Ritit aşteaptă semnalul de începere care nu mai vine. U se ridică de pe tron şi se plimbă încoace şi încolo, aşteptând ca lumea să se strângă, aşa cum a dispus. Dar Antarienii vin încetul cu încetul, o parte din ei au plecat la grotele lor. La un moment dat s-au strâns destul de mulţi care privesc cu interes, aşteptând să vadă ce va urma. Până în cele din urmă U se ridică pe masa jertfelor şi, aşa cum se pricepe în limba de aici, le vorbeşte oamenilor, lăudându-l pe Rit, ridicându-i faptele spre cer, anunţând răspicat că voinţa lui Us este ca el împreună cu Ina să fie şefii cei mari, cu atât mai mult cu cât ea este fiica lui şi deci se poate considera de drept urmaşă, iar el prin accea că este bărbatul ales de ea, apoi pe un ton aspru le atrage atenţia la toţi, inclusiv la ai săi, că nu permite nici un fel de manifestare de ostilitate, că atunci când se va ordona toţi să iasă fără şovăire, indiferent dacă sunt cei de aici sau cei veniţi cu el, mai ales că Us prin moartea lui Rit a coborât în persoana sa, că nu el vrea să fie şeful cel mare, ci Us. Pe Ina nu o pomeneşte decât la început. Şi ca să întărească cele spuse îl cheamă pe Ritit punându-l să confirme cele spuse de el, ceeace acesta face fără şovăire, înfricoşat, dându-şi seama că nu este momentul de a-l contrazice. Vorbeşte sacadat, gutural şi de multe ori îşi caută cuvintele care nu-i vin atât de uşor, din care cauză totul durează mai mult. U ascultă vorbele sale urcat pe altarul jertfelor, apoi se dă jos şi în timp ce se apropie de tronul său, aude în spate voci care strigă după el ameninţător. Se întoarce brusc, privirea îi devine fixă, muşchii îi joace sub piele şi mai mult răgând îi cere lui At bâta cea mare pe care nu a mai folosit-o de mult, dar care i-a fost ţinută la dispoziţie în prmanenţă de unul din ostaşi. Ina pune instinctiv mâna la gură ştiind ce va urma, doar mai asistase la o scena asemănătoare în grotă. Oamenii revoltaţi continuă să vocifreze, ameninţător apropiindu-se de el. Au în mâini suliţe lungi confecţionate pe loc din crengi de copac. Sunt vreo zece la număr în frunte cu un bătrân cu numele Ur I, venerat de toţi, care de multe ori era chemat în grota mare să oficieze alături de Rit. Are darul clarviziunii şi de multe ori prezicerile sale s-au adeverit. Aflând de vestea morţii lui Rit a căutat să afle ce va urma prin procedeele sale de a prezice, învăţate de la un alt bătrân care a murit de mult. A aflat în felul acesta că un uzurpator o să ia locul lui Rit, care vrea să-i ducă la pieire, să-i subjuge, să schimbe felul lor de viaţă introducând o altă ordine, mai inferioară celei existente, însă de data asta mulţi nu au vrut să-l creadă. A prezis că omul care va veni îi va duce la războaie care îi va decima pe mulţi din ei, că el are veleităţi de a fi conducător peste mulţi oameni. Încă de la venirea lui U cu oamenii săi şi după ce au fost lăsaţi să intre în grota mare el a propus celor din valea Antari s-o ia cu asalt. În afară de zece bărbaţi nu a vrut nimeni să-l urmeze, nici cei ce credeau că prezicerile sale sunt juste. Aflând că cortegiul funerar se îndreaptă spre stânca mare, a dat fuga să-şi strângă adepţii, pornind într-acolo. A ajuns tocmai când U a terminat să vorbească şi se îndreptă spre tronul său. Paznicii fac cerc în jurul revoltaţilor, izolându-i de restul oamenilor. Văzându-l pe U, înalt, puternic, cu bâta imensă pe umeri, Ur I se sperie la început, însă nedorind să-şi contrazică curajul acuma la bătrâneţe, se apropie semeţ de el şi cu o voce gravă îl întreabă cu ce drept se autonumeşte marele şef, el un străin, venetic care nu are nimica deaface cu oamenii de aici. Spre surprinderea oştenilor şi al Inei, U rămâne locului fără să riposteze, ceeace nu a făcut niciodată. În mintea sa se petrec fel de fel de procese. De fapt nu aude ce i se spune, din cauza zgomotului care s-a produs la venirea rebelilor. Auzindu-l pe bătrân vorbind cu o voce slabă şi tremurândă, îşi dă totuşi seama că nu ste ceva bun. Un moment stă pe gânduri, în faţa sa se află o mulţime de oameni, în acea zi când s-a autonumit marele şef al văii Antari. Este oare bine ca azi când i se împlineşte visul mult dorit să dea dovadă de cruzime, gândeşte el şi în acelaşi timp nu se mai recunoaşte, el care nu era în stare să se stăpânească pedepsind pe oricine care nu-l ascultă, acuma stă nehotărât în faţa acestor oameni care cutează să-l înfrunte? Toate aceste gânduri trec cu repeziciune prin mintea sa şi deodată tresare. Nu, nu trebuie să se arate slab. Când Ur I vede că cel din faţa sa nu reacţionează, prinde curaj, înaintând spre U împreună cu bărbaţii care îl însoţesc. Se lasă o tăcere deplină, toţi amuţesc, oamenii lui U ştiu ce va urma, iar cei din vale se uită curios la cele ce se petrec. U nu se mişcă de la locul său. În momentul când grupul de rebeli se află în faţa sa, ridică fulgerător bâta şi loveşte cu atâta putere încât oamenii sunt azvârliţi înapoi, din care patru cu capetele sfărâmate. Ca prin minune Ur I scapă. Ina ţipă puternic şi cade leşinata pe tron. În jur se lasă o tăcere deplină, nu se aud decât vaetele celor răniţi. U vrea să lovească din nou, are ochii injectaţi, privirea fioroasă, sprâncenele apropiate, iar corpul îi tremună din cap până în picioare. În momentul când ridică bâta deasupra capului ca să desăvârşească opera pe care a început-o cu câteva secunde înainte, îl vede ca prin ceaţă pe bătrânul Ur I, plin de praf, cu hainele răvăşite, cu o şuviţă de sânge care îi curge din gură, uitându-se la el cu o privire atât de pătrunzătoare încât U rămâne ca împietrit, parcă o putere nevăzută îl apucă de mâini şi-l opreşte să lovească. Bătrânul nu se dă în lături şi nici nu-şi ia privirea de la el. U simte cum i se destind muşchii şi lasă încet bâta jos, privindul pe bătrân ca năucit. În spatele bătrânului stau cei care au scăpat, muţi de groază, plini de praful care s-a lipit de ei când au căzut la pământ. Ur I îşi revine, ridică mâna dreaptă spre U, arătându-l cu degetul, rostind pe un ton grav, plin de înţelesuri:

  — Fiule, faci rău ce faci. Să ştii de la un om cu multă experienţă. Din bătrâni se spune că cine loveşte, de lovituri va pieri, ceeace este adevărat şi nu s-a dezis niciodată. Mânia lui Us se va abate asupra ta. " Cu aceasta bătrânul se întoarce şi pleacă şchiopătând, însoţit de ceilalţi câţiva rebeli. Cei răniţi sunt duşi în spinare de ceilalţi. U este din ce în ce mai năucit, nu-i vine să creadă că aşa ceva este posibil. Nu a pus niciodată prea multă bază pe puterile supranaturale ale vrăjitorilor, dar aceasta le întrece pe toate. Nimeni nu a reuşit şi mai ales nu a îndrăznit să-l pună la punct sau să-l oprească de a pedepsi pe cei care îi stau în cale. Este tulburat la culme. Ritit cu ceilalţi preoţi sunt atât de uimiţi de cele întâmplate, că nici nu îndrăznesc să se mişte de la locul lor, sau să zică ceva. Ritit îşi dă seama cât de mic este faţă de acest Ur I care în mod oficial nu ocupă nici un loc mai important în erarhia grotei mari, că el a fost numit mare preot numai datorită faptului că a fost fratele marelui şef. Aceste gânduri îi vin în minte fără să vrea şi tot atât de repede şi le goneşte, căutând să-şi spună că nu are dreptate, că el este ales de Us atotfăcătorul şi că acuma trebuie să-l asculte pe U, fiindcă aşa vrea cel de sus, datorită faptului că i-a scos pe Ina în drum. Bătrânul Ur I l-a speriat pe Ritit cu prezicerile sale, dar tot U este acela care deocamdată îi este mai aproape.

  Asistenţa nu-şi poate reveni. Până în cele din urmă U se întoarce, se îndreaptă cu paşi rari şi mari spre tronul său pe care se aşează încet de tot, apoi, brusc, ca şi când ar avea un arc sub el, sare în picioare, scoate un urlet înfiorător, încleştându-şi pumnii de speteaza tronului, fuge spre masa mare de sacrificiu, se urcă pe ea şi le spune celor prezenţi cu o voce atât de puternică că se aude până în fundul văii, că de acum încolo numai el este marele şef, că cine nu va asculta de el va păţi ce au păţit cei câţiva care s-au revoltat. Apoi îl cheamă pe At, îl prezintă antarienilor ca comandantul suprem al oştirii, formată din toţi oamenii săi, precum şi de cei de aici, care vor voi să facă parte din ea, cu condiţia să jure în faţa altarului lui Us că-i vor fi credincioşi şi că oricine se va opune va fi considerat trădător şi duşmanul întregii comunităţi. Se duce apoi spre tronul său, înconjurat de o gardă puternică, îl cheamă pe Ritit ca să oficieze numirea sa în funcţia supremă, neţinând seama de Ina care zace încă pe tron. Ritit se îndreaptă spre U, însoţit de ceilalţi preoţi, pronunţând aceleaşi cuvinte sacramentale pe care le-a rostit şi data trecută, apoi urmează întregul rit al sacrificiului vitelor cornute, iar în cele din urma a doi bărbaţi din cei ce au fost prinşi în diferite locuri şi făcuţi sclavi, care, după credinţa lor, sunt trimişi la Us ca acesta să aibe grije de oamenii de aici, să-i apere de rele. Concepţie bizară a oamenilor de atunci. Faptul că sunt ucişi doi bărbaţi nu conta ca o crimă, ci era văzut ca un bun ce se face oamenilor, dar moartea lui Rit era considerată ca o catastrofă pentru ei. Iar pe de altă parte preoţii, cei ce oficiau riturile aceste barbare nu s-ar fi oferit ei înşişi să meargă la divinitatea supremă pentru a cere bunăstarea supuşilor lor. Ceremonia învestirii se desfăşoară mai repede ca deobicei, mare parte din antarieni plecând scârbiţi de cele petrecute şi mai ales de felul cum s-a autonumit U ca mare şef, aşa că ce rost mai are ceremonia proprizisă. A mai rămas depunerea corpului neînsufleţit a lui Rit, în locul ales de el, care se află încă în sala mare a grotei.

  Deltfel U nu ar fi vrut să procedeze în acest fel neloial şi brutal, dacă nu s-ar fi ivit incidentul cu Ur I. Toate acestea au precipitat evenimentele grăbind desnodământul, care aşa şi aşa s-ar fi produs mai devreme sau mai târziu. La încheiere sunt aruncate jertfele rând pe rând în focul sacru de pe stânca Atar. În tot acest timp U stă în picioare, urmărind atent desfăşurarea ritului, apoi când Ritit îl anunţă că totul s-a terminat, coboară de pe tron, se urcă pe platformă, aşezându-se lângă Ina care şi-a revenit oarecum, a cărei stare însă nu era încă cea mai bună, ceeace îl îngrijorează pe Sir. Înapoierea la grota mare are loc în grabă, sub o pază mult mai severă ca la venire. Au fost trimise mai întâi mai multe grupe care să cerceteze terenul şi numai după ce se raportează că totul este în ordine, porneşte alaiul. At ia o sumedenie de măsuri de siguranţă, mai ales acuma după ce U şi-a dat arama pe faţă, făcându-şi o mulţime de duşmani. Grda formată din oamenii săi, se instalează într-o grotă vecină cu cea mare. Pentru asta însă este necesar să se construiască o trecere prin care să poată pătrunde oricând va fi nevoie în grota mare. Toate acestea din iniţiativa lui At care a pus chiar din acea zi să se înceapă săparea în peretele galeriei unde credea că se vor uni cele două grote. Ţn tot cursul drumului de înapoiere torţele sunt purtate de garda Inei, care formează un cerc de pază exterior oamenilor lui U, ceeace face imposibil orice atac din afară.

  U stă îngândurat, alături de el Ina tăcută, sub privirile curioşilor. Spusele bătrânului Ur I îi sună încă în urcehi, şi totuşi, acuma el este mare şef peste toţi, stăpâneşte teritorii cu oameni mulţi, tocmai aşa cum a visat. Dar, singurul mijloc de a se menţine este cruzimea, ajutat de o mână de oameni fără voinţă proprie, lipsiţi de scrupule, care sunt în orice moment dispuşi să se sacrifice pentru el, totul pentru un blid de linte în plus. De la evenimentul de lângă altar, este mai mult ca oricând de părere că nu trebuie să tolereze nimica, cea mai mică greşala trebuind să fie pedepsită cu asprime, gândeşte el în timp ce cortegiul înaintează în vale spre grota mare. Toţi sunt încă speriaţi şi nimeni nu îndrăzneşte să-şi împărtăşească gândurile cuiva, nici măcar prietenului său cel mai bun. În fund se mai zăreşte lumina focului când ajung. U se duce imediat în apartamentele sale, purtând-o pe Ina în braţe, urmat de Sir, care se ţine după el ca o umbră, fiindu-i teamă de starea verişoarei sale. Apoi U o depune pe pat şi se trânteşte obosit alături de ea, după o zi atât de plină de evenimente, poate cele mai importante din viaţa sa. Nici măcar nu reacţionează când Sir o ia pe Ina şi o poartă în camera alăturată. De când i-a jurat că se va abţine de la orice manifestări, Sir îi inspiră lui U încredere, este sigur că-şi va ţine cuvântul atâta timp cât el însuşi o va face. Rămas singur îi vin rând pe rând toate evenimentele din ziua aceea. În orice caz, singur nu ar fi putut duce la îndeplinire totul; a fost ajutat mai mult decât se aştepta de către At, care s-a arătat cu această ocazie foarte util, lucru pentru care îl va recompensa. Ce bine ar fi fost dacă nu ar fi avut loc incidentul cu Ur I; ce l-o fi apucat pe bătrân? Ce l-a determinat să procedeze în felul acesta? În orice caz găseşte acuma când s-a calmat că a procedat bine, dându-le o lecţie aşa cum se cuvine unor trădători. I se pare nespus de curios cum de a scăpat Ur I de lovitura lui, care a fost excepţional de puternică. La început a fost sigur că l-a sfărâmat şi când colo s-a pomenit cu el nevătămat, stând în faţa sa, înfruntându-l cu privirea; vai, şi blestemul acesta l-a mâhnit cel mai mult. Gândeşte că cel mai bun lucru este să şi-l facă aliat. Incontestabil că deţine mult mai multe puteri decât Ritit care a ajuns mare preot numai datorită faptului că a fost fratele lui Rit, dând dovadă că este fricos şi neputincios, ceeace lui U nu-i place. Nu poate spune că îi plac oamenii care îl înfruntă cu neruşinare, nu, aşa ceva nu poate tolera, dar nici poltronii nu-i plac. După părerea sa omul trebuie să fie ascultător faţă de cel mare, să nu-l contrazică, dar în acelaş timp să fie curajos şi să acţioneze în interesul cauzei trasate de el, aşa cum face At; da, în acesta poate avea încredere, a acţionat mai bine decât ar fi făcut-o el însuşi şi iată care sunt rezultatele, reuşita a fost deplină. Cu aceste gânduri adoarme. În valea Antari se lasă liniştea şi somnul oamenilor care în cursul zilei şi serii s-au agitat din cauza evenimentelor petrecute.

  Sir cheamă a doua zi pentru Ina pe bătrâna Vri tămăduitoarea, cea care cunoaşte toate leacurile, daorită căreia şi-a revenit oarecum. Este slăbită, zace încă pe pat cu ochii în tavan, fără să scoată o vorbă. Sir o păzeşte, iar U se interesează în permanenţă de starea ei, ba de câteva ori a venit chiar în camera ei. El nu vrea să stea încă în apartamentul lui Rit, până nu se fac anumite amenajări aşa cum crede el de civiinţă. Deocamdată hotăreşte să locuiască aici. În sinea sa s-a încuibărit o teamă care nu-l părăseşte. Are în permanenţă în faţa ochilor figura lui Ur I cu mâna întinsă spre el. Ţntre timp se trezeşte Ina şi-l întreabă pe Sir de U, dar el nu-i răspunde şi ea repetă întrebarea. Auzind că s-a culcat se linişteşte, apoi întreabă de Ur I şi când află că este nevătămat simte de parcă i se toarnă viaţă în vine. Se bucură nespus că nu a fost ucis, deoarecs ştie mai bine ca oricine povestea cu Taru, unul din apropiaţii lui Rit, tatăl ei, care a încercat să-l înfrunte pe bătrânul vrăjitor, fapt pentru care a fost blestemat, murind în scurt timp după asta, mâncat de o fiară în timpul unei vânători, tocmai atunci când nimeni nu se aştepta că ar fi posibil. Dar, mulţumirea ei este numai de moment fiindcă îşi dă seama că bătrânul a fost foarte supărat de faptul că U a vrut să-l ucidă, dar scăpând acesta nu l-a blestemat direct, ci i-a atras atenţia doar. Ca să preîntâmpine o nenorocire se hotăreşte să-l cheme în grotă şi să-l determine pe U să-l primească bine, ba chiar să-i dea o funcţie, idiferent care, ştiind că el râvneşte de mult la aşa ceva, fiind mereu dat laoparte de Ritit care i-a fost teamă că îi va lua locul. A procedat mereu cu multă diplomaţie faţă de Rit, invocând fel de fel de motive de ordin religios, ceeace l-a amărât în cele din urma pe Ur I în aşa măsură încât a renunţat. Însă în fundul sufletului său nu a renunţat niciodată la aşa ceva.

  Sir este singurul care bănuieşte adevărul în ce priveşte moartea lui Rit şi asta de atunci de când l-a întâlnit pe At pe coridor. La început nu a dat faptului nici o importanţă, acuma însă este sigur că U şi cu el au pregătit totul. Rit zace în continuare pe catafalcul lui din sala mare a grotei, îmbălsămat de oamenii lui Sir după metodele vechi de aici. Toată lumea aproape a uitat că trebuie dus la locul său de veci, numai Sir îl păzeşte în permanenţă.

  A doua zi grota mare se trezeşte ceva mai târziu ca deobicei, în afară de U care se plimbă de unul singur prin toate coridoarele, vrând să le cunoască cât mai bine, deoarece nu i s-a arătat niciodată unde duc diferitele ramificaţii. Constată cu această ocazie că mare parte nu a cunoscut-o şi, lucru care ar fi putut să-i fie fatal, nici oamenii săi nu ştiau de existenţa părţii unde locuiesc bărbaţii din fosta gadă a lui Rit ai ale Inei. Ajunge la această concluzie atunci când vede că unele galerii nu sunt păzite de oamenii săi, dispuşi la toate colţurile de către At care la trecerea sa îl salută cu respect. În părţile necunoscute de el şi ai lui, se află săli mai mari sau mai mici special amenajate pentru dormitoare comune. Spre surprinderea sa, cei care stau aici, nici măcar nu şi-au luat măsuri de apărare, punând la rândul lor străji, ci pur şi simplu s-au culcat care unde a apucat. Nu este mai puţin adevărat că aceasta nu poate fi decât în avantajul său, deoarece nimeni din cei ce stau aici nu s-au arătat ostili faţă de el, dar gândeşte el, pe viitor asemenea greşeli nu se vor mai repeta, nici măcar de cei de aici pe care îi consideră de când s-a autonumit şef în agală măsură ca supuşii săi. In viitor nu doreşte să se mai facă disticţie dintre cei noi veniţi şi cei de aici, ci toată lumea să facă parte din neamul Antarienilor, şi chiar cei rămaşi în aşezarea pe care a părăsit-o cu mai bine de mai multe ploi şi perioade uscate înainte. Este ferm hotărât să-i aducă cât mai curând, dar pentru asta va trebui să ia anumite măsuri de precauţie în aşa fel ca să rămână ori el ori At aici. Până în cele din urmă înclină mai mult la persoana sa. Este mai bine ca el să rămână, deoarece prezenţa sa este necesară mai mult ca oricând pentru consolidarea poziţiei câştigate. Adevărat că At îi este supus cu totul, dar nu se ştie niciodată ce se ascunde în capul cuiva. At va putea pleca cu un grup restrâns, ca împreună cu tinerii rămaşi cari să asigure securitatea femeilor, copiilor şi bătrânilor să-i aducă pe toţi aici. Aceste probleme şi le pune stând pe tronul din sala mare, singur, numai în compania mortului de Rit şi a lui Sir care se ascunde în spatele catafalcului, ceeace dealtfel nu-l deranjează pe U. Are de gând ca astăzi să convoace o adunare a bătrânilor şi a sfetnicilor ca să hotărească asupra ceremoniilor care vor avea loc cu ocazia înmormântării lui Rit. Conform tradiţiilor, întreg cortegiul de ceremonii de doliu trebuie să aibe loc a doua zi după deces, dar având în vedere evenimentele din ultimele zile depunerea a fost amânată.

  În acea zi toată lumea este în picioare şi totul pare normal de parcă ar decurge o zi obişnuită. La un moment dat apare Ina în sala unde zace Rit, însoţită de Sir şi fără să-l vadă pe U se apropie de catafalcul tatălui ei, îngenunche în faţa sa, rămânând aşa un oarecare timp. Sir se uită în jur şi dă cu ochii de U. Când îi zăreşte privirea aspră are o tresărire. Vrea s-o anunţe pe Ina, dar renunţă. U la rândul său a ştiut că Sir este prezent, simţind că-i îi urmăreşte fiecare gest. L-a văzut plecând ca să apară acuma cu Ina, ceeace l-a făcut să simtă instictiv că omul acesta nu este sincer, contrar simţământului anterior. Încetul cu încetul sala mare se umple de oameni, bărbaţi şi femei, care vin tăcuţi lângă fostul lor mare şef. La urmă îşi face apariţia şi Ritit. Pe măsură ce apar, oamenii trec în faţa tronului, salutându-l mai întâi pe U, iar abea după aceea se duc la catafalc. U răspunde la fiecare în parte, făcând câte un semn din mână. Ina nu l-a mai văzut de când a leşinat. Simţind că cei ce vin salută pe cineva îşi da seama că este U care şade pe tron. Se ridică încet şi văzându-l simte un fior de emoţie. În semn de respect îşi lipeşte fruntea de a lui, aşa cum făcea câteodată când Rit stătea pe acest tron, aşteptând să vină cei ce i-a chemat. Pentru prima oară U are un uşor tremur care îi străbate lungul şirei spinării; totuşi femeia asta are o oarecare putere asupra lui, este poate singura pe care o stimează, căreia nu-i poate face vreun un rău, mai ales că, cu toată cruzimea de care a dat dovadă, ea continuă să-i arate bunăvoinţă, singura din toţi cei din jur. U îşi dă seama că aceştia se prosternează în faţa lui numai fiindcă le este teamă de el, fapt pozitiv, gândeşte el.

  Ina se aşează lângă el şi aşa cum se obişnuieşte se aprind torţele şi focul din mijloc se înteţeşte. Bătrânii şi bărbaţii din garda decedatului se strâng în jurul lor, iar Ritit se postează în spatele tronului. Lui U îi creşte inima în piept, îşi aduce aminte de ziua când a intrat aici pentru prima oară, când totul arăta ca acuma, iar el şedea în genunchi în faţa celui care zace mort înaintea sa. Dar îşi curmă gândurile, ordonă lui Ritit şi lui At să pună la cale înmormântarea, lucru nu prea complicat, fiindcă ceremoniile care urmează fac parte din obiceiurile din străbuni, de atâta timp încât nici cei mai bătrâni nu-şi mai aduc aminte de obârşia lor. Un singur lucru nu prea îl încântă pe U, anume faptul că trebuie să iasă din nou pe platforma purtată de oameni, pe care nu o iubeşte deloc. Stând pe ea are impresia că este un obiect aşezat sub privirile tuturor şi deodată îi vine o idee. În fond nu este obligat să meargă aşa cum vor alţii, ci ceilalţi să facă aşa cum vrea el, deci va merge alături de Ina pe jos, înconjuraţi de către toţi cei din grota mare, însoţiţi de o puternică gardă sub comanda lui At. Între timp s-a terminat amenajarea mormântul săpat în stânca unde va fi depus corpul defunctului. În fine spre prânz porneşte cortegiul funebru, ieşind din grota mare, îndreptându-se spre fundul văii unde se află catacomba. Parcursul este presărat de oameni tăcuţi care pe măsură ce trece cortegiul îl urmează. Spre deosebire de alte dăţi, tăcerea este deplină, întreruptă doar de bocetele femeilor din anturajul Inei, care dealtfel nu sunt reale, ci o formă de a manifesta durerea mulţimii pentru cel dispărut, aşa cum se obişnuieşste şi în zilele noastre la anumite popoare care şi-au păstrat obiceiurile din străbuni, mai ales cele ce sunt mai legate de pământ şi de natură. Deoarece se procedează oarecum altfel decât se făcea de secole în asemenea ocazii, totul pare mai complicat pentru Ritit şi ceilalţi preoţi. Faptul că nu se arde corpul, ceeace făcea ca sufletul să nu se desprindă imediat de corp, duce la necesitatea ca împreună cu Rit să fie înmormântaţi şi alţi oameni care să-i ţină de urât atâta timp cât va sălăşlui încă prin aceste meleaguri, adică până corpul va fi dat pământului din care facem cu toţii parte. Îmbălsămarea lui Rit a fost decisă în ultimul moment, cu scopul de a-i da cât mai mult posibilitatea de a sălăşlui între ei. După lungi consultaţii, preoţii ajung la concluzia că este neapărat necesar să procedeze la sacrificii umane, iar corpurile să fie aşezate alături de cel al marelui şef. Greutatea consta însă în a găsi persoanele dispuse să se sacrifice voluntar penatru asta, dat fiind că nu fiecare este demn să şadă atâta timp alături de o personalitate de rangul lui Rit. În această privinţă este consultat şi U care nu găseşte nici o dificultate şi pur şi simplu propune ca doi din preoţi să facă această treabă, ei fiind cei mai apropiaţi sufleteşte dispărutului. Părerea a fost împărtăşită numai lui Ritit în przenţa Inei căreia nu-i prea păsa de ceremonii, şi aşa este destul de supărată de toate cele petrecute în ultimul timp şi abea aşteptă să se retragă în apartamentul ei, să fie lăsată singură în durerea ei. Ritit în schimb este îngrozit, dar nu îndrăzneşte să-l contrazică, mai ales că i-a fost comunicat sub formă de dispoziţie, aşa cum are U obiceiul, dar teama lui cea mare este să nu-i vină ideea să-l propună tocmai pe el. Deci pe lângă faptul că au murit doi de sperietură, rămânând numai şase, acuma este vorba să fie alţi doi sacrificaţi, ceeace înseamnă că vor rămâne patru, gândeşte Ritit, venindu-i o idee salvatoare şi anume ca cei doi care au murit să fie înmormântaţi împreună cu Rit. Curând însă îşi dă seama că aceasta nu este posibil, fiindcă au fost luaţi şi arşi chiar în dimineaţa aceea, aşa cum se procedează. Ritit este pus într-o încurcătură din ce în ce mai mare şi la urmă nici nu mai ştie cum să procedeze. Toată această judecată şi-o face în drum spre stânca Atar. Nu se simte în stare să aleagă el pe doi din preoţi, nici să le comunice ce doreşte U, şi atunci îşi ia inima în dinţi, se duce la U să se sfătuiască din nou cu el. Spre surprinderea sa acesta îl asigură că el o să ia asupra lui această sarcină, atunci când va crede de cuviinţă. Cu toată tristeţea ceremoniei, Ritit este în culmea fericirii, a scăpat de o treabă ingrată.

  Ajunşi la locul înmormântări, corpul este depus pe o piatră lunguiaţă, peste care s-a aşternut un strat de iarbă proaspăt zmulsă, iar pentru a nu supăra pe Ina, preoţii au rânduit toate în aşa fel ca măcar o parte din corp să fie ars. Şi ca să aducă această ceremonie la îndeplinire au pus într-un săculeţ din piele măruntaiele mortului, scoase cu ocazia îmbălsămării, pe care le vor arde într-un foc anume făcut. În felul acesta împacă şi capra şi varza şi toată lumea se arată mulţumită. Nu mai trebuie să găsească pe cineva care să fie sacrificat pe altar şi preoţii au scăpat şi ei. Dealtfel lui U îi este egal dacă se va sacrifica cineva sau nu. El deabea aşteaptă terminarea acesteor ceremonii ca să-şi ia cât mai repede rolul de mare şef în primire. Preoţii în frunte cu Ritit pronunţă rugăciunile obişnuite, azvârlind la intervale scurte ierburi mirositoare în foc, pentru ca trimisul la Us prin intermediul flăcărilor să nu apară în faţa celui care le-a făurit pe toate aşa cum era pe pământ, ci corpul său să emane mirosuri plăcute. Ina şi U stau în permanenţă în faţa catafalcului. Ea plânge înfundat ceeace pe el îl agasează. Oamenii s-au strâns grămadă în jurul locului strâmt unde se oficiază ceremoniile, dar nu pot pătrunde prea aproape din cauza triplului cordon de ostaşi. Acest fel de a înmormânta o personalitate este ceva nou pentru antarieni şi fiecare vrea să vadă cum se va desfăşura. La început totul se petrece aşa ca deobicei. Preoţii invoacă pe Usis, fiul lui Us, care urmează să ducă sufletul dispărutului în faţa tatălui său, în care scop se aruncă din când în când câte un pumn de jar peste corpul defunctului. Încălzindu-se carnea, muşchii se contractează dând impresia că se mişcă. În acest moment corpul ar fi trebuit să fie aruncat în foc, dar de data asta el este ridicat de preoţi, Ina şi U şi introdus în deschizătura săpată în stâncă. Cu mare greutate au săpat oamenii un fel de grotă în stâncă, sub formă dreptunghiulară, amenajând un interior întocmai ca cel în care a stat şi trăit Rit în cursul vieţii sale. După spusele bătrânilor dacă corpul nu este ars sufletul se desparte mai greu de corp şi atunci sufletul lui Rit va ma sălăşlui un timp în grota săpată, fapt pentru care i s-a amenajat un spaţiu frumos şi confortabil. Lucrurile lui personale au fost aşezate cu grije în criptă. Cei ce-l poartă pătrund în scunda şi strâmta deschizătură, împreună cu doi bărbaţi cu torţe, depun corpul pe platforma din fund, îl acoperă din nou cu ierburi bine mirositoare. Conform înţelegerii, U rămâne în urmă, lăsându-i pe toţi să treacă, iar când apar şi ultimii doi preoţi îi împinge cu brutalitate înapoi. Aceştia cad în fundul încăperii ţipând din cauza sperieturii şi a loviturilor primite. Fără să se mai uite în urmă iese în grabă şi în acelaş timp apar mai mulţi din oamenii lui în frunte cu At, purtând în spinări pietre mari, şlefuite, care aşezate la intrare, închid catacomba perfect. La început cei doi preoţi nu înţeleg ce se petrece. Văzându-se pe întunerec cred că au fost uitaţi înăuntru, se reped la peretele de piatră ridicat rapid, ţipând şi bătând cu pumnii în perete. De afară se aud ţipetele înfundat, foarte slab. Până la urmă îşi dau seama ce s-a pregătit pentru ei, se trântesc la pământ, blestemând pe U şi pe Ritit care dealtfel nu a avut nici un amestec. Astfel se termină ceremonia înmomântării, mult aşteptată de U. Acuma nu-i mai stă nimeni în cale, poate conduce în voie.

