacuri. Cele două cotoroanţe se consultară una cu alta, apoi dădură din cap spre conducătorul sietchului.

  — Stilgar va trăi, Heinar, spuse una dintre ele. Ar fi fost o rană mortală, dacă n-ar fi fost îngrijită imediat. Străinul l-a salvat!

  — Străinul a salvat un smintit nesocotit, zise naibul, privind spre tânărul întins pe pat.

  Vreme de câteva săptămâni, la urechile lui Heinar ajunseseră tot soiul de relatări despre un străin curios. Acum, omul, Pardot Kynes, era adus în sietch pe o cale ferită, prin pasajele săpate în stâncă. Acţiunile străinului erau uluitoare. Un slujbaş imperial omorând Harkonneni?!

  Ommun, tânărul fremen care-l adusese pe însângeratul Stilgar înapoi în sietch, aştepta nerăbdător în umbra peşterii, lângă prietenul său rănit.

  — Ce era să facem, Heinar? Se arătă Ommun surprins. Am avut nevoie de maşina lui ca să-l car pe Stilgar până aici.

  — Ai fi putut să iei maşina de teren a acestui om şi toate lucrurile lui şi să fi dat apa lui tribului, glăsui naibul cu o voce scăzută.

  — Încă mai putem face asta, se răsti una dintre femei, imediat ce Turok îl aduce aici.

  — Dar străinul a luptat şi a ucis Harkonneni! Noi trei am fi fost morţi dacă nu ar fi apărut, atunci când a făcut-o, insistă Ommun. Nu se spune că duşmanul duşmanului meu îmi este prieten?

  — N-am încredere şi nici măcar nu înţeleg cui îi este acesta loial, răspunse Heinar, încrucişându-şi pe piept braţele musculoase. Ştim, desigur, cine e. Străinul provine din tagma imperiului, se spune că e planetolog. Rămâne pe Dune pentru că Harkonnenii sunt siliţi să-l lase să-şi facă treaba, dar acest Kynes răspunde numai în faţa împăratului însuşi… dac-o fi aşa. Mai sunt şi alte întrebări fără răspuns în ceea ce-l priveşte…

  Obosit, Heinar se aşeză pe o bancă din piatră, cioplită pe o parte a zidului. O tapiserie colorată, ţesută din fibre de mirodenie, atârna peste deschizătura peşterii, oferind un grad limitat de intimitate. Locuitorii sietchului învăţau destul de repede că intimitatea se afla în minte, nu în mediu.

  — Voi vorbi cu acest Kynes ca să aflu ce vrea de la noi, de ce a apărat trei tineri proşti şi neglijenţi împotriva unui inamic cu care n-avea nimic de împărţit! Apoi, voi aduce această chestiune în faţa Consiliului Bătrânilor, să-i lăsăm pe ei să decidă. Trebuie să luăm hotărârea cea mai potrivită pentru sietch…

  Ommun înghiţi în sec din greu, amintindu-şi cu câtă hotărâre luptase omul numit Kynes împotriva soldaţilor nemiloşi. Dar degetele sale poposiră pe punga din buzunarul său, numărând acverigile, însemne de metal care măsurau singura lui bogăţie acumulată în trib.

  Dacă bătrânii vor decide uciderea planetologului, atunci el, Turok şi Silgar îşi vor împărţi bogăţia apei între ei, împreună cu lucrurile care aparţinuseră celor şase Harkonneni masacraţi.

  Când Turok îl conduse, într-un târziu, prin deschizăturile păzite ale peşterii, trecând de sigiliul unei uşi şi pătrunzând în sietchul propriu-zis, Kynes văzu că locul era ca o peşteră a minunilor nesfârşite. Aromele răspândite în aer erau dense, bogate, sugerând umanitatea: mirosuri ale vieţii, ale unei populaţii dintr-un mediu închis, mirosuri ale meşteşugurilor, mirosuri de bucătărie, de deşeuri ascunse cu grijă şi chiar ale morţii exploatate chimic. Îşi confirmă, absolut detaşat, suspiciunea că tinerii fremeni nu luaseră cadavrele Harkonnenilor ucişi pentru cine ştie ce mutilări rituale, ci pentru apa conţinută în trupurile lor. Altfel, s-ar fi risipit.

