— Nu suspect, ci exact cum am zis. Dar cred că pentru mine conduita oamenilor a prezentat dintotdeauna mai mult interes decât pentru tine. Dintotdeauna m-am simţit oarecum frustrat. Dacă aş fi avut un obiect de defulare, aş fi fost cu totul alt om. Cred c-aş fi ajuns artist, scriitor sau poate actor, şi dacă n-aş fi fost nevoit să şparlesc în tinereţe, ca să-mi câştig existenţa.

  — Felix – l-am întrerupt eu – placa asta am auzit-o de nenumărate ori şi cred că se şi apropie un pic de adevăr, numai că până şi un scriitor sau un actor trebuie să se spetească muncind din când în când, şi-apoi, de ce încerci să-mi inoculezi ideea că asasinul e Patrick?

  — Uf, dar tocmai asta nu-ncerc.

  — Nu? Vorbeşti în dodii, dar până la urmă asta vrei să-mi bagi în cap.

  — De fapt, ceea ce încercam să-ţi spun este că dacă e greu de crezut că ar fi vrut s-o omoare pe femeia cu care abia se logodise, evident din dragoste, nu pentru banii pe care ea oricum nu-i mai avea, nu acelaşi lucru poate fi spus despre micuţa secretară, Meg Randall, care ar fi avut motive s-o ucidă pe Imogen. Nu că mi-ar face plăcere ideea asta. Fata e de-a dreptul încântătoare. Mă-mpac de minune cu ea.

  — E prea firavă ca să fie ea, am spus eu.

  — A, nu cred. Dacă pare fragilă, nu-nseamnă că nu-i puternică. Luând-o prin surprindere pe Imogen, putea s-o facă harcea-parcea.

  — Sper că glumeşti!

  Felix nu-mi răspunse.

  M-am gândit că, în glumă sau nu, dacă pe Felix îl putea duce mintea la o asemenea teorie, era posibil ca poliţia să gândească la fel. Meg putea da de necaz. Am început să-mi fac griji pentru ea. Nu reuşise să-şi ascundă în faţa nimănui antipatia pe care i-o nutrise lui Imogen şi n-avea nici un alibi. Urcase la etaj împreună cu Paul şi-şi spuseseră noapte bună pe hol, înainte de-a intra fiecare în camera lui, dar n-avea nici un martor care să confirme că n-a mai coborât la parter.

  De ce-ar fi făcut însă asta? Dacă a coborât, e greu de crezut că a făcut-o fiindcă se aştepta s-o găsească pe Imogen acolo. Apoi mi-am adus aminte că lumina era aprinsă în salon când, împreună cu Nigel, am dat dimineaţa peste cadavrul lui Imogen. Poate că Meg a observat lumina aprinsă strecurându-se pe sub uşa închisă, pe când urca la etaj şi peste câteva minute a coborât, pur şi simplu, ca s-o stingă. Astfel putea da nas în nas cu Imogen, o Imogen fericită şi expansivă, poate chiar o Imogen trufaşă şi crudă, căreia i-a făcut o plăcere nebună să-i spună lui Meg de logodna ei cu Patrick, zădărând-o până când biata fată şi-a pierdut capul. Până la urmă, careva trebuie să-şi fi pierdut capul, deci de ce n-ar fi Meg aceasta. Varianta asta avea în ea ceva neplăcut de plauzibil.

  Mâncam în tăcere cu Felix, ca o pereche de soţi vârstnici, care au avut prea mult parte unul de celălalt, ca să le mai ardă de conversaţie, când, Felix mă atenţionă:

  — Uite-l pe Huddleston.

  Patrick tocmai intrase în salon şi ne-a zărit. Se apropie de masa noastră.

  — Eşti singur?

  — Îl întrebă Felix. Stai cu noi.

  — Îmi daţi voie?

  — Îşi trase Patrick un scaun de sub masă. Când ai sosit? Ştiam c-ai fost pe-aici, dar credeam că te-ai întors la Londra.

  — M-a sunat Virginia, să-mi spună despre Imogen, aşa că m-am întors, răspunse Felix. Mi-am zis că-i pot fi de folos.

  — Înţeleg.

  Glasul lui Patrick suna istovit şi rătăcit. La apariţia chelnerului, păru iritat de faptul că trebuie să se hotărască asupra consumaţiei, după care, aruncând doar o privire-n treacăt pe meniu, comandă un muşchi file.

  — Nu ştiu ce-mi veni să ies în lume, dar n-am suportat să rămân acasă. Ieri am fost aici cu Imogen. Ce prostie, să mă-ntorc astă-seară. Se pare că nu mai sunt în stare să gândesc limpede. Ah, îţi mulţumesc – i se adresă el lui Felix, când acesta îi turnă în pahar din vinul nostru. Spune-mi, Freer – nu vreau să fac caz de asta, n-am chef de-aşa ceva la ora asta – am dreptate să cred că tu ai fost acel Sir Oswald Smith-Ogilvie?

  — Dacă tot ai pus problema aşa – răspunse Felix – da, eu am fost. Dar cum de-ai ghicit?

  Patrick puse coatele pe masă şi-şi sprijini bărbia în pumni.

  — E o obsesie care mă urmăreşte de la data întâmplării, zise el. Atunci când soţii Bodwell şi miniaturile au dispărut deodată şi noi încă eram convinşi că ei sunt cei care le-au furat, am pomenit ceva despre excelenta recomandare cu care se prezentaseră aici, semnată de un oarecare Sir Oswald şi nu mai ştiu cum – nu-mi aminteam numele exact – şi Virginia mi l-a spus imediat, deşi avea mult mai puţine motive decât mine să şi-l amintească. După care a roşit toată şi a părut că-i supărată foc pe sine pentru c-a luat-o gura pe dinainte. În clipa aceea comportamentul ei mi-a părut un pic ciudat, dar nu i-am acordat atenţie, însă azi-dimineaţă, când a zis c-a fost ieri la Londra, să te vadă, brusc m-am gândit c-o fi fost din cauză că te ştia autorul recomandării şi ştia că ai de-a face cu soţii Bodwell. Fiindcă, la urma urmei, ştim cu toţii ce fel de om eşti şi ce-ai făcut din viaţa ei – urmă Patrick, după care sorbi din pahar. Să nu-ţi fie cu supărare.

  Felix mestecă şi înghiţi o bucată din friptura lui de viţel înainte de-a catadicsi să-i răspundă. Părea să chibzuiască cât de jignit ar fi cazul să pară. Până la urmă păru să decidă că nu-i momentul să facă defel pe jignitul.

  — Vreau să pricepi – spuse el grav – că n-am făcut decât atât cât am putut, ca să-i ajut pe soţii Bodwell, fiindcă am avut o încredere oarbă în ei. Ştiam că-s sinceri în dorinţa lor de-a începe o viaţă nouă, dar pesemne că ştiu mai bine decât voi ce greu e s-o iei de la capăt după ce-ai fost închis. Am depus destul de multă muncă voluntară în folosul unora aflaţi în situaţia lor şi ştiu că uneori se-ntâmplă să-i judeci greşit pe alţii şi să-ţi asumi riscuri în numele lor. Bine-nţeles că-n ruptul capului nu i-aş fi lăsat să meargă la doamna Arliss, dacă n-aş fi fost sută la sută sigur că pot avea încredere în ei.

  Din câte ştiam eu, singura muncă voluntară depusă vreodată de Felix printre delincvenţi fusese aceea de-a bea cot la cot cu ei, prin cârciumi, şi mi-am zis că, pesemne, Patrick e conştient de acest lucru.

  — Asta nu mai contează acum, spuse el dând din mână nerăbdător. De fapt, cred că soţii Bodwell s-au purtat frumos cu doamna Arliss. Ştiu că se considera norocoasă avându-i alături de ea. Iar la urmă, când bătrâna o luase razna, au fost foarte cumsecade cu ea. Dar aş vrea să ştiu unde sunt acum.

  — Nostim, zise Felix îngândurat.

  — Că vreau să ştiu unde sunt? Nu vreau să ştiu decât dacă ei sunt cei care au furat miniaturile şi, ulterior, dintr-un motiv sau altul, legat poate de vizita Virginiei la Londra, le-au adus înapoi. Fiindcă, vedeţi voi, se prea poate ca ei să fi văzut ce s-a întâmplat în salon.

  — Nu, nu asta am vrut să zic, spuse Felix. Nostimă mi se pare afirmaţia dumitale, cum că la urmă doamna Arliss o luase razna, deşi soţii Bodwell mi-au zis că era absolut normală. Mi-au zis că avea o uşoară paralizie laterală şi că vorbea un pic nedesluşit, dar că a rămas cu mintea complet neatinsă după prima congestie. Chiar aşa mi-au spus.

  Patrick îşi săltă capul din mâini şi-l privi pe Felix lung, atent, iar acesta îi întoarse privirea la fel de atent.

  — Mă-ntreb de ce, făcu Patrick.

  — De ce mi-au spus asta? Ei bine, ştiau că mă interesează bătrâna şi că vreau să ştiu cum se simte.

  Fără îndoială că voise să ştie cum s-o abordeze, în caz că s-ar fi dus în vizită la ea.

  — Nu, nu asta, ci de ce erau aşa de siguri că-i normală, zise Patrick. Fiindcă în ultima ei săptămână de viaţă a făcut o treabă foarte curioasă, care mă determină să cred că, de fapt, era destul de, zăpăcită. Uitaţi, m-a chemat acasă la ea şi mi-a zis să distrug ultimul testament pe care-l făcuse, deoarece, zicea ea, vrea să-i facă dreptate lui Imogen. În ultimul testament, pe care l-am distrus, conform indicaţiilor ei, lui Imogen îi lăsase miniaturile, iar lui Nigel restul, aşa că a-i face dreptate lui Imogen părea să-nsemne că-i lasă ei banii şi lui Nigel miniaturile. La data aceea nu mi s-a părut nimic curios fiindcă, bine-nţeles, nu ştiam că nu mai există bani. Doamna Arliss ştia însă că nu mai sunt şi că prin distrugerea ultimului testament nu face decât s-o dezmoştenească cu totul pe Imogen. Aşadar, nu credeţi că, în realitate, doamna Arliss uitase că nu mai are un şfanţ? La urma urmei, nu era chiar aşa normală, deşi părea să fie. Chiar că nu ştia ce face.

  Exact despre asta discutasem împreună cu Meg şi Felix în ziua când a murit doamna Arliss, dar nici el, nici eu n-am adus vorba despre acest fapt.

  Chelnerul îi puse lui Patrick în faţă muşchiul file şi Patrick se apucă să mănânce. Pe chip i se aşternu o privire stranie, de obsedat, ca şi cum ar fi pus mare preţ pe ceea ce ne spusese.

  — Dar ce mai contează toate astea acum? Am întrebat. Oricum nu există nici o legătură între testament şi crimă, nu-i aşa, şi la urma urmei nu asta contează?

  Patrick tresări atât de violent, încât mi-am dat seama că am fost îngrozitor de crudă reamintindu-i de crimă. Lăsă din mâini cuţitul şi furculiţa, părând să constate că nu mai poate înghiţi nici o îmbucătură.

  — Iertaţi-mă, azi nu prea mă simt în apele mele, zise el. E o harababură în mintea mea. Cred că testamentul distrus mă obsedează din cauza speranţelor pe care şi le ţesuse Imogen de-a moşteni toţi banii aceia. Ştiţi că din cauza asta nu ne căsătoriserăm mai de mult? Îi intrase-n cap ideea că nu vreau să mă-nsor cu ea decât pentru banii ei şi că, dacă n-o să aibă bani deloc, o s-o rup cu ea. Cred că gândul ăsta o necăjea tare mult şi a fost convinsă că aşa stau lucrurile până aseară, când, în sfârşit, am reuşit s-o încredinţez că banii nu contează câtuşi de puţin şi că n-o doresc decât pe ea. A fost pentru prima oară că mă lua în serios. Nu ştiu cum ne-am fi împăcat. Amândoi eram suciţi, dar ştiţi cât de mult mi-am dorit această căsătorie.

  — Ştiu că n-ar trebui să-ţi pun această întrebare – am zis – dar Meg a însemnat vreodată ceva pentru tine?

  — Micuţa Meg?

  — Zâmbi Patrick forţat. Probabil crezi că m-am purtat urât cu ea şi poate că aşa şi stau lucrurile. Dacă da, m-am purtat mai ales din cauză că nu mi-am dat seama cât de sensibilă e şi cât de. Necoaptă, ca să zic aşa. Dar, ştiţi, nu cred că are sentimente foarte profunde pentru persoana mea. Am impresia că şi le-a trecut cu uşurinţă asupra lui Paul, care, oricum, se potriveşte cu ea mult mai bine decât mine. Şi pare să simtă pentru ea o atracţie deosebită, care pică foarte bine în împrejurările de faţă. Oricum, Virginia, pentru Dumnezeu, nu mă condamna dacă am gafat în privinţa puştoaicei. N-am vrut, zău, şi pe ziua de azi am îndurat destule.

  Se apucă să taie din friptură, dar lăsă neterminat acest gest, renunţă şi se rezemă de spătar.

  — Ce nătărău sunt c-am ieşit în oraş, zise el. Ar fi trebuit să rămân acasă. Vă mulţumesc că m-aţi suportat la masa voastră.

  Îi făcu semn ospătarului să-i aducă nota de plată.

  Fără să dea atenţie acestui fapt, Felix întrebă:

  — În legătură cu soţii Bodwell şi ideea ta, că ar fi putut vedea ce s-a-ntâmplat în camera aceea, ce crezi că ar fi făcut, dacă ar fi văzut ceva?

  Patrick se-ncruntă consternat.

  — Nu sunt şantajişti? Eu asta am înţeles de la poliţie. N-ar fi încercat să profite de pe urma celor văzute?

  — Deci, dacă i-aţi găsi pe soţii Bodwell, aţi putea afla, probabil, cine este asasinul.

  — Deci ştii unde sunt, spuse Patrick devenind dintr-o dată precaut. Ştie, nu-i aşa, că ştie, Virginia?

  — Se-ntoarse spre mine.

  — Regret, dar n-am nici cea mai vagă idee, am zis. Ştii ceva, Felix? Asta-i o chestiune gravă, ştii bine, nu-i o glumă.

  — Ştiu doar atât cât ţi-am spus, răspunse Felix. Mi-au zis că pleacă să-şi caute o slujbă în Scoţia.

  Chipul livid al lui Patrick se îmbujoră un pic. Se aplecă spre Felix.

  — Cred că ştii unde sunt. Cred că-i acoperi.

  — Nu, scutură Felix din cap.

  — Cred că ţi-au spus ce-au văzut, deveni glasul lui Patrick brusc iritat. Cred că asta te-a adus aici.

  — Ca să-ncerc şi eu oleacă de şantaj?

  — Întrebă Felix părând interesat şi câtuşi de puţin supărat.

  — De ce nu? Începu Patrick să tremure.

  Fără veste îl cuprinse o furie aprigă.

  — Nu-nseamnă că dacă soţilor Bodwell le-a fost frică să fie implicaţi într-o chestiune primejdioasă cum e crima, acelaşi lucru. E valabil şi pentru tine. Ce-i un mic asasinat, la urma urmei, când la afacerea asta e rost de un profit?

  — Dar sunt mult mai laş decât oricare dintre soţii Bodwell – zise Felix – şi n-am şantajat niciodată pe nimeni. Nu e genul meu. Nu-i aşa, Virginia?

  — Din câte ştiu eu, nu, am răspuns.

  — Şi dacă ea spune asta, poţi fi sigur că aşa-i, urmă Felix.

  — Zău cred că te-nşeli, Patrick, am zis. Dacă ar şti cine a comis crima, Felix l-ar ocoli pe făptaş cât mai de departe cu putinţă.

  Patrick ne sfredeli cu privirea ba pe Felix, ba pe mine, apoi furia păru să-i treacă la fel de brusc precum îl apucase.

  — Îmi pare rău, zise el. V-am spus că nu-s în apele mele. Îmi promiteţi c-o să uitaţi tot ce-am zis? Aţi fost foarte înţelegători cu mine. Cred c-aş face mai bine să-mi petrec restul serii îmbătându-mă acasă. La revedere.

  Se sculă de la masă şi se grăbi, poticnindu-se, către uşă, părând că-i gata să se năruie în orice clipă.

  — Lua-l-ar dracu!

  — Sudui Felix – nu şi-a plătit nota.

  — Nu contează, l-am liniştit. Am destui bani.

  — Nu-i nimic, dacă-i pe-aşa, am şi eu, zise el. O sumă frumuşică. Totuşi muşchiul file e al naibii de scump. S-ar putea să fiu nevoit să recurg la un mic împrumut. Dar am la mine carnetul de depuneri, aşa că mâine o să-ncasez un cec şi-o să ţi-i dau înapoi. Ştii, chiar am avut de gând să-ţi ofer şi eu o dată o seară ca lumea. Dar bietul om pur şi simplu, nu ştie ce face, nu-i aşa?

  Până la urmă i-am împrumutat patru lire, mai mult decât costa muşchiul, dar mai puţin decât mă aşteptasem să-mi ceară, deşi în sinea mea mi-am zis că mâine o să descopere că şi-a uitat acasă carnetul de depuneri şi o să fie nevoit să-mi mai ceară un împrumut.

  Pe moment nu m-am supărat. Îi eram recunoscătoare pentru companie şi eram ameţită de mâncare şi băutură. Când ne-am îndreptat spre maşină, mi-a petrecut braţul pe după umeri şi m-am rezemat bine de el. Dacă ne-am înţelege să ne vedem îndeajuns de rar, mi-am zis atunci, am putea ajunge cumva la o căsnicie fericită.

  La întoarcere, în drum spre strada Ellsworthy, îmi aruncă următoarea remarcă:

  — Oricum, un lucru pot să-ţi spun despre Huddleston, şi anume că se teme de soţii Bodwell ca de dracu'.

  — De unde ai dedus asta?

  — L-am întrebat.

  — A tot încercat să afle cât ştiu despre ei nu? A încercat în mai multe rânduri, pe diferite căi.