  Primul lucru pe care îl face la întoarcere este să-l convoace pe At şi pe Ritit pentru a numi un sfat nou format în egală măsură din oameni vechi, care au mai făcut parte şi în trecut, precum şi din ai lui, din acei care s-au dovedit destoinici şi mai ales au arătat supunere absolută. U este de părere că mult mai mult face un om suspus, dar mai puţin inteligent, decât unul exceţtional ca gândire şi cu concepţii care caută să înţeleagă anumite lucruri, mai ales să judece toate la justa lor valoare, fel de gândire a tuturor dictatorilor care nici ei nu au prea multă înţelegere a fenomenelor sociale, ci numai ale lor proprii şi nici inteligenţă, doar mai mult sau mai puţin o anumită doză de şmecherie. În acest spirit are loc numirea sfetnicilor şi, cu toate că Ritit a fost chemat pentru o aşa zisa consultare, nu i se permite să ia nici un fel de hotărâre în ce privesc persoanele care urmează a fi numite din partea sa. U respinge sau acceptă pe cutare sau cutare bărbat fără să-i pese de părerea altora şi fără să motiveze pentru ce o face. În felul acesta se aleg câte zece de fiecare parte, apoi se trece la numirea unui şef suprem al gărzii. De acum încolo nu vor mai fi două ci una singură. Ritit nu mai îndrăzneşte să-şi exprime părerea, care dealtfel nici nu i-a fost cerută, acceptând fără rezerve pe At în această funcţie, iar în ceeace priveşte componenţa gărzii, aceasta este lăsată la aprecierea lui At, dându-i-se totală libertate ca în viitor să poată numi pe cine vrea el. Nici măcar nu i se dau indicaţii ca să fie luaţi şi unii dintre cei vechi. Toate acestea duc până în cele din urmă la o situaţie neaşteptată. Mare parte din foştii paznici precum şi cei care au fost în imediatul anturaj a lui Rit, care nu mai au nici o funcţie trebuie să părăsescă grota pentru a lăsa loc celor noi. Pe U însă nu-l interesează asta şi nici nu caută să rezolve problema, ci o consideră ca ceva firesc. Pentru a nu da naştere la discuţii, cheamă totuşi până în cele din urmă pe toţi cei care se află în acel moment prezent în incinta grotei în faţa sa şi le comunică cele hotărâte, atrăgându-le atenţia celor care nu au fost aleşi să părăsească imediat grota, să meargă unde or şti. Vestea produce mari nemulţumiri, se aud murmure, deoarece mare parte din ei trebuie să plece din locurile în care poate au trăit o viaţă întreagă, dar U nu vrea să ştie de nimeni şi de nimica. Văzând că se produc mici proteste, se ridică brusc în picioare pe tron şi, ca de fiecare dată când vrea să pună ceva la punct, scoate acel răget fioros care îl caracterizează, ceeace are darul de a linişti pe moment spiritele, mai ales când At înaintează cu o gardă puternică spre cei nemulţumiţi.

  Ina este complet străină de toate frământările din ultimul timp din grota mare. În afară de moartea tatălui ei, care a afectat-o, nu o interesează nimica. La început a simţit că a fost o mână crminală la mijloc, dar chiar din ziua a doua îi scade din ce în ce interesul de a încerca pentru a demasca pe cel ce a comis fapta, aşa cum se jurase, fiind totuşi în continuare convinsă că tatăl ei a fost asasinat de cineva din incinta grotei mari. Cu toate acestea este în egală măsură mare şef alături de U, aşa că ar avea aceleaşi drepturi împreună cu el, însă, din prea mare comoditate şi mai ales din cauză că se simte prea bine în situaţia în care se află alături de el, care faţă de ea încă nu şi-a dat arama pe faţă, nu are nici o veleitate de a-şi bate capul, atâta timp cât este cineva care o face în locul ei, lucru ce-i convine lui U de minune. Nu are bătăi de cap cu ea şi poate nestingherit să-şi consolideze situaţia pe zi ce trece. La rândul său Sir s-a consolat că nu mai ocupă alte funcţii decât cea de consilier. Pe lângă asta este mereu în compania Inei pe care o distrează împreună cu unii tineri care şi-au reluat locul alături de fetele din anturajul ei. Împotriva lor nu are U nimica, atâta timp cât nu fac altceva decât să se distreze, distrăgând-o pe Ina de la afacerile de stat. Astfel, curând intră totul în normal şi incidentele din ultimul timp sunt uitate puţin câte puţin. Ina se simte destul de rău, este însărcinată şi evenimentele care s-au înlănţuit i-au provocat o stare de enervare mare. Este îngrijită de bătrâna Vri care şi-a mutat locuinţa alături de ea. Dar toată această linişte este relativă şi înşelătoare, fiindcă în partea cealaltă a văii locuieşte Ur I, bătrânul vraci care din ziua când a fost jignit de U s-a jurat să-l doboare, aşteptând momentul să-şi pună planul în aplicare. Ina a renunţat să-l cheme în grota mare pentru a-l îmbuna, aşa cum era hotărâtă la început. Din când în când este şi ea mirată de starea ei pasivă pe care a adoptat-o, dar nu întreprinde nimica ca sa iasă din ea însăşi. Liniştea îi face bine şi doreşte să poarte sarcina fără complicaţii. Nu poate să lupte, mai ales că ţine la U mai mult ca la oricine, fiind acela care va fi tatăl copilului pe care îl va duce pe lume, dorind ca el să fie unicul şef şi chiar al ei. Copilul care se va naşte îi va lua locul. U vine aproape zilnic la ea în cameră şi amândoi petrec seri plăcute împreună. Fiind tari pe poziţie nu poate nimeni să le facă vreun rău şi nici o vrajă nu poate să le stea în calea fericirii, atâta timp cât Us, cel care le-a făurit pe toate este de partea lor.

  După amiezele şi le petrece U în sala tronului, înconjurat de curteni şi sfetnici, iar dimineţile se duce din când în când în vale să cunoască locurile mai bine. Nici nu s-au terminat toate cele petrecute că se şi interesează dacă nu cumva mai există alţi oameni prin apropiere şi împreună cu At pune la cale aducerea celor rămaşi în aşezarea de baştină. El şi oamenii săi sunt plecaţi de peste trei perioade ploioase şi patru uscate şi mare parte din ei vor să-şi vadă pe ai lor. Când toate sunt puse la punct, At pleacă cu jumătate din bărbaţi, cei mai buni aleşi, să-i aducă şi pe ceilalţi, aşa cum li s-a promis la plecare.

  Oamenii din valea Antari şi-au reluat ocupaţiile şi bogatele evenimente din ultimul timp sunt uitate încetul cu încetul. În sinea sa U este mulţumit, liniştea domneşte în jurul său şi deabea aşteaptă să-i vadă venind pe cei părăsiţi. Cu toată firea sa crudă şi rece îi este dor de o singură persoană, de Ia, femeia cu care a copilărit, cu care a supt la acelaş piept, cu care a crescut şi alături de care a trecut prin atâtea pericole. Simte instinctiv că această fiinţă face parte integrantă din el însuşi, este cealaltă jumătate a sa, ceva ce întrece cu mult instinctele erotice, căci noţiunea de iubire are în multe capete numai înţelesul de unire trupească a două fiinţe de sex opus, ori natura, creaţia conştientă din jurul nostru, ne-a dat ceeace numim îndeobşte suflet, acel factor fără de care existenţa vie nu poate exista. Iubirea trupească are ca scop procrearea, iar iubirea sufletească, cea adevărată are ca scop menţinerea existenţei fiinţelor superioare, omul şi cu cât mergem mai jos, cu atâta aceasta îşi pierde din valoare, ajungând în păturile inferioare ale existenţei vii numai în starea procreării. Unirea sufletească îmbinată cu cea trupească, este la noi oamenii cel mai frumos sentiment care poate exista. Ori, din păcate sunt oameni cari au rămas din acest punct de vedere într-o stare mai joasă, ceeace nu are nimica deaface cu cultura, cunoştiinţele intelectuale şi rasa cuiva. Aşa fost decând există fiinţa gânditoare, omul şi aşa va fi atâta timp cât vom exista pe această planetă pierdută undeva în marele spaţiu infinit al existenţei.

  La fiul său Ie, nu se gândeşte U aproape niciodată, decât în măsura în care face prin aceasta vreo legătură cu Ia. În sinea sa îşi dă seama că dacă nu ar fi fost ea la mijloc, pentru care face orice, poate nu s-ar fi trezit în el teribila dorinţă de a stăpâni, care pe zi ce trece devine mai puternică şi mai de neînfrânt. Dar, pe lângă asta i-a surâs şi norocul. Soarta i-a scos în cale oameni mai docili, dornici de un trai liniştit care nu au avut gânduri rele în ceeace îl priveşte, acceptându-l aşa cum este. Deasemenea îşi dă seama că o să fie greu să împace cele două neamuri complet diferite ca concepţie şi fel de trai. Obligat de împrejurări va realiza şi asta, ştie doar să treacă peste greutăţi ori cât de mari ar fi ele. Însă el nu este omul care să se culce pe o ureche, să se mulţumească cu ce are. Mai întâi va aştepta să vină şi ceilalţi, iar apoi va purcede mai departe, pentru asta este însă necesar ca valea Antari cu locuitorii săi să fie consolidată. La faptul că Ina va naşte un copil nu se gândeşte şi nici nu-l interesează. Împreună cu Arh, îşi va construi o cetate mare şi puternică, nu să locuiască într-o grotă întunecoasă şi rece. Şi apoi va merge la noi cuceriri, îşi va forma o suită numeroasă şi va trăi aşa cum nu a trăit nici un om până acuma, după concepţia sa. Faptul că cel care le-a făurit pe toate îi zice Iane sau Us nu-l interesează. Principalul este să creadă în el, nu numai el, ci şi toţi supuşii săi. Cu cât cred mai mult, cu atât este mai bine şi în avantajul său, deoarece el este doar coborâtor din Iane sau Us, egal cum îl cheamă. Cu aceste gânduri se pune să aştepte pe cei rămaşi şi viitorul, de care este sigur că-i surâde.

  U îşi consolidează poziţia.

  Din cauza lipsei unui mare număr de bărbaţi, în aşezarea din care a plecat U cu oamenii săi, care nu are nume, se iscă dese discuţii între femei, referitor la unele aspecte de ordin amoros. Au izbucnit chiar şi unele încăerări mai serioase cu care Tec a avut de furcă. În una din zile s-a auzit lângă albia râului un vacarm de nedescris şi urlete de femei. La început s-a crezut că au fost atacate de fiare, dar în realitate a luat naştere o luptă între două grupuri mari din cauza unor bărbaţi, care stăteau pe malul râului amuzându-se de bătălia care a escalat din ce în ce. Ca în toate timpurile şi peste tot, femeile s-au luat de păr. Până în cele din urmă totul a luat o asemenea întorsătură încât a fost nevoie de întreaga gardă ca să liniştească spiritele. Toate acestea nu au ajuns până la cei din palatul mare din centru, unde cei de acolo trăiesc într-o atmosferă de totală delăsare în ceeace priveşte bunul mers al treburilor obşteşti. Singurul care se ocupă cu sârguinţă de toate este Tec, tânărul comandant al gărzii numit de Ie în urma uciderii lui Es. La început a căutat Ie să se autonumească marele şef, în calitatea sa de fiu a lui U, dar renunţă repede când îşi dă seama că aceasta îi ia prea mult timp, nemaiputându-se distra. După ce a scăpat de Es nu mai are aparent duşmani, neavând de cine să se teamă. Cu caracterul său depostic, a supus-o cu totul pe Unta, care este o fire independentă, căreia i-a plăcut întotdeauna să facă ce vrea, să se distreze cu cine crede de cuviinţă. Acuma însă nu îndrăzneşte să se opună celui care a dus-o în starea asta, ea însăşi fiind de vină, prin aceea că a făcut tot posibilul să-l atragă de partea ei. Singurul lucru pe care poate să-l facă, este să aştepte să vadă ce va urma; dealtfel este sigură că U se va întoarce, nu este el omul care să se dea bătut cu una cu două şi n-o s-o lase pe Ie, iar dacă de atâta timp nu a dat nici un semn de viaţă, înseamnă că a avut motive temeinice s-o facă. De un singur lucru îi este teamă şi anume de ce va spune el când va afla că este încurcată cu fiul lui. Ie nu ştie nimica de legăturile ei cu tatăl lui şi nici măcar nu o bănuieşte. De bărbatul ei An nu-i este teamă, la nevoie va scăpa repede de el, gândeşte ea, neştiind că acesta nici nu mai trăieşte, că ia luat-o U înainte.

  Ia duce mai departe viaţa retrasă şi liniştită, nu se arată niciodată oamenilor, stă mai tot timpul în palatul umed din piatră, înconjurată de Arh, Sin şi Si, precum şi de două femei în vârstă care au grije de ea. Frământările zilnice şi oamenii o sperie, mai ales când sunt mulţi laolaltă. Singura ei grije este Ie, care îi dă multă bătaie de cap, dar mai mult grija permanentă pe care i-o poartă lui U, care de atâta vreme nu am mai dat nici un semn de viaţă. În fiecare zi îi cere lui Arh să se roage lui Iane să-l ocrotească pe cel care reprezintă viaţa ei şi fără de care nu ar putea trăi. Sufletul lui este şi al ei. Niciodată nu s-a gândit că ar fi posibil să fie şi al altuia. Din copilărie a crescut lângă bărbatul U, singură, fără oameni în jurul ei, ceeace s-a împrimat în sufletul ei. În schimb Sin, şi şi într-o oarecare măsură şi Arh duc o activitate foarte intensă în ceeace priveşte cercetarea cerului, iar în ultimul timp despre mersul umbrei pe pământ. Au găsit chiar un sistem de a măsura timpul cât durează ca umbra unui obiect să ajungă de la un loc la altul, considerând aceasta ca o unitate cu ajutorul căreia calculează unele mişcări ale lunei, Zeiţa Initi. Astfel au numărat zilele când Zeiţa se arată întrega, precum şi zilele când este văzută numai o parte din ea şi au constatat că aceasta se întâmplă la intervale egale când umbra vârfului unui băţ înfipt în pământ se află într-un anumit loc. În credinţa celor de aici luna şi soarele sunt acelea care dau naştere stelelor în urma unirii lor, ceeace are loc atunci când luna scade. Măsurând timpul intervalelor, au ajuns la concluzia că U este plecat de un anumit număr de asemenea micşorări. Observaţiile au fost cu grije notate pe o piatră şlefuită cu zgârieturi, pe care numai ei le puteau descifra. Au ajuns la conluzia că toate se pot reprezenta în felul acesta şi că după mult timp poţi să-ţi aduci aminte de ce ai gândit odată. Pentru a marca evenimentul unirii soarelui cu Luna ei au iniţiat ca la fiecare început de interval să organizeze ceremonia lui Iane şi al Iniţei, când se aprinde focul cel mare şi se dansează în jurul lui, în bătăile ritmice ale tam-tam-urilor, iar ca Iane să fie mulţumit, este bine să i se trimită ca dar animale vii, sacrificate pe un altar de piatră. Pentru asta a pus să se captureze vite cornute din acelea pe care femeile le mulg, care sunt pur şi simplu împinse în foc de vii în strigătele de bucurie a celor prezenţi, mulţumiţi că pot fi de folos celui care le-a făcut pe toate. Oameni nu sacrifică, deoarece Iane este mai presus decât oamenii care nu pot sta lângă el. Aceste îndeletniciri îi îndepărtează pe bătrâni definitiv de treburile zilnice ale aşezării. Mintea lor gândeşte mult mai departe în timp şi în cele din urmă ajung chiar la concluzia, contrar concepţiilor de aici, că omul după moarte se duce la Iane sau la Inti zeul răului, aceasta depinzând de felul cum se poartă fiecare în viaţa sa. Arh este de părere că trebuie să fie construită o casă din piatră, specială pentru aceste ceremonii unde să locuiască cei iniţiaţi, care îşi dau seama de cele ce se petrec dincolo de moarte. Deasemeni şi ajunge la concluzia că cele descoperite de ei precum şi cele ce le vor descoperi nu pot fi ştiute de cei mulţi, aceasta fiind o taină pe care numai ei o cunosc, prin aceea că Iane a făcut în aşa fel ca numai ei să afle adevărul. Este incontestabil că în toate timpurile, oricât de departe în trecut, au fost minţi luminate care au avut darul de a gândi cu mult înainte, unele din descoperirile lor luând contururi abea cu mii şi mii de ani mai târziu. Faptul că acestea nu au putut fi concretizate şi duse mai departe, se datoreşte în primul rând credinţei că ceeace gândesc ei nu trebuie să ştie şi altul şi în al doilea rând al atitudinilor refractare a unor oameni care nu pot concepe că lucrurile pe pământul nostru se petrec altfel decât cred ei, decât ştiu ei. Aceste două fenomene subiective au adus la o încetinire remarcabilă în dezvoltarea civilizaţiei omenirii, care dealtfel continuă şi în zilele noastre. Este incontestabil că mulţi oameni cu minţi luminate au conceput teorii ce depăşesc cu mult cele existente, aşa zisele învăţate, care însă nu sunt acceptate de cei cu teorii consacrate, în primul rând fiindcă aceştia sunt convinşi că ceeace ştiu nu mai necesită corecturi şi în al dilea rând nu pot accepta contradicţii, chiar dacă în mintea lor acceptă noi teorii. Din fericire însă sunt şi cei care văd noile teorii cu alţi ochi, acceptându-le, ducând în felul acesta omenirea la progres. Pe de altă parte însă, progresul omenirii pe scara civilizaţiei se datoreşte acestor minţi luminate care nu numai că şi-au dat seama de importanţa unor descoperiri a altora, dar au căutat să le facă cunoscute, pentru a fi aplicate spre binele oamenirii.

  Acest spirit de nepăsare domneşte în aşezare atunci când la orizont îşi fac apariţia oamenii lui At, văzuţi de vânători care s-au grăbit să anunţe vestea în aşezare, ceeace produce o agitaţie de nedescris. Femeile şi bărbaţii o iau la goană înspre direcţia de unde se ridică praful celor care sosesc. Până şi Ia iese din palatul ei de piatră, amestecându-se pentru prima dată în mulţime, alergând cu ei. Singura care nu se mişcă de la locul ei este Unta, dar Ie care este tocmai la ea o părăseşte şi fuge în urma celor mulţi, însoţit de Tec, încojuraţi de o gardă destul de numeroasă, înarmată cu bâte mari. Ţn aşezare nu au rămas decât câţiva copii şi Unta. Cu cât se apropie aşezarea, cu atât oamenii lui At devin din ce în ce mai agitaţi, iar când aceasta se zăreşte la orizont nimeni nu se mai poate înţelege cu ei. Când îi văd pe cei rămaşi alergând spre ei, bărbaţii fug în întâmpinarea lor, lăsându-l pe At aproape singur, înconjurat doar de câţiva mai apropiaţi. Văzând că nu o mai poate scoate la capăt renunţă să-şi impună autoritatea şi acceptă debandada care s-a iscat. Ţntâlnirea este deosebit de bucuroasă de ambele părţi. Oamenii se îmbrăţişează, râd prosteşte, chicotind, iar unii din ei se prind câte trei, patru, dansând frenetic în ritmul bătăilor altora care lovesc suliţele cu beţe în mod ritmic. Ie a luat-o pe mama sa în anturajul său şi amândoi se uită atenţi în jur să-l vadă pe U. Când nu-l zăresc şi când văd că sunt mult mai puţini decât au plecat îşi dau seama că numai o parte s-au întors. În cele din urmă îl întâlnesc pe At care îi salută aşa cum se cuvine şi pe drum îi pune la curent cu cele petrecute, cu luptele avute, cu pedepsirea lui An care nu a ascultat de ordinele lui U, precum şi numirea lui în loc, omiţând bineînţeles să povestească despre căsătoria lui U cu Ina. Încă nu pomeneşte nimica de faptul că vor trebui sa plece cu toţii acolo, conform dorinţei celui mare. Le spune numai că U este cel mai mare şef peste o aşezare cu mult mai vastă ca cea de aici. Cu toate veştile bune, Ia este foarte dezamăgită că nu a venit omul ei personal să-i ia; îi vine să plângă, dar se abţine faţă de oameni. Ţnsă, ajunsă înapoi în palat se trânteşte pe patul ei acoperit cu multe blănuri, izbucnind în plâns. Ie în schimb se interesează în continuare, vrând să ştie cât mai multe din evenimentele care au avut loc, mai ales îl preocupă să ştie cum a ajuns tatăl său să fie şeful cel mare a multor oameni. At îi povesteşte din nou totul, ascunzând şi de data asta o parte din adevăr, îi spune din nou amănunţit cum a fost ucis An şi cum a fost el ales în locul său. La rândul său Ie povesteşte cum a trebuit să-l îndepărteze pe Es şi cum Tec a fost numit în locul lui de către el personal. Tec este destul de descumpănit, fiindcă îl are în faţa sa pe şeful suprem al oştirii, numit de marele U personal. Ce va face el de acum încolo, o să fie dat laoparte şi nu va mai reprezenta nimica? Nu se poate abţine şi pune întrebarea direct, la care i se răpsunde că toate acestea nu au nici o importanţă, că el va rămâne în continuare şef asupra celor pe care i-a avut în subordine până acuma, dar că şeful cel mare peste oşti este el At prin aceeace că a fost numit de însăşi U. Nemulţumirea îşi face loc în inima sa şi o ură cumplită se strecoară în sufletul lui jignit. Deocamdată însă nu poate face nimica, trebuie să accepte situaţia aşa cum este.

  Arh, Sin şi şi nu au putut să alerge aşa de repede în întâmpinarea celor veniţi, întâlnidu-i aproape de aşezare, acolo unde au putut ajunge. Multiplele veşti sosite nu prea îi impresionează şi faptul că U nu a sosit îi bucură oarecum, deoarece îşi dau seama că odată ce va veni nu vor mai putea gândi şi lucra în voie la problemele lor ştiiţifice. Niciunul nu bănuieşte care este scopul venirii numai a lui At, atâta timp cât U trăieşte, adică nu-şi dau seama că în curând vor trebui sa plece în altă parte. Seara se strâng cu toţii în palatul mare din centru, în sala în care a ţinut U consiliile cu care ocazie are loc un fel de festivitate la care iau parte toţi cei apropiaţi celor mari, precum şi unii noi comandanţi sosiţi cu At, care le povesteşte, pentru a nu se ştie a câta oară, totul aşa cum a fost, minus unirea lui U cu Ina, dar nimeni până acuma nu s-a gândit să întrebe care este motivul că a venit numai el, cu jumătate din oameni şi ce s-a întâmplat cu restul. Dar, acuma când spiritele s-au mai liniştit, întrebările curg lanţ, iar At constată cu bucurie că face faţă la toate fără să se încurce. Nu a primit nici o indicaţie de felul cum să procedeze, a fost doar însărcinat să-i aducă pe cei de aici la Valea Antari. Va trebui să se decsurce aşa cum crede de cuviinţă. Pe drept cuvânt nu este bine să le spună de la început că vor trebui să plece din locurile unde s-au stabilit de atâta timp şi unde s-au obişnuit, pentru a nu produce perturbaţii; totul trebuie pregătit cu minuţiozitate. Nu-i este teamă de eventualele indiscreţii din partea oamenilor cu care a venit, deoarece aceştia nu cunosc adevăratul motiv al venirii aici şi mare parte din ei nu s-au întrebat vreodată dece se procedează într-un fel sau altul. Această ignoranţă a oamenilor le convine de minune celor care îi conduc, până în zilele noastre, scutindu-i de neplăceri şi măsuri capitale, sau de întrebări care ar putea să le dărâme planurile de asuprire. Pe de altă parte At este hotărât să procedeze aşa ca şeful său suprem, curmând brutal orice revoltă încă din faşă. După părerea sa cei din subordine trebuie să asculte fără şovăire, părere luată de la stăpânul său U. Dealtfel oamenii ştiu asta şi nimeni nu are de gând să-şi provoace neplăceri inutile. Cu toţii au în faţa ochilor execuţiile lui U. Probleme cu plecarea lui Ia cu Ie nu va avea, având în vedere că familia celui mare deabea aşteaptă să vină la el.

  Unta a aflat de moartea bărbatului ei şi nici măcar de ochii lumii nu s-a arătat îndurerată, are o atitudine de parcă nimica nu s-ar fi întâmplat. În sinea ei îi pare rău că s-au întors o parte din bărbaţi şi priveşte cu îngrijorare la At pe care îl vede energic şi activ. De când a venit umblă în permanenţă printre oameni, interesându-se în dreapta şi în stânga, căutând să afle de toate cele petrecute în absenţa lor. La început este privit cu neîncredere, dar în cele din urmă gurile se deschid şi află în felul acesta totul, ba chiar mai mult decât a fost în realitate. Faptul că Es a fost ucis îl supără, dar de data asta nu are ce face, fiind la mijloc însăşi fiul celui mare, de care nu se poate atinge. Ie nu prea s-a arătat încântat de sosirea oamenilor şi oarecum îl ocoleşte pe At, căutând vădit să înlăture orice întâlnire între patru ochi cu el, care dealtfel îşi dă seama de asta şi o pune, pe drept cuvânt, pe sentimentul de invidie a lui Ie, căruia nu-i convine să fie considerat inferior faţă de altul decât tatăl său. În scurt timp, între aceşti doi bărbaţi se creează o animozitate şi antipatie reciprocă. Unul ocoleşte pe celălalt şi se văd numai când este toată lumea palatului de faţă. Tec s-a consolat, el a pus problema pe faţă ceeace l-a scutit să fie suspectat de At, dar în sinea sa clocoteşte. Arh i-a comunicat că At este cel desemnat de U, aşa că nu trebuie să se mai îndoiască de legalitatea hotărârilor sale, care deocamdată au tot atâta putere ca însăşi cele ale marelui şef pe care îl reprezintă. Unta este foarte otrăvită; până acuma l-a avut pe Tec de partea ei, putând dispune de serviciile sale aşa cum credea de cuviinţă, ori odată cu detronarea lui pierde şi aceast avantaj. Pentru a atrage bunăvoinţa lui At cu care a trăit în trecut un timp, a încercat de câteva ori să intre din nou în graţiile lui dar nu a reuşit, s-a lovit ca de o stâncă, ba chiar a fost bruscată. El ştie multe despre ea, dar o lasă în pace datorită legăturilor ei cu Ie. În orice caz ea este prima persoană de care se va debarasa înainte de plecare, considerând-o periculoasă. Este sigur că va refuza să plece şi-l va influenţa şi pe Ie, ceeace ar putea să-i dărâme planurile încă de la început. Şi furiile periculoase ale lui U când va afla că cei pe care i-a lăsat în urmă nu vor să vină, datorită tocmai manipulaţilor fiului lui. Lui At îi pare oarecum rău de starea de spirit defavorabilă pe care a găsit-o, ceeace va întârzia plecarea. Va trebui să întrebuinţeze toate talentele sale de diplomaţie de care dispune să-i convingă să-l urmeze. Dar, cu toate că aceasta este dorinţa celui mare, oamenii se vor lăsa greu convinşi, mai ales că în ultimul timp au dus o viaţă liniştită. U are altă platformă şi hotărârile sale sunt considerate lege pentru cei mulţi, dar, ochii care nu se văd se uită. Pe de altă parte nu este mai puţin adevărat că şi el este ascultat, fiind cunoscut şi recunoscut de toţi, mai ales de cei cu care a venit, care au auzit când U l-a numit în locul lui An. Pentru a se face înţeles va trebui să dea dovadă de fermitate şi va trebui să procedeze aşa cum ar fi făcut-o U, să vorbească şi să acţioneze în numele lui. Numai în felul acesta va putea să se impună, chiar faţă de familia celui mare, gândeşte el. Astfel se hotăreşte să le spună celor din palat că U doreşte ca toată lumea să vină acolo unde este el mare şef, pentru care l-a trimis pe el cu o parte din oameni, restul rămânând acolo pentru a-l păzi. Unii sunt de părere să plece iar alţii nu, ca a doua zi să nu mai fie niciunul de acord şi aşa mai departe. Văzând că până în cele din urmă nu o mai poate scoate la capăt convoacă, în numele lui U, o adunare în jurul focului cel mare din mijlocul aşezării şi împreună cu cei trei bătrâni organizează o ceremonie de rugă către Iane, cu care ocazie va anunţa voinţa şefului cel mare de care a fost trimis cu o parte din oameni. Însă înainte de asta uzează de un şiretlic ca să nu rişte o opoziţie în masă. Dealtfel de câteva zile este în permanenţă asaltat de Ia şi Ie care vor să ştie dece a sosit numai el cu jumătate din oameni şi ce are de gând U. Deoarece ei bănuiesc adevărul, nu mai are nici un rost să facă un secret din asta faţă de femeia şi fiul celui mare. Le spune deci adevărul şi le cere sprijin, povestindu-le cu mult lux de amănunte despre traiul bun pe care îl duc oamenii din valea Antari. După aceasta i se promite tot concursul, ceeace îl determină să pornească cu curaj la acţiune. Lansează astfel zvonul prin Tec, că Iane şi-a arătat voinţa ca oamenii să-l urmeze pe reprezentantul său unic pe pământ şi să meargă acolo unde se află el, să le arate calea cea mai bună de urmat. Puţin înainte de ceremonie, organizată cu multă minuţiozitate de Sin, Si, şi Arh, At îi pune la curent cu planul său de plecare cât mai urgent, găsind de data aceasta o oarecare neîncredere, neîmpărtăşită, mai ales din partea lui Arh care îi expune avantajul construirii în aceste locuri a unor palate mari şi frumoase după planul său, dar nu îndrăzneşte să se opună la plecare. Sin şi şi promit că în calitatea lor de slujitori ai lui Iane vor anunţa mulţimea că acesta doreşte ca ei să-l urmeze pe U acolo unde se găseşte acuma şi asta cât mai repede.

  Deci ceremonia de rugă către Iane poate începe. Bărbaţii şi femeile se duc să strângă plantele din care extrag vopseaua roşie şi neagră cu care se vopsesc pe corp şi faţă. Toată lumea este în febra pregătirilor, nemaivorbindu-se decât de asta. Unii şoptesc chiar că Sin şi şi au avut unele legături cu Iane, care le-a comunicat că este supărat de faptul că oamenii nu se grăbesc să-l urmeze pe U, acuma când se ştie unde este şi că dacă nu o vor face vor pieri cu toţii. Vestea lansată cu ştiinţă de bătrâni, străbate cu repezeală aşezarea de la un capăt la altul şi până în cele din urmă se aud glasuri care cer ca să plece cu toţii cât mai repede, spre marea mulţumire a lui At, care nu are decât să oficializeze ceeace a pregătit pe ascuns. Anunţarea plecării în timpul desfăşurării ceremoniei nu va fi decât o formalitate şi o întărire a credinţei că aceasta este voinţa celui care le-a făurit pe toate. În dimineaţa asta este mare agitaţie în aşezare. Fiecare caută să pună la punct ultimele amănunte, iar cei de sub comanda lui Tec care au avut misiunea de a pregăti locul unde va avea loc ceremonia, au cărat în toate zilele munţi de lemne, înteţind focul încă cu o seară înainte; alţii au fost plecaţi să prindă mai multe animale cu coarne pe care le vor trimite ca ofrandă vie lui Iane pentru a-l înbuna; în credinţa lor animalele se duc în cer sub forma fumului care se ridică cu ocazia sacrificării lor. Arh a povestit că a văzut oameni care trimit în cer chiar semeni de ai lor şi că lucrul acesta nu este rău fiindcă în felul acesta se poate mult mai uşor intra în legătură cu cel care le face pe toate şi apoi cel trimis va fi fericit tot timpul, veşnic, prin aceea că va sta în permanenţă în apropierea locului unde sălăşluiesc marile spirite atotfăcătoare. Bineînţeles însă nu propria sa persoană, ci alţii. Încearcă astfel să-i convingă să facă jertfe umane, totuşi nu reuşeşte, datorită opoziţiei bătrânilor Sin şi şi care nu se pot pune de acord asupra persoanei care urmază a fi trimisă, deoarece nu se oferă nimeni de bunăvoie. Docamdată se renunţă la asta. Arh nu mai insistă de frică ca până în cele din urmă să nu fie chiar el acela care va trebui să-l vadă veşnic pe Iane. Sacrificiu da, dar nu eu, o tempora o mores.

