Scările Levantului

 

  CUPRINS: Joi dimineaţă…19

  Joi seara.59

  Vineri dimineaţă…101

  Vineri seara…131

  Sâmbătă dimineaţa…157

  Sâmbătă seara.181

  Cea din urmă noapte…217

  Duminică.233

 

 

 

  Această poveste nu-mi aparţine, ea istoriseşte viaţa altcuiva. Cu propriile sale cuvinte, pe care eu doar le-am reorânduit atunci când mi s-a părut că erau lipsite de limpezime sau de coerenţă. Cu propriile sale adevăruri, care valorează cam cât valorează toate adevărurile.

  Să mă fi minţit uneori? Nu am habar. Oricum, nu în ceea ce o priveşte pe ea, pe femeia pe care a iubit-o, şi nu în ceea ce priveşte întâlnirile, rătăcirile, credinţele şi dezamăgirile lor; pentru toate acestea am dovezile cuvenite. În privinţa propriilor sale motivaţii din fiecare etapă a vieţii, în privinţa familiei sale atât de neobişnuite sau a ciudatei maree a raţiunii sale – adică acele fluxuri şi refluxuri neîncetate de la sminteală la înţelepciune şi de la înţelepciune la sminteală – e posibil să nu-mi fi spus chiar totul. Una peste alta, cred că era de bună-credinţă. Şovăielnic în memorie şi în judecată, poate că da. Dar mereu de bună-credinţă.

  L-am întâlnit la Paris, din pură întâmplare, pe o linie de metrou, în iunie 1976. Îmi amintesc că am bâiguit: „E chiar el!”. L-am recunoscut în doar câteva clipe.

  Nu-l întâlnisem niciodată până atunci şi nici nu-i auzisem numele. Îi zărisem doar poza într-o carte, cu ani în urmă. Nu era un om celebru. Mă rog, într-un anume sens era, câtă vreme fotografia lui apărea în manualul meu de istorie. Dar nu era vorba de portretul unui personaj cu faimă şi cu numele înscris dedesubt.

  Poza înfăţişa o mulţime adunată pe un chei; pe fundal, un pachebot umplea tot orizontul, lăsând liber doar un colţ de cer; explicaţia fotografiei spunea că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, câţiva oameni din Străvechiul Ţinut s-au dus în Europa să lupte în rândurile Rezistenţei şi că, la întoarcere, au fost întâmpinaţi ca nişte eroi.

  În plină mulţime, pe chei, se zărea într-adevăr chipul unui tânăr uluit. Avea părul deschis la culoare, trăsăturile netede, uşor copilăreşti, gâtul arcuit într-o parte, de parcă tocmai atunci primise ghirlanda ce-l încingea.

  Câte ceasuri n-am petrecut contemplând această imagine! La şcoală, am avut patru ani la rând acelaşi manual de istorie, fiindcă trebuia să studiem în fiecare clasă doar câte o perioadă: întâi glorioasa Antichitate, de la cetăţile feniciene la cuceririle lui Alexandru; apoi romanii, bizantinii, arabii, cruciaţii, mamelucii; pe urmă, cele patru secole de dominaţie otomană şi, în sfârşit, cele două războaie mondiale, mandatul francez, independenţa… Eu, cel puţin, eram prea nerăbdător ca să aştept desfăşurarea programei. Pasiunea mea era istoria. Aşa că, încă din primele săptămâni, străbătusem toată cartea; nu mă săturam să citesc şi să recitesc, iar paginile ajunseseră, una după alta, îndoite, mototolite, cu colţurile rupte, subliniate din belşug, umplute cu mâzgăleli, cu notiţe sau cu interjecţii în chip de comentariu; la sfârşit, nu mai rămăsese decât o biată adunătură de hârtii destrămate.

  Cu alte cuvinte, avusesem tot timpul să privesc acea imagine şi să-i reţin fiece amănunt. Ce mă fascina oare? Se afla, probabil, în acel dreptunghi alb-negru, Nu mai lat de-o palmă, tot ceea ce îmi stârnea, la acea vârstă, visele: călătoria pe mare, aventura, devotamentul dus până la capăt şi, poate mai mult decât orice, toate acele tinere cu chipurile întoarse spre zeul învingător…

  Acum, zeul era aici. Chiar în faţa mea, la Paris, stând în picioare în metrou, agăţat de un stâlp metalic, un necunoscut înconjurat de o mare de necunoscuţi.

  Având însă aceeaşi privire uimită, aceleaşi trăsături netede de copil bătrân, acelaşi păr deschis la culoare, astăzi alb, ieri poate bălai. Şi acelaşi gât arcuit într-o parte. Cum să nu-l recunosc?

  Când a coborât la staţia Volontaires, m-am luat după el. Trebuia să merg la o întâlnire, dar mă hotărâsem: persoanei pe care urma să o văd puteam oricum să-i dau telefon după-amiază sau a doua zi; pe el, dacă i-aş fi pierdut urma, eram convins că n-aveam să-l mai revăd niciodată.

  Înainte să iasă în stradă, s-a oprit în faţa planului cartierului. S-a apropiat, cât pe ce să intre cu nasul în hartă, apoi s-a dat înapoi, căutând distanţa potrivită.

  Ochii îl trădau. Norocul meu; m-am îndreptat spre el.

  — Aş putea să v-ajut?

  Vorbisem cu accentul din Străvechiul Ţinut, pe care a dat semn că-l recunoaşte prin trei vorbe de întâmpinare şi un surâs binevoitor; căruia i-a urmat, totuşi, o puternică expresie de uimire. Am zărit atunci o urmă de neîncredere şi nu cred că m-am înşelat. Da, neîncredere şi chiar un soi de teamă ruşinată. Cea a unui om care bănuieşte că a fost urmărit, dar care nu e convins de asta şi căruia îi displace să pară ursuz sau nepoliticos de pomană.

  — Caut o stradă care ar trebui să se afle prin preajmă, a spus el. Se numeşte Hubert Hughes.

  Am găsit-o de îndată.

  — Iat-o. Atât doar că au scris H. Hughes, cu caractere ilizibile.

  — Vă mulţumesc pentru amabilitate! Vă mulţumesc că aţi dat vina pe autorii planului, iar nu pe ochii mei îmbătrâniţi.

  Vorbea cu un soi de încetineală blândă, ca şi cum trebuia să scuture de praf fiecare vorbă înainte să-i dea drumul. Frazele îi erau însă mereu corecte, îngrijite, fără elipse sau contracţii, fără formulări familiare; uneori chiar bătrânicioase şi desuete, de parcă stătuse la taclale mai degrabă cu cărţile decât cu semenii săi.

  — Pe vremuri, m-aş fi orientat din instinct, fără să consult vreun plan sau vreo hartă…

  — Nu-i departe. Pot să vă conduc. Ştiu bine cartierul.

  Din pură politeţe, m-a rugat să nu mă deranjez.

  Am insistat şi, în trei minute, am ajuns. S-a oprit în colţul străzii şi a străbătut-o domol din priviri, înainte să spună, oarecum dispreţuitor:

  — E o stradă mică. Chiar foarte mică. Dar, până la urmă, e o stradă.

  Banalitatea extremă a constatării a sfârşit prin a căpăta în ochii mei un soi de originalitate.

  — Ce număr căutaţi?

  De fapt, i-am întins o mână de ajutor. N-a prins-o.

  — Nici un număr în mod special. Am venit doar să văd strada. Am s-o colind până la capăt şi apoi am să mă întorc pe trotuarul de alături. N-aş vrea însă să vă reţin, probabil că aveţi treabă. Mulţumesc că m-aţi însoţit până aici!

  Dacă tot ajunsesem până aici, n-aş fi avut chef să plec aşa, trebuia să pricep. Ciudăţenia aparentă a personajului mă făcuse şi mai curios. Am hotărât să Nu-i bag în seamă ultimele vorbe, de parcă acestea n-ar fi fost decât un exces de politeţe.

  — Probabil că aveţi nişte amintiri legate de această stradă!

  — Nu. N-am fost niciodată aici.

  Mergeam din nou unul lângă celălalt. Eu, aruncându-i scurte ocheade cercetătoare, el cu nasul iţit în sus, admirând clădirile.

  — Cariatide. O artă robustă şi liniştitoare. O frumoasă stradă burgheză. Cam strimtă… Probabil că etajele inferioare sunt cam întunecoase. Cu excepţia, poate, a celor care dau spre bulevard.

  — Sunteţi arhitect!

  Fraza mea a ţâşnit precum răspunsul la o ghicitoare. Având doar – ca să nu dea o impresie de prea mare familiaritate – o măruntă nuanţă interogativă.

  — Nicidecum.

  Când am ajuns la capătul străzii, s-a oprit brusc. A ridicat ochii ca să citească plăcuţa albastru cu alb.

  Apoi i-a plecat, în semn de reculegere; mâinile care-i spânzurau de-a lungul corpului s-au împreunat deodată în faţă, cu degetele împletite ciudat, de parcă ar fi ţinut o pălărie închipuită.

  M-am aşezat în spatele lui.

  Strada Hubert-Hughes Luptător în Rezistenţă Am aşteptat să termine şi, odată întors spre mine, l-am întrebat cu o voce sfioasă, ca atunci când şuşoteşti în timpul unei înmormântări:

  — L-aţi cunoscut?

  A răspuns cu acelaşi ton tainic:

  — Numele lui nu-mi spune nimic.

  Fără să-mi ia în seamă nedumerirea, a scos un carneţel din buzunar şi a făcut câteva scurte notaţii.

  După care mi-a spus:

  — Am aflat că la Paris există treizeci şi nouă de străzi sau bulevarde sau pieţe care poartă numele unor luptători în Rezistenţă. Înainte de asta, am vizitat douăzeci şi una. Nu mi-au mai rămas decât şaptesprezece. Şaisprezece, dacă elimin piaţa Charles-de-Gaulle, pe care am străbătut-o pe vremuri, pe când se chema „l'Etoile”…

  — Aveţi de gând să le vizitaţi pe toate?

  — În patru zile, am timp suficient.

  De ce în patru zile? Nu găseam decât o explicaţie:

  — După aceea, vă întoarceţi în ţară?

  — Nu cred…

  Deodată, a părut că s-a rătăcit în propriile gânduri, departe de mine şi de numita stradă Hubert-Hughes.

  Făcusem oare o greşeală când am pomenit de ţară şi de întoarcere? Poate că tocmai evocarea acelor „patru zile” îl făcea să se cufunde în meditaţie.

  Nu se cuvenea să mă bag şi mai adânc în sufletul lui. Aşa că am preferat să schimb subiectul.

  — Deci nu l-aţi cunoscut pe Hubert Hughes. Cu toate astea, interesul dumneavoastră pentru Rezistenţă nu e, cu siguranţă, întâmplător.

  I-a luat ceva vreme să răspundă. Întârzia să revină pe pământ.

  — Ce-aţi spus?

  A trebuit să repet observaţia.

  — Într-adevăr, venisem să-mi fac studiile în Franţa, în timpul războiului. Atunci am cunoscut nişte luptători în Rezistenţă.

  A fost cât pe ce să vorbesc despre fotografie şi despre manualul meu de istorie… Am renunţat în grabă. Ar fi priceput că l-am urmărit intenţionat. Ar fi bănuit că l-am pândit, poate chiar zile la rând, şi că puneam la cale cine ştie ce tărăşenie. Nu, era mai bine să fac pe neştiutorul.

  — Probabil că v-aţi pierdut ceva prieteni în acei ani.

  — Câţiva.

  — Dar dumneavoastră n-aţi pus mâna pe arme?

  — Nu.

  — Aţi preferat să vă dedicaţi studiilor…

  — Nu tocmai… M-am trezit în clandestinitate. Şi eu, ca toată lumea.

  — Pe vremea aceea, nu toată lumea a luptat în Rezistenţă. Mi se pare că sunteţi prea modest.

  Am crezut că va protesta. N-a suflat o vorbă. Aşa că am repetat: „Chiar îmi păreţi prea modest!”, pe un ton hâtru, de parcă ar fi fost mai degrabă vorba despre o concluzie, decât despre o întrebare. O veche şmecherie de jurnalist care a funcţionat perfect, pentru că, iată, a devenit dintr-o dată vorbăreţ. Deşi frazele îi rămăseseră domoale, erau pline de ardoare.

  — Nu vă spun decât adevărul! Am intrat în clandestinitate, ca mii de alţi oameni. Nu eram nici cel mai tânăr, nici cel mai vârstnic, nici cel mai spăimos, dar nici cel mai viteaz. N-am făcut nici o ispravă însemnată.

  Mânuind cu eleganţă vorbele şi gesturile, izbutea să se arate indignat fără să manifeste nici cea mai mică ostilitate faţă de mine, insistentul său interlocutor.

  — Ce studii făceaţi?

  — Medicina.

  — Bănuiesc că le-aţi reluat, după război.

  — Nu.

  I IM „nu” cam rece. Probabil că îl ofensasem. A căzut din nou pe gânduri. După care mi-a zis:

  — Aveţi nenumărate treburi de făcut. Nu vreau să vă reţin…

  Mă concediase cu politeţe. Ii atinsesem cu siguranţă un punct nevralgic. Dar n-am dat îndărăt.

  — De vreo trei ani, am căpătat o adevărată pasiune pentru epoca asta, pentru Război, pentru Rezistenţă…

  Am devorat zeci de cărţi pe acest subiect. Vă daţi seama cât de mult înseamnă pentru mine să vorbesc cu un om care a trăit asta!

  Nu minţeam. Mi-am dat seama după privirile lui că îşi potolise reticenţele.

  — Ştiţi, a spus el, sunt ca un fluviu care a fost zăgăzuit prea multă vreme. E îndeajuns să se facă o spărtură şi n-o să mai pot să tac. Mai ales că n-am nimic de făcut în zilele următoare…

  — Cu excepţia inventarului celor şaisprezece sau şaptesprezece străzi care au mai rămas…

  A râs.

  — Nu fac asta decât ca să-mi umplu timpul, aşteptând.

  Am vrut să-l întreb ce aştepta, dar mi-a fost teamă să nu evadeze definitiv în gândurile sale. Mi s-a părut mai înţelept să-i sugerez să ne aşezăm într-o cafenea, pe bulevardul alăturat.

  Odată instalaţi, pe terasă, în faţa a două halbe aburite, am trecut din nou la atac. Pe tema studiilor sale întrerupte.

  — Imediat după Eliberare, am trăit într-un soi de beţie. Mi-a trebuit ceva timp ca să mă dezmeticesc.

  Foarte mult timp. După aceea, nu mi-a mai stat gândul la studii.

  — Dar părinţii dumneavoastră? N-au insistat?

  — Doar eu doream să ajung doctor. Tatăl meu a avut mereu alte gânduri cu mine, el ar fi vrut…

  A făcut o pauză. O ultimă ezitare, poate, pentru că m-a scrutat prelung, de parcă ar fi căutat să mă cunoască pe-ndelete înainte să se dea pe mâna mea.

  — Tatăl meu ar fi vrut să ajung mare comandant revoluţionar.

  Nu mi-am putut stăpâni un zâmbet.

  — Da, ştiu, în familiile normale, tatăl insistă ca odrasla lui să facă medicina, în vreme ce odrasla visează să facă o revoluţie. Familia mea, însă, nu face parte dintre acelea care pot fi numite „normale”…

  — Dacă pricep bine, tatăl dumneavoastră a fost printre revoluţionarii din linia întâi.

  — Fără doar şi poate, chiar aşa s-ar fi descris pe sine. Dar hai să zicem că a fost mai degrabă un spirit rebel. Băgaţi de seamă, nu un tip arţăgos. Ba chiar jovial şi iubitor de viaţă. Insă profund revoltat.

  — Împotriva cui?

  — Împotriva a tot ce mişcă! Împotriva legilor, a religiei, a tradiţiilor, a banilor, a politicii, a şcolii…

  Lista e prea lungă. Împotriva a tot ce se schimba şi a tot ceea ce nu se schimba. „împotriva neghiobiei şi a prostului gust, împotriva creierelor năclăite”, zicea el. Visa la o uriaşă primenire…

  — Cum a ajuns aşa?

  — Greu de spus. E drept că, în tinereţe, s-a izbit de nişte împrejurări care s-ar putea să-i fi alimentat pizma…

  — Presupun că venea dintr-un mediu defavorizat…

  — Vreţi să spuneţi sărac? Ei bine, tinere prieten, aici chiar n-aţi nimerit-o, dar chiar deloc. Familia noastră…

  Pronunţând aceste vorbe, a plecat ochii, de parcă i-ar fi fost ruşine. Cred însă că voia mai degrabă să-şi ascundă mândria.

  Da, când mă gândesc azi din nou, sunt convins că îi era ruşine de mândria lui, atunci când mi-a spus:

  — Provin dintr-o familie care a guvernat în Orient vreme îndelungată.

  În acea zi am vorbit şi am tot vorbit până târziu în noapte. La început, în cafenea; apoi în timpul unei plimbări prin oraşul iluminat; în sfârşit, seara, aşezaţi la masă, într-o braserie, în Place de la Bastille.

  Când anume mi-a venit oare ideea să-l fac să-mi povestească întreaga lui viaţă, de la un cap la altul?

  Mi se pare că, încă de la primele schimburi de replici, am fost sedus de felul în care evoca anumite episoade, pentru mine remarcabile, dând impresia că vrea să se scuze… Această modestie neprefăcută mi se părea cât se poate de simpatică. Ca şi fragilitatea care se lăsa citită în fiece surâs al său; şi în privirea lui, care îmi cerşea aprobarea şi devenea neliniştită în faţa gesturilor mele de sastiseală; şi în mâinile sale care se agitau fără încetare, care se roteau încontinuu, sau se propteau una în alta, nişte mâini lungi şi fine despre care ghiceai că n-au trudit niciodată şi pe care părea că nu ştie cum să le folosească.

  Ar fi plicticos să vă spun cum i-am obţinut acordul.

  Plicticos şi înşelător, pentru că astăzi îmi dau seama că, dacă a catadicsit să intre în joc, a făcut-o dintr-un motiv care nu are nici o legătură cu argumentele sau cu destoinicia mea.

  Ca să fiu mai clar: acel lucru faimos pe care trebuia să-l aştepte preţ de patru zile, şi în legătură cu care încă nu îndrăznisem să-l descos, acel lucru îl chinuia Fără încetare; nu voia să se gândească la el şi, în acelaşi timp, era incapabil să se gândească la altceva.

  Frica de a se confrunta cu el însuşi, mai mult decât nostalgia, era cea care îl împinsese să facă turul străzilor consacrate eroilor Rezistenţei. Întâlnirea cu mine îi oferea o supapă şi mai eficientă. Aveam să-l acaparez de-a lungul acestor zile de aşteptare, să-l zgâlţâi, să-l gâdil, să-l hărţuiesc, silindu-l să-şi retrăiască trecutul, ceas cu ceas, în loc să-şi rumege viitorul.

  Potrivit notiţelor mele, îl întâlnisem într-o miercuri, A doua zi dimineaţă, încă de la ora nouă, ne aflam în camera lui de hotel, strimtă, dar înaltă şi având pe pereţi o stofă de culoarea ierbii, presărată cu nişte margarete plate; un ciudat gazon vertical…

  M-a invitat să mă aşez pe singurul fotoliu din încăpere, el preferind să umble încolo şi-ncoace.

  — Despre ce aţi vrea să vorbim în primul rând? M-a întrebat.

  — Cel mai simplu ar fi să începeţi cu începutul.

  Naşterea dumneavoastră…

  S-a vânturat în linişte, vreo două minute bune. Apoi a răspuns printr-o întrebare.

  — Sunteţi sigur că viaţa unui om începe la naştere?

  Nu aştepta un răspuns. Era doar un fel de a pătrunde în subiect. I-am dat cuvântul, promiţându-mi să intervin cit mai puţin.

  Viaţa mea a început cu o jumătate de secol înainte să mă nasc, într-o cameră pe care n-am vizitat-o niciodată, pe malurile Bosforului. S-a produs o dramă, a ţâşnit un strigăt şi s-a răspândit o undă de nebunie care nu avea să se mai oprească. Aşa încât, la venirea mea pe lume, viaţa îmi era începută din plin.

  Istanbulul trăise oarece evenimente. Grave, pentru contemporani, dar derizorii în ochii noştri. Un rege fusese dat jos de pe tron, iar nepotul său îl înlocuise.

  Tatăl meu mi-a povestit de vreo douăzeci de ori despre asta, pomenind nume şi date… Am uitat tot sau aproape tot. De altfel, nici nu contează. Pentru povestea mea, singurul lucru important este acel strigăt, acel urlet slobozit atunci de o tânără.

  Suveranul avea domiciliu forţat în preajma capitalei. Ieşirile şi vizitele îi erau permise doar cu o autorizaţie prealabilă. Era despărţit de toţi ai lui, cu excepţia a patru bătrâni slujitori. Omul era descumpănit. Melancolic, buimac, bătut în moalele capului.

  Terminat. Avusese vise mari legate de Imperiu, vise de propăşire şi de fală redeşteptată; se credea iubit de toţi şi nu pricepea de ce era acum înconjurat de linişte. Îşi rumega amărăciunile: nu ştiuse să-şi aleagă apropiaţii, toţi îl sfătuiseră anapoda şi profitaseră samavolnic de mărinimia lui; da, toţi îl trădaseră!

  Se zăvorise în cameră. „Ştiu că nimeni nu mai vrea să mi se supună, dar dacă cineva va îndrăzni să pătrundă aici, o să-l sugrum cu mâinile mele!” A fost lăsat în pace toată noaptea şi apoi dimineaţa întreagă.

  Până la ora prânzului. Atunci i-au bătut la uşă. Nici măcar n-a răspuns. S-a iscat îngrijorare; dar cine ar fi îndrăznit să-i calce ordinele?

  Slujitorii s-au sfătuit. O singură persoană pe faţa pământului ar fi putut să nu-i dea ascultare, fără să aibă a-i îndura mânia. Fiica sa, copila lui prea iubită, Iffett. Erau legaţi printr-o afecţiune profundă, iar el nu-i refuza nimic. Avea profesori de pian, de canto, de franceză şi germană. Îndrăznea chiar să se îmbrace, de faţă cu el, în straie europeneşti, în rochii pe care Le aducea de la Viena sau de la Paris. Ea era singura care putea să treacă fără primejdie pragul suveranului decăzut.

  Au obţinut îngăduinţa noilor autorităţi şi au adus-o.

  Încearcă mai întâi să rotească uşor minerul uşii. Dar uşa nu se deschide. Le cere celor care o însoţeau să se îndepărteze, şi spune: „Tată, sunt eu, Iffett. Nu mai e nimeni cu mine!” Nici un răspuns. Tremurând toată, le porunceşte gărzilor să forţeze uşa, jurându-le că-şi va asuma întreaga responsabilitate. Două rânduri de umeri zdraveni se pun pe treabă. Uşa cedează. Cei doi ipochimeni o iau la sănătoasa, fără să arunce o privire înăuntru.

  Fata intră. Îl tot strigă. „Tată!” Face doi paşi. În acea clipă, scapă urletul care va răsuna în cameră, pe coridor, în vestibuluri, care va răsuna pe străzile Istanbulului şi apoi în întreg Imperiul; şi chiar dincolo de fruntariile Imperiului, în cancelariile Marilor Puteri.

  Suveranul mazilit avea venele deschise şi grumazul înnegrit. Veşmintele îi sorbiseră deja sângele.

  Sinucidere? Poate. Dar, la fel de bine, un asasinat.

  Fiindcă ucigaşii ar fi putut să pătrundă prin grădini.

  Adevărul n-a fost nicicând aflat. Oricum, problema nu prea mai are importanţă. Poate doar pentru câţiva istorici…

  Iffett rămăsese pe loc, ţintuită de groază; urletului i-a urmat un fel de gâfâială. După mulţi ani, încă i se mai putea citi în ochi acea spaimă.

  Cum, după primele săptămâni de doliu, încă mai rătăcea pe coridoare, cu aceeaşi privire şi aceeaşi gâfâială, a reieşit limpede: nu mai era vorba de tristeţea obişnuită a cuiva care jeleşte o fiinţă dragă; Iffett, Iâica preferată, odrasla răzgâiată, atât de voioasă şi de cochetă, îşi pierduse minţile. Poate pentru totdeauna.

  Mama ei n-a avut de ales: a făcut apel la bătrânul doctor Ketabdar. Coborâtor dintr-o familie de cărturari originară din Persia, el era cel care îi îngrijea, în marile case ale Istambulului, pe cei care dădeau semne că o iau razna. Recursul la serviciile lui era deja o mărturisire a suferinţei.

  Medicul o cunoştea pe pacientă. O întâlnise cu şase luni mai devreme, sub o cu totul altă lumină. Venit să trateze o slujnică atinsă de isterie, o auzise pe prinţesă cântând la pian. Interpreta o melodie vieneză, iar el a rămas acolo s-o asculte stând în picioare, lângă uşă.

  Când s-a oprit, i-a adresat câteva vorbe însufleţitoare, în franceză. I-a răspuns, toată numai un surâs. Au schimbat câteva fraze, după care bătrânul a plecat copleşit. N-a uitat niciodată acea întâlnire, acea muzică, acele mâini catifelate, acel chip, acea voce.

  Când, în ziua aceea, a intrat din nou în încăperea unde se afla pianul şi a văzut-o pe tânără prinsă într-un du-te-vino zbuciumat şi a auzit-o mormăind ca o dementă, cu ochii rătăciţi şi degetele crispate, n-a putut să-şi stăpânească lacrimile. Mama lui Iffett i-a observat reacţia şi s-a pus pe plâns. Şi-a reproşat slăbiciunea şi a rugat-o să-l ierte; datoria lui era să aducă un sprijin familiilor pacienţilor, necum să le îngrijoreze mai tare.

  „Daca-aş duce-o departe de Istanbul? A întrebat mama. La Montreux, de pildă…” Din păcate, nu, a răspuns mâhnit bătrânul, o călătorie n-ar rezolva nimic.

  Cu siguranţă, era nevoie să-şi schimbe gândurile şi să fie ţinută departe de tot ceea ce ar fi putut să-i amintească drama, dar asta nu era îndeajuns. În starea în care se afla, trebuia să fie urmărită în permanenţă de Nişte persoane calificate. Mama şi-a strâns pumnii la piept: „Să ştiu că mor şi n-o să îngădui ca fiica mea să fie închisă într-un azil!” Doctorul a promis că se va gândi la o soluţie mai bună.

  În acea seară, când se întorcea acasă cu trăsura pe străduţele gălăgioase din Galata, hurducănit, pe jumătate aţipit, doctorul Ketabdar a început să aibă un vis nesăbuit. Pe care, cu toate astea, l-a istorisit a doua zi mamei lui Iffett: dacă fiica ei urma să aibă nevoie de îngrijire permanentă ani la rând şi pentru că nu se punea problema să fie internată, el şi-a propus s-o ia cu el la Adana, în sudul Anatoliei, unde avea o casă; urma să i se dedice zi şi noapte, lună după lună, an după an. Va fi singurul lui pacient şi, puţin câte puţin, cu voia Celui de sus, o să-şi revină în simţiri.

  Să se ocupe de ea zi şi noapte, ani în şir? In propria lui casă? Dacă ar fi grăit astfel în alte împrejurări, mama l-ar fi socotit pe doctor sfruntat şi necuviincios.