  — Asta nu-nseamnă neapărat că se teme de ei, poate s-a gândit doar la faptul că ştiu ceva ce ar trebui să ştie şi poliţia.

  — Cred că se teme.

  — Din ce cauză?

  — Ei bine, să ne-nchipuim că aseară Imogen şi cu el nu s-au hotărât să se căsătorească. Nu ştim asta decât din spusele lui. Să ne-nchipuim că el i-a cerut mâna, foarte încântat de mărinimia lui, ştiind că ea nu mai are banii pe care i-au tot visat şi ea i-a dat papucii scurt. Nu-l vezi în stare să se facă foc şi pară, la fel de brusc ca şi astă-seară, dar cu mult mai înverşunat şi să-i facă ţeasta zob dintr-un simplu acces de orgoliu rănit?

  — Iar soţii Bodwell l-or fi văzut şi-acum el se-ntreabă când or să-nceapă să-l pună la plată? Nu, adevărul e că nu concep una ca asta. O fi Patrick orgolios, dar sunt sigură că nu şi-ar risca vreodată viitorul dintr-un asemenea motiv.

  Felix oftă.

  — Cred că ai dreptate. Îl cunoşti mult mai bine decât mine. Dar tare mi-ar plăcea să pot lua legătura cu soţii Bodwell încep să mă-ntreb dacă aseară n-au trecut pe-aici, în drum spre Scoţia. În definitiv.

  Făcu o pauză atât de lungă, încât până la urmă l-am îmboldit c-un „Ei?”

  — Mi s-a-nfiripat o idee, atâta tot, îmi răspunse. Nimic deosebit.

  După tonul lui, mi-am dat seama că n-are de gând să-mi mai spună nimic despre ideea care-i venise, fie ea deosebită au ba. Dacă aş fi insistat, n-aş fi avut parte decât de răspunsuri evazive, aşa că n-am mai spus nici eu nimic şi ne-am terminat drumul în tăcere.

  Acasă ne-am turnat în pahare ultima băutură a zilei, apoi am deschis radioul, fiindcă era ora la care se dădeau ştirile şi constatasem de mai demult că o doză de dezastru economic, greve, demonstraţii violente, puciuri militare şi deturnări de avioane are un efect soporific asupra mea la ora culcării. Deja eram foarte somnoroasă. Mi-am sorbit băutura şi am închis ochii.

  Apoi, brusc, m-am trezit de-a binelea.

  Glasul impersonal al crainicului tocmai anunţa „Bărbatul şi femeia care au fost găsiţi azi-dimineaţă împuşcaţi mortal într-un automobil în apropierea satului Deepstead, la zece mile de Allingford, au fost identificaţi ca fiind James şi Rita Bodwell, un cuplu căutat de poliţie în speranţa că ar fi putut da o mână de ajutor în investigaţiile declanşate în urma asasinării lui Imogen Dale”.

  CAPITOLUL OPT.

  Felix înşfăcă radioul, parcă voind să stoarcă din el cât mai multe informaţii. Apoi îl închise în clipa în care glasul indiferent al crainicului se apucă să descrie un masacru oarecare, petrecut într-unul din statele recent înfiinţate ale Africii, dar rămase locului, încruntându-se la micuţul aparat portabil, cu chipul de-o paloare neobişnuită la el. Pe faţă i se citeau nedumerirea şi şovăiala. Îşi frecă bărbia cu palma, muşcându-şi buza de jos.

  După o clipă, îmi vorbi:

  — Virginia, ce-ar fi să vii cu mine la Londra în seara asta?

  — De ce-aş veni?

  — L-am întrebat eu.

  — Dacă te las aici, o să fii amestecată în afacerea asta – îmi spuse el – şi e vorba aici de nişte persoane periculoase. M-aş bucura să te ştiu la loc sigur, în afară de orice pericol.

  — Cine-i periculos?

  — Nigel, Paul, Huddleston – unul dintre ei. Chiar şi Meg. Până şi ea ar putea mânui un pistol.

  — De unde să aibă ea un pistol?

  — Ce ştiu eu? Oricum, unul dintre ei este criminalul.

  — Nu crezi că te grăbeşti să tragi concluziile?

  — L-am întrebat. Soţii Bodwell au fost odinioară delincvenţi. Nu ţi se pare probabil ca vreo persoană de teapa lor să-i fi urmărit şi să-i fi împuşcat? Chiar tu mi-ai spus că n-ar trebui să-mi închipui că există o legătură între toate întâmplările din ultimul timp.

  Felix clătină din cap.

  — E cam prea mare coincidenţa că evenimentul a avut loc atât de aproape de Allingford. Pesemne că au venit aici aseară şi au asistat la asasinarea lui Imogen, apoi au încercat să stoarcă ceva de la asasin şi pentru asta au fost împuşcaţi.

  — De ce împuşcaţi? Sau, dacă tot a avut un pistol, de ce nu l-a folosit şi în cazul lui Imogen, în loc să recurgă, cu atâta stângăcie, la un vătrai?

  Felix plescăi din limbă iritat.

  — N-am cum să-ţi spun chiar totul. Până una-alta, nu-mi face nici o plăcere să te ştiu la un loc cu indivizii ăştia. O să dai de belea cu ei.

  — Dar eu nu reprezint pentru nimeni un pericol. Nu ştiu nimic.

  Veni lângă mine, mă apucă de umeri şi mă zgâlţâi.

  — Virginia, nu vrei să faci şi tu o dată cum te rog? Vino cu mine la Londra.

  M-am smuls din strânsoarea lui.

  — Îmi pare rău, Felix, dar cred c-ar fi o prostie din partea mea. Poliţia ar crede că am ceva de ascuns. Mai bine rămâi tu aici, dacă ţii neapărat să mă iei sub aripa ta.

  — Fie, dacă asta ţi-e voia.

  — Ce crezi că i-a adus aici?

  — Am întrebat, De ce n-au purces direct în Scoţia, dacă chiar au avut de gând să meargă acolo?

  Părea să nu-mi fi auzit întrebarea, i-am repetat-o.

  Izbucni, fără veste, exasperat:

  — De unde dracu' să ştiu? Acolo mi-au zis că se duc.

  — Nu cumva au adus miniaturile înapoi?

  — Nu, nu, nu! Nu ei le-au furat!

  — De unde ştii? Nu ţi-au spus nimic, nu? Sau ţi-au spus? Ce te face să fii aşa de sigur în legătură cu miniaturile, nu cumva faptul că ştii motivul real care i-a adus aici?

  L-am văzut cum îşi încleştează şi-şi descleştează mâinile, făcând parcă un efort teribil să-şi păstreze cumpătul.

  — Ascultă-mă – zise el cu un calm sub care se ascundea exasperarea – poate nu ţi-a trecut prin minte, dar mi-au fost prieteni de nădejde. Vestea morţii lor, căzută din senin, e-o lovitură grea şi stilul tău de-a mă bombarda cu întrebări nu mă ajută cu nimic. Din câte te cunosc, urmează să sugerezi că şi eu am de-a face cu povestea asta. Orice s-ar întâmpla, eu sunt întotdeauna vinovatul, ştiu bine. Nici nu mă aştept la altceva din partea ta. Dar mă aşteptam ca, măcar o dată, să fii şi tu mai delicată.

  — Dar nu te-am acuzat de nimic, am zis. Şi sunt sigură că n-ai nimic de-a face cu moartea lor. Violenţa, ca şi şantajul, nu e genul tău. Mi-a trecut prin minte doar că ai putea şti de ce-au venit.

  Felix scutură din cap.

  — Nu ştiu cu nimic mai mult decât tine. Nu trebuie să faci mutra asta sceptică. O, Doamne, ce mi-o fi trebuit să vin aici acum două seri? Ştii, mi-am zis că m-ai putea ajuta. Cu cât îmbătrânesc, îmi doresc tot mai mult să-mi schimb modul de viaţă. Cu atât mai mult îmi doresc să fiu genul de om care-ai dori tu să fiu. Şi am venit aici în speranţa că voi găsi. Ei bine, un refugiu, să zicem, în timp ce-mi dau silinţa de-a exersa rolul de cetăţean cumpătat, demn de încredere. Şi tot ce ţi-a putut da prin minte este c-am venit să fur nişte bibelouri de la o bătrână aflată pe patul morţii.

  — Bietul de tine, iar cauţi un adăpost, i-am sugerat eu. Of, Felix, dacă nu mi-ai fi împuiat de-atâtea ori capul cu texte din astea. Dar rămâi aici, te rog, cât pofteşti. Sunt sigură că-i un lucru mai înţelept decât s-o tai spre Londra. Mai devreme sau mai târziu poliţiştii tot vor dori să stea de vorbă cu tine. În locul tău, m-aş duce la ei fără a mai aştepta să fiu căutat.

  Oftă sumbru.

  — S-ar putea să ai dreptate. O să mă mai gândesc la asta. Poate o să merg mâine dimineaţă.

  N-a mai fost nevoie să se ostenească până acolo, fiindcă au venit ei la noi. Au sosit pe când tocmai luam micul dejun, nu inspectorul-şef Chance, ci sergentul cu părul cârlionţat şi un detectiv de la judiciar.

  Avusesem din nou o noapte agitată. Nu-mi dădea pace rugămintea formulată de Felix cu o seară în urmă, pe care o respinsesem din capul locului, fiind de prea multe ori păţită cu el în trecut. Dar dacă spusese şi el o dată în viaţă adevărul, nu fusese oare hain şi ipocrit refuzul meu de a-l ajuta?

  Crezusem că m-am dezobişnuit să-mi fac griji în legătură cu el. Luasem de mult hotărârea de-a nu mai crede în promisiunile lui, cum c-o să se dea pe brazdă, şi-n acelaşi timp îmi dădusem seama că nu voi putea accepta niciodată modul lui de viaţă de care nu părea a fi în stare să se dezbare, încercările mele de odinioară de acceptare a stării de fapt îmi lăsaseră un gust amar.

  Cu toate astea, avea în el ceva ce-mi răsturna de fiecare dată părerile şi mă îndemna să cred că poate ar trebui să mai încerc o dată. Era ciudat faptul că după atâţia ani părea să aibă pentru mine o afecţiune sinceră şi afecţiunea nu-i ceva să se găsească pe toate drumurile şi să fie respinsă cu nechibzuinţă.

  La ceasurile nopţii, acest gând nedesluşit luase proporţii uriaşe în mintea mea. Ştiam că ar fi mai uşor să mă las călăuzită de înţelepciune la lumina zilei, însă stând în întuneric singură, cuprinsă de insomnie, dorinţa arzătoare de-a avea din nou pe cineva, chiar dacă nu perfect, care să mă iubească, se amplificase în sufletul meu până când ajunsese să mă sperie. Ba simţeam că dacă aş ceda acestei porniri ar însemna să-mping lucrurile la limita absurdului, ba mi se strecura-n suflet îndoiala că dacă i-aş rezista aş da dovadă de-o prostie crasă. În consecinţă, când Felix mi-a adus la aşternut o ceaşcă cu ceai, am fost irascibilă şi ingrată de parcă el era de vină că petrecusem o noapte albă, hărţuită de conflicte lăuntrice, şi asta l-a jignit atât de mult, încât, întâlnindu-ne la micul dejun, am rămas amândoi tăcuţi şi ursuzi. Sosirea poliţiştilor ne-a făcut să ieşim din această stare.

  I-am poftit în camera de zi. După ce ne-am aşezat cu toţii, tânărul sergent cu mutră nevinovată ne întrebă dacă am auzit ştirea despre soţii Bodwell. Am răspuns că am auzit-o cu o seară-n urmă la radio.

  — Aha, la radio, zise sergentul de parcă era vorba de-o invenţie nouă, uluitoare. Bănuiesc că i-aţi cunoscut, domnule, urmă el, uitându-se la Felix.

  — Da, răspunse Felix. Presupun că asta o ştiţi de la domnul Huddleston.

  — Întocmai, domnule. Mi-a, spus că sunteţi cel care i-aţi recomandat atunci când s-au angajat la doamna Arliss.

  — Nu v-a spus că am falsificat o scrisoare de recomandare?

  — Aici voiam s-ajung, zâmbi sergentul bine dispus, de parcă nu se putea stăpâni să nu admire un truc atât de abil ca falsificarea unei recomandări. Înseamnă că i-aţi cunoscut binişor.

  — Destul de bine, răspunse Felix.

  — Ştiaţi că au cazier?

  — Ah, da.

  — Când i-aţi văzut ultima oară?

  — Alaltăseară. Cred că era nouă şi un pic. După ce au plecat de-aici au venit la mine şi cred că aveau de gând să rămână vreo zi-două, până se hotărau ce să facă mai departe, dar în aceeaşi seară am primit vizita soţiei mele, care, găsindu-i la mine, i-a ameninţat că-i dă pe mâna poliţiei dacă nu înapoiază miniaturile pe care era convinsă că ei le furaseră. Întâmplător, se înşela în această privinţă, însă ei s-au speriat şi s-au hotărât să plece în Scoţia, să caute de lucru.

  Sergentul se-ntoarse către mine.

  — Da, doamnă Freer, adevărul este că-n această privinţă v-aţi înşelat. Domnul Tustin a recunoscut că el a ascuns miniaturile, iar ulterior, văzând câtă îngrijorare a provocat, s-a hotărât să le pună la loc. A fost interogat aseară, când a devenit clar faptul că soţii Bodwell s-au aflat prin împrejurimi şi a apărut posibilitatea ca ei să fi fost cei care au înapoiat miniaturile. Însă indiferent de motivul întoarcerii, n-au avut nimic de-a face cu furtul.

  Felix îmi aruncă o privire de tipul „Ţi-am zis eu”.

  — Eram sigur că le-a luat Tustin, zise el.

  — Totuşi, am dori să ştim dacă ne puteţi spune, cât de cât, ce anume i-a adus aici pe soţii Bodwell?

  — Continuă sergentul.

  Felix îşi chibzui o clipă răspunsul, apoi scutură din cap.

  — Dar chiar sunteţi sigur c-au fost aici?

  — Întrebă el. N-au fost găsiţi la oarece depărtare de Allingford? Aşa s-a anunţat la radio.

  — Da, maşina în care au fost găsiţi fusese trasă de pe şosea la vreo sută de metri mai încolo pe un drum de ţară, în apropiere de Deepstead, răspunse sergentul. La vreo zece mile de-aici. Şi nu-i deloc sigur c-au trecut şi pe-aici, deşi, trebuie să recunoaşteţi, pare destul de probabil.

  — E ultimul loc unde m-aş fi gândit c-ar fi dispuşi să vină, spuse Felix.

  — Deci n-aveţi idee ce motive ar fi avut să vină aici?

  — Nu, tot ce ştiu este că mi-au spus că pleacă-n Scoţia.

  — I-aţi văzut plecând?

  — I-am văzut punându-şi bagajele în maşină şi luând-o din loc, dacă la asta vă referiţi.

  — N-aveau, întâmplător, vreun pasager cu ei?

  — Nu.

  — Fiindcă cineva, fie că era din Londra sau nu, i-a dus cu maşina la Deepstead. Bodwell stătea pe locul de lângă şofer, iar Rita Bodwell pe bancheta din spate. Niciunul dintre ei n-a condus până acolo. De fapt, amândoi erau probabil morţi înainte de-acest ultim drum. Dacă asasinul ar fi vrut să-i ducă cu forţa în locul acela părăsit înainte de a-i omorî, ar fi stat pe bancheta din spate, cu pistolul înfipt în ceafa şoferului şi i-ar fi spus încotro s-o ia. Dacă, bine-nţeles, nu era o persoană în care aveau încredere.

  Se-ntoarse din nou către mine.

  — Când i-aţi văzut ultima oară, doamnă Freer?

  — Cred că-n jurul orei opt jumătate, am răspuns. Am avut o discuţie într-o cârciumă numită Waggoners, aproape de capătul străzii Little Carbery, apoi am plecat şi am ajuns acasă pe la zece şi jumătate. Domnului Chance i-am spus la ce oră am ajuns acasă, dar nu i-am spus că i-am întâlnit pe soţii Bodwell.

  Sergentul ştia asta foarte bine.

  — Mda. Iar dumneavoastră, domule Freer? Aveţi ceva-mpotrivă să ne spuneţi ce-aţi făcut după ce au plecat soţii Bodwell de la dumneavoastră?

  Felix izbucni brusc în râs.

  — Deci credeţi că eu sunt persoana în care aveau încredere, nu?

  — Nu-i decât o chestiune de rutină, domnule, zise sergentul.

  — Mi-aţi putea spune cum am dispărut de la faţa locului după ce i-am omorât?

  — Ucigaşul a putut dispărea în vreo două moduri, răspunse răbdător sergentul. Fie a avut o maşină parcată din timp pe drumul de ţară şi a plecat cu ea – ploaia deasă oricum şterge toate urmele, fie a plecat pe jos.

  — În acest caz ploaia l-ar fi udat până la piele.

  — Aşa s-ar zice. Ce-ar fi să-mi spuneţi unde aţi fost în seara aceea?

  Felix păru să reflecteze. În realitate, eram sigură că are răspunsul pregătit şi n-are nevoie de timp de gândire, dar simte că-i mai bine să pară un pic nesigur pe el.

  — Să vedem, făcu el. Alaltăieri. Da, îmi amintesc. Soţia mea a plecat acasă la ea şi soţii Bodwell au pornit la drum şi, una peste alta, nu m-am simţit deloc în apele mele şi m-am întors la Waggoners şi acolo m-am întâlnit cu nişte prieteni, cu John şi Myrtle Lewis, care locuiesc tot pe strada Little Carbery, la numărul 66. Am rămas acolo până la ora închiderii, apoi m-am dus acasă la ei. Cred că am stat până la ora unu. John Lewis e mare meşter la vorbă şi a prins una din serile-n care ne tot explică cum ar trebui să se-ndrepte lumea asta a noastră. Punctul meu de vedere, i-am spus eu, este că nimic n-o poate îndrepta până când medicina n-o să descopere o pilulă care să transforme fundamental natura umană. S-ar zice că-i un punct de vedere cam sumbru. Oricum, nu asta doreaţi să ştiţi, nu? Dar ăsta-i alibiul meu. Ei bine, domnul şi doamna Lewis pot să-l confirme.

