LESLIE CHARTERIS
SUS MÂINILE SIMON TEMPLAR
SIMON TEMPLAR ŞI CEAIUL MIRACOL
I
Întâmplarea a adunat, de la începutul acestei aventuri a Sfântului, o seamă de evenimente a căror coincidentă este surprinzătoare. Aceste evenimente cu deznodământ fericit, au dus la prinderea unei bande de răufăcători, care făcuse multe zile fripte lui Claude Eustace Teal, inspector principal la Scotland-Yard.
Teal şedea la o masă într-un local modest, în faţa unei ceşti cu ceai. Scotland-Yard-ul era la câțiva paşi mai încolo.
Inspectorul îşi băuse ceaiul şi citea un ziar. Fața nu-i strălucea de mulţumire ca de obicei; mesteca puţin chewing-gum fără entuziasm şi ochii îi trădau stoicul efect ce-l făcea pentru a-şi înfrâna suferinţa. Făcea impresia unui vițel la poarta nouă.
După puţin timp, puse ziarul pe masă şi râmase nemişcat, privind fix ceaşca de ceai. Era într-o duminică pe seară şi Teal era singurul client la acea oră.
Uşa se deschise brusc şi inspectorul tresări. Desigur că Mr. William Kennedy, comisar la Scotland Yard, n-avea intenţia să aresteze pe cineva.
— Ei bine, prietene! strigă el. Ce faci mutra aceasta? Ţi-a rămas vreun os în gât? Sau te gândeşti la Templar?
Teal îl privi înciudat. Nu se aştepta ca Kennedy să-i umple până la ultima picătură cupa de amărăciune şi câteva clipe, arătă ca un biet animal care caută un colţ liniştit, unde să poată muri în pace.
— Nu, răspunse el în cele din urmă, nu mă gândesc la Templar. Nu l-am văzut de câteva săptămâni. Nu ştiu ce mai învârteşte şi de altfel mi-e tot una.
Kennedy surprins, ridică sprâncenele.
— Iartă-mă, spuse el, credeam…
— Ce? Credeai? îl întrerupse Teal furios, uitând că se adresa unui superior.
— Hm! Aşa, dar tot n-ai dat încă de urmele bandei de spioni pe care o cauţi de cincisprezece zile, făcu mai îmblânzit Kennedy.
Teal dădu din umeri. Necazul lui era de natură pur personală: avea dureri groaznice de stomac.
De câteva zile crizele se înrăutăţiseră şi poliţistul se gândea cu spaimă la ora mesei. Chiar în acea zi, nu mâncase nimic la prânz, dar după amiază, pe la patru, pleznind de foame, înghiţise pe nerăsuflate un brioş cu cremă şi acum suferea de dureri atroce.
— Dă-mi un ceai! comandă Kennedy, chemând chelnăriţa. Adu-mi câteva brioşi şi deschide aparatul de radio.
Teal auzind de brioşi, închise ochii cu o strâmbătură de dezgust. Îi venea s-o ia la goană, dar rămase ţintuit locului, auzind anunţurile de publicitate transmise la radio.
— …acest ceai minunat, nu numai că face să înceteze durerile de stomac ci le vindecă pentru totdeauna. Primim zilnic sute de scrisori de la admiratorii acestui…
— Cerule, suspină Teai, ce tot îndrugă acolo?
— E Radio-Cavados, explică Kennedy. Duminica, acest post de emisiune, instalat pe continent, dă concerte vesele şi anunţuri publicitare, căci posturile engleze nu transmit în această zi decât muzică clasică.
— …Ceaiul Miracol, urmă speaker-ul. Reţineţi acest nume: Ceaiul Miracol. Îl găsiţi la toate farmaciile sau la sediul Companiei Ceaiului Miracol, Victoria Street, 909, Londra. Cumpăraţi chiar astă seară un pachet de Ceai Miracol. Vom transmite acum un cântec al orchestrei ceaiului Miracol.
— Ceaiul Miracol! bângui Teal. Ce înţeleg ei prin asta? Cum ar putea ceaiul acesta să vindece durerile de stomac? Şi…
Uşa se deschise din nou, întrerupându-l. Inspectorul Peters, asistentul lui Kennedy, intră înăuntru şi se îndreptă spre acesta.
— Omul nu era acolo, rosti el.
— Nu-i nimic, răspunse Kennedy, ia loc. Lui Teal îi e rău de la stomac.
Teal, roşu la față, se sculă.
— Scuzaţi-mă. Trebuie să mă duc acasă.
— Nu uita să-ţi cumperi un pachet cu Ceai Miracol, glumi Kennedy.
Inspectorul ieşi mânios din local şi se îndreptă spre Victoria Street, pentru a se duce acasă pe jos. Acest exerciţiu îi făcea bine.
Se înserase.
Fie că încă îi mai răsunau în urechi cuvintele speaker-ului, fie că se afla pe Victoria Street, Teal se opri înaintea unei farmacii, cu ochii fixaţi pe un afiş pe care nu-l observase niciodată până acum, deşi trecea zilnic prin faţa lui.
SUFERIŢI DE STOMAC?
luaţi
CEAIUL MIRACOL
2 şilingi pachetul
Aruncă priviri furişe în dreapta şi în stânga, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie surprins şi intră brusc înăuntru. Un tânăr în halat alb îl privi întrebător.
— Un pachet de Ceai Miracol, murmură Teal, ca şi cum ar fi cerut vreun drog interzis de lege.
Tânărul ezită o clipă, apoi se întoarse şi luă dintr-un raft un pachet învelit în hârtie galbenă.
Inspectorul, cu un gest brusc, apucă pachetul, îl băgă în buzunar, plăti şi ieşi repede, ca urmărit de furii. Era atât de grăbit să iasă, încât se ciocni de un client care tocmai intra. Acesta se feri, ascunzându-şi faţa.
Cinci minute mai târziu, Teal intră într-o stradă strâmtă, mergând spre casă. Se întunecase complet. Strada era pustie. Teal auzi în urma lui un zgomot de paşi precipitaţi dar nu întoarse capul. Zgomotul se apropia… încă puţin, mai mult… apoi, inspectorul primi o lovitură în creştet şi se prăbuşi grămadă, fără cunoştinţă.
II
Sentimentele lui Simon Templar faţă de Teal, oscilau între două puncte deosebite. Mai întâi, viaţa n-ar mai fi avut niciun rost pentru el, dacă n-ar fi existat Teal, căruia să-i joace festă după festă, scăpându-i mereu din mâini. Totuşi, de multe ori, Sfântul socotea că inspectorul îi face multe zile fripte. Între aceste două stări ale sufletului, Simon regreta adeseori umilirile ce i le aducea bătrânului său adversar şi alteori, era tentat să-i spargă capul ca să scape de el.
Una din coincidenţele de care am vorbit la început, a fost ca Sfântul să se afle la volanul automobilului său şi să treacă prin acea stradă pustie, chiar în clipa când Teal îşi pierdea cunoştinţa.
Agresorul inspectorului mai era încă aplecat asupra lui, când Simon opri brusc maşina lângă el. Acesta ezită câteva clipe între a fugi sau a încerca să reziste. Dar zărind statura atletică a eroului nostru, care se coborî iute din automobil, întoarse spatele şi o luă la goană din răsputeri.
Sfântul se avântă după el, fără să bănuiască că victima era Teal. Dar, după doi paşi, Simon aruncă o privire asupra inspectorului şi se opri brusc, observând că era veşnicul său duşman. Acest scurt răgaz ajunse ca agresorul să-şi continue fuga şi să dispară. Când se gândi să-l urmărească, fu prea târziu.
Scoţând un suspin, se aplecă asupra lui Claude pentru a vedea ce-i cu el. O scurtă cercetare lămuri pe Simon că Teal mai respira încă. Aventurierul se afla în dilemă. Dacă va fi acuzat de a fi atacat pe Teal? Totuşi, amorul lui propriu nu-l putea face să lase în drum pe inspector.
Ridică corpul poliţistului şi-l duse la maşină; apoi, luă de jos pălăria acestuia şi un pachet care-i căzuse din buzunar, aruncându-le pe banchetă. Se aşeză la volan şi câteva minute mai târziu, se opri înaintea locuinţei inspectorului.
Teal deschise ochii.
Sfântul aprinse o ţigară şi privi pe Claude cu reproş.
— Nu ţi-e ruşine? făcu el. Să te îmbeţi, la vârsta ta şi încă într-o duminică!
— Aşadar, tu ai fost? mormăi Teal.
— Nu te înţeleg, drăguţule, spuse Simon.