  Kynes presupusese că atunci când va descoperi, în sfârşit, vreuna dintre aşezările ascunse ale fremenilor, aceasta va fi ceva primitiv, un loc aproape jalnic prin lipsa amenajărilor. Dar aici, în această grotă cu pereţi despărţitori, cu peşteri laterale, tuburi de lavă şi tuneluri întinse prin munţi ca un furnicar, Kynes putu vedea că oamenii deşertului trăiau în condiţii austere, dar confortabile. Locuinţele puteau rivaliza cu cele aflate la dispoziţia oricărui funcţionar Harkonnen din oraşul Carthag. În plus, erau mult mai naturale.

  Pe când Kynes îl urma pe tânărul său ghid, atenţia îi era atrasă de la o privelişte fascinantă la alta. Covoare ţesute cu îndemânare acopereau porţiuni din podea. Încăperile laterale erau ocupate de perne şi mese joase, făcute din metal şi piatră lustruită. Articolele de lemn preţios, adus din afara planetei, erau foarte puţine şi păreau străvechi: un vierme de nisip sculptat şi un joc pe care nu-l putuse identifica, având o tablă şi nişte piese ornamentate, din fildeş sau os.

  Vechi maşinării recirculau aerul din sietch, nelăsând să scape nici o adiere de umezeală. Adulmeca peste tot dulceaţa înţepătoare a mirosului ca de scorţişoară al rezervelor brute de mirodenie, răspândindu-se ca tămâia, de-abia reuşind să mascheze mirosul înţepător al trupurilor nespălate, înghesuite în locuri închise.

  Auzea femei vorbind, vocile unor copii şi plânsetul unui bebeluş, toate estompate cu discreţie. Fremenii vorbeau între ei, privindu-l cu suspiciune pe acest străin condus de Turok. Unii dintre cei mai în vârstă îi adresau zâmbete răutăcioase, care-l îngrijorau într-o oarecare măsură pe planetolog. Pielea lor părea aspră şi tăbăcită, stoarsă de orice surplus de apă; fiecare pereche de ochi care-l priveau erau de un albatru-în-albastru închis.

  În cele din urmă, Turok ridică o mână, cu palma orientată înainte, indicându-i lui Kynes să se oprească într-o uriaşă sală de întruniri, o cavitate naturală din interiorul muntelui. Grota avea o podea imensă, capabilă să primească sute şi sute de oameni; banchete şi balcoane adiţionale se iţeau în zig-zag pe pereţii de stâncă, roşiatici. Oare câţi oameni trăiau în acest sietch? Kynes se uită în sus, în sala pustie, plină de ecouri, spre un balcon care părea a fi un soi de tribună pentru discursuri.

  După o clipă, un bătrân se arătă trufaş în balcon şi privi în jos, cu neîncredere, spre străin. Kynes observă că bărbatul avea numai un ochi şi că se comporta ca un conducător.

  — Ăsta-i Heinar, îi şopti Turok la ureche. Naibul sietchului Scutului Roşu…

  Ridicând o mână pentru salut, Kynes strigă:

  — Sunt bucuros să-l întâlnesc pe conducătorul acestui uimitor oraş fremen!

  — Ce vrei de la noi, omule imperial? Strigă Heinar, pe un ton aspru şi neînduplecat.

  Cuvintele sale răsunau ca oţelul călit frecat de piatră.

  Kynes inspiră adânc. Aşteptase de mult timp o asemenea ocazie. De ce să mai piardă timpul? Cu cât visele lui continuau să rămână doar vise, cu atât mai dificil i-ar fi fost să le transforme în realitate.

  — Mă numesc Pardot Kynes, planetolog al împăratului. Am o viziune, domnule – un vis pentru dumneavoastră şi pentru oamenii dumneavoastră. Unul pe care aş dori să-l împărtăşesc tuturor fremenilor, dacă mă veţi asculta…

  — Mai bine asculţi vântul strecurându-se printre tufele de creozot decât să-ţi iroseşti vremea cu vorbele unui smintit, răspunse conducătorul sietchului. Cuvintele sale aveau greutate, ca şi cum ar fi fost un vechi proverb, cunoscut între oamenii săi.

  Kynes se uită spre bătrân şi-şi compuse repede propria sa platitudine, sperând să impresioneze.

  — Iar dacă cineva refuză să asculte cuvintele adevărului şi ale speranţei, atunci cine este un mai mare smintit?

  Tânărul Turok rămase cu gura căscată. De pe marginile pasajelor, fremenii care asistaseră la scenă îl priviră pe Kynes cu ochii mari, uluiţi de acest străin care-i vorbise cu atâta îndrăzneală naibului lor.