  Dimineaţa următoare lumea se scoală mai devreme ca deobicei şi toţi sunt în febra pregătirilor. Ia îşi pune blănurile cele mai bune pe care le are, îşi înfige în cocul de pe creştetul capului câteva oase subţiri de animale şi-şi vopseşte faţa cu roşu şi negru. Ie face acelaş lucru şi spre deosebire de ceilalţi îşi pune pe cap un fel de tichie din blană de care a prins frunze mari care îi atârnă dealungul urechilor până aproape de umeri, dându-i un aspect oarecum ridicol, dar el se simte foarte mândru când se priveşte în luciul apei dintr-o scobitură de piatră. Unta la rândul ei caută să fie cât mai elegantă, s-o întreacă chiar pe femeia pe care o urăşte de moarte. În vale se vede focul imens cu limbile lungi de flăcări îndreptându-se spre cer, înconjurate de mii şi mii de mici scântei jucăuşe. Din când în când se aruncă buşteni uriaşi în foc, ceeace produce dărâmarea lemnelor în ardere, ridicând şi mai multe scântei în sus, antrenate de briza de prânz. În faţa focului au fost amenajate un fel de ridicături din piatră unde vor sta Ia, Ie şi At, precum şi unele mai mici în spatele lor, pentru ceilalţi locatari ai palatelor din deal. Sin, şi şi Arh au venit mai devreme să pregătească în amănunt procedura jertfele şi ca să întâmpine pe Ia şi Ie aşa cum se cuvine, invitându-i sa ia loc pe ridicăturile din piatră acoperite cu blănuri. Toată aşezarea s-a adunat în jur, formând un cerc destul de strâns, ceeace face ca din cauza dogorelii toţi să fie leoarcă de transpiraţie; vopseaua de pe faţă şi corp le curge unora pe blănurile prinse de mijloc, dându-le un aspect jalnic. Mai la vale spre râu se aud vitele mugind, spreriate de spectacol, simţind ce li se pregăteşte. Cei trei bătrâni sunt mai împopoţănaţi ca toţi dar, fiind mai apropape de foc, căldura îi dogoreşte în aşa măsură că deabea se pot ţine pe picioare. Vopseaua de pe piele s-a amestecat şi le curge pe blănuri. Din când în când se retrag să se răcorească.

  La un semnal al lui Si, se aşează toţi trei bătrâni în genunchi, ridică mâinile spre cer şi fiecare spune pe limba sa, cea pe care o stăpâneşte mai bine rugăciunea în care imploră forţa necunoscută de care se tem, să-şi reverse bunătatea asupra lor, promiţându-le hrana cea necesară, apoi se ridică solemn în picioare, se întorc cu faţa spre Ia şi Ie, aşeazându-se din nou în genunchi în faţa lor, aplecându-se adânc cu fruntea care atinge pământul. În tot acest timp bărbaţii bat încet, în surdină, tam-tam-urile confecţionate din trunchiuri de copac, goale pe dinăuntru, în legănatul ritmic al asistenţei. Se simte o frenezie reţinută, stăpânită, totul părând o imensă acumulare de energie umană gata să răbufnească. Cei trei bătrâni se ridică şi se aşează în rând cu cei mari. Acuma înaintează At care cu o voce puternică, ca un tunet, imitând pe şeful lui suprem, comunică că peste câteva răsărituri de soare vor pleca cu toţii acolo unde se găseşte U, aceasta din voinţa lui Iane reprezentantul lui pe pământ. În acest moment se aud răbufnări puternice şi surde. Bărbaţii se bat cu pumnii în piept în semn de aprobare, arătându-şi în felul acesta hotărârea că vor fi gata oricând să-şi dea viaţa pentru şeful cel mare, cel care îi duce numai acolo unde este bine, călăuzit de Iane. Imediat după asta un grup mare de bărbaţi încojoară cele câteva vite şi le gonesc spre văpăile focului. Ajunse acolo sunt împinse de mai mulţi bărbaţi în foc. În liniştea care s-a aşternut se aud răgete cumplite. Spre cer se ridică un fum gros, un miros de grăsime topită, păr ars şi carne friptă care umple valea. Apoi se aruncă lemn în foc pentru a-l înteţi. Odată cu începutul sacrificiului tam-tam-urile bat din ce în ce mai puternic şi mai ritmic, iar bărbaţii fac roată în jurul focului dansând frenetic, contorsionându-se, unii din ei trântindu-se la pământ în zvârcoliri isterice. Femeile fug în jurul bărbaţilor ţipând strident şi în cele din urmă se prind în joc. Se aduc hălci de carne, dinainte pregătite care se frig, împărţindu-se tuturor. Spre seară, când soarele se află la orizont, totul ia aspectul unei furii frenetice, transformându-se într-o adevărată orgie, bărbaţi şi femei se împreunează în jurul focului, în ţipetele copiilor deveniţi isterici. Ia a plecat mai devreme, însoţită de cele două femei mai bătrâne care o servesc, împreună cu Tec. Ie din contra, ia parte la ceremonie până la sfârşit, când toată lumea cade frântă de oboseală, fiecare unde apucă şi unde îl găseşte somnul, în atitudini care mai de care groteşti. Nimeni nu s-a întors în noaptea asta în coliba sa.

  At este mulţumit că a ştiut să combine toate în aşa măsură încât a avut o reuşită deplină. Dealtfel toţi sunt adepţi a lui Iane, considerând că vor fi ajutaţi fiindcă i-a trimis destulă mâncare prin jertfele făcute. At gândeşte că a avut mare noroc că An a fost ucis, deoarece încă de multă vreme a căutat să se afirme, dar de fiecare dată a fost înlăturat, hotărându-se chiar la un moment dat să-l lichideze într-un fel oarecare, ceeace nu a mai fost nevoie, deoarece U a făcut-o înaintea sa, în mod legal. Mai departe nu vrea să ajungă, doar în măsura în care o doreşte U, pe care îl va servi cu abnegaţie şi servilitate. Are cea mai mare bunăvoinţă să mulţumească pe cel care are încredere deplină în el şi o va face chiar dacă va trebui să întrebuinţeze procedee mai brutale, fiind sigur că va fi mereu în asentimentul său. El este tipul omului care se bagă sub pielea unui superior, ştiind că este incapabil, că numai prin el va putea să ajungă undeva, anume acolo unde va voi cel pe care îl serveşte. A doua zi toată aşezarea se odihneşte, iar în cea următoare încep pregătirile plecării. Fiecare îşi strânge lucrurile ce le-aagonisit. Altădată când mai erau nomazi nu avea prea multe şi când părăseau locurile unde se aşezau pentru scurt timp, lăsau toate acolo, iar la un alt popas îşi strângeau din nou ce aveau nevoie. Datorită faptului că au devenit sedentari au pierdut acest obicei şi în fiecare s-a strecurat un simţ al propietăţii mai dezvoltat, să facă disticţie dintre ce aparţine tuturor, colectivităţii şi ce este al individului. Ca să nu le pară rău că părăsesc locurile unde s-au obişnuit şi unii mai tineri unde s-au născut, At dă dispoziţie ca toate construcţiile să fie dărâmate, mai ales cele din piatră, iar cele rudimentare să fie arse. Toate acestea mai mult pentru oamenii pe care ia găsit U cu mulţi ani în urmă, care l-au adoptat. Cei aduşi nu prea îşi fac sânge rău că pleacă în altă parte, din contra, dorinţa lor de ducă era încă foarte puternică. Pentru cei din palatele mari li se construiesc colibe mai încăpătoare unde vor sta până la plecare, după ce cele din piatră vor fi dărâmate. La aflarea că va trebui să-şi părăsească locuinţa, Unta se supără şi se opune pe faţă. A sperat că mulţi vor rămâne aici şi se va arnja să trăiască în linişte şi pace, dar sfătuită de Tec şi de Ie acceptă în cele din urmă să locuiască într-o colibă rudimentară alături, pentru o noapte, două şi, deoarece mare parte din femei şi copii nu mai au obişnuinţa să umble mult, distanţa până la valea Antari va fi parcursă într-un timp mai lung, cu multe opriri. Dealtfel se poate umbla numai seara şi parte din noapte, iar dimineţile şi amiezele urmează să se facă popasuri, aceasta din cauza marilor călduri ale anotimpului de vară. Aproape toţi bărbaţii pleacă la vânătoare şi au norocul să aducă carnea a mai mulţi mamuţi, suficientă penstru câteva zile.

  A doua zi de dimineaţă se fac ultimele pregătiri iar spre seară convoiul o porneşte la drum, nu înainte ca totul să fie dărâmat şi construcţiile aprinse, care ard cu flăcări mari. Cu cât se depărtează cu atât se văd limbile focurilor ridicându-se spre cer, luminând totul în jur. În frunte merge un grup de bărbaţi bine înarmaţi, comandaţi de Tec, care deschid calea, împreună cu călăuzele care cunosc drumul, apoi urmează grosul format din femeile bătrâne în centru cu copiii, înconjuraţi de femeile tinere, iar în partea exterioară ceilalţi bărbaţi care învăluie grupul ca un scut de apărare. Ia cu Ie, precum şi ceilalţi din palat umblă împreună cu femeile bătrâne şi copiii în grup compact, păziţi de mai multi oşteni care ţin gloata la o oarecare distanţă. Ie nu are nici o veleitate să se amestece printre bărbaţi, ci se complace în compania Untei pe care o ajută să umble, s-o susţină când este gata să cadă şi să oprească toată ceata atunci când ea oboseşte, spre marea disperare a lui At. Ia nu se plânge nici de oboseală şi nici nu plictiseşte pe careva cu cereri sau pretenţii. Îşi aduce aminte de lungile călătorii făcute cu U în copilăria şi adolescenţa ei, de multiplele pericole prin care au trecut, scăpând de fiecare dată teafără, datorită curajului lui U care o păzea ca ochii din cap. Cu toate că de mult nu a mai umblat cale atât de lungă, totuşi nu se simte obosită. Gândul că o să-l vadă pe U îi dă curaj să reziste oricăror greutăţi. Văzând atitudinea fiului ei îi atrage atenţia că nu procedează bine, că ceeace face supără pe ceilalţi, că în asemenea ocazii toată lumea trebuie să ţină cont de voinţa colectivităţii, iar treburile personale nu primează decât atunci când se face popas. Ie în schimb este de părere că treburile personale trebuie să primeze în orice situaţie pentru cei din lumea lor, cei de sus, mai ales când se face popas în virtutea dreptului pe care îl au ca făcând parte din familia lui U, descendent din Iane. Dealtfel şi Ia este pătrunsă de acest lucru în virtutea că nimeni altul decât U nu are dreptul să conducă, numai el fiind acela care poate dispune de toate la discreţie fără să dea socoteală cuiva, fapt ce conferă, atât ei cât şi lui Ia o mare prioritate faţă de ceilalţi. Dar a şicana pe oameni fără motiv, numai de plăcerea cuiva, este un act care nu corespunde manierei de a conduce, nici U nu ar proceda aşa, deci nici Ie nu poate să se comporte urât faţă de oameni, mai ales acuma când toată lumea este pe drum. În cele din urmă Ie înţelege situaţia în contra voinţei sale şi renunţă să mai oprească convoiul la pretenţiile absurde ale Untei, purtând-o în cârcă de câte ori oboseşte, fără să ţină cont că se face ridicol faţă de toţi. Tatăl lui nu ar fi procedat niciodată în felul acesta, nici chiar când era cu Ia încă singur şi umblau prin preerile întinse. Niciodată nu s-ar fi dat în spectacol faţă de oameni, deoarece aceasta nu are ca efect decât o ştirbire a autorităţii, de care are atâta nevoie. At ştie asta şi face o comparaţie între tatăl, un om hotărât, despot, fără milă, oricând dispus să ucidă pe cei ce-i stau în cale şi fiu care în afară de iuţeală la nervi şi tendinţa de a se răzbuna ucigând, nu are nimica comun cu tatăl său.

  În prima zi se merge destul de puţin. Seara când se face popasul se mai vede la orizont fumul incendiului provocat în fosta aşezare, care s-a întins la ierburile uscate. A doua zi se pleacă mai din timp spre seară, imediat după ce soarele trece puţin peste linia trasată de bătrânii Sin şi Si, care au fabricat un fel de aparat cu un băţ la mijloc unde umbra soarelui arată cam în ce timp al zilei se găsesc. Când umbra trece de o anumită linie atunci consideră că ziua a trecut de vârful ei şi peste puţin timp se porneşte din nou la drum. Nu se mai merge cum s-a stabilit, adică numai noaptea din cauza căldurii zilei, fiindcă oamenilor le este teamă de fiarele care mişună peste tot vânând noaptea. De fiecare dată aşezarea în poziţie de mers durează destul de mult. Astfel trec zilele una după alta, făcându-se deabea o cale scurtă. At este pur şi simplu disperat. Unii mai în vasta au murit pe drum, iar mai mulţi copii s-au înbolnăvit, din care cauză a trebuit să stea pe lângă un râu cu apă rece mai multe zile pentru odihnă. Se trimit grupuri la vânătoare pentru noi aprovizionări. Animale mari nu întâlnesc, fiindcă acestea fug din calea lor, fiind mulţi la număr fac mult zgomot. Din depărtare se aude trecerea lor ca un fel de zumzet şi în permanenţă se ridică un nor de praf care îi învăluie, pământul fiind uscat după o perioadă mai lungă de secetă. Spre mulţumirea lor în una din zile plouă destul de tare răcorindu-i, dându-le puteri noi. Dar cea mai grea trecere este cea prin junglă, deoarece convoiul este nevoit să se răsfire, să se întindă pe o lungime mare. Capătul coloanei ajunge la luminişul unde vor poposi, iar coada se afla încă la intrare în junglă. Peste toate acestea cei din urmă sunt surprinşi şi de noaptea care prin aceste locuri este mai întunecoasă ca afară, unde luminează luna şi stelele. Femeile se sperie şi ţipă iar copiii scot urlete înfricoşătoare la fiecare strigăt de animal. Nici oamenii pădurilor nu s-au arătat. Din când în când bărbaţii încurajează femeile şi copiii ca în cele din urmă se găseşte întreagul grup în luminiş. A doua zi se petrece acelaş lucru la traversarea părţii a doua a junglei. La ieşire trebuie un timp până se trâng cu toţii şi se hotăreşte o pauză mai lungă. Până acuma nu s-a întâmplat nici un incident, totul a decurs normal, în afară de încetineala cu care s-a mers. Doar câţiva mai bătrâni au murit din cauza oboselii, căldurii şi umezelii excesive care domneşte în junglă. Când să se pornească din nou, un mare grup de femei refuză să se urnească din loc, invocând oboseala, ceeace în mare parte este adevărat. Ele nu mai puteau umbla, au picioarele umflate, pline de răni. Pe lângă asta mulţi copii dau semne de boală din cauza unor ierburi pe care le-au consumat. Cu multă părere de rău At este nevoit să facă un popas mai mare, de data asta fără să-şi poată da seama cât timp. Pune să se construiască imediat colibe din frunze mari şi aranjează în aşa fel ca toate cele necesare traiului să fie asigurate pentru o perioadă mai îndelungată. Se hotăreşte deci de comun acord cu Ie şi Ia, ca un grup de bărbaţi în frunte cu At să meargă înainte ca să-l anunţe pe U că în curând vor sosi şi ceilalţi. Tec este numit ca locţiitor, cu oameni care cunosc drumul, şi a doua zi o porneşte At personal cu jumătate din oamenii cu care a venit. De data asta se merge repede, ajungând chiar mai devreme decât s-a aşteptat. Îl găseşte pe U în grota mare alături de Ina, pregătindu-se tocmai să se ducă în sala mare pentru ţinerea unui consiliu referitor la vestea că au fost zărite grupuri de oameni prin împrejurimi, cari i-au atacat pe vânători. La vederea lui At, U are un sentiment de uşurare. A încercat de mai multe ori să organizeze o armată compusă din oamenii săi împreună cu antarieni, dar totul a dat greş. Pe lângă faptul că niciunul nu a vrut să se prezinte de bunăvoie, până şi cei puţini care au acceptat nu au putut fi trenaţi cu succes; erau cu totul nepricepuţi în ale luptelor şi nedisciplinaţi, nu din rea voinţă ci pur şi simplu fiindcă aşa era firea lor. U şi-a dat seama de asta şi nu a mai insistat. Starea aceasta de lucruri îl îngrijorează, fiindcă nu are cu ce apăra valea contra unor eventuale atacuri de afară, care dealtfel s-au şi ivit în ultimul timp. Ştie doar cu câtă uşurinţă a putut să pună mâna pe această aşezare, cum aceşti oameni nu aveau nici un fel de pregătire de a face faţă unor atacuri de afară. Din oamenii cu care a venit nu i-au mai rămas decât două până la trei sute maximum, cu care cu greu va putea face faţă, atât în interior cât şi în exterior. Prima zi când i s-a dat vestea de apariţia atacatorilor a trimis un eşalon care i-au învins repede, făcând parte din ei prizioneri. Aceştia sunt oameni mici de statură, cu faţa lată, lipsită de barbă, iar în creştetul capului poartă un fel de coadă făcută din părul lor. Au ochii oblici şi vorbesc o limbă ciudată cu un glas piţigăiat. Sunt iuţi la mânie şi fără milă. Ucid tot ce întâlnesc în cale, chiar şi atunci când nu sunt nevoiţi să se apere. Prozionerii au fost închişi în una din grotele goale, iar a doua zi au fost găsiţi morţi; se străpunseseră unul pe altul cu suliţele, iar ultimul şi-a înfipt-o singur în abdomen. Se putea vedea că acesta era unul din şefii lor, după îmbrăcămintea mai deosebită pe care o purta. Oamenii aceştia nu sunt îmbrăcaţi în blănuri, ci într-un fel de togi strâmte, confecţionate dintr-o ţesătură necunoscută celor din valea Antari şi nici lui U. Femei nu au fost văzute, aşa că s-a dedus din asta că erau nomazi prin trecere care s-au aşezat pentru scurt timp pe undeva prin apropiere şi că bărbaţii lor s-au întâlnit cu antarienii din întâmplare la vânătoare. Armata lui U este însă mult mai bine organizată, neavând prea mult de furcă cu ei; i-au încercuit, luându-i din toate părţile, aşa cum procedează la vânătoarea de mamuţi, ceeace lor le era necunoscut. U deduce că trebuie să fie destul de mulţi la număr, fiindcă sunt văzuţi în fiecare zi. Se hotăreşte deci să nu-i mai atace ca să nu-i atragă, să-i lase să vâneze pe teritoriile în afara Văii Antari, mai ales că atât de dezorganizaţi cum sunt antarienii acuma, sigur că i-ar învinge, ceeace ar fi un dezastru tocmai acuma când toate s-au întors spre avantajul lui. Din cauza asta U se bucură când îl vede pe At apărând. La aflarea veştii că în scurt timp vor sosi cei pe care i-a părăsit, mai ales Ia cu Ie, este mulţumit. Pentru prima oară nu ştie ce să facă, cum să iasă din încurcătură cu Ina. Trebuie găsită neapărat o soluţie acceptabilă, în aşa fel să nu fie nimeni supărat, să împace şi capra şi varza. Nu are nevoie de ură şi neplăceri tocmai acuma când toată aşezarea pare a fi în pericol. Nu se va simţi în siguranţă, decât atunci când îi va şti pe cei care i-au atacat răpuşi şi imobilizaţi, în aşa fel încât să nu le mai poată face nici un rău. După ce se consultă cu cel mare, rămâne At câteva zile în care timp organizează o armată bine pusă la punct pentru apărarea văii şi pleacă cu un grup mare de oameni să-i aducă pe ceilalţi. Pericolul era ca cei ce sunt pe drum să fie atacaţi de aceste hoarde nesocotite, mai ales că cei ce urmează să vină erau în mare majoritate femei şi copii fără apărare. U postează pe toate vârfurile de stânci câte doi trei bărbaţi care să scruteze zarea, să dea alarma când s-ar ivi vreun pericol. Personal alege locurile în aşa fel ca să se audă strigătul de la unul la altul, pentru ca vestea să ajungă cât mai repede la el. Între timp au fost confecţionate şi câteva coarne de vită în care dacă sufli se aud şuerături surde.

  Antarienii dau în continuare dovadă de o totală indolenţă. Aproape că nu le pasă faptul că bărbaţii plecaţi la vânătoare sunt atacaţi şi ucişi, ceeace pe U îl scoate din sărite. Credea la început că va putea cu ajutorul lor să plece spre noi cuceriri, dar cu asemenea oameni nu poate face absolut nimica. Cel puţin a avut ideia bună să-i aducă pe ai lui aici. Cu cei pe care îi are în jurul său şi cu cei care vor veni poate face o armată destul de bună cu care să facă faţă, dar numai în ce priveşte apărarea, fiindcă nu poate pleca în alte părţi, deoarece este sigur că dacă nu va lăsa un eşalon aici în lipsa sa, cu o conducere de încredere, la întoarcere va fi privit ca un străin şi va trebui s-o ia de la început. Toate acestea îl fac tăcut şi gânditor, vorbeşte puţin, putând fi văzut des plimbându-se pe coridoarele grotei mari meditând. El a devenit în ultimii ani, de când s-a integrat societăţii şi nu mai trăieşte ca în tinereţea lui izolat, un om tăcut, cu o gândire majoră, un bun organizator, cineva care ştie ce vrea, însă despot, crud şi fără milă. Inteligenţa lui este nativă, care s-a format tocmai prin aceea că are preocupări continue de felul cum să-şi consolideze situaţia, să-şi formeze un popor peste care să domnească absolut, legea sunt eu. Câteodată îl acompaniază Ina în pelegrinările lui în grotă, dar el n-o bagă de seamă şi atunci ea se retrage în apartamentul ei. S-a obişnuit de mult cu Sir şi prietenii lui care o distrează, căci altfel n-ar scoate-o la capăt cu U. şine totuşi lafel de mult la el, chiar prea mult, deoarece în caz contrar n-ar fi suportat ca altul să conducă în locul ei. De când a aflat că în scurt timp va veni Ia cu Ie, U devine şi mai posac; nu-şi mai găseşte locul, iar din cauza preocupărilor veşnice a uitat să-şi pună această problemă, care acuma apară mai acută ca oricând. Nu găseşte nici o cale, ceeace îl enervează la culme. Pe deoparte îşi dă seama că, cu amândouă femeile în acelaş timp nu se poate; ori una, ori alta, dar cum? In orice caz Ia atârnă mult mai mult în balanţă decât Ina, incomparabil mai mult; de ea nu poate fi în nici un caz vorba să fie înlăturată, rămâne deci numai Ina, dar cum? Este totuşi o singură soluţie. Şi. Pentru prima dată în viaţă sa îl cutremură un asemenea gând. Nu s-a gândit niciodată să se atingă de o femeie, să-i facă vreun rău fizic, dar dacă de asta depinde însăşi existenţa sa? Atunci nu cumva este scuzabil? Evident că da, deci trebuie să-şi facă planul încă de acuma, înainte să apară Ia şi în cel mai scurt timp să pornească la acţiune. În ziua aceea Ina n-a ieşit din camera ei, s-a simţit prost din cauza sarcinei înaintate, toată ziua fiind îngrijită de femeile din anturaj. Sarcina este destul de avansată, respiră greu şi o dor picioarele. Nu mai este tânără, toată viaţa ei a luat ierburi care au dus la nenumărate avorturi, slăbind-o. Acuma însă şi-a dorit un băiat de la U care să domnească în Valea Antari. Bătrâna Vri stă aproape în permanenţă la căpătâiul ei, îi dă din când în când ierburi fierte care îi mai alină suferinţele. Tot ea este aceea care în decursul anilor a ajutat-o să nu rămână gravidă sau să avorteze. U se interesează în accea zi în permanenţă de sănătatea ei. Bătrâna vrăjitoare se arată foarte mulţumită şi onorată că cel mare îi dă importanţă, totuşi i se pare curios că deodată îi poartă atâta grijă, el care până azi nici nu a întrebat măcar o singură dată de starea sănătăţii ei; dealtfel copilul care urmează să vină pe lume îl deranjează, nu-l doreşte şi-i stă în cale. Încă mai de mult s-a gândit că după ce îşi va atinge scopul să-l numească pe Ie ca succesorul lui, cu toate că ştia că este slab şi nu are acel ceva pentru a conduce, dar atunci când el nu va mai fi va trebuie Ia să aibe pe cineva care să se îngrijească de ea, s-o apere, ori nimeni nu o poate face mai bine decât fiul ei, gândeşte el. Ştie că cei doi sunt legaţi unul de altul, cu toate că de multe ori Ie o supără. Spre seară o cheamă pe Vri la el sub pretext că doreşte să afle ultimele ştiri despre Ina. La prânz a dat ordin ca Sir să părăsească încăperea în care zace verişoara sa, folosindu-se de o recomandare a bătrânei că bolnava să nu aibe prea multă lume în jur. Numai două femei au dreptul să stea lângă ea. Vrăjitoarea se grăbeşte să-i aducă veşti, intră în sala mare însoţită de un oştean şi-l găseşte pe U aşezat pe tron. Se apropie cu precauţie de el neştiind ce doreşte, este înfricoşată. U face un semn bărbatului să plece rămânând singur cu Vri. Bătrâna tremură toată, nu ştie ce să spună şi cum să înceapă. În cele din urmă cade în genunchi în faţa imensului bărbat din faţa ei, de care i-a fost teamă întotdeauna. Acuma găseşte U că este momentul să pună în aplicare cea mai mare mârşăvie a vieţii sale. O apucă pe bătrâna de mână, ridicând-o în sus; ea se uită cu ochii holbaţi la el, împietrită de spaimă, neşttind ce să creadă şi ce are el de gând. Cu toată bătrâneţea îi este frică de moarte, mai ales atunci când este legată de chinuri corporale. U are o privire crudă de parcă i-ar ieşi fulgere din orbitele ochilor. În cele din urmă o târeşte până într-un ungher mai întunecos şi fără nici o introducere o întreabă dacă este dispusă chiar în seara asta să-i dea ceva Inei ca s-o omoare. În fine, bătrâna înţelege ceeace a bănuit încă de câteva zile. Auzind ce i se propune se linişteşte, forţează strânsoarea în care este ţinută şi îndreptându-se cât poate de mult îl asigură că va face tot posibilul ca Ina cu copilul ce se mişcă în pântecele ei, să nu apuce ziua de mâine, iar la promisiunile lui U că o va răsplăti în aşa fel ca până la sfârşitul vieţii să nu mai ducă lipsă de nimica, bătrâna se şi grăbeşte să se pregătească pentru punerea în aplicare a crimei. Se duce imediat în vale unde culege un săculeţ întreg de ierburi pe care le pregăteşte într-un anumit fel, în una din grotele vecine şi ca să nu lipsească prea mult se grăbeşte să vină lângă Ina, care doarme mângâiată de cele două femei care au permisiunea să stea lâmgă ea. Ea se simte mai bine şi un somn binefăcător îşi face efectul. Are un aer senin, privind-o îţi face impresia că visează tot ce este mai frumos pe lumea asta, ca oricare femeie care are în pântecele ei un prunc, sângele din sângele ei. Vri în schimb are un aer otrăvit, se îndreaptă spre ea, o mângâie pe păr, apoi întreabă ce s-a petrecut în lipsa ei. La răspunsul că totul este în ordine se arată cât se poate de mulţumită, aşteaptând momentul să-i dea băutura mortală. Nu vrea să schimbe nimica pentru a nu da de bănuit. Cunoaşte otrava pe care a pregătit-o o altă bătrână care a murit de foarte mult timp, care aduce moartea lent. Fără ca cineva să-şi poată da seama că a fost la mijloc o otrăvire. Ina se trezeşte, se simte mai bine, se dă chiar jos din pat, spre mulţumirea celor două femei. Vri în schimb este speriată la culme că nu poate trece la acţiune. Dar, primul lucru pe care îl face Ina este să întrebe de U. Bătrâna o minte, spunându-i că este plecat în vale să organizeze o vânătoare şi o asigură că s-a interesat mereu de starea ei. Ina se arată fericită şi o roagă ca atunci când o să-l vadă să-l poftească să vină la ea.

  Vri este în culmea disperării. Are ordine stricte ca Ina să nu apuce ziua de mâine, iar după atâtea zile de zăcut tocmai acuma se simte cum nu se poate mai bine şi pedesupra refuză să ia băutura pe care i-o întinde, pretextând că nu mai este nevoie. Ce să facă? Dacă îl va întâlni pe U şi va fi întrebată, ce-i va răspunde? Din ce în ce este cuprinsă de disperare, nici nu mai reuşeşte să-şi menţină masca de bunătate, ceeace Ina obsearvă. În loc de surâs are un rânjet de groază şi mişcări necontrolate. Până în cele din urmă părăseşte încăperea bolborosind cuvinte de neînţeles, tremură toată şi simte cum îşi pierde raţiunea. Aproape inconştient ridică un bolovan care îi apare în cale, se întoarce, intră tiptil, iar când ajunge în spatele Inei o loveşte cu atâta putere în creştetul capului că ea se prăvăleşte la pământ fără măcar să aibe timp să scoată un icnet. În acest moment Vri îşi revine, dându-şi seama de ce a făcut, priveşte la sângele care se prelinge din rana adâncă, la pântecele Inei în care se răscoleşte pruncul încă viu, stând un moment ca împietrită. Simte cum i se împăiejeneşte privirea, pomenindu-se alergând prin coridoarele grotei urlând ca scoasă din minţi. Celor prezenţi nu le vine să creadă ce văd, femeile care au îngrijit-o o rup şi ele la fugă şi Sir care tocmai intră stă ca împietrit în faţa varişoarei lui. Auzind ţipetele şi zgomotele agitaţiei care s-a produs, U nu ştie ce se petrece, dar imediat îşi închipuie cam ce s-ar fi putut întâmpla. Auzind oamenii alergând spre partea unde locuieşte Ina, dă şi el buzna într-acolo, constatând cu bucurie interioară că ordinele i-au fost îndeplinite, dar în alt fel decât ar fi vrut. Bănuind că făptaşa îl va da de gol, aleargă după ea şi o ajunge în sala tronului, tocmai când în faţa ei apare Sir întrebând-o speriat ce s-a întâmplat, deoarece nu a fost de faţă. Văzându-l însă pe U apropiindu-se, Vri nu poate scoate nici un sunet şi se aruncă în genunchi implorând iertare. U are o privire atât de aspră că până şi Sir simte cum i se taie picioarele, iar când află că Vri i-a sfărâmat ţeasta cu un bolovan, se pomeneşte alergând într-un suflet spre odaia ei. Se lasă o tăcere deplină, ultima femeie aleargă spre locul crimei. La un moment dat bătrâna are speranţa că va scăpa, deoarece recunoaşte în privirile lui U o rătăcire, o absenţă, dar deodată îşi revine, o apucă de mâini, târând-o după el ca pe o zdreanţă, în ţipetele ei disperate. Străbătând coridoarele se aud din ce în ce mai clar zgomotele oamenilor care au venit în apartamentul Inei să vadă ce s-a petrecut. U îşi face loc şi pătrunde cu bătrâna târând-o după el. La apariţia lor se lasă o tăcere deplină. Bărbaţii fac roată în jurul cadavrului nepermiţând nimănui să se apropie, iar Sir se aşează în genunchi lângă ea cu ochii înlăcrămaţi. La un semn a lui U toată lumea se retrage mai mulţi paşi înapoi. Bătrâna începe să urle ca din gură de şarpe, de data asta recăpătându-şi sângele rece, vrând să uzeze de un şiretlic ca să scape. U simte ca un foc care îi pătrunde în şira spinării când Vri începe să vorbească, dar el nu se pierde aşa de repede. Brusc o apucă de cap, acoperindu-i faţa cu palmele sale imense. Ea se zbate disperată fiindcă se sufocă. U găseşte momentul să dea o explicaţie pentru atitudinea sa faţă de bătrână, deoarece nimeni nu ştie cu precizie ce s-a petrecut, în afară de cele două femei care au îngrijit-o pe Ina. Le spune celor de faţă că Ina a fost asasinată de Vri, din ură, pentru care va plăti cu viaţa. În timp ce vorbeşte o ridică în sus şi cu o forţă demnă de puterea de care dispune, o trânteşte de pământ. Bătrâna Vri încetează din viaţă fără să poată acuza pe adevăratul autor moral al crimei săvârşite. La ordinele lui U, precum şi din cauza groaznicei scene petrecute, oamenii părăsesc încăperea. Fiecare se duce la locul său. În felul acesta se stinge cu totul dinastia instaurată de Rit, iar U se poate considera unicul şi cel mai puternic stăpân din valea Antari, iar Ia îşi poate face apariţia fără complicaţii. După ce dă toate ordinele necesare, Ina este dusă în sala mare, aşezată pe aceeaşi piatră ca şi tatăl ei, iar a doua zi are loc ceremonia obişnuită, de data asta prin ardere, cenuşa împrăştiată în cele patru direcţii cardinale, totul decurgând foarte simplu şi fără prea mult fast. Numai Sin şi câteva femei au luat parte, fără U cu ai săi.