— Tu m-ai urmărit, reluă inspectorul, şi m-ai lovit pe la spate. Dacă socoţi că-mi poţi scăpa de data aceasta, te înşeli!
— Claude, murmură Sfântul, mă acuzi?
— Oh! Nu, suspină Teal, roşu de mânie. Fără îndoială că a fost altul, care a coborât din cer cu paraşuta.
Sfântul oftă.
— Nu vreau să te contrazic, spuse el, dar pentru care motiv te-aş fi atacat? Nu te-am mai văzut de câteva săptămâni. N-ai făcut nimic, ca să-ţi atragi mânia mea. Şi chiar de aş fi fost eu, crezi că aş fi fost nebun să mă dau de gol, prin prezenţa mea? Haide, Claude, ce dracu, gândeşte-te puţin!
Teal îşi pipăi capul cu vârful degetelor şi se strâmbă de durere.
— Ce s-a întâmplat? întrebă el în cele din urmă.
— Nu ştiu nimic. Am văzut un individ care te-a doborât cu un baston de cauciuc. Voiam să-l întreb ce răfuială are cu tine dar s-a evaporat. Te-am pus în automobil şi te-am adus aici.
Inspectorul îşi regăsi sângele rece. Înţelese că nu Sfântul îl atacase şi fu cuprins de ciudă.
— Cine m-a lovit?
— Habar n-am. Îmi închipui însă că există în Londra o groază de prieteni de-ai tăi, care vor plăti scump faptul de a te doborî în plină stradă.
— Cum arăta?
— Era întuneric beznă, Claude, şi mi-a arătat numaidecât fundul pantalonilor. Tânăr şi de statură mică.
— În orice caz, sunt nevoit să-ţi mulţumesc, mormăi Teal.
Nu-i plăcea să rămână dator cu ceva faţa de Simon. Afară de asta, stomacul începu să-l tortureze din nou şi capul îi fierbea ca un cazan. Coborî greoi din maşină şi-şi luă pălăria.
— Bună seara.
— Bună seara, Claude, răspunse vesel Sfântul. Îmi ştii adresa. Când vei avea nevoie de ceva…
Teal nu-l învrednici cu niciun răspuns; urcă încet scările, deschise uşa şi dispăru în casă.
Sfântul puse în mişcare motorul şi-şi văzu de treabă, fluierând o melodie mondenă.
*
Două ore mai târziu, când Simon intră cu automobilul în garajul din Cornwall House, piciorul se împiedică de ceva şi tânărul ridică pachetul galben pe care Teal îl uitase în maşină.
Sfântul îl luă, citi eticheta şi zâmbi. Descoperirea dispensei lui Teal, dădea lui Simon noi subiecte de batjocură.
În timp ce urca cu ascensorul, citi extraordinarele calităţi ale Ceaiului Miracol. Şi pe măsură ce citea, îi veni o idee cu care ar putea râde de Claude. Pentru că era vorba de un ceai miraculos, Teal se aştepta la minuni din partea lui. Simon va face în aşa fel ca amestecând în ceai câteva foi uscate dintr-un purgativ eficace, să mărească puterea acestui ceai…
Intrat în cameră, Sfântul deschise pachetul cu precauţie ca să nu se observe urmele intervenţiei sale şi… rămase uluit. Înăuntru nu era nici urmă de ceai, ci numai nişte suluri de hârtie. Sfântul desfăcu unul, socotind că erau mai multe doze de ceai. Dar nu.
Brusc, Simon se opri, cu privirea fixă şi sprâncenele încruntate. Zărise nişte bilete de bancă, în valoare de cincizeci de lire sterline unul.
— Hm! Aşadar, acesta să fie Ceaiul Miracol? Dacă aş mai avea două pachete de astfel de ceai, cred că n-aş mai avea niciodată dureri de stomac.
Erau treizeci de bilete, adică o mie cinci sute lire, în bancnote autentice.
O mână se aşeză uşor pe umărul Sfântului. Întorcându-se, zări pe Patricia Holm.
— N-am auzit când te-ai întors, începu ea…
Se întrerupse cu ochii ţintă la bancnote.
— Ai jefuit vreo bancă? întrebă ea în cele din urmă.
— Nu, răspunse el, râzând.
— Hm! Când vor veni sa te aresteze?
Simon o privi şi zâmbi.
Părul auriu al tinerei femei avea culoarea spicului de grâu copt; ochii albaştri îl priveau râzând.
— Nu ştiu dacă vei avea acest noroc să scapi de mine, răspunse el şi întinse Patriciei pachetul.
Ea citi. Ce scria pe el şi dădu din umeri.
— Nu pricep, murmură ea.
— Nici eu, răspunse aventurierul. N-am avut când să mă gândesc la asta.
— Bancnotele sunt adevărate? făcu ea.
— Fără nicio discuţie.
— Sunt economiile lui Claude?
— Tot ce se poate. Ştiu că are un cont la bancă, totuşi nu pot înţelege de ce şi-ar ascunde banii într-un astfel de pachet.
— O fi vreun corp delict. Are vreo anchetă în curs de cercetare?
— Nu ştiu. Pachetul însă era închis. De unde ar fi ştiut că el conţinea bancnote dacă nu l-a deschis?
Patricia ramase pe gânduri.
— S-ar putea sa fie în solda vre-unei bande şi aceasta să-i fie parte. I s-ar putea plăti fără niciun risc în acest fel.
— Nu, făcu Sfântul. Teal greşeşte adeseori, dar e cinstit, chiar ridicol de cinstit. Dacă ar fi ştiut ceea ce era în pachet l-ar fi pus în buzunar şi nu l-ar fi uitat în maşină.
— Poate că n-a vrut să se trădeze.
— Nu-i nici asta.
Pat dădu plictisită din umeri.
— Atunci? întrebă ea.
— Claude habar n-avea ce este în pachet. Îi era rău de la stomac şi a cumpărat un Ceai miracol înainte de a se duce acasă, cu intenţia de a-i încerca extraordinarele calităţi. Cred că acest pachet nu-i era destinat lui. Vânzătorul s-o fi înşelat. Numaidecât după plecare lui Teal, cel ce trebuia sa-l primească a sosit şi el, iar vânzătorul, observând greşeala comisă s-a luat după el. Tocmai îl scotocea, când am dat peste el… Teal, înainte de a intra în casă, nu s-a mai gândit la pachet şi l-am găsit în automobil, la garaj…
Ochii Sfântului străluceau ciudat. Aceasta se întâmpla ori de câte ori mirosea vreo aventură. Pat îl cercetă fix câteva clipe: ştia că era inutil sa mai discute.
— Ce s-o fi ascunzând sub misterul acesta? făcu ea cu jumătate de voce.
— Şi eu aş vrea să ştiu, spuse el. Aş vrea mai ales sa fiu ascuns într-un colţ al magazinului de unde a fost cumpărat acest Ceai Miracol…
Fără nicio îndoiala, Simon nu era prea departe de adevăr. În vreme ce Sfântul făcea ciudata descoperire, la farmacie agitaţia atinsese punctul culminant.
Mr. Henry Osbett, proprietarul farmaciei din Victoria Street No. 909, unde se găsea sediul Companiei Ceaiului Miracol, era un individ înalt, cu o alură distinsă. Avea o mustaţă neagră şi pe nas purta nişte ochelari. Emoţionat la culme, îşi pierduse calmul şi asculta nerăbdător explicaţiile vânzătorului.
— De unde puteam să ştiu? protestă tânărul. A venit chiar la ora exactă şi nu-l văzusem niciodată pe Nancock. Nu aveam intenţia să-i dau pachetul fără parolă, dar mi l-a smuls din mână şi a ieşit ca un bolid.
— Asta nu te scuză, mârâi farmacistul, mângâindu-şi mustaţa. Ar fi trebuit să-i iei pachetul după ce l-ai doborât, mai ales că ai văzut că era inspectorul Teal.
— Individul care a sărit din automobil era de trei ori mai puternic ca mine, gemu vânzătorul. M-ar fi ucis!
— Cel puţin m-ar fi scăpat pe mine de grija aceasta, termină Osbett.
Vânzătorul păli şi tăcu.
Privirea farmacistului râmase o clipă fixata pe el; apoi, Osbett îi întoarse spatele şi se îndreptă spre fundul prăvăliei. S-ar fi spus că se duce să caute o secure, pentru a-şi pune planul în aplicare. Urcă însă scara care ducea la primul etaj şi intră într-o cameră, ce-i slujea de birou. Nu se vedeau acolo decât o masă plină cu hârtie şi două scaune. Osbett se opri în faţa mesei şi aprinse o ţigară.