  Fata lui Heinar se întunecă şi se încruntă. Simţea cum îl potopeşte supărarea şi şi-ar fi dorit să-l vadă pe acest planetolog trufaş zăcând măcelărit pe podeaua peşterii. Îşi duse mâna la teaca de la şold a cristaiului.

  — Îmi conteşti conducerea? Hotărându-se, naibul trase din teacă lama curbată a pumnalului, dezvăluindu-i lucirea spre Kynes.

  Kynes nici nu clipi.

  — Nu, domnule, vă provoc imaginaţia. Sunteţi destul de curajos să faceţi faţă, ori vă temeţi să ascultaţi ce am de spus?

  Conducătorul sietchului rămase încordat, ţinând ridicată lama ciudată, lăptoasă; între timp, îl scruta pe prizonier. Kynes îi zâmbea însă pur şi simplu de acolo, de jos, cu o expresie deschisă pe figură.

  — E greu să vă vorbesc dacă sunteţi acolo sus, domnule.

  În cele din urmă, Heinar chicoti, privind spre lama din mâna sa.

  — Un cristai, o dată scos din teacă, nu trebuie băgat înapoi fără să fi gustat sânge! Îşi apăsă cu repeziciune tăişul peste antebraţ, trasând o linie roşie, îngustă, care se coagulă în câteva secunde.

  Ochii lui Kynes străluceau de emoţie, reflectând lumina proiectată de ciorchinii de globuri luminiscente care pluteau în sala mare de întruniri.

  — Foarte bine, planetologule… Poţi vorbi până ce respiraţia ţi se va scurge din plămâni. Cum soarta nu ţi s-a decis încă, vei rămâne aici, în sietch, până ce Consiliul Bătrânilor va delibera asupra a ceea ce trebuie făcut cu tine. Dar, înainte de asta, mă vei asculta…

  Kynes dădu din cap cu toată încrederea.

  Heinar se întoarse, se îndepărtă de balcon şi vorbi din nou, peste umăr:

  — Eşti un om ciudat, Pardot Kynes. Un slujbaş imperial şi, prin definiţie, un oaspete al Harkonnenilor, deci ne eşti duşman. Dar ai şi ucis Harkonneni. În ce încurcătură ne pui…

  Conducătorul sietchului făcu câteva gesturi repezi şi dădu câteva comenzi răstite, cerând să fie pregătită o încăpere mică, dar confortabilă, destinată planetologului înalt şi curios, care va fi prizonierul şi – în acelaşi timp – oaspetele lor.

  Heinar căzu pe gânduri, în vreme ce se îndepărta. Orice om care rosteşte vorbe despre speranţă în faţa fremenilor, după atâtea generaţii de suferinţe şi rătăciri… este fie confuz, fie un bărbat cu adevărat curajos.

  Tatăl meu a avut un singur prieten adevărat, cred eu. Acesta a fost contele Hasimir Fenring, eunuc genetic şi unul dintre cei mai mortali luptători din imperiu.

  Din „În casa tatălui meu” de Prinţesa Irulan.

  Chiar şi din cea mai înaltă şi întunecată încăpere a observatorului imperial, strălucirea pastelată a capitalei scăldate în opulenţă întrecea lumina stelelor de pe cerul Kaitainului. Construit cu câteva secole înainte, de luminatul împărat Padişah Hassik Corrino al III-lea, observatorul fusese folosit foarte puţin de către ultimii moştenitori ai tronului… Oricum, nu pentru scopul său de bază, studierea misterelor universului.

  Prinţul moştenitor Shaddam măsura la pas podeaua rece, de metal lustruit, pe când Fenring se ocupa de comenzile unui telescop stelar de înaltă energie. Eunucul genetic mormăia pentru sine, scoţând sunete neplăcute şi insipide.

  — Vrei, te rog, să încetezi cu aceste zgomote? Zise Shaddam. Concentrează-te asupra afurisitelor ălora de lentile.

  Fenring continuă să mormăie, dar numai cu o idee mai încet.

  — Toate oleobiectivele de-aici trebuie să fie într-un echilibru precis, hmmmm? Cred că preferaţi un telescop perfect, decât o treabă făcută la repezeală?

  Shaddam inspiră adânc.

  — Nu m-ai întrebat ce prefer.

  — Am decis eu pentru domnia-voastră.

  Eunucul se îndepărtă de piesele optice calibrate şi se înclină cu un gest de un formalism enervant.