  Asta pentru că, deşi nu fusese rostit ca atare, fiind totuşi limpede sugerat, doctorul – care era văduv – avea de gând s-o ia pe Iffett de soţie. In alte împrejurări, ziceam, propunerea ar fi fost de neînchipuit. Acum, însă, nimănui nu-i mai trecea prin cap s-o mărite pe fata smintită a suveranului mazilit cu vreunul dintre acele personaje de vază care, pe vremuri, râvneau la această cinste. Prin urmare, mama s-a resemnat. Decât s-o lase pe fiica ei să rămână internată până la adânci bătrâneţi, mai bine o încredinţa acestui om respectabil care părea s-o iubească, care avea s-o îngrijească şi s-o ferească de ruşine şi de scandaluri.

  Ciudat cămin, nu-i aşa? Un soţ bătrân care, înainte de orice, era medic curant; o tânără soaţă scrântită, pe care el o copleşea cu grijă şi afecţiune, dar care, uneori, Gemea sau zbiera zile întregi în urechile slujitorilor – unii exasperaţi, alţii înduioşaţi.

  Nimeni nu se îndoia că era vorba de o căsătorie fictivă, hărăzită doar să evite indecenţa convieţuirii sub acelaşi acoperiş a unui bărbat şi a unei femei, zi şi noapte feriţi de priviri. Căsătorie de convenienţă, prin urmare căsătorie aparentă, sau, mai degrabă, de complezenţă. De fapt, un act de devotament. Da, o faptă caritabilă din partea bătrânului medic.

  Atât doar că, într-o bună zi, Iffett a rămas însărcinată.

  Să fi fost urmarea unui moment de rătăcire? Sau rodul unei terapii îndrăzneţe? Cum să putem şti?

  Dacă ar fi să mă iau după fiul celor doi, care nu e altul decât tatăl meu, explicaţia de luat în seamă e cea de-a doua: doctorul Ketabdar avea nişte teorii; spera să demonstreze că o nevastă ca a lui, care-şi pierduse minţile după un şoc, putea să şi le recapete în urma altuia. Sarcina, maternitatea… Dar mai ales naşterea.

  Şocul brutal al vieţii ar fi compensat şocul brutal al morţii. Sângele îndepărtând sângele. Teorii… Teorii…

  Pentru că la fel de bine te puteai duce cu gândul la situaţia inversă: soţul medic, clipă de clipă lângă soţia lui, îmbrăcând-o, dezbrăcând-o, îmbăind-o în fiecare seară; o femeie tânără şi frumoasă pe care o iubea profund, într-atât încât îi dedica fiece moment din viaţă… Cum ar fi putut s-o contemple fără să fie tulburat? Cum ar fi putut să străbată cu mâinile şi cu ochii suprafaţa corpului ei catifelat, fără să-l furnice dorinţa?

  Cu atât mai mult cu cât ea nu se afla tot timpul în stare de criză. Ba chiar, din când în când, părea să dea semne de luciditate. Sigur, nu luciditate în toată puterea cuvântului! Am cunoscut-o, spre sfârşitul vieţii ei, Şi am privit-o cu atenţie. N-a fost nicicând într-atât de lucidă încât să realizeze în ce stare era. Poate că era mai bine aşa, altfel ar fi suferit prea mult. Trecea însă prin nişte perioade liniştite, când nu urla, când nu gemea şi când dădea dovada unei mari afecţiuni faţă de cei care o înconjurau.

  Uneori se punea pe cântat, cu o voce răvăşită, dar melodioasă. Îmi mai răsună încă în urechi un cântec turcesc despre fetele din Istanbul aflate la plimbare pe plajele din Oskuder. Şi încă unul, cu un text obscur, în care se vorbea despre Trapezunt şi despre moarte.

  Când cânta bunica mea, se lăsa liniştea şi toţi din casă o ascultau. Era atât de înduioşătoare! A avut un chip senin şi o înfăţişare suavă până în ultima clipă. E lesne de închipuit că bărbatului ei îi venea chef s-o strângă în braţe. Şi că ea se cuibărea la pieptul lui, cu un râset micuţ, de copil ascultător. După care, ca să se justifice în propriii ochi, doctorul Ketabdar elabora teoriile potrivite. Cu bună-credinţă, de altfel…

  Care teorii s-au dovedit inoperante, s-ar putea obiecta, câtă vreme bunica mea nu se vindecase nici până la bătrâneţe! Lucrurile nu sunt chiar atât de simple.

  E drept că nu se vindecase, şi că şocul salvator nu avusese loc. A ştiut însă să fie o mamă iubitoare. Iar atunci când, mai târziu, a stat cu noi în aceeaşi casă, nu i-am simţit niciodată prezenţa ca pe o povară.

  Crizele erau mai rare şi nu aveau urmări persistente.

  Chiar dacă maternitatea n-o lecuise, cu siguranţă că nu îi înrăutăţise situaţia, ba, dacă e după mine, o şi ameliorase. Puţini erau însă aceia dispuşi să vadă lucrurile sub acest unghi.

  Bătrânul doctor a fost criticat… Ce spun, criticat, a fost de-a dreptul târât în noroi! O adevărată furtună.

  Bodogăneli, ocări, sudalme, cleveteli. Desigur, era Căsătorit cit se poate de legal, aşa încât nimeni nu-i putea reproşa că a făcut un copil cu soţia lui legitimă.

  Pe de altă parte, nu putea fi alungat gândul că, în situaţia dată, exista un anume contract moral şi că, lăsând-o însărcinată pe acea femeie care-şi pierduse minţile, doctorul Ketabdar a abuzat, într-un anume sens, de ea, şi s-a purtat josnic şi iresponsabil, în răspăr cu orice formă de etică medicală, călăuzit doar de netrebnicele lui pofte…

  Atunci când, spre a se apăra, încercase să-şi expună ciudatele lui teorii, a fost şi mai abitir dispreţuit.

  Cum adică? Spuneau defăimătorii lui. Să te foloseşti de propria nevastă ca de un cobai?

  Rănit de vrăjmăşia care-l asalta din toate părţile, acum, în amurgul unei vieţi exemplare, bătrânul medic s-a lăsat cotropit de sentimentul că a greşit, că şi-a trădat menirea şi că atins culmea josniciei.

  Niciunul dintre colegii săi, nici un membru al „augustei familii”, nici o persoană însemnată din Adana nu mai catadicsea să-i treacă pragul.

  Tatăl meu îmi spunea: „Ne tratau ca pe nişte ciumaţi!”

  Şi începea să râdă în hohote!

  N-am cunoscut casa noastră din Adana, nu, n-am văzut-o niciodată. Ea s-a aflat însă pe firul vieţii mele, undeva în amonte, şi cred că a însemnat pentru mine tot atât de mult cât acele case în care am locuit.

  Se ridica în centrul oraşului, fiind totuşi retrasă.

  Avea ziduri înalte şi o grădină cu arbori umbroşi.

  Construită din piatră nisipoasă, devenea roşcată pe timp de ploaie şi se acoperea, pe vreme uscată, cu un fin praf ocru. Oamenii treceau pe lângă ea prefăcându-se că n-o zăresc. Probabil că, pentru ei, locul comunica nişte spaime de nepătruns; spaime legate de orice locuinţă aparţinând familiei regale; spaime legate, de asemenea, de prezenţa nebuniei, dar şi de doctorul Ketabdar, despre care se zicea că ajunsese să fie adeptul unor practici oculte, condamnabile.

  Într-o asemenea casă, în braţele unui asemenea cuplu, copilul era un obiect nelalocul lui, care sporea ciudăţenia situaţiei. Se afla acolo cumva împotriva naturii şi era perceput nu ca un dar al Cerului, ci ca rod al unui negoţ cu întunericul.

  El, copilul, adică tatăl meu, ieşea arareori pe-afară.

  Nu s-a dus niciodată la şcoală. Acesta era şi lucrul pe care îl avea în comun cu ceilalţi ţânci otomani: venea şcoala la el. În cei dintâi ani, a avut un educator titular; apoi, pe măsură ce creştea, diverşi profesori, pentru diverse materii. Nu îi primea niciodată acasă Pe puştii de vârsta lui, şi nu-l vizita pe niciunul, n-avea prieteni şi nici alţi musafiri în afara dascălilor săi.

  Aceştia din urmă nu erau nişte persoane obişnuite.

  Majoritatea celor care acceptau să vină zi de zi în casa „ciumată” trăiau ei înşişi la limita uzanţelor timpului. Profesorul de turcă era un imam răspopit, profesorul de arabă – un evreu din Alep alungat de familie, profesorul de franceză – un polonez nimerit Dumnezeu ştie cum în acest oraş din Anatolia şi care răspundea la numele de Wassa, diminutiv, probabil, al unui patronim de trei ori mai lung…

  Câtă vreme doctorul Ketabdar se afla încă în viaţă, profesorii se mulţumeau să predea. La ore fixe. Nu era îngăduită nici o întârziere. Nici o exuberanţă nu era bine primită. Îi ascultau indicaţiile, îi dădeau seamă de progresele elevului şi veneau în fiecare vineri, în vizită de curtoazie, să-şi ridice simbria.

  După moartea bătrânului medic, disciplina a mai slăbit. Tatăl meu trebuie să fi avut şaisprezece ani.

  Nimeni nu-l mai ţinea în hăţuri. Orele de instrucţie se prelungeau de-acum cu nesfârşite taclale, iar dascălii erau adesea poftiţi la prânz sau la cină, toţi odată. În jurul tânărului se înjghebase un mic serai. Vorbeau câte-n lună şi-n stele, dar cădea rău să susţii idei banale, să ridici în slavă Dinastia sau să lauzi vrednicia Credinţei.

  Un focar de gândire liberă, aşa cum au existat în anii aceia în toate oraşele Imperiului. Nu trebuie însă să-şi imagineze cineva că în casa noastră din Adana se urzeau comploturi. Se rămânea, cu prudenţă, la distanţă de politică. Erau foarte mulţi străini în grup, minoritari cu deosebire – armeni, greci…

  — Aşa că orice punere în cauză a autorităţilor musulmane ar Fi creat încurcături. Se vorbea doar, uneori, despre sufragete, despre şcoala obligatorie, despre războiul ruso-japonez, sau despre nişte răzmeriţe îndepărtate, în Mexic, Persia, Spania sau China. Erau pasionaţi de cu totul altceva: descoperirile, noile tehnologii. La loc de cinste stătea fotografia. Aşa încât, într-o bună zi, când, în focul unei discuţii, le-a venit ideea să dea un nume cenaclului, acesta a fost, fără nici o ezitare, „Cercul Fotografic”.

  Fiind singurul care avea mijloacele financiare necesare pentru susţinerea unei asemenea pasiuni, tatăl meu a comandat – de la Leipzig, dacă nu mă înşel – cele mai noi materiale, precum şi nişte lucrări de iniţiere.

  Mai mulţi membri ai Cercului şi-au măsurat dibăcia în această artă, cel mai înzestrat dintre toţi fiind profesorul de ştiinţe, armeanul Nubar. Era şi cel mai tânăr dintre dascăli, cu doar şase sau şapte ani mai vârstnic decât elevul său. Între ei avea să se nască o prietenie trainică.

  Încă de pe vremea ceea, asemenea legături între un turc şi un armean păreau neobişnuite. Era cât pe ce să zic „anacronice”. Dar şi suspecte. Nişte relaţii de afaceri, schimburi de amabilităţi mondene, stimă reciprocă în anumite medii, da, mai treacă-meargă; dar o prietenie adevărată şi o complicitate profundă, în nici un caz. Raporturile între cele două comunităţi se deteriorau văzând cu ochii. La Adana, mai mult decât oriunde.

  Ceea ce se petrecea însă în afara zidurilor casei Ketabdar nu prea avea influenţă asupra a ceea ce se întâmpla înăuntru. Ba poate chiar producea efectul invers: fiindcă o prietenie adevărată, o legătură frăţească între un turc şi un armean era pe cale să Ajungă o raritate, ea devenise şi mai preţioasă pentru cei doi tineri. În vreme ce alţii îşi proclamau sus şi tare diferenţa, ei îşi revendicau drept singură diferenţă prietenia. Îşi jurau, cu o solemnitate un pic juvenilă, că nimic nu-i va despărţi. Şi că nici o altă îndeletnicire nu-i va face să dea uitării patima lor comună, fotografia.

  Uneori, în timpul reuniunilor Cercului, bunica mea îşi părăsea camera şi venea să se aşeze printre ei. Îşi continuau discuţiile, privind-o fără să se întrerupă; ea îi privea la rându-i şi părea să-i asculte cu interes.

  Uneori i se mişcau buzele, după care, fără nici un motiv învederat, se ridica în mijlocul unei fraze şi pleca să se închidă în iatac.

  Alteori, era agitată şi scotea tot soiul de strigăte din camera ei. Atunci, feciorul ei se ridica şi se ducea s-o îngrijească, aşa cum îl povăţuise tatăl său. De îndată ce o liniştea, se întorcea la prietenii lui, care îşi reluau conversaţia din punctul în care o lăsaseră.

  În ciuda acestui necaz, casa noastră a cunoscut pe-atunci câţiva ani fericiţi. Aceasta este, cu siguranţă, impresia pe care o lasă fotografiile făcute la vremea respectivă. Tatăl meu păstrase câteva sute. Un cufăr întreg. Pe care scrisese, mândru, cu cerneală sepia: „Cercul Fotografic. Adana.”

  Le arăta uneori oamenilor pe care îi preţuia, explicându-le amănunţit împrejurările în care fuseseră făcute, tehnicile folosite, şiretlicurile de cadraj şi de aşezare a luminilor. Când vorbea pe aceste teme, era de neoprit, precum un negustor ambulant. Într-atât încât un musafir străin i-a răstălmăcit odată intenţiile; crezuse că gazda lui voia să-i vândă clişeele, aşa că i-a propus un preţ. Tatăl meu a fost pe punctul de a-l da afară, iar bietul om, stingherit, a început să plângă.

  Până la urmă, toate fotografiile au rămas acolo în cufăr, până la moartea lui. Cu excepţia a două sau trei, pe care le-a înrămat. Dintre care un admirabil portret al mamei sale. Şezând pe un fotoliu, oleacă prea înţepenită, cu o căutătură avidă îndreptată spre fereastră, ca o elevă neascultătoare.

  Poza o făcuse el, evident. Ţinând seamă de starea în care se afla, niciunul dintre prietenii fiului său n-ar fi îndrăznit s-o fotografieze. Ar fi fost un gest imprudent şi prea familiar.

  Acestea fiind zise, majoritatea instantaneelor aflate în cufăr nu-i aparţineau. Erau făcute de Nubar şi de alţi cinci sau şase membri ai Cercului.

  Cele mai vechi datau din 1901. Cea mai recentă, din 1909. Aprilie 1909. Câtă precizie, nu-i aşa? Aş putea fi însă şi mai precis: 6 aprilie. Tatăl meu mi-a vorbit îndeajuns de mult despre această dată, încât să n-o uit. Din ziua aceea, n-a mai vrut niciodată să pună mâna pe un aparat de fotografiat.

  Ce s-a-ntâmplat atunci? Într-un anume sens, un cataclism. Cataclismul în urma căruia m-am născut eu.

  În Adana avuseseră loc nişte răzmeriţe. Mulţimea devastase mahalaua armenească. O prefigurare a ceea ce avea să se întâmple, şase ani mai târziu, pe o scară mult mai largă. Grozăvenia începuse însă de pe-acum.

  Sute de morţi. Sau poate mii. Nenumărate case pârjolite, printre care şi cea a lui Nubar. El a avut însă timp să fugă, împreună cu nevasta – care avea prenumele, devenit atât de rar, de Arsinoe – cu fetiţa lor, în vârstă de zece ani şi cu fiul, de numai patru ani.

  Unde să-şi găsească adăpost, dacă nu la prietenul său, singurul său prieten turc? A doua zi, au stat pitiţi cu toţii în spaţioasa casă Ketabdar. După încă o zi, deci pe 6 aprilie, pentru că se zvonise că a revenit liniştea, Nubar s-a încumetat să se repeadă spre casa lui, ca să vadă dacă nu cumva poate salva niscai cărţi şi fotografii. S-a înzestrat cu un aparat portabil, iar tatăl meu s-a hotărât să-l însoţească, având un echipament asemănător.

  Străzile păreau, într-adevăr, paşnice. Distanţa care trebuia străbătută nu era decât de vreo câteva sute de metri, aşa că, pe drum, cei doi prieteni au avut prilejul să facă nişte fotografii.

  Când să ajungă la casa lui Nubar, sau, mai bine zis, la ruinele ei fumegânde, s-a auzit un vacarm. La câteva străzi mai încolo, pe dreapta, mulţimea înainta agitând nişte ciomege şi, cu toate că era miezul zilei, Nişte făclii. Fotografii noştri fac cale-ntoarsă, Nubar cu picioarele la spinare, iar tatăl meu păstrându-şi demnitatea sultănească. De ce să se zorească? Gloata era încă departe. Aşa că se opreşte; măsoară cu grijă, potriveşte cadrele; apoi face o fotografie cu răzvrătiţii din primele rânduri.

  Îngrozit, Nubar începe să zbiere. Atunci tatăl meu se hotărăşte s-o ia la goană, strângându-şi aparatul la piept, ca pe un copil. Izbutesc să treacă vii şi nevătămaţi de grilajul grădinii.

  Mulţimea e însă pe urmele lor. O mie de apucaţi tropăie în praf, zgâlţâind gardul. În câteva clipe vor fi înăuntru, ca să omoare, să jefuiască şi să pârjolească.

  Poate că mai stau încă pe gânduri. Îndărătul grilajului se află o locuinţă somptuoasă care nu aparţine unui bogat neguţător armean, ci unui membru al familiei regale.

  Cât se va mai prelungi şovăiala? Grilajele, zguduite din ce în ce mai tare, n-aveau oare să cedeze într-un târziu, risipind ultimele reţineri în rândul răsculaţilor?

  Mulţimea, de altfel, îşi îndeseşte rândurile, iar răcnetele nu contenesc să sporească.

  Atunci apare un detaşament al armatei. Un ofiţer, doar unul, şi încă foarte tânăr, însoţit de o mână de oameni. Însă apariţia lor impresionează.

  Călare, ţanţoş, cu o mantie de lână neagră buclată şi vânturându-şi sabia, comandantul schimbă câteva vorbe cu capii răsculaţilor, iar apoi îi face semn grădinarului să-l lase să intre.

  Tatăl meu îl întâmpină ca pe un salvator, dar militarul n-are timp de amabilităţi. Cere, autoritar, să-i fie predat materialul fotografic care pricinuise debandada. Pentru că tatăl meu îl refuză, devine ameninţător: Dacă nu i se dă ascultare, îşi va retrage oamenii, declinându-şi orice răpundere.

  „Aveţi idee cine sunt, îi spuse tatăl meu, ştiţi al cui nepot sunt?” „Da, îi răspunde ofiţerul, ştiu. Bunicul vostru a fost un nobil suveran care a avut o moarte oribilă.

  Cerul să-l aibă-n pază!”

  În timp ce vorbea aşa, în ochii lui se citea însă mai multă înfumurare duşmănoasă decât milostenie.

  A trebuit să se supună. Să predea întrega panoplie importată cu bani grei pentru activităţile Cercului Fotografic. Nu mai puţin de o duzină de aparate dintre cele mai perfecţionate… De-abia a izbutit să-l dosească pe cel pe care tocmai îl folosise, împingându-l cu piciorul sub o mobilă. Înăuntru se găsea imaginea care fusese cât pe ce să-l coste viaţa.

  Restul a fost luat de soldaţi. De la fereastra etajului întâi, Nubar, împreună cu tatăl meu, i-au văzut dând cu acele giuvaeruri de pământ, în faţa răzvrătiţilor, călcându-le demonstrativ în picioare, isprăvind ce mai era de distrus cu patul puştilor şi aruncând cu amândouă mâinile rămăşiţele peste gratii…

  De-abia atunci, domolită, gloata s-a înduplecat să se risipească.

  Cei doi prieteni se uitau unul la altul, neîncrezători.

  Erau atât de trişti, încât de-abia simţeau uşurarea de a fi scăpat de moarte.

  Vremurile bune apuseseră. Vremea Cercului se isprăvise. Nu vor mai îmbrăţişa niciodată ca înainte fotografia, ibovnica lor comună, neprihănita lor amantă europeană, pentru care tocmai îşi riscaseră amândoi viaţa. Tatăl meu avea să devină exclusiv colecţionar, ultima poză pe care a făcut-o fiind cea a răzvrătiţilor; Dimpotrivă, Nubar avea să ajungă fotograf profesionist.

  Dar nu la Adana. Nici nu se punea problema să-şi refacă locuinţa. Nu putea nici măcar suporta ideea de a ieşi pe străzile nesigure ale cartierului armenesc. Deşi se născuse în acest oraş, viitorul nu putea sălăşlui între zidurile trecutului.

  Mai rămăsese doar să aleagă locul exilului. Mulţi armeni fugiseră din Adana şi din alte localităţi de provincie, adunându-se în capitală, la Istanbul. „Să scapi din ghearele tigrului ca apoi să te adăposteşti taman în gura lui? Nici gând!” a spus Nubar.

  El năzuia după America. Atât doar că, pentru o asemenea aventură, îi trebuiau mulţi bani, precum şi alte lucruri pregătitoare – stabilirea de legături, obţinerea actelor. Altfel spus, timp pierdut. Nubar era însă grăbit. Nu voia să rămână mai mult de câteva zile la prietenul său; era foarte hotărât să nu iasă din casă decât pentru a părăsi ţara.

  Soluţia avea să i-o şoptească nevasta lui, Arsinoe.

  Fiind vorba despre ea, „şoptească” este cuvântul cel mai potrivit. Era cea mai timidă şi mai ştearsă persoană din lume, stătea mereu cu picioarele apropiate, cu mâinile împreunate şi cu ochii în pământ. Îmi închipui că şi-a cerut scuze şi că a făcut feţe-feţe, până să îndrăznească să se bage în ceea ce n-o privea deloc: viaţa ei. Avea un văr stabilit de câţiva ani în Muntele Liban. Din când în când, îi trimitea de-acolo scrisori de îmbărbătare. N-ar fi fost mai bine să se ducă acolo, pentru câtăva vreme, până la plecarea în America?

  E drept că şi acolo era tot ţinut otoman. De o jumătate de veac încoace, Muntele avea însă un statut autonom, garantat şi supravegheat îndeaproape de Marile Puteri. Chiar dacă nu era refugiul ideal pentru Armeni, reprezenta destinaţia cea mai puţin riscantă.

  Şi, oricum, cea mai puţin inaccesibilă. Preţ de două zile, Nubar a răsucit ideea pe toate părţile. Când s-a hotărât, şi-a înştiinţat prietenul pe dată.

  „Prin urmare, i-ar fi zis tatăl meu, ai ales să mă părăseşti. Casa mea nu ţi se mai pare încăpătoare…” „Casa ta e încăpătoare, numai că ţara e prea strimtă.” „Dacă ţara e prea strimtă pentru cel mai bun prieten al meu, de ce ar fi altfel pentru mine?”

  Nubar n-avea dispoziţia cuvenită ca să-i explice cât de diferite puteau fi perspectivele pentru un dascăl armean şi pentru un prinţ turc. De altfel, tatăl meu nici nu aşteptase vreun răspuns. Plecase deja să se plimbe prin grădină, pe sub nuci, fumând cu nesaţ. Din când în când, Nubar se mai uita după el pe fereastră. După care a hotărât să i se alăture. II simţea descumpănit.

  „Eşti cel mai drag prieten al meu, gazda cea mai mărinimoasă, cel pe care nu-l poţi părăsi fără strângere de inimă. Bagă-ţi în cap că nici tu, nici eu n-am dorit ca lucrurile să se întâmple aşa. Nici tu, nici eu nu le putem stăvili. Ar trebui…”

  Gazda şi prietenul nu asculta. De vreun ceas încoace, îşi urzea propria hotărâre.

  „Dacă aş veni cu tine?” „în Liban?” „Poate…” „Dacă ai veni… Dacă ai veni cu mine… Ţi-aş da…” „Ce mi-ai da?”

  Cei doi prieteni şi-au regăsit deodată veselia şi prospeţimea. Precum şi gustul comun pentru duelurile spirituale. Acesta din urmă avea însă să-i poarte departe…

  „Ce-aş putea să-ţi ofer?” s-a întrebat Nubar cu glas tare. „Ai pământuri, sate întregi, o reşedinţă princiară, În vreme ce din biata mea casă, atât de amărâtă, n-a mai rămas piatră pe piatră.

  Ţi-aş fi putut da cea mai preţioasă carte a mea, nu de alta, dar până şi celui care are totul, poţi să-i oferi o carte veche.

  Ţi-aş fi putut da cele mai frumoase fotografii ale mele, cele mai izbutite, cele de care eram cel mai mândru.

  Nu mai am însă nimic, totul a ars, cărţile, clişeele, mobilele, veşmintele, am pierdut totul.

  Nu mai am să-ţi ofer decât mâna fiicei mele!„ „Ne-am înţeles. Vin cu tine!”

  Să fi fost oare serioşi în privinţa acestei promisiuni? Am mai degrabă impresia că, şi pentru unul şi pentru celălalt, lucrurile au purces ca un schimb de vorbe de duh. De care, apoi, niciunul n-a vrut să se dezică, de teamă să nu-l rănească pe celălalt.

  Fata lui Nubar avea zece ani. Destul de înaltă pentru vârsta ei, se pare, dar slăbănoagă şi tuciurie, cu haine posace; mai degrabă o copilită deşirată decât un crâmpei de femeie. Se numea Cecilia. Avea să se mărite cu prietenul tatălui ei cinci ani mai târziu. In

  1914. Cu puţin înainte să vină vara. Cu puţin înainte să înceapă războiul. A urmat un praznic strălucitor, poate cea de pe urmă sărbătoare din istorie în care armenii şi turcii au cântat şi au dansat împreună. A fost de faţă, între mii de alţi oaspeţi, şi guvernatorul Muntelui, care se brodise să fie tocmai un armean, Ohannes Paşa. Vechi slujbaş otoman, a improvizat cu acest prilej un discurs despre fraternitatea regăsită dintre comunităţile Imperiului – „turci, armeni, arabi, greci şi evrei, cele cinci degete ale slăvitei mâini a sultanului” – care a fost răsplătit cu ropote de aplauze.

  Deşi se afla în toiul petrecerii, Nubar nu izbutea să scape de frământări; însurăţelul era în schimb zglobiu ca un puşti lipsit de griji. „Hai, socrule mare, vino-ţi în fire şi treci lângă noi! Priveşte-i pe toţi oamenii ăştia din jurul tău care rid şi bat din palme… N-am întâlnit oare aici ce ne lipsea la Adana? Ce nevoie mai avem să emigrăm până în America aia a ta?” într-adevăr, totul părea că merge cât se poate de bine.

  În vederea căsătoriei, tatăl meu îşi ridicase în preajma Beirutului, în locul numit Colina cu pini, o somptuoasă reşedinţă din piatră nisipie, aidoma celei pe care o părăsise. Îşi cărase de la Adana mobilele de familie, bijuteriile mamei sale, vechile ustensile ale tatălui său, covoarele, cufere întregi cu titluri de proprietate şi firmane, precum şi, bineînţeles, toate fotografiile.

  Pe peretele cel mare al salonului din noua casă Ketabdar se înstăpânise deja cea mai surprinzătoare imagine: cea a răzvrătiţilor, cu scăfârliile înfăşurate în turbane, cu feţele asudate sub lumina duşmănoasă a făcliilor; tatăl meu avea să păstreze sub ochi, toată viaţa, acest neobişnuit tablou de vânătoare. Ani la rând, oaspeţii aveau să vină, val după val, să iscodească îndeaproape aceste personaje, căutând în zadar vreun chip familiar. Iar tatăl meu avea să-i lase să bâjbâie o bună bucată de vreme, înainte să le spună: „Nu mai căutaţi, nu-i nici un chip cunoscut pe-acolo, e doar mulţimea, e destinul.”