  După toate aceste evenimente a sosit timpul ca At să pornească să-i aducă şi pe ceilalţi în Valea Antari. Ajunge tocmai la timp în locul unde a fixat tabăra. Pe drum a simţit că a fost în permanenţă urmărit de un grup de oameni străini. I-a întrezărit de câteva ori, dânduşi seama că sunt din aceia pentru care U a luat aţâţe măsuri de apărare, dar spre norocul său nu sunt atacaţi, dar când ajunge în mijlocul oamenilor săi din tabăra în care i-a lăsat, sunt atacaţi din mai multe părţi. De peste tot ţâşnesc parcă din pământ cete, cete de bărbaţi mărunţi cu cozi în vârful capului, cu pielea galbenă, îmbrăcaţi într-un fel bizar cum nu au mai văzut. În mâini poartă suliţe, frumos şlefuite, cu vârfuri din os şi înaintează scoţând strigăte fioroase. At nu stă mult pe gânduri, mai are timp să strângă pe toţi bărbaţii disponibili. Ţn fuga mare îi dispune cerc în jurul taberei pe două rânduri, lăsând în interior un grup care să apere femeile şi copiii în cazul că una din laturi ar fi străpunsă. Oamenii stau tăcuţi, aşteptând pe atacatori, care văzând că tabăra s-a aşezat în poziţie de apărare, înaintează mai încet şi cu multă prudenţă. Se vede că sunt surprinşi, nu s-au aşteptat să întâlnească un număr atât de mare de apărători. La o comandă scurtă, dată de unul din ei, se opresc şi spre nocorocul lui At se regrupează într-o singură unitate, căutând să-i atace dintr-o parte. Se vede clar că nu cunosc prea bine anumite tactici de luptă, ci se bazează mai mult pe forţa atacului, pe repeziciunea cu care înaintează. At îşi dă imediat seama ce urmăresc şi formează imediat o ceată din aproximativ două sute de bărbaţi care le ies înainte. Cele două parţi se ciocnesc, formându-se o învălmăşeală de nedescris. Oamenii mărunţi lovesc cu suliţele lor în dreapta şi în stânga fără prea mare rezultat, neavând destulă distanţă ca să poată lovi cu eficatitate, spre deosebire de oamenii lui At care poartă bâtele lor imense şi grele, încrustate cu pietre din silex bine şlefuite. La fiecare lovitură este pur şi simplu unul tăiat şi spintecat. Cei care scapă bâtele din mâini ridică pe micii atacatori azvârlindu-i de pământ, sfărâmându-le ţestele. Văzând că nu au şanse, cei care au mai rămas o rup la fugă în dezordine, care încotro, dar At nu-i lasă, prinde unul câte unul, ducândui în tabără. Dintr-ai lor au pierit numai câţiva. Prizionerii sunt strânşi în centru şi legaţi cu frânghiile confecţionate de femei, din coajă de copac. Toţi au priviri fioroase, se uită la învingători cu o ură neîmpăcată, dar niciunul nu caută să facă un gest de supunere sau să arate vreo intenţie de a eveda. Stau mândri, fără teamă, băgaţi unul în altul, aşteptându-şi resemnaţi soarta. Ie nu a luat parte la lupte, a stat în permanenţă lângă mama sa şi Unta, ceeace lui At i-a convenit de minune, deoarece nu s-ar fi putut opune ordinelor fiului celui mare dacă acesta ar fi încercat să se amestece în treburile sale războinice. Pentru a preîntâmpina noi atacuri, At dă ordin de plecare.

  În mare grabă sunt adunate toate cele şi întreaga masă de oameni se pune în mişcare, după o prealabilă pregătire, ceeace durează un timp. Femeile sunt strânse într-un grup compact, împreună cu copiii şi bătrânii, iar în jur sunt dispuşi pe două rânduri bărbaţi în formaţie de apărare. Prizionerii sunt legaţi unul de altul şi păziţi de oşteni bine înarmaţi cu bâte, pentruca nu cumva să scape vreunul, deoarece At bănuieşte pe bună dreptate că în afară de aceştia sunt cu mult mai mulţi decât s-ar părea la prima vedere. La o oarecare distanţă înainte merge un grup care deschide calea, iar în urmă altul care să apere ceata la spate în caz de pericol. At umblă în fruntea tuturor, înconjurat de câţiva aghiotanţi. Toată această gloată merge foarte încet. Spre seară deabea se văd în depărtare munţii stâncoşi care înconjoară valea Antari. Ca să ajungă acolo va trebui să meargă încă cel puţin o zi, în ritmul în care înaintează. Disperat şi în contra voinţei sale, At este obligat să ordone din nou tabără. Nimeni nu are voie să se îndepărteze, toată lumea trebuie să se odihnească noaptea pe locul unde s-au oprit, aşa cum se află, ca a doua zi să pornească cât mai devreme, fără o pregătire prealabilă. Pentru paza prizionerilor s-au rânduit sentinele din oamenii cei mai conştincioşi.

  Astfel marele grup a lui At îşi face apariţia în Valea Antari în ziua următoare. Femeile, bătrânii şi copiii deabea se mai ţin pe picioare, unii find aproape duşi în cârcă de bărbaţii mai valizi. U a avut grije să anunţe sosirea oamenilor săi, trimiţând cu o zi înainte emisari în toată valea, pentru a preîntâmpina eventuale ciocniri dintre antarieni şi ai săi. Dar, problema cea mai importantă era căutarea grotelor goale unde să poată locui o bucată de vreme cei noi veniţi, cari nu au locuit niciodată în asemenea condiţii. Dealtfel nici lui U nu-i plac grotele, le-a detestat încă din prima zi când a luat contact cu ele. Se simte în permanenţă în nesiguranţă din cauza spaţiilor strâmte şi întunecoase care se află peste tot, şi pe de altă parte, organismul său nu le suportă, deoarece nu a locuit niciodată în locuri închise şi umede. În ultimul timp a simţit chiar dureri în tot corpul, ceeace îl îngrijorează cel mai mult, prin aceea că mare parte din succesele pe care le-a avut până acuma se datoresc forţei sale fizice, ori dacă acestea l-ar părăsi, ar risca să fie sfâşiat de duşmanii săi, care şi aşa sunt destui. Are de gând ca împreună cu Arh să construiască aici un oraş mare şi frumos cu clădiri din piatră masivă, aşa cum i-a povestit că a văzut. Deasemenea doreşte să amenajeze grotele ca să fie mai locuibile.

  U află de sosirea oamenilor săi prin intermediul unei solii trimise de At cu puţin înainte să-şi facă apariţia la capătul Văii Antari. Oamenii au fost rugaţi să nu dea naştere la ciocniri nedorite, fiecare să se abţină, chiar dacă ar fi provocat. În orice caz recomandările sale provoacă o oarecare enervare. U simte o uşoară emoţie la gândul ca peste foarte scurt timp o va vedea pe Ia. A trecut atâta vreme de când s-au despărţit. Se urcă la unul din posturile de observaţie care este îndreptat spre direcţia de unde ştie că vor sosi, privind atent în josul văii. Deodată are o uşoară tresărire, în depărtare se vede un nor de praf, care luat de vânt se ridică pe coasta unui deal stâncos, apoi pe măsură ce trece timpul se poate vedea şi mişcarea cetei care se apropie, ca până în cele din urmă să se audă un zgomot surd de voci. Ţnsoţit de o gardă numeroasă, coboară dealul, să le iasă în întâmpinare. Merge atât de repede că la un momet dat se trezeşte fugind. At îl zăreşte din depărtare şi se grăbeşte să-i iasă înainte. Ia l-a văzut încă de mai mult timp şi simte cum inima îi bate mai puternic în piept. Văzându-l pe At fugind în direcţia de unde vin oamenii, Ia nu mai stă pe gânduri şi o ia la fugă într-acolo. Imediat se iau câţiva oşteni după ea protejând-o de un eventual pericol care în aceste locuri s-ar putea ivi oriunde, mai ales în ultimul timp când au apărut oamenii scunzi şi cruzi. U obsearvă manevra ei şi fără să se uite la cei care îl întâmpină, cu o bucurie neînţeleasă în suflet, aleargă spre femeia pentru care inima îi bate încă din copilărie, singura persoană faţă de care are stimă şi respect, ceilalţi interesându-l doar atâta cât să-şi poată aduce la îndeplinire planurile de mărire. În afară de Ia îl preţuieşte în ultimul timp pe At, pentru slugărnicia sa, dar şi pentru faptul că-i aduce toate ordinele şi uciderile cu minuţiozitate la îndeplinire. La început a fost de părere să se înconjoare de bărbaţi reduşi la minte, dar puternici fiziceşte, oameni care să nu-şi dea seama de ce urmăreşte prin acţiunile sale; în ultimul timp a ajuns însă la concluzia că mai mult preţuieşte un om inteligent, în locul a cinci puternici fiziceşte, bineînţeles numai dacă acesta este cu totul în vederile sale, supus, fără scrupule, ceeace în limbajul obişnuit se numeşte o lichea deşteaptă. Dealtfel At nu este nici inteligent şi nici nu gândeşte prea mult, doar atâta cât îşi dă seama de pericole. Are un simţ puternic de autoapărare.

  Zărind-o pe Ia de departe, U se desprinde de oamenii săi şi-i iese înainte. Are o senzaţie pe care nu a mai avut-o niciodată, simte în coşul pieptului un fel de strângere şi o uşoară sufocare când o vede apropiindu-se. Se opresc unul în faţa altuia privindu-se. Ia îi vine până la umeri, i se pare că bărbatul care şade în faţa ei, care îi aparţine, s-a făcut şi mai înalt decât a fost. Cu toate că deabea s-au oprit unul în faţa altuia, li se pare la amândoi că a trecut o veşnicie. Între timp au făcut roată în jurul lor cei care i-au însoţit. Ia se apropie încet şi îi pune capul pe piept, ceeace îi provoacă lui U o mare fericire, aşa cum n-a mai simţit niciodată, parcă se topeşte ca o lumânare aruncată în foc. Din cauza emoţiei nici nu l-a observat pe Ie care nu a părăsit-o nici o clipă pe mama sa. U o cuprinde pe Ia cu braţele sale puternice şi butucănoase, apoi îi dă drumul, se îndreaptă spe fiul său şi-l salută ca pe un bărbat oarecare, lovindu-l cu palma peste umărul drept, apoi o apucă din nou pe Ia de după umeri şi se îndreaptă cu ea spre valea în care este cel mai mare stăpân, temut de toţi, putere ce-i este dată de Us prin intermediul fiului acestuia Usis. Pe drum vorbeşte cu Ia de parcă nu s-ar fi despărţit niciodată. Îi arată fiecare loc pe lângă care trece, care îi aduce aminte de vreun eveniment important la care a luat parte. Oamenii îi urmează într-un şir lung. Pe drum se aliniază locuitorii văii tăcuţi, asistând la un eveniment care nu s-a petrecut niciodată aici. Faptul că vin alţi oameni din alte părţi să trăiască cu ei este ceva neobişnuit şi pedeasupra în mod paşnic, fără lupte, distrugeri şi omoruri, cum se întâmplă deobicei în asemenea ocazii. Când ajung la grota mare, coada se află încă la capătul văii, aşa de mulţi sunt. Antarienii se minunează de aspectul lor, mai ales cel al femeilor, deoarece cu bărbaţii s-au obişnuit. Pentru început noii veniţi sunt îndreptaţi spre grotele libere, neprimitoare, din care cauză au rămas nelocuite, acuma oarecum amenajate pentru a putea fi întrebuinţate măcar pentru câteva zile. U cu Ia se retrag în grota mare.

  Ţn zilele următoare nu se petrece nimica deosebit. Antarienii caută să-i evite pe noii veniţi cât mai mult, iar când se întâlnesc cu ei îi ocolesc. În fond liniştea este numai aparentă, fiindcă pe şoptite cei din valea Antari îşi arată deazaprobarea pentru faptul că un număr atât de mare de oameni a fost adus. În grota mare spiritele sunt încărcate, dar liniştite. Ie a fost instalată chiar din prima noapte în apartamentele Inei, ceeace a provocat vii nemulţumiri, mai ales din partea lui Sir, însă nimeni nu îndrăzneşte să se exteriorizeze. Ritit s-a retras aproape complect din anturajul lui U, de când a murit fratele lui şi mai ales acuma după moartea nepoatei sale. Continuă să locuiască în grotă, în partea rezervată preoţilor, împreună cu ceilalţi care au mai rămas. Numai la ocazii rare se arată lumii, atunci când se oficiază ceremonii şi numai când este solicitat. Lui U în schimb puţin îi pasă de toate acestea şi nici nu are de gând să-şi explice atitudinea faţă de cineva, sau să se scuze de anumite dispoziţii neiubite pe care le dă, iar faptul că preoţii îl consultă sau nu îl interesează şi mai puţin. Acuma însă de când a venit Ia şi mai ales de când a instalat-o în camera Inei, oamenii din grota mare au început să se agite, chiar vizibil, luând totuşi la început atitudini pasive, de teamă. Nimeni în afară de oamenii lui U nu se mai arată, fiecare stă în încăperea sa, iar coridoarele care altădată erau pline de lume, acuma sunt pustii şi întunecoase, ceeace pe U îl supără. Îi ordonă lui At ca imediat să fie aprinse toate făcliile ca de sărbătoare, în absolut toate coridoarele, inclusiv în partea preoţilor, chiar în contra voinţei lor. Văzând că şi a treia zi este ocolit sistematic, convoacă în grabă o adunare a tuturor celor din grota mare, inclusiv oamenii săi. Nu a desfinţat garda Inei, însă a înfinţat paralel una de trei ori mai numeroasă care o încadrează pe cea veche în aşa fel ca orice revoltă să poată fie înăbuşita încă în faşă. Sir îşi dă perfect de bine seama ce se urmăreşte cu aceste dispoziţii şi recomandă oamenilor săi calm şi răbdare. Şine în mare secret legătura cu Ur I, bătrânul vrăjitor jignit de U, care i-a jurat răzbunare şi l-a blestemat. Din ce în ce mai mulţi bănuiesc adevărul asupra morţii lui Rit şi mai ales acuma când a murit subit Ina, cu numai două zile înainte de venirea lui Ia, care imediat a fost instalată în apartamentele ei, ceeace este considerat ca o sfidare la adresa celor din grota mare, veniţi în aceste meleaguri de mai multe generaţii, cari au toate drepturile să conducă pe cei din vale din sânul cărora fac ei înşişi parte. At se plimbă însoţit de o gardă prin toate coridoarele, anunţând că a doua zi va avea loc în sala mare o adunare la care vor trebui toţi sa ia parte, cu care ocazie va face U comunicări importante. Pentru a preîntâmpina orice încercare de revoltă, At ia din proprie iniţiativă măsuri excepţionale. Postează la toate întretăierile coridoarelor sentinele schimbate din timp în timp la indicaţiile bătrânului Sin, interzicând gărzilor formate din antarieni să părăsească încăperile în care locuiesc. Toată lumea îşi dă astfel seama că U vrea cu această ocazie să facă declaraţii de pe poziţii de forţă, să-şi impună voinţa. Sir iese totuşi din grota mare fără ca cineva să-l oprească şi se duce la Ur I să se sfătuiască cu el. Cei doi ajung la concluzia că deocamdată este bine să se ţină deoparte până când U se va crede stăpân absolut şi după aceea să lovească cu toată forţa, atunci când el va crede că nimeni nu va îndrăzni vreodată să i se opună. La perfidie trebuie răspuns tot cu perfidie şi cu asta se despart, jurându-şi unul altuia că vor fi uniţi pentru a îndepărta pe uzurpator, a-l pedepsi pentru crimele sale.

  Ţn afară de At, U nu are încă pe nimeni în care să poată conta. Sin, şi şi Arh încă nu şi-au revenit din oboseala drumului şi zac toată ziua. Li s-au umflat picioarele şi nu pot umbla, neavând leacurile pe care le-au avut în aşezarea pe care au părăsit-o. Din aceasta cauză U este foarte activ, aproape fără încetare, ziua şi parte din noapte este în plină activitate, organizând diverse patrulări în cursul văii Antari, atunci când i se pare că pe undeva s-ar putea isca vreo revoltă, în urma informaţiilor pe care le primeşte fără încetare de la oamenii săi. Toate acestea culminează cu convocarea adunării din sala mare a grotei la care vor trebui să participe cu toţii. Totodată doreşte ca fostele căpetenii să fie de faţă, lucru esenţial pentru ceeace urmăreşte; deasemenea ţine să vina Sin, şi şi Arh, chiar purtaţi pe sus, dacă aceasta va fi nevoie. Ca să meargă direct la ţintă nu spune nici lui At care este scopul adunării. Seara are întreaga grotă şi împrejurimile aspectul unei fortăreţe asediate. Puternice grupuri de ostaşi sunt plasate peste tot, făcând imposibilă orice acţiune potrivnică, precum şi pătrunderea persoanelor nedorite în grota mare. Sala a fost pregătită din timp cu un număr dublu de făclii, ceeace face ca atmosfera să fie apăsătoare şi sufocantă din cauza fumului rezultat ca urmare a consumării seului din torţe. Încă înainte ca soarele să apună, oamenii părăsesc unul câte unul locuinţele lor, îndreptându-se tăcuţi spre locul stabilit. Peste puţin timp sala se umple până la refuz. În jurul tronului de piatră din fund s-au adunat cei bătrâni în frunte cu Ritit şi ceilalţi preoţi, Ia cu Ie, precum şi At lângă care sunt postaţi bărbaţi înarmaţi cu bâte mari. O tăcere mormântală domneşte, nimeni nu scoate nici un cuvânt, ceeace face ca atmosfera să fie apăsătoare, ca înaintea unei furtuni. U se lasă aşteptat, se pregăteşte, ajutat de câţiva bărbaţi din garda sa, special aleşi de At, care îl urmăresc peste tot. Cu cea mai mare grije se îmbracă lafel cum l-a văzut pe Rit prima dată când a venit, chemând pentru asta femeile care au fost în anturajul Inei, pe care le gonise să facă loc oamenilor săi. Acestea s-au grăbit să vină, în primul rând din cauza fricei şi în al doilea rând în speranţa că vor continua să facă parte din suita celui mare, alături de Ia. Şi ca să se facă cât mai utile, aleargă fiecare care încotro, căutând să-l mulţumească pe U. Nici un amănunt nu este trecut cu vederea. După ce se îmbracă în straiele lui Rit, U se priveşte în ochiul apei din centru şi se arată mulţumit.

  Văzând că U întârzie, At vine să vadă ce se întâmplă, tocmai când U se pregăteşte să păşească pragul, urmat de o pază puternică. At se retrage lăsându-l să treacă, urmărindu-l de aproape. Când îşi face apariţia în sala tronului se lasă o tăcere deplină, iar cei ce s-au aşezat se ridică în picoare de teamă să nu fie observaţi că au avut îndrăzneala să şadă în faţa lui. U nu se uită nici în dreapta, nici în stânga şi se duce direct spre tron. Cei care îi stau în cale se dau în lături, formând un coridor prin care păşeşte grav. Se ridică încet pe treptele artificiale, se aşează, cerându-i cu glas tare lui At bâta sa cea mare pe care nu a uitat-o nici o clipă, având-o pregătită în permanenţă într-un ungher tainic; simţea că o să-i mai folosească. O pune alături de el şi în cele din urmă se ridică în picioare anunţând pe cei prezenţi, fără nici o introducere, că scopul pentru care i-a adunat este să facă cunoscut tuturor că el şi numai el este unicul mare şef al tuturor celor care locuiesc în Valea Antari, precum şi a celor pe care i-a adus, cerând supunere absolută. În acelaş timp interzice cu desăvârşire orice manifestări ostile faţă de hotărârile sale, precum şi certuri cu încăerari între antarieni şi oamenii veniţi; anunţă de două ori apăsat şi răspicat, că asemenea acte le va pesepsi cu moartea, indiferent cine s-ar face vinovat de aceasta. Spre deosebire de Rit care ţinea asemenea adunări destul de des cu scopul de a se consulta cu cei bătrâni sau cu oricine care ar fi voit să i se dea un sfat, U nu întreabă pe nimeni dacă este sau nu de acord cu programul pe care îl anunţă. Vorbeşte destul de mult în limba antariană ştiind că ai săi nu vor pricepe; dealtfel nici nu urmăreşte aceasta, ci scopul este să bage frica în cei din vale. Cu oamenii săi se va descurca mai uşor, deoarece aceştia îl cunosc bine, mai ales duritatea de care dă dovadă la reprimarea actelor de nesupunere. În tot timpul cât vorbeşte, nu îndrăzneşte nimeni nici măcar să mişte, dar când anunţă că în curând vor începe unele construcţii într-un loc ales de el, unde se va muta cu ai săi, se aud uşoare murmure. Faptul că doreşte să părăsească grota mare provoacă stupefacţie. Oamenii de aici trăiesc în grote de foarte multe generaţii, atât de demult că nici cei mai bătrâni nu au auzit că s-ar putea locui altfel; dar mai ales de când Rit s-a proclamat mare şef, nu a părăsit niciodată nimeni aceste locuri, din contra, a centralizat totul în grota mare, cea mai spaţioasă şi mai sigură în ceeace priveşte siguranţa celor care o locuiesc. U continuă să vorbească, făcându-se că nu a auzit murmurele, însă când constată că totul tinde să ia amploare, se îndreaptă în înălţime şi aşa cum face de fiecare dată în asemenea ocazii, întreabă cu voce puternică, aproape strigând, cine nu este de acord cu el. Oamenii săi ştiu ce urmări poate avea această întrebare faţă de cel care ar îndrăzni să-l contrazică, dar unii din antarieni n-au avut până acuma ocazia să asiste la o manifestare de forţă din partea lui U, doar atunci când a fost răpus Rauta, nefiind mulţi de faţă. Câţiva tineri de bună credinţă care au luat şi în trecut parte la asemenea adunări cu Rit, când puteau să-şi exprime părerile, se desprind din mica gardă condusă de Sir care înconjoară pe Ritit, se prezintă în faţa lui U, căutând să-i explice că nu este bine să mute centrul în afara grotei mari. Cel care începe să vorbească este un băiat tânăr, înalt şi plin de vitalitate. El nu vede când U îndreaptă mâna spre bâtă şi liniştit îşi continuă expunerea. La început pare totul că se desfăşoară în cadrul unei atmosfere normale. Ia este cu sufletul la gură. Ţncet de tot se retrage în spatele marelui tron din piatră, dar Ie stă falnic în dreptul tatălui său, urmărind cu interes cele ce se petrec, bănuind ce va urma. În primul moment U este descumpănit, nestând cum să procedeze, gândind că poate nu ar fi bine să dea dovadă de prea mare cruzime. În mintea sa se petrec fel de fel de procese de gândire ceeace îl face să nu asculte ce vorbeşte tânărul din faţa sa. Deodată îşi revine, atunci când aude afirmaţia că oamenii nu sunt de acord ca centrul să fie mutat în afara grotei şi brusc i se urcă sângele la cap, ochii i se holbează şi muşchii îi joacă sub piele. Aproape inconştient ridică cu repeziciune bâta, lovindu-l pe tânăr drept în creştet, sfărâmându-i ţeasta. Femeile şi parte din bărbaţi încep să urle şi să se agite. Imediat oamenii lui U fac roată în jurul lor, despărţindu-i în grupuri mici. Ia fuge îngrozită în camera ei urmată de câteva femei care îşi dau seama că această femeie a acestui om crud şi neîndurător are suflet. Încă de la început s-au legat oarecum de ea cu toate că i-a luat locul Inei, dar nedorit, neştiind de cele petrecute. Ie în schimb se uita cu plăcere cum pedepseşte tatăl său pe cei care îi stau în cale. U încă nu şi-a revenit, stă ţeapăn în poziţia în care se afla când a lovit, privind oarecum mirat în jur. O mulţumire puternică îi cuprinde sufletul ca de fiecare dată când consideră că a procedat bine şi în folosul său. Dar, îşi revine tot atât de repede când constată că revolta din sală ia proporţii. Bărbaţii din garda veche au reuşit să se regrupeze, căutând să spargă peretele de apărători care s-au postat în faţa lui U, apărându-l. Sir nu se alătură atacatorilor, dând încă odată dovadă de slăbiciune. A văzut multe de când a venit U şi ştie ce îi aşteaptă pe cei care caută să-l înfrunte. Dealtfel a văzut când a fost ucis Rauta şi asta i-a ajuns. Cei câţiva care au pornit să-şi răzbune camaradul ucis, văzând că şeful lor dă dovadă de slăbiciune faţă de cel care singur s-a instaurat ca şef, renunţă la acţiune, mai ales că în faţa lor s-a format un zid de nepătruns, dar nici nu mai pot da înapoi; sunt prinşi ca într-un cleşte tăindu-li-se orice posiblitate de retragere. Slugarnic, şi vine şi se aşează în spatele lui U, în aşa fel ca să fie văzut şi nu se înşeală, U îl priveşte şi îi ordonă ca imediat să facă în aşa fel ca să liniştească spiritele. Cuprins de o teamă cumplită acesta începe să strige celor din garda pe care o conduce să se retragă imediat, ceeace dealtfel este cu totul inutil, în primul rând fiindcă din cauza vacarmului de nedescris nu se poate auzi nimica şi în al doilea rând revolta a fost aşa şi aşa reprimată. Când totul se mai linişteşte, oamenii din grota mare sunt împinşi de oştenii lui At în fundul sălii şi ţinuţi la distanţă, chiar şi cei care nu au avut nici o intenţie de a se revolta. U nu se mişcă de la locul său, este înconjurat de câţiva bărbaţi şi priveşte cum face At ordine, aprobând toate acţiunile sale. În faţa sa zace cadavrul celui ucis, într-un lac de sânge. Ie s-a amestecat printre oşteni, ajutând la reszabilirea ordinei. Numai bătrânii preoţi în frunte cu Ritit nu s-au mişcat de la locurile lor, simţindu-se aici în siguranţă. At îi dezarmează pe revoltaţi, le ia suliţele şi-i duce în faţa lui U, obligându-i să se aşeze în genunchi în faţa sa. Ţnfricoşaţi aceştia execută întocmai ce li se cere, uitându-se rugător la cel mare. Fiecare este ţinut de ceafă de către un oştean. U coboară cele câteva trepte, ocolind cadavrul, îndreptându-se cu bâta în mâna spre ei. Ajuns în faţa lor se opreşte pentru o clipă, apucă cu brutalitate pe cel care stă mai aproape, îl târăşte până în centrul sălii şi, pentru a doua oară într-un interval scurt de timp, loveşte cu putere şi-i sfarmă ţeasta, cu atâta repeziciune că, condamnatul nici nu a avut timp să se apere, atât de fulgerătoare a fost acţiunea. De data asta el îşi păstrează sângele rece, arătând cu degetul pe cei ucişi, spunând că oricine va căuta să-i stea în cale va păţi acelaş lucru, şi, ca să arate că ştie să fie şi îngăduitor, îi eliberează pe ceilalţi după ce le stoarce promisiunea că niciodată nu vor mai căuta să se revolte, apoi îi goneşte din grotă pentru totdeauna. Cu aceasta se termină dramatica adunare în cursul căreia U şi-a consolidat din nou poziţia prin forţă, cu preţul a două crime odioase. Încetul cu încetul spiritele se liniştesc şi fiecare se duce la locul său în tăcere. U se îndreaptă spre încăperea sa, înconjurat de o pază puternică. Seara aceasta o petrece cu Ia şi Ie precum şi cu bătrânii Sin, şi şi Arh, iar ca să nu-i sfideze cu totul pe antarieni, îl pofteşte şi pe Sir care se simte onorat că este primit în cercul celui mare. At nu poate veni fiind ocupat cu menţinerea ordinei, deoarece la aflarea celor petrecute, oamenii din vale au început să se agite. Până în cele din urmă şi aici intră toate în normal, nimeni nevrând să aibe neplăceri. U este mulţumit că a reuşit fără prea multe dificultăţi să înlăture pe toţi cei care ar fi putut să-i stea în cale, iar cei care au rămas lângă el îi sunt devotaţi. Ştie totuşi că parte din ei o fac de teamă, principalul este însă că îl are pe At alături şi mulţi din bărbaţii din tribul său de origine, cu ajutorul cărora poate să-şi menţină poziţia câştigată. Însă pentru aceasta trebuie să-i mulţumească, să le dea mai multe drepturi faţă de alţii, porţii mai mari din roadele vânatului şi grote mai bune.