Farmacistul era totodată neliniştit şi furios, dar îşi recăpătă curând sângele rece. Era convins că plecarea grăbită a lui Teal cu pachetul nu era premeditată căci în cazul acesta, poliţia ar fi trebuit să-l viziteze de mult. Era o simplă coincidenţă. Cu toate acestea, când inspectorul va deschide pachetul, va descoperi bancnotele. Prin asta n-ar putea să-i facă nimic, dar va fi supravegheat şi i-ar stânjeni afacerile. O singură şansă îi rămâne: ca Teal să nu deschidă imediat pachetul şi pentru a exploata şansa, trebuia să lucreze fără zăbavă.
Fără să mai stea pe gânduri, Osbett ridică receptorul şi formă un număr.
*
Simon întârzie un sfert de oră la o drogherie. Când se înapoie, avea câteva pachete pe care le aşeză pe-o masă. Întinse un ziar şi le vărsă conţinutul, apoi amestecă totul bine, sub privirea dispreţuitoare a Patriciei.
— Da, ştiu, mormăi ei. Totdeauna m-ai crezut un idiot. N-ai priceput ce vreau să fac?
— Nu încă.
— Ascultă atunci: Teal a cumpărat un pachet de ceai, pe care l-a uitat în automobilul meu şi ţin cu tot dinadinsul sa i-l înapoiez. Numai că, cum nu am Ceai Miracol şi nu îi ştiu compoziţia, vreau să fac chiar eu un amestec miraculos.
— N-aveai decât să cumperi un alt Ceai Miracol. Era mai uşor.
— Nu. Prefer compoziţia mea şi te asigur că îşi va face efectul.
Umplu pachetul în care găsise bancnotele, îl închise şi făcu în aşa fel încât părea că nu mai fusese deschis.
— Ce-ai să faci dacă Claude moare otrăvit? întrebă Pat.
— Îi voi trimite o coroană din flori de ceai.
Sfântul puse pachetul pe masă şi se aşeză într-un fotoliu.
— Acum, spuse el, să dăm de urma acestei afaceri.
— Ce vrei să spui?
— Că vreau să încerc să descopăr de unde a cumpărat Teal o mie cinci sute de lire, cu doi şilingi. E o adresă interesantă de ştiut: vom cumpăra în fiecare săptămână câte-un astfel de pachet şi în curând voi bate pe umăr cu dispreţ pe Rockefeller.
Ridică receptorul telefonic şi formă numărul lui Teal. Inspectorul răspunse numaidecât.
Alo, spuse Sfântul, sper că nu te deranjez, Claude.
Simon se mira că receptorul nu se refăcu în ţăndări, dar membrana sensibila a microfonului vibra intens.
— Cine e acolo? urlă poliţistul?
— Cum îţi merge cu stomacul? răspunse Simon.
Teal nu mai repetă întrebarea. Numai un singur om îi putea pune o asemenea întrebare, chiar în clipa când socotea că va adormi. Capul şi stomacul îl torturau necruţător, aşa că mânia lui era explicabilă.
— Ce mai vrei? mormăi el.
— Dar bine Claude, mă îngrijesc de stomacul tău. Nu-mi place să suferi.
— Cine ţi-a spus ca mi-e rău de la stomac?
— Înspăimântătoarea mea putere, de deducţie, Teal, se umflă în pene Sfântul, abia potolindu-şi râsul. Nu mi-ai spus până acum niciodată că obişnuieşti să bei Ceaiul Miracol.
— Oh! murmură inspectorul.
— L-am găsit în maşină după plecarea ta furtunoasă şi am citit că vindeca bolile de stomac, colicii, limbricii, negii, etc… etc… Habar n-aveam că suferi de toate acestea, Claude!
III
— Nu-i adevărat! strigă Teal. Am auzit din întâmplare la radio vorbindu-se de acest ceai, şi, în drum spre casă, am intrat într-o farmacie şi mi-am cumpărat un pachet, ca să încerc. Nu mă simt prea bine de câteva zile şi…
— Atunci, desigur, răspunse milos Sfântul, trebuie să iei ceva. Am să-ţi trimit numai decât ceaiul şi dacă vrei un masaj, nu te jena.
— Nu, mulţumesc Templar, făcu inspectorul. Mi-e prea somn acum. Adu-mi-l altădată.
— Cum vrei, Claude. Ce-ar fi să vii mâine la patru, la Mayfair? îţi convine?
— Trimite-mi-l sau mai bine aruncă-l. Am să cumpăr altul. Nu vreau să te deranjez.
— Oh, Claude, atât de puţin mă cunoşti? Ne întâlnim mâine la patru, da? La revedere.
Simon puse receptorul în furcă şi aprinse o ţigară. Aflase ceea ce voise. Teal cumpărase pachetul în drum spre casă şi Sfântul ştia că mergea totdeauna pe aceleaşi străzi, adică Parlament Square şi Victoria Street. Dacă existau mai multe farmacii pe acest parcurs, va proceda prin eliminare.
— Ei bine? făcu Patricia.
— Ei bine, aveam dreptate. Claude nu dă pachetului nicio importanţă. L-a cumpărat întâmplător.
— Eşti sigur? Poate bănuieşte că ai desfăcut pachetul.
Sfântul clătină capul.
— Nu. Îl cunosc pe Claude, spuse el ridicându-se. Haide cu mine să căutăm farmacia care face miracole.
Câteva minute mai târziu, amândoi se plimbau pe cele două străzi. Nu exista decât o singură farmacie şi Simon citi firma: „Henry Osbett and Co”
— Du-te Pat, rosti el, şi cumpără un pachet cu Ceaiul Miracol.
— Şi dacă voi fi ucisă?
— Voi telefona după o ambulanţă, cum voi auzi detunătura.
După câteva clipe, ea se întoarse cu un pachet galben.
— Cum arată Osbett? întrebă Simon
— Ca toţi oamenii, dacă el a fost cel ce m-a servit. De ce nu te-ai dus singur?
— Voi avea mai târziu ocazia să-l văd. Nu te-a întrebat nimic?
— Nu.
Sfântul luă pachetul, îl pipăi şi-l sună la ureche.
— Să luăm un cocktail undeva, spuse el, şi-l vom deschide, pentru a vedea milioanele.
Într-un colţ al barului „Florida” îl desfăcu şi observă că era ceai sau ceva asemănător. Simon scoase un suspin de regret şi chemă chelnerul pentru a arunca conţinutul.
*
Simon Templar avea somnul unui copil de leagăn: trăsnetul nu l-ar fi putut deştepta. Dar erau anumite zgomote, care îl deşteptau imediat.
Deschise deci ochii, în acea noapte, fără ca ritmul respiraţie sale să se schimbe. Aruncă o privire spre acele luminoase ale pendulei şi zări că adormise numai de două ore.
Cineva se mişca alături de dormitorul lui în salon.
Sfântul îşi luă revolverul şi coborî din pat, uşor şi fără zgomot ca o fantomă. Ieși cu precauţie în vestibul şi se îndreptă spre uşa salonului: era întredeschisă şi se zărea o rază de lumină. Simon intră încet în salon. În picioare, lângă masă, era un individ ce răscolea printre hârtiile aflate acolo. Reţinându-şi răsuflarea, aventurierul se apropie de el, cu paşi uşori. Ajuns în spatele lui, Sfântul se aplecă spre urechea acestuia şi brusc, strigă:
— Hau!
Intrusul nu suferea de inimă şi nu se prăbuşi la pământ. Dimpotrivă, se întoarse pe neaşteptate şi încercă să se apere. Dar Simon îi răsuci braţul ce ţinea un cuţit şi-l aruncă de perete.
— Nu te porţi cumsecade, tinere, murmură el. Ştii bine că nu pot vedea arme în faţa ochilor.
Un zgomot uşor se auzi şi un val de lumină inundă camera. Patricia aprinsese lumina. Stătea în pragul uşii, într-o pijama albastră şi-şi freca ochii.
— – Scuză-mă, spuse ea. Nu ştiam că ai invitat pe cineva.
Sfântul se aşeză pe un scaun şi scrută atent faţa agresorului, care, ridicându-se de jos, îşi scutura hainele, mormăind câteva înjurături. Era de statură mică, dar lat în spate, cu părul roşu şi o cicatrice pe obrazul drept.
— Cum, făcu pe miratul Simon, nu-l cunoşti pe prietenul meu Red McGuire? Vine tocmai din închisoarea Parkhurst, unde a stat pentru un furt prin efracţie. Trebuie să fi auzit de perlele şi diamantele tale şi a venit să le vadă. Pentru ce n-ai sunat Red?