  Se punea mereu cu faţa spre gloată, spre deosebire de Nubar, care îi întorcea spatele şi care, de fiece dată când pătrundea în acea încăpere, îşi pleca invariabil ochii, păzindu-se s-o revadă.

  Tatăl meu ar fi dorit ca, de-acum încolo, prietenul lui să locuiască la el. Nubar a preferat însă să-şi Închirieze, în vecinătate, o casă mult mai modestă, care îi slujea şi de atelier. Guvernatorul îl alesese ca fotograf oficial, aşa că, în câteva luni, negoţul lui a ajuns înfloritor. Întocmai griului din vârf de munte, care se grăbeşte să crească ştiind că primăvara va fi scurtă.

  În vara aceea a început războiul din nouă sute paisprezece. Pentru cei ce l-au trăit va rămâne mereu Marele Război. Cu toate astea, la noi nu erau nici tranşee, nici bălţi de sânge, nici iperită1. Aveam să suferim mai puţin de pe urma luptelor decât de pe cea a foametei şi a molimelor. Sau a pribegiei, care va pustii satele. De-acum încolo, vreme îndelungată, vor exista pe Munte numeroase case fără dâră de fum.

  În acest timp, la Adana, ca şi în întreaga Anatolie, începuseră masacrele. Ţinutul Levantului îşi trăia clipele cele mai mizerabile. Imperiul nostru agoniza batjocorit; printre ruinele sale creşteau sumedenie de ţări ca nişte stârpituri; fiecare îşi ruga Dumnezeul să pună capăt rugăciunilor celorlalte. Pe drumuri se scurgeau primele alaiuri de supravieţuitori.

  Sunase ceasul morţii. Cu toate acestea, maică-mea era însărcinată. Nu cu mine, nu încă. Eu m-am născut după război, în nouă sute nouăsprezece.

  Nu vorbesc adeseori despre mama mea. Asta pentru că am cunoscut-o foarte puţin. S-a prăpădit la naşterea fratelui meu mezin. Nu împlinisem încă patru ani.

  Nu i-am păstrat decât o singură amintire. Venisem la ea în cameră, desculţ. Stătea în faţa oglinzii, în

  1. Din flamandul Yper, numele unui oraş belgian, denumeşte un gaz de luptă pe bază de sulfura de etil (N. Trad.).

  Cămaşă de noapte. Mi-a luat mâna şi a aşezat-o pe pântecul ei rotunjit. Poate că voia să simt cum se mişca pruncul. Am privit-o fără să pricep, avea obrajii în lacrimi. Am întrebat-o dacă se simte rău. Şi-a şters ochii cu o batistă boţită şi apoi m-a smuls de la pământ, m-a luat în braţe şi m-a strâns îndelung la piept. Cu ochii închişi, îi simţeam mirosul cald. Aş fi vrut să nu mă mai lase niciodată jos…

  De ce plângea? Să fi fost vreo durere? Vreo amărăciune femeiască? Vreo lungoare trecătoare? Până şi azi, îmi doresc să aflu!

  Îmi mai stăruie în minte şi o altă imagine a ei, dar de aceasta sunt mai puţin sigur. Îmi văd mama lângă uşă, purtând o rochie albă, strânsă pe corp şi evazată în jurul gleznelor, cu o pălărie cu voaletă pe cap. Ca şi cum ar fi mers la o serbare de caritate. În privinţa asta, cum am mai spus, sunt însă şovăielnic. Probabil că, mai târziu, am zărit fotografia şi mi-am închipuit că am văzut scena. Mama avea ceva inert. Poziţia înţepenită, zâmbetul searbăd şi nici o vorbă. Nu pe mine mă privea.

  Asta-i tot. Nici o altă amintire. Nici o imagine a suferinţelor sau a morţii sale. Fusesem cruţat de toate astea.

  Totuşi, mult mai târziu, m-am întrebat în câteva rânduri dacă acceptase fără tulburări ca mâna să-i fie dată în felul acela, ca viitorul să-i fie pecetluit de nişte vorbe de duh… La urma urmei, poate că da. Aşa se obişnuia la vremea aceea. Taţii promiteau, fetele se ţineau de cuvânt. În anumite împrejurări, îndrăzneau să se opună dacă soţul care le fusese ales le părea dezgustător sau dacă erau îndrăgostite de altul. Uneori cu preţul vieţii. Fiind vorba de mama, nu-mi închipui Că a suferit de pe urma alegerii altora. Soţul ei era un om mărinimos. Nu foarte lesne de suportat, pentru că făcea nazuri de copil unic şi princiar. Dar nu era, în nici un caz, morocănos, brutal sau făţarnic. Suferea de fiecare dată când se vedea silit să duşmănească pe cineva. In plus, era un bărbat chipeş; mereu ferchezuit, un pic dandy – dacă nu chiar mai mult, aproape maniac atunci când era vorba de pălării, de gulerele lui tari, de tunsoarea mustăţii blonde, de cutele vestei sau de aromele parfumului său. Ca să ghicesc care au putut fi sentimentele mamei faţă de el, mă sprijin pe un indiciu de netăgăduit: propriii ei părinţi. Nubar şi bunica din partea mamei au nutrit, de-a lungul întregii lor vieţi, o afecţiune constantă faţă de tatăl meu; era suficient să observi cu ce priviri îl mângâiau, cum se bucurau de toate bucuriile lui, cum îi nelinişteau toate neliniştile lui, cât erau de înduioşaţi de cusururile lui, ca să-ţi dai seama că nu fusese un soţ nepotrivit pentru fiica lor.

  Cu toate acestea, mama n-a prea avut parte de bucurii în scurta ei viaţă. A dus trei sarcini, toate trei nenorocite; prima, în 1915. Nu ştiu dacă astăzi îşi poate închipui cineva ce însemna ca o armeanca să poarte în pântec, în acel an blestemat, odrasla unui turc otoman.

  De bună seamă, soţul ei nu era orice turc otoman, purtarea lui era ireproşabilă, aşa cum era şi prietenia lui de nezdruncinat faţă de Nubar. Cine avea însă răgazul, pe-atunci, să urmărească purtarea celorlalţi?

  Cine s-ar fi străduit să le afle adevăratele credinţe?

  În astfel de clipe, îţi erau atribuite cu uşurinţă opiniile seminţiei tale.

  Aşa s-a întâmplat cu bătrânul guvernator armean care, deşi era atât de devotat Dinastiei noastre, a fost Destituit pe nepusă masă. Tot aşa, dintr-o singură trăsătură de condei a fost abolit statutul special al Muntelui. Toţi aceşti oameni, toţi aceşti armeni care se refugiaseră aici doar ca să scape de autorităţile otomane, se simţeau deodată prinşi în cursă.

  Nubar a început din nou să viseze la emigrarea în America. Acum, însă, fata lui era soţie şi mamă şi nu se mai punea problema să plece fără ea şi fără mica ei familie. Tatăl meu nici nu voia să audă.

  La început, ca să câştige timp, spunea că trebuia să aştepte ca nevasta lui să nască şi să iasă din lăuzie.

  Apoi a pretextat că propria lui mamă, dată fiind starea în care se afla, nu va căpăta niciodată drept de intrare în Satele Unite, iar s-o părăsească nici nu intra în discuţie…

  Nu acesta era motivul adevărat. În orice caz, nu singurul. Bunica mea n-ar fi fost prima zărghită care străbătea Atlanticul. Cred mai degrabă că tatăl meu, în ciuda relaţiilor reci pe care le întreţinea cu ilustra sa familie şi în ciuda dispreţului pe care-l afişa uneori, nu era nepăsător faţă de propria genealogie. Câtă vreme rămânea pe pământul Orientului, continua să fie prinţ, nepot de suveran, coborâtor din marii cuceritori. Fără măcar să aibă nevoie să se bată cu pumnii în piept. În America, ar fi devenit un pieton anonim.

  Iar asta n-ar fi putut să suporte în veci.

  Când am vorbit ieri despre el, am lăsat probabil impresia că era revoltat şi împotriva titlurilor de nobleţe şi a plecăciunilor făcute neamului sau rangului său.

  Într-un anume sens, chiar era… Dar nu pe de-a-ntregul. Nu vreau să spun că era incoerent, ci doar că avea propria lui coerenţă. Tuna şi fulgera adesea împotriva familiei sale otomane, pentru că îi reproşa că se dusese singură la pierzanie.

  Prin urmare, ce prefera să scruteze? Trecutul sau viitorul? Greu de spus. La urma urmei, din ce este ţesut viitorul, dacă nu din nostalgiile noastre?

  Să fie oare acea epocă, în care oamenii din toate spiţele trăiau împreună în Scările Levantului şi-şi amestecau graiurile, o relicvă a trecutului? Sau o prefigurare a viitorului? Cei care rămân fideli acestui vis sunt paseişti sau vizionari? N-aş fi în stare să răspund. Dar tatăl meu în aşa ceva credea. Într-o lume de culoare sepia în care un turc şi un armean încă mai puteau să fie fraţi.

  Dacă i-ar fi fost dată o astfel de lume, s-ar fi pus să implore Cerul ca nimic să nu o mai schimbe; pentru că ştia că acest lucru e imposibil, s-a statornicit, întreaga viaţă, într-o nesfârşită frondă princiară. Dacă n-ar fi fost prinţ, n-ar fi ajuns revoluţionar. Se săturase de acea lume care mergea constant pe şinele ei, aşa că tot ceea ce deraia, dacă pot să mă exprim aşa, îl încânta – arta subversivă, revoltele corozive, invenţiile stridente, capriciile, extravaganţele; şi chiar nebunia.

  Atât doar că, uneori, ideile cele mai revoluţionare păreau să-i sprijine cele mai răzbătătoare instincte aristocratice.

  Bunăoară, ca să nu dau decât un exemplu, a refuzat mereu să-şi dea copiii la şcoală. Dorea să urmăm acelaşi drum ca el: un preceptor şi dascăli la domiciliu. Când cineva îi atrăgea atenţia că asta nu se prea potrivea cu opiniile sale înaintate, se apăra cu vehemenţă, susţinând că oamenii se nasc revoltaţi şi că şcoala se străduie să facă din ei nişte fiinţe supuse, resemnate, lesne de domesticit. Viitorilor conducători revoluţionari nu le era îngăduit să urmeze o asemenea cale! Nu aveau voie să se lase înghiţiţi de turma informă!

  Dorea să le pună copiilor săi profesori pe care nici o şcoală nu i-ar fi acceptat. Dascălii sadea, spunea el, sunt cei care vă învaţă adevăruri diferite.

  Cred că tatăl meu încerca, pe această cale, să repete tot ce fusese mai bun în tinereţile lui. Ar fi vrut să regăsească şi să ne transmită acea complicitate sufletească şi intelectuală pe care o trăise cu Nubar şi cu ceilalţi membri ai Cercului Fotografic. In parte, a şi reuşit; nu-mi era teamă de sosirea dascălilor în fiecare dimineaţă, îmi amintesc anumite discuţii şi chiar nişte mărturisiri; e posibil să se fi ivit, în relaţiile cu vreunul dintre ei, un strop de complicitate…

  Aici se opresc însă similitudinile între cele două case Ketabdar, cea din Adana şi cea din împrejurimile Beirutului. Prima vieţuise în afara lumii, cu gardurile ferecate, frecventată doar de o mână de neîmblânziţi, în vreme ce a doua era, exact pe dos, un stup în plin soare. Salon deschis, braţe deschise, masă deschisă atât oaspeţilor de o zi, cât şi celor de-ai casei – pictori neînţeleşi şi tinere poete, scriitori egipteni aflaţi în trecere, orientalişti de toate soiurile; un zumzet necontenit…

  Pentru copilul care eram, putea fi o sărbătoare continuă. Dar a fost mai degrabă o caznă, ba chiar, aş îndrăzni să spun, o pacoste fără leac! Eram tot timpul invadaţi, de dimineaţa până seara. De către nişte personaje uneori uimitoare, amuzante sau erudite, dar cel mai adesea de către nişte mărunţi linge-blide, pisălogi sau chiar escroci pe care îi atrăgea averea tatălui meu, fuga lui necumpătată după noutate şi totala sa lipsă de discernământ…

  Bucuriile copilăriei mi le-am găsit altunde. In rarele, prea rarele mele escapade departe de casa părintească.

  Cele mai frumoase amintiri din acea perioadă? În vacanţele de vară, am mers trei ani la rând, împreună cu bunicii din partea mamei, într-un sat din vârful muntelui, nu departe de acel loc de basm numit de localnici Canat-Bakich, ceea ce înseamnă Canalul lui Bachus. În fiecare zi, imediat după deşteptare, eu şi bunicul urcam pe jos către creste. Având la îndemână doar nişte bastoane pentru mers şi ceva merinde ca să ne astâmpărăm foamea – fructe şi sandviciuri.

  După două ore de urcuş, ajungeam la cabana unor păstori de capre, despre care se zicea că fusese construită pe timpul romanilor, dar care nu păstra nici o urmă a splendorii antice; avea o uşă atât de scundă încât până şi eu, la doar zece ani, trebuia să mă aplec ca să intru. Înăuntru, miros de căpriţe şi un scaun cu picioarele bălăbănindu-se şi fundul spart. Pentru mine era un palat, un întreg regat. Abia ajuns, mă instalam înăuntru, în vreme ce bunicul se aşeza afară pe o piatră mai răsărită, sprijinit cu amândouă mâinile în baston. Mă lăsa în voia viselor. Doamne, cât eram de fericit, pluteam în nori, eram stăpânul lumii şi simţeam în pântece toate desfătările dogorite ale universului.

  Când se încheia vara şi mă scoboram pe pământ, fericirea îmi rămânea acolo sus, cocoţată în acea cabană.

  Mă culcam apoi, noapte de noapte, în casa noastră spaţioasă, sub pături brodate, înconjurat de tapiserii, de săbii şlefuite, de ibrice otomane, dar nu visam decât la acel adăpost de păstori. De altfel, până şi astăzi, aflat pe celălalt versant al vieţii, când se întâmplă să-mi întâlnesc în vis tărâmul copilăriei, ceea ce văd este acea cabană.

  M-am dus deci acolo trei veri la rând. Aveam zece ani, unsprezece ani, doisprezece ani. Apoi vraja s-a destrămat. Bunicul avusese nişte probleme de sănătate Şi urcuşurile prea lungi îi fuseseră interzise. Îmi părea totuşi în putere, cu părul lui ca tăciunele şi mustaţa ţepoasă, şi mai neagră încă, fără nici cel mai mic fir coliliu. Că o voiam sau nu, era un unchiaş, iar copilăriile noastre nu i se mai potriveau. A trebuit să schimbăm locurile şederilor noastre văratice. Le-am înlocuit cu hoteluri frumoase, cu piscine, cu serate dansante, dar mi-am pierdut regatul copilăriei.

  Nu, tatăl nostru nu era niciodată cu noi în timpul vacanţei. Vacanţă tocmai asta însemna: să nu fim lângă el… Plecam, cu inima din ce în ce mai zglobie, pe măsură ce ne îndepărtam de casă. El rămânea; dispreţuia această „transhumantă” şi cohortele de orăşeni care, la dată fixă, fugeau de căldura zonelor litorale, ducându-se la munte.

  De fapt, poate că avea dreptate. Pe măsură ce înaintam în vârstă, începeam să-i dau din ce în ce mai multă dreptate tatălui meu şi asta, bănuiesc, ni se întâmplă tuturor. Propriile mele hachiţe prindeau să semene cu ale lui. Prin atavism sau din remuşcare.

  Într-o singură privinţă o să-i port mereu pică – şi e exact ceea ce mă împingea să fug întotdeauna de el: dorinţa lui de a face din mine un mare revoluţionar.

  Nu era doar o ambiţie stupidă, cum atâţia alţi părinţi nutresc pentru odraslele lor. Era o obsesie. Care, astăzi, poate stârni zâmbete, dar care, în copilărie şi în adolescenţă a izbutit arareori să-mi smulgă vreun surâs. O obsesie care m-a urmărit şi mai târziu, la vârsta maturităţii, ca un blestem.

  Vedeţi dumneavoastră, tatăl meu era exemplul perfect a ceea ce îndeobşte se cheamă despot luminat.

  Luminat, pentru că voia să ne ofere o educaţie de oameni liberi. Luminat, pentru că îi acorda fiicei sale Aceeaşi educaţie ca şi fiilor săi. Luminat, de asemenea, pentru că era pasionat de ştiinţele contemporane şi de arte. Cu toate astea, despot. Despot până şi în felul în care-şi exprima ideile, cu voce tare, hotărâtă, definitivă. Despot, mai ales, în privinţa exigenţelor faţă de noi şi de viitorul nostru; convins fiind că nutrea o ambiţie nobilă, nu se mai întreba dacă vlăstarele lui aveau dorinţa sau putinţa de a i se conforma.

  La început, presiunea se exercita asupra tuturor celor trei copii în mod egal, sau aproape. Încet-încet, însă, sora şi fratele meu au reuşit să scape, lăsându-mă să îndur singur, toată viaţa, povara istovitoare a grandioasei idei fixe paterne.

  Atunci când s-a prăpădit mama, în septembrie nouă sute douăzeci şi doi, ca urmare a celei de-a treia naşteri, sora mea n-avea mai mult de şapte ani. Devenise însă de îndată doamna casei, aşa că mi-a explicat, cu ochii zvântaţi, că mama plecase într-o lungă călătorie şi, ca nu cumva s-o mâhnesc, acolo în ţara îndepărtată în care se afla, va trebui să dorm liniştit.

  Cred că, după aceea, s-a repezit în pat şi şi-a vărsat toate lacrimile din suflet.

  Dintre noi trei, doar ea a izbutit, încă din pruncie, să-şi cucerească locul cuvenit. Ai fi zis că, pentru ea, tata reprezenta un acoperiş, în vreme ce pentru mine era un tavan. Aceleaşi vorbe, aceleaşi inflexiuni ale vocii paterne care aveau darul s-o liniştească şi să-i dea încredere, pe mine mă sufocau sau mă buimăceau.

  Mai am încă în faţa ochilor o scenă care probabil s-a repetat, aidoma, de mii de ori.

  Dimineaţa, când se trezea, tata nu apărea – nici măcar în faţa mea – înainte să se fi ras, pieptănat, îmbrăcat, parfumat, gata să iasă în lume. Începea Prin a-şi primi bărbierul; apoi, ferchezuit, crăpa uşa şi o chema pe soră-mea „să stea oglindă”. Adică se aşeza în faţa ei, ţeapăn şi tăcut, ca în dreptul oglinzii.

  Iar ea îl inspecta. Refăcea un nod, alunga un fir de praf, cerceta îndeaproape întunecimea unei pete. De-a lungul întregii operaţii, afişa o expresie sceptică, iar atunci când, la sfârşit, îşi dădea avizul clătinând din cap, o făcea fără complezenţă. El însuşi părea să aştepte verdictul cu neîncredere.

  Odată împlinit ritualul, părăsea camera; cei dintâi paşi erau şovăielnici, apoi îşi recăpăta călcătura hotărâtă. Până în salon, unde îl aştepta cafeaua.

  Am zis adineaori „să iasă în lume”; nu era decât o vorbă. Expresia exactă trebuia să fie „să şadă”. Tata ieşea arareori. De obicei, după ce se trezea, doar se apleca pe o fereastră deschisă, undeva la etaj, trăgea în piept aerul dimineţii, îşi plimba privirea peste mare, peste oraş şi peste pini, în grabă, de parcă ar fi vrut să verifice dacă se mai aflau acolo. Cobora apoi treptele şi se ducea să ia loc în salon. Primii oaspeţi n-aveau să întârzie. Uneori îl aşteptau deja acolo.

  Cred că pe vremea când trăia, mama era cea care „stătea oglindă” dimineaţa. Pentru că o înlocuise în acest ritual, sora mea căpătase asupra tatălui meu un ascendent la care eu nici nu îndrăzneam să visez. Aşa încât el nu s-a mai străduit să-i impună ceva.

  Ca şi ea, mezinul avea să scape de sub autoritatea paternă. Dar într-un cu totul alt chip, mult mai viclean.

  Avea să recurgă la toate mijloacele ca să-l descurajeze pe tata şi să-l facă să renunţe la dorinţa de a-l propulsa în sus. Era convins că tata îl ura încă de la naştere, pentru că pricinuise moartea mamei noastre. Tata n-ar fi putut nutri cu bună ştiinţă o atitudine atât de Mărginită. Atunci însă când un copil simte încă de la naştere că nu este iubit, nu se înşală niciodată pe de-a-ntregul.

  Între fratele meu şi noi – prin noi, înţeleg toată familia – a apărut încă de timpuriu o deosebire. Toţi eram subţiratici, mlădii, cu o tendinţă înnăscută spre prestanţă şi distincţie. Toţi; tata care era destul de zvelt, cu excepţia inevitabilului burdihan al bărbaţilor prosperi de o anumită vârstă; mama, pe vremuri; Nubar; cele două bunici; soră-mea şi cu mine; cu toţii cam pe acelaşi calapod. Aveam pur şi simplu un aer de familie. Cu excepţia mezinului. A fost obez încă de mic şi aşa a rămas. A băgat mereu în el ca un porc.

  Cred că nu i-am pomenit încă prenumele: Salem.

  Acesta era, de altfel, motivul principal al pizmei sale. În sine, un prenume ca oricare altul. Ba chiar era singurul frecvent întâlnit dintre cele trei prenume ale noastre.

  Pe-al meu nu-l poartă nimeni în lume. Nici măcar după cincizeci şi şapte de ani n-am izbutit să mă obişnuiesc cu el. Când mă recomand, am tendinţa să-l evit.

  Ieri, când ne-am întâlnit, am zis doar „Ketabdar”, nu-i aşa? N-o să ghiciţi niciodată cu ce prenume m-a…

  Blagoslovit tata: Ossyan! Da, Ossyan! „Nesupunere”, „Revoltă”, „Zurbalâc”. A mai pomenit cineva ca un tată să-şi cheme fiul „Nesupunere”? Pe când mă aflam în Franţa, îl pronunţam în grabă mare, iar lumea, în replică, bălmăjea ceva despre un oarecare bard scoţian. Decât să trebuiască să le desluşesc capriciile tatălui meu, preferam să dau din cap, cu laşitate.

  Să trecem. Voiam doar să spun că prenumele meu era unul dintre cele mai împovărătoare cu putinţă; şi că acela al surorii mele – Iffett, precum al bunicii – era la fel de rar în Beirut; cei mai mulţi auzeau „Yvette”.

  E drept că, între cele două războaie, ţara se afla sub tutelă franceză… De fapt, tocmai fusese pusă sub administraţie franceză, după patru veacuri de stăpânire otomană. Deodată, nimeni nu mai voia să audă turceşte!

  În ultimă instanţă, pentru noi, care aparţineam, orice s-ar spune, neamului otoman, nu era poate cel mai prielnic moment să ne stabilim în Liban. Ce să mai vorbim, noi n-am avut de ales, Istoria a ales pentru noi. Nu vreau să par nedrept şi nici nerecunoscător. Chiar dacă oamenii din Beirut preferau să vorbească franţuzeşte şi să uite turca, nici măcar o singură dată nu ne-au dat sentimentul că suntem nedoriţi. Dimpotrivă, păreau amuzaţi şi mândri, în acelaşi timp, că „stăpânitorul” de ieri se întorsese să locuiască printre ei în calitate de oaspete. Întotdeauna am fost tratat, de către toată lumea, de către apropiaţi şi străini, ca un soi de mic prinţ. N-am fost nicicând silit să-mi ascund originile, altfel decât din pudoare sau din teama de-a nu ieşi în evidenţă…

  Vorbeam însă despre altceva… Ah, da, despre prenumele fratelui meu, Salem. Ziceam că era mult mai întrebuinţat decât al meu. Ba era chiar un prenume răspândit şi care suna bine. Atât doar că, după cum ştiţi, înseamnă „teafăr”, sau ceva în genul ăsta, ceea ce, unui băiat a cărui mamă a murit aducându-l pe lume, îi amintea o împrejurare dureroasă.

  Fratele meu credea că i s-a pus acest nume ca să ţină minte toată viaţa că îi supravieţuise mamei şi, poate, chiar ca să fie pedepsit pentru că o „ucisese”…

  Intenţia tatălui meu nu fusese asta. Nici gând! Voia doar să celebreze, prin acest prenume, singurul eveniment fericit din timpul unei naşteri tragice, adică faptul că măcar copilul reuşise să scape teafăr. Acestea Fiind zise, e un obicei foarte prost să împopoţonezi copiii cu prenume care exprimă opiniile, entuziasmele sau îndeletnicirile de moment ale părinţilor; cred că sunteţi de acord că un prenume trebuie să fie o pagină dintre cele mai imaculate, astfel încât purtătorul lui să poată scrie pe ea, de-a lungul întregii vieţi, doar ceea ce va fi în stare să scrie. Să-i dai un asemenea nume fratelui meu era o idee cât se poate de nelalocul ei. Dar, cu siguranţă, nu conţinea vreo intenţie punitivă sau denigratoare. De altfel, tata nutrea iniţial aceleaşi ambiţii exagerate pentru Salem ca şi pentru mine…

  Fratele meu avea să facă tot posibilul ca să se sustragă. Îşi nesocotea studiile, se purta ca o secătură cu profesorii – majoritatea nişte oameni minunaţi, de altfel. Şi, cum am mai spus, se răzbuna îndopându-se cu mâncare. Ba a făcut şi mai gogonate.

  La doisprezece ani, bunăoară, a şterpelit două superbe manuscrise împodobite cu miniaturi din secolul al XVII-lea, pe care le-a vândut unor neguţători de ocazie, făcând în aşa fel încât cel acuzat să fie băiatul grădinarului.

  Când a descoperit adevărul, tata s-a simţit înjosit; şi, pentru întâia oară în viaţă, şi-a bătut unul dintre copii, cu sălbăticie, rănindu-l până la sânge cu paftaua curelei.

  Şi-a jurat chiar să-l alunge din casă şi să-i cedeze camera sa fiului grădinarului, în chip de despăgubire.

  Băiatul dimpreună cu părinţii săi l-au refuzat însă cu prudenţă. În cele din urmă, decât să-l gonească din casă, tata a preferat să-l alunge pe mezin din visele de viitor pe care i le hărăzise. Credea că, astfel, avea să-l pedepsească. Nu a făcut altceva decât să-l elibereze.

  Din păcate, eu nu am avut aceeaşi soartă. De-acum înainte, visele tatei aveau să zăbovească doar pe umerii mei.

  Ce mai vise! Dacă ar fi să le schiţez cea mai potrivită caricatură, aş spune că descriau o lume populată doar de oameni curtenitori şi mărinimoşi, îmbrăcaţi la patru ace, care ar saluta doamnele cu adânci temenele, care nu ar da două parale pe diferenţele de rasă, de limbă şi de credinţă, şi care ar fi pasionaţi, precum nişte copii, de fotografie, aviaţie, radiofonie şi cinematograf.

  Vă rog să luaţi vorbele mele ca pe un soi de râs nervos. Sau ca pe un rânjet stingherit. Fiindcă la această lume la care a visat, la acest secol al XX-lea care ar fi continuat secolul al XlX-lea în ceea ce avea mai nobil, am visat şi eu. Dacă mi-aş fi păstrat şi azi curajul să visez, probabil că încă aş năzui la asta. Din punctul ăsta de vedere, semănăm – scuzaţi-mi platitudinea – ca un tată cu fiul său. Încetam să fiu ca el atunci când începea să spună că, spre a se deştepta şi a fi călăuzită, lumea avea nevoie de câţiva oameni de excepţie, de nişte revoluţionari care să fie cu picioarele proptite în Orient şi cu privirile aţintite spre Occident.