  — Vă mulţumesc, domnule.

  Sergentul îşi notă adresa soţilor Lewis, apoi se uită iarăşi la mine.

  — N-aveţi nimic de adăugat, doamnă Freer?

  — Nu, am răspuns.

  — Sigur nu vă vine-n gând vreun posibil motiv care să-i fi determinat pe soţii Bodwell să se-ntoarcă la Allingford?

  — Mă tem că nu, doar dacă n-au vrut să-şi recupereze ceva lucruri lăsate în casa Arliss sau aşa ceva, vreun alt motiv din ăsta, simplu.

  — Şi au văzut cum a fost ucisă domnişoara Dale.

  — Posibil, nu?

  — Da, însă am sentimentul că. Ei bine, nu-i decât o presimţire, nimic concret. Că motivul care i-a adus înapoi e cheia întregii noastre anchete. Dacă vă vine-n minte ceva, orice ar putea aduce o rază de lumină, vă rămânem îndatoraţi dac-o să luaţi legătura cu noi.

  Ne mulţumi pentru sprijinul acordat şi plecă împreună cu detectivul.

  După plecarea lor, m-am dus la bucătărie, am băgat farfuriile de la micul dejun în spălător, apoi am urcat la etaj şi am strâns paturile. M-am întors apoi la parter, mi-am îmbrăcat pardesiul şi am aruncat o privire în camera de zi. Felix stătea întins pe canapea, într-una din pasele lui visătoare şi privea lung tavanul, învârtind o ţigară între degete. Auzind uşa, întoarse capul şi, văzându-mă în pardesiu, mă întrebă unde plec.

  — Mă duc să discut cu Nigel, am zis. Vreau să-l întreb ceva. Vrei să vii cu mine?

  — Nu cred, răspunse el. N-am dormit bine. Mă simt cam obosit.

  — Nu vrei să-i suni pe prietenii tăi, pe soţii Lewis?

  — Ce rost ar avea?

  — Să le spui ce să le zică poliţiştilor în legătură cu seara pe care, pasămite, ai petrecut-o în compania lor

  — Vrei să spui că nu crezi c-am făcut ce-am spus?

  — După cum ştii, necazul e că niciodată nu ştiu când să te cred şi când nu.

  Se săltă brusc în capul oaselor.

  — Vrei să spui că, după tine, eu sunt persoana de încredere despre care nenorocitul ăla de sergent zice că i-a dus pe soţii Bodwell cu maşina la Deepstead? Doamne Dumnezeule, mă-ntreb ce trăsnaie o să-ţi mai treacă prin minte? Şi de ce, dintre toate locurile posibile, tocmai la Deepstead? Nici n-am ştiut că există până când n-am auzit de el aseară la radio.

  — Oricine-ar fi cel care i-a abandonat acolo, a vrut să lase impresia că veneau de la Allingford, aşa încât bănuiala să cadă asupra cuiva dintre cei de-aici.

  Felix mă privi neîncrezător.

  — Pui problemele într-un mod mult prea complicat pentru mine. Ştii că-s un om simplu de felul meu. Nu mă pricep la chestii din astea. Dar nu trebuie să-ţi faci griji, ceea ce i-am spus sergentului despre soţii Lewis este adevărul gol-goluţ. Nu-s chiar aşa nerod, să mă apuc să inventez poveşti de genul ăsta.

  Mi-am zis că se prea poate să fie adevărat şi, spunându-i că nu ştiu la ce oră o să mă-ntorc, am ieşit, lăsându-l cu reveriile şi cu rotocoalele lui de fum.

  Intrând pe aleea de pe domeniul Arliss, am găsit drumul blocat de un camion; câţiva oameni lucrau de zor, ciopârţind ulmul prăbuşit. Am ieşit pe poartă în marşarier şi am parcat maşina pe şosea, să nu blocheze accesul camionului, în caz că avea să plece-n scurt timp, după care am pornit pe jos şi am luat-o spre casă peste peluza.

  Era o dimineaţă plăcută, învăluită într-o ceaţă subţire, şi iarba jilavă era moale sub picioarele mele. Uitându-mă la casă, m-a încercat ciudata senzaţie că ceva din aspectul ei s-a schimbat de la ultima mea vizită. Dar totul nu era decât o iluzie provocată de ceaţa care o făcea să pară situată mai departe decât de obicei. Cu toate astea, faţada ei deloc arătoasă părea să fi căpătat o înfăţişare nouă, impenetrabilă, o muţenie menită să ascundă cine ştie ce secrete. La urma urmei, casa fusese martoră la tot ce se-ntâmplase cu două nopţi în urmă. Casele ştiu întotdeauna totul.

  Ocolind copacul şi uriaşa groapă din care-i ieşiseră rădăcinile, am dat nas în nas cu Nigel. Stătea cu mâinile la spate, supraveghind lucrul cu expresia cuiva care simte că nu se face treabă ca lumea dacă nu stă cu ochii pe lucrători.

  — Ah, Virginia – zise el zărindu-mă – ai auzit, desigur, vestea asta extraordinară despre soţii Bodwell. E dureros şi-nspăimântător ce s-a-ntâmplat. Şi, de bună seamă, are, într-un fel, o legătură cu moartea lui Imogen, deşi nu văd cum. Ai vreo părere în legătură cu asta?

  — Doar atât că or fi văzut crima şi au încercat să profite de acest fapt, am răspuns. Aveau năravul şantajului. Însă mai e o chestiune pe care am discutat-o cu Felix azi-dimineaţă. Mă-ntreb dacă ai vreo idee în privinţa asta. Imogen a fost omorâtă cu vătraiul. Soţii Bodwell au fost împuşcaţi. Dar dacă ucigaşul avea o armă, de ce n-a împuşcat-o pe Imogen?

  — Bună întrebare, zise Nigel. La asta nu m-am gândit. Însă, vorba ta, de ce n-a împuşcat-o? Pot să-ţi spun însă măcar de unde provenea pistolul. Le-am spus şi poliţiştilor. Unchiul meu a avut un revolver din primul război mondial şi locul acestuia era în sertarul de jos al biroului din salonaş. Ţin minte că-l scotea şi mi-l arăta pe când eram copil, deşi în ruptul capului n-ar fi vorbit despre nimic legat de război. Dar arma o păstra ca pe un trofeu şi când a murit, mătuşa Evelyn a păstrat-o în amintirea lui. Asta-nseamnă, bine-nţeles, că ucigaşul soţilor Bodwell trebuie să fie cineva din casă, care ştia unde este ţinut revolverul, nu vreun complice de-al lor din Londra. De fapt – urmă el cu glas scăzut – acesta este şi unul dintre motivele pentru care am ieşit afară azi-dimineaţă. M-a îmboldit convingerea că unul dintre cei de-ai casei este ucigaşul Ah, nu exclusiv cei de-ai casei, fiindcă şi Patrick trebuie inclus pe lista suspecţilor. Şi-nţeleg că, din punctul tău de vedere, şi eu mă pot număra printre ei, zise Nigel pufnind într-un râs nervos. Bănuiesc c-ai auzit despre gafa îngrozitoare pe care am comis-o cu miniaturile.

  — Că ţi le-ai furat singur?

  — L-am întrebat. Deci e adevărat?

  — Mă tem că-i cât se poate de adevărat? Şi nu-i aşa că nu mă caracterizează deloc gestul ăsta? Adică faptul că am cedat unui asemenea impuls. Unui impuls nesăbuit. Fiindcă a fost curată nesăbuinţă să le fur. La urma urmei, în mod normal, nu sunt un impulsiv, nu? Tu ce zici, sunt?

  Cunoşteam puţini oameni care să fie mai puţin impulsivi decât Nigel.

  — Hotărât, nu, am răspuns. Dar bănuiesc că toţi avem clipe de slăbiciune.

  — Am făcut-o de ciudă, continuă el. Am crezut că i-au fost lăsate lui Imogen şi ea era absolut incapabilă să le aprecieze la justa lor valoare. Ştii că, dincolo de valoarea lor, sunt foarte frumoase. Nici prin gând nu-mi trece să le vând. Pe urmă, după înmormântare, am descoperit că mi-au fost lăsate mie. Cred că-n momentul acela ar fi fost un lucru înţelept din partea mea să recunosc că eu le-am furat. La urma urmei, nu făcusem nimic ilegal. M-a părăsit însă curajul, şi-n seara aceea, când toată lumea era plecată de-acasă, m-am gândit ce uşor ar fi să le pun la loc. Şi mi-am zis c-o să scap uşor. Dar când am aflat de moartea foţilor Bodwell, am simţit nevoia să spun poliţiei adevărul. Vezi, toată lumea era convinsă că ei sunt cei care le-au furat şi apoi, din cine ştie ce motiv tainic, s-au întors şi le-au adus înapoi, iar asta are o legătură cu uciderea lor. Mi s-a părut, deci, de datoria mea să-mi mărturisesc vina. Foarte umilitoare treabă. M-am simţit al naibii de penibil. Dar acum îmi pare bine c-am trecut şi peste asta şi că mi-am mai uşurat conştiinţa.

  — Poliţia m-a întrebat dacă am idee ce i-a adus încoace pe soţii Bodwell, am zis. Le-am spus că n-am.

  — La fel le-am spus şi eu. La fel şi Patrick. Şi Paul. Şi Meg. Îmi închipui că unul dintre noi minte, dar nu ştiu care.

  — Revolverul pare să trimită la unul dintre voi.

  Nigel schiţa un zâmbet în doi peri.

  — Să nu uităm că, poate, ar trebui să te avem şi pe tine în vedere, Virginia. Cunoşteai obiceiurile casei destul de bine ca să ştii unde-i ţinut revolverul. Ca să nu mai pomenim de Felix. Azi-dimineaţă Patrick mi-a spus că iar e aici.

  — Da, a venit de îndată ce a aflat de uciderea lui Imogen.

  — Atunci, deţine vreo informaţie în legătură cu asta?

  — Nu, dar îi place să fie mereu în vâltoarea evenimentelor. E foarte curios din fire. Şi-acum, mă duc să stau de vorbă cu Meg.

  — Da, du-te. Biata copilă, e mult prea tânără să fie amestecată într-o poveste atât de cumplită. Nu vreau să zic că tinerii ar fi la fel de sensibili la orori ca vârstnicii. Când îmi amintesc prin ce-am trecut în război, mi se pare că-n zilele acelea m-am purtat uimitor de calm şi imperturbabil.

  Mă salută dând scurt din cap şi porni să se preumble pe pajişte.

  Am găsit-o pe Meg în bucătărie, spăla apatic o căpăţână de salată. Era mai palidă ca de obicei şi stătea gârbovită deasupra chiuvetei cu un aer obosit, de parcă ar fi îmbătrânit peste noapte. Când mă auzi intrând, se-ntoarse şi schiţă o umbră de zâmbet.

  — Nu-i treaba mea să gătesc, zise ea. Eu sunt secretară. Dar cineva trebuie s-o facă şi pe asta. Doamna Jones, care o ajuta pe Rita Bodwell la curăţenie, a sunat azi-dimineaţă să ne anunţe că n-o să-i mai calce piciorul într-o casă unde a fost comisă o crimă. Iar poliţia vrea să rămânem pe loc şi trebuie să mai şi mâncăm. Paul s-a oferit să mă scoată la prânz în oraş, dar acum nu-mi arde să ies. Simt nevoia să mă ascund. Nu vă vine uneori să vă ascundeţi? Paul zice că presa precis o să dea buzna curând şi cred c-o să-nnebunesc.

  — Dac-or să apară ziariştii, eu una i-aş lăsa în grija lui Nigel, am zis. O să se descurce foarte bine. Nu văd ce motive ar avea să vă deranjeze. Pot să te-ajut la pregătirea prânzului?

  — A, nu fac cine ştie ce şi nu-i nici o grabă.

  Se apucă să rupă salata bucăţele de parcă se răzbuna pe ea.

  — Cel mai rău e că-s speriată de moarte. Dumneavoastră nu?

  — Cred că-ntr-un fel, da. Speriată la gândul că cine ştie ce-o să se mai întâmple. Asta voiai să spui?

  — Cred că speriată să descopăr ce poate fi viaţa. Totul apare brusc altfel decât am crezut că este şi nimic n-o să mai fie ca înainte. Cred că vorbele mele vă par îngrozitor de copilăroase.

  — Mai devreme sau mai târziu toţi trecem prin asta, am răspuns eu.

  Eu una trecusem atunci când începusem să-l cunosc mai bine pe Felix.

  — Dar dacă eşti norocos, trecerea e mai uşoară decât în cazul tău. Te-a interogat poliţia aseară?

  — Da, dar numai sergentul. S-a purtat drăguţ. Nu părea să creadă că eu sunt ucigaşul. Dar probabil că, chiar dacă ar crede aşa ceva, nu şi-ar da-n vileag gândurile. Domnul Chance a vorbit o grămadă de vreme cu domnul Tustin. Domnul Tustin i-a spus de revolverul din sertarul biroului. Ştiaţi de el?

  — Chiar el mi-a spus adineauri, am răspuns. L-am întâlnit în grădină. Dar ce-i face să creadă c-a fost folosit tocmai revolverul ăsta? L-au găsit?

  — Nu cred. La urma urmei, ucigaşul nu l-ar lăsa pur şi simplu la faţa locului, nu? L-ar arunca undeva. Dar cel ţinut ascuns de către doamna Arliss nu mai e de găsit şi, aproape sigur, e arma crimei.

  Lăsă salata din mână şi se aşeză la masa din bucătărie. Arăta palidă şi obosită.

  — A cui a fost ideea să-l caute?

  — Am întrebat-o. Cine i-a descoperit lipsa?

  — Domnul Tustin, răspunse Meg. Când au venit cei de la poliţie şi ne-au spus ce-au păţit soţii Bodwell, pur şi simplu s-a dus direct la birou, a tras sertarul de jos şi-a zis; „E-e, interesant”, după care le-a povestit poliţiştilor totul despre revolver.

  — Deci, de la bun început a fost sigur că pe soţii Bodwell i-a ucis cineva de-aici, de-al casei sau cineva care cunoştea obiceiurile casei.

  Meg dădu îndurerată din cap.

  — Şi dacă acela ar fi fost el, n-ar fi atras atenţia asupra absenţei revolverului, nu-i aşa?

  — Mă întrebă ea.

  Mai rămâneau în calcul doar Patrick şi Paul, doi oameni pentru care simţea o mare atracţie, deşi n-aş fi putut ghici care dintre ei reprezintă pentru ea mai mult în clipa aceea. Mi-am zis că precis nu poate da nici ea un răspuns la această întrebare, lucru care nu face decât să-i sporească neliniştea şi nelămuririle.

  — Poate că Nigel a fost peste măsură de ingenios, am zis eu ca s-o consolez. Poate că, de fapt, el e criminalul.

  Meg mă scrută cu privirea. Îi surâdea această posibilitate, însă îmi spuse:

  — Nici dumneavoastră nu credeţi ce spuneţi.

  — Nu sunt sigură, am zis. Cred c-ar intra excelent în pielea unui ucigaş. Susţine că-n timpul războiului a fost al naibii de feroce, şi s-a obişnuit cu vărsarea de sânge. Nenorocirea e că nu văd ce motive ar fi avut s-o omoare pe Imogen. Aparent, n-are nici un motiv.

  — Şi nici ca să-i omoare pe soţii Bodwell.

  — Soţii Bodwell au fost ucişi, deoarece au fost martori la asasinarea lui Imogen, asta-i limpede. Spune-mi ceva, Meg. Tu i-ai cunoscut pe soţii Bodwell mai bine decât oricare dintre noi. Nu-ţi aminteşti vreun lucru pe care l-ar fi putut şti despre cineva dintre cei de-aici şi pe care l-ar fi putut folosi în scop de şantaj? Fiindcă sunt sigură că asta i-a adus aici în seara aia. Au vrut să stoarcă totul, până la ultima picătură, înainte de-a pleca să caute de lucru în Scoţia.

  Nu mă aşteptam să capăt un răspuns revelator la această întrebare. Eram sigură că nu ştie nimic. Dar nu mă aşteptam nici la reacţia care a urmat. Mi-a aruncat o privire îngrozită, apoi a început să plângă în hohote.

  Plângea în gura mare, ca un copil, ţinându-şi pumnii strânşi la ochi. Trupul ei mărunt, firav se cutremura convulsiv.

  Toate emoţiile înfrânate-n ultimele zile, poate chiar de la moartea doamnei Arliss încoace, se revărsară într-un torent de suspine şi sughiţuri.

  Uşa se deschise şi intră Paul.

  — Ce dracu' i-aţi făcut?

  — Ţipă el furios la mine, după care o strânse pe Meg la piept.

  După ce o clipă am avut impresia că o să-l respingă, ea îşi îngropă faţa în umărul lui şi i se cuibări la piept. Paul mă privi peste capul ei. Nu-mi imaginasem nicicând că acest chip tânăr, blajin, ar putea arăta vreodată atât de răutăcios.

  — E opera dumneavoastră?

  — Mă luă la întrebări.

  — Nu-i face rău, am răspuns. Era timpul să tragă un plâns zdravăn.

  — Dar ce i l-a stârnit?

  — Nu contează.

  — Ba contează. Ce i-aţi spus?

  — De ce n-o întrebi pe ea? Stăteam de vorbă şi deodată i-a dat drumul. Găsesc că-i ceva firesc.

  Se încruntă la mine îngrijorat, neputându-se hotărî dacă să mă creadă sau nu.

  — Meg, scumpo – spuse el şovăind – ce s-a-ntâmplat?

  Meg se porni să plângă şi mai amarnic şi se cuibări şi mai strâns la pieptul lui. El îi mângâie uşor părul, dezvelindu-i chipul, apoi o sărută pe frunte. Mi-am zis c-ar fi timpul să-i las singuri.

  Dar până s-ajung la uşă, Paul spuse:

  — Aţi speriat-o, nu-i aşa? L-aţi spus ceva ce a băgat-o în toţi sperieţii.