McGuire îşi revenise şi-şi freca creştetul capului.
— Du-te dracului! mormăi el. Nu-i nevoie sa-şi baţi joc de mine. Cheamă sticleţii!
IV
Simon, intrigat, se gândi:
Hoţii, nu prea obişnuiau să-l viziteze: îi cunoşteau doar destul de bine reputaţia. Totuşi, un om ca McGuire ştia ce face. Nu intra, nicăieri, fără a lua măsurile necesare. Atunci?
Simon aruncă o privire cercetătoare în jur. Nimic nu fusese atins. Afară numai…
Templar zări pe masă, pachetul de ceai pe care-l umpluse el însuşi şi pe care avea de gând să-l dea lui Teal şi pe covor… un alt pachet de ceai Miracol, care nu fusese acolo înainte de a se culca.
Sfântul pricepu şi zâmbi mieros.
— De ce mă judeci greşit, Red? spuse el. Doar n-o să bem împreună câte un pahar de ceai.
— Ce ceai? murmura pungaşul.
— Ceaiul Miracol, spuse Simon cu voce dulceaga; balsamul care vindecă bolile de stomac. Red, ceea ce aveai de gând să faci nu-i frumos. Vrei să-mi iei ceaiul meu şi să-mi laşi o imitaţie în loc.
— Nu ştiu despre ce vorbeşti, rosti McGuire.
— Nu se poate, zâmbi Sfântul. Haide, haide, vei auzi multe lucruri cât vei sta cu mine.
Simon se sculă, luă un fotoliu şi-l aşeza lângă Red.
— Stai jos, spuse el. Am impresia ca discuţia noastră va fi lungă.
Mai ţinea încă în mână revolverul şi McGuire fu nevoit să asculte.
— Pat, continuă aventurierul, sunt nişte cătuşe în sertarul meu. Adu-mi trei perechi: una pentru mâini şi câte una pentru fiecare picior, pe care le vei prinde de fotoliu.
— Ce vrei să faci? făcu îngrozit McGuire.
— Vei vedea, răspunse Sfântul. Pune mâinile la spate. Aşa. Mulţumesc. Apropie picioarele de fotoliu.
Cu fruntea îmbrobonată de o sudoare rece ca gheața, Red ascultă.
Simon puse revolverul pe masă şi-şi aprinse o ţigară.
— Îmi pare rău că sunt nevoit să întrebuinţez forţa, pentru a-ţi împrospăta memoria, spuse el. Cu adevărat, nu vrei să-ţi aminteşti de nimic?
McGuire îi privi fix, fără să răspundă.
— Pat, spuse Sfântul, caută-ţi fierul de frizat şi încălzeşte-l.
Red clipi nervos din ochi.
— Cheamă sticleţii! strigă el. Asta-i tot ceea ce ai dreptul să faci.
Simon se îndreptă spre el şi dintr-o mişcare îi desfăcu cămaşa la gât. McGuire ridică capul. Văzu zâmbetul lui Templar şi privirea rece a ochilor săi albaştri. Red nu era fricos, dar îl cunoştea pe Sfânt.
— De ce nu-mi laşi timp să răspund? mârâi el.
— Pat, strigă Simon peste umăr.
Patricia Holm apăru în prag.
— Încălzeşte fierul spuse el. E dispus să vorbească, dar şi-ar putea schimba gândul.
Apoi se adresă prizonierului.
— Să vedem. Ce ştii despre Ceaiul Miracol?
— E pentru prima dată când aud de acest nume, grăi Red. Mi s-a dat acest pachet, ca să-l schimb cu altul la fel, pe care trebuia să-l găsesc aici. Asta-i tot.
— E tot ceea ce ţi-a spus Obsett?
— Obsett? Nu-l cunosc.
— Atunci, cine ţi-a spus să vii aici?
— Habar n-am. Când am ieşit de la răcoare, nişte prieteni m-au recomandat unui individ, pentru care lucrez din când în când. Nu-i ştiu numele. Primesc ordinele prin telefon, la un bar unde sunt mai tot timpul.
— Nu-l cunoşti?
— Nu. Nu-i ştiu decât numărul de telefon, unde îl pot găsi. Berkeley 31.00.
Sfântul îl privi fix. Spusele lui McGuire i se păreau plauzibile şi pungaşul părea sincer.
— Cum arată individul?
— E înalt şi pare străin. Are o barbă neagră.
Şi aceasta părea posibil. Obsett se ascundea cu grijă.
— Cum a ştiut el că aveam un pachet de Ceai Miracol? întrebă Sfântul.
— Nu ştiu.
Pat intră în salon, ţinând în mână fierul de frizat, înroşit la vârf.
— Ai venit la timp. Red pare că-şi pierde iar memoria.
— Stai, strigă McGuire, cu buzele uscate. Am auzit o convorbire… la telefon…
— Unde? întrebă Sfântul.
— În prima casă în care am intrat astă seară. Omul era în pat şi vorbea la telefon. L-am auzit numindu-te: Templar. Am telefonat la 31.00 şi mi s-a spus să vin să caut aici.
Simon îşi amintea de convorbirea avută cu Teal. Red n-o putuse născoci.
Acum Sfântul pricepu ce se petrecuse în spiritul lui Obsett. Acesta ştia că cineva venise în ajutorul lui Teal. Salvatorul condusese pe inspector până acasă la el. Şi dacă cineva telefonează poliţistului cu privire la un pachet de ceai, era uşor să se reconstituie evenimentele.
— Red, făcu deodată Simon, ce-ai zice dacă am împărţi pe jumătate pachetul de ceai?
McGuire îl privi surprins.
— Ce să fac cu el?
— Nimic, dacă ai stomac bun, răspunse Sfântul fără să insiste.
Răspunsul lui Red era normal. Obsett nu încredinţase lui McGuire secretul: nu voise să-l tenteze. Simon rămase gânditor. Obsett şi Co. aflaseră de intervenţia lui şi începuseră să lucreze contra lui.
— Dacă te-ai întoarce la închisoare, ţi-ai pierde locul, nu-i aşa?
— Desigur, răspunse Red privindu-l cercetător.
— Ai telefona omului tău pentru mine?
McGuire, surprins, murmură îngrozit:
— Imposibil. Dacă află că l-am trădat…
Sfântul ridică din umeri.
Cum vrei, făcu el, dar unul din noi tot va telefona. Dacă acela sunt eu, voi chema postul din Wine Street şi vor veni să te ia. Judecătorii te vor condamna la cel puţin trei ani, având în vedere trecutul tău.
— Ce vei face dacă telefonez? îl întrerupse el.
— Îţi dau pe loc o sută de lire şi-ţi dau drumul. Bineînţeles, nimeni nu va şti ce-a fost între noi.
— Telefonez, hotărî McGuire.
Simon împinse fotoliul prizonierului până lângă telefon şi formă numărul: BER 31.00.
— Vei spune bărbosului că mi-ai scotocit casa în lipsa mea şi că n-ai găsit nimic. Ai înţeles? Nici-un cuvânt mai mult!
— Bine, mormăi acesta.
Sfântul duse receptorul la ureche. Auzi un glas care-i răspunse, cu un uşor accent străin:
— Alo? Cine este?
— Alo?
Aventurierul trecu receptorul la urechea lui McGuire.
— Aici, McGuire, răspunse Red.
— Ei, bine?
— N-am găsit nimic. Pachetul nu-i aici. Sfântul a plecat şi i-am scotocit toată casa.
Urmă o scurtă tăcere.
— Bine, făcu în cele din urmă celălalt. Aşteaptă ordinele. Te voi chema mâine.
— Ai câştigat o sută de lire mai uşor decât am crezut spuse Simon, punând receptorul în furcă.
— Dacă mi-ai scoate „brăţările” acestea, spuse Red, plan.
— Nu încă, rosti Simon. Ai putea să-l previi pe bărbos, spunându-i tot. Vei rămâne aici; e mai bine de altfel, pentru tine. Sunt sigur că mâine te va căuta… şi nu pentru a te felicita.
V
A doua zi de dimineaţă, Templar intră în farmacia lui Obsett, luându-şi o mutră nu prea inteligentă. Vânzătorul, aruncându-i o privire neliniştită, se îndreptă spre el.
— Ce doreşte domnul? întrebă el.
Părea preocupat şi nervos. Simon se întrebă dacă această agitaţie era în legătură cu omul care pătrunsese înăuntru câteva clipe mai înainte şi pe care nu-l mai zărea.