  El însă stătea cu privirea aţintită spre mine. Ar fi trebuit să pricep că omul providenţial, cel de la care se aşteptau miracole, eram eu.

  Uneori tăbărau pe mine amândoi, el şi Nubar. Doi bătrâni naivi, doi inocenţi nevindecabili. Fiule, vei deveni un mare revoluţionar! Vei schimba lumea, fiule!

  Când mă priveau, îmi venea s-o iau la goană. Să-mi schimb numele, să schimb orizontul. Cum să le explic oare că tandreţea lor faţă de mine, încrederea lor ieşită din comun, veneraţia lor prematură mă speriau şi mă paralizau? Cum să le explic că s-ar fi putut să am alte Proiecte de viitor? Care, vă asigur, nu erau cu nimic mai prejos decât ale lor. Şi eu voiam să schimb lumea, dar în felul meu. In vreme ce tata se încăpăţâna să mă pună să citesc vieţile marilor cuceritori şi revoluţionari, de la Alexandru cel Mare şi Cezar la Napoleon, Sun Yat-sen şi Lenin, fără să-l uităm pe străbunul nostru, Soliman Magnificul, eroii mei personali se numeau Pasteur, Freud, Pavlov şi, mai ales, Charcot…

  Ceea ce, de altfel, continua preocupările bunicului meu pe linie paternă, care, nu-i aşa, era medic şi chiar neurolog, precum Charcot, pe care mi s-a spus că îl şi întâlnise cândva, în timpul unei şederi în Elveţia.

  De-a lungul întregii mele copilării, prezenţa în casă a unei bunici demente mi-a ascuţit, cu siguranţă, interesul pentru psihiatrie şi neurologie.

  Aş spune că mă hotărâsem încă de pe la vârsta de doisprezece ani. Era un soi de legământ cu mine însumi, pe care îl reînnoiam, noapte de noapte, în întunericul camerei mele: voi deveni medic!

  Şi de fiecare dată când tata îmi vorbea despre ambiţiile lui legate de mine, tăceam mâlc, ascunzându-mi adevăratele sentimente, în vreme ce în sinea mea îmi repetam cu năduf: o să devin medic! N-o să ajung nici cuceritor, nici căpetenie revoluţionară, o să devin medic! Singura îndoială din sufletul meu privea ţelul final al ştiinţei pe care aveam de gând să mi-o însuşesc.

  Uneori mă imaginam practician sau chiar filantrop plin de abnegaţie, în miezul junglei, precum doctorul Schweitzer, alteori, dimpotrivă, cercetător, făcând experienţe de laborator, aplecat deasupra microscopului.

  La început, n-am suflat nimănui o vorbă. N-aş putea preciza cât a rămas tăinuit în mine acest secret. Mi se pare, însă, că doar după vreo doi-trei ani am ajuns să-i Destăinui câte ceva surorii mele. Puteam să am încredere că nu mă va trăda şi că mă va sprijini. „De-un lucru poţi să fii sigur, mi-a zis ea. Când va sosi clipa, n-o să faci nimic altceva decât ceea ce ai hotărât să faci. Nu te întreba cum o să-l convingi pe tata, întreabă-te mai degrabă ce vrei şi convinge-te că exact asta vrei. Când va fi cazul, o să am eu grijă de tata.”

  Şi chiar a avut. În primul rând, trebuia să-l convingă că era necesar să mă înscrie, pe spaţiul ultimilor doi ani de şcoală, la o instituţie capabilă să-mi elibereze diplome recunoscute. N-a reuşit de îndată, dar pentru că Nubar i-a sprijinit demersul, tata a sfârşit prin a ceda. De altfel, asta avea să-i prilejuiască o serioasă mângâiere: datorită cunoştinţelor pe care le dobândisem de la dascălii mei, încă din primele zile de şcoală aveam să zburd, mult deasupra nivelului colegilor mei de clasă; limbile străine, literatura, retorica, ştiinţele, istoria… Stăpâneam toate materiile cu o uşurinţă care părea să confirme temeinicia principiilor fistichii ale tatei. Datorită lui, căpătasem o educaţie excepţională; păcat că am folosit-o cu atâta stângăcie!

  Pentru prima şi cea de-a doua parte a bacalaureatului aveam să obţin, fără să fi fost nevoie să trudesc mai mult decât alţii, cea mai bună medie din ţară. Era în anii treizeci şi şase şi treizeci şi şapte. Numele meu se lăfăia pe prima pagină a ziarelor. Tata se simţea biruitor. Fiul său ţopăia „deja” în fruntea plutonului!

  În schimb, eu, chiar dacă aceste rezultate mă îmboldeau să-mi duc studiile la bun sfârşit, eram mai hotărât ca niciodată să le urmez departe de casă, departe de apăsătoarele pretenţii paterne. Mă gândeam din ce în ce mai mult la Montpellier, oraş a cărui facultate de medicină era dintre cele mai faimoase.

  Şi de data asta, sora mea „avea să aibă grijă” de tata. Avea s-o facă cu dibăcie. Argumentul ei: medicina este calea ideală pentru cel ce vrea să-i schimbe pe oameni; capeţi repede o imagine de savant, de înţelept, de binefăcător, ba chiar de salvator, iar oamenii sunt gata să se dea pe mâna ta în orice privinţă; când vine sorocul, te poţi preschimba, firesc, în conducător.

  Prin urmare, să fie oare studiul medicinei cea mai meşteşugită cale de a împlini viitorul ce mi-l hărăzea?

  Tatălui meu nu i-a displăcut ideea. Aşa încât, cu binecuvântarea sa, m-am îmbarcat la sfârşitul lui iulie pe pachebotul Champollion. Cu destinaţia Marsilia.

  Nici n-au apucat bine să dispară ultimele clădiri din portul Beirutului, că m-am şi tolănit într-un şezlong, stors de vlagă, uşurat, slobod. Tata putea să creadă mult şi bine că mă duc să-mi pregătesc cu viclenie destinul de căpetenie revoluţionară. Eu n-aveam decât un singur gând: să studiez şi iar să studiez. Dar şi să mă destind, desigur, din când în când. Numai să nu-mi mai vorbească nimeni de revoluţie, de luptă, de renaşterea Orientului şi nici de zorii luminoşi ai zilei de mâine!

  Mi-am jurat chiar să nu mai citesc ziarele.

  N-am vrut să întrerup povestea lui Ossyan cu propriile mele amintiri. Cu toate acestea, pe măsură ce vorbea, anumite imagini nu-mi dădeau pace.

  Ii ştiam casa din piatră gălbuie ridicată pe Colina Pinilor. Nu pătrunsesem niciodată înăuntru, dar trecusem în fiecare zi cu maşina prin faţa gardului ei împrejmuitor, în drum spre şcoală. O văd şi acum, nu semăna cu niciuna din vecinătate; nici modernă, nici muntenească, nici otomană – un ghiveci de stiluri.

  Cu toate acestea, ansamblul era mai degrabă armonios, după cât pot să apreciez azi. Mai văd şi grilajul, îndeobşte zăvorit, dar care se deschidea uneori ca să facă loc unui automobil DeSoto negru cu alb. Precum şi o grădină cu iarbă tunsă în care nu se juca nici un copil.

  Amintirile mele ajungeau până la jumătatea anilor cincizeci, epoca despre care Ossyan tocmai îmi vorbise fiind deja îndepărtată. Mi s-a întâmplat să citesc însă prin reviste uitate, prin vechi cataloage de artă, sau să aud în discuţiile celor din jurul meu numele casei Ketabdar. Dăinuise în amintiri ca un loc de seamă al vieţii artistice a Levantului dintre cele două războaie.

  Acolo aveau loc vernisaje, concerte, seri de poezie; bănuiesc că şi expoziţii de fotografie.

  Interlocutorul meu n-a prea pomenit despre asta.

  De bună seamă, toată această forfotă nu-i ocupa decât Un spaţiu redus din memorie. Zgomotele îl asurzeau, iar luminile îl orbeau. Se închidea în sine şi visa să călătorească.

  Prima noastră întâlnire s-a întins pe cinci ceasuri întregi. Uneori a sunat ca o conversaţie, ca un dialog în toată regula, deşi nu am prea consemnat propriile mele intervenţii; cel mai adesea însă îmi dicta, iar eu nu făceam decât să transcriu un text pe care şi-l redactase deja în cap. Am luat apoi, la barul hotelului, un prânz uşor, după care a urcat în cameră să-şi facă siesta.

  Credeam că se va simţi vlăguit şi că avea să-mi dea întâlnire de-abia a doua zi. Mi-a propus, dimpotrivă, să ne revedem în aceeaşi seară, începând cu ora şase.

  Pentru că, în Occident, îmi pierdusem obiceiul de a-mi face siesta, m-am dus într-o cafenea să-mi orânduiesc notiţele. M-am întors apoi la ora convenită şi i-am bătut la uşă.

  Era îmbrăcat şi străbătea camera în lung şi-n lat aşteptându-mă. Îşi pregătise deja primele fraze.

  În Franţa puteam în sfârşit să-mi urmez propriile vise. Să mănânc la masa mea. Nu e doar o figură de stil. Îmi amintesc când am luat prima oară loc pe terasa unui bistrou, sub o copertină. Se-ntâmpla la Marsilia, la scurtă vreme după sosirea vaporului, chiar înainte să iau trenul spre Montpellier. Era o masă mică, din lemn masiv, care păstra nişte scrijelituri de briceag. Ce fericire! Fericirea de a fi departe de casă!

  Fericirea de a nu mai şedea la masa părintească!

  Fără oaspeţi căutând să strălucească prin limbariţă sau prin cultură. Fără umbra tatei, fără privirea care îmi pătrundea în privire, în farfurie şi în gânduri.

  N-am avut o copilărie nefericită, cu siguranţă. Am fost răsfăţat şi ferit de nevoi. Dar aşezat mereu sub povara unei priviri. O privire plină de dragoste şi de speranţă. Dar şi de exigenţă. Apăsătoare. Istovitoare.

  Aveam în acea zi la Marsilia, în prima zi pe pământul Franţei, senzaţia că zbor. Au trecut atunci pe lângă mine, prin faţa terasei, trei fete. Purtau nişte rochii largi şi, pe cap, canotiere. De parcă ar fi fugit de la o serbare sau ar fi coborât dintr-un tablou. Râdeau.

  Deşi nu mi-au aruncat vreo privire, mi se părea că se deghizaseră şi că se dădeau în stambă pentru mine.

  Mi-am spus, plin de încredere, că aveam să cunosc în curând o femeie. Mai frumoasă decât cele trei, mai frumoasă decât oricare. O să ne iubim şi o să stăm înlănţuiţi ore în şir. O să ne plimbăm pe plajă ţinându-ne de mână. Apoi, când aveam să mă sui pe vapor, după încheierea studiilor, ea avea să stea strâns agăţată de braţul meu, iar eu, cu capul plecat spre ea, aveam să-i adulmec uşor decolteul.

  Cine ar fi bănuit că aveam să plec din Franţa peste opt ani, pe acelaşi vapor, fără diplomă de doctor, dar încins cu aureola unui sfânt răzvrătit… Acesta era visul tatei, nu al meu!

  La Montpellier, în compania studenţilor la medicină, aveam să capăt repede o reputaţie de „tocilar”.

  Nu munceam mai mult decât alţii, dar o făceam cu spor. Primii mei dascăli mă învăţaseră ce-nseamnă rigoarea. Mă învăţaseră să nu mă mulţumesc să pricep doar pe jumătate. Oricât timp mi-ar fi luat, numai să pricep şi să asimilez. Aveam, de altfel, o memorie fără cusur. Pe care, de asemenea, o datoram în bună parte dascălilor mei dintâi.

  Nu istorisesc toate astea ca să mă laud. La urma urmei, la ce mi-a slujit să fiu un student strălucit, cită vreme nu am ajuns niciodată doctor? Amintesc aceste lucruri doar ca să explic cum mi-am câştigat, încă de la sosire, o oarecare stimă. Eram străinul minune, cel mai tânăr dintre învăţăcei şi cu cele mai bune note.

  Afabil, zâmbitor, timid cu măsură. Un bun tovarăş, ce să mai vorbim… Fericit nevoie mare în această lume nouă unde, la drept vorbind, nimic nu mă uluia, dar unde cunoşteam o mulţime de mărunte mirări.

  Despre ce discutam între noi? Cel mai adesea, despre cursuri, profesori, elevi, despre proiectele noastre de vacanţă. Vorbeam evident şi despre fete, mai ales că de obicei ne adunam între băieţi. Deveneam pe dată tăcut şi niţeluş surprins. Ce-aş fi avut de spus? Ceilalţi îşi povesteau aventurile, reale sau inventate; mie nu-mi rămăseseră decât visele şi obişnuitele pofte ale vârstei. Ii ascultam, râdeam împreună cu ei şi mă îmbujoram uneori, atunci când evocau stăruitor trupurile femeilor.

  Nu interveneam nici atunci când tovarăşii mei pomeneau de „situaţie”. Ţâşneau atunci tot soiul de nume, dintre care cea mai mare parte nu-mi erau necunoscute. Daladier, Chautemps, Blum, Maginot, Siegfried, Franco, Azana, Stalin, Chamberlain, Schuschnigg, Hitler, Horthy, Benes, Zogu, Mussolini… Auzisem câte ceva despre toţi aceştia, dar eram convins că ştiu mai puţin decât ceilalţi. Erau atât de siguri pe ei! Eu, străinul, nou-venitul, mă mulţumeam să trag cu urechea. Atent uneori, alteori purtat de vise, în funcţie de intensitatea evenimentelor şi de urzeala discursurilor. Tensiunea creştea, apoi se domolea, în ton cu conferinţele internaţionale, cu declaraţiile înflăcărate şi, mai ales, cu mişcările de trupe.

  Evident că nu eram nepăsător, cum aş fi putut fi?

  Ştiam, de altfel, mai multe lucruri decât îi lăsam pe colegii mei să înţeleagă. Ei aveau însă un fel numai al lor de a discuta şi se mai aflau şi la ei acasă… In plus, căpătasem obişnuinţa să ascult în tăcere. La masa părintească, am fost mereu înconjurat de oameni mai în vârstă, mai bine informaţi sau mai stăpâni pe ei decât mine. Atunci când aveam o părere despre ceea ce spuneau, mi-o formulam în minte. Mi-era groază, de altfel, când tata mă întreba netam-nesam: „Tu ce crezi, Ossyan?” Atunci, ca prin blestem, nu mai credeam nimic, mi se întuneca mintea, cuvintele nu se mai legau şi bălmăjeam o platitudine. Iar mesenii îşi reluau discuţia.

  La Montpellier aveam însă un domeniu al meu, unde colegii mă ascultau şi unde îmi cucerisem o oarecare consideraţie. Când vorbeam de studii, adică despre ceea ce constituia, la urma urmei, temelia preocupărilor noastre, opinia mea atârna cel mai greu.

  Chiar dacă erau mai în vârstă, ceilalţi o respectau.

  Când e vorba de biologie sau de chimie, diferenţele între străini şi localnici se şterg…

  Am avut oare de suferit pentru că eram străin? La drept vorbind, nu. Dacă v-am lăsat această impresie, înseamnă că m-am exprimat greşit. A fi străin a fost o realitate a existenţei mele de care nu puteam să nu ţin seama. După cum nu puteam să ignor faptul că eram bărbat, şi nu femeie, sau că aveam douăzeci de ani, iar nu zece sau şaizeci. Lucrul în sine nu era o pacoste. Însemna că sunt nevoit să fac şi să rostesc anumite lucruri, iar nu altele. Aveam rădăcinile mele, istoria mea, vorbeam anumite limbi, aveam secretele mele, numeroase motive de mândrie, poate chiar şi Farmec personal… Nu, nu mă stânjenea faptul că eram străin şi eram chiar fericit că nu mă aflu acasă.

  Ţinuturile de-acasă îmi lipseau uneori, cu siguranţă. Dar nu şi casa părintească. Nu eram zorit să mă întorc. In cea dintâi vară, stabilisem să vin acasă şi să petrec acolo o lună sau două. Atât doar că, în preajma vacanţei, i-am scris tatei că preferam să vizitez Marocul şi Algeria. Aveam o dorinţă nestăvilită să vizitez aceste tărâmuri pe care Ie simţeam atât de aproape de suflet, dar pe care le cunoşteam doar din cărţi şi din poze… Până la urmă n-am ajuns nici acolo.

  Nişte probleme de sănătate m-au silit să rămân ţintuit toată vara în cameră.

  Nişte probleme cu adevărat ciudate. Aveam accese de tuse, iar noaptea, uneori, respiram anevoie. Doctorii nu pricepeau de ce. Uneori ziceau că e astm, alteori tuberculoză. Nu le venea să creadă că niciuna dintre metehnele astea nu mă încercase înainte de sosirea în Franţa. Ba chiar s-au întrebat, o dată, dacă nu cumva mă prefăceam.

  Ei bine, nu mă prefăceam. Dar deloc, o să pricepeţi mai încolo pe-ndelete… Daţi-mi voie, mai întâi, să-mi rânduiesc în minte epoca. Pe scurt: München, septembrie treizeci şi opt, războiul se îndepărtează. Praga, treizeci şi nouă, martie, războiul e lângă noi. Toată lumea e la curent şi majoritatea tinerilor de lângă mine se-ntrec în râvnă ca să-şi ridice în slăvi armata şi să-şi ia peste picior duşmanul. Cine nu făcea aşa pica mesa. Nu se cădea să spui altceva.

  Dar dacă mi s-ar fi năzărit să spun altceva? Ca s-o spun pe-a dreaptă, nu. Nu atunci. Mărturisesc că îi ascultam cu plăcere şi că eram fericit să le împărtăşesc convingerile. Ca şi ei, eram încrezător. Ca şi ei, în iunie patruzeci, în timpul invaziei germane, m-a Bufnit plânsul. Eram dărâmat… Deodată, n-am mai fost un străin. Câtuşi de puţin. Mă aflam la o îngropăciune şi făceam parte din familia mortului. Plângeam şi căutam să-i alin pe ceilalţi, tot aşa cum ceilalţi se străduiau să mă liniştească.

  Când a vorbit Petain, am stat să-l ascultăm. Spunea că, de fapt, lucrurile n-au mers cum se cuvine, că trecem printr-un teribil impas şi că se va strădui să ne ferească de ce-i mai rău. Cel puţin aşa am priceput.

  Nici eu şi nici prietenii mei n-am plecat urechea, în acea faimoasă zi de iunie, la proclamaţia lui de Gaulle.

  Aveam însă să-i simţim înrâurirea cât se poate de repede, chiar a doua zi, cred. Nu ni s-a părut, atunci, că suntem nevoiţi să alegem. Trebuia, pe de-o parte, să salvăm ce se mai putea salva; şi, pentru asta, era mai bine să ne dăm cu învingătorul – adică ceea ce făcea Petain. Pe de alta, trebuia să ne pregătim revanşa, cu sprijinul Aliaţilor, fără concesii şi nici compromisuri, adică exact ceea ce făcea de Gaulle la Londra. Îndoliaţi cum eram, această perspectivă ne dădea siguranţă.

  Cât să fi durat? Pentru unii, patru ani; pentru alţii, doar câteva zile.

  Pentru mine, un anotimp, adică vara-ntreagă, până-n octombrie. Îmi amintesc încă de întâmplarea care mi-a răsturnat viaţa cu sus-n jos. Undeva, într-o braserie din Montpellier, „Au Ballon d'Alsace”. O tacla stropită cu bere. Aş fi putut, şi de data asta, să particip ca un spectator lipsit de voce. Atunci mi-a fost însă cu neputinţă să tac. O vorbă de prisos, o privire în plus…

  Nebănuite-s căile sorţii!

  Să fi fost cu toţii, în jurul mesei, şase sau şapte. La Vichy, tocmai se promulgase legea privind statutul evreilor, care stabilea, între altele, domeniile – precum Învăţământul – din care urma să fie excluşi. Un student s-a apucat să-mi explice cit era de iscusit întocmită legea. Încă mi-l amintesc şi îi revăd chipul, era mai în vârstă decât noi, avea barbişon şi se plimba mereu cu un baston în mână. Nu făcea parte dintre prietenii pe care îi frecventam, dar ni se alătura uneori, după cursuri. În opinia lui, nemţii îi ceruseră lui Pétain să-i lase să pătrundă în „zona liberă” ca să se poată „ocupa” de evreii care trăiau acolo; mareşalul, mirosind tertipul, i-a luat din scurt, promulgând el însuşi această lege.

  Încântat de propriul raţionament, tânărul şi-a dat peste cap halba de bere, a comandat alta cu un gest dintr-un deget, s-a întors spre mine şi s-a apucat să mă privească fix. De ce tocmai pe mine? Nici măcar nu eram aşezat în faţa lui; probabil că îi displăcuse ceva în privirea mea. „Tu ce crezi, Ketabdar? Taci tot timpul. Hai, zi şi tu o dată ceva, recunoaşte că a fost o manevră iscusită!”

  Ceilalţi se apucaseră să mă privească insistent.

  Chiar şi tovarăşii mei cei mai apropiaţi; voiau să afle ce anume se ascundea îndărătul tăcerilor mele. Şi-atunci, ca să-mi salvez imaginea, „în sfârşit” am vorbit. Cu o voce cât se poate de smerită, am zis cam aşa: „Dacă te-am priceput cum se cuvine, e ca şi cum un om ar pătrunde în clipa asta în braserie, strângând în mână un retevei ca să te doboare. Văzându-l că se apropie, pun mâna pe sticla asta şi-ţi crap capul. Constatând că i-am făcut treaba, omul ridică din umeri şi pleacă.

  Bună ispravă!”

  Vorbisem fără să schiţez vreun surâs, cu tonul supus şi nesigur al elevului care răspunde la lecţie, aşa încât interlocutorul meu n-a priceput de îndată că-l luasem peste picior. Ba chiar, a apucat să rostească: „Da, Bravo, ceva de genul ăsta…”, când, deodată, cei din jurul nostru au izbucnit în hohote. De-abia atunci a început să roşească, iar mâinile i s-au încleştat pe masă. Dar n-a ieşit cu bătaie. A scăpat vreo două mojicii, apoi şi-a mutat zgomotos scaunul, ca să-mi întoarcă spatele. Imediat după aceea, am părăsit locul.

  Veţi spune că n-a fost decât o gâlceavă între puşti, nu-i aşa? Eu eram însă întors pe dos. Mi se părea că vorbisem într-o portavoce şi că mă auzise întreg oraşul.

  Altcineva în locul meu s-ar fi simţit uşurat că şi-a deşertat „tolba”, cum se zice… Nu şi eu! Eram furios, furios pe mine. Mi se-ntâmplă adesea. Stau fără glas cu anii, cât pe ce să uit rostul cuvintelor şi, dintr-o dată, opreliştea se rupe şi dau pe dinafară tot ce zăgăzuisem, un potop de vorbe pe care încep să le regret chiar înainte să mă cufund din nou în muţenie.

  În ziua aceea, pe străduţele din Montpellier, nu încetam să-mi fac mustrări. Ar fi trebuit să mă controlez! Ar fi trebuit să-nvăţ să-mi stăpânesc sentimentele! Mai ales în vreme de război, când lumea e buimăcită. Mergeam prin oraş şi nu vedeam pe nimeni şi nimic în jurul meu, într-atât eram de copleşit de remuşcări…

  Închiriasem o mansardă, într-un pod spaţios, dar sumar amenajat. La o anumită doamnă Berroy. Urcând scările nesfârşite şi răsucind în broască cheia voluminoasă, continuam, neostenit, să-mi fac mustrări. N-o să mai calc în veci în braseria aia! N-o să mă mai las vreodată ademenit în astfel de dispute! Nu-mi jurasem oare să-mi dedic tot timpul studiilor şi numai studiilor? Greşisem uitând că mă aflu într-o ţară străină.

  Care, în plus, era o ţară învinsă, pe jumătate ocupată.

  Împuţinată, debusolată.

  Tocmai îmi deschisesem cursul de citologie, hotărât să mă cufund în lectură, când am auzit bătăi în uşă.

  Era un individ pe care-l întrezărisem în ziua aia la Ballon d'Alsace, şezând la o masă învecinată, în compania fiului patronului. „V-am urmărit, încă de la braserie”, mi-a spus el. Măcar era sincer. „V-am ascultat discuţia. Iertaţi-mă, dar eram chiar în preajmă şi vorbeaţi tare. Pe o temă care mă interesează… Aşa cum, presupun, îl interesează pe fiecare dintre noi.”

  N-am scos o vorbă. Stăteam încă la pândă. Avea faţa suptă, părul ca pana corbului, răvăşit şi cu un smoc pe mijloc ca o creastă. Se juca cu o ţigară încă neaprinsă, din hârtie galbenă, pe care când o frământa între degete, când o ronţăia. Pe vremea aceea, aveam douăzeci şi unu de ani, iar el se apropia de treizeci.

  „Dacă ar fi fost să intervin adineaori, aş fi spus exact acelaşi lucru ca dumneavoastră, cuvânt cu cuvânt.”

  Pe chip i-a apărut un surâs radios, dar trecător. „Atât doar că prefer să-mi ţin gura. Mai ales în public. Cei care vorbesc prea tare nu mai pot acţiona. În timpurile astea tulburi, trebuie să ştii să-ţi masori cuvintele, să ştii cui le adresezi, să ştii clipă de clipă ce vrei şi încotro te îndrepţi. Totul este încă posibil, nimic nu-i pierdut. Cu condiţia să fim solidari şi vigilenţi.”

  Când mi-a întins mâna, m-am prezentat: „Numele meu e Ketabdar.” „Zi-mi Bertrand!”

  Mi-a păstrat mâna îndelung în a lui, de parcă ar fi vrut să pecetluiască un acord nerostit. Apoi a deschis uşa să iasă.

  „O să mai trec să te văd.”

  Nu-mi spusese mare lucru; cu toate astea, intrarea mea în Rezistenţă a coincis cu vizita lui. Ştiţi care au fost vorbele cele mai preţioase, cele care mi-au rămas până azi întipărite în minte, cu intonaţie cu tot? „Zi-mi Bertrand!” Mă recomandasem cu numele meu adevărat, în vreme ce el nu-mi dăduse decât un pseudonim.

  La o primă vedere, se ascundea. De fapt, era exact pe dos. Se destăinuia. Acel „Zi-mi…” voia să spună: acesta nu e decât un nume de luptă; faţă de ceilalţi, prefă-te că e numele meu adevărat; ţie, însă, care de-acum eşti de-ai noştri, nu mai are rost să-ţi înfăţişez minciuna drept adevăr.

  Nu mişcasem un deget, dar mă simţeam deja transformat. Mi se părea că merg altfel pe străzi, că privesc şi sunt privit altfel, că mă exprim altcumva.

  După cursuri, singura mea grabă era să mă întorc la mansardă să-l aştept pe Bertrand. Orice scârţâit de treaptă din casa scărilor mă făcea să mă îndrept spre uşă.