  — Nu ştiu, poate i-am spus, am răspuns, ieşind din bucătărie.

  M-am dus acasă şi l-am găsit pe Felix întins pe canapea, exact ca la plecare. Se prea poate să nu se fi urnit de-acolo cât timp am lipsit, dar în farfurioara de lângă el erau acum mai multe mucuri de ţigară.

  Ridicându-şi privirea, îmi puse întrebarea:

  — Ei bine, ce-ai aflat de la Nigel?

  — Câteva lucruri de-a dreptul interesante.

  — Nu-i aşa c-am avut dreptate în legătură cu miniaturile?

  — Mă tachină Felix. Dar n-ai, crede în ruptul capului un lucru până când nu-l afli de la poliţie.

  — Nigel mi-a spus că arma cu care au fost împuşcaţi soţii Bodwell este probabil una care i-a aparţinut doamnei Arliss, am zis. O ţinea într-unul din sertarele biroului şi a dispărut.

  — Doamna Arliss ţinea un pistol? Ce extraordinari sunt unii oameni, nu-i aşa? Cine-ar fi crezut?

  — Am întâlnit-o şi pe Meg, am continuat eu, scoţându-mi pardesiul şi aruncându-l pe spătarul unui scaun. Vreau să beau ceva.

  — Ce doreşti – un whisky?

  — Te rog.

  Ieşi mormăind în barbă, dezaprobator, şi-n câteva clipe se-n-ntoarse cu câte un pahar pentru fiecare.

  — Ce ziceai de Meg?

  — Mă întrebă aşezându-se la loc.

  — N-am spus decât că m-am întâlnit şi cu ea. Dar e ceva ciudat cu ea, Felix. Am întrebat-o doar dacă are idee despre ce-ar fi putut şti soţii Bodwell despre careva dintre cei din casă şi subit au şi apucat-o pandaliile. A plâns şi s-a tânguit şi s-a zvârcolit. Iar Paul a intrat şi m-a acuzat că am băgat-o în sperieţi şi interesant e că am impresia că într-adevăr am băgat-o.

  Felix sorbi prudent o gură de whisky, apoi puse paharul jos cât mai departe de el, vrând parcă să se asigure că o să-i ajungă până când eu golesc vreo două-trei.

  — Vasăzică, ştie ceva şi preferă să păstreze taina, zise el. Sau, poate că abia acum o fi priceput despre ce-i vorba. Şi n-a mai rezistat, i-au cedat nervii. Bine-nţeles că-i ceva în legătură cu Huddleston.

  — Aşa m-am gândit şi eu. Nu cred că şi-ar ţine gura pentru nimeni altcineva, nici măcar pentru Paul.

  — Nu.

  Felix se cufundă în gânduri. Pleoapele i se lăsară până ochii i se închiseră aproape de tot. Îşi încreţi fruntea înaltă. Îşi încleştă mâinile şi păru să cadă într-un fel de transă mai uşoară sau cel puţin să uite că nu-i singur. Întreaga atenţie i se concentra asupra unei probleme numai de el ştiută. Dar, brusc, deschise ochii şi privirea lui senină, ochii lui albaştri rămaseră pironiţi asupra mea.

  — Am sperat că nu va trebui să mă refer la asta – zise el – dar ar fi mai bine să mărturisesc că în ceea ce-i priveşte pe soţii Bodwell n-am fost absolut sincer cu tine.

  — Mă uluieşti, zău, am zis eu.

  — Nu mă lua aşa, aici e vorba despre ceva grav.

  Îşi-frecă fruntea cu un gest care-i şterse încreţiturile şi-i aşternu pe chip o mină prietenoasă.

  — Eram prieteni, mă-nţelegi. Aveam încredere în ei. Mi-aş fi băgat mâna-n foc pentru ei. Am fost convins că s-au hotărât să nu mai practice şantajul. Şi mi-au povestit ceva despre Huddleston şi mi-au zis c-ar merita osteneala la o adică, dar amândoi au râs şi prin purtarea lor m-au încredinţat că nici prin gând nu le trece să se folosească de ocazie, că totul nu-i decât o glumă. Din cauza asta nu ţi-am spus nimic până acum. Mi-am zis că n-ar face decât să complice lucrurile şi să le păteze amintirea. După cum ştii, prietenii înseamnă mult pentru mine şi nu mi-ar plăcea să le fiu necredincios.

  Asta nu era ipocrizie. Un prieten, fie el oricum, îi întărea lui Felix convingerea că nu-i chiar aşa de imperfect pe cât recunoştea, în sinea lui, câteodată, că este. Dar n-aveam nici un chef să mă las impresionată de acest aspect.

  — Unde vrei să ajungi?

  — L-am întrebat.

  — La ce mi-au spus soţii Bodwell despre Huddleston.

  — Ce ţi-au spus?

  — Un fleac. Se pare că, după prima congestie cerebrala, doamna Arliss l-a chemat şi l-a pus să întocmească un testament nou.

  — L-a pus să distrugă un testament, am intervenit eu.

  — Nu, aici e buba, spuse Felix. Ăsta-i lucrul pe care-l ştiau soţii Bodwell. Patrick a întocmit un testament nou acolo pe loc, iar soţii Bodwell au asistat ca martori la semnare. Ăsta-i testamentul pe care el l-a distrus discret, testamentul în care îmi închipui că doamna Arliss i-a lăsat lui Nigel banii şi lui Imogen miniaturile. N-a pomenit ea de faptul că vrea să-i facă dreptate lui Imogen? Şi ştia că miniaturile sunt singurele obiecte de preţ care i-au mai rămas. Dar Huddleston n-avea de unde să ştie asta. El credea că-i plină de bani şi că mintea ei bătrână a luat-o razna, aşa că dacă o să distrugă acel ultim testament, cel anterior o să rămână valabil şi doldora aceea de bani îi va reveni lui Imogen, cu care spera să se însoare. O gafă regretabilă şi o totală lipsă de profesionalism, iată ce l-a adus în puterea soţilor Bodwell. De aceea a încercat aseară în fel şi chip să afle ce ştiu despre el. Şi mă tem că asta i-a adus aici alaltăseară. În ciuda promisiunilor pe care mi le-au făcut, că se vor îndrepta, au vrut să stoarcă tot ce se putea de la el, înainte de-a purcede spre Scoţia.

  — De unde au ştiut că Patrick susţine că doamna Arliss i-a cerut să distrugă un testament şi nu să întocmească unul nou?

  — L-am întrebat pe Felix.

  — Rita l-a auzit spunându-i treaba asta lui Meg încă dinainte de moartea doamnei Arliss.

  — Înţeleg. Da. Deci crezi că au venit până aici ca să ia nişte bani de la Patrick, au aflat, într-un fel, că acesta-i plecat la casa Arliss împreuna cu Imogen, l-au văzut prin uşa de sticlă omorând-o pe Imogen, şi-au zis că pe chestia asta or să se aleagă cu un profit şi mai mare decât îşi propuseseră iniţial şi au sfârşit prin a fi ucişi. Însă ce rost avea s-o ucidă Patrick pe femeia cu care avea de gând să se-nsoare? Iată un lucru pe care încă nu mi l-ai spus.

  — Ţi-am sugerat o posibilitate. Orgoliul rănit al celui respins.

  — Nu cred una ca asta.

  — Atunci, de ce n-ar fi orgoliul rănit al lui Imogen? Dacă el a refuzat s-o ia de nevastă fără bani şi atunci ea l-a ameninţat c-o să-i pună pe soţii Bodwell să-l dea-n vileag cu măsluirea dispoziţiilor testamentare, nu se putea-ntâmpla să se piardă cu firea şi s-o omoare?

  CAPITOLUL NOUĂ.

  Câteva clipe am cumpănit posibilitatea sugerată de Felix.

  — Nu-i cu neputinţă, am zis după o bucată de vreme.

  — Dar nu pari deloc impresionată.

  — Nu ştiu. Am sentimentul că nu mai ştiu nimic despre niciunul dintre ei. Acum câteva zile aş fi zis că tot ce s-a-ntâmplat este de neconceput, am spus ridicându-mă în picioare. O să pregătesc ceva de prânz. Din păcate, numai sandvişuri.

  — Excelent.

  M-am îndreptat spre uşă, dar m-am oprit din drum.

  — Felix, ştiu că sună melodramatic, dar dacă e un strop de adevăr în tot ce-am discutat, nu-nseamnă că asupra lui Meg planează un pericol?

  — N-aş zice că nu planează, răspunse el.

  — Desigur, ea nu ştie nimic din ce se-ntâmplă-n jurul ei, dar încearcă să intuiască.

  — Asta în cazul în care soţii Bodwell nu i-au pomenit cumva că au asistat în calitate de martori la întocmirea unui testament. Eu unul nu ştiu dacă i-au pomenit sau nu.

  — Ei bine, şi-atunci n-ar trebui să mergem la poliţie?

  — Ca să le spunem ce mi-au povestit soţii Bodwell? Ce motive ar avea să-mi dea crezare?

  — Ce motive ar avea să nu-ţi dea?

  — Faptul că Huddleston va tăgădui acest lucru şi că n-au nici o dovadă împotriva lui, în afară de cuvântul meu. Iar el este un cetăţean respectabil.

  Aici Felix avea oarecare dreptate. M-am dus la bucătărie, am deschis o conservă cu şuncă şi am făcut câteva sandvişuri şi cafea. În tot acest timp mă întrebam, ca de-atâtea ori, cum o fi să fii în pielea lui Felix. De obicei, era atât de convingător, încât bine-nţeles că ar fi fost crezută orice bazaconie care i-ar fi ieşit pe gură, dar în acelaşi timp, în străfundul conştiinţei sale, i se părea ceva firesc să nu fie crezut. Şi cu cât mai aproape era de adevăr, cu atât mai mult se aştepta să i se pună spusele la îndoială. Întotdeauna o parte din el se temea teribil să nu fie dată-n vileag. Uneori îl simţeam atât de patetic, încât îmi venea să-l iau sub aripa mea ocrotitoare, deşi ştiam că nu i-ar face deloc bine. Încercarea de a-l apăra pe Felix de el însuşi ar fi fost o minunată pierdere de vreme.

  Am pus sandvişurile şi cafeaua pe-o tavă şi le-am dus în salon.

  După-prânz i-am spus că mă duc la cumpărături şi am pornit către Whitefield's, să iau ceva de mâncare pentru cină. Deşi piaţa nu era chiar aşa de aproape, am mers pe jos în loc să iau maşina, fiindcă aveam nevoie să fiu câtva timp singură, să cuget în tihnă la câteva lucruri. N-aveam chef să gătesc ceva ce-ar fi solicitat multă atenţie, aşa că n-am cumpărat decât nişte cotlete, o conopidă şi nişte fructe, dar cumpărăturile făcute pentru noi doi în locul celor făcute doar pentru mine mi-au stârnit o nostalgie deloc neplăcută. Aproape că mă bucuram. Pornind spre casă, mi-am dat seama că n-am apucat să chibzuiesc mai deloc, după cum intenţionasem ci-mi pierdusem timpul visând prosteşte la avantajele prilejuite de cumpărarea a două cotlete în loc de unul şi a unei conopide care nu era cea mai mică de pe tarabă, şi mi-am zis că nu-i a bună, într-un moment în care însuşi Felix dădea semne că-i stăpânit de instincte domestice.

  Mă plimbam agale, acordându-mi răgazul necesar spre a-mi aduce aminte că viaţa alături de Felix, cel puţin pentru mine, este insuportabilă. Îmi ziceam că există, pesemne, femei pe care le-ar putea face foarte fericite. Ca să nu-l nedreptăţesc, trebuie să recunosc că pentru amândoi a fost un ghinion faptul că afecţiunea, lui a ajuns să se reverse asupra mea.

  Deschizând uşa de la intrare, am auzit frânturi de dialog în salon. Oaspetele era Nigel. După ce mi-am dus coşul cu cumpărături la bucătărie şi m-am alăturat lui Felix şi lui Nigel, acesta din urmă se sculă de pe scaun şi exclamă: „Ah, Virginia”, de parcă ar fi fost uşor surprins să dea de mine în propria mea casă, şi rămase locului, privindu-mă serios îngrijorat, ceea ce îmi strecură-n suflet teamă:

  — Ce s-a-ntâmplat?

  — L-am întrebat cu sufletul la gură.

  — E vorba de Meg, răspunse el. Se pare c-a dispărut. Am trecut pe-aici să văd dacă, întâmplător, nu-i la voi. Felix zice că n-aţi văzut-o.

  — De azi-dimineaţă n-am mai văzut-o, am zis. Dar cum adică a dispărut?

  — Se pare c-a plecat de-acasă fără să fi lăsat nimănui vorbă.

  — Când?

  — Nu ştim. O aşteptam să apară la prânz şi după o vreme mi-am zis că s-a făcut târziu, dar nu-mi ardea să comentez chestia asta, fiindcă, în fond, e cât se poate de drăguţ din partea ei că are grijă de noi toţi, aşa că am mai aşteptat o bucată de vreme, iar apoi, pe la vreo două şi un sfert, m-am gândit că s-a-ntâmplat ceva şi m-am dus s-o caut, şi am constatat că nu-i nicăieri. Am căutat-o prin toată casa şi-n grădină, dar nici urmă de Meg.

  — Unde a fost Paul în tot acest timp?

  — Am întrebat. Nu s-a alarmat şi el?

  — Nu sunt sigur, dar am impresia că s-au certat, răspunse Nigel. L-am găsit inventariind cărţile lăsate de mătuşa Evelyn, punându-le deoparte pe cele de care nu avea nevoie şi, când l-am întrebat dacă n-a văzut-o pe Meg, a mormăit posac că nu şi că oricum nu-i arde de prânz.

  — Ultima oară când i-am văzut, n-aş fi zis că-s puşi pe ceartă, am zis eu, aducându-mi aminte ce drăgăstos o ţinuse Paul în braţe pe Meg, care bâzâia, de zor. Dar dacă s-a lăsat cu vreo gâlceavă între dânşii n-ar explica asta dispariţia ei? Pur şi simplu o fi ieşit din casă, să scape de el o bucată de vreme.

  — Sunt sigur că aşa stau lucrurile, zise Felix.

  Am avut dintr-o dată certitudinea că lucrurile nu stau aşa sau, cel puţin, că nu asta-i părerea pe care şi-o făcuse Felix. Îi cunoşteam aşa de bine modulaţiile glasului, încât îmi dădeam seama cu uşurinţă că nu crede ce-a zis. În plus, nu-mi dădea deloc pace gândul funest că Meg ştie lucruri care s-ar putea dovedi periculoase.

  — A luat ceva cu ea?

  — Am întrebat. Vreo valiză sau altceva?

  Nigel păru să fie un pic pus în încurcătură.

  — Mă tem că nu prea mă duce mintea la ce-ar putea lua o fetişcană cu ea, dacă i se năzare brusc c-a sosit momentul s-o şteargă. Am aruncat o privire-n dormitorul ei şi am impresia că, dacă a luat ceva cu ea, n-a luat cine ştie ce. Şifonierul era plin de rochii. Sertarul era plin de. De ciorapi şi alte chestii de-astea. Pe măsuţa de toaletă erau cosmetice şi o perie de păr. Dar atunci când l-am îndemnat pe Paul să mă ajute în căutările mele, am căzut amândoi de acord că poşeta ei părea să lipsească. Ştiu că asta ar putea sugera faptul că s-a hotărât brusc să plece-n oraş şi să ia prânzul de una singură, vrând să scape de Paul şi de mine, ca să nu mai zic de casă, şi totuşi, sunt îngrijorat. Sincer vorbind, azi sunt cam întors pe dos şi observ că am tendinţa să-mi imaginez tot ce-i mai rău. Totuşi, îmi închipui că, după părerea voastră, mă port prosteşte.

  — Din punctul tău de vedere, care-ar putea fi lucrul cel mai rău?

  — Întrebă Felix.

  — Ei, acela că a dat de necaz.

  — Nu că pur şi simplu s-a hotărât să meargă la poliţie?

  Ne aşezaserăm toţi trei. Nigel stătea cu mâinile pe genunchii lui dolofani şi ne privea ba pe unul, ba pe celălalt, parcă sperând să surprindă pe chipurile noastre vreo expresie care să-i dezvăluie ceva important.

  — La poliţie!

  — Exclamă el. Doamne Dumnezeule, cum de nu mi-a trecut prin minte? Credeţi, deci, că ştia sau avea impresia că ştie ceva despre întâmplările astea îngrozitoare, ceva ce-ar trebui să le spună poliţiştilor? Pesemne c-a plecat după venirea lor. Ce ziceţi, i-or fi zis ceva care-a pus-o pe gânduri în legătură cu vreun lucru ştiut de ea, dar a cărui semnificaţie îi scăpase mai devreme? Cred că-i cu putinţă una ca asta.

  — Vasăzică, au mai venit o dată poliţiştii?

  — L-am întrebat, realizând abia după aceea că am pomenit cuvântul poliţie pe tonul cu care aş fi vorbit despre nişte gângănii scârboase, care au invadat casa.

  Nigel continua să-şi frece genunchii.

  — A, da – zise el – au vrut să se uite la toată încălţămintea noastră. După noroi, ştiţi, în caz că vreunul dintre noi a fost cel care a dus cu maşina cadavrele soţilor Bodwell până la drumul acela de ţară unde au fost găsite, iar apoi s-a-ntors acasă pe jos, prin ploaie. Asta-nseamnă o plimbare foarte lungă pe-o noapte ca aia. Eu unul n-aş fi avut nici un chef s-o fac. Nu-s sigur că poliţia ne-a avut în vedere pe toţi, dar fapt e că ne-au luat toţi pantofii pe care i-am purtat în seara aceea. Întâmplător, ai mei au fost de-atunci lustruiţi. Mi-i fac în fiecare dimineaţă, dar am simţit că treaba asta li s-a părut suspectă. Iar Meg şi Paul aveau amândoi câte o pereche de pantofi murdari de noroi, dar, vă aduceţi aminte, ei au fost la cumpărături după micul dejun în dimineaţa de după furtună şi a fost de-ajuns s-o ia pe alee, printre băltoace, ca să se umple de noroi pe pantofi.