  Din ziua ceea furtunoasă totul pare că intră în normal. Oamenii se duc la vânătoare să-şi agonisească hrana cea de toate zilele, femeile pregătesc fierturile pentru mâncare, culeg ierburile trebuincioase, iar cele venite caută să se adapteze noilor condiţii de aici. Unele au adus chiar seminţele plantelor pe care le semănau, a căror grâne le macină ca să facă turte coapte la foc. Pentru asta umblă prin împrejurimi să caute lucuri unde să le semene, spre marea mirare a femeilor de aici. Astfel se unesc două culturi care îşi dau una alteia ştiinţa lor, formând un nou amalgam de cunoştiinţe care nu pot decât să fie spre avantajul tuturor. Duşmanii care apăruseră la un moment dat au plecat, renunţând să-i atace, probabil din cauză că şi-au dat seama că sunt prea puţini pentru asta, iar viaţa din grota mare îşi continuă cursul normal, din punctul de vedere al lui U, deoarece mare parte din cei care l-au înconjurat pe Rit au fost goniţi, refugiidu-se în grotele vecine, iar alţii au plecat de bunăvoie, de frică. Cei care au rămas au dat dovadă de supunere faţă de noua orânduire, printre care şi mare parte din femeile care au fost în anturajul Inei; şi-au dat seama că Ia este o fiinţă ştearsă, fără ascunzişuri, căreia nu-i plac brutalităţile, fapt pentru care acceptă s-o servească. Lui U îi convine situaţia fiindcă îl scuteşte să mai caute altele, şi pedeasupra le cunoaşte bine. Mulţi nu mai sunt dintre cei care au fost în anturajul lui în aşezarea din care a plecat. Unta şi-a dat seama până în cele din urmă că nu are nici un rost să continue legătura cu Ie, în primul rând din cauza vârstei, fiind cu multe perioade de ploi şi uscătură mai în vârsta ca el şi în al doilea rând îi este teamă de U. Dealtfel nici Ie nu prea s-a mai uitat la ea de când au ajuns aici, spre mulţumirea lui Ia şi al ei că a scăpat de sub teroarea lui. De când a aflat că An a fost ucis de către U nu mai îndrăzneşte să dea cu ochii de cel mare, iar de când a venit în valea Antari s-a retras în una din grote, împreună cu mama ei, care fiind foarte bătrână necesită îngrijire. Din cauza lungului drum făcut până aici nu mai poate bine umbla şi nici nu mai vede bine. În sinea ei însă, Unta nu a pierdut speranţa că se va putea răzbuna odată, mai ales după ce l-a întâlnit pe Ur I. În una din zile se plimbă în josul văii împreună cu câteva femei antariene cu care s-a împrietenit, care au pus-o la curent cu tot ce s-a petrecut de când a sosit U cu ai lui, bineînţeles cu multe înflorituri şi exagerări, deoarece le ştiau din mâna a doua, din auzite dela una din femeile Inei care acuma o serveşte pe Ia. Din cei care au mai rămas din palatele din centrul aşezării părăsite, numai Tec o mai frecventează, mai mult din spirit de solidaritate pentru faptul că a fost dat jos şi înlăturat de la conducere de către At. De atunci a prins ură pe el, jurând că se va răzbuna. Văzând că şi Unta nutreşte aceleaşi sentimente, se aliază cu ea, formând un nucleu de rezistenţă împotriva celui mare, dar nu din punct de vedere al reintroducerii libertăţii şi a dreptăţii, ci ca cei ce nu mai sunt în graţiile lui şi nu mai puteau uza de avantagiile ce le-au avut, ceeace în limbajul modern se numeşte dizidenţi, fiind dizidenţii timpului acela imemorial. Din punct de vedere etic şi moral, dizidentul este unul care după ce a servit o cauză nedreaptă pentru o serie de avantagii, cade în dizgraţie fără să mai beneficieze de acestea, dupăce şi-a trădat semenii printre care a trăit; odată ce ţi-ai trădat cauza şi conştiinţa pentru un blid de linte rămâi un trădător, egal din ce punct de vedere este privită problema, indiferent de scuzele ulterioare, quod erat demonstrandum. Dar să revenim la viaţa acestor oamenii din acele timpuri a căror viaţă şi fel de trai nu putem decât să le bănuim, comparându-le cu cele ce se petrec în zilele noastre într-un stil incomparabil mai mare. Azi toate mârşăviile, crimele şi intrigele sunt mai rafinate şi mai mârşave prin aceea că se petrec sub o mască de perfidie. Homo homini lupus.

  Serile, cei trei, Unta, Tec şi Ur I pot fi văzuţi împreună în grota mică la marginea văii în care locuieşte bătrânul vraci cu câţiva bărbaţi şi câteva femei bătrâne care nu-şi dau seama ce fac cei ce uneltesc. Sir a încetat să ţină legătura cu bătrânul, aşa că întâlnirile tainice nu se cunosc în grota mare. Dacă U ar fi ştiut de ele, i-ar fi ucis pe toţi fără nici o discuţie şi fără să ţină seama de persoanele în cauză. Dar Ur I nu face numai să uneltească, ci îşi vede în continuare de practicile sale vrăjitoreşti, fiind foarte apreciat pentru asta de către antarieni, care îl vizitează în număr mare, zilnic, pentru a afla viitorul, pentru a vindeca pe bolnavi sau multe altele la care se pricepe de minune, mai ales tinerele fete care vor să ştie în ale dragostei, sunt clientele lui. Din când în când se duc departe, în afara văii, la bătrânul sihastru la care fusese Ina când a fost capturată de U. Bătrânul acesta duce o viaţă solitară şi se spune despre el că are puteri oculte foarte mari. Unii pretind că poate decima o aşezare întreagă numai din privire. De când a murit Ina în mod misterios, cei din anturajul lui Ur I pretind că bătrânul sihastru i-ar fi prezis moartea tragică, dar că ea nu a vrut să ţină cont de sfaturile sale. I s-ar fi spus că un om puternic va pune stăpânire pe sufletul ei, ca apoi s-o ucidă cu mâinile altuia. Aceasta i-ar fi fost spus de Asio zeul răului care se dă drept Us şi care rezidă în U. Deocamdată însă Ur I nu are nici un interes să facă publică această veste, deoarece este sigur că U l-ar ucide fără doar şi poate, aşa că se rezumă doar în a organiza în cele mai mici amănunte asasinarea sa.

  Ritit a fost menţinut ca mare preot, în primul rând fiindcă este unicul care cunoaşte în detaliu toate ceremoniile, ştiind să le oficieze şi în al doilea rând înlăturarea sa ar da naştere la vii nemulţumiri, ceeace nu este indicat după tensiunile din ultimul timp şi apoi el a dat dovadă de totală supunere, ceeace lui U îi convine de minune. Mai ales când Sir este numit unul din adjuncţii lui At, Ritit este în culmea fericirii şi îşi propune să-l ajute pe marele şef aşa cum a făcut cu fratele lui. Dealtfel el nu este prea convins că U ar fi fost acela care a pus la cale uciderea lui Rit, ci crede că a fost victima unui accident şi apoi este adeptul unei conduceri absolutiste, centralizate la maximum, fiind de foarte multe ori în dezacord cu Rit, care avea vederi mai liberale. Metodele lui U îi plac oarecum şi găseşte că acestea nu pot să ducă decât la prosperitatea celor cărora li se impune un anumit fel de trai, chiar în contra voinţei lor. Ceilalţi patru preoţi de care este înconjurat sunt cu totul insignifianţi, şterşi, pe care nu-i întrebuinţează decât ca ajutoare la oficieri. Doi din ei sunt rude apropiate ale fostelor căpetenii înfrânte de Rit.

  Se formează astfel încetul cu încetul în grota mare o nouă adunătură de profitori care nu fac nimica toată ziua, huzurind pe spinarea muncii vânătorilor, a femeilor care lucrează peticele de pământ din vale şi a celor ce le ţes îmbrăcăminţile. Antarienii cunosc o plantă, asemănătoare cu cea culeasă de femeile din aşezarea părăsită, dar ei o cultivă pe petice mici de pământ. Grăunţele culese le sfarmă între două pietre prin lovituri repetate, amestecă făina astfel făcută cu apă şi pun coca pe pietre fierbinţi pe care apoi o mănâncă cu carnea friptă sau crudă, adusă de vânători. Dar, în ultimul timp au adoptat şi grăunţele aduse de cei veniţi care le plac mai mult, nefiind atât de tari după copt. Această treabă este lăsată pe seama femeilor care trudesc din greu ca să obţină slabele recolte, dar totuşi suficiente pentru toată lumea acelei epoci în care oamenii erau foarte puţin pretenţioşi. Şi apoi ele trebuiau în afară de asta să crească copiii, să se ocupe cu cele necesare traiului, al îmbrăcăminţii bărbaţilor lor şi alte necesităţi. Totul era ca oamenii să-şi menţină viaţa cu puţinul pe care îl puteau culege femeile, şi dacă îl aveau nu era nici un motiv de nemulţumire, ceeace era cazul în această vale excesiv de bogată. Dar cei din grota mare sunt mulţi, bărbaţi şi femei care trebuie aprovizionaţi cu produse, alimente şi toate cele necesare traiului, ori nemuncind şi huzurind, urmează ca pentru ei să muncească alţii, ceeace înseamnă că ei exploatează munca altora, că trăiesc pe spinarea celor mulţi, cum gândesc unii, dar dacă Us aşa doreşte, aşa să fie, gândesc cei mai mulţi şi continuă încă multe zeci de mii de ani să se lase exploataţi de câţiva şarlatani. Revolte au avut loc în toate timpurile, până în negura cea mai depărtată a omenirii, dar de fiecare dată au învins cei de sus, bineînţeles cu ajutorul acoliţilor lor şi a acoliţilor ai acoliţilor, până când marea gloată de oameni s-a trezit ca în zilele noastre o parte a aşa zisei omeniri civilizate să trăiască în libertate şi democraţie. Dar, din păcate mai există multe exeplare în lumea de azi, de unii care s-au cocoţat în fruntea unor popoare, considerând că numai ei singuri pot dispune asupra lor, dar va sosi timpul când asemenea exemplare să poată fi înlăturate şi puşi să muncească cot la cot cu cei mulţi, cu condiţia ca această trecere să se producă în mod civilizat, fiindcă să nu uităm că sângele sânge cere.

  Cei din grota mare au luat exemplul oamenilor lui U şi s-au obişnuit să nu reacţioneze la nedreptăţile care s-au instaurat de la venirea lui. Multe s-au uitat şi aproape în fiecare seară au loc petreceri fără sfârşit, urmate de orgii cum nu s-au mai văzut, toate acceptate tacit de U care, câteodată când are timp, ia şi el parte. Pentru a aproviziona pe aceşti exploatatori au fost organizate grupuri de oşteni care merg prin vale strângând de la oameni toate cele necesare pentru grota mare. Fiecare este obligat să dea o parte din ceeace are. Vânătorile nu mai au loc ca odinioară pentru întreaga aşezare, ci oamenii organizează grupuri, grupuri care aduc carnea necesară pentru a se face faţă cotelor ce trebuiau să le predea, trebuind deci să muncească mai mult, să aducă şi raţia celor din grota mare. Bătrânul Ritit nu vede nimica rău în toate acestea, fiind chiar de părere că acest fel de a se proceda nu-i indisplace lui Us, din contra, de acum încolo trebuie organizată în fiecare an o nouă ceremonie care să întruchipeze actul care dă viaţă omului şi a tuturor fiinţelor vii şi chiar a plantelor. Problema care se pune după ce au venit oamenii lui U este că la ei cel ce le făureşte pe toate este Inti iar aici Us, ori asta trebuie neapărat stabilit, cine este cel ce le făureşte pe toate. Ritit convoacă pentru asta pe bătrânii, Sin, Si, Arh şi câţiva din anturajul său. După lungi discuţii se ajunge la concluzia că Us şi Inti sunt aceeaşi persoană, că totul depinde de felul cum se pronunţă, dar având în vedere că cei de aici sunt mai numeroşi este bine să-l numească totuşi Us. Prima ceremonie a ţinut mai bine de trei zile, numai în grota mare, la care au fost aduse şi femei din vale, fără alegere, antariene şi cele venite, ceeace a provocat nemulţumirea unor bărbaţi, însă fără prea mare importanţă. Orgia s-a desfăşurat sub semnul religios în numele lui Us, aşa că nimeni nu a îndrăznit să obiecteze ceva de frica consecinţelor, atât pământeşti din partea celui mare, cât şi nepământeşti, din partea lui Us, prin aceea că cei ce se revoltă împotriva lui nu vor mai merge la el după moarte. Ritit a avut grijă să-i facă să înţeleagă aceasta. Cu toată bătrâneţea sa patronează ceremonia până la sfârşit. U asistă dar nu permanent, vine şi pleacă, însă pe Ia nu a lăsat-o să ia parte, din motive lesne de înţeles. Dealtfelea ea nici nu ţine să ia parte. Ie în schimb a fost foarte activ în tot acest timp. A adus cu el o mare cantitate din băutura Untei care a provocat tuturor o stare euforică de totală beţie, transformând până în cele din urmă ceremonia într-o adunare scabroasă. Deoarece celor de aici le-a plăcut atât de mult această băutură au plecat în zilele următoare mulţi bărbaţi din grota mare să caute acele fructe din care se face băutura şi le găseşte, spre marea lor bucurie.

  În lunile următoare U este foarte activ. Lasă aproape în întregime conducerea din grotă pe mâna bătrânilor Ritit, Sin şi Si, care între timp s-au împrietenit, iar el împreună cu At şi Arh cutreieră valea în toate direcţiile pentru găsirea unui loc unde să construiască centrul din valea Antari, aşa cum a anunţat. Deasemenea trimite mici grupuri în cercetare prin împrejurirmi şi chiar mai departe să vadă dacă nu cumva îşi fac apariţia şi alţi oameni pe care să-i supună, dar nu ca cei sălbateci pe care i-a învins At. Dar, toate aceste incursiuni nu au dat rezultate şi atunci organizează o expediţie mai mare sub comanda lui Tec, care aflând vestea are mai întâi intenţia să refuze, dar orgoliul este mai tare şi în cele din urmă acceptă, fapt care îl determină să nu mai meargă la adunările din grota lui Ur I. Dacă va avea reuşită se va acoperi de glorie şi atunci va fi din nou apreciat, gândeşte el şi nici nu caută să explice conspiratorilor motivul pentru care nu-i mai frecventează, dar nici nu-i trădează, nu se ştie niciodată, poate odată tot o să aibe nevoie de ei, atitudine specifică lichelelor. În zilele următoare îşi alege un mare număr de bărbaţi, din cei cu care a mers de atâtea ori la vânătoare în absenţa lui U, iar la sugestia lui At ia şi câţiva antarieni. Plecarea are loc într-o dimineaţă frumoasă în prezenţa lui U şi a antarienilor care nu pricep prea bine ce urmăreşts cu asta, deoarece nimeni nu vrea ca peste cei deja existenţi să fie aduşi şi alţii, mai ales că în ultimul timp s-au înmulţit cu oamenii lui U, ceeace dealtfel nu s-a simţit prea mult, dar dacă vor mai veni şi alţii, atunci resursele se vor împuţina repede. Ori, cum această oază bogată se află în mijlocul unei regiuni destul de aride şi sărace, ar însemna să plece în locuri mai îndepărtate să-şi caute cele necesare traiului. În fond însă, nici U nu are intenţia să aducă alţii aici, ci, în caz că i-ar găsi, i-ar supune, păstrându-şi valea bogată Antari ca centru. Itinerarul este ales în direcţia opusă de unde au venit, înspre locuri necunoscute de cei de aici, acolo unde nu au ajuns niciodată pentru a vâna. Oamenii s-au pregătit pentru un drum mai lung. Femeile au confecţionat pungi din piele pentru apă şi alimente. Tec este în culmea fericirii, însfârşit va putea să arate ce este în stare. Grupul său este destul de mare, format din bărbaţi aleşi, printre care şi cei cu care a venit U în valea Antari, deci experimentaţi în asemenea expediţii, mai ales rezistenţi. Spre surprinderea sa i s-au alăturat mai mulţi antarieni care au ţinut să-i însoţească. Cu câteva zile înainte de plecare U l-a învăţat pe Tec cum să umble şi ce să facă atunci când o să întâlnească oameni, iar dacă aceştia vor fi prea numeroşi, atunci să repereze locul, să se întoarcă, iar el va porni personal cu o armată puternică să-i cucerească. Tec este mândru de încrederea care i se acordă, norocul îi surâde din nou. Se va face şi de data asta util, ca atunci când a doborât mamutul, gonindu-i pe ceilalţi care fugeau spre aşezare.

  Expediţia lui Tec.

  În prima zi se umblă mult; trec printr-o regiune aridă, stâncoasă, cu vegetiaţie săracă, iar seara se zăreşte la orizont o dâră verzuie, o regiune încă foarte depărtată. Antarienii care îi însoţesc cunosc locurile, iar la vederea lor se bucură. Povestesc că vin câteodată până aici să vâneze animale mari care mişună la tot pasul, parte din ele periculoase şi de fiecare dată când atmosfera este clară, se vede dâra verzuie la orizont, până unde însă nu au fost niciodată. În acea zi fac popas mai devreme, în jurul lor mişună fel de fel de animale din care unele cu colţi uriaşi, cu aspect fioros, pe care oamenii lui U nu i-au văzut niciodată, dar ei fiind mulţi, nu sunt atacaţi. Câteva din acele cu coarne sunt totuşi vânate pentru provizii, având în vedere că de aici începe necunoscutul pentru ei. A doua zi se umblă aproape neîncetat, se înoptează din nou iar a treia zi spre seară ajung în regiunile care s-au văzut de departe. Se face tabără între cele două regiuni şi dimineaţa marele grup pătrunde în iarba înaltă care ţine cât se vede cu ochii. Peste puţin timp aproape că nici nu mai pot fi văzuţi. Un moment Tec se sperie să nu devină periculos în cazul unui atac prin surprindere de către oameni sau fiare, dar aşa ceva nu are loc. Se înaintează încet în grup compact; iarba după ei călcată în picioare formează o dâră lată, se dau ordine precise ca niciunul să nu se depărteze prea mult să nu atragă fiarele sălbatice care fug din calea unui număr aşa de mare de oameni gălăgioşi, atacând totuşi pe răzleţi. Spre prânz se face un mic popas, se duce un grup să vâneze pentru reînprospătarea alimentelor care încep să se strice, se strânge apă de prin bălţile limpezi care le apar în drum, iar seara se face din nou tabără pe o ridicătură de unde se poate vedea la o oarecare distanţă. Se aprinde un foc mare în centru de către antarieni care cunoşteau facerea lui prin frecare, ceeace oamenii lui U nu ştiau încă. Spre marea disperare a lui Tec şi a oamenilor care sunt zgâriaţi şi parte chiar răniţi de unele plante cu frunze ascuţite şi tăioase care le-au tăiat pielea. La unii încep rănile să se umfle şi să doară, dar spre norocul lor au câţiva prin pungile lor ierburi care vindecă, din cele culese de femei, pe care le-au luat cu ei. Se mai stă aici un timp pentru odihnă şi îngrijirea celor bolnavi, iar apoi se porneşte din nou. Se pătrunde într-un teritoriu mai arid şi se merg alte şase zile, înaintându-se destul de încet, dar în una din zile când cu toţii sunt la capătul puterilor, avandgarda ajunge într-un loc unde se zăreşte o vale lungă cât se vede cu ochii, înconjurată de păduri fără sfârşit. Bucuroşi, primii care ajung aici scot strigăte de fericire. Tec aleargă imediat într-acolo şi începe din nou să spere. Mai ales în ultima zi a avut necazuri cu unii din ai săi şi cu câţiva antarieni care au cerut întoarcerea. S-a purtat aspru cu ei, cu efect, însă nu a cutezat să întrebuinţeze metodele lui U, din teamă de a pierde parte din ei. Dar acuma după ce au parcurs lunga câmpie aridă, spiritele se mai liniştensc, însă în faţa lor se află un necunoscut şi mai mare în care vor pătrunde, deoarece niciunul din ei nu au ajuns vreodată atât de departe. Este adevărat că nu au avut de suferit din partea fiarelor, fiindcă sunt mulţi şi gălăgioşi. Dar, oamenii sunt obosiţi şi cu corpurile rănite. Se cere deci o oprire mai îndelungată pentru refacere, înainte să pătrundă în aceste regiuni împădurite. Seara Tec comandă tabără, trimite mai multe grupuri la vânătoare şi în căutare de apă, iar cei rămaşi pregătesc terenul pentru o şedere mai îndelungată. Vânătorii se întorc cu prăzi bogate şi cu vestea că în apropiere se găsesc izvoare cu apă rece şi bună de băut. Se aprind focurile care luminează valea în jos şi se pun sentinele în patru colţuri. După o odihnă de câteva zile se porneşte iar la drum. La început Tec este descumpănit, neştiind în ce direcţie să pornească. Nu mai poate uza de cunoştiinţele antarienilor, fiindcă niciunul nu a mai fost prin aceste meleaguri, aşa că cel mai bun lucru este să meargă pe firul văii unde curge un râu. Uitându-se în jos vede că pe măsură ce avansează, valea se lărgeşte. Din când în când apar prăpastii care brăzdează valea de la un capăt la altul. Imense turme de cornute, animale răpitoare şi pomi cu fructe bune de mâncat sunt la tot pasul. Valea este mai largă ca Antari, mărginită cu păduri cât vezi cu ochii, deci cel mai bun lucru este să meargă dealugul văii, ocolind prăpastile. A doua zi grupul coboară o prăpastie nu prea adâncă care dă în vale mai departe, oamenii trebuind să umble în fir lung ceeace îi răsfiră pe o distanţă mare, dar ei sunt mulţumiţi, deoarece valea seamănă cu valea lor Antari. Panta devine din ce în ce mai abruptă iar spre seară ajung în fundul văii unde curge un râu cu o apă rece şi limpede. Regiunea este încântătoare, ziua nu este nici prea cald, nici prea rece, iar noaptea temperatura plăcută. Au trecut atâtea zile de la plecare şi nu au întâlnit nici ţipenie de om. Numai păduri, preerii şi prăpăstii stâncoase, iar peste tot mişună animale mari şi mici, dar Tec nu se lasă, dacă U are încredere în reuşita lui, trebuie să nu-l dezamăgească. Va merge atâta până o să întâlnească oameni, chiar de ar trebui să treacă multe apusuri şi răsărituri de soare.

  În zilele următoare se umblă pe firul văii care coboară lin, iar din când în când sunt obligaţi să coboare prăpăstii nu prea adânci dar stâncoase. Până în cele din urmă valea se deschide iar larg şi în faţa lor apare o câmpie cât vezi cu ochii, cu iarbă măruntă. Din loc în loc pasc imense turme de animale cu coarne, din acelea care dau lapte, lafel ca cele din Valea Antari, brăzdată de fiare sălbatice şi mii de animale mici. Râul mititel la început, se măreşte pe măsură ce străbate câmpia, alimentat de râuleţe mărunte care vin dinspre dealurile din jur. Aici se face o nouă haltă de două zile pentru refacere, ca apoi să se pornească din nou la drum, la întâmplare, dar mereu înainte. Tec a învăţat de la bătrânii Sin şi şi că o anumită luminiţă pe cer nu se mişcă niciodată, de care te poţi folosi pentru orientare; ţine minte că i-a spus chiar dacă îi urmezi calea, având-o mereu înainte, poţi veni înapoi întorcându-te cu spatele la ea. De fapt aşa a şi procedat de când au intrat în regiunile complet necunoscute de ei şi de antarieni. Nici n-a observat prea bine că vegetaţia s-a schimbat în ultimele zile, că animalele nu mai sunt aceleaşi, iar serile aerul este mai rece, fapt ce-i determină să doarmă băgaţi unul în altul, să se acopere cu blănurile animalelor vânate, care nu mai sunt aruncate, ci luate pentru acest scop. Tec observă că punctul luminos de pe cer după care se dirijează se găseşte drept spre partea opusă a capătului văii, deci trebuie să străbată câmpia care se întinde în faţa lor.

  În prima zi după o pauză mai lungă, vremea este frumoasă şi merg mai mult ca în oricare din zilele de la plecare. Uitându-se înapoi deabea se mai văd munţii pe care i-au părăsit, însă a doua zi de dimineaţă se iscă o furtună extrem de puternică, pe neaşteptate. Torente de apă curg de sus, iar tunetele şi fulgerele completează vacarmul. Oamenii se trântesc la pământ, se acoperă fiecare cu ce are, dar inutil, apa se ridică formând băltoace mari, destul de adânci. În mintea lor este zeul Us care îi anunţă că au ajuns prea departe. Că ar fi bine să se întoarcă. Pedeasupra când totul încetează oamenii sunt uzi şi o deznădejde cumplită îi cuprinde, aerul s-a răcit simţitor ceeace face să tremure de frig. Tec este totuşi convins că cel mai bun lucru este să meargă mai departe, dar unii murmură cerând întoarcerea, însă peste un timp când apare din nou soarele, oamenii se mai încălzesc şi spiritele se liniştesc. Din josul câmpiei bate un vânt puternic rece. Ziua se fac opriri scurte, doar atâta cât să mănânce şi să se odihnească, iar serile se alege tabăra la adăpostul unor copaci sau ridicături de pământ care se găsesc peste tot. Nopţile sunt friguroase, ceeace provoacă acestor oameni de climă caldă chinuri în plus. Se fac mereu focuri în jurul cărora se strâng unul lângă altul. Pe măsură ce trece timpul Tec disperă şi el. Sunt plecaţi de mult, nici el nu mai ştie câte răsărituri şi apusuri de soare au trecut şi tot nu au dat încă de ţipenie de om. Peste tot numai animale pe care nu le-au mai văzut şi pedeasupra nopţile devin din ce în ce mai lungi iar zilele scad, ceeace îi înspăimântă pe toţi. Unii susţin că Us s-a supărat pe ei, vrând să-i ducă în întunerec, ceeace provoacă noi nemulţumiri. Noroc însă că zilele sunt călduroase. Dar pedeasupra mor mai mulţi din ei de boli şi oboseală. Morţii sunt pur şi simplu lăsaţi pe loc, pradă fierelor. Până la urmă oamenii încep sa dispere şi Tec trebuie chiar să înfrunte un început de revoltă. Când se prezintă în faţa sa mai multi bărbaţi cu bâte, vociferând, se sperie, dar la strigătele sale apar alţii care nu s-au desolidarizat niciodată de el, formându-se două grupe opuse. Ceilalţi privesc atenţi la ceeace va urma. Unii sunt pentru Tec, dar cei mai mulţi doresc tainic ca toată această călătorie inutilă să se isprăvească. Mai întâi caută să lămurească lucrurile cu blândeţe, le explică revoltaţilor că nu este bine ce fac, că tocmai acuma în aceste locuri neprimitoare nu este indicat să fie dezbinaţi, dar inutil, unul din ei se îndreaptă ameninţător spre el vociferând, cerând imediata întoarcere. Văzând că nu o poate scoate la capăt, se înfurie pentru prima dată peste măsură, simte cum i se urcă sângele la cap şi fără să-i mai pese de siguranţa sa, apucă bâta şi cu o lovitură puternică îl răpune pe revoltat. Ceilalţi sar la el, dar adepţii săi sunt mai iuţi. După o mică încăerare, atacatorii sunt înfrânţi şi imobilizaţi. Pentru a arăta tuturor ce vor păţi cei care ar căuta să procedeze lafel, cheamă oamenii să facă roată în jurul lui, lovind în încă doi revoltaţi cu putere fără însă să-i ucidă, ceeace de data asta are un efect pozitiv. Oamenii se retrag, parte aprobând gestul, iar alţii murmurând, principalul fiind că s-a dat un exemplu. Cadavrul celui ucis este aruncat în râu şi totul reintră în normal. Pentru a le arăta că nu le doreşte răul, că şi el este obosit şi agasat de situaţie, comandă un popas de mai multe zile. Dealtfel asta a fost şi intenţia lui iniţială, deoarece în faţa lor începe o nouă regiune deluroasă cu păduri nesfârşite, cu arbori necunoscuţi lor. Peste tot mişună animale mari cu păr lung şi coarne, care atacă oamenii, putând să-i omoare dintr-o singură lovitură cu capul. Fiindcă au carnea foarte bună de mâncat, se porneşte zilnic la vânătoarea lor în grupuri mari. Oamenii fac roată în jurul câte unuia care se rătăceşte de turmă şi prin împunsături de suliţă îl răpune. În afară de acestea întâlnesc urşi imenşi cari trăiesc în grotele dealurilor din prejur, porci mistreţi şi alte animale care în locurile de unde au plecat nu se găsesc. Toate au o carne foarte bună, iar din pieile lor sunt confecţionate nişte opinci şi un fel de haine, care să-i apere de frigul nopţilor.

  Peste o săptămână se porneşte din nou la drum, înspre direcţia unde se vede pe cer luminiţa. Nici aici nu dau de oameni, cu toate că regiunile sunt bogate şi nu ar fi dus lipsă de nimica, dar frigurile nopţilor îi face pe oemenii noştri să sufere cumplit, unii îmbolnăvindu-se, slăbind din puteri pe zi ce trece, ceeace îl îngrijorează pe Tec, fiindu-i teamă să nu rămână până în cele din urmă fără oameni. Bărbaţii aceştia nu se pricep prea bine să-şi confecţioneze din blănuri îmbrăcăminte ci se înveleau cu ele pur şi simplu peste umeri, aşa crude cum auf fost belite de pe animal. Fac la mijlocul lor găuri, apoi le leagă de mijloc cu coajă de copac. Dar nimica nu-l sperie pe Tec în faţa ambiţiei sale de a reuşi. Trebuie neapărat să găsească şi alţi oameni în aceste locuri, fie ce o fi, căci altfel ar fi totul inutil şi ar apărea în faţa lui U ca un incapabil, dacă s-ar mai întoarce vreodată. A ajuns astfel la concluzia că este mult mai bine să se afirme prin acte de bravură, aşa cum a făcut când a răpus un mamut, decât să uneltească în compania unei femei şi a unui bătrân. Aceste gânduri îi dau noi puteri, mai ales în ultimele zile când ajunge şi el la concluzia că ar fi poate mai bine să se întoarcă în loc să piară în aceste locuri în compania a sute de duşmani. Pentru a nu mai avea neplăceri le vorbeşte oamenilor spunându-le cuvinte de încurajare, explicându-le că tot ceeace se întreprinde este în folosul lor, că cel mare ştie ce face, că în definitiv ei nu au dreptul să discute dispoziţiile lui, el care este fiul lui Us pe pământ, sau să se opună voinţei lui, prin intermediul căruia îşi spune cuvântul Iane sau Us pentru antarieni, atotfăcătorul şi ca să întărească mai mult cele spuse, organizează o ceremonie de mulţumire, aşa cum o făceau bătrânii Sin şi Si. Se aprinde un foc mare şi în bătăile ritmice ale tam-tam-urilor ţopăie toţi în jurul său, cântând imnuri de slavă. Antarienii care nu cunosc scest rit îi imită în credinţa că se roagă acelei forţe superioare care le făureşte pe toate şi pe toţi. În felul acesta fiecare este mulţumit şi convins, inclusiv Tec, că de acum încolo Iane sau Us îi va păzi, după cum este antarian sau din oamenii lui U.