  — Alteţa voastră, vă prezint o imagine de pe orbită. Priviţi-o cu ochii dumneavoastră!

  Shaddam se uită pieziş în ocularul telescopului stelar, până ce o formă se desluşi cu o limpezime perfectă, plutind tăcută în depărtări. Imaginea pendula între rezoluţie fragilă şi undele întunecate produse de distorsiunile atmosferice.

  Transspaţialul gigantic avea dimensiunile unui asteroid, atârnând deasupra Kaitainului şi aşteptând întâlnirea cu flotila de nave desprinse de la sol. O mişcare discretă îi atrase atenţia şi Shaddam văzu străfulgerările alb-gălbui ale motoarelor, în timp ce fregatele se ridicau de pe Kaitain, ducând diplomaţi şi emisari, urmate de transportoare cu produse şi mărfuri fabricate pe planeta capitalei imperiale. Fregatele erau imense, flancate de şiruri de nave mai mici, însă curbura navei Ghildei făcea ca totul să pară minuscul.

  În acelaşi timp, alte nave de desprindeau din cala transspaţialului şi coborau spre capitală.

  — Delegaţii, comentă Shaddam. Au adus tributuri pentru tatăl meu.

  — De fapt, sunt taxe, nu tributuri, observă Fenring. Desigur, e acelaşi lucru, în sensul vechi al cuvântului. Elrood e încă împăratul lor, hmmmm?

  Prinţul moştenitor se încruntă spre el.

  — Dar pentru câtă vreme? Chaumurky-ul ăla al tău mai durează mult?

  Shaddam se strădui să nu ridice tonul, deşi generatoare de sunet alb, subsonic, ar fi trebuit să le distorsioneze vocile pentru a contracara orice instalaţii de ascultare.

  — N-ai putut găsi o altă otravă? Una mai rapidă? Aşteptarea asta e înnebunitoare… Cât timp a trecut deja? Mi se pare că s-a scurs un an întreg de când n-am mai dormit cum trebuie…

  — Vreţi să spuneţi că ar fi trebuit să facem crima mai evidentă? N-ar fi fost ceva înţelept.

  Fenring îşi reluă locul lângă telescopul stelar, ajustând senzorii automaţi să urmărească transspaţialul în drumul lui pe orbită.

  — Fiţi răbdător, alteţa voastră, reluă Fenring. Până să vă sugerez acest plan, eraţi dispus să aşteptaţi decenii întregi. Ce mai contează un an sau doi, în comparaţie cu durata regimului instaurat, în cele din urmă, de domnia-voastră, hmmm?

  Shaddam îl împinse pe Fenring din dreptul ocularului, pentru a nu fi nevoit să se uite spre tovarăşul său de uneltiri.

  — Acum, că am pus roţile în mişcare, ard de nerăbdare ca tatăl meu să moară odată… Nu-mi lăsa răgaz să mă gândesc prea mult la asta şi să-mi regret decizia. Mă sufoc până să ajung pe tronul Leului de Aur! Am fost menit să conduc, Hasimir, dar unii şuşotesc că nu voi avea niciodată ocazia. Asta mă face să mă tem să mă însor ori să am copii…

  Dacă se aştepta ca Fenring să încerce să-l convingă de contrariul, acesta îl dezamăgi cu liniştea sa.

  Fenring vorbi din nou, după câteva momente.

  — N'kee este o otravă lentă prin natura ei. Am lucrat îndelung şi din greu pentru a pune la punct planul nostru, iar nerăbdarea domniei-voastre nu poate decât să provoace pagube şi să mărească riscurile. Un gest mai precipitat nu ar crea, oare, suspiciuni în Landsraad, hmmm? S-ar agăţa de orice ocazie, de orice scandal pentru a vă slăbi poziţia.

  — Dar eu sunt moştenitorul Casei Corrino, zise Shaddam cu glasul redus la o şoaptă gâtuită. Cum să îndrăznească să-mi pună la îndoială drepturile?

  — Vă urcaţi pe tronul imperial purtând întregul bagaj de obligaţii, antagonisme trecute şi prejudicii. Nu vă amăgiţi, prietene, împăratul este doar una dintre forţele concrete care alcătuiesc substanţa delicată a imperiului nostru. Dacă toate Casele s-ar uni împotriva noastră, nici chiar teribilele legiuni de sardaukari ale tatălui domniei-voastre s-ar putea să nu reuşească să le ţină piept. Nimeni nu-şi asumă acest risc…

  — Când voi ajunge la tron, am intenţia să întăresc prerogativele imperiale şi să adaug nişte colţi acestui titlu.