  N-am avut prea mult de aşteptat. S-a întors după două zile. S-a aşezat pe singurul scaun din cameră, în timp ce eu şedeam pe pat. „Veştile nu-s tocmai rele, m-a anunţat. Aviatorii englezi fac minuni.” Mi-a citat numărul aparatelor de zbor doborâte, lucru care ne-a binedispus şi pe unul şi pe celălalt. Mi-a dat de asemenea de ştire că englezii bombardaseră Cherbourgul, ceea ce nu îi plăcea decât pe jumătate. „Din punct de vedere militar, era, desigur, o necesitate. Ar fi însă păcat ca poporul nostru să nu mai ştie care-i adevăratul duşman…” Mi-a pus apoi câteva întrebări legate de obârşia mea şi de părerile mele. Cu discreţie. Ştiam prea bine că mă supunea unui fel de examen de admitere, dar a făcut-o în cadrul unei discuţii amicale, ca între prieteni care caută se cunoască mai bine.

  Unul dintre răspunsurile mele l-a făcut să tresară, poate pentru că întrebuinţasem o formulare stângace.

  Îi spusesem că veşnica dihonie dintre nemţi şi francezi mă lăsa nepăsător sau că, oricum, nu era în stare să-mi dea insomnii. Prin tradiţie, la mine în casă se studiau simultan franceza şi germana, şi asta de când un stră-străbunic se căsătorise cu o vântură-lume bavareză. Aşa că preţuiam cele două culturi în egală măsură.

  Ba chiar mi se pare că am zis, lăsându-mă târât de cuvinte şi, oarecum, pe de lături de ceea ce gândeam, că vorbele „ocupaţie” şi „ocupant” nu-mi stârneau aceeaşi reacţie imediată de revoltă pe care l-ar fi putut-o trezi Într-un francez. Veneam dintr-o zonă a lumii în care, de-a lungul istoriei, stăpânirile se succedaseră şi în care străbunii mei ocupaseră, secole de-a rândul, mai mult de jumătate din bazinul mediteraneean. Ceea ce nu puteam suferi, în schimb, era ura de rasă şi discriminarea. Asta-mi era moştenirea. Asta-mi era patria.

  Am urât nazismul nu din ziua în care s-a năpustit asupra Franţei, ci din aceea în care a invadat Germania. L-aş fi detestat tot atât de mult dacă s-ar fi născut în Franţa, în Rusia sau în propria mea ţară.

  Atunci Bertrand s-a ridicat şi mi-a strâns mâna pentru a doua oară. Rostind cu voce joasă un laconic „Am priceput!”, fără să mă privească, de parcă s-ar fi adresat nu ştiu cărei autorităţi nevăzute.

  Tot nu-mi spusese nimic despre activitatea lui, despre organizaţia lui – în cazul că va fi avut una – sau despre ceea ce aştepta de la mine. De data asta nu mi-a mai spus nici dacă avea de gând să mă mai viziteze.

  Aşa cum puteţi observa, primii mei paşi în Rezistenţă au fost cam lipsiţi de vlagă.

  A revenit după vreo lună. Când i-am reproşat delicat că nu-mi dăduse nici o veste, a surâs mulţumit, după care a scos din buzunar un pachet de hârtiuţe albăstrui, încă nu aflasem că li se zice fluturaşi. Mi-a dat unul să-l citesc. Pe el scria, simplu: „Pe 1 noiembrie, un aviator francez liber a doborât un hidroavion german.

  Tu de care parte eşti?„ în josul paginii, la dreapta, se găsea cuvântul „Libertate!”, între ghilimele şi cu semnul exclamării, ca să fie limpede că nu era vorba doar de un strigăt, ci şi de o semnătură.

  „Ce părere ai?”

  În timp ce îmi căutam cuvintele, a adăugat de îndată: „Şi ăsta nu-i decât începutul!”

  Apoi mi-a explicat cum trebuia să procedez. Să strecor pe şest hârtiuţele în cutiile de scrisori sau pe sub uşi, peste tot. Însă nu şi la facultate, nu încă, şi nici în cartierul meu, ca să nu atrag atenţia. Trebuia să privesc această primă misiune ca pe un antrenament. Cel mai important era să nu las urme. „Sunt o sută de fluturaşi, îi vâri în buzunar, îi răspândeşti până la ultimul şi, cu precădere, nu aduci niciunul cu tine acasă. Ba da, poţi să păstrezi unul, unul singur, şi să-l murdăreşti, ca şi cum l-ai fi găsit pe stradă. Cei pe care nu izbuteşti să-i plasezi, aruncă-i.”

  I-am urmat întocmai instrucţiunile, iar lucrurile n-au mers prea rău. Bertrand avea să-mi aducă, în mai multe rânduri, fluturaşi sau fracturi, cu texte mai ample. Trebuia fie să le distribui, fie să le afişez pe ziduri. Ceea ce nu-mi convenea prea mult, pentru că era nevoie de lipici şi, oricât de îndemânatic ai fi fost, tot te mânjeai pe mâini şi pe haine, din cap până-n picioare. Aşa încât, dacă te prindeau, aveai probele delictului la purtător. Deşi nu prea-mi plăcea chestia asta, o duceam la-ndeplinire fără mofturi. În materie de propagandă, am făcut cam tot ceea ce se putea face, inclusiv scrisul cu cretă, pe furiş, pe zidurile oraşului. Dar şi asta lăsa urme, pe mâini şi în fundul buzunarelor.

  Când te gândeşti că, atunci când am sosit în Franţa, îmi jurasem nici măcar să nu citesc ziarele! Mă cam grăbisem. Prin naştere şi prin educaţie nu puteam să rămân nepăsător la ceea ce se întâmpla. A fost însă nevoie şi de anumite împrejurări prielnice. După cearta Din braserie, cum am mai spus, eram hotărât să nu mă mai las niciodată târât în astfel de discuţii şi mă pregăteam să iau nişte decizii grave… In acea clipă a apărut Bertrand. Întâmplarea, nu-i aşa? Sau, dacă vreţi, Providenţa. Ar fi putut să nu apară, iar eu mi-aş fi petrecut lunile următoare cufundat în studiu. Uite însă că a trebuit să fie acolo, în bistrou, la masa vecină, a trebuit să ne-audă conversaţia, să mă urmărească şi să găsească cuvintele potrivite ca să mă „înregimenteze”. Cu menajamente. In caz că m-ar fi întrebat dacă vreau să mă înrolez, mi-aş fi luat un răgaz de gândire şi poate că aş fi sfârşit prin a spune nu. S-a purtat însă cu atâta dibăcie, încât nu mi-a dat prilejul să mă întreb, răspicat, vreo clipă: să intru sau nu în Rezistenţă?

  Cu el, lucrurile evoluau fără să prinzi de veste.

  Odată, pe vremea când îmi trecusem deja pe răboj o serie întreagă de mici operaţiuni, a trecut pe la mine, am sporovăit de una de alta, iar apoi, în prag de plecare, mi-a spus: „Ar fi bine ca, atunci când o să le vorbesc despre tine camarazilor, să nu-ţi pomenesc numele adevărat. Cum ai vrea să-ţi zicem?” Părea că scormoneşte după un nume. De fapt, aştepta o sugestie din partea mea. I-am spus: „Baku”. De-acum, aveam un nume de luptă.

  Da, Baku, precum oraşul. Dar fără nici o legătură cu el. Este, de fapt, un nume de alint pe care mi-l dădea bunicul Nubar. El şi nimeni altcineva. La început, îmi spunea „Abaka”, ceea ce, în armeană, înseamnă „viitor”.

  Un alt fel de a spune câte speranţe îşi sădea în mine.

  Şi el! Apoi, din dezmierdare în dezmierdare, numele s-a transformat în „Baku”.

  Pe-atunci, în reţeaua condusă de Bertrand, toată lumea avea un nume de luptă şi îndatoriri precise.

  Perioada de bâjbâială cu fluturaşi şi mâzgăleli pe pereţi se încheiase, treceam la o etapă superioară, urma să avem în curând propriul nostru ziar, un ziar adevărat, tipărit şi difuzat lunar, sau poate chiar mai des, dacă evenimentele o cereau.

  Titlul lui era Libertate! Tot acesta era şi numele reţelei. In acele timpuri întunecate şi triste, aveam nevoie de o firmă cât mai luminoasă.

  La primul număr, a trebuit să preiau marfa de la Lyon, dintr-un apartament pricopsit din centrul oraşului. Eram însoţit de un camarad. De Bruno, fiul patronului braseriei, un flăcău zdravăn, atins de calviţie înainte de vreme, cu nasul pocit ca al unui boxer, lângă care aveam un absurd sentiment de siguranţă.

  Începând cu al doilea număr, am găsit altă metodă de distribuţie. Un camion pentru bere avea să transporte teancurile de ziare până la crâşma Ballon d'Alsace. Era o găselniţă. Ajungeam la bistrou… Folosesc pluralul pentru că, în afară de mine, Bertrand mai recrutase la Montpellier încă trei studenţi. Un grup mic şi eficient, care însă avea să se destrame prea curând. Ajungeam deci la bistrou, Bruno ne făcea semn, coboram în pivniţă, luam fiecare câte treizeci sau cincizeci de exemplare, şi ieşeam cu aerul că nimic nu s-a-ntâmplat.

  Sistemul acesta meşteşugit avea să funcţioneze fără cusur preţ de mai bine de un an. La universitate şi aproape peste tot în oraş, auzeam vorbindu-se despre Libertate! Oamenii îi comentau articolele şi se întrebau unii pe alţii dacă primiseră ultimul număr în cutia de scrisori. Opinia publică fusese sensibilizată.

  Era limpede. Petain era încă respectat de majoritatea cetăţenilor, dar nu acelaşi lucru se putea spune despre regimul sau miniştrii săi. Cei care îi mai luau apărarea se vedeau siliţi să spună că nu avea libertate de Mişcare. Şi că vârsta lui înaintată, precum şi numeroasele funcţii pe care le-a avut îi scuzau anumite rătăciri…

  Eram convins că nimeni, în afara celor din grup, nu bănuia cu ce mă ocup. Atât doar că, într-o zi, sosind potrivit obiceiului la Ballon d'Alsace să iau în primire ultimul număr din jurnal, am zărit camionul de bere înconjurat de trei maşini ale jandarmeriei. Nişte agenţi în uniformă se vânzoleau, cărând teancuri de ziare.

  Braseria se afla în faţa unei piaţete cu platani sub care patronul aşeza uneori nişte mese, atunci când era linişte şi vreme bună. Se putea ajunge aici pe şase străzi diferite. Dintr-o elementară precauţie, evitam s-o apuc mereu pe aceeaşi cale.

  În ziua aceea alesesem un drum care dădea destul de departe de braserie, ceea ce mi-a îngăduit să observ la timp ce se petrecea şi să fac cale întoarsă fără să fiu zărit. Am ţinut drumul drept. La început cu paşi domoli, apoi din ce în ce mai grăbiţi. În scurt timp, am luat-o la goană.

  Eram pătruns, în afară de spaimă şi de mâhnirea înfrângerii, de un sentiment de vinovăţie. Se întâmplă mereu în astfel de situaţii, dar pentru mine, atunci, era mai mult decât un sentiment nedesluşit. Mă întrebam fără încetare dacă nu cumva jandarmii mă adulmecaseră şi mă filaseră chiar pe mine şi dacă nu cumva din pricina mea fusese descoperită ascunzătoarea din braserie.

  De ce tocmai pe mine? Pentru că, în urmă cu doar câteva săptămâni, avusese loc un incident care m-a neliniştit pentru o clipă, dar căruia mă hotărâsem să nu-i dau importanţă.

  Într-o după-amiază, când ieşeam din casă, am dat nas în nas cu jandarm în uniformă care, după toate aparenţele, stătea la pândă. Când m-a văzut, s-a zăpăcit şi a încercat să se ascundă sub scară. M-am simţit nedumerit, mi-am zis că trebuia să mă păzesc, dar am sfârşit prin a ridica din umeri, fără să-i pomenesc nici lui Bruno, nici lui Bertrand despre incident. Acum, mă năpădiseră remuşcările. Era un adevărat chin.

  În acea zi, deci, depărtându-mă de braserie, m-am îndreptat spontan spre cartierul unde se găsea camera mea cu chirie, lângă piaţa Comediei, loc numit în Montpellier „Oul”.

  Chiar să nu fi avut nimic mai bun de făcut? De fapt, aveam trei opţiuni.

  Decât să fiu arestat, era mai bine să dispar brusc, să dau fuga la gară, să iau primul tren şi să plec unde văd cu ochii.

  Aş fi putut, de asemenea, păstrându-mi cumpătul, să mă întorc la mine în cameră, să mă descotorosesc de hârtiile compromiţătoare şi să-mi reiau viaţa obişnuită, sperând că nimeni nu-mi va pomeni numele şi că nu voi avea motive de îngrijorare.

  Mai era şi soluţia de mijloc: să trec pe-acasă, să-mi pun ordine în lucruri, să-mi iau câteva bulendre de care s-ar fi putut să am nevoie, să-i spun proprietăresei, doamna Berroy, că fusesem poftit de nişte prieteni la ţară. Soluţia asta mi-ar fi îngăduit să plec şi să revin după câteva zile, fără să trezesc suspiciuni printr-o dispariţie precipitată.

  Până la urmă, am ales această ultimă atitudine – aflată la jumătatea drumului între panică şi nădejde exagerată. Ca să-i îngreunez misia celui care m-ar fi urmărit, am tot schimbat direcţia şi am ocolit Oul…

  La câţiva paşi de mine, văd că un jandarm în uniformă pătrunde în imobil. Abia de l-am recunoscut, din pricina unei tăieturi întunecate pe faţă, care urca de pe maxilar până în colţul ochiului. Era acelaşi jandarm ca data trecută! Fac stânga-mprejur şi-o tulesc spre gară.

  Unde să mă duc? Nu-mi venea în minte decât o singură adresă. Cea a apartamentului luxos din Lyon, unde fusesem cu câteva luni în urmă împreună cu Bruno să ridic ziarul. Era locuit de un cuplu de tineri, Daniele şi Edouard. Cu un strop de noroc, s-ar fi putut să mai fie acolo şi ar fi fost în măsură să mă pună în legătură cu Bertrand şi cu ceilalţi membri ai reţelei.

  Seara, când am ciocănit la uşa lor, să tot fi fost orele nouă. Cu un gest stânjenit, bărbatul mă pofteşte să intru. Ii amintesc de întâlnirea noastră anterioară şi îi povestesc ce mi s-a întâmplat. Mă aprobă dând din cap, politicos, dar cam încordat; grăbit să afle dacă nu cumva fusesem urmărit. Când i-am răspuns – „Am impresia că nu” – a făcut o figură care părea să spună: „Nu-i îndeajuns o impresie!” Mai amabilă, soţia lui, Daniele, intervine pe dată. „Să nu intrăm în panică.

  O să fie bine. Bănuiesc că nu aţi cinat încă…” La masă erau aşezate trei persoane. Gazdele mele şi o tânără.

  Aceasta se prezintă. Un prenume compus, pe care-l rosteşte împiedicat. După toate aparenţele, numele ei de luptă. Mă recomand, la rândul meu: „Baku”.

  „Baku, ce nume frumos!”, spune amfitrioana.

  „Bunicul mi l-a ales. E diminutivul unui cuvânt care înseamnă „viitor„. Era convins că, tot repetând acest nume, va amăgi Providenţa să-mi rânduiască un viitor fericit.” „Vreţi să spuneţi că e prenumele dumneavoastră adevărat?”, se miră invitata.

  „Nu, prenumele e fals, dar povestea mea e cit se poate de adevărată.”

  Preţ de câteva clipe, m-au privit fără să clipească, după care am izbucnit cu toţii în râs. Apoi, invitata a zis: „N-am mai râs aşa de câteva luni bune.”

  Şi, când spunea asta, continua să râdă. Ceilalţi se opriseră însă brusc.

  Până la sfârşitul cinei, conversaţia avea să se învârtă în jurul evenimentului central al momentului: bătălia de la Sevastopol şi anunţul Berlinului despre încetarea oricărei forme de rezistenţă rusească în oraş.

  Gazdele, în deplină înţelegere, afirmau că, în ciuda înaintării germane, deschiderea frontului oriental, îmbinată cu intrarea în război a Statelor Unite – ale cărei efecte aveau să se simtă grabnic –, ne îndrituiau toate speranţele. Mi s-a părut că citesc în câteva dintre vorbele lor nişte simpatii comuniste. Lucru care m-a nedumerit uşor; prietenul nostru comun, Bertrand, era gaullist, catolic, şi nu vorbea despre comunişti decât cu o urmă de suspiciune.

  De îndată ce s-a isprăvit cina, Edouard s-a retras în camera lui. Atunci, Daniele mi-a arătat încăperea unde aveam să dorm; pe pat se afla deja o pijama de-a soţului ei şi un prosop curat. După aceea, ne-a propus, mie şi invitatei, să bem un coniac în salon.

  Tânăra mă tulbura. Era mai degrabă mititică, cu păr de abanos, tuns scurt şi cu nişte ochi de un verde deschis, uşor migdalaţi, care se închideau de fiecare dată când zâmbea; un chip tânăr şi catifelat, dar având în jurul ochilor, atunci când se închideau, două pilcuri de riduri mici, precum razele unui soare dublu. Mă Străduiam să n-o privesc tot timpul, dar mi-era cu neputinţă să-mi îndrept privirile altundeva. Îmi plimbam fără încetare privirea de la ochi la păr şi de la păr la ochi. Răspândea un neasemuit amestec de siguranţă şi de gingăşie.

  Vorbea corect franţuzeşte, dar păstrând un accent mai apăsat decât al meu şi căruia nu-i puteam ghici* obârşia. Îmi venea s-o întreb cine este, de unde vine şi de ce se află în apartamentul acesta din Lyon. În situaţia în care ne aflam, nu se pun însă astfel de întrebări. Discutam despre mersul războiului, despre starea opiniei publice, despre spiritul Rezistenţei, despre câteva acţiuni de răsunet, dar, când venea vorba despre noi, ne mulţumeam să ne pomenim numele de luptă.

  Şi să ghicim, îndărătul vorbelor şi al accentului, un loc de baştină. O ţară, o regiune, un mediu, o comunitate.

  Ajunsesem cu discuţia la bătălia pentru Africa de Nord şi la veştile proaspete potrivit cărora Mussolini era pe cale să intre triumfal în Egipt. Gazda noastră care, de câtăva vreme, începuse să caşte, s-a retras la rându-i. „Nu e musai să vă culcaţi imediat. Terminaţi-vă liniştiţi paharele.”

  Iese, iar noi ne trezim fără grai. Cu neputinţă s-o luăm de la capăt. Şi-atunci, de parcă aş fi citit dintr-o carte, spun: „Când a plecat, Daniele a luat cu ea, din nebăgare de seamă, conversaţia.”

  Aud atunci acelaşi râs care pusese stăpânire pe vecina mea în timpul mesei. Vesel şi trist, deopotrivă, deschis şi rezervat. Ah, cea mai suavă melodie din întreg universul! Ca să nu mai vorbesc de ochii aceia care, din când în când, dispăreau!

  „La ce vă gândiţi?” m-a întrebat ea deodată. Mi-ar fi trebuit multă neobrăzare să-i răspund de-a dreptul: „La dumneata!” Era mai bine s-o iau pe ocolite: „Tocmai blestemam războiul. Dacă ne-am fi aflat în acest salon, sorbindu-ne coniacul şi sporovăind vrute şi nevrute, dar fără coşmarul de-afară, fără teamă, fără să fim hăituiţi…” „Ştiţi, dacă n-am fi fost hăituiţi, niciunul, nici celălalt n-am fi ajuns aici, în acest apartament, şi n-am fi băut împreună acest coniac…”

  Tăcere. Îmi plec ochii, pentru că acum e rândul ei să mă privească. Mă uit în picătura cafenie de pe fundul paharului cu picior.

  Deodată, aceste cuvinte, cât se poate de simple: „Adevăratul meu nume e Clara. Clara Emden.”

  Cum să vă spun cât a însemnat pentru mine, în împrejurările date, această propoziţie? Nesocotind regulile prudenţei, intram, oarecum, într-o a doua clandestinitate, care ţinea de intimitate. Fiecare dintre noi era cufundat în fotoliu, dar, dacă ar fi fost să ne luăm după ce gândeam sau după priviri, stăteam ghemuiţi unul într-altul.

  Mi-am dezvăluit, la rândul meu, numele. Întregul nume. Precum şi o groază de chestii legate de familie, de origini, de studii, de aspiraţii. Lucruri pe care niciodată nu le spusesem în acest fel nimănui, nici măcar mie însumi… E drept, stăteau ascunse în mine şi le-am adus la suprafaţă vorbindu-i, în noaptea aceea, de ele.

  A vorbit şi ea. Despre sine. Despre copilărie. Despre Graz, oraşul austriac unde se născuse. Despre familie.

  La început, am râs împreună şi ne-am lăsat purtaţi de gânduri; toţi străbunii ăia cu apucături ciudate, cu îndeletniciri aiurite, toate acele nume care, văzute de Departe, te-ndemnau la visare, Lublin, Odessa, Vitez, Pilsen sau Memel. Deodată, a schimbat subiectul. S-a apucat să vorbească despre altceva, despre alte locuri.

  Nu despre nişte locuri de rezidenţă sau de migraţie, ci despre nişte destinaţii ale întunericului. Drumurile nu mai mergeau de la sat la oraş, iar trenurile nu mai duceau de la o gară la alta. Geografia se înceţoşa, nu mai nimeream locurile şi nu mai percepeam chipurile, îmi închipuiam doar nişte oameni în uniformă şi alţi oameni în straie de deţinuţi, într-un decor de puşcării şi sârmă ghimpată.

  Clara nu mai ştia nimic de ai săi.

  Nu că n-am fi ştiut pe atunci de lagăre. Ziarul nostru, Libertate! Denunţa fără încetare raziile şi masacrele. Ştiam o grămadă de lucruri. Mai că-mi vine să spun că ştiam totul. Totul, dar nu esenţialul.

  Totul, cu excepţia acestei probleme nebuloase în care se topeau toate informaţiile, această situaţie pe care o refuzam, pentru că ni se părea prea monstruoasă, chiar şi pentru nazişti: voinţa de exterminare totală.

  Până şi Clara, care văzuse atâtea, nu vorbea despre asta. Pomenea despre o persecuţie, cea mai sălbatică din istorie, dar nu amintea de „soluţia finală”. Pare-se că trebuia să ai ceva monstruos înlăuntrul tău ca să vorbeşti despre o asemenea posibilitate.

  Îşi pierduse toată familia. O pierdere în toate înţelesurile cuvântului; unii morţi, alţii rătăciţi prin ţinuturile groazei… Încă mai spera că unii dintre ei aveau să scape.

  Când i-a fost arestată familia, se afla la o prietenă catolică. A ascuns-o, şi apoi a izbutit s-o treacă graniţa, în Elveţia.

  Da, chiar în Elveţia. De-acolo, unde se afla în deplină siguranţă, a ales să vină la Lyon. N-a suportat ideea că oamenii se luptă, că rudele ei apropiate se prăpădesc, în timp ce ea stătea cuminte la adăpost. A luat legătura cu cineva din reţeaua noastră, care a ajutat-o să treacă graniţa.

  În noaptea când ne-am întâlnit, îşi aştepta actele de identitate. Unde să se ducă? Ce să facă? Ce operaţiune să ducă la bun sfârşit? Mărturisirile ei s-au împotmolit aici. Totul despre trecut, dar nimic despre viitor. Era limpede că venise din Elveţia liberă în Franţa ocupată, doar ca să se lupte.

  „Mâine, o să vină cineva să-mi dea actele. Înainte să vi le întocmească şi pe ale dumnevoastră, bănuiesc că o să vrea să vă pună câteva întrebări. Se pare că e supranumit „Jacques-acte-false”.

  Când ne-a bătut la uşă, la ora şapte dimineaţa, eu şi Clara încă stăteam de vorbă. Niciunul nu se clintise din fotoliu.

  Bărbatul voia să discute cu noi separat. Ea a plecat imediat după aceea. Ne-am despărţit cu două pupături colegiale pe obraz şi cu un tulbure „pe curând”, spânzurat de iţele hazardului.

  Jacques-acte-false voia să-mi facă o fotografie şi să afle câteva amănunte, astfel încât să-mi poată stabili noua identitate. Mai mult decât vârsta sau aspectul fizic, aveau importanţă accentul, bunăoară, sau studiile. Trebuiau luate serios în seamă. În plus, m-a întrebat dacă eram circumcis.

  Şi-a notat câte ceva pe un carneţel. După care a dispărut. S-a întors după trei zile cu actele gata. Şi cu nişte lămuriri exacte privind viaţa mea de împrumut.

  Eram, pasă-mi-te, născut la Beirut, în nouă sute Nouăsprezece, dintr-un tată ofiţer al armatei franceze şi dintr-o mamă musulmană. Ceea ce ar fi putut explica diferitele mele particularităţi. Nume: Picard; prenume: Pierre Emile. Alegerea cu adevărat genială a fost cea a profesiei: electrician, mai precis „depanator de instrumente medicale”. Îmi găsise şi un angajator. Un tip din Toulouse, atras în Rezistenţă, fabricant de aparate electronice pentru spitale şi cabinete medicale, care era gata să declare că locuiam la el şi că trebuia să mă deplasez mereu după clienţi, în tot sudul Franţei, ca să repar instrumente, să le asigur controlul şi întreţinerea. O acoperire ingenioasă pe care trebuia s-o fac cât mai credibilă: m-am dus să-mi văd patronul, care m-a iniţiat profesional în privinţa funcţionării aparatelor şi care m-a sfătuit să le-nvăţ pe de rost modul de folosire.

  Cel care avusese ideea acestei acoperiri era însuşi Bertrand. Impresionat, pare-se, de eficienţa acţiunii mele de la Montpellier, dar şi de felul cum reacţionasem în faţa pericolului, hotărâse că eram cât se poate de potrivit pentru rolul de agent de legătură. Adică de curier, ca s-o spun mai de-a dreptul.

  Ce sarcini aveam, de fapt? Trebuia asigurată comunicarea între conducătorii naţionali ai reţelei, responsabilii regionali şi diferitele grupuri izolate de luptători.

  Trebuia să fie transmise ordinele, directivele, cererile, informaţiile, documentele, actele false şi, uneori – deşi mai rar – câte-un pistol sau un încărcător; era nevoie, prin urmare, de nişte tineri de încredere, plini de râvnă şi descurcăreţi. Pentru mine, care păream să întrunesc aceste trăsături, Bertrand se gândise la acoperirea ideală. Puteam, astfel, să brăzdez ţara tot anul, cu o servietă plină de prospecte şi instrucţiuni de folosinţă. Ca să am cât mai mulţi sorţi de izbândă, La fiecare deplasare găseam câte un cabinet medical unde aş fi putut să fac o verificare a aparaturii. Mi se-ntâmpla chiar, destul de des, să fac nişte reparaţii de-adevăratelea.

  Mărturisesc că sistemul mergea ca uns. Când aveau o misiune importantă, mie mi-o încredinţau, lui Baku.

  Nu, nu lui Picard, lui Baku. Cel dintâi era numele meu oficial, iar în public aveau grijă să mă cheme doar aşa. Când se vorbea însă despre mine în sânul organizaţiei sau într-un document, Picard era strict interzis, pentru că nimănui nu-i era dat să ştie că Picard era de fapt Baku, legendarul Baku…

  Exagerez, oarecum. In grupul nostru restrâns, se crease însă o mică legendă: Baku era în stare să transmită orice plic oricărui destinatar, putea să străpungă orice filtru de control, cu o floare între dinţi.

  Cam ca Gavroche.