  — Ţin minte că m-am mânjit şi eu destul de tare când am mers pe alee şi am ocolit copacul, i-am zis. Dar crezi că există vreo legătură între dispariţia lui Meg şi treaba asta?

  — Aş vrea să ştiu şi eu, răspunse Nigel. Înţeleg însă că-ngrijorarea mea vă pare neîntemeiată.

  — Nu neapărat, zise Felix. În locul tău însă aş aştepta un pic, să văd dacă apare-n scurt timp şi dacă nu se-arată, aş anunţa poliţia. Dacă s-a dus la poliţie, nu cred că or s-o reţină mult. Până te-ntorci, s-ar putea chiar s-o găseşti acasă.

  — Sper, spuse Nigel sculându-se în picioare. Da, sper s-o găsesc. Dar sunt un tip panicard de felul meu. După câte s-au întâmplat în ultima vreme, nu pot să nu mă gândesc că poate a dat de necaz, că poate a ajuns-o năpasta. Avem o fiară printre noi, o fiară primejdioasă. Şi mie Meg îmi pare genul de fată cuminte. De-a dreptul naivă. Doamne, sper din tot sufletul să aveţi dreptate că n-are rost să-mi fac griji.

  Porni către uşă. L-am condus până la ieşire, după care m-am întors în salon. Felix tocmai se întinsese la loc pe canapea. Părea liniştit şi relaxat.

  — Nu te-nţeleg, i-am spus. Nu pari deloc îngrijorat în privinţa lui Meg, deşi, cu puţin înainte de a-l conduce pe Nigel, ai fost de acord cu mine c-ar putea fi în primejdie. Ce-ai păţit? Nu-ţi pasă deloc de ea?

  — Îmi pasă în măsura în care am luat măsuri s-o protejez, zise el. Mi-am zis că-i recomandabil să fac asta.

  — Nu-nţeleg, am repetat. Ce măsuri puteai lua?

  — Am scos-o din scenă, atâta tot.

  — Vorbeşti aiurea.

  — E foarte simplu, zise el. Am trimis-o la Londra. Mai exact, în strada Little Carbery.

  — Acasă la tine? Cum Dumnezeu ai convins-o să plece acolo?

  — Întâmplător, am oarecare trecere la ea şi mi-a ascultat sfatul fără crâcnire. Ştiu că te uluieşte gândul că cineva mi-ar putea purta respect şi m-ar putea lua în serios, dar tânăra asta foarte frumuşică şi inteligentă mă preţuieşte nespus de mult. Şi dă-mi voie să-ţi spun că ăsta-i un sentiment minunat de reconfortant după tratamentul de care, îndeosebi, am parte. Şi aş înflori dac-aş mai avea un pic parte de el.

  — Dar când te-ai întâlnit cu ea?

  — Am întrebat.

  — Imediat după ce-ai plecat la cumpărături. A venit aici anume ca să-mi ceară sfatul, ce-ar trebui să facă. Mi-a spus c-a ieşit la plimbare ca să-şi mai limpezească gândurile, apoi s-a gândit că-s genul de om care ar putea-o ajuta. Mi s-au confirmat bănuielile. Soţii Bodwell i-au povestit că au fost martori la întocmirea unui testament şi s-a prins că asta se bate cap în cap cu povestea iubitului ei Huddleston, cum că a fost chemat de doamna Arliss să distrugă un testament. Nu i-a dat prin cap că ar putea-o paşte vreo primejdie din cauza lucrurilor pe care le ştie, dar era teribil de necăjită la gândul că, probabil, e de datoria ei să spună poliţiei tot ce ştie, şi o îngrozea şi gândul c-o să-l bage pe Huddleston în bucluc. E o fată tare bună, Virginia, nespus de cinstită, loială şi sensibilă. De ce nu există mai multe fete ca ea?

  — Dar de ce n-ai sfătuit-o să meargă la poliţie?

  — L-am întrebat eu. Povestea ei despre testament ar întări-o pe a ta. N-ar mai fi vorba de cuvântul tău contra cel al lui Patrick.

  Felix oftă.

  — Pui şi tu atâtea întrebări.

  — Ei bine, de ce n-ai trimis-o la poliţie?

  — De fapt, când s-a ajuns aici, m-am îndoit c-o să se ducă.

  — Deci ai băgat-o în sperieţi şi ai trimis-o să se ascundă în strada Little Carbery.

  — Nici vorbă. N-am făcut decât să-i sugerez că poate i-ar prinde bine un pic de linişte şi pace, timp în care să-şi facă ordine-n gânduri. S-a arătat foarte recunoscătoare. Ce-i drept, i-am explicat că s-ar putea să planeze şi asupra ei o oarecare ameninţare, dacă rămâne aici şi se apucă să spună altcuiva tot ce ştie, dar am avut grijă să n-o sperii prea tare.

  — Destul cât s-o expediezi la Londra cuprinsă de-o panică nebună, fără să-şi ia măcar o periuţă de dinţi.

  — Ştii, câteodată am impresia că se acordă o importanţă exagerată periuţelor de dinţi, spuse Felix.

  — I-ai dat cheia de la apartament?

  — Bine-nţeles.

  Expresia lui mă lăsă perplexă. Mă privea satisfăcut, cu o mină calmă, care de obicei trăda faptul că-i pierdut într-o visare ce-l încântă peste măsură. Deodată am început să am suspiciuni.

  — Felix, chiar s-au întâmplat toate astea? Am întrebat.

  — S-au întâmplat, răspunse el.

  — A venit aici să-ţi ceară sfatul, ţi-a spus ce i-au povestit soţii Bodwell despre calitatea lor de martori la întocmirea unui testament şi ai trimis-o la Londra?

  — Nu asta ţi-am zis şi eu?

  Mi-am privit ceasul de mână.

  — N-a avut încă timp să ajungă la tine acasă, dar când o să ajungă, o să-i dau telefon, să văd ce are de spus despre toate astea.

  — Asta voiam să-ţi propun şi eu, zise Felix. Ţine la tine. O să-i pară bine să te-audă. Telefonul tău o va îmbărbăta.

  Spusele lui sugerau că, într-adevăr, o trimisese la el acasă. Dar căutătura continua să mă lase perplexă. Simţeam că, neîndoielnic, îmi ascunde ceva, dar nu-mi dădeam seama dacă-i vorba despre ceva ce-i spusese Meg sau despre vreo ispravă de-a lui. N-aş fi obţinut însă nimic hărţuindu-l cu întrebările, aşa că l-am lăsat în pace şi m-am dus la bucătărie să scot cumpărăturile din coş. Abia mă apucasem de treabă, că a sunat soneria.

  În uşă era inspectorul-şef Chance, însoţit de tânărul sergent.

  Sergentul îmi zâmbi atât de voios, încât părea că-i de-a dreptul încântat să mă revadă. Domnul Chance mă salută ursuz. Intră târşâindu-şi picioarele. Lăsa impresia că, după el, n-are nici un rost să se grăbească într-o chestiune absolut neînsemnată.

  I-am condus pe cei doi în salon, unde Felix părea să fi adormit întins pe canapea, în realitate, doar închisese ochii, şi de-ndată ce detectivii intrară în cameră, ochii i se deschiseră strălucitori, şireţi şi oarecum pregătiţi pentru interogatoriul care avea să urmeze. Sări în picioare, îi pofti pe cei doi oaspeţi să ia loc şi-i întrebă dacă nu li se pare că-i prea devreme ca să le ofere ceva de băut. Refuzară să fie serviţi cu băutură, însă dădură curs invitaţiei de-a lua loc pe scaune, deşi domnul Chance păru s-o facă în silă, parcă expunându-se riscului de-a stabili, în acest fel, o relaţie socială, pe care nu şi-o dorea deloc, cu Felix şi cu mine.

  — Aş dori să vă pun doar două-trei întrebări, spuse el. N-o să vă răpesc mult timp. Doar cât să verific două-trei lucruri pe care i le-aţi spus azi-dimineaţă sergentului Peabody. Vreau să ştiu cu exactitate ora la care au plecat soţii Bodwell din Londra după vizita doamnei Freer. Mi-o puteţi spune?

  — Cred că i-am spus sergentului că s-a-ntâmplat în jurul orei nouă, răspunse. Felix.

  — Sunteţi sigur? Nu v-aţi mai gândit la chestiunea asta?

  — Nu, era în jurul orei nouă sau la scurtă vreme după nouă.

  — Nu se poate să fi fost mai devreme?

  — A nu, decât cu câteva minute în plus sau în minus.

  — Păcat, spuse domnul Chance pe tonul resemnat al omului obişnuit cu decepţiile în profesia lui. Sunteţi sigur, în continuare?

  — Cât se poate de sigur.

  — Atunci, se ridică întrebarea de ce au venit aici. V-aţi mai gândit şi la altceva între timp, de la discuţiile de azi-dimineaţă cu sergentul Peabody?

  Felix scutură din cap fără cea mai mică ezitare. Avea o expresie afabilă, de om dispus să dea o mână de ajutor.

  — Din păcate, niciuna.

  — Dar i-aţi cunoscut bine.

  — Am crezut că-i cunosc.

  — Nu v-au sugerat niciodată că au prins cu mâţa-n sac pe cineva de-aici, pentru care ar merita osteneala să se înapoieze, să vadă cu ce s-ar putea alege înainte de-a porni în căutarea unei slujbe noi?

  — Nu, răspunse Felix. Dacă asta au făcut, mie în nici un caz nu mi-au spus nimic.

  Îmi venea să-l dau de gol. Voiam să-l întreb cum rămâne cu testamentul la a cărui întocmire asistaseră în calitate de martori şi care, probabil, le dăduse prilejul să-l strângă cu uşa pe Patrick. Dar, exact în clipa în care am vrut să deschid gura, mi-am dat seama că niciodată n-auzisem despre testament decât ceea ce-mi spusese Felix şi era foarte posibil ca şi acesta să fie o născocire de-a lui. O născocire destul de complicată, chiar şi pentru el, dar nu adevărul garantat. Şi era clar că pe moment n-avea de gând să pomenească despre testament. Nu ştiam ce motive avea în acest sens, dar îmi dădeam seama că dacă aş scăpa o vorbă, ar fi în stare să mă contrazică.

  — Nu mi-a venit în minte până acum – spuse el cu un aer îngândurat şi sincer dispus să dea o mână de ajutor – dar dacă tot aţi adus în discuţie această posibilitate, se prea poate să-l fi avut cu ceva la mână pe domnul Tustin. Dar cred că v-aţi gândit şi dumneavoastră la asta.

  — Vreţi să spuneţi că-i posibil să-l fi văzut furând miniaturile, spuse domnul Chance.

  — Pare posibil, nu? Erau în casă în clipa-n care le-a furat.

  — Da, e foarte posibil, încuviinţă domnul Chance, fără să pară însă deloc entuziasmat. Totuşi, sunt sigur că domnul Tustin nu s-ar fi lăsat în ruptul capului şantajat pentru aşa ceva. Aflase încă înainte de întoarcerea soţilor Bodwell că miniaturile îi aparţin de drept şi că n-a comis un delict, chiar dacă asta fusese intenţia lui iniţială.

  — Dar ştiau soţii Bodwell de treaba asta?

  — Întrebă Felix. Nu se putea-ntâmpla să vină în speranţa că-i vor stoarce măcar câţiva bănuţi? Ştiau că domnul Tustin e un tip respectabil, genul de om care ţine mult la reputaţia lui. Nu mi-e deloc greu să mi-l imaginez dispus să le cumpere tăcerea cu o sumă infimă.

  — Hm. Mda. Bine, păru să mediteze domnul Chance asupra acestei posibilităţi cu o figură impenetrabilă, care nu lăsa să se vadă ce crede. Dar sunteţi sigur că soţii Bodwell n-au plecat din Londra mai devreme de ora nouă?

  Felix dădu din cap cu un aer grav.

  — Regret că mai mult de-atât nu vă pot fi de ajutor.

  Îi conduse pe cei doi poliţişti la uşă. Când se-ntoarse în cameră, l-am întrebat.

  — Felix, nu-i aşa că soţii Bodwell nu ţi-au spus nici o vorbuliţă despre faptul că l-au văzut pe Nigel furând miniaturile?

  — Nu, răspunse el.

  — Atunci de ce-ai încercat aşa, dintr-o dată, să-l înfunzi pe bietul Nigel?

  — N-am vrut să fiu chiar atât de mojic. Simţeam că ar trebui să-i servesc, totuşi, cu ceva. Şi nu-i deloc o teorie proastă, nu?

  — Bine că măcar n-ai sugerat că el e cel care a omorât-o pe Imogen, deşi n-a lipsit mult s-o faci.

  — N-avem certitudinea că nu el a făcut-o, nu-i aşa, chiar dacă încă n-am scos la iveală un posibil mobil? Dar mai are timp să apară.

  — Spune-mi, de ce-i domnul Chance aşa de pornit pe ideea de-a te face să spui că soţii Bodwell au plecat din Londra înainte de ora nouă?

  — Ah, asta se vede de la o poştă, se-ntinse Felix, în stilul lui, pe canapea. Să ne-nchipuim că aveau la mână pe cineva de-aici, după cum bine ştim, de fapt, că-l aveau pe Huddleston, şi să ne-nchipuim că voiau să stoarcă nişte bani de la el, or, nu-i deloc improbabil că ar fi dat telefon din timp, să se asigure că are banii şi să pună la cale întâlnirea. Şi să ne-nchipuim că Huddleston le-a dat întâlnire la casa Arliss, a pus mâna pe pistol, i-a împuşcat în maşină de cum au sosit, i-a dus la Deepstead, i-a abandonat şi a aruncat arma. Bine-nţeles că Imogen ar fi trebuit să fie implicată în povestea asta, fiindcă ar fi fost nevoită să-l urmeze pe Huddleston cu maşina lui, să-l ia cu ea după ce el abandona maşina soţilor Bodwell şi să-l aducă acasă. Şi-atunci se prea poate ca el să se fi speriat de faptul că ea ştie tot ce-a făcut, i-o fi fost teamă că ea nu-şi va putea ţine gura în clipa în care va fi încolţită de justiţie. Aşa că a omorât-o şi pe ea. Cu alte cuvinte, nu soţii Bodwell au fost ucişi fiindcă au asistat la asasinarea lui Imogen, ci aceasta a fost omorâtă deoarece a asistat la uciderea lor. Chance crede că toate aceste detalii se leagă de minune.

  — Dar elementul temporar îi anulează această ipoteză.

  — Absolut. Dacă soţii Bodwell n-au părăsit Londra înainte de ora nouă, n-aveau cum ajunge aici, în cel mai bun caz, mai devreme de zece şi un sfert. Şi ar fi trebuit să fie ucişi, transportaţi la Deepstead, iar Imogen şi Huddleston ar fi trebuit să se înapoieze acasă înainte de unsprezece fără un sfert, când s-a prăbuşit copacul. N-aveau cum ajunge aşa de devreme.

  — N-ar fi putut ajunge conducând rapid?

  — Pe drumuri de ţară înguste, cu două cadavre în maşină? Sunt sigur că ar fi mers cât se poate de-ncet, ca să nu atragă atenţia asupra lor. Şi n-aveau de unde şti c-o să cadă copacul. Nu ştiau că ar trebui să se grăbească acasă.

  — Da, înţeleg.

  Eram însă impresionată de ingeniozitatea teoriei lui şi nu voiam să mă despart de ea prea curând.

  — Când te-ai gândit la toate astea?

  — În timp ce Chance mă tot pisa la cap cu ora la care au părăsit soţii Bodwell Londra. Mi-am dat seama pe loc încotro bate şi tare mă tenta să-i spun că au plecat cu o jumătate de oră sau cu o oră mai devreme decât în realitate, fiindcă ar fi fost încântat să primească acest răspuns.

  — De fapt, nu trebuie să fi fost neapărat Patrick şi Imogen, am zis. Puteau fi Meg şi Paul.

  — Numai că niciunul dintre ei n-are maşină, prin urmare cel care a mers în spate ar fi trebuit să ia Rolls-ul şi asta ar cam fi bătut la ochi. Sau ar fi putut lua maşina lui Imogen, care era în oraş cu cea a lui Huddleston, însă aceştia ar fi putut sosi acasă înaintea lor şi ar fi văzut că lipseşte din garaj. Într-adevăr, singurul lor alibi este acela că au fost împreună la film, ceea ce nici nu este cu adevărat un alibi, pe când Huddleston şi Imogen au fost la Trandafirul şi Coroana unde consumatorii îi vor fi ţinut minte.

  — Îmi închipui că domnul Chance a verificat treaba asta. Adică faptul că n-au plecat mai devreme de ora indicată de Patrick.

  — Mă-ntreb.

  — Se-ntrerupse Felix, apoi sări în picioare. Ştii ceva, cred c-o să mă duc chiar eu să verific treaba asta. O să intru-n vorbă cu ospătarul. Asta-nseamnă că, probabil, voi fi nevoit să comand ceva de băut. Îmi poţi face un mic împrumut? Am uitat să mă mai duc azi la bancă, dar îţi promit c-o să mă duc mâine.

  I-am dat nişte bani şi a plecat.

  Abia după plecarea lui, mi-am dat seama de ce era atât de fericit, cu capul în nori. Se şi vedea în postura de mare detectiv. Mi-am dat seama că de azi-dimineaţă jucase întruna acest rol. Nu era dispus să le expună poliţiştilor niciuna dintre ipotezele lui nu fiindcă ar fi avut ceva de ascuns ori fiindcă s-ar fi temut că n-or să-l creadă, ci fiindcă voia să rezolve singur misterul.

  Expedierea, lui Meg la Londra devenea astfel justificată. Mulţi dintre marii detectivi din romanele poliţiste îşi făcuseră un obicei din a ascunde martorii importanţi prin nişte hoteluri de mâna a treia până-n clipa în care puteau fi scoşi la iveală cu un maximum de dramatism. Numai că, din câte-mi aminteam eu, martorii aceia dispăreau în chip nefericit exact atunci când era mai mare nevoie de ei. Asta făcea parte din scenariu:

  Gândul acesta avu darul să mă neliniştească. Nu l-am luat însă foarte în serios, deoarece, la urma urmei, Meg nu ştia ce rol joacă în plăsmuirile lui Felix şi nu trebuia să se conformeze întru totul regulilor.