Sfântul se uită în jur, cercetă vitrinele pline cu medicamente şi în cele din urmă, privirea i se opri pe o uşă din dosul tejghelii: noul venit probabil că dispăruse pe acolo.
— Am adus îndărăt nişte ceai, rosti Simon, cu un râs idiot. Un prieten, numit Teal, un detectiv foarte talentat, l-a cumpărat de aici ieri seară. N-a mai avut nevoie de el şi a vrut să-i arunce. „Pentru ce să-l arunci?” i-am spus eu. „Poate ni-l va schimba cu vreo sticlă de parfum…” Nu-i aşa că ni-l schimbaţi?
— Am… am fi bucuroşi să vi-l schimbăm… bâigui el.
— Ştiam eu! spuse Sfântul cu o mutră de imbecil. Ia te rog ceaiul şi dă-mi o sticlă de parfum.
Dar vânzătorul nu-l mai asculta. Îi smulse pachetul, murmură un „scuzaţi-mă o clipă”, şi dispăru pe uşa din spatele lui.
Sfântul sări dintr-o mişcare peste tejghea şi-l urmă.
Vânzătorul, tulburat, nu mai avusese timp să cugete mai bine. Nu se întrebase pentru ce nu venise Teal însuşi, pierzând astfel 2 şilingi. În fugă, urcă scara şi se îndreptă spre biroul unde Obsett vorbea cu individul care intrase în farmacie cu puţin înaintea Sfântului.
— De pomană te juri, Nancock! spunea Henry Obsett acestuia. Dacă ai fi venit la vreme, ieri seară…
— Am venit exact, strigă Nancock. Idiotul d-tale de vânzător e de vină, căci a dat pachetul fără parolă! Şi l-a dat încă inspectorului Teal! De ieri seară, mă tot aştept să fiu arestat. N-aş fi venit astăzi de dimineaţă…
— Chiar aşa, îl întrerupse Obsett. Cine ţi-a spus să vii?
— Am venit pentru banii mei! strigă Nancock. De ce crezi că am făcut ceea ce mi-ai cerut? pentru că am nevoie de parale. E vina mea dacă acel idiot a dai pachetul altuia? Precauţiunile d-tale sunt ridicule şi n-au slujit la nimfe. Dacă ai intenţia să mă trădezi…
— Să te trădez? îl întrerupse din nou farmacistul. Mă întreb care din noi are intenţia să trădeze pe celălalt.
Obsett vorbise ameninţător. Nancock tocmai voia să-i răspundă, când uşa se deschise brusc şi tânărul vânzător pătrunse în birou, fără să bată.
— Pachetul… pachetul lui Teal! Un individ l-a adus şi vrea să-l schimbe. Pachetul n-a fost deschis.
Nancock sări ca ars, scoţând un strigăt nearticulat.
Obsett se ridică, încet.
— Cum arată individul? întrebă el, neîncrezător.
Vânzătorul făcu un gest larg.
— Tânăr… elegant, are un aer de idiot, explică el. E tot ce-am putut observa. Nu l-am cercetat prea atent.
— Ei bine! spuse Obsett. Du-te şi mai ţine-l de vorbă. Vreau să-l văd şi eu.
Vânzătorul ieşi din birou şi se îndreptă spre scară fără să observe o umbră într-un colţ.
Obsett apucă pachetul şi-l pipăi mirat.
— S-ar spune că este intact, murmură el.
— Atunci, dă-mi banii, spuse Nancock.
— Ai avea un noroc formidabil, dacă banii ar mai fi înăuntru. Să-l deschidem.
Obsett rupse hârtia şi goli conţinutul. Câteva suluri căzură pe masă. Farmacistul luă unul, îl desfăcu şi faţa i se decoloră.
În pachet nu era nici-o urmă de bancnotă, ci o foaie de hârtie albă, cu semnul Sfântului: un desen, schiţând un sfânt.
Obsett scoase şi restul hârtii lor; toate erau la fel.
— Sfântul! murmură el.
— Nu înţeleg, făcu Nancock, aiurit.
— Sfântul a trimis acest pachet, răspunse Obsett. Dacă ştie cui erau destinaţi banii…
— N-am trimis nimic, îl întrerupse un glas batjocoritor. L-am adus eu însumi, numai din plăcerea de a te vedea.
Simon era sprijinit cu spatele de uşă, surâzând. Cei doi oameni îl privea ca şi cum ar fi căzut din planeta Marte. Obsett îşi recapătă cel dintâi sângele rece. Cât despre Nancock, rămăsese cu gura căscată, fără să priceapă ceva. Farmacistul zărise numaidecât că Sfântul nu era înarmat şi, fulgerător, duse mâna la buzunar.
— Vrei să te sinucizi, stimabile? spuse Simon.
În acelaşi timp, făcu un pas înainte şi Obsett fu orbit. Avu impresia că, capul îi plezneşte în ţăndări sub lovitura Sfântului şi aproape că-l târî în cădere pe Nancock.
— Ajutor! strigă acesta.
Era un fel de invitaţie, căreia Sfântul îi răspunse pe loc. Nancock scoase un geamăt înfundat şi se lungi pe podea, în nesimţire.
Templar îl privi cu un aer de regret. Lucrase foarte repede şi adversarii lui erau afară din luptă… dar nu vorbiseră.
Sfântul scotoci pe Obsett şi-i luă un revolver automat. Nancock n-avea armă.
Pe când se ridică de lângă ei, auzi nişte paşi grăbiţi pe scară. Dintr-o mişcare, se puse la adăpost în dosul uşii. Vânzătorul intră ca un vârtej, gâfâind.
— Mr. Obsett… făcu el, individul a dispărut.
— Unde credeai că m-am dus? întrebă Simon, şi pentru a treia oară pumnul lui lovi năprasnic. Apoi, după ce-şi frecă degetele strâmbându-se de durere, legă cu ce găsi pe cei trei oameni, care păreau că dorm somnul de veci.
*
Un zgomot uşor atrase atenţia lui Templar. Luând din zbor un halat dintr-un cuier, coborî la repezeală în prăvălie. Un individ cu mutră vicleană privea în jurul lui cercetător. Când Sfântul intră pe uşă, acesta îl privi câteva secunde.
— Nu te-am mai văzut pe-aici, rosti el în cele din urmă.
— Sunt nou. Ce să vă servesc? răspunse Sfântul.
— Unde este Obsett?
— Doarme. Îl doare stomacul şi a băut un ceai.
Individul îl privi fix, apoi scoase din buzunar un plic, pe care-l puse pe tejghea.
— Dă reţeta aceasta numaidecât lui Mr. Obsett, şi nu pălăvrăgi.
— Prea bine! făcu Simon.
Luă plicul, împinse uşa care ducea la scară, şi în semi-obscuritatea care domnea acolo, îl deschise. O singură privire îi ajunse pentru a pricepe că nicidecum nu era vorba de vreo reţetă medicală.
Puse totul în buzunar şi reintră în farmacie.
— La ora şase va fi gata, spuse Simon.
— Bine, răspunse acesta şi plecă.
Sfântul se retrase într-un colţ şi cercetă atent documentul adus pentru Obsett. Era planul amănunţit al unui imobil, cu toate mobilele însemnate exact şi cu câteva note pe margini.
Templar înţelese dintr-o dată secretul extraordinarelor tranzacţii cu care se ocupa farmacistul.
Sistemul era extrem de simplu. Planuri, ca acel descoperit de el, erau aduse în plicuri sub formă de rețete: iar plăţile se făceau prin intermediul vânzătorului, prin pachete de ceai. Cât despre ordine, ele se făceau prin Radio-Calvados. Toate acestea se făceau fără cel mai mic pericol, chiar sub ochii altor clienţi. Numai o trădare putea pune capăt uneltirilor infernale ale lui Osbett sau întâmplarea, care făcuse ca pachetul fatal să intre în mâinile lui Teal, ajungând astfel printr-o coincidenţă de bun augur până la Templar.
Banda care lucra sub ordinile lui Osbett era perfect organizată; dar, cu ce se îndeletniceau?
Sfântul aprinse o ţigară şi, gânditor, se întoarse în birou.
Cei trei oameni îşi reveniseră şi-l priveau neliniştiţi. Simon se aplecă peste ei şi le goli buzunarele. Nu găsi nimic interesant, afară de numele şi adresa lui Nancock, înscrise în permisul acestuia de conducere. Deschise sertarele şi cotrobăi peste tot. Nimic! Toată corespondenţa se rezuma numai la Ceaiul Miracol.
Ascunzându-şi decepţia, Sfântul se întoarse spre Osbett.