  Shaddam se îndepărtă de telescop.

  Fenring clătină din cap cu o tristeţe exagerată.

  — Aş fi gata să pun rămăşag pe o încărcătură de blănuri de balenă de cea mai bună calitate că majoritatea predecesorilor domniei-voastre au urzit aceleaşi lucruri împreună cu sfetnicii lor, încă de la Marea Revoltă. Inspiră adânc, îngustându-şi ochii mari şi întunecaţi. Chiar dacă n'kee va lovi aşa cum plănuim, mai aveţi cel puţin încă un an de aşteptat, aşa că liniştiţi-vă. Consolaţi-vă cu tot mai multele semne de bătrâneţe pe care le-am văzut cu toţii la tatăl dumneavoastră. Încurajaţi-l să bea mai multă bere de mirodenie!

  Iritat, Shaddam se întoarse la instrumentele optice calibrate şi studie tiparele de pe coca transspaţialului, marca şantierelor de construcţii ixiene, cartuşul Ghildei Spaţiale. În cala navei era o aglomeraţie de fregate ale diferitelor Case, transporturi destinate CHOAM şi preţioasele înregistrări destinate arhivelor bibliotecii din Wallach IX.

  — Apropo, la bordul transspaţialului se află o persoană interesantă, zise Fenring.

  — Da?

  Fenring îşi încrucişă braţele peste pieptul îngust.

  — O persoană care pare a fi un simplu negustor de orez pundi şi rădăcini de chikarba, aflat în drum către o staţie tleilaxu. El va duce mesajul domniei-voastre pentru Maeştrii tleilaxu, propunerea de a vă întâlni cu ei pentru a discuta despre finanţări imperiale secrete pentru un proiect de mare anvergură, destinat producerii unui substitut pentru melanj.

  — Propunerea mea? Dar n-am făcut o astfel de propunere!

  Pe faţa lui Shaddam se aprinse indignarea.

  — Hmmm, ba aţi făcut-o, alteţa voastră. Aaah, posibilitatea folosirii mijloacelor neortodoxe tleilaxu ar însemna producerea de mirodenie sintetică? Ce idee grozavă aţi avut! Arătaţi-i tatălui dumneavoastră cât sunteţi de deştept…

  — Nu mai da vina pe mine, Hasimir. A fost ideea ta!

  — Nu doriţi să vi-o asumaţi?

  — Nici pomeneală!

  Fenring îşi arcui sprâncenele.

  — Dar eraţi serios când vorbeaţi despre eliminarea crizei Arrakisului şi aprovizionarea Casei Imperiale cu o sursă privată, nelimitată, de melanj? Aşa e?

  Shaddam se aprinse ca para.

  — Bineînţeles că am vorbit serios.

  — Atunci îl vom aduce aici pe Maestrul tleilaxu, în secret, pentru a vă prezenta propunerea sa către împărat. Vom vedea, în curând, cât de departe este dispus să meargă bătrânul Elrood…

  Orbirea poate lua multe forme, altele decât incapacitatea de a vedea. Fanaticii sunt adesea orbiţi în propriile lor gânduri. Conducătorii sunt adesea orbiţi în inimile lor.

  Biblia Catolică Portocalie.

  Timp de luni de zile, Leto stătuse în oraşul subteran Vernii ca un oaspete respectat al Casei Ix. De-acum, se acomodase cu ciudăţeniile noului mediu în care se afla, cu rutina şi cu sentimentul de siguranţă ixtiană – se acomodase destul, încât să devină neglijent.

  Prinţul Rhombur era un somnoros cronic, trezindu-se târziu, în vreme ce Leto era exact contrariul, se trezea în zori, ca pescarii din Caladan. Moştenitorul Casei Atreides rătăcea de unul singur prin clădirile stalactite de sus, îndreptându-se spre ferestrele de observaţie, trăgând cu ochiul la procedurile de proiectare a produselor sau spre liniile de fabricaţie. Învăţase să folosească sistemele de tranzit şi descoperise că un card bioscan, dăruit de contele Vernius, îi putea deschide multe uşi.

  Leto acumulase din hoinărelile sale şi de pe urma curiozităţii devoratoare mai mult decât din întrunirile didactice organizate de diferiţi instructori. Amintindu-şi de poveţele tatălui său de a învăţa din tot ce-l înconjura, lua lifturile tubulare autoghidate; când nu exista niciunul disponibil, folosea pasarelele, lifturile de marfă sau chiar scările pentru a ajunge de la un nivel la altul.