  Cu toate astea, îmi doream s-o fi trimis la poliţie în loc s-o expedieze la el acasă, fiindcă acolo ce altceva putea face decât să-şi piardă timpul până ce se hotăra să facă poliţiei destăinuiri în legătură cu testamentul la a cărui întocmire au fost de faţă soţii Bodwell, or, până la urmă asta şi trebuia să facă, oricât de mult ar fi vrut să-l protejeze pe Patrick. Însăşi dispariţia ei ar sugera poliţiei că ascunde ceva şi, o dată ce aveau această certitudine, poliţiştilor nu le lua mult timp să afle ce anume. În condiţii de stres, n-ar rezista cine ştie cât. Ar ceda curând. Fireşte, întâi ar trebui s-o găsească, dar nu mi se părea că asta ar reprezenta o dificultate pentru ei. Una peste alta, păcat că marele detectiv se comportase atât de iresponsabil.

  Se întoarse după aproximativ o oră, cu un aer solemn şi absent. N-avea încă nimic să-mi spună, în afară de faptul că, aşa cum spusese şi Patrick, acesta împreună cu Imogen fuseseră, în seara crimei, la Trandafirul şi Coroana, până în jur de zece şi un sfert. Astfel, cădea cu totul ipoteza ca ulterior îi omorâse pe soţii Bodwell, le transportase cadavrele cu maşina la Deepstead şi apoi se întorsese la casa Arliss înainte de-a se prăbuşi copacul.

  — N-am pus nici o clipă asta la-ndoială, zise Felix, dar trebuie să verificăm totul. Ei, ce-ar fi să dai un telefon, să vezi dacă Meg n-are probleme?

  Tocmai mă gândeam şi eu s-o sun. Am luat receptorul, am format numărul şi n-am lăsat receptorul în furcă până când n-am auzit telefonul de la celălalt capăt al firului sunând de zece ori.

  — Încă n-a ajuns, am zis.

  Felix se-ncruntă.

  — Dar trebuia să ajungă. A avut suficient timp la dispoziţie.

  — Poate că avea de gând să mai facă şi altceva înainte de-a merge acolo, am zis eu.

  — Se poate. O să mai încercăm o dată mai târziu. Ei, şi-acum ce mâncăm? Să fac eu ceva de mâncare sau faci tu?

  — N-avem decât cotlete, am răspuns. Mă ocup eu de masă.

  Răsuflă uşurat, de parcă ar fi avut prea multe pe cap, ca să mai fie-n stare să gătească. Cu toate astea, se furişă în bucătărie, încurcându-mă la tot pasul în timp ce pregăteam masa. Rămase tăcut aproape tot-timpul, sorbind un whisky subţiat în stilul lui, dar părea să aibă nevoie de un auditoriu, căruia să-i comunice reflecţiile sale profunde.

  — Nu – mormăi el după puţin timp, pe când cotletele începeau să sfârâie în uleiul încins – nu se leagă?

  — Te pomeneşti că scârţâie vreuna din ideile tale strălucite?

  — L-am întrebat. Ştii ceva, ar trebui să bei un pahar de Bourbon.

  Nu-mi răspunse la întrebare.

  — Nu ştiu despre ce vorbeşti. Nu mă ating de-aşa ceva. Gândul care nu-mi dă pace este că Huddleston şi-ar fi putut da întâlnire cu soţii Bodwell la Deepstead, înainte de-a se duce la Trandafirul şi Coroana. Nu m-am gândit să verific ora la care a ajuns acolo cu Imogen, ci numai la care au plecat. Iar soţii Bodwell puteau ajunge la Deepstead mai devreme decât la Allingford, aşa că mai câştigau un pic de timp după plecarea lor din Londra. Dar, fără a mai socoti faptul că poliţia va fi verificat mult mai temeinic decât mine alibiul lui Huddleston, soţii Bodwell în ruptul capului nu ar fi acceptat o întâlnire într-un loc atât de lăturalnic cu drumul acela de ţară. Erau profesionişti. N-ar fi gafat în halul ăsta. Buba e că singurul mobil al lui Huddleston de-a o ucide pe Imogen, care-mi mai vine-n minte, e al naibii de încurcat, nu-i aşa? Vreau să zic ameninţările ei cum că o să-i dea-n vileag măsluirea testamentului. Nu-mi place. Cred în ideile simple.

  — Nimeni altcineva nu pare să aibă vreun motiv, am zis.

  — Cu excepţia lui Meg. Şi chiar dacă până şi ea îi putea face lui Imogen creierii terci cu un vătrai, mira-m-aş să ştie cum se foloseşte un pistol.

  — Cum rămâne, atunci, cu Paul?

  — Am sugerat. Să ne-nchipuim c-o iubeşte pe Meg până-ntr-atât, încât, într-un acces de sacrificiu de sine, o ucide pe Imogen, astfel încât Meg să se poată căsători cu Patrick şi să trăiască de-a pururi fericită. Nu-i frumos şi simplu?

  — Eu vorbeam serios, îmi spuse Felix mustrător.

  — Văd, am spus. Dar e-aşa de ciudat să te vadă omul trecut în tabăra îngerilor, că pur şi simplu sunt năuca.

  — Aici e vorba de-o mănuşă aruncată imaginaţiei – replică el. De-aia mi se pare totul atât de captivant…

  — Ca şi încercarea de-a născoci o modalitate de-a face blatul la metrou, am zis. Ţin minte ce mult te-a captivat găsirea unei soluţii şi, până la urmă, când i-ai dat de capăt, aceasta a fost mult mai istovitoare decât gestul de-a plăti un bilet. Uneori e-o treabă grea să umbli cu fofârlica.

  — N-am umblat cu fofârlica, pur şi simplu am încercat să le înşel vigilenţa, zise el. Cotletele alea miros excelent.

  — Am putea mânca şi aici, am spus scoţând dintr-un sertar cuţite şi furculiţe. Iar pe urmă o mai sun o dată pe Meg, să văd dacă a ajuns la tine. Dar ce ne facem dacă n-a ajuns?

  — Trebuie să fi ajuns până acum, zise Felix.

  — Şi dacă nu?

  — Atunci, o să-ajungă. Nu fi îngrijorată. Ea a ţinut să meargă acolo. A fost foarte încântată de propunerea mea. Numai dacă.

  — Se opri.

  — Da?

  — I-a mai spus altcuiva unde se duce, înainte de plecare. Nu, sunt sigur că n-ar fi făcut asta. Nu voia să ştie nimeni unde merge. E-n ordine, până acum trebuie să fi ajuns acolo.

  Dar când, după o jumătate de ceas, am format din nou numărul lui Felix, telefonul sună la nesfârşit, ca şi mai înainte, şi nu-mi răspunse nimeni.

  În cele din urmă, Felix dădu semne de îngrijorare.

  — Mi-a promis că n-o să iasă din casă şi n-o să deschidă nimănui uşa, zise el. I-am spus că are mâncare în frigider şi că mâine o să iau legătura cu ea.

  — Mâine?

  — L-am întrebat. Cu ce se schimba situaţia până mâine? N-o să planeze, ca şi azi, primejdia asupra ei? Dac-a avut vreun rost s-o trimiţi la Londra, n-ar fi mai bine să rămână în continuare acolo?

  — Dar se află acolo? Ori s-a răzgândit şi n-a mai plecat deloc? Ori a fost împiedicata să plece?

  — Poate că s-a-ntors acasă, am zis. Poate s-a mai liniştit după ce-a stat de vorbă cu tine şi s-a dus acasă. Ce-ar fi să dau un telefon la casa Arliss şi să-ntreb dacă-i acolo?

  — Da, sună-i, spuse Felix.

  Era îngrijorat şi stătea ca pe ace.

  Am format numărul casei Arliss şi aproape imediat mi-a răspuns Paul. Pesemne că stătuse lângă telefon, aşteptând să-l audă sunând. De cum am deschis gura, l-am auzit inspirând adânc înainte de-a se căzni să răspundă pe-un ton relativ calm.

  — Ah, dumneavoastră eraţi, doamnă Virginia?

  — Da. Meg e acolo?

  — L-am întrebat.

  — Nu, nu e, răspunse el.

  — Ne întrebam pe unde-o fi umblând, am urmat. Ştii cumva unde s-a dus?

  Vocea i se ascuţi.

  — Nu ştiu şi sunt al naibii de îngrijorat. N-avea obiceiul ăsta. Vreau să zic, să dispară de-acasă înainte de prânz, fără a spune cuiva o vorbă. E drept că ne-am cam luat la harţă înainte de plecarea ei şi la început am crezut că din cauza asta a şi plecat şi o să se-ntoarcă de cum o să-i treacă supărarea, dar nu s-a-ntors şi nici măcar n-a dat un telefon, şi nu ştiu ce să fac.

  — De ce v-aţi certat?

  — Am întrebat.

  — Nu pe cine ştie ce chestie. Am aruncat o vorbă niţel cam jignitoare la adresa lui Patrick, cum că, fiind avocatul mătuşii Evelyn, mare nătărău a fost de n-a aflat că ea n-avea nici un sfanţ de lăsat moştenire, iar lui Meg i-a sărit muştarul că mi-am permis să-l critic. Nu-i aşa că-i groaznic ce reprezintă pentru ea chiar şi acum când ştie totul despre el şi Imogen? Trebuie să-şi dea seama că pentru el ea nu înseamnă nimic.

  — Ai încercat să-i dai un telefon, să-l întrebi dacă n-a văzut-o cumva?

  — L-am întrebat.

  — Da, l-am căutat la birou şi, mai târziu, acasă şi mi-a spus că nu ştie nimic. Părea îngrijorat, dar nu cred că-i păsa cu adevărat.

  — Ai sunat la poliţie?

  — Încă nu. N-am vrut s-o fac să se simtă hăituită, în caz că tot ce şi-a dorit a fost o clipă de singurătate. Dar acum, că s-a făcut aşa de târziu, ar trebui să sun. Ce ziceţi?

  Tocmai voiam să-i spun că, după părerea mea, ar trebui să sune, când Felix mi-a smuls telefonul din mână. Stătuse lângă mine şi auzise aproape tot ce-mi spusese Paul.

  — Eu unul încă nu m-aş duce la poliţie, Paul, zise el. Dă-mi un pic de timp. Cred c-am s-o găsesc şi probabil că asta o să-i convină mai mult decât să se ştie cu poliţia pe urmele ei.

  — Ştii, deci, unde-ar putea fi?

  — Întrebă Paul.

  — Mi-a venit o idee grozavă, răspunse Felix.

  Am vrut să-i înşfac telefonul din mână şi să-i spun lui Paul să nu ia-n seamă cuvintele lui Felix, dar acesta îmi pară gestul cu un braţ.

  — Dacă mă-nşel, o să revin cu un telefon îndată – zise el – şi-atunci o să te poţi adresa poliţiei.

  Puse receptorul în furcă.

  — Ce-ţi veni să vorbeşti aşa cu bietul băiat?

  — L-am întrebat furioasă. Vezi bine că e înnebunit de îngrijorare şi habar n-ai unde-i Meg, acum, când ştii că nu-i la tine acasă.

  — Ba am habar, spuse Felix. Ideea mi-a venit în timp ce vorbeai la telefon. Haide, să mergem şi s-o luăm.

  Porni spre uşă. Am rămas locului.

  — Unde este?

  — L-am întrebat.

  — La Huddleston.

  — Dar el a zis că n-a văzut-o.

  — Scrie undeva c-a spus neapărat adevărul?

  — Ce te face să crezi că-i la el?

  — Faptul că nu poate sta departe de el. Şi acum am certitudinea că ea a ajuns la concluzia că dacă o să-i împărtăşească bănuielile ei în legătură cu testamentul, el va fi în măsură să-i ofere o explicaţie. Să mergem, nu cred c-avem timp de pierdut.

  Ceva din tonul lui mă făcu să simt un sloi de gheaţă pe şira spinării. Înzestrat cu o intuiţie ieşită din comun, care-i permitea să fie un farsor desăvârşit, Felix avea deseori dreptate în privinţa oamenilor în situaţii în care flerul meu dădea invariabil chix. Am pornit cu el, deşi nu-l credeam întru totul.

  Am luat maşina lui, la volan urcând el. Afară încă nu se întunecase complet, dar era în amurg, cea mai înşelătoare lumină a zilei, când umbrele par corpuri solide, iar corpurile solide par imateriale. Ambiguitatea luminii crepusculare îmi sporea starea de încordare. De vreo două ori am dat să-i spun ceva lui Felix, dar el nu mi-a răspuns. Părea să se concentreze exclusiv asupra şofatului. Ştiam însă că-i doar o aparenţă, la fel de înşelătoare ca şi amurgul nedesluşit prin care mă purta. Conducea excelent, acordând acestei activităţi o infimă parte a capacităţii sale de concentrare. Concentrarea lui de-acum fie ţinea de rolul său de mare detectiv, fie era aplecată asupra unui lucru despre care până acum nu-mi spusese nimic.

  Am ocolit piaţa de zarzavaturi şi am intrat pe o stradă care pornea din piaţă şi ducea spre blocul lui Patrick. Locuia singur şi curăţenia i-o făcea dimineaţa o menajeră. Cel mai adesea lua masa în diferitele restaurante ale oraşului. Nu era un tip aşezat, ca Felix, în stare să se descurce singur. Când am cotit pe aleea care ducea la blocul lui, o clădire în stil pseudo-georgian, din cărămidă roşie, eram sigură că nu-l vom găsi acasă, că o fi cinând undeva în oraş şi că plimbarea noastră se va dovedi zadarnică.

  Dar exact în momentul în care Felix dădea să cotească într-un spaţiu liber din parcajul aflat în faţa blocului, din casa scării au apărut două siluete care s-au oprit o clipă la lumina becului. Erau Meg şi Patrick. Acesta o ţinea pe Meg de cot şi păreau angajaţi într-o discuţie serioasă. Porniră pe alee către o maşină parcată ceva mai departe de-a noastră.

  Felix dădu grăbit în marşarier şi ieşi din spaţiul în care se pregătise să parcheze.

  — Uite-l că are maşina, zise el. Cum a reuşit să ocolească ulmul ăla căzut la pământ?

  — Nu-i a lui, am răspuns. Probabil a închiriat-o.

  Mă pregăteam să cobor din maşină, cu gând s-o strig pe Meg.

  Felix mă trase înapoi şi, aplecându-se peste mine, trase portiera.

  — Nu, nu acum, îmi spuse el. Acum o să-i urmărim.

  CAPITOLUL ZECE.

  Aveam să-mi dau seama curând încotro se deplasează maşina din faţa noastră.

  — O duce acasă, am zis.

  — Perfect, spuse Felix. Asta şi speram să facă.

  — Deci n-ai crezut nici o clipă că ar fi în primejdie alături de el.

  — În privinţa asta, e mai bine că ne-am luat măsuri de prevedere, decât să avem regrete mai târziu.

  — Sau te-ai gândit că ea ar putea reprezenta un pericol pentru el?

  — Nici asta n-ar fi fost imposibil, răspunse Felix. Din câte-mi amintesc, ţi-am spus că ai fi uimită să afli că ştie să folosească un pistol, dar, din câte ştiu, de mică a crescut cu un pistol în casă. Sunt unii părinţi care-şi învaţă copiii nişte lucruri extraordinare.

  — Oricum, se pare că n-a pus prea mare preţ pe sfatul tău, de a se duce la Londra.

  — Nu, şi presupun că nu s-a gândit o clipă să plece. Stând de vorbă cu mine, n-a făcut decât să-şi limpezească, într-un fel, intenţiile. Şi-a dat seama că cel mai mult şi cel mai mult doreşte să-i dea lui Huddleston o şansă de a o convinge de corectitudinea lui. Şi, după cum se prezintă situaţia, se pare c-a reuşit s-o convingă.

  Maşina închiriată de Patrick opri la un stop. Felix frână în urma lui. De-acum era întuneric şi nu mai distingeam deloc siluetele celor doi pasageri aflaţi în maşina din faţa noastră, cu excepţia capetelor lor profilându-se la lumina felinarelor de pe stradă. Patrick nu privea deloc în urmă şi nu părea să-şi fi dat seama că-i urmărit. Dacă-şi dăduse cumva seama, asta oricum nu-l deranja.

  Când stopul trecu pe verde, porni drept înainte şi Felix îl urmă îndeaproape. L-am întrebat de ce-şi continuă urmărirea în loc să ne-ntoarcem în strada Ellsworthy, dar nu-mi răspunse şi nu am mai repetat întrebarea. Expresia feţei lui sugera iarăşi o concentrare profundă şi ştiam că degeaba aş încerca să aflu la ce se gândeşte. Se putea-ntâmpla să nu se gândească la absolut nimic, dar n-ar fi recunoscut asta în ruptul capului. Reduse viteza când Patrick opri în poarta doamnei Arliss, ca să vadă dacă o să intre-n casă împreună cu Meg sau dacă doar o lasă în poartă, credeam eu, însă când cei doi coborâră din maşină şi-o luară pe jos, pe alee, Felix frână în imediata apropiere a maşinii lui Patrick şi coborî.

  — Să mergem – îmi zise în clipa în care am pus piciorul pe trotuar – a sosit timpul să facem odată ordine-n povestea asta, că dacă nu, Dumnezeu ştie ce-o să se mai întâmple.

  — Tu ai de gând să faci ordine?

  — L-am întrebat.

  — De ce nu?

  — Zise el pornind pe alee. De-o bucată de vreme încoa' am certitudinea că ştiu ce s-a-ntâmplat, dar până acum n-aveam idee cum să abordez situaţia. Dacă aş fi comis o cât de mică greşeală, numai bine l-aş fi avertizat pe ucigaş că ştiu cine e. Şi nu vreau să scape nepedepsit de lege. În mod normal, nu sunt un tip răzbunător din fire, doar mă cunoşti, şi mă-ndoiesc al naibii şi de valoarea pedepsei în sine, dar soţii Bodwell, iartă-mă că mă repet, au fost prietenii mei, şi simt că le sunt dator cu demascarea celui care i a ucis. Odată demascat, poliţia n-are decât să preia cazul.