  Din ziua aceea grupul umblă mai bine, percurgând zilnic distanţe mari. Aerul devine din ce în ce mai rece. Iar vântul bate din când în când din direcţia spre care merg. În una din dimineţi Tec aude în culcuşul pe care şi l-a făcut pe care nu l-a părăsit încă, mult zgomot şi ţipetele unora din oamenii săi. Când scoate capul afară rămâne pur şi simplu stupefiat. Totul este alb iar din cer coboară încet, legănându-se bucăţele de albeaţă, care când ating faţa sau mâna unui om dispar, prefăcându-se în picături de apă. Omanii îşi dau cu pumnii în piept, se aruncă în genunchi, ridică privirile spre cer şi îşi apleacă fruntea până la pământ. Nici el, temerarul Tec nu ştie ce să creadă. Nu cumva s-a supărat Iane pe ei, trimiţându-le albeaţa asta pe care nu o pot atinge, fără să dispară. Oamenii nici nu au mai avut timp să se revolte, atât de speriaţi sunt. Dar, spre fericirea lor, bucăţelele albe şi reci încetează să mai cadă, dispărând şi de pe pământ. În scurt timp totul ia iarăşi un aspect normal. Tec nu mai are curajul să comande o nouă pornire, ceeace face să rămână în aceste locuri mai multe zile. Dar, până în cele din urmă va trebui totuşi să ia o hatărâre, deoarece aici nu pot sta, aceasta neavând nici un rost şi apoi aerul rece îi îmbolnăveşte pe mulţi, făcându-i inapţi chiar pentru vânători de scurtă durată, la animale mici. Când să ia o hatărâre se iveşte un alt necaz. Câţiva din oameni se îmbolnăvesc atât de tare că nici vraciul luat cu ei nu poate să le mai ajute şi spre seară îşi dau duhul. Noaptea îi urmează alţii, iar cei rămaşi sănătoşi cad într-un fel de apatie, nici nu se revoltă şi nici nu cer plecarea. Stau aşa parcă blegiţi, cu privirile în depărtare, fără să fi văzut ceva special. Boala se întinde repede, în fiecare zi mor câţiva. Dar, spre nocorul lor vraciul salvează situaţia. Obsearvă că cei bolnavi se plâng de dureri cumplite în spinare, că aceştia sunt cei care dorm noaptea cu faţa la foc. După părerea sa, pe care o împărtăşeşte şi Tec, aceasta se datoreşte faptului că Us îşi arată dezaprobarea că s-au avântat până aici, trimiţându-le bucăţelele albe şi reci care lipindu-se de spinările lor descoperite le provoacă durerile din care se trage moartea. Dacă Tec nu va lua măsuri, atunci Us îi va lua pe toţi la el. Şi cum vraciul este antarian, îi explică că este neapărat necesar ca unul din ei să fie trimis prin intermediul focului la atotputernicul pentru a-l îmbuna. În culmea disperării Tec se lasă totuşi repede convins, mai ales că şi el a simţit odată durerea în spinare, aducătoare de moarte, dar dormind mereu în mijlocul cetei, focul nu l-a ars prea mult în spinare. Se hotăreşte deci ca în seara zilei să aibe loc ceremonia, dar înainte de asta ordonă la sugestia vraciului, ca focul să nu se mai facă în centru ci roată în jurul aşezării unde se înoptează, în aşa fel ca bucăţelele albe să nu poată atinge spinările oamenilor. Deasemenea se construiesc colibe din crengi de copac, acoperite cu crengi cu frunze mici, deoarece prin aceste locuri nu se găsesc din acelea mari cum sunt în locurile din care au plecat, putându-se face din două trei un adăpost foartre bun. Această măsură salvează situaţia fiindcă îi fereşte de frigul nopţii, dar în mintea lor numai sacrificiul uman i-ar putea salva.

  Tec, după un moment de gândire acceptă ideea vraciului şi este de părere ca unul foarte bolnav să fie trimis la Us. Anunţă deci pe toţi că se va face o rugă către atotputernicul. Seara se aprinde un foc mare în centru, iar în tam-tam-urile ritmice ale tobelor, cei care mai sunt în stare ţopăie fără convingere în jurul focului, implorând bunăvoinţa celui de sus. Faptul că unul bolnav va fi trimis la Us pentru unii şi Iane pentru alţii este ţinut secret până în ultimul moment. Pentru a reuşi, Tec îşi face câţiva complici, lansând zvonul că va trimite pe unul din ei la cel care le-a făcut pe toate să ceară ajutor, însă nu spune sub ce formă. Când dansul este în toi, însă nu prea furtunos, se duce însoţit de cei care s-au oferit să-l ajute, apucă pe unul care zace şi pare mai bolnav ca ceilalţi, care deabea se mai poate ţine pe picioare, lipsit aproape complet de conştiinţă. Acesta nu opune nici cea mai mică rezistenţă iar când ajung cu el în faţa focului, vraciul se aruncă în genunchi, ridică mâinile în sus, se apleacă până atinge cu fruntea pământul, apoi se îndreaptă spre cel bolnav care nici nu-şi dă seama prea bine ce se petrece cu el, îl împunge cu o suliţă în dreptul inimii şi-l azvârle în văpăile focului. Totul s-a întâmplat cu atâta repeziciune, că sacrificatul nici nu a avut timpul să ştie ce se întâmplă cu el. Dealtfel era atâta de bolnav că nu mai avea decât maximum o oră de trăit. Ceilalţi continuă să ţopăie cu frenezie, iar oamenii lui U care nu erau obişnuiţi cu sacrificii umane rămân oarecum şocaţi. Li se explică totuşi că în felul acesta cel ars merge la Iane unde va cere ca bolile să-i lase în pace. A doua zi nu moare nimeni, dar nici mai departe nu se poate încă merge, spre disperarea lui Tec. Dealtfel vremea se înrăutăţeşte şi începe din nou să ningă. Împreuna cu vraciul, pe care îl ţine în permenenţă lângă el, organizează cu ajutorul oamenilor colibe trainice şi strânge cantităţi mari de lemne pentru întreţinerea focurilor care în credinţa lor îi apără de moartea fulgilor albi, prin aceea că ele dispar în preajma lor, dar mai ales că cel saceificat a ajuns acolo unde trebuie. Peste câteva zile până şi cei mai bolnavi se simt mai bine, dar oamenii stau tolăniţi în culcuşurile lor, acoperiţi cu blănuri, tremurând de frig. Din când în când ies numai pentru nevoi şi întreţinerea focurilor. Până la urmă se isprăvesc proviziile şi apa din băşicile din piele. Tec formează la repezeală un grup mai mic, din cei mai rezistenţi, cu care pleacă el însuşi la vânătoare, însă se întoarce cu atâta cât putea duce, insuficient pentru toţi, ceeace provoacă din nou nemulţumiri. De data asta înţelepciunea sa linişteşte spiritele. Nevoia l-a învăţat în ultimul timp, că trebuie să aibe o atitudine împăciuitoare faţă de oameni, dacă vrea să scape, mai ales că majoritatea sunt în culmea disperării din cauza situaţiei în care se găsesc. Dealtfel nu au încetat nici o clipă să creadă că bucăţile albe care cad din cer sunt trimise de atotfăcătorul ca să-i pedepsească, iar serile pot fi văzuţi în jurul focului, aplecându-se de mai multe ori până ating cu fruntea pământul, invocându-l pe Us sau Iane, în speranţa că-i va ajuta. Până la urmă Tec este hotărât să găsească o cale să iasă din impasul în care a intrat. Zilele trec, zăpada se depune pe pământ, tălpile le dor când ating recele ei şi nici o şansă nu se arată. Nu este mai puţin adevărat că şi el este convins că au fost pedepsiţi de Iane, totuşi este hotărât să facă în aşa fel să scape din încurcătura în care a intrat, fără a se simţi vinovat de ceva, atât faţă de aceşti omani cât şi faţă de U când se va întoarce. Împreună cu vraciul lansează zvonul că i-a apărut în vis cel care le face pe toate, anunţându-l că sacrificiul a ajuns la el şi i-a spus că oamenii nu vor să piară, că au pornit să afle alţi oameni pe care nu-i cunosc, că toate acestea se fac din voinţa lui U, reprezentantul său pe pământ. Vraciul povesteşte asta primului întâlnit, atrăgându-i în acelaş timp atenţia să nu sufle nici o vorbă, ştiind că acesta va face tocmai contrarul. Astfel, până seara toată lumea cunoaşte secretul, dar nimeni nu îndrăzneşte să-l spună pe faţă, deoarece imediat ce unul a spus-o altuia i-a atras şi atenţia să nu o transmită mai departe. Tec constată că invenţia a avut efect. La rândul său mulţumeşte seara atotputernicului că l-a inspirat şi viaţa începe să pulseze aproape normal. Încetul cu încetul încep oamenii să se descurce, sunt oameni doar. Deoarece nu le mai cade totul în braţe, fără prea multă muncă, ca în regiunile calde de unde vin, unde nu trebuiau să gândească prea mult. Pentru a supravieţui trebuie să-şi pună gândirea în aplicare, cum să facă să se ferească de frig, cum se confeţionează îmbrăcămintea din blănurile animalelor vânate, nu numai să te înveleşt în ele. Unul din ei ştia că unele femei întrebuinţează oase subţiri care la un capăt sunt găurite, în care se introduc piei tăiate subţire cu care se ansamblează blănurile care acoperă atât corpul cât şi mâinile, care se îmbraca peste cap, dar asta nu este totul, vor mai avea de multe ori ocazia să-şi pună creerul la încercare pentru a nu muri pur şi simplu din cauza bucăţelelor albe care cad din cer. Apoi după un timp nu mai au plăcere să mănânce carnea crudă ci numai friptă la focurile care ard în permanenţă, ceeace dealtfel nu era ceva nou, fiindcă atât antarienii cât şi cei ai lui U cunoşteau această metodă de a frige carnea.

  Tec îşi dă din ce în ce mai mult seama că pe măsură ce trece timpul pierde orice posibilitate de a continua expediţia, deoarece vremea se răceşte, iar bucăţelele acelea albe cad aproape zilnic, fără să mai dispară când ating pământul, ca până în cele din urmă să îmbrace întreg peisajul într-o mantie albă care se îngroaşe pe zi ce trece. Oamenilor nu le mai este frică şi pun mâna pe zăpadă fără reticenţe. Nu s-au mai îmbolnăvit şi niciunul nu a mai murit din cauza lor. Cu boala care a bântuit cu multe zile şi nopţi în urmă au pierit apropape treizeci de oameni, destul de mulţi pentru numărul lor. Hrana li se compune numai din carne, verdeaţă nemaifiind de la o vreme. Până şi copacii şi-au pierdut frunzele, ceeace le nedumireşte la culme, dar în fond nu-şi mai fac probleme, devreme ce nu li se întâmplă nimica rău din asta. Cel mai bun lucru este să aştepte să vadă ce va urma, ceeace şi fac neavând încotro, cu toate că unii mai sunt de parare să se întoarcă în Valea Antari. Revolte nu mai au loc, deoarece cu toţii consideră că acestea nu pot decât să le ducă la o pieire sigură, singurul lucru este să se ţină uniţi în jurul lui Tec, care este reprezentantul celui mare. Oamenii nici nu-şi pot închipui cât de mult au înaintat spre nord. Pe nesimţite au ajuns până în regiunile cu climă mult mai rece, unde diferenţa dintre vară şi iarnă este mai mare, ceeace înseamnă că au avansat în jur de o mie de kilometri, zece grade latitudine. Spre norocul lor însă nu sunt prea la nord; aici iarna nu ţine prea mult căci în curând zăpada se topeşte sub bătaia fierbinde a razelor solare. Deocamdată zilele calde alternează cu cele reci şi din când în când cad fulgi de zăpadă care de data asta se topesc repede.

  După o şedere multe nopţi şi zile, găseşte Tec că în fine a sosit momentul să pornească mai departe. Nu are curajul să ia altă direcţie decât luminiţa de pe cer care i-a călăuzit până acuma, în momentele când a fost vizibilă, deoarece simţul orientării nu le este prea dezvoltat, în primul rând fiindcă niciodată când erau încă nomazi nu mregeau într-o anumită direcţie cu scopul de a reveni la locul de plecare, ci hoinăreau pe unde apucau, fără să le fi păsat pe unde trec şi fără să fi avut un interes mai mare sau mai mic pentru un anume loc. Cu toate acestea din tribul din care face el parte, precum şi cei iniţiali care l-au adoptat pe U nu au ajuns niciodată atât de departe, spre nord, ceeace se poate compara cu marile expediţii de descoperire din perioadele istorice. O întâmplare cu totul ieşită din comun face ca Tec să fi trecut printr-o limbă destul de îngustă de pământ, formată în urma unei mişcări tectonice recente, prin care nu au mai trecut oameni niciodată până acuma. Nu şi-au dat seama de asta, fiindcă nu au zărit marea şi nici nu au simţit prea mult schimbarea climei, decât atunci când vremea a trecut spre iarnă şi a căzut prima zăpada. Acuma se află destul de adânc în interiorul noului pământ pe care au călcat. Tec pregăteşte plecarea încă de câteva zile. Trimite vânători după pradă, umple băşicile cu apă, confecţionează altele noi, iar în ziua hotărâtă trece toate în revistă, constatând că nu i-a scăpat nimica. Cu toată bucuria plecării are o nedumerire şi o uşoară nelinişte îşi face loc în sufletul său. Noaptea a dormit puţin, s-a gândit la drumul pe care îl vor parcurge şi la un moment dat aude zgomote ciudate în jur. Iese din coliba lui din frunze şi crengi dar nu vede nimica suspect, ceeace îl face să creadă că a fost pradă unei halucinaţii din cauza oboselii. Cu toate acestea neliniştea care a pus stăpânire pe el nu-l părăseşte şi ca să nu provoace nelinişti nu spune la nimeni nimica, nici chiar vraciului. Simte ceva în jur, ceva ce parcă îi obsearvă. Totul este pregătit de plecare, oamenii s-au sculat în picioare şi Tec se mai uită odată roată dacă nu cumva a uitat ceva, când deodată tresare. Vede în frunzişul de alături o figură umană, bizară, cu barbă lungă, care dispare tot atât de repede cum a văzut-o. Nu, de data asta nu s-a înşelat în nici un caz, a fost ceva real. Oamenii îi obsearvă tulburarea, vraciul îl întreabă dacă nu cumva este bolnav, dar el îşi revine repede, comandă plecarea fără să comenteze evenimentul şi întreaga hoardă o porneşte la drum, în dezordine. Se merge mereu înainte, până îşi vor atinge scopul, indiferent cât timp ar dura aceasta. Tec se uită din când în când atent în jur, scrutează zarea, dar nu mai vede nimica. Deci sunt oameni pe aici, care îi observă pe ascuns, urmărindu-le orice mişcare, iar dacă nu se arată înseamnă că au intenţii rele. Ideia îi vine într-o clipită. Speriat comandă imediat oprirea, spre surprinderea tuturor şi orânduieşte patru grupuri de bărbaţi curajoşi care să umble una în faţă, alta în spate iar la dreapta şi la stânga câte una, la o oarecare distanţă de grosul grupului. Aceştia au sarcina ca la cel mai mic pericol care s-ar ivi să dea imediat alarma şi să se angajeze în luptă până vor veni şi ceilalţi. Toţi se arată uimiţi de această măsură şi o uşoară nelinişte îi cuprinde. Vraciul care a simţit o schimbare la Tec îi atrage atenţia că nu procedează bine, că dacă are unele temeri să le spună pe faţă, ceeace îl convinge şi povesteşte ce a văzut. Constată că vraciul a avut dreptate, deoarece fiecare caută sa fie cât mai atent, făcând în felul acesta şi mai greu un atac prin surprindere. Noaptea se face tabără lângă o stâncă parcă ieşita din pământ, foarte idicată. Se postează în jur sentinele care se schimbă din când în când. Noaptea decurge fără incidente. Ţn orice caz lui Tec i se pare foarte bizară această poveste. Dacă îi urmăreşte, dece nu se arată? Şi dacă au intenţii bune, dece procedează aşa? Nu cumva sunt atraşi fără să ştie într-o cursă? Da, este mai bine să nu pornească mai departe până nu se convinge despre ce este vorba, însă nu-i vine în minte că şi cei de aici aşteaptă să vadă ce au aceşti noi veniţi şi-şi pun aceleaşi întrebări, pe drept cuvânt. Pune deci să se organizeze tabăra în jurul stâncii care este cum nu se poate mai indicată în caz de atac, indiferent din ce direcţie ar veni. Îşi formează un grup din oamenii cei mai puternici şi bine înarmaţi şi pleacă în fruntea lor în recunoaştere. Le atrage atenţia celor rămaşi să nu facă nici o mişcare fără el, căci dacă ar porni singuri, fără el, ar intra în pericole atât de mari, încât i-ar putea duce pe toţi la pieire, mai ales că şi cei câţiva care se pricepeau la recunoaşterea itinerariilor îi ia cu el. Îl lasă în loc pe vraci, învestidu-l cu toate puterile. Micul grup format din vreo treizeci şi ceva de oameni porneşte la drum. Îşi propun să umble cu multă atenţie, nu toţi într-un grup compact, ci oarecum mai dispersaţi, în aşa fel ca o mare fâşie de teren să fie explorată. În primele ceasuri nu apare nimica suspect şi Tec este pe punctul de a da ordinul de înapoiere la ceilalţi, când deodată rămâne locului, vede la picioarele sale o bucată de os şlefuit pe care îl recunoaşte ca un vârf de lance; deci, oamenii sunt prin apropiere şi nu vor să se arate; o bucurie îi cuprinde sufletul, deci a învins, i-a găsit pe cei mult căutaţi. Strânge imediat pe toţi şi se înapoiază în tabără. De data asta nu ţine sercretă descoperirea, spunându-le la oameni că şi-au atins scopul, că aceste meleaguri sunt locuite, dar că nu vor să se arate fiindu-le probabil teamă de ei. Vestea îi bucură pe toţi, mai ales că nu se merge mai departe, ci se pregăteşte de tabără pentru o vreme mai îndelungată. Tec vrea cu tot dinadinsul să intre în legătură cu ei, să vadă ce fel de oameni sunt şi dece se ascund; şi, deodată îl cuprinde o teamă cumplită. Nu cumva vor fi atacaţi prin surprindere? Acest gând îl frământă peste măsură, ca până la urmă să-l obsedeze. De frică nu mai trimite grupuri mici la vânătoare ci le organizează când este nevoie cu toată lumea, iar în jurul locului în care s-au aşezat pune să se construiască o ridicătură din bolovani luaţi de pe stâncă. Serile fiind destul de reci, focul arde în permanenţă, iar noaptea pune străji duble. Din când în când se duce în vârful stâncii care nu este prea înaltă, de pe care se vede destul de departe, ca să scruteze zarea. Mirarea lui creşte pe zi ce trece deoarece nici urmă de om, parcă au intrat cu toţii în pământ, sau ca şi cum totul a fost închipuire. Nu mai înţelege nimica din tot ce se petrece, ce urmăresc şi ce vor? Este sigur că nu sunt departe, că în permanenţă sunt observaţi de multe perechi de ochi. Disperarea îl cuprinde din nou când oamenii încep să murmure, considerând că au fost înşelaţi în mod voit. În mintea sa trec fel de fel de soluţii cum să iasă din impas, iar în cele din urmă se hotăreşte la o decizie curajoasă, fără să ţină seamă de faptul dacă va place sau nu oamenilor. A doua zi comandă deci plecarea. La început unii murmură, dar la hotărârea lui nu au îndrăzneala să se opună pe faţă.

  Peste câteva ore întregul grup se află iar la drum, tot în direcţia de unde se vede seara liminiţa pe cer. Tec umblă în frunte, încojurat de câţiva oameni şi vraci, uitându-se cu multă atenţie în jur. Regiunea are un relief foarte variat, cu dealuri mărunte, acoperite cu păduri mici cu arbori scunzi şi din când în când pâlcuri de arbuşti, ceeace reduce vizibilitatea. I se pare în permanenţă că în spatele acestor pâlcuri mişcă grupuri mici de oameni gata să le sară în spate, dar nu îndrăzneşte să cerceteze terenul mai îndeaproape pentru a nu da ocazia unor atacuri neaşteptate. Seara se face tabără în plin câmp, departe de orice arbore sau boschet. Oamenii au simţit ceva şi-şi arată din nou nemulţumirea faţă de aceste precauţii pe care le consideră inutile. Tec îşi alege locul de dormit în marginea aşezării, să poată surprinde orice zgomote sau mişcări. Nu se culcă odată cu ceilalţi, plimbându-se îngrijorat în toate părţile. La un momet dat are impresia că a dat greş, că nu se vor mai întoarce niciodată în Valea Antari şi nu numai atâta, crede că acţiunile sale vor duce la pieirea atâtor oameni. Când îşi face socoteala de cât timp sunt plecaţi tresare, sunt o perioadă de ploi şi una de uscătură, după calculele Văii Antari, dar având în vedere că aici domneşte altă climă nici nu mai poate socoti timpul. În orice caz, după atâtea răsărituri şi apusuri de umblat trebuie să fie foarte departe şi nici nu ştie dacă ar putea găsi drumul la întoarcere. Totuşi această temere nu-l îngrijorează prea mult, fiindcă are încredere în capacitatea sa de recunoaştere a locurilor pe unde a trecut, precum şi urmele fostelor tabere. Însă, până în cele din urmă deznodământul nu se lasă prea mult aşteptat, deoarece şi răbdarea locuitorilor din aceste meleaguri a fost pusă la grele încercări.

  În una din seri, pe când se plimba îngândurat, Tec vede în lumina reflectată de unul din focurile taberii, câteva umbre de oameni mărunţi care se furişează fără zgomot dela un boschet la altul şi, fără să-şi dea seama, se pomeneşte alergând într-acolo strigând de bucurie. Parte din oameni se iau după el, crezând că-i pândeşte un pericol în acea parte. Totul s-a petrecut atât de repede, că vizitatorii nu au avut timp de data asta să se facă nevăzuţi. Unul din ei rămâne între arbuşti şi se trânteşte la pământ când vede că este descoperit, ceilalţi au timpul să fugă în direcţia pădurii. Tec nu l-a pierdut din ochi din momentul când l-a zărit; intră ca o săgeată în pâlcul de arbuşti, oprindu-se drept în faţa omului culcat cu faţa la pământ, tremurând de frică, neavând nici măcar curajul de a ridica capul, atât de speriat este. Tec simte cum îi creşte inima, va putea în fine să afle unde se ascund ceilalţi, câţi sunt şi dece au procedat în felul acesta de neînţeles. Îl apucă pe prizioner cu brutalitate de braţ şi-l ridică în sus, răsucindu-i mâna la spate. Acesta scoate un urlet de durere şi se aşează în genunchi în faţa sa. Cei care îl acompaniază se uită cu interes la făptura care a apărut în faţa lor. Omul este de statură destul de scundă, cu pieptul foarte larg şi puternic, capul mare, sau cel puţin pare mare din cauza bogatului păr murdar şi neîngrijit care îi împodobeşte ţeasta, împletindu-se cu barba tot atât de soiaoasă şi lungă, încât privindu-l de aproape în întunerecul care s-a lăsat nu poţi şti aproape care este obrazul şi care ceafa, numai ochii îi strălucesc în orbite. Mâinile sunt lungi faţă de mărimea corpului, cu palme puternice, muncite. Dar, în afară de aspectul hidos care i-a făcut pe toţi să încremenească, cel mai mult le miră îmbrăcămintea. Spre deosebire de oamenii pe care i-au văzut până acuma, acesta poartă pantaloni confecţionaţi din piele şi pedeasupra o cămaşă dintr-o pânză aspră, brută şi un fel de haină cu mâneci din blană cu părul pe dinafară, foarte lung, ceeace le aduce aminte de gorilele care trăiesc în pădurile din preajma preriilor. Omul se uită încă speriat la Tec şi din privirile sale se poate vedea că îşi dă seama că stă în faţa şefului acestor străini. Văzând ca nu i se face nici un rău, se ridică brusc în picioare şi-şi ia un aer de parcă ar fi printre ai săi, apropindu-se de Tec. Oamenii se reped la el speriaţi crezând că-l atacă, dar Tec îi opreşte cu un gest brutal. Pe unul îl împinge cu atâta putere încât acesta cade la câţiva metri. Văzând că nu i se va întâmpla nimica, se apropie de Tec şi începe să-i vorbească pe o limbă sacadată, complet necunoscută de ei, extrem de iute, făcând gesturi mici din mâini, iar din când în când râde în hohote, ca apoi să povestească din nou fel de fel de istorii neînţelese de cineva. Până la urmă îşi dă seama de nedumerirea celor din faţa sa şi apuncându-l pe Tec de mână îl învită să-l urmeze. Prin gesturile sale îi dă să înţeleagă că nu are dece să se teamă. Deodată ca răsăriţi din pământ se văd pur şi simplu înconjuraţi de o sumedenie din aceşti oameni veseli şi prietenoşi, care râd cu gurile până la urechi de încercarea semenului lor de a-l învita pe Tec. La zgomotul produs ceilalţi oameni din grupa lui Tec s-au trezit, venind spre locul unde a fost prins omuleţul. Bărboşii se retrag speriaţi, dar nu fug, ca până în cele din urmă se amestecă unii cu alţii. Nedumerirea şi curiozitatea îşi fac loc în egală măsură de ambele părţi. Oamenii se cercetează reciproc, uitându-se din cap până în picioare unii la alţii, ceeace se termină în hohotele de râs ale bărboşilor, cărora totul li se pare nostim, motiv de veselie dusă la extrem. Omenii lui Tec sunt bucuroşi că în fine au fost găsiţi cei mult căutaţi, dar aşa cum arată? Totuşi din lipsă de alţii sunt buni şi aceştia. Omul prins de Tec vrea cu tot dinadinsul să-l învite să meargă cu ei şi-l face să înţeleagă că îi pofteşte pe toţi. Întunerecul s-a lăsat peste întreaga regiune, iar focurile încetează să ardă şi, pe nesimţite, aşa cum au apărut, dispar oamenii bărboşi fără urmă în bezna din jur, până şi cel din faţa lui Tec. Bizară întâmplare, gândeşte el, ducându-se cu celalţi oameni spre culcuşul său; în orice caz a doua zi se vor dezlega toate tainele, cu aceasta se culcă, cufundându-se într-un somn adânc fără vise.

  Vremea s-a încălzit simţitor în ultimul timp. Dimineaţa următoare arată că noua zi va fi călduroasă şi însorită. La răsăritul soarelui întreg peisajul este colorat în roşu din cauza particulelor de praf din aer prinse de vaporii norilor, un vânt uşor adie dinspre sud, aducând parcă o nouă speranţă în inimele oamenilor care au plecat de mai bine de multe perioade de ploi şi uscăţimi din meleagurile calde, să caute alţi oameni pe care să-i supună în numele unuia care s-a autonumit mare şef peste toţi, indiferent unde se găsesc, ceeace îl determină pe Tec să-i considere pe bizarii locuitori a acelor locuri ca supuşii lui U deci şi ai săi, din moment ce el îl reprezintă. Doar acesta a fost scopul de a strânge cât mai mulţi oameni sub sceptrul celui mare, care nu a avut până acuma ocazia să-i cunoască decât pe ai săi şi cei din valea Antari. Micii bărboşi însă habar n-au de intenţiile noilor veniţi şi nu consideră că aşa stau lucrurile, cum îşi închipuie Tec. Cum este şi firesc, ei ignorează existenţa celui mare în persoana lui U şi nici nu consideră că cei pe care i-au întâlnit ar fi stăpânii lor, din contra, când au văzut că nu au fost atacaţi şi nu li se face nici un rău, se prezintă din nou în dimineaţa următoare, spre marea fericire a lui Tec. De data asta fiind zi, oamenii se pot cerceta reciproc mai bine. Ei se plimbă fără teamă prin tabăra celor noi veniţi, privind cu multă curiozitate la tot ceeace văd. Cel mai mare succes îl au blănurile de leopard şi de animale din regiunile calde. Din această cauză are loc chiar un incident; unul din bărboşi vrea să-şi însuşească o blană frumoasă de leopard. Cel cu blana îl înpinge cu brutalitate, zmulgându-i-o din mâini, vrând în acelaş timp să-l lovească, dar totul se linişteşte, fiindcă scena a fost văzută de Tec, fiind aplanată repede cu autoritate, iar blana a răms la proprietarul său. Dealtfel el este foarte mirat că niciunul din oamenii aceştia nu pare să fie şef. Cel care l-a învitat cu o seară înainte se ţine scai de el, continuând tot timpul să se facă înţeles, dar nu-şi închipuie că Tec a înţeles perfect ce vrea, însă nu o arată pentru a câştiga timp. Doreşte să-i cunoască bine, să-i observe, pentru a nu cădea într-o capcană şi în acelaş timp arde de dorinţă să meargă în aşezarea lor. După un timp în care s-a convins că aceşti oameni nu au intenţii rele, ordonă ridicarea taberei. Toată lumea se bucură, iar cei mici sunt pur şi simplu entuziasmaţi, sar în sus, râd în hohote şi încep să danseze doi câte doi, ţinându-se cu mâinile de umeri, cântând. Oamenii lui U se pregătesc şi în scurt timp se găsesc din nou la drum. Tec umblă în frunte, însoţit de cel care a stat în permanenţă lângă el, iar restul bărboşilor se rânduiesc în semicerc în jurul lor escortându-i, dând impresia la prima vedere că-i consideră ca prizioneri, dar bărboşii sunt foarte veseli şi bine dispuşi şi pedeasupra nu poartă nici un fel de arme la ei. Din când în când rup rândurile, se amestecă printre oamenii lui Tec, săltând în jurul lor, ceeace îi face, morocănoşi cum sunt din fire, bănuitori. Ei nu au râs atâta în toată viaţa lor ca aceştia, ceeace îi enervează. Tec a dat dispoziţii stricte ca niciunul să nu se atingă de vreunul din ei. După un mers susţinut de câteva ore, întreg alaiul ajunge le marginea unei păduri care acoperă un deal mare, presărat ici şi colo cu stânci mărunte. Peisajul este încâtător, primăvara timpurie se face simţită peste tot. Arborii înfrunzesc şi împreună cu iarba proaspătă colorează peisajul în verde. După acest deal se deschide o vale puţin adâncă, ferită de vânturile iernii, cu un râu destul de lat, care curge lin. Locul este lipsit de arbori, cu colibe scunde presărate peste tot, acoperite cu crengi uscate şi frunze. O mulţime de lume mişună peste tot, femei, bărbaţi şi copii care se joacă în grupuri mari, ţipând şi urlând de bucurie, ca toţi copiii din toate timpurile. La vederea grupului destul de mare a lui Tec, se produce un vacarm de nedescris. Femei şi bărbaţi se strâng în grabă, aleargând în întâmpinarea lor. În scurt timp sunt înconjuraţi de atâţia din aceşti oameni încât în cazul unui atac nu ar fi avut nici cea mai mică şansă să se apere. Tec este destul de speriat şi dă ordin ca ai săi să se ţină liniştiţi, să vadă ce va urma, ameninţându-i chiar cu pedepse grele în caz de neascultare. Dar, toţi aceşti oameni nu au intenţii rele, bărbaţi, femei şi copii saltă în jurul lor plini de bucurie. Se formează mici grupuri care dansează în cântecele lor vesele. Tec şi ai săi sunt din ce în ce mai surprinşi de felul de a se purta a acestor oameni. Le face impresia că sunt bucuroşi că au acceptat invitaţia lor de a veni aici şi nu s-au înşelat. În centrul aşezării se află un pâlc de copaci înalţi pe lângă care oamenii de aici trec cu respect. Cu cât se apropie, cu atât veselia scade şi în faţă deabea mai ţopăie. Apropiindu-se de acest loc, Tec vede o colibă înaltă şi mare ca întindere, dând impresia unui foarte întins muşuroi de furnici. De jur împrejur sunt sentinele înarmate cu suliţe lungi şi ascuţite şi unele arme curioase pe care Tec şi ai săi nu le-au mai văzut, crengi curbate, legate cu corzi confecţionate din coajă de copac, iar la brâu poartă un fel de tolbe în care au suliţe mici cu vârfuri ascuţite. Ţn orice caz nu-şi puteau da seama ce ar putea fi. Îşi închipuie totuşi că sunt arme şi probabil foarte periculoase din moment ce numai paznicii le poartă şi nu toată lumea. La un moment dat ca la un semnal, oamenii de aici atât de bucuroşi se retrag. Din nou devine Tec circumspect, nu cumva au fost atraşi într-o cursă? Dar aşa ceva nu se întâmplă. Aproape ca din pământ apar bărbaţi îmbrăcaţi mai deosebit, purtând fiecare câte o armă din acea necunoscută şi se postează în linie, apoi unul din ei se desprinde de grup, iar la o comandă scot din tolbe câte una din suliţele mici pe care le azvârle în sus cu ajutorul crengilor îndoite. Ele ajung atât de sus că deabea se mai pot vedea, într-un zbârnâit puternic, apoi cad la pământ unde se înfig. Antarienii se sperie, iar Tec se convinge că aceste arme sunt extrem de periculoase, putând să-şi atingă ţinta de la depărtare, fără ca măcar oamenii sa fie văzuţi. Îşi dă însă imediat seama că aceasta a fost făcut în onoarea lor, fiindcă imediat comandantul se apleacă până la pământ, făcându-le semn cu mâna să-i urmeze. Tec ezită, nu din teamă, ci ar fi fost prea mult ca toţi ai lui să-l urmeze. Numeşte deci la repezeală douăzeci de bărbaţi solizi şi împreună cu vraciul îl urmează pe cel care pare că ar fi un comandant. Restul oamenilor rămân afară, încă uimiţi de tot ce au văzut până acuma.