  Într-o dimineaţă, după ce se deşteptase odihnit şi fără astâmpăr, Leto intră într-una dintre curţile interioare şi ajunse într-un balcon de observaţie. Chiar şi izolate sub pământ, cavernele de pe Ix erau atât de vaste încât aveau proprii lor curenţi de aer şi modele eoliene, dar acestea erau la mare distanţă de ceea ce se petrecea lângă turnurile castelului sau pe stâncile bătute de vânt de acasă. Inspiră adânc, umplându-şi plămânii la maximum, deşi aici aerul mirosea a praf de rocă. Sau poate că nu era decât imaginaţia sa…

  Întinzându-şi braţele, Leto privi în exterior, în jos, spre grota imensă care adăpostise transspaţialul Ghildei. Printre rămăşiţele maşinăriilor de construcţie şi susţinere, putea distinge apărând deja scheletul altei carcase masive, sudat cu jeturi de plasmă de către echipe de muncitori suboizi. Privi cum locuitorii de clasă inferioară de pe Ix lucrau cu o eficienţă de insecte.

  O platformă de marfă alunecă prin dreptul său, trecând chiar pe sub balcon, în timp ce cobora treptat spre o zonă de lucru mai îndepărtată. Leto se aplecă peste balustradă şi văzu că suprafaţa platformei era ocupată cu materii prime extrase de la suprafaţa planetei.

  Acţionând din impuls, urcă pe marginea balconului, inspiră adânc şi se lăsă să cadă doi metri, aterizând pe un morman de grinzi şi plăci destinate şantierului de construcţie a transspaţialului. Bănuia că va putea găsi cale de revenire în clădirile stalactite, folosindu-se de cardul bioscan şi de cunoştinţele sale despre modul de funcţionare a oraşului. Un pilot, aflat sub platforma plutitoare, dirija încărcătura aflată în coborâre. Nu părea să fi observat sau să-i pese de pasagerul său neaşteptat…

  Curenţi reci răvăşeau părul lui Leto pe când cobora spre suprafeţe mai calde. Gândindu-se la vânturile oceanului, mai inspiră o dată adânc. Aici, sub bolta imensa a tavanului, simţea libertatea care-i amintea de un ţărm de mare. O dată cu acest gând, îl încercă o răbufnire de dor de casă şi de briza oceanului de pe Caladan, de zgomotele din piaţa satului, de hohotele bubuitoare de râs ale tatălui său şi chiar de preocuparea afectată a mamei.

  El şi cu Rhombur petrecuseră mult prea mult timp în interiorul clădirilor din Ix, iar Leto tânjea adesea după aerul proaspăt şi vântul rece adiindu-i pe faţă. Poate că-l va ruga pe Rhombur să-l însoţească iarăşi la suprafaţă. Acolo, puteau să hoinărească amândoi în sălbăticie şi să privească spre cerul infinit, iar Leto îşi putea încorda muşchii şi putea simţi pe chip adevărata lumină solară, în locul iluminaţiei holografice de pe tavanul cavernei.

  Dacă prinţul ixian nu-i era egal ca luptător, nu era nici ca unul dintre fiii răsfăţaţi atât de adesea întâlniţi în rândurile Caselor Mari. Avea propriile sale preocupări şi îi plăcea să adune roci şi minerale. Rhombur avea un mod liber şi generos de a fi, un optimism neobosit, dar acestea nu trebuiau interpretate greşit. Sub aspectul molatic, se ascundeau o hotărâre aprigă şi dorinţa de a se autodepăşi în orice demers şi-ar fi asumat.

  În imensa fabrică din grotă, fuseseră montate suporturi şi dispozitive suspensoare pentru noul transspaţial care începea să prindă formă. Echipamentul şi maşinăriile erau pregătite în apropiere, unde sclipeau în aer scheme holografice. Chiar şi cu toate resursele şi cu un număr mare de lucrători, pentru construirea unei astfel de nave era necesar aproape un an standard. Costul unui transspaţial era echivalent cu produsul economic al multor sisteme solare; aşa că numai CHOAM şi Ghilda puteau finanţa astfel de proiecte masive, în vreme ce Casa Vernius – în calitate de fabricant – încasa profituri incredibile.