  — Nu crezi c-ar fi mai bine să-l preia din capul locului?

  — L-am întrebat. Vreau să zic, în caz că ştii ceva ce le-ar putea fi de folos.

  Ne-am abătut de pe alee şi am luat-o pe gazon, ocolind copacul prăvălit în drum.

  — Am o seamă de avantaje de care ei nu se bucură, ai să vezi, spuse Felix.

  Glasul lui avea o înverşunare care mă lăsă perplexă. Mă-ntrebam dacă chiar s-a gândit la vreun plan ce l-ar demasca pe asasin sau dacă totul ţine de-o şaradă la care va renunţa de-ndată ce vom intra în casă. Tăcurăm, amândoi în timp ce urcam treptele de la intrare şi Felix sună la uşă.

  Ne deschise Meg. Din felul în care-i zâmbi Felix, fără urmă de înverşunare pe chip, mi-am zis că am avut dreptate să presupun că totul nu-i decât o şaradă în stilul lui. Întorcându-i zâmbetul, Meg păru să se fâstâcească şi obrajii ei palizi se îmbujorară un pic.

  — Vedeţi, până la urmă n-am mai plecat la Londra, zise ea. Trebuie să vă dau înapoi cheia. Mă simt groaznic, pentru că aţi fost atât de înţelegător, dar simpla discuţie pe care am avut-o cu dumneavoastră mi-a fost de mare folos, şi, după ce am plecat de la dumneavoastră, mi-am dat treptat seama că, de fapt, nu-i nevoie să fug şi să mă ascund. Nu-mi lipsise decât curajul de-a lămuri situaţia cu Patrick. Aşa că am făcut o lungă plimbare cu autobuzul până când s-a făcut ora de întoarcere a lui Patrick de la birou, după care m-am dus la el acasă şi i-am împărtăşit temerile mele. Şi mi-a explicat totul. Ce minunat! N-ar fi trebuit să-mi fac deloc griji. Mă simt atât de neroadă că am fost în stare să-l bănuiesc. Dar poftiţi înăuntru şi ascultaţi-i singuri explicaţiile. Tocmai avea de gând să le vorbească şi celorlalţi.

  Ne conduse în salon.

  Această încăpere mi se păruse dintotdeauna apăsătoare. Era o încăpere sortită întrunirilor oficiale, între persoane care nu se prea agreau unele pe celelalte. Nimănui nu-i dăduse prin cap să tragă perdelele la loc şi geamurile înalte, dezvelite, erau nişte glaciale dreptunghiuri de smoală ce reflectau în chip straniu lucrurile din încăpere. Putea fi o odaie excelentă pentru conducerea unei anchete, dacă chiar asta avea de gând să facă Felix, dar nu-mi venea să mai cred că intenţionează una ca asta. Părea prietenos şi cuprins de-o uşoară sfială, nu tocmai convins că-i binevenit şi n-avea deloc aerul omului venit ca să incrimineze pe cineva.

  În salon se aflau Nigel, Paul şi Patrick. Nigel stătea pe covoraşul din faţa şemineului, cu spatele la vatra goală, Paul se săltă de pe o canapea mică, tare, iar Patrick ţinea cu două mâini spătarul unui scaun, stând aplecat deasupra lui de parcă s-ar fi aflat la tribună, gata să înceapă o cuvântare, ceea ce, într-adevăr, intenţiona să şi facă. Sosirea noastră îi amână pentru o clipă începerea discursului.

  — Doresc să vă fac o mărturisire, zise el. Poate că ar fi trebuit s-o fac mai devreme, dar n-am acordat importanţă chestiunii în discuţie până când Meg m-a făcut să-nţeleg că unele dintre acţiunile mele ar putea fi răstălmăcite. Aşa că, dacă n-aveţi nimic împotrivă, o să-i dau drumul. E vorba de ultima dorinţă şi ultimul testament al doamnei Arliss.

  Zâmbi auditoriului, vrând parcă să nu fie luat foarte în serios.

  Paul se aşezase între timp la loc, pe canapea, iar Meg lângă el. Felix se apropiase de una dintre ferestrele înalte şi privea bezna din grădină, cu spatele la cameră. Părea mai curând să-şi studieze imaginea reflectată de geam decât să-l asculte pe Patrick. M-am aşezat pe unul din scăunelele victoriene şi am rămas cu ochii aţintiţi asupra chipului lui Patrick în timp ce vorbea. Nu că mi-ar fi spus mare lucru. Nu se uita la noi ca la nişte prieteni, ci, mai curând, ca la un grup de clienţi pe care nu-i cunoaşte bine, dar pe care e de datoria lui profesională să-i îmbărbăteze.

  — Fapt e – zise el cu vocea lui plăcută, sonoră – că doamna Arliss m-a chemat cu câteva zile înainte de moartea ei nu numai ca să-i distrug ultimul testament, ci să-i şi întocmesc unul nou. Unul cu totul extraordinar. La data aceea, desigur, nu ştiam că nu mai are bani de lăsat moştenire şi cred că de-acum nici ea nu mai ştia. S-a apucat să-mi dea instrucţiuni potrivit cărora le lăsa moştenire sume uriaşe unor servitori care o părăsiseră cu ani în urmă. Despre vreo doi dintre ei, întâmplător, ştiam că muriseră. Dacă aceşti bani ar fi fost trecuţi pe numele lor, ar fi fost moşteniţi de rudele lor, de-a căror existenţă doamna Arliss nici n-avea habar. În plus, lăsa o sumă frumoasă pentru înzestrarea unui spital din Allingford, care urma să poarte numele ei, chestie care mi s-a părut bizară în clipa în care mi-a căzut fisa că suma donată în acest scop era cu mult mai mare decât îmi închipuiam că-i mai rămăsese. Apoi, dorea ca în piaţa oraşului să i se înalţe o statuie soţului ei. Cred că asta mi-a deschis ochii la ce se întâmplă. Sărmana femeie îşi pierduse minţile. Şi, vă daţi seama, a rămas la aprecierea mea cum să procedez într-o problemă atât de lunecoasă. A trebuit să decid foarte rapid ce am de făcut. Să-ncerc s-o conving să renunţe la acest testament pe care părea atât de pornită să-l vadă întocmit? Să mă-mpotrivesc voinţei ei şi să-i aduc aminte că are rude de care ar trebui să-i pese? Fireşte, acesta a fost primul impuls pe moment. Dar, sincer vorbind, mi-am zis că n-o să aibă nici un efect. Singurul lucru la care se mai gândea era cum să imortalizeze numele de Arliss în Allingford. Un lucru groaznic de întristător la o femeie care toată viaţa ei a fost atât de sagace şi de realistă.

  Tuşi discret, parcă cerându-şi scuze pentru această cădere în sentimentalism.

  — Mai aveam şi alternativa de-a o lăsa să semneze testamentul – continuă el – urmând ca Imogen şi Nigel să-l conteste după moartea ei. Eram sigur că n-ar întâmpina greutăţi în acest sens şi poate că asta ar fi trebuit să şi fac Dar mai aveam la îndemână şi o soluţie mult mai simplă, care avea să scutească pe toată lumea de necazuri. Mi-era foarte simplu să distrug testamentul fără a-i pomeni nimănui nimic. Şi asta am şi făcut. Am făcut-o din prietenie sper să mă-nţelegeţi. Eu unul n-am urmărit nici un câştig, n-am dorit decât să scutesc familia de un proces plictisitor. Şi niciunul dintre voi n-ar fi trebuit să afle ce s-a-ntâmplat, dacă doamna Arliss n-ar fi avut inspiraţia să semneze testamentul în prezenţa unor martori şi nu ar fi insistat să fie de faţă şi soţii Bodwell. La data aceea prezenţa lor nu m-a îngrijorat cine ştie ce. Nu ştiam decât că-s nişte servitori excelenţi, habar n-aveam că, în paralel, erau şi şantajişti de meserie. Dar după moartea doamnei Arliss, când au auzit că testamentul a fost întocmit acum un an, şi-au dat imediat seama ce am făcut şi cred că alaltăseară au venit aici ca să-mi stoarcă nişte bani în schimbul tăcerii. Din nefericire pentru ei, însă, nu m-au găsit. Dacă s-au dus mai întâi la mine acasă, au aflat, pesemne, de la portar, că am ieşit în oraş cu domnişoara Dale şi s-or fi gândit că am venit încoace. Şi, de fapt, aici ne-am şi întors, dar, până s-ajungă soţii Bodwell, eu plecasem şi au nimerit prost, exact în momentul când era ucisă Imogen. Dar asta-i o altă poveste. Ceea ce vreau eu să-nţelege-ţi sunt faptele care m-au determinat să distrug testamentul, lucru aflat de Meg de la soţii Bodwell, ea însă mi-a înţeles greşit intenţiile. Cred că am reuşit s-o conving că n-au fost chiar atât de rele cum a crezut ea şi sper că mă veţi ierta şi voi pentru iresponsabilitatea de care am dat dovadă, deşi n-am încercat decât să vă fiu de ajutor.

  La sfârşitul acestui discurs nu se înclină, dar avea un aer de parcă aştepta aplauze.

  Nigel tuşi jenat şi se balansă, nu tocmai în apele lui, de pe un picior pe altul. Paul o cuprinse cu braţul pe după umeri pe Meg şi o trase mai aproape de dânsul. Ea se rezemă de el, găsindu-şi parcă astfel o poziţie confortabilă. Felix se-ntoarse de la fereastră, aprinzându-şi în acest timp o ţigară, şi-l privi pe Patrick îndelung, îngândurat.

  — Frumoasă poveste, nimic de zis, spuse el. Artistică. Îmi place. Lămureşte totul foarte frumos. Din păcate, nu cred o iotă din ea.

  Patrick se împurpură la faţă.

  — Ce vrei să insinuezi?

  — Foarte simplu, răspunse Felix. Soţii Bodwell mi-au spus că doamna Arliss, până la a doua congestie cerebrală, a fost perfect normală mintal. Şi mai este ştiut şi faptul că doamna Arliss a afirmat că vrea să-i facă dreptate lui Imogen. Aşadar, dacă presupunem că era perfect conştientă de faptul că, n-are nici un sfanţ de lăsat moştenire, este limpede că în ultimul ei testament i-a lăsat lui Imogen singurele valori pe care le mai avea, miniaturile, iar lui Nigel resturile aproape inexistente ale averii ei. Dar tu nu ştiai că nu mai are bani, aşa că ai distrus testamentul acesta, dorind ca Imogen să moştenească, potrivit instrucţiunilor din testamentul anterior, ceea ce credeai c-ar fi o avere uriaşă. Nu erai deloc nerezonabil procedând aşa, trăgând nădejde să te-nsori cu Imogen, dar i-ai destăinuit şi ei ceea ce făcuseşi, chestie nu tocmai inteligentă din partea ta, pentru că atunci când ai încercat să contramandezi căsătoria, ea te-a ameninţat că, dacă n-o iei de nevastă, te demască. La care ţi-ai ieşit din minţi şi i-ai făcut ţeasta zob cu vătraiul. Exact asta au văzut soţii Bodwell pe fereastră.

  Roşeaţa din obrajii lui Patrick pieri, tenul măsliniu fiindu-i cuprins de paloare.

  — Eşti nebun, făcu el. În seara aceea m-am înţeles cu Imogen să ne căsătorim. Ne doream această căsătorie. Banii nu contau.

  — Dar în privinţa testamentului am dreptate, i-o întoarse Felix. Toate bazaconiile astea cu spitalul Evelyn Arliss şi aşa mai departe – toate astea le-ai născocit ca să ascunzi faptul că adevăratul motiv pentru care ai distrus ultimul testament a fost convingerea ta că o să faci din Imogen o femeie bogată.

  — Să zicem c-aşa stau lucrurile – ripostă Patrick pe un ton din ce în ce mai violent – nu că ţi-aş da dreptate, însă chiar de-ar fi să fie cum zici tu, înseamnă că eu am ucis-o pe Imogen? Doamne sfinte, am iubit-o, măi omule! De ani de zile o iubeam!

  Felix părea resemnat.

  — Prin urmare, nu-ţi place teoria mea. Sincer să fiu, am întors-o pe toate părţile împreună cu Virginia şi nici noi nu suntem întru totul încântaţi de ea. Imogen a stat atâta timp nemăritată. N-ar fi speriat-o prea tare gândul c-o să mai rămână o vreme şi de-acum încolo. Dar mai am un car cu ipoteze. Una în legătură cu Nigel, de pildă.

  Nigel tresări. Părea că-l furaseră gândurile. Rămase cu ochii la miniaturile care erau ale lui numai şi numai datorită calculelor greşite ale lui Patrick.

  — Iartă-mă, zise el. Mi-ai spus ceva?

  — Ziceam că-i posibil ca tu să-i fi ucis pe Imogen şi pe soţii Bodwell, spuse Felix.

  — Doamne Dumnezeule!

  — Nu-i deloc o ipoteză proastă, urmă Felix. Dacă soţii Bodwell te-au văzut subtilizând miniaturile şi au venit ca să te ameninţe, iar tu i-ai împuşcat şi i-ai dus cu maşina la Deepstead şi Imogen te-a zărit la întoarcere ud ca un burete, ai fi putut-o ucide foarte bine, ca s-o reduci la tăcere.

  — Da, spuse Nigel gâfâind. Da, înţeleg. Aproape că-i posibil. Şi bine-nţeles că a doua zi dimineaţă mi-aş fi curăţat şi noroiul de pe pantofi, nu? Acest aspect nu mi-ar fi scăpat din vedere. Numai că mi se pare că nu m-am purtat întru totul raţional, deşi nu sunt un tip iraţional. Recunosc, am scăpări, cum a fost subtilizarea miniaturilor, dar de ce mi-ar fi fost frică de dezvăluirea soţilor Bodwell dacă, între timp, îmi înapoiasem miniaturile? Se puteau gândi că mă au la mână şi puteau veni aici să vadă cu ce s-ar putea alege la afacerea asta, dar sunt sigur că puteam ajunge la o înţelegere cu ei, în câteva minute, vorbind omeneşte. Era destul să vadă miniaturile puse la loc pe pereţi ca să-şi dea seama că au rămas cu buzele umflate.

  — M-am temut c-o să te ducă mintea la asta, zise Felix. Desigur, ai perfectă dreptate. Soţii Bodwell te-ar fi putut expune ridicolului, însă ar fi trebuit să fii un caz patologic ca să faci din asta un motiv suficient pentru comiterea unei crime. Nu-nseamnă că ucigaşul nostru n-ar fi un caz patologic. Sunt convins că este. Majoritatea ucigaşilor, cel puţin în societatea noastră, la ora actuală, sunt cazuri patologice. În anumite societăţi şi în anumite momente ale istoriei, de pildă la vreme de război, când este activ încurajată, omuciderea poate deveni o activitate perfect normală. Dar în cercul nostru restrâns, cu greu am putea-o considera o idee rezonabilă.

  — Vorbeşti despre un „ucigaş”, îl întrerupse Meg. În legătură cu mine n-ai nici o ipoteză?

  — Ei bine, adevărul este că am, îi răspunse Felix cu amabilitate, parcă gândindu-se să-i facă hatârul de-a nu o exclude dintre suspecţi. Dacă n-ai nimic împotrivă să mă refer la el, ai un motiv excelent de-a o fi suprimat pe Imogen. Ai simţit că te roade gelozia, nu-i aşa, când ai auzit de legătura ei cu Huddleston? Şi eşti destul de puternică pentru a fi fost în stare s-o omori cu vătraiul şi, din câte ştiu, eşti foarte versată în folosirea unui pistol, aşadar e foarte posibil ca tot tu să-i fi ucis şi pe soţii Bodwell.

  — Asta e strigător la cer!

  — Răcni Patrick furios. Destul cu trăncăneala. Meg nu i-ar putea face rău nici unei muşte. Cât despre gelozia sa, ei bine, mi-ar plăcea să cred că-nsemn pentru ea chiar aşa de mult, dar nici cât negru sub unghie nu cred că lucrurile stau chiar aşa.

  — Eşti modest, constată Felix. Nu-i aşa că, în privinţa asta, am dreptate, Meg?

  Meg îl privi pe Patrick cu un zâmbet ce aducea a scuză.

  — Cred că aveţi dreptate. Din păcate, o bucată de vreme mi-am pierdut capul. Dar nu-ţi fă griji, Patrick. Acum nu mi-e jenă să dau cărţile pe faţă, pentru că între timp mi-am mai venit în fire. Ştiu că m-am purtat îngrozitor de prosteşte. Tu n-ai însă nici o vină. Şi-acum, de fapt, totul s-a terminat şi, curios, nici nu mai ţin minte ce-am crezut că simt. Probabil mă credeţi foarte copilăroasă.

  — Dar spune-mi, din pură curiozitate – zise Felix – ştii să tragi cu un pistol?

  — Nu – răspunse ea – niciodată n-am mânuit un pistol.

  — Ştii să conduci o maşină?

  Meg rămase cu gura căscată.

  — Nu.

  — N-ai condus niciodată?

  — Nu.

  — Tu n-ai avut nicicând carnet de conducere?

  — Niciodată.

  Felix zâmbi binevoitor.

  — Ei, deci aşa. Iată un lucru care poate fi dovedit, spre norocul tău, deoarece soţii Bodwell au fost transportaţi la Deepstead cu maşina şi lucrurile negative cu greu pot fi dovedite. E destul de greu să dovedeşti că nu ştii să tragi sau că nu poţi ucide pe nimeni cu un vătrai, ori că de-acuma nu-l mai iubeşti pe Patrick. Poliţia poate afla însă cu uşurinţă dacă ai luat vreodată examenul de conducere auto şi dacă ai avut vreodată carnet de şofer. Eşti sigură că mi-ai spus adevărul, eşti sigură, căci dacă nu, poliţia o să-i dea curând de urmă?