  Prima dată pătrunde într-un fel de curte interioară formată de ceeace de afară se vede ca fiind o colibă imensă, care în realitate este un fel de gard înalt curbat înspre înăuntru, din crengi împletite, lipite cu pământ. Curtea este mare, iar în centru se află o adevărată clădire făcută în acelaş fel, înconjurată de un alt gard mai scund. Pe jos nu este iarbă şi nici vegetaţie, ci totul este o suprafaţă plană, lipită cu pământ galben bătătorit care s-a întărit, dar în jurul colibei mari din centru este o adevărată grădină, cu plante frumoase, flori mari viu colorate şi alei care duc în diverse boschete frumos amenajate, pe care se plimbă femei şi bărbaţi, mai deosebit îmbrăcaţi, în blănuri lucrate îngrijit, dar tot atât de neîngrijiţi corporal. Toţi sunt mai scunzi ca oamenii lui Tec, bărbaţii cu bărbi lungi ceva mai îngrijite ca a celor care i-au adus aici, iar femeile cu fuste lucrate dintr-o pânză brută şi tare, din aceea din care sunt făcute cămăşile bărbaţilor, însă viu colorate şi pedesupra haine din blană. Au părul lung, mai mult spre blond, ochi mari de culoare deschisă. Mersul le este elegant şi sunt foarte demni în atitudine. Faţă de oamenii lui Tec care poartă blănuri crude azvârlite peste umeri cu un fel de opinci în picioare, complet neîngrijiţi, murdari şi răumirositori, sunt aceştia din palat la o distanţă de câteva generaţii mai departe. Fiind sedentari de mai multă vreme au avut timpul să se civilizeze mai repede, în raport cu concepţiile timpului, bineînţeles numai cei de aici din centru, fiindcă cei din popor au rămas murdari, neîngrijiţi şi oarecum prostiţi, prin aceea că protibendada le organizează des fel de fel de ceremonii şi sărbători fatuase. Dar, ceeace este mai important, este caracterul lor deschis şi vesel, ori cei din palat au o cu totul alte concepţii, formând aristocraţia a celor vremi imemoriabile. Totul depinde din ce punct de vedere este privit ceva comparat. Femeile de aici se feresc de bărbaţii lui Tec, ocolindu-i cu teamă. Abea mai târziu o să afle că acestea, fiind din pătura de sus, nu puteau să vorbească cu un bărbat decât după ce îşi legau viaţa de unul şi numai apoi aveau dreptul să se considere ca făcând parte din înalta societate, cu toate drepturile ce decurg din asta. La ceilalţi din popor nu existau aceste obiceiuri, aici fiecare îşi alegea femeia care îi plăcea, avea cu ea copii şi gata, asta era totul. Bineînţeles că existau şi certuri între ei, dar care erau repede aplanate de unul din palat care judeca toate acestea imparţial, hotărârile lui fiind acceptate fără comentarii. Altfel aici la cei de sus, bărbatul care ar fi avut legături cu o altă femeie decât cea care i-a fost dată de cei supremi, cum se numeau cei câţiva din capul societăţii, este pedepsit cu bătaia în public, iar femeia prinsă cu un altul putea fi pur şi simplu ucisă de bărbatul înşelat sau de un altul.

  După traversarea curţii, pătrunde Tec cu ai lui printr-o poartă largă în grădina care îmconjoară clădirea centrală. Tec se simte oarecum stingherit, îşi dă seama că aspectul lor murdar şi neîngrijit contrastează cu eleganţa celor din această incintă. Toţi au părul lung îngrijit pieptănat şi lucios, aşa cum au obiceiul să-l facă femeile şi bărbaţii din grota mare în Valea Antari. Aici femeile îşi fac din două şuviţe codiţe subţiri pe care le prind peste claia de păr deasupra capului. În picioare sunt cu toţii încălţaţi cu un fel de opinci din talpă groasă, legate cu şnururi din piele, înfăşurate de picior. Dar lucrul cel mai curios pentru Tec şi ai săi este, că de fiecare dată când se întâlnesc se apleacă unul în faţa celuilalt şi numai după aceea îşi continuă drumul, chiar dacă nu schimbă vorbe. Tec se apleacă şi el, stângaci, ordonând gărzii sale să facă lafel. Nepricepându-se cum să salute, sunt cum nu se poate mai ridicoli, ei însă nu-şi dau seama de asta, fiind convinşi că procedează bine. Însoţitorul umblă alături de Tec, făcându-i loc să treacă de câte ori una din alei se îngustează, iar când ajung la intrare, le face cu respect semn să se oprească şi dispare înăuntru printr-o deschizătură acoperită cu un fel de uşe din scânduri brut cioplite, fără să fie prinsă în balamale, agăţată doar de partea de sus cu sfori. Aşteptând, Tec cu cei ce-l însoţesc, se uită la femeile şi bărbaţii care se plimbă prin parc doi câte doi şi numai rar grupuri de fete şi băieţi tineri, iar din loc în loc se joacă copii de toate vârstele. Toţi sunt veseli, râd şi vorbesc mult, făcând gesturi scurte din mâini. Nu trece mult timp că solul apare din nou, deschizând larg intrarea, poftindu-i să intre într-o sală nu prea mare, căptuşită pe dinăuntru cu blănuri din acelea cu părul lung, pe care ei nu le cunosc, dar vor afla că oamenii de aici cresc animale mici cu părul lung care dau lapte, carne şi blănuri pentru înbrăcăminte, însă nu se pricep încă prea bine să toarcă lâna pentru a confecţiona pânze. Lâna este pusă în straturi şi bătătorită, apoi tăiată şi confecţionate fuste şi pantaloni. În centrul încăperii se află o vatră din pământ în care arde un foc, dar fumul nu se împrăştie în interior ci este tras afară printr-o deschizătură în mijlocul tavanului, ceeace Tec admiră foarte mult. Aerul este cald şi plăcut. Din această încăpere se face o deschizătură care duce în alta foarte mare cu podeaua din lut, cu o vatră imensă în centru, lafel construită ca cea anterioară în care se află două oi înfipte într-un băţ lung aşezat pe două furci. Doi oameni învârtesc carnea deasupra jarului. Fumul care se ridică nu se împrăştie în încăpere ci este tras de curentul de aer spre ieşitura din tavan. La intrarea lor oamenii aceştia se ridică în picioare. În pereţi sunt înfipte torţe care luminează încăperea frumos mobilată cu fel de fel de scaune confecţionate din lemn de brad, aşezate în jurul unor mese din lemn masiv. Pereţii sunt căptuşiţi cu blănuri de oaie, iar în fund se vede un tron, aşezat pe un piedestal din trunchiuri masive de copac, frumos cioplit dar nu prea finisat şi două mai mici aşezate direct pe pardoseală. Tec se uită cu admiraţie în jur, iar cei câţiva care îl însoţesc aproape că nici nu îndrăznesc să calce în încăpere. În sală nu se află nimeni, iar pe mesele din lemn sunt aşezate cupe tot din lemn şi tigve vegetale pline cu un lichid roşu. Însoţitorul îi învită să ia loc şi aplecându-se cu respect în faţa lor dispare printr-o mică deschizătură. Aşteptând, Tec priveşte cu atenţie în jur, iar oamenii săi vorbesc în şoaptă împărtăşindu-şi impresiile. Cei mulţi rămaşi afară s-au aşezat pe iarbă aşteptând veşti. N-a fost lăsat niciunul mai mare peste ei, deoarece, gândeşte Tec, nu aveau ce să facă şi unde să plece singuri, căci orice încercare de a se întoarce fără el ar fi fost de la început sortită eşecului. Este hotărât ca într-un asemenea caz vor rămâne câţiva cu el cu care îi vor urmări pe eventualii dezertori.

  Aerul în sala mare a tronului este agreabilă, focul din centru încălzeşte atmosfera, iar mirosul cărnii care se frige pe mormanul de jar din centrul îmcăperii împrăştie un iz plăcut. Tec îndrăzneşte să ia o tigvă din mijlocul unei mese şi trage o înghiţitură zdravănă. În acelaş timp simte o arsură pe beregată, care trece repede, urmată imediat de o stare plăcută. Senzaţia care l-a cuprins îi place şi repetă figura, înbiidu-i şi pe îsoţitorii săi să facă lafel. Dealtfel asemenea băuturi care provoacă senzaţii plăcute le este cunoscută, dar nu în măsura asta ca cea de aici. În scurt timp pune veselia stăpânire pe ei. Tec se scoală de la masă, se duce la focul din mijloc, rupe o halcă mare de carne pe care o mănâncă cu multă poftă. Oamenii săi îl imită şi veselia îi cuprinde pe toţi. Cei care frig animalele îi servesc cu bucurie. Ei nici nu obsearvă că a trecut mai mult timp şi nimeni nu-şi face apariţia, însă din cauza vinului tare şi dulce nu-şi dau seama de asta. Ţntru târziu intră cel care i-a călăuzit până aici, se apleacă în faţa lui Tec şi îi face semn să se ridice. Aproape în acelş timp se deschide uşa larg prin care intră întâi un alai întreg. Tec se scoală în picioare aproape clătinându-se, făcând semn şi celoralalţi să-l urmeze. Ţşi dă seama că va apărea marele şef de aici. Mai întâi apar curtenii frumos îmbrăcaţi, care se aşează în două rânduri. Peste scurt timp apare un personaj mai înalt ca ceilalţi, îmbrăcat frumos în blănuri îngrijit lucrate, iar pe cap poartă o coroană confeţionată din pietre lucioase care la lumina torţelor împrăştie mii de luminiţe colorate. Tec şi ai săi sunt pur şi simplu fascinaţi. Instictiv se apleacă toţi aproape până la pământ în semn de respect pentru cel mare. În urma sa vine o femeie tot atât de înaltă ca şi el, îmbrăcată în blănuri frumoase, iar pe cap poartă o coroniţă, însă cu pietre verzi care nu strălucesc. Alaiul este zgomotos, toţi vorbesc şi gesticulează, râzând. Marele şef se aşează pe tronul cel înalt, în dreapta femeia, iar în stânga un om foarte bătrân, cu o barbă albă lungă până la brâu, îmbrăcat numai în alb, fiind ajutat de marele şef să se aşeze, în semn de respect pentru bătrâneţea sa. Tec are impresia că nici n-a fost observat, deoarece marele şef trece pe lângă el fără măcar să-l fi băgat în seamă, dar când se aşează pe tronul său frumos sculptat îi face semn să se apropie. El avansează încet, singur, fiindcă garda sa deabea mai are curajul să se mişte, stând cu gurile căscate, în atitudini ridicole, ceeace provoacă zâmbetele celor ce-i obsearvă. Tec se apleacă în faţa lui neştiind ce să spună şi cum să-şi jutifice prezenţa cu atâţia oameni, mai ales intenţiile pe care le are. Se lasă o linişte deplină, marele şef se uită la el aşteptând să i se vorbească, dar în realitate îl cercetează atent cu ochii săi pătrunzători, iar în cele din urmă îi vorbeşte pe o limbă pe care el n-o pricepe, cu o voce piţigăiată şi foarte repede. În acest timp apar fete tinere îmbrăcate mai sumar, cu carafe mari, pline cu băutura cea bună pe care au băut-o mai înainte şi umple paharele din lemn şi coarne de animale de pe mese care între timp au fost golite. În orice caz Tec îşi dă seama că nu se petrece nimica ce ar putea să le dăuneze, ci din contra, are impresia că i se urează bun sosit. Când cel mare termină discursul, unul din bărbaţii care frige oile în centrul încăperii, pune unul din animale pe o tavă mare din lemn şi ajutat de încă trei o duce mai întâi în faţa bătrânului, care rupe o bucăţică întinzând-o marelui şef s-o mănânce, băgându-i-o direct în gură cu mâinile sale soioase, apoi face acelaş lucru cu femeia de pe tronul mic şi în cele din urmă îi dă şi lui Tec o bucată mai mare, pe care a zmuls-o cu deosebită putere pentru vârsta lui înaintată. Tec consideră acest gest ca un semn de respect, iar după ce bea încă o stacană de vin devine deschis, orice suspiciune trecându-i cu desăvârşire. Oamenii săi se aşează la una din mese, mâncând şi bând cu poftă. Marele şef coboară de pe piedestalul lui şi împreună cu cei apropiaţi îl învita pe Tec să şadă cu el la masă. În orice caz, cuceritorii care au pornit la drum să găsească alţi oameni pentru a-i supune şi pe care i-au găsit, nici nu ştiu să stea la o masă, deoarece în viaţa lor n-au văzut aşa ceva. Din nou se aud chicoteli şi râsete înfundate la cei ce se uită la noii veniţi cum mănâncă, iar când unul din ei se duce într-un colţ să-şi facă nevoile, râsul este general, dar şi indignarea se face simţită, căci femeile întorc capetele ieşind una câte una afară. Până şi cea cu pietre verzi împletite în păr se ridică de la locul ei, urmându-le pe celelalte. Dar oamenii lui Tec nu pricep nimica din ceeace se petrece, motivul pentru care sunt priviţi miraţi. Văzându-le nedumerirea, marele şef îi explică lui Tec prin semne că aşa ceva nu se face în asemenea ocazii. Până în cele din urmă Tec pricepe, iar ca să arate că nu va mai permite o asemenea comportare din partea oamenilor săi, se duce direct la cel care a greşit, lovindu-l cu pumnul drept în creştetul capului, atât de puternic încât acesta cade la pământ horcăind. Gestul produce şi mai mare indignare. Bărbaţii scot sunete bizare, vorbesc unul cu altul în şoaptă, iar unii din ei părăsesc chiar încăperea. Tec se simte satisfăcut şi revine lângă marele şef cu un zâmbet pe buze, fără să observe cât de dezaprobat a fost gestul lui. Oamenii de aici nu ştiu ce să facă şi ce să creadă faţă de o asemenea cruzime. Este adevărat că şi la ei se petrec acte neomenoase, dar numai când cineva greşeşte cu adevărat şi numai în urma unei judecăţi efectuate de către un sfat al bătrânilor sau de cel mare personal. Lovitul nu-şi revine şi se zvârcoleşte pe podea, sângele îi curge pe nas şi urechi. Ceilalţi oameni ai lui Tec, vrând să dreagă ce a făcut şeful lor, dându-şi seama că cei prezenţi s-au speriat, îl ridică pe rănit, îl duc afară şi-l azvârle pe una din alei ca pe un obiect netrebuincios. Faţă de cele petrecute anterior aceasta nu mai miră pe nimeni. În orice caz petrecerea care trebuia să aibe loc în cinstea lor nu se mai ţine, iar marele şef îşi dă seama că veniţii sunt extrem de periculoşi prin cruzimea şi lipsa de respect faţă de fiinţa umană, de care au dat involuntar dovadă, pierzând în felul acesta definitiv încrederea celor din centru. Aproape pe nesimţite se vede Tec cu ai săi din nou singur în sala mare. Comandantul care i-a primit, ducându-i până aici, îşi face apariţia şi la invitaţia sa politicoasă sunt scoşi în afara incintei reşedinţei marelui şef şi duşi la marginea aşezării, într-o colibă mai mare, unde sunt învitaţi să intre. Curând soseşte şi grosul trupei care i-au aşteptat afară, fiind în tot acest timp serviţi cu mâncăruri bune şi suficiente, dar nu cu acea băutură care i-a plăcut atâta lui Tec, care este foarte mirat de tot ce i se întâmplă. Mai întâi au fost urmăriţi zile în şir fără să-şi poată da seama de cine, apoi le-au arătat toată simpatia, ca acuma să-i azvârle în această colibă mare de la marginea tribului. În mintea sa se perindă o mulţime de ipoteze, iar nedumerirea devine din ce în ce mai mare, ca până la urmă să nici nu mai ştie cum să procedeze. În nici un caz nu poate fi vorba să-i supună cu forţa, deoarece ei sunt cu mult mai puţini faţă de cei de aici şi orice încercare de acest gen i-ar fi dus repede la pieire. În fond U nu i-a spus să meargă atât de departe şi nici nu i-a ordonat să vină neapărat cu prizioneri. Cel mai bun lucru este deci să se întoarcă, ca apoi să revină cu U în fruntea unei armate mari, să-i supună pe oamenii de aici. Deocamdată însă este nevoit să accepte situaţia aşa cum este, deoarece oamenii săi sunt slăbiţi din cauza iernii prin care au trecut şi al drumului lung pe care l-au făcut, nefiind în stare să facă altul atât de curând. Trebuie deci mai întâi să se refacă, iar apoi să plece.

  A doua zi nu se petrece nimica anormal, oamenii cei mici şi bărboşi roiesc în jurul colibei mari în care au fost cazaţi veneticii şi-i observă cum se plimbă printre colibele care le-au fost alocate, dar niciunul nu vine măcar să se uite la ei şi lucru curios, nici păziţi nu sunt, ceeace înseamnă că nu trebuie să se considere prizioneri. În afară de cei din palatul central, oamenii de rând sunt cu totul altfel, murdari şi neîngrijiţi, bărbaţii cu bărbi soioase iar femeile în picioarele goale, îmbrăcate în fuste viu colorate, cu părul strâns coc la spate, murdar şi neîngrijit. Totul pare de parcă nu fac parte din aceeaşi rasă, ceeace dealtfel corespunde oarecum realităţii, deoarece cu câteva generaţii în urmă au venit din nord cei ce i-au subjugat pe cei de aici, din care o parte s-au amestecat cu ei, iar alţii au început să formeze o clasă superioară care îi exploatează pe cei mulţi, dar cu o oarecare blândeţe. Oamenii lui Tec nu prea intră în legătură cu ei, deoarece mâncare au suficientă, căldură deasemenea şi în fond nu le lipseşte nimica. În primele zile Tec a dat dispoziţii categorice ca nu cumva să îndrăzească vreunul să părăsească locul ca să meargă în sat. Încetul cu încetul intră totul iar în normal, ei nemaifiind băgaţi în seamă, de parcă nici n-ar exista, doar cele trebuincioase li se aduc; curioşi oameni aceştia, gândeşte Tec. Dar, nemaiputând răbda această atitudine a celor de aici, îşi ia în una din zile inima în dinţi şi se duce împreună cu vraciul să se plimbe în sat, însă nimica nu se petrece, din contra, sunt salutaţi de cei care trec pe lângă ei şi atâta tot. Ba un bărbat mai în vârstă le propune prin semne să facă schimb de blănuri, iar la refuzul lor li se oferă trei de oaie, frumos lucrate, pentru una de panteră, ceeace de data asta este repede acceptat, schimbul fiind avantajos. Deodată lui Tec îi vine o ideia, să se îmbrace ca localnicii; îi plac pantalonii şi opincile, dar mai mult decât tot, cămaşa din pânză din coaja unui copac, pieptănată, făcută fir şi ţesută cu mâna, pânză brută dar pentru aceste timpuri o senzaţie. Mai ales cele colorate de sărbătoare îi plac. Îl dezbracă şi pe vraci şi imediat se îcheie un târg în toată regula. Abea de pot căra multele blănuri şi obiecte de îmbrăcăminte pe care le-au schimbat pe numai patru blănuri de leopard. La întrebarea dacă îşi poate face şi haine din acelea pe care le poartă oemenii de aici, Tec este îndreptat cu amabilitate la un bărbat care şade în partea celaltă a satului. Cu această ocazie este obligat să treacă pe lângă vasta construcţie din centru. Nici nu îndrăzneşte să întoarcă capul, dar se linişteşte când una din sentinele îl salută, aplecându-se în faţa lui. Deci nimeni nu este supărat pe ei şi totuşi se simte expulzat din sânul lor. Un singur lucru a observat, că femeile îi ocolesc. De câte ori întâlneşte vreuna, aceasta se dă în lături cu teamă, fugind după o colibă sau copac să se ascundă de privirile lor. Ceilalţi oameni ai lui Tec nu prea înţeleg despre ce este vorba. Numai câţiva mai dezgheţaţi bănuiesc, dar mai ales antarienii care cunosc un fel de trai mai avansat, fiind statornici de mai multe generaţii şi nu nomazi sălbateci, cum sunt în parte cei ai lui U. Vraciul ştie care este cauza pentru care sunt astfel trataţi. În una din seri are o convorbire cu Tec, cu care ocazie cei doi bărbaţi îşi exprimă părerile, ajungând astfel la concluzii juste, fără a găsi totuşi calea de a eşi din impas. În orice caz vor face tot posibilul de a se purta în aşa fel să nu-i nemulţumească, însă ceilalţi nici gând să priceapă, continuând să se poarte aşa cum sunt obişnuiţi, ceeace până la urmă duce la dezaprobarea localnicilor. Omul, cu toate că este o fiinţă care gândeşte, putând face diferenţa dintre rău şi bine, dintre just şi injust şi chiar dintre concret şi abstract, nu se poate civiliza dintr-o bucată. Aceasta necesită generaţii întregi în care timp pot apărea şi regrese.

  Între timp Tec şi-a făcut haine frumoase şi se plimbă în fiecare zi ţanţoş printre colibe, însoţit de vraci, lafel de frumos îmbrăcat. A întâlnit chiar pe comandantul care i-a însoţit, cosntatând că acesta este tot atât de amabil cu el. Cu spiritul lui de observaţie destul de ascuţit a băgat de seama că nu a văzut niciodată pe vreunul din marea colibă din centru pe uliţele aşezării şi numai o singură dată pe bătrânul preot îmbrăcat în alb, purtat pe umeri pe un scaun de către patru bărbaţi, lafel cum se proceda cu şeful cel mare în valea Antari. În afară de asta nu a mai zărit pe nimeni din palat. Le interzice în continuare oamenilor săi să vina în sat, pentru a evita orice neplăceri, dar mulţi nu mai pot îndura această stare de spirit, deoarece mare parte din ei încep să murmure. În una din zile suspendă orice interdicţie, ca să vadă ce se va petrece şi spre bucuria sa nu se întâmplă nimica ieşit din comun. Oamenii lui dau pur şi simplu năvală peste tot şi în scurt timp nimeni nu mai are nici o blană de leopard. Totul este schimbat pe blănuri frumoase de oaie, cu părul lung, călduroase, dar nu numai atâta, fiecare caută să-şi facă haine lafel ca cei de aici. Seara, Tec aproape că nici nu-şi mai recunoaşte oamenii. Fiecare se plimbă fudul, admirându-se pe sine precum şi pe cei care trec, cu care ocazie se descreţesc frunţile. Totul le place atât de mult că orice preocupare este lăsată pe planul doi. În ziua aceea nimeni nu se duce la vânătoare, deoarece încă de mai mult timp, pe lângă raţiunile primite de aici ei doresc să mănânce şi carne de animale vânate de ei.

  În timp ce Tec cu ai lui au aceste probleme, în sat este mare fierbere, toate femeile îşi confecţionaeză îmbrăcăminte din blănurile de leopard achiziţionate cu câteva zile înainte de la cei veniţi, punându-şi fiecare la bătaie toată fantezia femenină de care dispune, iar a doua zi bărbaţii lui Tec se plimbă prin sat îmbrăcaţi în haine de oaie, iar femeile cu cele de leopard, motiv de veselie de ambele părţi, mai ales ale bărbaţilor de aici care râd mai mult de atitudinile ridicole ale sălbaticilor care au venit, decât de faptul că sunt îmbrăcaţi în hainele din blană de oaie, ceeace ei nu au de unde să ştie. Tec este mulţumit că întâmplător a procedat bine. În fine, se va putea reface legătura dintre ei şi cei de aici, ceeace dovedeşte că o bună şi cinstită coabitare între două grupuri diferite de oameni se poate face şi altfel decât cu forţă şi brutalitate, dar Tec nu are aceste intenţii. În sinea sa este foarte hotărât să aducă măcar o parte din cei de aici în Valea Antari, ca apoi printr-o expediţie masivă să-i aducă şi pe ceilalţi, supunându-i ambiţiilor de stăpânire ale lui U. Ţntre timp însă s-a împrietenit Tec cu bătrânul cu care a făcut primul schimb şi spre mirarea sa începe chiar să priceapă oarecum ce vorbeşte acesta, ceeace este un pas înainte, cu toate că înţelegerea se face mai mult prin semne. Dar, cu toată bucuria îi este totuşi teamă de ce va spune U că a lipsit atâta, mai ales că nu i-a urmat ordinele întocami. Trebuie neapărat să facă ceva, să ia cu el câţiva oameni de aici, să dovedească că a ajuns la un rezultat. Îşi face un plan cum să procedeze, pe care deocamdată îl ţine numai pentru el, nu-l spune nici vraciului.

  Încetul cu încetul legătura ruptă se reface şi nici femeile nu-i mai ocolesc atât de mult, unele intră chiar în vorbă cu ei, vrând să ştie cine sunt şi de unde vin. Cu timpul Tec află multe lucruri despre oamenii de aici. Astfel se numesc Reiveg, sau mai bine zis sunt descendenţi din neamul lui Reiveg, adică coborâtori ai focului, acel care a dat naştere lumii, căci după concepţia lor focul a fost acela care a existat întâi şi numai apoi a apărut pământul, înconjurat de stelele de pe cer, cu soarele şi luna şi cu tot ce se găseşte pe el. Focul la rândul lui a apărut din însăşi marele Reiveg şi Olha femeia lui şi prin fiul lor Rei, care pe măsură ce creştea, prindea forme din ce în ce mai apropiate lucrurilor existente. Dar, deoarece Reiveg nu le putea dirija pe toate, a lăsat o seamă de treburi pe mâna fiilor şi ficelor lui Rei. Aceştia sunt foarte numeroşi şi cresc pe măsură ce oamenii îşi dau seama de existenţa fenomenelor pe care nu le pricep. Astfel este zeul tunetului, al trăsnetelor, al zăpezii, al ploii, precum şi mulţi alţii mai mici ocazionali. În orice caz ceremoniile sunt mult mai numeroase decât la antarieni. Preotul cel mare, cel care le ştie pe toate este bătrânul în alb pe care l-au văzut în sala tronului. Numai el singur poate celebra ceremoniile în onoarea lui Reiveg, care nu au date fixe ci se celebrează de regulă atunci când vine frigul, când se termină perioada iernii, deci de două ori pe an, dar, se întâmplă, destul de rar, să poarte războie cu unele popoare nomade şi înainte de asta invoacă toţi zeii în frunte cu Reiveg. Dealtfel ei nu sunt războinici şi nici nu le place să ucidă, dar când însăşi existenţa le este în pericol luptă cu mult curaj, ieşind întotdeauna învingători, punându-i pe atacatori pe fugă. De fiecare dată însă când apar asemenea hoarde, caută să le afle mai întâi intenţiile şi numai după ce se conving că nu au intenţii rele caută să intre în legătură cu ei. Din acest motiv au şi urmărit multe zile în şir pe Tec cu oamenii săi, să-şi dea seama ce vor şi numai când s-au convins că nu li se face nici un rău i-au poftit în aşezarea lor, neştiind totuşi care este adevăratul lor ţel. Tec în schimb este foarte încurcat, pe deoparte nu poate angaja nici o luptă cu aceşti oameni fiindcă sunt foarte numeroşi, având arme cu care se pot apăra de la distanţă, iar pe de altă parte nu se poate întoarce cu mâinile goale. Ce va zice U când îl va vedea venind, după atâta timp, fără nici un rezultat? Va trebui să-i aducă dovada că a găsit oameni, ca apoi U personal să pornească cu mulţi oameni pentru a-i supune. Şi atunci Tec pune la cale cea mai mare mârşăvie pe care a putut-o face vreodată.

  După o şedere de mai bine de o perioadă de acei fulgi care au căzut asupra lor şi una de timp frumos, în care timp a câştigat cu totul încrederea locuitorilor din Reiveg, le spune că a sosit timpul să se întoarcă acasă, arătându-şi recunoştiinţa pentru ajutorul dat. S-a împrietenit cu bătrânul care le-a confecţionat hainele din blană de oaie care este în palat foarte cunoscut. Prin intermediul lui ţine legătura cu cel mare care nu l-a mai primit, trimiţând totuşi prin comandantul de gardă daruri în blănuri şi pietre strălucitoare pe care Tec pune să fie încrustate în bâta sa, fiind mândru când ele strălucesc la soare. Cu câteva zile înainte de plecare se duce la reşedinţa celui mare şi cere să vorbească cu comandantul. Acesta se grăbeşte să-l primească şi Tec îl pune la curent cu intenţia sa de a-i părăsi, cerându-i o gardă puternică care să-i ducă până la un punct, de unde să continue singuri drumul. Pune pe oamenii săi să-şi confecţioneze arme noi, mai ales bâte cu care sunt obişnuiţi să lupte. Pentru asta trimite mai mulţi în pădurile din apropiere unde se găsesc arbori cu un lemn extrem de tare pe care oamnii reuşesc cu multă trudă să-i doboare cu ajutorul unor silexuri ascuţite ce le au asupra lor, aduse din Valea Antari. Arcuri nu confecţionează fiindcă au încercat de câteva ori să tragă, dar fără să nimerească ţinta, ceeace îi determină să renunţe la ele. După ce totul este pregătit, fiecare luându-şi ce a agonisit aici, soseşte şi ziua plecării. Vremea s-a încălzit deabinelea, natura s-a trezit şi fiecare este obligat să poarte marea cantitate de blănuri agonisite, legate în spinare, ceeace le îngreunează mersul, dar nimica nu este prea mult când este vorba de ele. Oamenii din Reiveg au format un grup mai mic ca al lor care să-i însoţască o bucată de drum şi spre surprinderea lui Tec se organizează o petrecere de despărţire la care ia parte chiar cel mare, însă nu în coliba din centru, ci în una din poienile din apropiere. Se amenajează în grabă focuri mari, se taie vite şi oi care sunt puse la frigate în proţap şi se aduc nenumărate tigve cu băutura roşie. Petrecerea durează mai mult, aşa că în ziua asta nu au mai putut pleca. Seara are loc chiar o ceremonie de implorare a lui Reiveg ca să-i ajute şi să-i păzească pe drum. Oamenii aceştia nu cunosc sacrificiile şi nici nu le concep. Se îngrozesc când unul din antarieni povesteşte că ei trimit lui Us oameni şi chiar copii prin intermediul focului.