  Aşa stând lucrurile, să redăm pretinselor mele isprăvi dimensiunea cuvenită: n-am luat niciodată parte la o luptă adevărată. De altfel, nu eram niciodată înarmat, asta n-ar fi făcut decât să-mi pună în pericol deplasările. Iată de ce, atunci când m-aţi întrebat, ieri, dacă am luat calea armelor, n-aveam cum să răspund, cu mâna pe inimă, „da”. N-am luat nici măcar drumul maquis-ului, nu asta e expresia potrivită. Am luat mai degrabă trenul! Uneori, mi se pare că am petrecut războiul în tren, cu geanta în mână… De fapt, eram un poştaş, un plicar, un curier din umbră.

  Cu toată modestia, cred însă că misiunea mea era utilă. Mi se potrivea. In pofida năzuinţelor tatălui meu, nu am ştiut niciodată s-o fac pe conducătorul sau pe eroul. N-am fost niciodată altceva decât un Băiat silitor şi meticulos. Un truditor al Rezistenţei.

  Ştiţi, e nevoie şi de-ăştia…

  Dacă v-ar cuprinde dezamăgirea, v-aş înţelege. Câte alte persoane nu v-ar putea înşira povestiri înălţătoare. Eu, unul, n-am fost implicat decât într-o singură acţiune cu adevărat impresionantă, una dintre cele mai eroice ale vremii. Nici aici n-am fost însă decât un beneficiar, pentru că n-am îndeplinit nici cel mai mărunt rol. Iată de ce v-aş ruga să nu mi-o treceţi pe lista de izbânzi.

  Se-ntâmpla în octombrie patruzeci şi trei. De mai bine de cincisprezece luni, îmi făceam fără greş munca de curierat. Bertrand, pe care-l întâlnisem la Marsilia, îmi încredinţase un plic care trebuia dus de urgenţă la Lyon, unui fost ofiţer de Stat Major, recent trecut în rândurile Rezistenţei. Cred că mesajul venea din Alger, unde se afla pe atunci generalul de Gaulle.

  Sosind la adresa indicată, n-am observat nimic neliniştitor. Am apucat-o, deci, pe scări. Treptele erau acoperite cu un covor roşu-grena, pe care am descoperit urme de noroi. Nimic neobişnuit, câtă vreme în ziua aceea plouase. Cu toate acestea, aşa cum procedam adeseori, mi-am luat o măsură de prevedere de rutină. Ofiţerul locuia la etajul trei. M-am oprit la cel de-al doilea, am scos plicul din geantă şi l-am strecurat sub un preş; după ce aveam să verific dacă am cale liberă, îl puteam recupera în câteva clipe.

  De data aceasta, calea nu era liberă. Bărbatul care mi-a deschis purta uniforma Miliţiei. Şi avea un pistol în mână.

  „Doctorul e aici?” „Ce doctor?” „Doctorul Lefevre. Am venit să repar cardiograful.

  Mă aşteaptă.” „Nu e nici un doctor Lefévre aici.” „Da? Mi s-a spus că e la etajul trei, la numărul zece.” „Aici e numărul opt.” „Iertaţi-mă, m-am înşelat…”

  Am crezut că o să scap basma curată. Chiar şi atunci când bărbatul mi-a cerut să deschid geanta.

  Ştiam că nu conţine nimic compromiţător. In timp ce arunca o privire somnoroasă peste prospecte, o voce dinăuntru a strigat: „Adu-l încoace!”

  Aş fi putut încerca s-o iau la fugă. Era mai înţelept însă s-o fac pe nevinovatul până la capăt. Am intrat.

  Ofiţerul, pe care tocmai îl zărisem, era aşezat într-un fotoliu, cu mâinile legate şi cu o ţeava de pistol lipită de ceafă.

  „II cunoaşteţi?” „Nu, nu l-am văzut niciodată.”

  Nu minţea. Probabil că nici măcar nu m-aştepta şi nu ştia decât foarte vag cine eram. Cum ciocănisem însă la uşă, miliţienii n-aveau chef să creadă că fusese o simplă greşeală.

  Eu şi ofiţerul am fost duşi într-o temniţă unde se mai aflau vreo treizeci de deţinuţi. Câteva feţe mi se păreau cunoscute, dar m-am purtat de parcă toţi ar fi fost nişte străini, iar eu – cu desăvârşire nevinovat.

  Fuseserăm înhăţaţi de Gestapo.

  Mă aşteptam la un interogatoriu în toată regula şi îmi puneam neîncetat întrebarea pe care şi-o pun toţi cei aflaţi în această situaţie, şi care mă răscolise de mii de ori începând cu momentul când mă alăturasem mişcării clandestine: sunt oare în stare să-mi ţin gura sub tortură? Sunt capabil să nu dezvălui zecile de adrese pe care le cunoşteam, distrugând astfel toată reţeaua şi făcând să fie arestaţi sute de tovarăşi de-ai Mei? Deodată, memoria mea, care mi s-a părut mereu un aliat de nădejde în viaţă, îmi devenea duşman.

  Cum să fac s-o înăbuş, s-o golesc, să fac tabula rasa?

  N-aveam decât o cale de apărare: să neg totul.

  Eram reparator de aparate medicale, şi cu asta, basta.

  Aparatele se defectau adesea din pricina întreruperilor de curent, aşa că aveam mult de lucru. Desigur, ar fi putut să-mi ia urma, să ajungă până la patronul meu din Toulouse şi să încerce să-l descoasă. Nu eram însă atât de important încât să fie nevoie să bată atâta cale.

  Am dormit o noapte în arest, iar a doua zi după-amiază vreo cincisprezece dintre noi au primit ordin să urce într-o dubă. Prespun că urma să fim duşi la interogatoriu. N-am ajuns niciodată.

  După doar câteva minute de la plecare, s-au auzit împuşcături. La Lyon, în plin oraş, duba era atacată de către nişte „rezistenţi”. Mai târziu, aveam să aflu şi alte detalii. De-atunci nu ţin minte însă decât împuşcăturile continue, deschiderea portierei şi vocea care striga: „Sunteţi liberi! Fugiţi! Luaţi-o care încotro!”

  Am ieşit, am fugit, aşteptându-mă la fiece pas să fiu secerat de o salvă. N-a fost nici o salvă. M-am adăpostit preţ de câteva secunde într-o biserică şi apoi m-am îndreptat spre o stradă circulată. Scăpasem basma curată. Pentru o vreme. Asta pentru că-mi fuseseră confiscate toate actele şi pentru că nu ştiam la ce adresă aş fi putut să mă duc fără să-mi pun în pericol corespondenţii.

  Fiindcă păstrasem, din fericire, nişte bani ascunşi în ciorap, am intrat într-un mic restaurant, hotărât să comand o masă pe cinste. Cu burta plină, îmi spuneam că viitorul o să-mi pară mai puţin întunecat.

  Eram singurul client, fiindcă nu se făcuse ora de masă. Era prea târziu pentru prânz şi uşor prea devreme pentru cină. Am luat, totuşi, unul dintre meniurile aşezate pe un bufet, în preajma intrării, şi am început să-l consult. Atunci când patronul s-a îndreptat spre mine, alesesem deja trei feluri cu nume promiţătoare.

  „Aş fi dorit să iau cina, am sosit cumva prea devreme?” „E deschis.” „Perfect. Aş vrea…”

  Am înşirat cu delectare minunăţiile care mă ademeneau. Patronul m-a ascultat fără să mă întrerupă, dar şi fără să-şi ia vreo notă. Afişa un surâs mulţumit, de parcă s-ar fi simţit măgulit de simpla enumerare a acelor feluri. Când am isprăvit comanda, era tot acolo, cu acelaşi zâmbet pe chip. Ca să grăbesc lucrurile, mi-am dres vocea şi am spus: „Asta-i tot!”

  Bărbatul a tresărit şi s-a întins de spate, ca şi cum ar fi luat poziţia de drepţi ca să raporteze.

  „N-am mai primit marfă de patru zile. N-am decât supă de linte şi pâine veche.”

  Părea atât de abătut, încât m-am simţit dator să-l îmbărbătez: „Perfect, o supă e tot ce-mi doream.”

  Doar nu era să mă ridic şi să plec!

  A sosit şi supa, aburindă. O adulmec. Iau prima lingură. Într-adevăr, era linte, dar nu orice fel de linte, ci din aceea cu chimen! Presărată din plin cu praf de chimen. Ciudat, mi-am spus. Să fie oare vreo reţetă lyoneză? Nu, gustul ăsta nu lasă nici o îndoială, ştiu exact de unde vine. Simt nevoia să-l descos pe patron.

  Mă pregătesc să-l chem, dar mă răzgândesc. Ce-aş fi Putut să-i spun? Că am regăsit în supa lui aromele ţării mele? Care ţară? Când am părăsit-o? De câtă vreme sunt la Lyon? Nu, nici vorbă. Dacă trebuie evitat ceva, pentru un fugar fără acte în situaţia mea, atunci asta e discuţia cu necunoscuţii! Mai ales pe tema identităţii mele. Îmi stăvilesc deci întrebările şi mă mulţumesc să-mi degust supa, muind înăuntru coltuce de pâine uscată.

  Patronul pleacă, dar apare nevastă-sa, un pic mai târziu, să-mi ia farfuria. O golisem şi o curăţasem atât de temeinic, încât strălucea. Femeia o ia şi, apoi, fără să mă întrebe, o aduce din nou plină.

  „Mulţumesc, e delicioasă!” „E-o reţetă de la mine din sat”, spune ea.

  Doamne! Vorbeşte cu acelaşi accent ca şi mine!

  Accentul din Străvechiul Ţinut. Tare îmi vine s-o întreb despre ce sat e vorba… Nu, nu se cuvine, trebuie să mai amân câtăva vreme. Aşa că repet, cu o voce cât se poate de nepăsătoare: „Mulţumesc, e delicioasă!”

  Şi mă pun de-ndată pe mâncat, cu privirea aţintită în fundul farfuriei, aşteptându-mă să se întoarcă la bucătărie. Nici nu se clinteşte. Stă acolo, privindu-mă insistent. Sunt convins că pricepuse totul. Adică de unde veneam şi de ce nu îndrăzneam să scot o vorbă.

  Deodată, ridic ochii. Mă mângâia cu privirea, plină de o duioşie fără seamăn. Nimeni nu zbovise asupra mea cu o astfel de prelungă căutătură maternă. Îmi venea să-i plâng pe umăr.

  Apoi, de parcă mi-ar fi auzit întrebările nerostite, a glăsuit. Pe vremuri, soţul ei fusese militar, în armata Levantului, sub generalul Gouraud. Tabăra lor se afla în preajma satului ei. El venea uneori să cumpere ouă de la ferma părinţilor ei. Din când în când îşi vorbeau Şi îşi făceau semne. S-au căsătorit imediat după război şi au trăit zece ani la Beirut, după care, în nouă sute douăzeci şi opt, s-au stabilit în Franţa şi au deschis acest restaurant…

  În timp ce vorbea, nu încetam să-mi repet: această femeie şi soţul ei ar fi putut fi părinţii lui „Picard”, părinţii mei pseudonimi, părinţii mei de împrumut!

  Aveam un nod în gât, de parcă eram un ţânc cuprins de-o vrajă. Continuam să nu spun nimic, să nu dezvălui nimic, dar ochii mei n-o mai ocoleau, lăsându-se prinşi în privirea acestei mame de-o zi. Dacă m-ar fi iscodit, i-aş fi povestit totul. N-a întrebat însă nimic, îngânând doar un tradiţional: „Domnul să te aibă în pază!” După care a dispărut.

  N-avea să mai apară. Până la încheierea mesei, m-a servit doar soţul ei. Avea şi el un surâs complice, dar n-a rostit nici un cuvânt. Femeia aceea, însă, apariţia aceea grăbită, mă transfigurase. Nu mai eram un fugar, nu mă mai simţeam hăituit, pluteam undeva deasupra spaimelor clipei, mult deasupra propriei mele fiinţe; din clipă în clipă, orizontul meu se lărgea.

  Ba chiar ajunsesem să-mi spun că lucrurile nu stăteau prea rău. Eram urmărit, fără îndoială, dar asta se-ntâmpla tocmai pentru că eram liber! Dis-de-dimineaţă mă aşteptam la tot felul de grozăvii, la tortură, umilinţă şi moarte, în vreme ce acum, seara, eram liber şi stăteam aşezat într-un restaurant, comandam, beam, mâncam şi savuram. Ca să nu mai vorbesc de faptul – mai important decât toate acestea, mult mai important – că eram, dacă aş putea să mă exprim aşa, pe cale să câştig războiul. Tocmai aflasem că fusese eliberată Corsica; în Italia, Mussolini fusese răsturnat şi întreaga ţară se alăturase taberei aliaţilor, Declarând război Germaniei naziste; la Răsărit, ruşii reluaseră ofensiva, recuceriseră Caucazul şi înaintau spre Crimeea; cât despre americani, ei îşi desfăşurau pe toate fronturile formidabila maşină de război; iar pe ţărmurile Angliei era pregătită debarcarea. În Franţa, opinia publică înclina majoritar în favoarea noastră; atât doar că lumea mai manifesta o oarecare indulgenţă faţă de bătrânul mareşal; încă îi mai aflau scuze, dar nimeni nu-l mai urma; iar Rezistenţa devenea din zi în zi mai puternică şi mai cutezătoare; dovadă şi această acţiune răsunătoare în urma căreia fusesem eliberat…

  La sfârşitul mesei, când am comandat cafeaua, eram alt om, un cuceritor demn de strămoşii săi, care fredona cu buzele strânse. Copleşit de bucuria libertăţii…

  Aş fi vrut să rămân pe veci în acel mic restaurant.

  Mi se părea că sunt în desăvârşită siguranţă. Ar trebui de asemenea spus că nu ştiam unde să mă duc sau la ce uşă să bat, fără să pun în pericol ansamblul reţelei.

  Nici măcar trenul nu mai puteam să-l iau; fără acte, n-aş fi putut să trec nici măcar de primul control.

  Credeţi în ursită? Sau în Providenţă? Noi avem mai multe proverbe care spun că moartea vine doar când uleiul din opaiţ s-a sfârşit, sau ceva de felul ăsta.

  E de presupus că în opaiţul meu mai era ceva ulei. Pe cine credeţi că văd la ieşirea din restaurant? Pe Jacques! Jacques-acte-false! Ochii noştri se întâlnesc, apoi se ocolesc. În ai lui, un licăr de uimire, în ai mei – un fulger de bucurie. O iau pe urmele lui. Nu s-a dus prea departe. Îşi avea „atelierul” la etajul doi al clădirii de lângă restaurant. Acolo, opt persoane lucrau în foc continuu. N-a fost nevoie să-i explic în ce situaţie mă aflam, ştia deja tot. Fusesem recunoscut Când am ieşit din dubă, dar, în plină acţiune, comandoul nu avusese timp de mine. Jacques bănuise că nu am ajuns departe.

  Ca să pot pleca din nou pe drumuri, aveam, bineînţeles, nevoie de alte acte, de o nouă identitate. Deodată însă, salvatorului meu i-a venit o idee mai bună: să mă angajeze. Avea mult mai mult de lucru decât putea să ducă la bun sfârşit. Începuse de unul singur. Acum era ajutat de şapte ciraci, de toate vârstele. Unul în plus ar fi fost binevenit. „Cu condiţia să n-ai scris de medic.” M-a pus la încercare. Mi-am dat toată silinţa.

  Se pare că aveam nişte remarcabile calităţi de falsificator. „Dar şi, din păcate, nişte principii morale prea rigide ca să-ţi îngăduie să le fructifici pe timp de pace.

  Nimeni nu-i perfect.” Sunt chiar vorbele lui Jacques.

  M-a învăţat o sumedenie de lucruri, dar aş fi vrut să mă lipesc de şi mai multe, chiar şi de umorul lui sec.

  O să-mi amintesc mereu cu emoţie de atelierul de falsificat acte. Părea un soi de furnicar tăcut, al cărui rol era de neînlocuit. Nu însemna doar falsificare de documente, ci şi inventarea unui întreg univers paralel, care trebuia gestionat şi făcut credibil în ochii unui duşman atotputernic. Fără sârguinţa chiţibuşară a lui Jacques şi a complicilor săi, nici o acţiune de rezistenţă nu ar fi fost posibilă, iar ideea unei organizaţii clandestine ar fi fost de neimaginat. Cu toate acestea, numele lor au rămas necunoscute. Cum puteţi explica faptul că nişte oameni se dedică pe de-a-ntregul unei sarcini atât de ingrate, pentru care îşi riscă viaţa în fiece clipă, fără să nutrească speranţa unui beneficiu material sau moral cât de mărunt? Unii dintre ei nici măcar nu credeau în Dumnezeu, ca să poţi zice că sperau într-o recompensă în viaţa de apoi.

  Dacă sunt mândru că am făcut parte din grupul lor?

  Da, chiar sunt mândru de asta, nu mă simt deloc stânjenit s-o spun!

  Atunci când, după război, mă întâlneam uneori cu cineva interesat de acest aspect discret al Rezistenţei, petreceam ore în şir explicându-i în detaliu tot ceea ce făcusem.

  Dimpotrivă, eram iritat atunci când mi se cerea, pentru a suta douăzeci şi şasea oară, să-mi istorisesc „glorioasa” evadare. Ce mare lucru făcusem, la urma urmei? O goană de şaizeci de metri, o masă îndestulătoare, o întâlnire providenţială. Iată de ce devenisem erou! In schimb, miile de situaţii când mi-am riscat viaţa cu un condei de copist în mână sau ducând un mesaj…

  După cum puteţi băga de seamă, am rămas filosof.

  O mie de isprăvi bagatelizate, o singură ispravă umflată de o mie de ori; una peste alta, ăsta-s eu!

  Din păcate, n-am mai revăzut niciodată acel cuplu care ţinea restaurantul cu supă de chimen. La-nceput nu părăseam atelierul, mi se aducea de mâncare şi dormeam chiar acolo; după câteva luni, am reînceput să ies în oraş şi să mă aventurez timid pe străzi.

  Întotdeauna făceam însă un ocol ca să nu trec prin faţa restaurantului. În vremurile acelea şi fiind în situaţia în care mă băgasem, dacă nutream vreo afecţiune pentru cineva, era mai bine să-l evit, ca să nu-i pricinuiesc neplăceri. Am trecut pe-acolo de-abia după Eliberare. Restaurantul era închis, pare-se că de luni întregi. Un vecin mi-a spus că „locotenentul” se întorsese acasă, la Grenoble…

  Eu, în schimb, am rămas la atelierul de falsificat acte. Fără să mă clintesc, până la Eliberare. Pe care Am sărbătorit-o desfăcând câteva sticle de şampanie; încrezător, Jacques le pusese la rece cu câteva săptămâni înainte. În toată fericirea noastră era şi o umbră de tristeţe. Odată cu sfârşitul clandestinităţii se încheia şi frumoasa noastră aventură. Nu ai prea des ocazia în viaţă să fii băiat rău pentru o cauză bună.

  După aceea, m-am dus la Montpellier. Dar nu de îndată; Bertrand m-a ţinut pe lângă el preţ de trei luni, la Lyon, pentru diferite misiuni. Când am ajuns, în cele din urmă, mi s-a părut că trăiam, oarecum, o primă întoarcere acasă. Eram nerăbdător să revin într-un loc unde vieţuisem înainte de război, pe vremea când nu eram încă Baku.

  Între timp, desigur, primisem nişte veşti. Ştiam că Bruno şi tatăl lui, arestaţi cu ocazia întâmplării cu camionul de bere, nu petrecuseră decât vreo două luni la închisoare. Au fost însă prinşi din nou, un an mai târziu, pentru fapte mai grave, şi deportaţi. Tatăl s-a întors, dar Bruno, nu. Piaţeta de lângă braserie îi poartă astăzi numele.

  Acesta a fost primul loc unde m-am dus. Văzându-mă, patronul m-a strâns îndelung la piept, de parcă aş fi fost un alt fiu regăsit. Până atunci, doar dădusem mâna de două sau de trei ori, nici nu mai ţineam minte să-i fi vorbit, poate doar ca să-mi comand berea sau ca să cer nota de plată. Soţia îi murise şi ea în timpul războiului. Poate că presimţise că feciorul nu avea să i se mai întoarcă.

  După ce am părăsit braseria, m-am dus la femeia care mă găzduise, doamna Berroy. La rândul ei, m-a strâns în braţe. Mi-a adus la cunoştinţă poveştile care circulau în oraş pe seama mea; lucru care avea să mi se confirme mai târziu, în aceeaşi zi, atunci când m-am Dus la facultatea de medicină. Nu ştiu dacă se datora dispariţiei mele neaşteptate, originilor mele, sau poate vreunei potriviri de zvonuri şi de întâmplări, dar toată lumea părea convinsă că numitul Ketabdar ajunsese un erou al Rezistenţei. Mi se atribuia un întreg palmares de glorioase fapte de arme, dintre care numai unele erau născocite, celelalte, majoritatea, fiind întemeiate pe fapte reale, dar în care rolul meu fusese sporit peste măsură.

  Revenind la doamna Berroy, odată isprăvite efuziunile, ea a mărturisit că era uimită că nu fusese niciodată întrebată despre mine, în ciuda a tot ce se povestea în oraş despre isprăvile mele.

  „Vreţi să spuneţi că nimeni n-a scotocit vreodată pe-aici după ce-am plecat?” „Nimeni.” „Nici Miliţia, nici Jandarmeria, nici nemţii?” „Nimeni, precum ţi-am spus! Lucrurile dumitale sunt rânduite toate în pivniţă şi nimeni nu s-a atins de ele. A trebuit doar să le iau de-acolo, ca să pot închiria camera, sper că înţelegi…”

  Pentru mine, asta însemna că autorităţile, cel puţin, nu se înşelau în privinţa importanţei mele sau, ca să fiu mai exact, a lipsei mele de importanţă. Pentru gazda mea însă, dacă e să mă iau după tonul insinuărilor ei, tocmai aici se afla dovada cea mai sigură a legendarei iscusinţe cu care fusesem aureolat. Baku, cel cu neputinţă de prins.

  O să-mi spuneţi că, totuşi, a existat jandarmul acela care pătrunsese în clădire în ziua când am fugit.

  Exact, ajung şi aici. V-am povestit oare că doamna Berroy avea o fată, Germaine, o roşcată destul de atrăgătoare, dar care n-avea o reputaţie dintre cele mai bune? Nu, n-am pomenit-o. Sfiala mea de levantin…

  Tovarăşii mei îmi vorbeau adesea despre ea, mă tachinau întrebându-mă dacă… Adevărul e că am fost mereu foarte timid cu femeile, şi nu m-aş fi văzut în stare să iau vreo iniţiativă. Uneori, când o întâlneam pe Germaine, o salutam cu un zâmbet politicos, pe care ea mi-l întorcea. Şi continuam să urc scara, cu obrajii uşor îmbujoraţi.

  În ziua aceea, doamna Berroy mi-a zis: „Ştiai că, în absenţa dumitale, fata mea s-a căsătorit? O să ţi-l prezint pe ginerele meu, care o să fie fericit să strângă mâna unui bărbat ca dumneata.”

  Pătrund în cameră. Urmarea e lesne de bănuit…

  Soţul lui Germaine poartă o uniformă de jandarm.

  Are o rană pe obraz, care se întinde de la falcă până în colţul ochiului. Se ridică şi îmi întinde mâna, iar pe faţă i se lăţeşte un surâs.

  „Mi se pare că ne-am întâlnit o dată sau de două ori pe scară. Pe vremea când îi făceam curte lui Germaine.

  M-aţi speriat foarte tare…”

  Prin urmare o luasem la sănătoasa de pomană!

  Dacă n-aş fi zărit atunci un jandarm pătrunzând în imobil, viaţa mea ar fi urmat un alt curs.

  Mai bun sau mai rău? Câtă vreme te afli în viaţă ca să-ţi pui o asemenea întrebare, înseamnă că nu putea fi în nici un caz mai rău.

  Am avut parte însă şi de altă surpriză. Pe când urcam scara, însoţit de proprietăreasă, ca să arunc un ochi nostalgic prin vechea mea cameră, atunci când am ajuns la o anumită treaptă, am fost izbit de un puternic miros de mucegai. Abia mai puteam să respir.

  Şi-atunci mi-am dat seama, cu un fel de uluire, că nu mai avusesem nici o problemă respiratorie sau pulmonară din momentul în care am părăsit mansarda aia.

  Cu atât mai mult cu cât nici înainte nu mă încercaseră.

  Mirosul acela de mucegăit, amestecat, aş spune, cu cel de cenuşă, îl adulmecasem la sosire, însă apoi, cu timpul, am încetat să-l mai simt. Acum, mă sufoca din nou.

  Dintr-o suflare, care mi s-a părut a fi şi ultima, i-am spus acelei femei cumsecade: „Cobor.”

  A închis uşa cu cheia, privindu-mă cu îngrijorare.

  „Văd că încă te mai chinuie crizele alea de astm.” „Din când în când.” „Hai, că nu eşti singurul! Tânărul care a închiriat camera după dumneata avea şi el astm. În vreo două rânduri, a fost nevoie să chem doctorul în miez de noapte. În momentul de faţă, camera e liberă. Dacă pofteşti, poţi să dormi acolo noaptea asta, dar nu în calitate de chiriaş, ci de oaspete!” „Sunteţi foarte amabilă. Atât doar că trebuie să iau, chiar astă seară, trenul de Marsilia.”

  Minţeam, de bună seamă, fiindcă urma să plec de-abia a doua zi. Şi-aşa îi plătisem acestei mansarde un bir mai mare decât se cuvenea…

  Aveam să-mi petrec noaptea în camera unui coleg medicinist, o noapte albă, de altfel, în care m-am străduit să-l conving că nu înfăptuisem toate isprăvile pe care mi le atribuiau zvonurile. Zadarnică strădanie…

  Trebuie spus că a existat o întâmplare care m-a deservit – sau care m-a slujit, depinde de unde priveşti; o neînţelegere care a părut să îndreptăţească zvonurile cele mai fanteziste.

  A doua zi după Eliberare, au avut loc sute de întruniri, la toate nivelurile, între diferitele mişcări ale Rezistenţei şi în prezenţa nou instalatelor autorităţi, care încercau să rezolve un întreg pomelnic de probleme: Epurarea şi derapajele ei, soarta celor deportaţi, dezarmarea luptătorilor din Rezistenţă, aprovizionarea etc.

  Fiindcă niciunul dintre responsabilii reţelei „Libertate!” nu era disponibil, Bertrand m-a rugat să fac act de prezenţă la una dintre aceste întâlniri şi să iau notă despre ce se vorbea. Contrar previziunilor sale, alte mişcări hotărâseră să trimită acolo conducători de prim rang; mai mult, de faţă se aflau fotografii presei din Lyon. Asta pentru că, în timpul nopţii, fusese prins un colaboraţionist notoriu, iar reuniunea, la origine una obişnuită, căpătase deodată importanţă sporită în ochii opiniei publice. Aşa că m-am trezit cu poza mea pe prima pagină a publicaţiei Progres, fiind prezentat ca unul dintre capii secreţi ai Rezistenţei.

  La Montepellier, nimeni nu voia să creadă că a fost o neînţelegere. Dacă încerci să negi că eşti un erou, nu numai că îţi păstrezi intactă reputaţia, dar, în plus, vei trece drept plin de modestie. Care ar fi, se zice, virtutea supremă a eroilor.

  Vineri dimineat Sunt convins ca Ossyan era sincer atunci clnd căuta să-şi diminueze faptele vitejeşti. Încă din copilărie, nu suporta ideea că ar putea fi luat drept un „conducător”.