  Nu era om care să vorbească mai neînduplecat decât Felix despre necesitatea ca alţii să spună adevărul.

  Meg clătină din cap scurt.

  — Adevărul e că mă simt un pic penibilă în privinţa asta, dar încă n-am învăţat să conduc. Nu mi-am putut permite să-mi cumpăr o maşină, aşa că nu mi s-a părut important să obţin carnetul.

  — Aşa mi-am zis şi eu – urmă Felix – dar am vrut să mă conving. Aşadar, a mai rămas Paul.

  Amabilitatea de pe chipul lui Felix dispăru fără veste. Totodată îi pieri şi aerul teatral cu care vorbise până acum, ifosele de mare detectiv. Era unul dintre rarele momente în care Felix redevenea el însuşi. Părea cu câţiva ani mai bătrân decât de obicei, ca şi cum încântătorul lui aer tineresc n-ar fi fost decât o mască. De sub pleoapele mult coborâte, cel ce se uita la un Paul aparent uluit era un bărbat matur, trecut prin ciur şi prin dârmon, cu o privire pătrunzătoare, perspicace.

  — Ai fost de la bun început suspectul meu preferat – zise Felix – deoarece dintotdeauna mi-au plăcut ideile simple şi mobilul tău, în uciderea lui Imogen, era de departe cel mai simplu. Nu-i aşa c-ai făcut-o pentru banii ei?

  Obrajii rumeni ai lui Paul, atât de asemănători cu ai lui Imogen, se întunecară.

  — Nu ştiu ce tot zici, spuse el. N-avea nici un ban.

  — Ba avea, zise Felix. Din punctul ei de vedere, o fi fost săracă, dar foarte multă lume ar fi considerat-o bogată. Avea venituri personale care nu i s-or fi părut îndestulătoare pentru nevoile ei, dar care te-ar fi putut ispiti pe tine, chiar dacă ai fi avut de suportat cheltuielile de înmormântare. Şi-n Hampstead avea o superbă căsuţă în stil Regency. Cât crezi că face? Optzeci sau nouăzeci de mii? În parte, tocmai de-aceea avea aşa de mare nevoie de banii doamnei Arliss, ca să poată întreţine o asemenea casă. Am auzit-o spunând că, neavând nici un ban, va trebui probabil s-o vândă şi să se mute într-un apartament la bloc, într-o suburbie. Iar tu erai singurul ei moştenitor, nu-i aşa? Puteai conta pe moştenirea întregii ei averi până când ţi-a spus c-o să se mărite, cu Patrick.

  Paul sări în sus. Avea faţa şi gâtul congestionate.

  — Dacă vorbeşti serios.

  — De ce n-aş vorbi?

  — Întrebă Felix. Asta s-a-ntâmplat, nu? A fost cumsecade cu tine în copilărie şi te-a îngrijit şi îi puteai cere mereu bani, la nevoie. Asta, în orice caz, până când ţi-ai găsit o slujbă şi te-ai dus să locuieşti singur într-un apartament. Nu cumva se săturase să mai aibă grijă de tine şi-ţi spusese să te descurci de unul singur, de-ai ajuns să-i porţi pică? Nu ştiu dacă s-a-ntâmplat aşa sau nu, fapt e că te considerai sigur moştenitorul ei. Dar în seara aceea, când te-ai întors cu Meg de la film, Imogen ţi-a spus c-o să se mărite cu Huddleston. Nu ştiu cum s-a întâmplat exact, dar cred că ai intrat cu Meg, aţi urcat sus, v-aţi spus noapte bună şi v-aţi dus în camerele voastre, apoi ceva te-a făcut să cobori la parter. Poate că ai văzut fâşia de lumină strecurându-se pe sub uşa acestei încăperi şi ţi-ai zis că Imogen încă nu s-a culcat şi aveai chef să stai la taclale cu ea. În orice caz, ai găsit-o aici şi ţi-a spus că ea şi Huddleston au luat decizia să se căsătorească. Era în al nouălea cer, nu-i aşa, deoarece descoperise că el vrea s-o ia de soţie în ciuda faptului că, din punctul ei de vedere, n-are nici un ban. Şi ţi-ai dat seama că în scurtă vreme avea să-şi facă testamentul, lăsându-i lui totul – îmi închipui că ar fi avut el grijă de asta – şi poate că te-a şi înţepat oleacă, ştiind că n-o să mai capeţi nimic de la ea. O văd în stare de-aşa ceva. Când voia, ştia să fie foarte crudă. Şi, pradă furiei şi dezamăgirii, ai ucis-o. Apoi i-ai zărit pe soţii Bodwell la fereastră.

  Paul făcu un pas în direcţia lui Felix, apoi se stăpâni, dar brusc mi-am dat seama cât de tânăr şi puternic şi ameninţător pare şi cât de mărunt e Felix pe lângă el. Paul, însă, izbucni în râs.

  — Toate astea le născoceşti din mers – zise el – că-ţi place să te ţii de chestii din astea. Dar nici măcar nu poţi pretinde că ai cea mai neînsemnată dovadă.

  — Ba am, spuse Felix.

  Paul scutură din cap, încă zâmbind, deşi zâmbetul îi părea crispat, de parcă i-ar fi fost pictat pe faţă.

  — E-n regulă, ştim cu toţii, de mult, ce meşter eşti la minciuni, zise el. Dar acum n-ai făcut o glumă prea reuşită.

  — Nu-i deloc o glumă, replică Felix. Întreab-o pe Meg de ce-a venit să stea de vorbă cu mine azi după-amiază. Ştiai că a fost la mine în vizită când v-a lăsat cu prânzul neterminat şi a dispărut de-acasă? Şi ştii din ce cauză? Ieri dimineaţă aţi fost împreună la cumpărături şi, mergând pe alee, v-aţi mânjit pantofii cu noroi, dar ei i-a scăpat acest detaliu până la sosirea poliţiei, care a vrut să vă verifice toată încălţămintea. Pe urmă şi-a adus însă aminte că tu aveai deja pantofii murdari şi în momentul în care porneaţi în oraş, nu numai când v-aţi întors de la cumpărături. Şi n-a ştiut ce are de făcut, fiindcă ţine la tine şi nu voia să te bage de pomană la apă. Dar în acelaşi timp e o fată cu conştiinţă civică, ce respectă legea şi căreia îi repugnă crima. Aşa că a venit să discute cu mine, deoarece era convinsă c-o să găsească la mine înţelegere.

  — Dar eu n-am.

  — Îi luă Meg vorba din gură, apoi se opri, ducând mâna la gură în timp ce se uita năucă de la Felix la Paul.

  — Nu-i aşa, Meg, c-ai fost în vizită la mine?

  — O întrebă Felix cu blândeţe.

  — Ah, ba da – răspunse ea – dar n-am. Adică, eu n-am.

  Era şi aceasta una din frazele ei neterminate, suspendate-n aer.

  — N-ai crezut că-i ceva chiar atât de grav o termină Felix în locul ei, dar, mi-am zis eu, nu aşa cum ar fi vrut ea. Într-adevăr, ce motive ai fi avut să crezi? Tot ce ţi-ai dorit era un pic de îmbărbătare. Oricum, asta nu e singura dovadă de care dispun.

  — Asta nu se cheamă dovadă, zise Paul. Încearcă altceva, dacă ţii neapărat să mă sperii. Nu-i aşa, Meg, că nu-i strop de adevăr în tot ce-a îndrugat? Nu ţi-ai făcut câtuşi de puţin griji din pricina pantofilor mei.

  Fata îl privea pe Felix ca hipnotizată şi nu răspunse.

  — De fapt, am o dovadă cu mult mai bună, zise el pe un ton blajin la auzul căruia m-au cuprins fiori de sinistru ce era. Am o dovadă concretă. Întâmplarea face că te-am văzut cum i-ai împuşcat pe soţii Bodwell. Vestea asta te zguduie, nu? Am sperat că n-o să fiu nicicând, nevoit să mărturisesc acest lucru, n-am vrut să fiu amestecat în afacerea asta mai mult decât trebuie. Am nădăjduit că poliţia îl va descoperi pe ucigaş fără ajutorul meu. Vedeţi, am venit aici împreună cu soţii Bodwell când s-au pornit încoace să-l uşureze de nişte bani gheaţă pe Huddleston. N-am intrat în casă, deoarece nu voiam ca el să ştie că-s la curent cu târgul încheiat. Dacă ar fi ştiut, aş fi pus-o pe Virginia într-o situaţie delicată. Mereu o pun în câte o situaţie delicată, deşi fac totul ca să le evit. Soţii Bodwell şi-au lăsat maşina la poartă şi au luat-o pe jos pe alee, iar eu am rămas în maşină. După o vreme i-am auzit întorcându-se, discutau cu cineva şi, în eventualitatea că era cineva cu care n-aveam chef să dau ochii, am coborât din maşină şi m-am adăpostit în întuneric, într-un loc unde nu puteam fi văzut. Şi acel cineva erai tu, Paul, îi rugai stăruitor şi-i implorai să nu spună nimănui că aşa şi pe dincolo – în clipa aceea nu ştiam despre ce-i vorba, dar era, nu-i aşa, vorba de uciderea lui Imogen – şi le promiteai c-o să le mai trimiţi bani de îndată ce-o să pui mâna pe ei. Şi pe urmă, cum stăteaţi lângă maşină, ai scos pistolul din buzunar şi i-ai împuşcat cu sânge rece. Apoi le-ai înghesuit cadavrele în maşină. Cred că Rita n-a murit pe loc. Am auzit cum gemea. Şi apoi ai plecat cu maşina. După ce-ai lăsat maşina la Deepstead, presupun că ai avut parte de-o lungă plimbare prin ploaie, dar eşti tânăr şi viguros. Pentru tine nu-nsemna cine ştie ce efort. Şi bănuiesc că ai un radiator electric în dormitorul tău, aşa că ţi-ai putut usca hainele peste noapte.

  Paul îşi încleştă pumnii gata să lovească.

  — Minciună, minciună, totu-i minciună!

  — Urlă el. N-aveai cum să fii acolo. Ea n-a.

  Se opri, dându-şi seama ce era să zică. Apoi se năpusti asupra lui Felix.

  Cel care m-a uluit în clipa aceea a fost Nigel. Cred că dacă n-ar fi intervenit el, Paul l-ar fi ucis pe Felix. Dar deşi ţeapăn, corpolent şi între două vârste, se vedea că odinioară Nigel luase lecţii de autoapărare. Din nefericire, în seara aceea s-a lovit, la spate şi ulterior a făcut o criză gravă de lumbago, dar în momentul acela ţâşni ca un tinerel, îl prinse pe Paul în cravaşă de la spate, smucindu-i bărbia în sus şi dezechilibrându-l, dându-i lui Felix răgazul să plonjeze spre picioarele lui Paul şi să-l placheze. Şi, în timp ce Paul icnea trântit la podea, Nigel îl încălecă şi se lăsă cu toată greutatea pe el, imobilizându-i braţele, iar Patrick, reuşind să arboreze o mină ce voia să arate că asemenea scene sunt absolut normale în saloanele clienţilor săi, se duse să telefoneze la poliţie.

  Până la urmă, nu spectacolul lui Felix avea să dovedească vinovăţia lui Paul, deoarece, la sosirea poliţiei, acesta negă faptul că atacul asupra lui Felix ar constitui cât de cât o mărturisire. Spuse că pur şi simplu şi-a ieşit din fire auzind acuzaţiile scandaloase ce-i fuseseră aduse. Dar poliţia descoperi pe pantofii lui urme de noroi care nu proveneau de pe aleea casei Arliss şi care coincideau cu noroiul de pe drumul de ţară de la Deepstead, şi avea pete de noroi şi pe pantalonii pe care-i purtase în ziua aceea, şi pe care încercase să-i cureţe, fără prea mare succes, cu un burete. Oarecum spre dezamăgirea lui, Felix nici măcar nu fu chemat ca martor în instanţă. Se şi văzuse în postura martorului desăvârşit, lucid şi util. Oricum, fără a mai fi nevoie de ajutorul lui, verdictul fu „vinovat”.

  O vreme Meg păru tare mâhnită din această pricină şi-l vizită pe Paul la închisoare când i se permise, părând să uite că Patrick a însemnat cândva ceva pentru ea şi transferându-şi afecţiunea asupra lui Paul. N-am crezut însă că aceasta va fi ultima iubire a vieţii ei. Acceptă postul oferit de către Patrick mai demult la firma Huddleston, Huddleston şi Weekes, găsi o garsonieră în Allingford şi curând am început s-o întâlnesc pe ici-pe colo prin oraş, în compania tânărului sergent care-l ajutase pe inspectorul-şef Chance să facă cercetări în legătură cu crimele. Tânărul mi se părea mai aşezat şi decât Patrick şi decât Paul şi, probabil, se potrivea mult mai bine cu ea, dar încrederea în capacitatea mea de a-i judeca pe alţii mi se zdruncinase şi nu m-aş fi hazardat să-i prezic viitorul.

  Felix petrecu la mine noaptea de după arestarea lui Paul şi am stat de poveşti la o cafea cu sandvişuri.

  — Nu ştiu de ce nu mi-ai spus adevărul în legătură cu vizita de după-amiază a lui Meg, am zis. De ce nu mi-ai spus c-a venit pentru noroiul de pe pantofii lui Paul şi nu pentru testamentul distrus de Patrick?

  — Dar ţi-am spus adevărul, răspunse – Felix. N-a discutat decât despre Huddleston şi testament.

  — Vrei să zici că, de fapt, n-a pomenit nimic despre pantofii lui Paul?

  — Nici o vorbuliţă. N-ai băgat de seamă că atunci când am zis că mi-ar fi spus aşa ceva era cât pe-aci să mă contrazică? Apoi curiozitatea a făcut-o să tacă. Riscam un pic, dar mi-am zis că pot conta pe ea. Voia să ştie unde vreau să ajung.

  — Înţeleg. Şi mai e povestea cu alibiul tău. Poliţiştii n-or să fie prea încântaţi de versiunea potrivit căreia ţi-ai fi petrecut seara cu soţii Lewis.

  — Dar chiar mi-am petrecut-o cu ei.

  — N-ai venit la Allingford împreună cu soţii Bodwell?

  — Sigur că nu.

  — Şi nu l-ai auzit pe Paul apropiindu-se cu ei pe alee şi implorându-i să nu spună nimănui că au asistat la uciderea lui Imogen, şi nici pe Rita n-ai auzit-o gemând, şi n-ai văzut nimic din ce-ai zis că s-a-ntâmplat?

  — Doamne fereşte. Chiar crezi că, dacă aş fi fost acolo şi aş fi văzut ce se-ntâmplă, aş fi stat cu mâinile-n sân? Chiar mă crezi aşa de meschin? Te duce mintea.

  — Se opri el ca să-şi amestece zahărul din cafea. S-ar putea să ai dreptate, probabil că un om înarmat c-un pistol m-ar fi speriat mult prea tare ca să mai am curajul să mă arăt. Dar cred c-aş fi mers glonţ la poliţie.

  — Deci toată povestea asta a ta n-a fost decât o potriveală.

  — Nu-mi place acest cuvânt, potriveală, replică el. Prefer să-i zic „un exerciţiu de imaginaţie”. Am văzut totul foarte limpede cu ochii minţii, până şi cum a procurat Paul pistolul şi motivul pentru care n-a omorât-o pe Imogen cu el. Înţelegi, sunt absolut sigur că n-a ştiut c-o va ucide pe Imogen până când a ucis-o. Cred că-i revine şi ei în mare măsură vina de a-l fi scos din minţi. În orice caz, cred că el a acţionat spontan. Când au apărut însă soţii Bodwell şi i-au cerut bani, a avut timp de gândire şi le-a spus că merge în cameră să i-a banii pe care-i are asupra lui, ceea ce a şi făcut, dar s-a dus şi în salonaş, să ia pistolul, apoi i-a condus la maşină şi restul s-a-ntâmplat exact cum am zis.

  — Eu tot potriveală-i zic.

  Felix scutură din cap.

  — Poate că dacă m-aş fi înşelat, ţi-aş da dreptate, însă am avut perfectă dreptate, nu?

  — Nu despre asta discutam.

  — Ai prefera să fiu de-o meticulozitate prozaică şi să greşesc, decât să fiu inventiv şi să am dreptate?

  — Nu-s chiar sigură că nu te-aş prefera mai curând aşa.

  Oftă.

  — Ce păcat, n-o să ne înţelegem niciodată unul pe celălalt.

  — Ei, ăsta-i adevărul, ce mai.

  — Ştii, ţin tare mult la tine.

  — Şi eu ţin la tine.

  — Ei, asta e.

  — Da, asta e.

  Curând după aceea ne-am spus noapte bună şi am urcat fiecare în camera lui.

  Dimineaţa Felix m-a servit cu o ceaşcă de ceai la pat, dar până am coborât la parter, plecase, lăsându-mi un bilet pe masa din bucătărie.

  Scria: „Am luat cinci lire din poşeta ta, să am cu ce ajunge acasă – sper că nu te superi. O să-ţi trimit mâine un cec. N-ar fi oare bine să ne vedem din când în când? Mi-a făcut plăcere să te văd. Anunţă-mă dacă mai e rost de-o crimă. N-aş băga mâna-n foc că nu mi-am descoperit vocaţia. F.”

  Mi-am pregătit micul dejun. Apoi am urcat sus să-mi fac patul şi să scot aşternutul de pe-al lui Felix. În dormitor am observat flaconul de Aliage pe care mi-l adusese cu câteva zile-n urmă şi dintr-o dată am izbucnit în plâns. Am plâns înăbuşit vreme de un ceas, îmi lipsea atât de mult. De când ne-am cunoscut ba îl iubisem, ba îl urâsem, şi o bucată de vreme aproape că ajunsesem să-l tolerez, iar asta reprezentase pentru mine cea mai mare primejdie, fiindcă dacă aş fi ajuns să mă împac cu felul lui de-a fi, mi-aş fi pierdut identitatea. Şi bănuiesc că asta ar fi avut oarecare importanţă, deşi câteodată mă cuprinde îndoiala.

 

 

          SFÂRŞIT