  După o noapte de linişte, a doua zi înainte de răsăritul soarelui, o pornesc cu toţii la drum. Oamenii lui Tec parcă s-au schimbat de când au fost în contact cu oamenii veseli de aici. Acuma râd şi dansează cot la cot cu ei, găsind că acest fel de a fi este foarte amuzant, dar niciunul nu bănuieşte ce gânduri are şeful lor. Câţiva au fugit în sat, arătându-şi dorinţa de a rămâne aici, ceeace nu-l afectează prea mult pe Tec. Garda Reivegilor este compusă din vreo sută de oameni, cu un comandant. Nu sunt prea înarmaţi fiindcă în fond nu au de gând să-i acompanieze prea departe de aşezarea lor. Oamenii se amestecă între ei, se vorbeşte, se vânează, iar în fiecare seară se aprinde focul şi se dansează vesel în jurul său, inclusiv Revagienii. Dimineaţile se salută respectuos, iar seara îşi urează noapte bună şi vise plăcute. Dar lucrul cel mai vesel este povestirea viselor, prilej de veselie şi haz. După un mers susţinut de câteva zile, Tec recunoaşte locul unde au făcut tabăra la venire, unde au observat schimbarea peisajului, dar de data asta aude în depărtare un fel de zumzet curios. Dimineaţa întreabă pe comandantul gărzii din Reiveg ce este asta, dar acesta în loc de răspuns îl ia de mână ducându-l pe un deal alăturat de unde se deschide în faţa ochilor săi o privelişte uluitoare. Aproape că nu-i vine să creadă că ceeace vede este adevărat. În depărtare se întinde cât vezi cu ochii o câmpie albastră, peste care bătaia vântului produce dungi albe şi ridicături, care când ajung la mal se sfarmă provocând acel zgomot ciudat. Când se întoarce către însoţitorul său vede cu şi mai mare uimire că şi în partea celaltă se întinde această câmpie albastră. Curios Tec coboară la malul mării, destul de înfricoşat se apropie de apă şi nu îndrăzneşte să pună mâna pe spuma albă a valurilor. Omul din Reiveg râde şi ca să-i arate că nu este nimica rău, se dezbracă, intră în mare jucându-se cu valurile, ceeace are darul de a-l linişti pe Tec, totuşi se întoarce nedumerit la ai săi, fără să le spună ce a văzut. Prinşi de treburi aceştia nu au auzit şi n-au văzut marea. Istmul îngust cu uşoare ridicături în dreapta şi în stânga este trecut fără incidente. De partea celaltă se întinde un continent imens cu alţi oameni, altă climă şi chiar complet alte animale. Legătura dintre cele două lumi este un rezultat al unei mişcări tectonice de recentă dată, ceeace nu a putut provoca încă unificarea evoluţiilor diferite dintre aceste două teritorii ale planetei noastre. Cei din neamul lui Reivag cunosc existenţa acestei limbi de pământ la care au ajuns încă cu câteva generaţii în urmă, dar de fiecare dată când au ajuns aici le era teamă de a merge mai departe. Şeful lor îl anunţă deci pe Tec că ei nu mai înaintează, că trebuie să se întoarcă, acesta fiind punctul cel mai îndepărtat unde au ajuns vreodată, cale de multe zile de mers. Dealtfel încă de mult au îndrăznit unii din ei să se avânte mai departe de aceste meleaguri, dar nu s-au întors niciodată. Seara se face tabără, se aprinde un foc mare, se desfac băşicile din piele umplute cu vin şi se frig hălcile de carne de oaie luate special pentru sărbătorirea despărţirii. Oamenii lui Tec lovesc cu beţişoare trunchiuri de copac, dansând şi cântând în jurul focului, iar cei din Reiveg se prind câte trei, patru, dansând în felul lor. În scurt timp vacarmul devine aşa de mare că nu se mai înţelege om cu om. Noaptea târziu pe o ploaie torenţială de vară se sparge petrecerea, iar fiecare se culcă pe unde apucă, ferindu-se cât poate de apa care curge de sus. Doar unul singur rămâne treaz, unul care nu a luat parte la veselia despărţirii, care în tot acest timp şi-a făcut planuri cum să-i captureze pe cei care le-au arătat atâta prietenie şi care i-au însoţit o distanţă de mai multe zile de mers, în mod cu totul dezinteresat. Până acuma nu a spus la nimeni nimica, pentruca surpriza să fie deplină, nici măcar vraciul nu-i cunoaşte intenţiile, dar acuma a sosit momentul să organizeze în cele mai mici amănunte mârşăvia. Spre dimineaţă îl scoală pe vraci înaintea tuturor, care crede speriat că s-a întâmplat ceva, dar Tec îl apucă de mână şi-l duce misterios spre locul unde a stat el toată noaptea. Când îi împărtăşeşte planul aceasta holbează ochii şi nu ştie dacă a auzit bine sau nu. Pentru a-l convinge îi arată avantajele pe care le vor avea la întoarcere când se vor prezenta în faţa lui U cu o serie de prizioneri şi cu perspectiva de a aduce alţii, mai ales că vor munci mult mai puţin prin aceea că cele grele vor fi făcute de aceştia. Încetul cu încetul vraciul se lasă convins, promiţând că va face aşa cum i se cere.

  Planul este ca vraciul la un moment dat să se repeadă la un grup de oameni din Raiveg, să facă în aşa fel ca ai lor să creadă cu sunt atacaţi, să-i înconjoare, să-i dezarmeze, să-i lege şi să-i care cu ei. Însă pentru asta va trebui să mai atragă şi pe alţii de partea sa, deoarece s-ar putea întâmpla ca niciunul să nu considere că au fost într-adevăr atacaţi. Se duce deci repede, scoală încă douăzeci de bărbaţi pe care îi cunoaşte mai bine, punându-i la curent cu planul său, promiţândule în acelaş timp că la sosire vor fi răsplătiţi aşa cum se cuvine, nu numai de el ci şi de cel mare însăşi. Mai este puţin timp până răsare soarele şi primii se ridică în picioare urmaţi de alţii, iar când nu este încă zi deplină urmează să se despartă. Cei din Reiveg se plimbă printre oamenii lui Tec, bătându-i cu palma peste umeri în semn de prietenie, surâzând, luându-şi rămas bun, ceeace îl împiedică pe vraci să pornească la acţiune, fiindcă Reivenii nu stau în grup fiind împrăştiaţi peste tot. La urmă comandantul celor din Reiveg îi cere lui Tec să comande plecarea, ceeace şi face, apoi se strâng şi dau să se întoarcă la casele lor, când deodată se aud strigăte disperate şi o învălmăşeală de nedescris se produce. De o parte şi de alta îşi face loc consternarea. Cei care nu cunosc planul nu ştiu ce să creadă. Vraciul împreună cu cei douăzeci s-au repezit la grupul celor din Reiveg, lovind în dreapta şi în stânga fără o ţintă anumită, ceeace produce derută, strigând în acelaş timp că sunt atacaţi. Înainte ca aceştia să-şi dea seama ce se petrece, se pomenesc pur şi simplu imobilizaţi, ţinuţi cu mâinile la spate, parte din ei bătuţi. Ba mai mult decât atâta, unii mai cruzi din oamenii lui Tec ucid pe câţiva din ei numai din plăcerea de a o face, mai ales că nu au mai avut ocazia de mult timp să vadă asemenea scene care le sunt familiare şi care le plac. Dar reivenii nici nu au timp să opună rezistenţă, atât de surprinşi sunt de cele ce se întâmplă. Până în cele din urmă intervin şi ceilalţi antarieni, iar întreaga grupă a reivenilor este dezarmată şi legată fedeleş unul de altul. Fără să-i pese de strigătele de durere ale prizionerilor provocate de frânghiile brute care le rod pielea de la mâini, Tec comandă plecarea. Pentru siguranţă formează o gardă de pază, din cei mai fioroşi, sub comanda vraciului. Nici măcar nu se ruşinează de privirile celor înşelaţi şi batjocoriţi care în fine îşi dau seama cu cine au deaface şi ce urmăreşte el, dar neavând încotro consideră că orice rezistenţă va fi reprimată cu brutalitate. În prima zi umblă destul de mult. Dar reivenii nu vor să se dea bătuţi, comandantul lor se adresează pe ascuns celor mai curajoşi din ei ca să pună la cale o evadare, să anunţe pe cei din aşezare de cele ce s-au întâmplat. Îşi dau seama că după o primă răpire aceşti oameni fioroşi vor veni să-i ia şi pe ceilalţi şi nu se înşeală. Şeful lor intră în vorbă cu Tec cerându-i explicaţii, dar în loc de răspuns este lovit cu sălbăticie peste obraz, spunându-i că şi ceilalţi îi vor urma în curând, după ce se va forma o armată destul de mare pentru a-i învinge. Noaptea, cei care au pus la cale evadarea reuşesc să se dezlege şi-o rup la fugă, însă nu au noroc, au fost văzuţi şi ajunşi cu uşurinţă. Tec îi anunţă că va profita de ocazie să arate ce vor păţi cei care vor mai înerca să facă lafel. Chiar în dimineaţa aceea îi strânge pe toţi roată şi cu bâta lui încrustată cu pietrele strălucitoare căpătate de şeful mare din Reiveg, ucide pe unul din ei, ceeace are darul de a-i lecui să mai evadeze.

  Pe zi ce trece prizionerii slăbesc, refuză să mănânce şi fac tot posibilul să se obosească cât mai mult. La fiecare doi, trei paşi cade câte unul la pământ, ceeace face înaintarea mai înceată şi mai anevoiasă. Tec nu are nici un interes să-i piardă pe toţi, ci din contra doreşte să-i prezinte lui U ca dovadă că şi-a îndeplinit misiunea. Dar, nici aşa nu mai merge; la un moment dat nu reuşesc să înainteze într-o zi nici măcar cât făceau altă dată numai până la primul popas, ceeace îl face să se poarte crud cu sărmanii prizioneri care se ţin totuşi tare. Pe cât a fost de conciliant la dus, pe atâta îşi dă acuma arama pe faţă. Se poartă urât nu numai cu cei din Reiveg ci şi cu ai săi. Pedepseşte la cea mai mică greşală, întrebuinţând chiar bâta. Îşi formează ca şi U o gardă personală cu ajutorul căreia terorizează pe toţi. Pune să se confecţioneze un fel de bice din coajă de copac răsucită pe care le dă paznicilor ca sa mâne pe prizioneri. Cei care cad sunt biciuiţi până la sânge, ceeace face ca în zilele următoare să moară parte din ei. Văzând că se împuţinează şi că nu va mai ajunge niciunul în valea Antari, comandă tabără mai îndelungată pentru odihnă, spre marea mulţumire a tuturor. Reivenii arată jalnic, îmbrăcămintea ruptă, blănurile le-au fost luate, mâinile le sângerează şi unii delirează, ceeace face ca mare parte din ei nici să nu mai reacţioneze la bătăile şi ameninţările antarienilor. Odihna de câteva zile îi pune pe mulţi pe picioare. Clima devine din ce în ce mai călduroasă, iar vegetaţia îşi schimbă pe nesimţite aspectul. În orice caz se merge de câteva săptămâni şi Tec îşi dă seama că mai au de mers încă de câteva ori pe atâta, din cauza încetinelii cu care înaintează. După această odihnă totul pare că s-a aranjat. În prima zi merg destul de mult dar în cele următoare reîncep chinurile Reivenilor care sunt din ce în ce mai epuizaţi, din cauza greutăţilor pe care trebuie să le poarte şi în cele din urmă se trântesc pe pământ refuzând să înainteze cu toate ameninţările lui Tec că îi va ucide până la unul; acuma îi încântă chiar perspectiva aceasta, dându-şi seama că în felul acesta vor scăpa de chinuri, dar el nu are intenţia să-şi pună ameninţările în aplicare, fiind nevoit să-şi schimbe tactica faţă de ei. Dă deci dispoziţie să nu mai fie legaţi şi nu pleacă la drum decât atunci când mâinile li se vindecă de rănile provocate de sforile brute cu care au fost legate. Ţn câteva zile constată că aproape toţi s-au refăcut. Reivenii însă se înţeleg între ei să nu arate nici un fel de recunoştiinţă pentru faptul că au fost deslegaţi şi li s-a permis odihnă. Ei îşi dau seama că o face din interes, ca să nu-i distrugă, pentru a fi prezentaţi şefului cel mare al antarienilor, căci altfel Tec îşi va pierde locul şi poate chiar viaţa. În orice caz, schimbarea de atitudine dă roade pozitive, fiindcă în săptămânile următoare se înaintează mai mult. Biciuirile şi ameninţările nu mai au loc, căci reivenii îşi dau seama că au pierdut partida, trebuind să-i urmeze pe aceşti sălbateci fără milă şi recuoştiinţă.

  Ţn una din zile însă, spre marea bucurie a tuturor antarienilor, ajung la un punct pe care ei îl recunosc. Aici veneau să vâneze, nu prea departe de valea Antari. Terenul devine mai stâncos iar căldura reflectată de pietre se face simţită, încălzind atmosfera peste limita suportabilă a oamenilor obişnuiţi cu o climă mai rece. La un moment dat reivenii nu mai pot înainta, aerul îi sufocă, trebuie să se dezbrace până aproape de piele şi nu mai pot înainta, făcând pur şi simplu grevă, se aşează jos refuzând cu încăpăţânare să înainteze. Tec turbă, dar se abţine cât poate să nu-şi dea drumul cruzimilor, deoarece mai bine de jumătate din ei au murit şi cei care au rămas sunt slăbiţi, având un aspect din ce în ce mai jalnic, încât îi este teamă că dacă ar forţa nota nu ar mai ajunge cu niciunul în faţa celui mare, dar nici să stea locului nu poate. Încurcătura este mare, nu ştie cum să iasă din impas. Se plimbă de colo până colo, prin faţa reivenilor, uitându-se la ei cu ură. Ce n-ar fi dat să-i ucidă pe toţi. Până în cele din urmă îi vine şi de data asta o idee tot atât de năstruşnică ca cea în legătură cu capturarea lor. Fără să se consulte cu nimeni, îl cheamă pe vraci şi comandă ca oamenii săi cei mai voinici să poarte pur şi simplu pe prizioneri în spinare restul de drum care mai este de parcurs, ceeace provoacă din partea antarienilor nemulţumiri. Nici ei nu erau prea odihniţi după un drum atât de lung şi după o lipsă atât de îndelungată de acasă, dar altă soluţie nu este. Vraciul caută să le explice că dacă nu vor asculta, atunci toată osteneala ar fi fost zadarnică. Până în cele din urmă cei aleşi s-o facă acceptă, însă nimeni nu s-a gândit dacă şi reivenii o să fie de acord să se lase purtaţi în spinare de alţii. La prima încercare aceştia se opun categoric, cu forţa, ceeace provoacă o adevărată bătălie, soldată cu morţi de ambele părţi. Tec şi vraciul aleargă disperaţi printre ei strigând, îndemnându-i să se liniştească. Deci prima tentativă nu a dat rezultate, iar când spiritele se liniştesc se hotăreşte să aştepte până a doua zi, când nici atunci nu are succes. În zilele următoare se liniştesc spiritele, iar Tec are de gând să câştige timp, în speranţa că vor veni vânători din valea Antari să vâneze prin aceste locuri, dar aşa ceva nu se petrece. Atunci face o nouă tentativă să-i convingă pe reiveni să se lase duşi în cârcă sau să meargă pe propriilor picioare. În fine, unii din ei se ridică în picioare îndeamnându-i pe ceilalţi să facă lafel, iar unul din ei vine în faţa lui Tec şi caută să încheie cu el un târg. Anunţă astfel că nu vor porni la drum decât atunci când li se vor da asigurări că odată ajunşi la destinaţie şi prezentaţi marelui şef, vor fi lăsaţi liberi, nu vor fi maltrataţi şi lăsaţi să plece unde vor voi. Până şi ei îşi dau seama că aceste condiţii sunt peste măsură de pretenţioase în ceeace privesc ambiţiile lui Tec şi că, chiar dacă el va accepta, ei nu vor mai depinde de el, aşa că toate promisiunile lui nu ar mai conta în faţa celorlalţi mai mari din valea Antari. Cu toate acestea, în disperarea lor se agaţă şi de un fir de pai, iar Tec acceptă, ştiind că nu de el va depinde soarta acestor oameni şi în cele din urmă întreg grupul îşi continuă drumul spre valea Antari.

  Valea Antari după plecarea lui Tec.

  După plercarea lui Tec, U era în continuă căutare a unei soluţii cât mai acceptabile de a-şi consolida poziţia. Cu toată cruzimea cu care îşi arată voinţa de a domni absolut, îşi dă totuşi seama că singur nu va putea face faţă, trebuie să aibe oameni care să-l susţină, deviza lui fiind, cine mă ajută va fi ajutat, dar cine este împotriva mea va trage consecinţele. Deocamdată însă este linişte, totul s-a reaşezat pe făgaşul iniţial şi oamenii îşi văd de treburile lor. Numai de partea celaltă a văii Antarii doi inşi, un bărbat şi o femeie, uneltesc în fiecare zi împotriva celui mare şi a sistemului său dictatorial de a oprima pe oameni. Cu toate că a trecut atâta timp şi vremea s-a aşternut peste ea, Unta nu uită că a fost părăsită, lucru care poate nu ar fi supărat-o atât de mult, dacă nu ar fi fost pur şi simplu azvârlită ca un gunoi la apariţia lui Ia, despre care U nici nu i-a pomenit la timpul său. Este adevărat că a stat mereu în preajma celui mare cât timp a trăit An, iar acuma după moartea sa nimeni nu se mai uită la ea. Pedeasupra a murit şi mama ei, iar ea a rămas singură fără sprijin. Locuieşte împreună cu alţii în una din grotele din preajma celei mari, iar serile şi le petrece în mica grotă a lui Ur I, făcând fel de fel de vrăji cu ajutorul focului şi incantaţii de tot soiul. A învăţat de la bătrân că există anumite spirite care umblă printre oameni, care în anumite condiţii le pot face rău, sau bine, dacă sunt contactate prin diverse metode de cei vii. Încearcă deci să intre în legătură cu ele pentru a le determine să se năpustească asupra lui U ca să-l sfâşâie. Şi peste toate acestea nici nu mai este o femeie tânără, pentru acele timpuri, ci trecută de vârsta a doua. Nu mai este atrăgătoare aşa cum a fost. A încercat de câteva ori să reintre în graţiile lui Ie însă nu-a reuşit, a fost împinsă din calea sa cu brutalitate de cei câţiva care-l însoţesc în permanenţă, fără ca el să-i ia apărarea, aşa cum făcea când o iubea şi o ducea chiar în braţe când obosea. De atunci aproape că nici nu s-a mai arătat în lume, ziua stă în culcuşul ei, iar serile se duce la Ur I, care a îmbătrânit mult în ultimul timp, la care face în permanenţă vrăji, aproape la nebunie, până la punctul când simte că tot trupul i se închirceşte şi cade frântă la pământ. U o vede din când în când furişându-se pe lângă stânci sau fugind în josul văii, dar nu dă faptului nici un fel de importanţă. Nici măcar nu-şi mai aduce prea bine aminte de clipele petrecute alături de ea, ca bărbat puternic, având nevoie de o femeie, atâta tot, căci nu şi-ar fi închipuit niciodată că ar putea s-o înlocuiască pe Ia care face parte din însăşi sufletul său. Bineînţeles că judecata lui pentru acele timpuri nu era clară în privinţa asta, ci făcea parte din subconştiet, care îl stăpânea, dictat de instinct.

  Şi în grota mare a fost linişte dela plecarea lui Tec. În aşteptarea sa, U a cutreerat mult valea în lung şi în lat să găsească locul cel mai potrivit pentru construcţia unui palat mare din piatră. Arh i-a explicat de mai multe ori cam cum o să arate, U fiind nerăbdător să-şi vadă visul în fine îndeplinit. Locul cel mai potrivit pentru o asemenea construcţie ar fi platforma din spatele stâncii Atar unde se află altarul jertfelor. Aici găseşte şi Arh că ar fi cel mai nimerit, mai ales prin aceea că în jur sunt stânci abrupte imposibil de escalat, ceeace dă locului o siguranţă în plus. U nu se simte în siguranţă în grota mare, el care conduce cu mână forte, prin teroare şi asuprirea celor mulţi, aici unde circulă o mulţime de oameni greu de controlat. Este adevărat că are garda lui postată la toate colţrile, dar nu poate scoate pe toţi cei care au locuit aici încă înainte de venirea lui. În orice caz aici în valea Antari îşi va stabili centrul, deci va trebuit construit ceva foarte grandios, cu pereţi solizi, greu de cucerit. Din ziua când se hotăresc asupra acestui loc, Arh se pune pe treabă. În primul rând măsoară întreaga suprafaţă cu o frânghie care o înoadă acolo unde se termină terenul, apoi ia altă frânghie şi măsoară cealaltă latură procedând lafel, apoi le ascunde undeva şi le păstrează ca etalon. Îşi dă seama că fără asta nu va putea face nimica. Apoi cu cei câţiva oameni care i-au fost daţi în acest scop, sapă şanţuri mai adânci care vor fi fundaţiile viitorilor pereţi exteriori. Vrea ca totul să fie cât mai mare cu putinţă, să ocupe întreaga suprafaţă a platoului, lăsând o distanţă între stâncile din jur şi pereţi, unde să fie postate străjile. După ce termină aceste lucrări preliminare, îl anunţă pe U că abea de acum încolo are nevoie de mai mulţi oameni. Deoarece munca se arată foarte grea şi anevoioasă, pietrele mari trebuind să fie desprinse din stâncile din jur şi şlefuite, sunt aleşi cei ce au făcut asta când şi-a construit palatul din locurile de unde au plecat, dar Arh este de părere că nu este bine să se ia piatră din stâncile din jur, deoarece s-ar putea să se prăvălească, dărămâd ce se construieşte. Cel mai bun lucru este să fie aduse din josul văii, unde se găsesc stânci mici şi mari din plin, parte aduse de apele când se umflă, dar cele mari trebuiesc desprinse din pereţii văii. Pentru această muncă este nevoie de mulţi oameni şi cât mai urgent, încă înainte de perioada ploilor când apele inundă fundul văilor. U este de părere că treaba asta să fie făcută numai de oamenii lui şi în nici un caz de antarieni, căci numai în ei poate avea încredere. Ori această muncă istovitoare ar slăbi pe cei ce-l pot apăra de eventualele atacuri ale celor de aici. Dar şi această variantă are laturile ei slabe, antarienii fiind cu mult mai numeroşi ca ei, ar fi posibil ca în cazul unei revolte provocată de faptul că sunt puşi la munci foarte grele, să nu poată să le ţină piept. Un singur lucru nu ştie U încă, anume că acolo în turnul din fildeş pe care şi-l va construi nu mai va mai avea legături cu cei de jos, neştiind că după atâta timp antarienii cu oamenii lui aproape că s-au contopit cu totul şi nu se mai fac diferenţe dintre unii şi alţii. S-au obişnuit între ei, îşi împart grotele în comun, fără certuri, iar mulţi bărbaţi veniţi sau unit cu fete de aici după obiceiurile lor şi invers. Dar şi antarienii au luat fete venite, tot după obiceiurile văii, acestea fiind mai bine conturate. Ţnsă, cel mai important lucru este acela că limbile au început să se contopească şi încetul cu încetul se naşte una nouă care are rădăcinile cuvintelor din amândouă. Singurele certuri şi scandaluri sunt cele din motive amoroase, conflicte ce există de când a apărut omul pe pământ. În cadrul vechei orânduiri neînţelegerile erau soluţionate de sfatul bătrânilor din anturajul lui Rit, ori, de când acesta nu mai este, acesta s-a dizolvat. Oamenii au format spontan sfaturi locale formate din câţiva mai în vârstă şi unii bărbaţi cu mai multă experienţă care judecă, a căror hotărâri sunt considerate de toţi ca obligatorii. U avea cunoştiinţă de ele, considerând că ultimul cuvânt şi legea îi aparţine lui, că nimeni nu are dreptul de a contesta cele hotărâte de el. Odată a vrut chiar să participe şi el la o judecată, dar s-a dovedit prea dur, renunţând în cele din urmă să se mai ocupe de aceste banalităţi, însă mai târziu îşi va da seama că a greşit, fiindcă în felul acesta i-a îndepărtat de el, scăpându-i autoritatea de stat din mâini, deoarece hotărârile nu sunt date în numele său ci acel al oamenilor, deci al poporului. Cu timpul obiceiul devine cutumă, fară a mai putea fi contestat. De aceasta află din gura lui Sin şi şi care de foarte mult timp nu s-au mai amestecat în treburile de conducere, însă de data asta îşi dau seama de pericolul care planează asupra celui mare, nu atâta că el este pentru ei o persoană supremă, ci datorită faptului că sunt toleraţi având o situaţie priviligiată. Ori un altul poate nu-i va mai considera ca atare şi atunci este bine să facă tot posibilul de a lucra pentru menţinerea celui care le dă aceste drepturi. În una din zile au asistat şi ei la o judecată auzind discuţii între bătrâni cum că cel mare s-a desprins de oameni, trăind numai pentru el, că înainte dreptatea era împărţită de Rit personal şi ai săi, că bune sau rele, hotărârile aveau putere. Acuma însă cel mare nu se mai interesează de oamenii săi. Auzind acestea U îşi face gânduri cum să rezolve problema şi la sfaturile unora îl numeşte pe Sin ca judecător suprem, secondat de Si, însă fără a desfiinţa judecătoriile locale formate spontan. Ei trebuie să cerceteze toate hotărârile date, să le aprobe sau să le respingă dacă găsesc că nu sunt drepte, iar ca ultimă instanţă se autonumeşte el, a cărui hotărâri nu mai pot fi atacate, fiind definitive şi executorii. Dealtfel dreptatea sa constă în bâta lui pe care o întrebuinţează când crede de cuviinţă. Din această cauză, şi având în vedere că problema împărţirii dreptăţii trebuie bine pusă la punct, este de părere că nu trebuie să înceapă construcţia palatului decât după ce pune la punct organizările centrale. În zilele următoare au loc mari frământări în grota mare. Sunt convocaţi toţi cei din anturajul lui U pentru a pune la punct problemele pe care le-a neglijat. Cu această ocazie sunt numiţi pe lângă Ritit încă trei bătrâni ca preoţi printre care cei care au fost şi unul nou dintre oamenii săi şi ca judecători supremi Sin şi Si, spre bucuria lor. Treaba le place şi îi amuză. Foarte des iau parte la certurile din vale şi de cele mai multe ori hotărârile lor sunt acceptate şi luate în seamă. Numai rebeliunile, actele de ostilitate faţă de cel mare precum şi trădarea cad numai în competenţa lui U, hotrârile fiind executate prin bâtă, adică moartea. Dar lucrul cel mai important este formarea şi oragizarea unei armate puternice de care are nevoie şi numai Arh şi At ştiu dece. În fruntea ei este numit At iar ca adjunct îl face pe Sir; cu aceasta îl câştiga cu totul de partea sa. Faptul că a omorât-o pe Ina nu-l mai interesează, principalul este că a căpătat un ciolan mare de ros, o tempora o mores. Vânzarea sufletului şi ai mândriei unui dictator în schimbul unui blid de linte este un fenomen care în ultimul timp este foarte răspândit în lumea noastră aşa zisă modernă, vezi dictaturile naziste şi comuniste care au bântuit în lume timp de decenii. Dealtfel Sir nici nu se mai gândeşte la iubita lui verişoară şi crede, cel puţin pe faţă, că U nu a avut nici un amestec în uciderea ei, ci Vri a făcut-o într-un moment de nebunie. Iar ca să-i mulţumească şi pe antarieni de care are nevoie, nu se mai face nici o distincţie dintre oamenii de aici şi cei veniţi cu multe perioade de ploi în urmă. Toată armata să fie în mod egal echipată şi înarmată. După aceste lungi consilii în care s-au pus toate la punct, U preconizează şi alte măsuri care să asigure atât securitatea sa personală, cât şi pregătirea terenuleui pentru aducerea la îndeplinire a planurilor sale măreţe de stăpânire absolută, iar ca primă măsură evacuiază grotele vecine celei mari, cu destulă greutate, fiindcă se loveşte de rezistenţa oamenilor. Dar aceştia sunt duşi cu forţa în altele, neţinându-se seama dacă sunt bune pentru locuit. Printre ei se află şi Unta, împreună cu Sari, fata care odată a fost unealta lui Rauta împotriva lui U. Armata formată fiind destul de numeroasă are nevoie de loc mult. Ea se împarte în două grupuri, una prmanentă sub comanda lui At ca pază a grotei mari şi a eventualelor atacuri de afară, a căror oameni locuiesc în nişele fostei gărzi ale lui Rauta, iar acuma fiind în număr mai mare trebuie cazaţi în grotele vecine, motiv pentru care au fost evacuate cu forţa, iar altă grupă din bărbaţi puternici sub comanda lui Sir, aşa zisa rezenvă, care la prima chemare să se prezinte pentru apărarea întregii comunităţi, în care caz intră direct sub comanda lui At. Aceştia locuiesc cu ceilalţi oameni în vale, nefiind permanentă, din care fac parte numai cei ce stau prin grotele vecine, care nu au fost evacuate. Toate acestea le face cu scopul ca paza permanentă să fie cât mai strânsă în jurul său, centrul să fie înconjurat pe cât posibil de oamenii săi, care au raţii mai mari de carne şi drepturi mai multe ca cei de rând. Dar în afară de aceştia sunt aleşi unii care în decursul timpului au dat dovadă de totală supunere, care formează un fel de pază secretă, sub comanda personală a lui U, din care unii nu sunt nici măcar de At cunoscuţi. Aceştia sunt împrăştiaţi printre oşteni şi în vale, cu scopul de a asculta orice ce se spune şi a informa pe cel mare de tot ce se petrece.

  Mişcările acestea de oameni durează mai mult timp şi Arh se arată nerăbdător să înceapă construcţiile, ceeace necesită iar un sfat, dar nu de amploarea celui precedent. Sunt deci din nou strânşi cei din jurul său, hotărându-se de data asta de către toţi, inclusiv a antarienilor aducerea aproape de sclavie a celor mulţi, indiferent dacă sunt din valea Antari sau veniţi şi indiferent dacă sunt femei, bărbaţi sau copii. Pe lângă U, At şi ceilalţi este şi Sir de acord cu această mârşăvie, trădându-şi semenii în favoarea uzurpatorului venetic şi a acoliţilor săi. Fiecare locuitor este obligat să execute munci în folosul aşa zisei comunităţi, care în realitate este cel al celor din grota mare şi acoliţilor lor. U îşi dă seama că nu poate proceda altfel dacă doreşte să ducă viaţa uşoara de huzur, dar mai ales voinţa de a pune stăpânire şi pe alte popoare. Ca să lupte împotriva învingătorilor ar fi fost o nebunie după concepţia lui Sir şi ai celor ce s-au dat cu ei, dealtfel neîmpărtăşită de oamenii cinstiţi sufleteşte care formează majoritatea locuitorilor văii, ce cred contrarul, care au concepţia, mai bine cu sufletul împăcat şi curat decât o râmă târâtoare în faţa stăpânului, în schimbul unui ciolan şi, ca să se facă mai iubit de şef, Sir aduce în una din zile în faţa lui U doi antarieni acuzaţi de revoltă care îşi primesc pedeapsa aşa cum înţelege. Deacum este sigur pe el, domneşte, roade un ciolan mare al trădării pe spinarea unui popor oprimat. Cine are urechi de auzit, să audă, sau să-şi aducă aminte, amen.

  Tec a plecat de foarte mult timp şi nu s-a mai auzit nici o veste dela el, ceeace îl îngrijorează pe U. L-a trimis doar în recunoaştere şi nu mai vine. Ar fi avut nevoie de oamenii lui, mai ales acuma. La propunerea lui Sir de a trimite alţi oameni după el nu este de acord, fiind de părere că aceasta nu are nici un rost. Deocamdată trebuie să organizeze toate fără să ţină seama de ei. Pe de altă parte Arh îi cere în fiecare zi oameni care să scoată pietrele necesare pentru construcţie din albia râului, dar U îl amână mereu. Nu este încă sigur de puterea armatei, fiindu-i frică de răscoale, motiv pentru care doreşte reuşită şi reîntoarcerea lui Tec, fiindcă dacă acesta găseşte alţi oameni îi va putea pune fără teamă la muncile cele mai grele.