  De aceea, exagera în sens invers, astfel încât tăgăduielile sale, prea înflăcărate, îi făceau pe interlocutori bănuitori şi perplecşi.

  Oricum, aceasta a fost reacţia mea. Recitându-mi într-o bună zi notiţele, la multă vreme după ce ne-am despărţit, am simţit nevoia să privesc lucrurile mai îndeaproape. Aşa că am plecat în sudul Franţei, în căutarea celor care trăiseră acea epocă tulbure, cu luptele din maquis, cu murmurele, raziile şi reţelele ei.

  După o lună de întâlniri surprinzătoare, de întrebări naive şi de verificări ale mărturiilor, am căpătat convingerea că, în anumite medii, existase o legendă legată de numele „Baku” şi că rolul acestuia în Rezistenţă nu fusese, în întregime, doar cel de simplu curier.

  Acesta să fie oare esenţialul? La urma urmei, importanţa rolului nu e decât o problemă de evaluare. Bărbatul îmi încredinţase partea lui de adevăr. Adică faptele şi sentimentele care le însoţeau. Atunci când cineva îşi spune propria poveste, obiectivitatea nu este oare doar drumul marcat al minciunii?

  Mi-am propus să nu mai verific şi să nu mai scotocesc, ci să mă mulţumesc cu vorbele sale şi cu misiunea Mea de mamoş. Mamoş de adevăruri, mamoş de scorneli, ce diferenţă!

  — Ajunsesem deci la momentul în care părăseaţi Franţa şi vă întorceaţi acasă. Bănuiesc că vă aştepta cineva la Beirut…

  Nu spusesem nimănui pe ce vapor o să mă îmbarc, dar tatăl meu aflase, Dumnezeu ştie cum, şi răspândise vestea în tot oraşul. După cum se împrăştiaseră şi o mie de zvonuri legate de faptele mele din Rezistenţă.

  Se şoptea chiar numele meu de luptă, Baku.

  Baku, Jacques, Bertrand, actele false, războiul, Rezistenţa – nu împlinisem încă douăzeci şi şapte de ani şi încheiasem o viaţă. In faţa mea, alte vieţi.

  Poate.

  Sosirea în port. Mulţimea adunată pe cheiuri. Ochii mei înlăcrimaţi, când străbat pasarela. Fata aceea cu părul zburdalnic care se apropie să-mi anine o ghirlandă de gât. Mă aplec. Braţele ei goale care-mi ating ca o boare obrajii. Mă îndrept. In spatele meu se încâlcesc voci necunoscute. Un fotograf îmi face semn să stau nemişcat, să-mi păstrez surâsul şi să privesc în obiectiv. Toate lumea încremeneşte, ţinându-şi răsuflarea preţ de câteva secunde. Tăcere. Apoi, agale, gest cu gest, scena recapătă viaţă, iar strigătele se fac din nou auzite. Aplauze, urale. Iată-l pe tatăl meu că se apropie. Pe cap poartă o pălărie de fetru roşu. O pălărie sărbătorească. Mulţimea se dă la o parte ca să-i facă loc. Privirile noastre se întâlnesc. Acea privire plină de aşteptări care, pe vremuri, atât mă împovăra, mi s-a părut atunci mai uşoară. Tata îşi scoate pălăria şi mă îmbrăţişează. Mă strânge cu putere. Din nou aplauze. Mă îndepărtează, mă ţine aşa, la distanţă, şi Mă priveşte fix. Deodată, citesc în ochii lui altceva decât bucuria la care mă aşteptam, altceva decât mândria. Când mă trage din nou înspre el, îi bolborosesc o întrebare. Îmi răspunde: „Mai târziu, acasă, o să-ţi explic totul.”

  Eram neliniştit, aşa cum eşti atunci când te trezeşti deodată într-o vâlvătaie de bucurie, de care nu eşti întrutotul vrednic. Sentimentul că te pândeşte necazul la prima răscruce, precum un rival gelos. Adevărul e că, dincolo de presentimente, lipseau cam multe persoane din acea mulţime.

  Din întreaga mea familie, acolo nu se afla decât tata. Unde erau ceilalţi? În primul rând, bunicul, cel mai bun fotograf din ţară, piua-ntâi în orice ocazie, aliniindu-ne, ocărându-ne şi orbindu-ne cu flash-ul.

  Pentru nimic în lume n-ar fi vrut să irosească o asemenea fotografie!

  Da, asta îmi strica în primul rând bucuria: din fotografie lipsea fotograful!

  Când am urcat în maşina care ne aştepta, încă îl mai căutam din ochi.

  „Unde e bunicul? Nu-l văd.” „Nubar a plecat.”

  Când se referă la un om de şaptezeci de ani, capătă un înţeles funest. Nu mai îndrăzneam să zic nimic, de frică să nu aud cuvintele de care mi-era teamă.

  Să mai întârzii cu câteva clipe adevărul şi lacrimile…

  Atunci, tata a adăugat: „A plecat în America, împreună cu bunica ta şi cu unchiul Aram.”

  Mă simţeam uşurat, aproape fericit, de parcă bunicul mi-ar fost înapoiat. Nu sperăm oare cu toţii, după moartea unei fiinţe dragi, să descoperim dintr-odată că tot ceea ce am văzut şi am auzit nu a fost decât un coşmar? Preţ de o clipă, am trăit această senzaţie miraculoasă.

  Fără să încetez să fiu nedumerit. Credeam că Nubar renunţase demult la proiectele sale de imigrare.

  Deodată, o nouă nelinişte.

  „Dar Iffet unde este, nici pe ea n-am văzut-o?” „Sora ta a plecat în Egipt. S-a căsătorit când a început războiul, aşa că n-am avut cum să te anunţăm.” „Cine e soţul ei?” „Nu-l cunoşti. Mahmud. Fiul unei familii din Haifa, din străvechiul neam Carmali. Lucra aici la o bancă englezească, dar a fost mutat la Cairo. Tatăl lui era angajat la banca otomană din Istanbul. Ginerele nostru e un băiat de treabă, amabil şi dintr-o bucată, dar cam… Aşa.”

  Rostind aceste ultime vorbe, tatăl meu a făcut un gest pe care i-l mai văzusem în câteva rânduri, întorcând palmele şi faţa către cer, apoi îndreptându-le spre pământ şi din nou spre cer, de două-trei ori la rând, cu grabă, de parcă ar fi mimat nişte temenele. Era felul lui de a spune „habotnic” sau „fanatic religios”… Nu trebuia însă să-l iei prea tare în serios, pentru că orice persoană pe care o vedea murmurând şi înşirând mătănii avea parte de acest caraghioslâc de liber-cugetător.

  „Dar soră-mea, cel puţin, e fericită?” „Da, ea l-a ales, şi cred că se înţeleg bine. Nu-ţi fie teamă pentru Iffet, ştie să se facă respectată. Nu din pricina ei îmi fac eu griji…

  Griji am zis? Ce-am îndurat în ultimii ani au fost mai mult decât griji. N-aş vrea să-ţi stric bucuria întoarcerii, dar trebuie să fii la curent: o mare năpastă s-a abătut pe capul nostru. De patru ani încoace, azi e prima dată când am trăit un moment de fericire. O să vezi, de-acum înainte, casa noastră va fi iar plină de lume…”

  Cum ştiam dintotdeauna acea casă, i-am luat, înlăuntrul meu, vorbele în zeflemea, cu un soi de enervare amuzată. Nu păstram o amintire prea veselă acelei forfote, acelui du-te vino neîntrerupt.

  Pentru tatăl meu, lucrurile stăteau exact pe dos, pentru că, deodată, ochii i s-au împânzit de lacrimi, iar mâinile, de furie, i s-au încleştat una de cealaltă.

  „De patru ani nimeni nu ne mai trece pragul. Ca în vremea copilăriei mele, la Adana. Ca nişte ciumaţi!”

  Mi-am aşezat mâinile peste mâinile lui, cu ochii umezi; eram mâhnit chiar înainte să aflu ce nenorocire ne lovise.

  „Fratele tău… Salem… Blestemată fie ziua când s-a născut!” „Nu spune asta!” „De ce să nu spun asta? Pentru că e sânge din sângele meu şi carne din carnea mea? Dar dacă aş fi avut o tumoare care să mă macine, ar fi trebuit oare s-o iubesc doar pentru e din carnea şi sângele meu?”

  Am renunţat să-l mai întrerup. De altfel, protestele mele erau de formă, câtă vreme eu însumi nu nutream cele mai bune sentimente faţă de fratele meu.

  Când am plecat, înainte de război, Salem nu era decât un adolescent molâu şi obez, refractar la învăţătură, un netrebnic arţăgos şi delăsător. Toţi erau convinşi că n-o să iasă nimic bun din el. Ce viitor să-i întrezăreşti? Ar fi început prin a-şi toca partea de moştenire, după care, cu siguranţă, ar fi trăit pe spezele fratelui sau surorii sale…

  L-am subestimat cu toţii. Vreau să spun că i-am subestimat capacitatea de a face rău. Războiul, se ştie, deşteaptă în anumite persoane isteţimea şi energiile. Îndreptându-le, uneori, pe făgaşul cel bun. De cele mai multe ori, însă, pe cel rău.

  În acei ani de restrişte, lipsurile şi raţionalizările făceau ravagii prin ţară, ca peste tot în lume. Precum şi contrabanda şi tot soiul de alte negoţuri obscure.

  Unii se-apucau de aşa ceva ca să supravieţuiască, Alţii ca să se îmbogăţească. Fratele meu a purces şi el pe acest drum, dar nu ca să supravieţuiască, şi nici ca să se îmbogăţească.

  Lipsea adesea de-acasă. Putea să iasă la orice oră din zi şi din noapte, pe o uşă secretă, camera lui fiind aşezată într-un capăt al casei. Tata nu şi-a dat seama de nimic. Dacă sora mea ar mai fi stat cu ei, ar fi înţeles cu siguranţă că era ceva în neregulă. Poate că însuşi Salem n-ar fi dus lucrurile aşa departe. Odată plecată, nimic nu l-a mai împiedicat s-o ia la vale.

  Într-o bună zi, s-a întâmplat ceea ce era de aşteptat să se întâmple: nişte soldaţi din armata franceză au venit şi s-au aşezat pe poziţii împrejurul casei şi le-au cerut celor dinăuntru, cu ajutorul unei portavoce, să nu se opună şi să iasă cu mâinile sus.

  Era un asalt în toată regula, de parcă ar fi trebuit să nimicească un post duşman. Tatăl meu nu găsea nici cea mai vagă explicaţie. Striga de la fereastra camerei sale că era vorba de o neînţelegere. A văzut apoi cu groază că soldaţii scoteau din podul casei saci de iută, lăzi, bidoane metalice şi cutii de carton. Tot aşa şi din garajul dezafectat, dintr-un dulap în perete de sub scara interioară, şi chiar din camera fratelui meu, din dulapul său şi de sub pat. Individul ăsta făcuse din casa noastră un depozit pentru contrabandişti, iar tata nu bănuise nimic. Ba mai mult, Salem făcuse în aşa fel încât să stivuiască anumite mărfuri în atelierul fotografic al bunicului, care avea să fie asediat în aceaşi zi şi în acelaşi fel.

  Situaţia era agravată de faptul că, doar cu o zi în urmă, avusese loc o încăierare, în sudul capitalei, pe o micuţă plajă folosită adesea de către contrabandişti.

  Murise un grănicer, iar doi dintre traficanţi fuseseră răniţi şi capturaţi. Autorităţile aflaseră numele fratelui Meu în cursul interogatoriului din timpul nopţii. Era – ce patalama de glorie pentru nobila casă Ketabdar!

  — Unul dintre capii bandei. In timpul schimbului de focuri se afla pe ţărm, printre cei care aşteptau marfa.

  Chiar aceia care trăseseră în grăniceri, înainte s-o ia la sănătoasa. Apăsase oare chiar el pe trăgaci? A negat şi nimeni n-a fost în stare s-o dovedească. Acasă erau multe puşti, dar adăstau încă în lăzi şi niciuna nu fusese folosită. Arma crimei n-a fost niciodată descoperită.

  Toată lumea s-a trezit la puşcărie. Fratele meu, tata, bunicul, Aram, unchiul din partea mamei, un savant adevărat, aflat mereu cu capul în norii formulelor sale, şi care pricepea şi mai puţin decât tata ce i se întâmpla. Tot la puşcărie – grădinarul şi fiul său.

  „Fratelui tău nu i-a lipsit niciodată nimic! De ce ne-a făcut aşa ceva?” repeta tata.

  Cum să-i explic ce-i lipsise fratelui meu? N-avusesem şi eu uneori, în adolescenţă, sentimentul că sunt întemniţat în acea casă, fără sorţi de scăpare?

  Nu-mi venise să distrug totul, mobila, oaspeţii, pereţii?

  Ce m-a oprit? Ştiam că sunt iubit. Obiect al unei devoţiuni excesive, cu siguranţă, dar care mă îndemna să plec cât mai departe cu putinţă, doar ca să mă pot întoarce, odată ajuns un om întreg, sigur pe aspiraţiile sale şi capabil să le pună în lucrare. Dacă n-aş fi avut certitudinea că sunt iubit, amărăciunea din mine ar fi crescut fără măsură, aşa încât, odată şi odată, împins şi de război, aş fi făcut pasul. Ca pentru o crimă sau pentru o sinucidere, fiindcă faptele lui Salem semănau şi cu una şi cu alta.

  O crimă şi o sinucidere aproape reuşite. In acei ani de război, nu era de şagă cu contrabanda, mai ales când era însoţită de trafic de arme şi muniţie. Din fericire, Ofiţerul francez care fusese însărcinat cu dosarul, colonelul d'Heloire, îl cunoştea bine pe tata. Venise nu doar o dată la noi, înainte de război, pentru nişte vernisaje sau pentru dezbateri. Fost elev al Şcolii de Limbi Orientale, era un om de cultură şi un colecţionar de fotografii vechi. Ştia ce fiinţe plăcute şi inofensive erau tatăl meu şi Nubar şi aflase ce pacoste fusese fratele meu pentru ei, încă din copilărie. S-a străduit deci să-i elibereze cât mai repede pe cei doi – dar aceştia apucaseră să petreacă deja treizeci şi cinci de zile la închisoare! Ceilalţi, printre care unchiul Aram, aveau să fie puşi în libertate câteva luni mai târziu.

  Ceilalţi, cu excepţia fratelui meu, bineînţeles; colonelul avea însă să-i salveze pielea, sub pretextul vârstei – la momentul acelor păţanii, nu împlinise încă douăzeci de ani. Printre contrabandişti aveau să fie făcute trei execuţii capitale. Salem avea să scape cu cincisprezece ani de temniţă, pe care amnistiile succesive aveau să-i diminueze cu două treimi.

  Pentru ai mei, această afacere a însemnat cea mai straşnică umilinţă. Toţi cei care ne frecventau casa aveau să trăiască luni întregi cu teama că vor fi arestaţi. La urma urmei, dacă în casa Ketabdar se instalase un cuib de traficanţi şi un depozit de mărfuri ilegale, nu deveneau suspecţi toţi cei care o frecventau?

  Când tata a ieşit din închisoare, puţină lume, chiar foarte puţină, a îndrăznit să vină să-i ureze întoarcere plăcută. Acestor rare persoane, „care puteau fi numărate pe degetele unei singure mâini”, le purta o recunoştinţă de nezdruncinat. Pe ceilalţi, pe toţi oaspeţii aceia care, pe vremuri, stăteau ţintuiţi la masa lui, şi-a jurat că nu o să-i mai vadă niciodată.

  Aceasta era atmosfera în care bunicii mei din partea mamei se hotărâseră să plece în America. Fiul lor, Traumatizat de întemniţarea petrecută sub semnul unei acuzaţii atât de înjositoare, nu mai avea nas să se arate în faţa studenţilor. Preşedintele Universităţii i-a făcut o recomandare atât de elogioasă, încât a putut obţine, în doar câteva zile, autorizaţia să emigreze împreună cu întreaga familie. Calităţile sale de chimist fără pereche atârnaseră, cu siguranţă, foarte greu în acele vremuri de război; încă de la sosirea în Statele Unite a fost recrutat de o fabrică de explozibil din Delaware.

  De-atunci încolo, tatăl meu a rămas singur. Fără sora mea, fără Nubar, fără mine, fără curtea obişnuită pe lângă el. Singur cu bătrâna sa mamă nebună, de care se ocupa chiar el, din când în când, deşi aceasta avea în permanenţă o infirmieră care îi slujea drept doamnă de companie.

  Nu cred că ar fi putut suporta o asemenea dezonoare dacă, după câteva luni, n-ar fi primit vizita colonelului d'Heloire, venit să-i aducă cea mai întremătoare veste cu putinţă: fiul său cel mare, Ossyan, devenise un mic erou al Rezistenţei.

  Cum de aflase ofiţerul? Un concurs de împrejurări.

  D'Heloire făcea parte din forţele Franţei libere, cele care cuceriseră Levantul în nouă sute patruzeci şi unu, în pofida oamenilor lui Petain şi cu ajutorul englezilor. La scurtă vreme după ce isprăvise afacerea cu contrabandiştii, a îndeplinit o misiune clandestină în Provence, în cursul căreia l-a întâlnit pe Bertrand; au evocat Străvechiul Ţinut, istoria lui şi neamul otoman, iar numele meu s-a strecurat în conversaţie…

  Să revin la tatăl meu. In ochii lui, înrolarea mea în Rezistenţă căpăta, în acest context, o însemnătate pe care atunci când am sosit în port n-aş fi putut-o bănui. Mereu mi-am închipuit că va fi bucuros pentru Ce am izbândit, datorită convingerilor sale, dar şi din cauza acelui vis aberant pe care îl nutrise dintotdeauna: să facă din mine „o căpetenie revoluţionară”.

  Visul nu i se stinsese, îl ducea încă înlăuntrul său, sub ascunzişul unor preocupări mai grabnice: acum, desluşea în mine pe artizanul reabilitării noastre.

  Nu-i întinase fratele meu numele şi casa? Înfăptuirile mele ne spălau de această pată. Dispreţul nu-i alungase pe oameni de la uşa noastră? Întoarcerea mea, cu această aureolă, avea să-i aducă la noi, din nou. Era pregătit să-i întâmpine, de această dată fără duşmănie, doar cu dorinţa să-şi răzbune soarta.

  A doua zi după sosirea mea a devenit prilejul unei mari petreceri. Casa noastră forfotea de oaspeţi, unii poftiţi, alţii veniţi de capul lor. Risipiţi prin salonul cel mare, prin vestibul şi pe scările interioare. Unii se plimbau prin grădină, prinşi în lungi discuţii presărate cu hohote.

  Tata se umfla în pene. Dată fiind situaţia, nici eu nu mai puteam să neg cu atâta hotărâre că fusesem eroul pe care toţi îl credeau. În ziua aceea, nu se mai punea problema să pun în faţă decenţa sau modestia, şi nici să-mi evaluez meritele cu o dreaptă măsură, trebuia să redau tatălui meu şi casei noastre onoarea călcată în picioare. Desigur, nu spuneam nimic neadevărat, nici măcar înzorzonat, lăudăroşenia nu s-a numărat niciodată printre multele mele cusururi. Nu, nu minţeam; dar nici nu dezminţeam. Îi lăsam să vorbească, îi lăsam să creadă. Eram fericit să aud râsul regăsit al tatei.

  Zece zile mai târziu şi-a pierdut mama. Nefericita Iffett avea optzeci şi şapte de ani şi, de câteva luni, nu îşi mai părăsea patul.

  „Dacă ar fi murit anul trecut, aş fi înmormântat-o singur” – asta a fost prima cugetare a tatălui meu. La început, e drept, un soi de uşurare, dar care nu contrazicea câtuşi de puţin pioşenia filială. Apoi a plâns.

  Stabilise cu această mamă, pe care o apucase dintotdeauna nebună, nişte complicităţi doar de el ştiute.

  Am fost adesea martorul unor scene descumpănitoare, în legătură cu care n-am îndrăznit niciodată să-l descos.

  Bunăoară, a consultat-o atunci când trebuia să hotărască dacă mă va lăsa sau nu să-mi urmez studiile în Franţa. Nu era prima oară. Îmi amintesc însă atât de limpede doar pentru că a ţinut s-o facă de faţă cu mine.

  I-a şoptit câteva vorbe la ureche. Bunica părea să asculte cu atenţie. Apoi a deschis gura. De parcă ar fi vrut să grăiască. Gura i-a rămas însă deschisă, o bucată de vreme, ca o umbră neagră şi rotundă, fără nici un cuvânt. Tata aştepta. Fără să se grăbească.

  Deodată a emis nişte sunete încâlcite care mi s-au părut înrudite cu nişte chiorăieli sau cu nişte gâfâituri.

  Tata a ascultat-o. Dând din cap cu seriozitate. Apoi a venit la mine să-mi spună că bunica nu vedea nici un neajuns. Să fi fost doar o farsă? Aşa părea, dar nu era, pot s-o spun cu mâna pe inimă. Tata n-ar fi fost în stare s-o pună pe Iffet într-o situaţie ridicolă. Nu, aşa o consulta el, era singura punte spre mama lui, prin urmare trebuie să admitem că aveau un limbaj comun şi că se înţelegeau.

  Nu a fost singurul care a plâns. Deodată, am simţit că-mi lipseşte şi mie. Nobila doamnă, cu minţile pierdute de şaptezeci de ani, era o prezenţă binecuvântată în acea casă. Curată, ca o nălucire, îngânând cântecele, copilăroasă. Datorită ei căpătasem o filosofie spontană a îndoielii şi ironiei faţă de viaţă, faţă de timp, de înţelepciune şi de raţiune.

  A trăit ascunsă; tata nu voia s-o îngroape în ocară.

  Ţinea ca funeraliile ei să-i adune pe cei mai înalţi dregători din ţară, din toate comunităţile. Lucrul devenea din nou posibil, graţie pretinselor mele isprăvi şi întoarcerii mele triumfale. Acesta e motivul pentru care am pomenit adineaori de „uşurarea” lui. De altfel, în omagiile funerare nu avea să fie ocolit faptul că se născuse ca fiică de suveran şi că murise ca bunică de erou.

  Aveam sentimentul că tata rămăsese împărţit între tristeţea de a-şi fi pierdut mama şi satisfacţia de a vedea că îi oferise, în extremis, nişte funeralii demne de rangul ei. II priveam cu atenţie. Ba încerca să se reculeagă, cu umerii lăsaţi şi împiedicându-se cu greu să nu plângă; ba îşi plimba privirile peste mulţime, peste personalităţi, sumeţindu-se în postura venerabilului vrednic de compasiune. În vremuri normale, nu s-ar fi purtat aşa. Într-atât îi era de adâncă rana…

  A doua zi după înmormântare, stăteam de-a dreapta lui în salonul cel mare ca să primim condoleanţele, când cineva a venit să-mi spună la ureche că o „străină” dorea să mă vadă, dar că, dată fiind situaţia, nu îndrăznea să intre.

  Străina era Clara!

  Aş fi vrut s-o cuprind în braţe şi s-o strâng cu putere.

  Nimic însă nu-mi dădea acest drept. Nimic din relaţiile noastre trecute, adică acea singură noapte când am vorbit, aşezaţi fiecare în fotoliul său, înainte să apucăm fiecare pe drumul său; nici împrejurările prezente, doliul, casa înţesată cu vizitatori cerniţi. Nu puteam nici măcar să ne mărturisim prea vizibil bucuria regăsirii. A început scuzându-se că „a debarcat” în felul în care a făcut-o, în mijlocul unei zile atât de triste. I-am propus să facem câţiva paşi prin grădină.

  Era doar în trecere. Vaporul ei ancorase cu o zi înainte în portul din Beirut şi urma să plece chiar în aceeaşi seară pe drumul spre Haifa. Nu era foarte hotărâtă să rămână în Palestina, venise doar să-şi însoţească un unchi bătrân.

  De parcă ne-ar fi fost teamă să vorbim despre noi, discuţia s-a învârtit în jurul unchiului. „Părinţii mei îmi spuneau că avea, încă de pe la douăzeci de ani, manii de vechi celibatar. Băiat unic, născut târziu după alte şase fete, moştenise o avere care îl scutea pe vecie de muncă.” „Precum tata”, am murmurat eu, uitându-mă pieziş spre casă.

  „Atât doar că unchiul Ştefan n-a dorit niciodată să se împovăreze cu o familie. In casa lui din Graz, viaţa îi era rânduită de un majordom cu ştaif, care ştia să-i Aducă la ceasul potrivit cafeaua şi să-i dozeze cum se cuvine whisky-ul de seară. Tata, care a muncit pe brânci toată viaţa, nu vorbea despre unchiul meu decât schimonosindu-se de parcă ar fi vrut să-l strângă de gât; nici măcar mama nu se mai străduia să-şi apere fratele, care era o atât de rea pildă pentru copii. Toţi evreii din Graz aveau, de altfel, o părere foarte proastă despre Ştefan Temerles, care le răspundea cu aceeaşi măsură, neavând nici un prieten evreu şi fălindu-se cu asta.

  Când am aflat că a fost deportat, m-am întrebat cum avea să supravieţuiască într-un lagăr. Logic, ar fi trebuit să fie primul răpus. Ei bine, toţi s-au prăpădit, toţi ai mei… Cu o singură excepţie, unchiul Ştefan.

  Nu ştiu cum a supravieţuit. Nu vorbeşte niciodată despre asta. Iar eu n-am nici un chef să-i deştept coşmarul. Nu îi vorbesc decât despre anii fericiţi, şi niciodată la timpul trecut. În preajma lui, am sentimentul că răsfoiesc fără încetare un album imaginar de familie. El, în schimb, îl priveşte fără să scoată o vorbă, nelăsând să răzbată nici o urmă de emoţie. Nici bucurie, nici surpriză, nici suspine nostalgice, nimic.

  Îmi spun uneori că a supravieţuit datorită apatiei.

  Da, apatiei. Ceilalţi nutreau dorinţe, pofte, ambiţii, speranţe, care, odată întoarse împotriva lor, îi sfâşiau.

  El nu avea nimic din toate astea. Nu aştepta nimic, nimic altceva decât ceea ce i se oferea. Din fericire, nimeni nu i-a adus moartea. Astăzi, el e tot ceea ce mi-a mai rămas din familie. Nici nu ştiu dacă, pentru mine, e un tânăr strămoş sau un fiu bătrân. Câte puţin din fiecare.

  Când l-am regăsit, îmi spune ea, cu ajutorul unei asociaţii care se ocupă de deportaţi, l-am întrebat ce are de gând să facă de acum înainte. Nici nu-i trecea Prin cap să se mai întoarcă la Graz. Voia să plece în Palestina. Aşa că îl însoţesc acolo.

  Adineaori, l-am lăsat pe terasa hotelului, cu un whisky dublu în faţă. S-a împrietenit cu barmanul.

  I-am surprins azi-dimineaţă într-o discuţie prelungă.

  Mie n-a avut niciodată mare lucru să-mi spună. Probabil că pălăvrăgesc despre pălăriile femeilor de dinainte de război şi despre whisky-ul care era mai bine distilat.”

  Clara fusese îndrumată fără probleme până la locuinţa mea. „Am impresia că te cunoaşte toată lumea în oraşul ăsta.”

  I-am povestit câte puţin despre întoarcere, despre primire, despre mica legendă din jurul meu. S-a arătat mult mai entuziasmată decât mine. „Straşnică aventură!” Am ridicat din umeri. Apoi, am depănat împreună amintirile noastre de „vechi luptători”.

  Plimbarea s-a prelungit preţ de mai bine de o oră.