— Nici-un sfanţ n-ai pe-aici, Henry, spuse el. Pesemne că ţi-ai expediat banii, înainte de sosirea mea.
Vorbind, luă un coup-papier de metal şi se jucă cu el.
— Mă cunoşti, continuă el, şi ştii că sunt cam lacom, nu-i aşa? Şi-apoi, afacerile tale sunt înfloritoare. Trebuie să plăteşti. Mă mulţumesc deocamdată cu zece mii de lire, Osbett, în bancnote de câte o liră. Trimite-mi-i acasă, înainte de ora patru, după-amiază. Altminteri inspectorul Teal va fi nevoit să-ţi mai facă o vizită, şi de data aceasta nu pentru un pachet de ceai, fii sigur.
Sfântul ridică braţul şi aruncă coup-papier-ul care se înfipse în podea între cei trei oameni.
— Iată cu ce vă veţi elibera; cu puţină osteneală, veţi reuşi. La revedere.
*
Se împlinise tocmai o oră, când Templar ieşi în stradă. Patricia comandase al cincilea vermouth, când apăru Sfântul la restaurantul Duaglino.
În timpul mesei, îi povesti ce se petrecuse.
— Cu ce se îndeletnicesc? întrebă Pat.
— Nu ştiu încă. Dar pun rămăşag că e o afacere grasă. Am impresia că sunt la ceea ce mi-a spus Claude aseară. Aceşti indivizi se slujesc de publicitatea radio-fonică şi asta costă scump. Am scotocit peste tot, dar n-am găsit nimic şi pentru a-mi ascunde decepţia, am cerut bani lui Osbett.
— Crezi că va plăti?
— S-au văzut lucruri şi mai extraordinare murmură Sfântul.
VI
Numaidecât după masă, Sfântul plecă. Se duse la Staines, la uzină, unde îşi cumpără un compresor şi şi-l fixă la motor, pentru a mări viteza automobilului. La ora trei şi jumătate, după ce termină totul, se înapoie la Londra şi se îndreptă spre hotelul Mayfair, unde avea întâlnire cu Teal.
În poarta monumentală, Simon îl zări pe inspector aşteptând, încă de departe.
— Te aşteptam. Templar, făcu Teal, cu ton aspru.
— Eşti foarte punctual, murmură Sfântul. Nici nu este încă patru. Dar de ce mă priveşti atât de bănuitor! Ai mâncat ceva mai mult astăzi şi…
— Lasă-mi stomacul în pace, îl întrerupse inspectorul. Ştii destul de bine de ce te aştept. Vezi asta?
Teal flutură pe sub nasul aventurierului o foaie de hârtie. Sfântul, surprins, încruntă fruntea.
— Un mandat de aducere? făcu el. Claude, vrei să faci o colecţie întreagă?
— Nu, rosti Teal. Ai mers prea departe de data aceasta, lăsându-ţi semnul în buzunarele omului pe care l-ai asasinat şi transportat în automobil în Richmond Park, în după amiaza aceasta. Te arestez, Templar; trebuie să mă urmezi. Eşti acuzat de omor.
— Prea bine, spuse Sfântul împăciuitor. Să admitem că sunt în stare de arest. Şi apoi?
— Şi apoi? Trebuie să mă urmezi…
— Mi-ai mai spus-o, îl întrerupse Simon. Dar de ce să te grăbeşti? Să luăm câte un ceai şi, în acest timp, îmi vei vorbi despre acest cadavru transportat…
— …în automobilul tău! îl întrerupse Teal, la rândul lui.
— De ce tocmai al meu? Mai sunt o grămadă în Londra. Şi în fiecare săptămână ies sute din uzine.
— N-ai decât să spui asta judecătorului, făcu inspectorul. Eu n-am altceva de făcut decât să te conduc la post. Ştiam că vei avea tupeul să vii la întâlnirea ce mi-ai fixat-o.
— Eşti un prost, Claude! răspunse Sfântul. Da, da, repet, un prost. Am ucis un om, am transportat cadavrul în automobil şi viu direct la tine, ca să nu te mai fac să te osteneşti, căutându-mă. Şi afară de asta, mai îmi las şi semnul, cu care pot fi identificat. Într-adevăr. Claude, trebuie să-mi fi pierdut capul.
Teal îl privi fix.
Atunci, spuse el, să-ți aud alibi-ul; mă voi amuza.
— Cum vrei să mă apăr? Nici nu ştiu ora când s-a comis crima.
— Ba o ştii foarte bine.
— Să presupunem că n-o ştiu. La ce oră am lăsat cadavrul în Richmond Park?
— Câteva minute după trei. Omul fusese ucis cu puţin înainte.
— Asta dărâmă totul…
— Nici nu mă îndoiam, îl întrerupse Teal.
— Nu mă înţelegi, Claude. Acuzaţia ta se dărâmă de la sine. La acea oră eram la uzinele de automobile din Staines, unde mi-am montat un compresor. Cu mine era şeful serviciului tehnic, şeful serviciului de reparaţii şi de mecanici. Bineînţeles, s-ar putea spune că personalul e plătit de mine, dar un juriu nu va primi cu adevărat sugestia aceasta.
Faţa inspectorului se contractă şi muşchii obrajilor îi tresăriră. S-ar fi spus că vinele îi stăteau gata să se spargă. Făcu semn unui poliţist, îi şopti ceva la ureche şi acesta plecă grăbit.
— N-ai nici cea mai mică încredere în mine, Claude, spuse Sfântul. Faci impresia unei totale lipse de discreţie, trimiţându-l pe sergentul Barrow să telefoneze, pentru a-mi verifica alibi-ul. Nu e delicat ceea ce ai făcut.
Teal nu răspunse. Râmase nemişcat cu ochii ţintă la pantofii săi, până la întoarcerea lui Barrow. Îi ieşi în cale şi-i vorbi pe şoptite. Când se înapoie, era ceva mai calm.
— E bun, spuse el. Acum, povesteşte-mi cum ai dat lovitura?
— N-am fost eu, Claude, făcu Simon sincer. Sunt dornic mai mult ca tine să-l găsesc pe asasin, care a lucrat în numele meu. Cum se numea victima?
— Nancock. Era desenator al Amiralităţii, răspunse Teal.
Zâmbetul Sfântului dispăru ca prin farmec. Răspunsul inspectorului îi dezvăluia secretul lui Osbett. Simon vedea clar acum. Ştia chiar pentru ce fusese ucis Nancock. Teal nici nu bănuia măcar că provocase moartea acestuia, lăsându-i pachetul de ceai, care-i era destinat. Osbett, crezând că acesta îl trădase şi prevenise pe Simon, îl ucisese. Aruncase apoi cadavrul într-o alee din parc, după ce-i vârâse în buzunar una din hârtiile cu semnul Sfântului, pe care i le trimisese acesta, cu scopul de a-l acuza pe el. Dacă n-ar fi putut justifica timpul petrecut între ora 2 şi 4, ar fi avut mult de furcă cu poliția şi cu juraţii, pentru a-i convinge că nu era el autorul asasinatului.
— Claude, murmură Sfântul, ce-ai spune de o serie de arestări, cum n-ai avut în toată cariera ta?
Teal îl privi întrebător.
— Nu ţi-aş cere decât o simplă informaţie în schimb, continuă Simon. Ce adresă corespunde numărului de telefon: Berkeley 31.00? Poţi s-o afli. Societatea de telefoane dă totdeauna, asemenea informaţii Scotland-Yard-ului. În schimbul adresei pe care mi-o vei spune, mă însărcinez să-ți dau în mână pe ucigaşul lui Nancock şi… pe mulţi alţii.
— Ce legătură are numărul de telefon cu afacerea aceasta? făcu Teal, după o clipă de tăcere.
— Niciuna, minţi Simon cu neruşinare. Nu-i nici-o nevoie să te deplasezi până la această adresă şi să-i faci înconjurul în patru labe. E ceva personal… Eşti de acord?
Teal ezită un moment.
— Ei bine! Unde-ţi voi telefona? răspunse în cele din urmă.
— La mine acasă. La revedere.
Înainte de a pleca, Sfântul îşi aminti brusc motivul pentru care venise şi scoase din buzunar pachetul galben, cu amestecul preparat de el.
— Ah! făcu el. Era să uit. Ia acest ceai miraculos, pentru a-ţi linişti durerile stomacului, Claude. Asta te va ajuta să-ţi vii în fire şi să nu mă mai acuzi de asasinarea împăratului Chinei sau a nu ştiu cui prinţ indian.
VII
Ajungând acasă, Sam Autrell, portarul, îl opri.