  Clasa muncitoare docilă de pe Ix depăşea de departe, ca număr, administratorii şi nobilii. Pe solul grotei gangurile boltite şi adăposturile construite în roca brută ofereau intrările într-o puzderie de sectoare de locuinţe. Leto nu-i vizitase niciodată pe lucrători, însă Rhombur îl asigurase că şi clasele de jos beneficiau de o bună îngrijire. Leto ştia că echipele de muncitori lucrau fără încetare pentru construirea fiecărei nave noi. Cu siguranţă, transpirau din greu pentru Casa Vernius.

  Platforma de mărfuri pluti până pe solul stâncos al cavernei, iar echipe de lucrători se urcară pe ea, pentru a descărca materiile prime. Leto sări jos, aterizând cu picioarele şi mâinile pe sol, apoi se ridică şi-şi netezi hainele. Suboizii, ciudat de placizi, aveau pielea palidă, presărată cu puzderie de pistrui. Îl priviră cu ochii goi şi nu-l întrebară nimic, nici nu obiectară în vreun fel la prezenţa sa; se uitară în altă parte şi-şi văzură de treabă.

  Din modul în care Kailea şi Rhombur vorbeau despre ei, Leto îşi imaginase că lucrătorii erau mai puţin umani, troglodiţi musculoşi fără pic de minte, care nu făceau altceva decât să lucreze şi să năduşească. Însă cei din jurul său ar fi putut trece cu mare uşurinţă drept fiinţe umane normale; poate că nu erau savanţi străluciţi sau diplomaţi, dar clasa muncitoare nici nu părea a fi formată din animale.

  Cu ochii cenuşii larg deschişi, Leto se deplasă pe solul grotei, ferindu-se din drum, pe când observa procesul de construcţie al transspaţialului. Leto admiră tehnologia pură şi managementul unei astfel de întreprinderi incredibile. În aerul prăfos şi greu de la sol, simţi izul acru al sudurii cu laser şi al aliajelor topite.

  Lucrătorii respectau întocmai un plan principal, folosind instrucţiuni pas-cu-pas, la fel ca un organism colectiv. Terminau fiecare fază a imensei strădanii fără a fi copleşiţi de sarcinile care-i aşteptau. Suboizii nu sporovăiau, nu cântau, nu făceau scandalurile pe care Leto le văzuse printre pescari, fermieri sau printre muncitorii din fabricile de pe Caladan. Aceşti lucrători palizi erau preocupaţi numai de treburile lor.

  Crezu că distinge un resentiment bine ascuns, mânia clocotind sub chipurile calme, palide, însă nu se temea să fie aici singur. Ducele Paulus îl încurajase întotdeauna pe Leto să se joace cu copiii sătenilor, să iasă pe mare cu bărcile pescarilor, să se amestece printre negustorii şi ţesătorii din piaţă. Petrecuse chiar o lună întreagă lucrând în câmpurile de orez pundi. „Pentru a înţelege cum să conduci un popor”, spusese bătrânul duce, „trebuie să-i înţelegi mai întâi pe oamenii înşişi”.

  Bineînţeles, mama lui se încruntase văzând astfel de îndeletniciri, insistând că fiul unui duce n-ar trebui să-şi murdărească mâinile cu noroiul orezăriilor sau să-şi îmbâcsească hainele cu mirosul scârbos al vietăţilor marine. „La ce-i foloseşte fiului nostru să ştie cum să cureţe şi să spintece un peşte? El va fi conducătorul unei Case Mari”. Însă Paulus Atreides avea propriul său mod de a insista şi făcuse foarte clar cunoscut că dorinţele sale erau lege.

  Iar Leto trebuise să admită că, în pofida durerilor musculare şi de spate şi a pielii arse de soare, orele acelea de muncă grea îi aduseseră satisfacţie într-un fel în care marile banchete sau recepţii organizate în castelul Caladan nu reuşiseră să-i ofere. Ca urmare, credea că-l înţelege pe omul de jos, simţămintele sale şi cât de greu muncea. Leto mai degrabă îi aprecia pe oameni pentru asta decât să-i dispreţuiască. Bătrânul duce fusese mândru de fiul său pentru că înţelesese acest lucru fundamental.

  Acum, când se plimba printre lucrătorii ixieni, Leto încerca să-i înţeleagă în acelaşi mod. Licurigloburi puternice pluteau deasupra punctelor de lucru, alungând umbrele, păstrând o atmosferă plină de limpezime. Grota era destul de mare încât zgomotele de pe şantier să nu fie întoarse prin ecouri, ci să reverbereze şi să se piardă în depărtare.