— Oamenii pe care i-aţi trimis, au venit acum două ore, Mr. Templar, spuse el. Au luat măsuri pentru înlocuirea perdelelor. Eu însumi le-am deschis uşa apartamentului.
— Mulţumesc, făcu Templar, intrând în ascensor, fără să caute să-şi explice cauza pentru care îl vizitase oamenii lui Osbett.
— Când intră în salon, dădu de Patricia.
— Va trebui să ascultăm la radio puţină muzică, Pat, rosti el. După aceea, vom auzi publicitatea Ceaiului Miracol.
— Sam ţi-a spus de cei doi indivizi care au venit în lipsa noastră?
— Da. Îl căutau fără îndoială pe McGuire. L-ai dus la Seybridge fără dificultăţi?
— Da. Nu părea prea supărat.
— N-avea pentru ce. Acolo e în siguranţă. Horace va avea grijă de el… Dă drumul aparatului de radio, drăguţo şi caută Radio Calvados.
Pat ascultă. În vreme ce Simon scoase revolverul din buzunar şi-l verifică.
— Ce s-a întâmplat? De ce nu-mi spui nimic? făcu Patricia întorcându-se spre el.
— Ce se va întâmpla, e mai important acum, răspunse Sfântul.
Simon fu întrerupt de radio, care transmitea tocmai primele note ale Cântecului Primăverii. Sfântul privi ceasul. Era sfertul de oră de muzică oferit de Ceaiul Miracol.
După trecerea acestui răstimp, sunetele începură să-şi micşoreze intensitatea, pentru a sfârşi prin a constitui un fond radiofonic; se auzi vocea speaker-ului informând auditorii că textul melodiei exprima senzațiile delicioase resimţite de un fost bolnav de stomac vindecat de Ceaiul Miracol. Apoi începu sa înşire extraordinarele calităţi şi proprietăţi curative ale celebrului ceai. După ce speaker-ul tăcu, orchestra începu Tannhauser. Patricia, dezgustată, îşi umplu un pahar de porto.
— Trebuie să ascult până la urmă balivernele acestea? întrebă ea.
— Aşteaptă! făcu scurt, Sfântul.
Speaker-ul, începu din nou să vorbească:
— Înainte de continuarea programului muzical, vă voi citi, dragi ascultători, câteva din ultimile scrisori pe care le-am primit de la bolnavii ce au întrebuinţat Ceaiul Miracol. Voi citi astăzi scrisorile cu numerele: 1006, 1040 şi 1027.
Aceste declaraţii spontane, fură citite cu cel mai mare entuziasm. Sfântul asculta atent. Un zâmbet îi flutura pe buze. Pat, îl privea uluită, fără să priceapă ceva.
— … Cunoaşteţi acum, dragi auditori, opiniile bolnavilor care ne-au scris scrisorile cu numerele: 1006, 1040 şi 1027, pe care le ţinem la dispoziţia acelor dintre dvs. care se vor îndoi de autenticitatea lor. Cumpăraţi chiar acum Ceaiul Miracol. Orchestra cântă acum…
Simon se ridică şi închise aparatul.
— Ei bine! făcu Pat, o să-mi explici în sfârşit ce înseamnă toate acestea?
— Ai auzit destul de bine.
— N-am auzit însă nimic interesant, suspină ea.
— Mă aşteptam la un mesaj cifrat, şi nu m-am înşelat, răspunse Sfântul. Era atât de simplu, încât nu trebuia nici-o bătaie de cap.
— Ce anume; numerele?
— Da. Cifrele miilor nu înseamnă nimic. Cred că, 6, 40 şi 27 sunt numerele care ne trebuiesc. Membrii bandei, cu numerele 6, 40 şi 27, sunt chemaţi astă seară să cumpere Ceaiul Miracol, adică să se prezinte la prietenul nostru Osbett. În fiecare seară se dă câte o astfel de emisiune, aşa că şeful bandei poate convoca în fiecare zi pe acei oameni de care are nevoie, fie pentru a le cere ceva, fie pentru a le plăti serviciile. E un sistem minunat şi…
— Dar, îl întrerupse ea, nu mi-ai spus încă despre ce este vorba.
Soneria telefonului împiedică pe Simon să răspundă.
— Alo! Aici Scotland Yard! auzi el vocea lui Claude.
— Ei bine? făcu Sfântul.
— Am adresa, răspunse Teal. Abonatul este baronul Inescu, 16 North Ashley Street, Berkeley Square. Să vedem acum informaţiile tale.
— Iată-le, spuse Simon. Trimite numaidecât câţiva oameni să supravegheze farmacia Osbett, 90, Victoria Street… Da, acolo de unde ai cumpărat pachetul de Ceai Miracol. Trei dintre clienţii cari vor veni astă seară trebuie arestaţi. Nu pot să-ţi dau semnalmentele lor, dar ştiu în schimb mijlocul de a-i recunoaşte. Unul din oamenii d-tale să oprească pe fiecare client, la ieşire, întrebându-l: „Eşti şase, patruzeci sau douăzeci şi şapte?”. Dacă individul se turbură sau-tresare, să fie arestat, şi să i se ia pachetul de Ceai Miracol pe care-l va avea asupra lui.
— Ce mai este și povestea aceasta? mormăi inspectorul la celalalt capăt al telefonului.
N-am fost niciodată mai serios ca acum, Claude, răspunse Sfântul. Cât despre tine, nu te mişca din birou într-o oră, sper să te chem la telefon, pentru a-l aresta pe şeful bandei.
— De ce nu-mi spui măcar despre ce este vorba? protestă Teal. În sfârşit, aşa voi face, dar dacă-i o păcăleală, cerul să aibă milă de tine…
Simon nu-i mai răspunse. Închise telefonul, puse revolverul, cu care se jucase până atunci în buzunar şi se ridică.
VIII
Imobilul din North Ashley Street, 16, era o casă particulară din cartierul Mayfair. Când Sfântul ajunse în faţa ei, se întunecase complet. Numai câteva ferestre erau luminate.
Urcă liniştit scările de la intrare şi sună prelung. Auzind nişte paşi apropiindu-se, îşi aranjă cravata, ca un om care-şi verifică îmbrăcămintea.
Uşa fu deschisă de un valet înalt, cu o mutră de gorilă. Sfântul îl cercetă atent: i se păru vânjos şi hotărât.
— Baronul Inescu? întrebă Simon.
— Domnul nu…
Fără o vorbă, Sfântul înfipse ţeava revolverului în pieptul valetului, care se întrerupse şi se dădu înapoi speriat. Simon îl urmă, intră înăuntru şi închise uşa cu piciorul.
— Întoarce-te! porunci el.
Valetul ascultă supus şi-i întoarse spatele. Nu-şi sfârşise încă mişcarea, când Sfântul apucă arma de ţeavă, ridică braţul şi-l izbi puternic. Se auzi un zgomot sec şi valetul se prăbuşi grămadă.
Timp de câteva secunde, Templar rămase nemişcat, ascultând atent: casa era la fel de tăcută şi liniştită. Simon aruncă o privire în hall. La stânga, lângă intrare, era o uşă. Deschizând-o, zări o cămară. Trase corpul valetului înăuntru şi închise uşa cu cheia. Ştia destul de bine că nu se va trezi decât peste o jumătate de oră.
Simon înconjură hall-ul cu precauţie, ascultând atent la toate uşile. Asigurându-se că nu mai era nimeni la parter, urcă scara fără zgomot.
Ajungând la primul etaj, zări o rază de lumină, ce venea de sub uşă. Se apropie fără zgomot şi auzi că cineva bătea la o maşină de scris; după câteva clipe, în vreme ce se gândea cum trebuie să acţioneze, auzi soneria unui telefon şi o voce spunând:
— Allo, da… Vernon? lată textul emisiunii de la ora nouă. Scrie: Pentru ce să suferiţi de indigestie atunci când există un medicament excelent? Două ceşti de Ceai Miracol, îndepărtează durerile – două ceşti. Patru ceşti, vă vor face să vă simţiţi după masă, ca şi cum aţi fi cu stomacul gol – patru ceşti. Dar, după şase ceşti, veţi fi complet vindecaţi. Gândiţi-vă. Şase ceşti vă vor întineri cu zece ani. Cumpăraţi Ceaiul Miracol, chiar în astă seară. Ai scris tot, Vernon? Da? Bună seara.
Baronul aşeză receptorul în furcă, chiar în clipa când Sfântul închidea cu zgomot uşa, şi se întoarse brusc, ca muşcat de şarpe.
— Bună seara, spuse Simon.
Baronul cu fruntea încruntată, îl privea fix. Inescu era înalt, ras complet. Sfântul zâmbi, îndreptând revolverul spre el.
— Ce înseamnă asta? întrebă baronul, arogant.
— Asta înseamnă cel puţin zece ani de hard labour{1} pentru tine, răspunse liniştit Simon. Asta îţi va schimba felul de viaţă, dacă ne luăm după criteriul fotografiilor presei mondene: „Baronul Inescu la cursele din Epsom; baronul Inescu pe bordul noului său yacht, la regatele din Cowes; baronul Inescu urcând în monoplanul său”. La închisoarea din Dartmoor vei face exerciţiile fizice în comun, baroane sau poate preferi să-ţi spun Henry?
Inescu nici nu clinti.
— Ştii multe lucruri, Mr. Templar, spuse el în cele din urmă.
— Da. Ştiu că ai organizat un sistem de spionaj, care a reuşit să se menţină, în ciuda eforturilor poliţiei engleze în general şi a prietenului meu Teal în special. Ai avut grijă de toate, ai pus totul la punct. Dar nu te-ai gândit de loc la întâmplare. Ea ţi-a jucat festa.
— Asta-i totul? rânji baronul.
— Cunosc de asemeni şi secretul emisiunilor tale radiofonice. Dacă te interesează, află că agenţii tăi, 6, 40 şi 27 sunt aşteptaţi în 909, Victoria Street, pentru a fi prestaţi. Şi mai ştiu că în loc să-mi trimiţi suma pe care ţi-am cerut-o, ai făcut în aşa fel încât să fiu acuzat de moartea lui Nancock. N-a fost frumos din partea ta, Henry!
— Îmi cer scuze, spuse încet baronul. Vei avea banii mâine.
— Prea târziu spuse Sfântul, clătinând din cap. Am să-i iau singur.
Baronul aruncă o privire neliniştită spre un cufăr de fier, dintr-un colţ al camerei.
— Haide, făcu Simon. Dă-mi cheile!
Inescu ezită o clipă, apoi scoase din buzunar o legătură de chei, pe care le aruncă pe birou.
— Eşti mai tare acum, Mr. Templar, spuse el; ar trebui însă să mai aştepţi. Nu sunt decât trei mii de lire în cufăr, acum. Mâine dimineaţă…
— Mâine de dimineaţă, îl întrerupse Simon, vei avea altceva de făcut; va trebui să răspunzi întrebărilor poliției.
Sfântul se îndreptă spre birou, dar nu luă încă cheile. Privirea i se opri pe o foaie de hârtie ce se mai afla în maşina de scris. Cu revolverul îndreptat spre Inescu, Simon citi:
„Doi, patru şi şapte se vor duce numaidecât la Cheltenham, pentru a supraveghea pe Sir Roland Hale, care s-a stabilit acolo pentru tot timpul vacanţei. Vor încerca să pună mâna pe mesajele cifrate pe care Sir Roland le trimite la War Office”…
— Crezi că inspectorul Teal va mai avea nevoie de alte dovezi ca să te aresteze? spuse Sfântul.
— Cu numele şi situaţia mea? rânji baronul. Voi spune că m-ai ţinut la respect cu revolverul şi că tu ai bătut mesajul acesta la maşină.
— Şi amprentele, tot ale mele vor fi? Teal îţi va râde în nas.
— Ai fi putut să mă sileşti să bat asta la maşină.
— Dar ordinele pe care le va găsi în pachetele de ceai de la agenţii arestaţi? N-au fost bătute tot la această maşină? Nu se va găsi tot amprentele tale?
Baronul înghiţi în sec şi-şi umezi buzele uscate.
— Am putea să ne înţelegem Mr. Templar, spuse el după o clipă de tăcere.
Simon se apropie de telefon şi ridică receptorul cu mâna stângă.
— Dă-mi, te rog, Radio-Calvados; pentru Berkeley 31.00
— Un moment, spuse baronul.
— Ah! răspunse Sfântul. Uitam să-ţi spun. Numeroasele d-tale comunicări telefonice au fost înregistrate: altă dovadă, contra d-tale. Am să găsesc eu pe undeva mustaţa care te transformă în Henry Osbett şi barba neagră pe care o aveai când îl primeai pe Red McGuire.
Inescu deveni de o paloare mortală.
— Alo? făcu Sfântul… Mr. Vernon, vă rog… Alo, Vernon?
Glasul lui Simon imita perfect pe cel al lui Osbett.
— Alo? Aş vrea să modific textul pe care ţi l-am transmis adineauri, înlocuieşte-l prin acesta: „De ce am vorbi de numărul ceştilor de ceai care vă vindecă? Pentru ce v-am citit miile de scrisori de mulţumire ce le primim în fiecare zi?
Toate aceste scrisori numerotate conţin acelaşi lucru. Toate numerele, fără excepţie. Cumpăraţi toţi, astă seară, Ceaiul Miracol. Astă seară!”… Asta este, ai înţeles tot? Bine. Citeşte acest text la emisiunea de la nouă. Bună seara.
— Eşti nebun! murmură baronul. Vei pierde o avere.
Sfântul începu să râdă şi cu ochii fixaţi asupra lui Inescu, ceru alt număr.
*
— Alo? Inspectorul Teal. Aici Sfântul.
În aşteptare, se întoarse spre baron.
— Desigur, rosti el, îmi plac banii, mai mult sau mai puţin, şi îi cheltuiesc ca pe nimica. Dar există ceva care, pentru mine, e mai puternic ca banul: dreptatea. La Dartmoor vei găsi mulţi indivizi ca tine, trimişi de mine; n-ai decât să-i întrebi… Alo! Claude? Cum o duci cu stomacul?… Bine, bine… Ah! Îi ai în mână pe şase, patruzeci şi douăzeci şi şapte?… Stai o clipă, Claude, nu te grăbi! După ora nouă, va începe pelerinajul Ceaiului Miracol… Nu, nu… Ocupă farmacia şi arestează pe toţi vânzătorii. Îi vei interoga mai târziu… Şeful bandei e în mâinile mele… Adresa este…
*
Sfântul dădu drumul brusc receptorului şi, în vreme ce, în mâna dreaptă ţinea mereu revolverul îndreptat înspre Inescu, din mâna stângă izbucni un fulger alb: un cuţit scos din mâneca hainei zbură şuierând prin aer şi se înfipse la un centimetru de butonul unei sonerii, spre care baronul întinsese încet mâna.
Inescu tresări speriat şi făcu un pas în urmă. Simon ridică din nou receptorul.
— Alo! Despre ce vorbeam? Ah! Da. 16, North Ashley Street, Berkeley Square. Te aştept. Desigur, am câte dovezi vrei. Vino…
EPILOG
Cinsprezece zile după arestarea baronului Inescu, Simon Templar se afla aşezat pe colţul biroului inspectorului Teal. Inescu şi vreo patruzeci de complici îşi aşteptau osânda. Presa, pentru prima oară vorbea despre această afacere şi aducea elogii nenumărate inspectorului.
Sfântul arătă un ziar lui Teal, cu un aer de reproş…
— Nu mi-ai telefonat, ca să-mi mulţumeşti, protestă el. Ia uite-te! Eşti socotit ca „cel mai mare detectiv”.
Teal băgă în gură o pastila de chewing-gum şi privi încurcat spre aventurier.
— Aveam de gând s-o fac, murmură el în cele din urmă, dar n-am avut când. Dar nu uita că nu putem dovedi că Nancock a fost asasinat de Inescu… În sfârşit, să nu fim prea exigenţi.
— Araţi bine, Claude, spuse Sfântul, după o clipă de tăcere.
Într-adevăr, faţa inspectorului revenise la culoarea normala şi ochii îi străluceau de vioiciune.
— Da, mi-e mai bine, murmură Teal. Vezi, e un lucru pe care nu-l pricep în aceasta afacere. Inescu ar fi putut face avere cu Ceaiul Miracol, în loc de a face spionaj.
Sfântul rămase cu gura căscată.
— Aşa dar… şopti el uluit, îndată ce putu să vorbească, Ceaiul Miracol te-a vindecat?
— Da. Pachetul pe care mi l-ai dat, mi-a ajutat. Mai întâi am avut nişte crampe îngrozitoare; apoi, deodată, n-am mai avut nimic, nici măcar o indigestie. Aseară, am mâncat o friptură de porc, cum n-am mai mâncat de mult…
Cu o înfăţişare şi mai uluită, Sfântul scoase un suspin lung şi înălţă capul spre cer, ca pentru a implora mila cerească.
— Mare e grădina lui Dumnezeu, mai murmură el.
SFÂRŞIT