  Văzu una dintre deschiderile tunelurilor inferioare şi, din moment ce încă nimeni nu-l întrebase ce căuta aici, Leto decise că era o bună ocazie să afle mai multe despre cultura suboizilor. Poate că reuşea să descopere lucruri pe care nici măcar Rhombur nu le ştia despre propria sa lume…

  Când o echipă de lucrători ieşi din gangul boltit, purtând salopete de lucru, Leto se strecură înăuntru. Rătăci prin tuneluri şi coborî trecând de compartimentele scobite în stâncă, identice şi egale, care-i aminteau de încăperile dintr-o colonie de insecte. Din când în când, remarcă unele note personale: ţesături colorate sau tapiserii, câteva desene, imagini pictate pe pereţii de stâncă. Simţi miros de mâncare, auzi discuţii potolite, dar nu şi muzică şi nici prea multe râsete.

  Se gândi la zilele petrecute în studiu şi relaxare în zgârie-norii întorşi cu susul în jos de deasupra, cu podelele lor lustruite, ferestrele de plaz cristalin, paturile moi, veşmintele confortabile şi mâncărurile fine…

  Pe Caladan, cetăţenii obişnuiţi puteau cere audienţe la duce oricând doreau. Leto îşi amintea când se plimba cu tatăl său prin pieţe, vorbind cu negustorii şi meşteşugarii, lăsându-se să fie văzuţi şi cunoscuţi mai degrabă ca oameni reali, decât ca nişte conducători fără chip.

  Nu credea că Dominic Vernius observase vreodată diferenţa dintre el şi camaradul său Paulus. Inimosul şi pleşuvul conte acorda întregul său entuziasm şi atenţie familiei, precum şi lucrătorilor din imediata sa apropiere, supraveghind toate procesele industriale şi strategiile comerciale, pentru a asigura acumularea averilor ixiene. Însă Dominic îi considera pe suboizi doar nişte resurse. Da, îi îngrijea destul de bine, tot aşa cum îşi întreţinea preţioasele sale maşinării, dar Leto se întreba dacă Rhombur şi familia sa îi considerau pe lucrători fiinţe umane.

  Coborâse deja mai multe nivele şi simţea apăsarea aerului stătut. Tunelurile deveneau tot mai întunecate şi mai goale. Coridoarele tăcute duceau tot mai adânc, în încăperi deschise, în zone comune, de unde se auzeau voci şi foşnetele unor trupuri. Era pe cale să se întoarcă, ştiind că avea o zi plină înaintea lui: studii şi cursuri despre operaţiuni mecanice şi procese industriale. Rhombur probabil că nici nu-şi luase încă micul dejun. Văzând un număr mare de lucrători adunaţi într-o încăpere comună, Leto se opri curios în galerie. Nu se vedeau scaune sau banchete, aşa că toţi oamenii stăteau în picioare. Ascultă vocea monotonă, ciudat de înflăcărată, a unui suboid, un bărbat scund, musculos, aflat în faţa mulţimii. În glasul omului şi în văpaia din ochii lui, Leto întrevăzu emoţii pe care le găsi stranii, având în vedere ceea ce auzise despre suboizii, că erau placizi şi fără pretenţii.

  — Noi construim transspaţialele, spunea el, iar vocea îi crescu în intensitate. Noi fabricăm produsele tehnologice şi, cu toate astea, nu luăm nici o decizie. Facem ce ni se spune, chiar dacă ştim că acele planuri sunt greşite.

  Lucrătorii începură să murmure şi să bombăne.

  — Unele tehnologii încalcă ceea ce este interzis de Marea Revoltă. Fabricăm maşini gânditoare. Nu trebuie să înţelegem planurile şi proiectele, pentru că ştim prea bine ce vor face…

  Ezitând, Leto se retrase în umbrele tunelului. Umblase suficient de mult printre oamenii de jos ca să nu-i fie teamă de ei, dar aici se petrecea ceva ciudat. Ar fi vrut să plece, dar trebuia să rămână şi să asculte.

  — Pentru că suntem suboizi, nu avem nici o parte din profiturile aduse de tehnolgia ixiană. Ducem vieţi simple şi cu puţine ambiţii – dar avem religia noastră. Citim Biblia Catolică Portocalie şi ştim în inimile noastre ce este drept.

  Oratorul ridică în aer pumnul masiv, strâns.

  — Şi mai ştim că multe dintre lucrurile pe care le construim aici, pe Ix, nu sunt drepte!