  Aş fi putut să merg aşa zile şi nopţi la rând, fără nici un semn de lehamite. Fiecare vorbă pe care o rosteam, despre noi, despre ceilalţi, despre paginile de Istorie care fuseseră întoarse deja şi despre cele care ar fi putut să fie deschise, despre mersul lumii – fiecare cuvânt ne apropia. Precum atunci la Lyon, cu patru ani în urmă, aveam impresia că, de la distanţă, ne ghemuiam unul în celălalt! Cu toate astea, mâinile noastre noastre bălăngănindu-se abia de se atingeau.

  În clipa aceea, nu-mi spuneam că „o iubesc”. Nici mie şi – cu atât mai mult – nici ei. Ceea ce am să vă mărturisesc ar putea să vi se pară ridicol, venind din partea unui domn în vârstă: manifestam toate simptomele unei iubiri nebune, dar cuvântul cu pricina nu-mi trecea prin cap. Mi se pare că, în asemenea momente, e nevoie de un fel de confident care, chiar luându-te Peste picior, sau, mai abitir, din rea-voinţă, să rostească vorba „iubire”, doar cit să te pună pe gânduri; de-acum, răspunsul o să vină de la sine.

  Când şi-a privit ceasul, mi s-a părut că-mi smulge inima din piept. Simţeam, fizic, o durere pe partea inimii. I-am spus, cu o voce rugătoare: „Mai rămâi!”

  Şi-atunci a continuat să meargă şi să vorbească.

  După câteva minute, s-a uitat din nou la ceas, şi s-a oprit.

  „Nu pot să-l las prea mult timp singur pe unchiul meu. Iar pe tine te-aşteaptă oamenii…”

  Ajunsesem în faţa intrării principale a casei, iar vizitatorii continuau să sosească. Expuşi privirilor, nu puteam nici măcar schimba un sărut, doar nu ne aflam în Franţa… I-am strâns mâna şi am privit-o îndepărtându-se.

  M-am întors în salon şi am luat loc lângă tata. Cei care sosiseră în lipsa mea şi se aşezaseră de jur împrejurul odăii, se apropiau acum de mine, rând pe rând, ca să mă îmbrăţişeze şi să-mi spună câteva vorbe de circumstanţă. Încercam să fiu amabil cu fiecare dintre ei, deşi nu-mi stătea mintea la asta. Mă gândeam încă la ea, bineînţeles, însă nu-mi era îndeajuns să retrăiesc clipele încântătoare pe care le petrecusem şi nici să-i deplâng plecarea. În mine creştea un fel de furie. Îmi spuneam: întâia oară plecaserăm, fiecare pe drumul lui, sperând ca întâmplarea să ne-aducă iar împreună. Era război, clandestinitate, n-aveam încotro. Azi ne-am regăsit ca prin miracol şi iată că ne despărţiserăm lăsându-ne iar în voia norocului. Dar dacă norocul avea să ne părăsească? Dacă n-aveam s-o mai revăd vreodată?

  Nu mă purtasem oare ca un nerod lăsând-o să plece?

  O strângere de mână şi iată că viaţa şi fericirea mea Se îndepărtaseră, poate pentru totdeauna. În timp ce eu priveam delăsător!

  Nici măcar nu puteam să-i scriu, nu ştia unde avea să se stabilească în Palestina şi nici pentru cât timp.

  Ar fi existat poate vreun mijloc de a-i trimite un mesaj, însă nu ne bătuserăm capul să-l punem la punct. Cât fuseserăm împreună, vorbiserăm despre tot soiul de lucruri – mai ales despre unchiul ei – de parcă aveam să ne plimbăm aşa până la sfârşitul veacurilor. Apoi ne-am despărţit în grabă, în câteva secunde, ca să nu facem despărţirea şi mai stânjenitoare.

  Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mă umpleam mai tare de furie. Străduindu-mă, în acelaşi timp, să nu las să se vadă ceva…

  Deodată, însă, m-am ridicat în mijlocul unei fraze.

  Am bolborosit câteva scuze faţă de interlocutorul meu din acel moment şi apoi faţă de tata. Am ieşit, aproape în fugă. Am luat o maşină. „La hotel Palmyra, lângă port!”

  Pe drum, în timp ce răspundeam mecanic conversaţiei şoferului, mă străduiam să-mi pregătesc în minte, pentru Clara, justificările acestei vizite pe nepusă masă.

  Până şi la hotel, în timp ce aşteptam la capătul scărilor ca băiatul în livrea să-i bată la uşă şi s-o roage să coboare, încă îmi mai pregăteam fraza. Voiam să par cât mai puţin neghiob cu putinţă.

  Când a coborât, uşor îngrijorată, n-am găsit nimic mai bun de spus decât: „Am uitat să te fac să-mi promiţi că-mi vei scrie!” Era o desăvârşită neghiobie, recunosc. Dar tot răul spre bine: cu cât te vădeşti mai neghiob, în asemenea împrejurări, cu atât eşti mai înduioşător.

  Clara m-a ascultat încruntând sprâncenele şi dând din cap, de parcă i-aş fi dat o ştire gravă. Apoi a privit În stânga şi-n dreapta. Nu ne vedea nimeni. Atunci m-a sărutat pe buze, fugar, precum ciugulitul unei păsări.

  Când mi-am revenit din uimire, urca deja scările în goană. Am plecat.

  Doamne, cât de albastru era cerul acelei zile!

  Mi-a scris două luni mai târziu. O scrisoare de vreo şapte-opt pagini, de care am fost oarecum dezamăgit.

  Nu, nu atât dezamăgit, cit neostoit. Ştiu şi de ce. Se prefăcea că sărutul acela nu existase. Mai rău: în timpul plimbării noastre prin grădină, începuserăm din senin să ne tutuim, în vreme ce în scrisoare mi se adresa cu „Sie sind” în loc de „du bist”. Un pas înapoi…

  Da, îmi scria în germană. De când cu întâlnirea noastră din Lyon, ne luaserăm obiceiul să vorbim în franceză; se exprima corect, cu doar câteva rare greşeli. Când era vorba de scris, se simţea mai în largul ei alături de Goethe decât de Chateaubriand.

  Îmi spunea deci „dumneavoastră”, de parcă ar fi regretat sărutul acela… Iar în epistolă, nici un cuvinţel despre noi doi. Îmi vorbea tot despre unchiul ei, despre cât de greu îi era să obţină o locuinţă care să-i convină; să fi sperat oare să găsească o casă asemănătoare celei din Graz? Nu i se propusese decât un apartament la parterul unui imobil construit de Doamne-ajută: două camere, o sufragerie-bucătărie şi o baie comună pentru încă două familii. Şi asta într-un cartier din Haifa, unde tensiunile dintre arabi şi evrei erau în creştere, şi unde nu trecea o zi fără lupte sau atentate.

  Clara nu se aşteptase la atâta violenţă, iar în scrisoare îmi pomenea în vreo două-trei rânduri despre „o tragică neînţelegere” care trebuia limpezită.

  Nu putea îndura ideea că, a doua zi chiar după înfrângerea nazismului, două popoare duşmănite de Hitler ajunseseră să se ridice unul împotriva altuia şi să se măcelărească reciproc, fiecare nutrind convingerea că are dreptate şi că este unica victimă a unei nedreptăţi. Evreii – pentru că înduraseră tot ce poate fi mai groaznic pentru un popor, adică o încercare de nimicire, şi care erau hotărâţi să facă tot ce le stătea în putinţă ca acest lucru să nu se mai repete; iar arabii – pentru că dregerea răului, într-un anumit sens, se făcea pe spezele lor, deşi nu avuseseră nimic de-a face cu crima comisă în Europa.

  În scrisoare, Clara cântărea lucrurile cu calm şi chiar fără nici o prejudecată, într-o vreme când, atât la arabi, cât şi la evrei, resentimentele atinseseră cele mai înalte culmi. De altfel, nu se mulţumea să cerceteze. Acţiona. Făcea Rezistenţă, ca în timpul războiului.

  De data aceasta, însă, se opunea războiului.

  De fapt, când am vorbit despre o oarecare decepţie legată de scrisoare, am vrut mai ales să spun că mă aşteptam la o epistolă de dragoste ori, măcar, la una care să ţină seama de relaţia ce se înfiripase între noi; în loc de aşa ceva, primisem mesajul unui „camarad de luptă”.

  Clara părea profund zguduită de conflictul ce se desfăşura în jurul ei şi afirma că era hotărâtă să lupte din toate puterile ca „să-l biruie”. Mă înştiinţa, astfel, cu o oarecare solemnitate, că se alăturase unui grup de militanţi care se chema PAJUW Committee (iniţialele Palestine Arab and Jewish United Workers).

  Îmi vorbea îndelung despre obiectivele lor care erau, cu siguranţă, doldora de bune intenţii. În ciuda numărului lor restrâns – n-au fost niciodată altceva decât un pâlc plin de dârzenie – sperau să schimbe cursul Istoriei.

  Nu priveam eu însumi cu scepticism toate acestea?

  Nu într-atât de mult cât lasă vorbele mele de-acum să se înţeleagă! După treizeci de ani de conflicte, doar simpla idee că bravul comitet PAJUW a putut cândva exista stârneşte zâmbete. Un zâmbet dispreţuitor la unii; la mine, mai degrabă un surâs duios. Pe vremea aceea, reacţionam altfel. Dacă mă pun în starea mea de spirit de-atunci, ceea ce nu-mi e tocmai la îndemână, cred că am aplaudat proiectul Clarei şi al tovarăşilor ei. Nu de alta, dar se potrivea cu propriile mele idealuri.

  Nu doar pentru că venea de la ea.

  Aşa cum îi spunea şi numele, acest Comitet era în mod categoric de stânga. Ce să-i faci, pe-atunci toţi cei care voiau să se opună urii rasiale sau religioase nu ştiau să spună decât: „Muncitori, uniţi-vă!” Nu că ar fi însemnat mare lucru, dar părea singurul chip de a spune: „Nu vă ucideţi unii pe alţii!”

  Mai bine să ne întoarcem însă la Clara şi la scrisoarea ei. I-am răspuns neîntârziat. Pe loc sau a doua zi. În franceză. Dintr-o dată îi spuneam „tu”, sperând că va lua act şi că va face la rându-i la fel de-acum înainte. În rest, nici un semn de intimitate. Îi urmam exemplul, povestind, la rându-mi, ce făcusem de câteva săptămâni încoace. Adică, în primul rând, acele conferinţe în cursul cărora istoriseam despre „propriul meu război”.

  N-am amintit încă despre asta, dar conferinţele respective erau, pe-atunci, principala mea activitate, dacă nu chiar singura, şi mă ajutaseră să mă fac ştiut în toată ţara.

  A început, ca să zic aşa, dintr-o întâmplare şi din cauza unei nepotriviri. Nu departe de casă, se afla o asociaţie sportivă şi culturală, ai cărei animatori, care-l Cunoşteau bine pe tata, hotărâseră să dea o petrecere în cinstea „remarcabilului luptător” care eram. Închiriaseră o sală şi făcuseră ceva cheltuieli. Cu o săptămână înainte de data stabilită, a murit bunică-mea. Bineînţeles, petrecerea a ieşit din discuţie. La revedere, muzică şi figuri de dans! În loc să anuleze tot, mi s-a propus să vin pur şi simplu „să-mi povestesc războiul”, aşa cum îmi venea la gură, să relatez câteva întâmplări şi să răspund unor întrebări. Măcar asta aveam voie să fac în perioada de doliu!

  Pe ringul prevăzut iniţial pentru dans, fuseseră instalate nişte rânduri de scaune. Iar pentru mine, o măsuţă şi un pahar cu apă.

  Nu pregătisem nimic. Am început prin a evoca nişte amintiri, tot ce-mi trecea prin cap, cu vorbe simple şi cu ton de destăinuire. Lumea, obişnuită cu discursurile care semănau cu nişte discursuri, amuţise.

  Luându-mă după tăcerea lor, după respiraţie, după oftaturi şi, uneori, după sunetele de aprobare sau de mirare care se ridicau, simţeam că se întâmplă ceva între mine şi mulţime. În seara aceea, am mai primit alte trei invitaţii să vorbesc, iar apoi, în săptămânile care au urmat, douăzeci, treizeci, şaizeci, în toate cartierele capitalei, în celelalte oraşe de pe Litoral şi în câteva sate de pe Munte. Oamenii mă ascultau, pretutindeni, preţ de două-trei ceasuri, fără ca atenţia să le slăbească. Iar eu descopeream o bucurie până atunci neştiută. Ei erau seduşi, în timp ce eu eram încântat că am ştiut să-i seduc. Nu-mi drămuiam niciodată timpul. Ţinând seama de toate visele pe care le nutrea în ceea ce mă priveşte, e inutil să spun cu ce ochi mă privea tata de-a lungul acestor întâlniri. Noutatea consta în faptul că eu însumi ajunsesem să cred oarecum în menirea mea de „căpetenie”, de conducător De oameni. Venind în prelungirea aventurii mele în Rezistenţă, această experienţă nouă mă îndemna să cred, pentru întâia oară, dar tot cam fără tragere de inimă, că se găsea poate, la urma urmei, un strop de adevăr în presentimentul tatei faţă de mine, ca şi în acela al lui Nubar. Poate că, una peste alta, aveam un viitor predestinat. Zic bine „poate”, pentru că, deşi eram cucerit de idee, asta nu se întâmpla, repet, fără să mă împotrivesc.

  V-am spus ieri – sau o fi fost alaltăieri?

  — Că după război nu-mi mai stătea gândul la studiu. Poate din cauza euforiei. Da, aşa au purces, fără îndoială, lucrurile. Aveam sentimentul că niciunul dintre drumurile din faţa mea nu avea să mai fie înfundat. Nu trebuia decât să merg, de parcă n-ar fi existat nici un obstacol.

  Uite-aşa se pune la cale prăbuşirea!

  M-a luat însă gura pe dinainte. Până la prăbuşire mai era ceva, deocamdată aveam aripi şi nu-mi istovisem toate bucuriile.

  Într-o bună zi, în timpul uneia dintre conferinţe, care se desfăşura într-un cinematograf de mahala, mi s-a părut că zăresc aşezată în spatele sălii o persoană care avea privirea Clarei. Nu mă anunţase că vine.

  Nu-mi mai găseam locul! Pentru îndrăgostitul care eram, câtă fericire! Pentru conferenţiar, un dezastru. A vorbi, aşa cum o făceam, însemna să mă cufund în mine însumi, să ating culmile concentrării şi să mă dăruiesc pe de-a-ntregul, ca un actor pe scenă. Atunci însă, de îndată ce am recunoscut-o, gândurile mi-au luat-o razna.

  Prea multe întrebări şi amintiri, prea multă nerăbdare…

  Am retezat discursul şi m-am năpustit spre concluzii.

  Apoi am cerut scuze asistenţei că nu pot răspunde la întrebări. „Obligaţii de familie”, a explicat moderatorul, silindu-mă să promit că aveam să revin.

  După o jumătate de oră, eram aşezaţi la mine acasă, în salon. Mai întâi, am prezentat-o pe Clara tatălui meu, care a schimbat câteva vorbe cu ea şi apoi s-a retras cu eleganţă.

  Sosise cu o propunere. Avea de gând să publice în jurnalul Comitetului, al cărui prim număr era în curs de apariţie, nişte relatări ale arabilor şi evreilor din Rezistenţă, care luptaseră prin diferite ţări ocupate.

  Scopul era limpede: să-i convingă şi pe unii şi pe ceilalţi că trebuia să se afle de aceeaşi parte şi să lupte împreună pentru un viitor comun… Aşa privind lucrurile, mărturia mea putea fi interesantă.

  Clara se aşezase în salon pe fotoliul cel mai ţeapăn.

  I-am propus un altul, dar găsea că acela era mai potrivit pentru scris. A scos apoi un caiet pe care şi l-a aşezat pe genunchi. Purta o fustă lungă, plisată, cu model scoţian verde cu negru, şi o cămaşă albă.

  Avea ceva de şcolăriţă. Voia să-i povestesc întreaga mea experienţă de război de-a fir a păr, de la sosirea în Franţa şi până la întoarcerea acasă… Pentru mine, care, de săptămâni în şir, nu făceam altceva decât să depăn această poveste în faţa unui public din ce în ce mai numeros, ar fi trebuit să fie cât se poate de simplu.

  Cu toate acestea, rămâneam tăcut, căutând în zadar de unde să încep.

  Pentru că tăcerea nu lua sfârşit, Clara a vrut să-mi înlesnească situaţia: „Închipuieşte-ţi că te afli în faţa unei săli pline, în prezenţa unui public care nu ştie o iotă despre viaţa ta, şi dă-i drumul!” „Bine, o să încep. Nu e chiar aşa uşor, în doi, într-un salon, câtă vreme tu ştii atâtea lucruri despre acele vremuri. O să mă străduiesc. Lasă-mă o clipă să m-adun.”

  Din nou tăcere prelungă.

  „Clara, te-aş ruga să-mi promiţi ceva. Orice ţi-aş povesti, nu mă întrerupe, sub nici un motiv, până nu-ţi zic că am isprăvit; şi, mai ales, nu te uita la mine, stai cu ochii doar în caiet.” „Promit!”

  Copilărelile mele o făceau să surâdă. Uimită. Sau poate înduioşată. A mai urmat o tăcere. Apoi, aceste cuvinte, pe care încă nu le-am uitat: „De la ultima noastră întâlnire am tot chibzuit şi acum ştiu fără nici o urmă de îndoială că sunt îndrăgostit de tine. Eşti femeia vieţii mele, acum şi pentru totdeauna. Te iubesc cu tot sufletul când eşti aici şi te iubesc când nu eşti. Dacă nu simţi acelaşi lucru, n-am să stăruiesc, e vorba de un sentiment cât se poate de puternic şi de fulgerător, trebuie să te copleşească, nu-i doar o înclinaţie pe care s-o dobândeşti cu timpul.

  Prin urmare, dacă nu-l trăieşti, peste un minut o să schimbăm vorba şi n-am să te mai plictisesc în veci.

  Dar dacă, din întâmplare, simţi şi tu ceea ce simt eu, atunci voi fi cel mai fericit om din lume şi te voi întreba: Clara, vrei să fii soţia mea? Te voi iubi până la moarte…”

  Am rostit totul dintr-o răsuflare, de teamă să nu mă întrerupă, de teamă să nu mă poticnesc în cuvinte.

  N-o privisem nici măcar o singură dată. N-am căutat-o cu privirea nici măcar când am terminat de vorbit.

  Mi-era frică să nu citesc în ochii ei ceva ce putea să semene a nepăsare sau a milă. Sau chiar a uimire, pentru că ştiam cu siguranţă că această declaraţie o lua prin surprindere şi orice semn de surpriză mi-ar fi dat de bănuit că nu eram pe aceeaşi lungime de undă, aşa încât, orice ar fi spus ulterior, n-ar fi fost decât o formă de politeţe şi o încercare de mângâiere.

  N-o priveam deci, iar dacă aş fi fost în stare să-mi astup urechile aşa cum îmi întorsesem ochii, aş fi făcut-o. Pentru că nu doar de privirea ei mi-era teamă, ci şi de cuvintele şi de intonaţia ei în care aş fi putut desluşi nepăsarea sau mila… Ii auzeam doar respiraţia, caldă ca un suspin.

  '„Da.”

  A spus „da”.

  Era cel mai frumos şi mai simplu răspuns, dar şi cel la care mă aşteptam cel mai puţin.

  Ar fi putut să se lanseze în formule chinuite ca să-mi explice că, date fiind împrejurările, nu i se părea cu putinţă… Aş fi întrerupt-o brutal, spunându-i: „S-o lăsăm baltă!” M-ar fi pus să-i promit că o să rămânem totuşi buni prieteni, i-aş fi răspuns „bineînţeles”, dar n-aş mai fi vrut s-o revăd şi nici să aud pronunţându-i-se numele vreodată.

  Dimpotrivă, ar fi putut să-mi explice că simţea acelaşi lucru, încă de la prima întâlnire… Atunci aş fi ştiut ce să spun şi cum să mă port.

  Însă acest „da” simplu, acest „da” sec m-a lăsat fără grai.

  Aproape că-mi venea s-o întreb: „Da, ce?” Nu de alta, dar poate voise să spună: „Da, am auzit”; „Da, am priceput”; „Da, o să mă gândesc”.

  Am privit-o năucit, temător.

  Era adevăratul „da”, cel mai curat „da”. Spus cu ochii în lacrimi şi cu un surâs de femeie iubită.

  L-am părăsit pe Ossyan chiar în acel moment. Inuocând un pretext oarecare – o întâlnire pe care n-o puteam contramanda… Simţeam că trebuie să dispar. Să-l las singur cu acea imagine care răbufnise la suprafaţa ochilor săi. Să-l las să prelungească clipa, să-şi asculte din nou cuvintele, să mai vadă o dată şi încă o dată chipul femeii iubite. Continuarea avea să vină cât se poate de repede.

  Mi-a deschis, recunoscător, uşa şi m-a însoţit chiar câţiva paşi până la lift, pe strimtul covor galben-prâfos de pe culoar.

  Când m-am întors, la sfârşitul după-amiezii, bucuria nu i se risipise încă. M-a întrebat: „Unde rămăsesem azi dimineaţă?”, nu pentru că pierduse şirul, ci doar, cred, ca să mă audă spunând:

  — Tocmai zisese „da”!

  Am scos capacul stiloului şi am deschis un caiet nou, aşa cum procedasem la începutul fiecăreia dintre cele trei întâlniri anterioare. Înainte să dau prima pagină, am scris pe ea „Vineri seara”. Bărbatul părea însă că îşi mai caută încă vorbele.

  — Pot să vă rog să nu începeţi deîndată?

  Am închis stiloul. Am aşteptat. Am aşteptat. Şi-atunci vocea i-a răzbit până la mine, venind parcă de departe.

  — Eu şi Clara ne-am sărutat.

  Pariez că, atunci cinci mi-a făcut mărturisirea, a roşit. Eu însumi îmi plecasem ochii. Nu-i era lesne să se dea pe mâna mea. De altfel, după atâta caznă, s-a apucat din nou să străbată încăperea, cu un pas sprinten, fără să scoată o vorbă. Apoi, de parcă tocmai şi-ar fi încheiat cine ştie ce încântătoare călătorie în sine însuşi şi mi-ar fi redescoperit dintr-odată prezenţa, mi-a spus, cu un gest din palmă:

  — Asta el Am crezut că a isprăvit acest episod intim. Am netezit deci paginile caietului, cu o mişcare care-mi stătea în obişnuinţă, pregătindu-mă să reiau scrisul sub dictare. O ezitare îmi înţepenise însă mâna. O anume strălucire din ochii lui mă îndemna să cred că nu se întorsese pe de-a-ntregul din pelerinajul său mental. Mi-am închis prin urmare stiloul şi l-am vârât în mod făţiş în buzunarul interior al hainei. Am strâns, de asemenea, caietul şi mi-am încrucişat braţele. Interlocutorul mi-a surâs. Şi-a desfăcut gulerul. Ochii mi-au rămas pironiţi pe nodul gâtului său.

  Mi se părea că evocarea acestei pagini de viaţă îl întinerise, îl înflăcărase şi, într-o oarecare măsură, îl făcuse mai îndrăzneţ.

  Ce anume aş putea să relatez din mărturisirile lui fără să-l trădez? Oh, n-a spus nimic care să se îndepărteze de cea mai strictă pudoare levantină. Cu toate astea, mi-ar fi părut rău să-i pun în gură spuse pe care am omis să le consemnez în prezenţa lui. M-aş simţi însă uşurat descriind tabloul doar în linii mari.

  A însoţit-o pe Clara până la hotelul Palmyra, unde ea închiriase o cameră, ca şi în vizita precedentă. Au trecut prin locul unde îl sărutase pe buzele nedumerite.

  Nici acum nu era ţipenie prin preajmă. Aşa că Ossyan I-a înapoiat sărutul. Acelaşi sărut, ca un ciugulit de pasăre. Apoi, ochi în ochi, au urcat treptele ţinându-se de vârful degetelor.

  Camera, aflată la etajul trei, avea o fereastră largă care dădea, în stânga, spre clădirile portului, iar în dreapta spre linia ţărmului şi spre mare. A deschis-o.

  Odată cu rumoarea oraşului a pătruns şi un vânt călduţ. Mâinile lor umede se îmbărbătau una pe alta, iar ochii le stăteau închişi de atâta fericire şi sfială.

  Cum nu trebuia să scriu nimic, îl priveam în timp ce vorbea. Observasem deja că era slab şi înalt de statură, dar de astă dată mi s-a părut de-a dreptul lungan, da, era alungit cu totul, braţele, picioarele, bustul şi mai ales gâtul, care mi se părea dintr-odată amuzant de prelung în comparaţie cu căpşorul său alb de copil; poate de aceea avea tendinţa să-l plece mereu într-o parte. Aici, în faţa mea, aşa cum făcea altădată în fotografia din cartea mea de istorie…

  Fără să-mi bage în seamă privirea, îşi urma drumul, cu iubita la braţ.

  — Seara am ieşit să ne plimbăm pe cornişă, către golful Saint-Georges, şi am vorbit despre căsătorie.

  Da, chiar în seara aceea, de ce să mai fi aşteptat?

  Fericirea ne trecea precum o frânghie aspră prin palme, nu aveam decât să închidem degetele şi să strângem tare ca să nu ne scape. Nici nu se mai punea problema să lăsăm în seama întâmplării grija de a ne rândui viitoarele întâlniri.

  Şi unul şi celălalt aveam dorinţa şi vrerea să trăim împreună în fiece clipă de-acum înainte. Pentru totdeauna. Dacă se vor ivi oprelişti, aveam să le depăşim.

  Ni se părea că nimic nu ne poate sta în cale. Trebuia Doar să luăm câteva hotărâri şi să facem câteva alegeri.

  În primul rând – ce fel de căsătorie? La Beirut nu exista căsătorie civilă. Noi însă nu doream o ceremonie religioasă. N-aveam chef să ne unim destinele trecând printr-o minciună. Nici eu, nici ea n-aveam o părere exagerat de bună despre religiile locale, aşa că n-avea rost să ne prefacem.

  Şi, înainte de toate, ce religie ar fi trebuit să alegem pentru ceremonie? A ei? A mea? Fiecare soluţie isca mai multe probleme decât era în stare să rezolve! Nu, mi-a venit o idee mai bună: Jacques-acte-false.

  „Doar nu vrei un certificat fals de căsătorie?”, m-a întrebat Clara îngrozită. Am liniştit-o. În civil, Jacques era primarul unui orăşel din regiunea pariziană. Nu mi-a mărturisit asta decât la sfârşitul războiului, când se pregătea deja să-şi pună din nou eşarfa tricoloră.

  Cine ar fi fost mai potrivit să ne căsătorească decât el, cel care, fără să vrea, a făcut să ne întâlnim? Nu oare pe el îl aşteptam, şi unul şi celălalt, în noaptea aceea la Lyon? Ne-am hotărât iute: aveam să ne ducem singuri în Franţa, pentru o căsătorie dintre cele mai simple şi apoi aveam să ne întoarcem să sărbătorim evenimentul cu apropiaţii.

  Când l-am pus la curent cu proiectele noastre, tata n-a stat pe gânduri o clipă. „Deşteaptă, frumoasă, afectuoasă… Şi revoluţionară! Ce ţi-ai mai putea dori?”

  Era încântat. O adoptase încă din prima clipă; dar şi ea îl ridicase deja pe un soclu, de parcă şi-ar fi regăsit un părinte vesel, turbulent, fragil.

  Mai rămânea unchiul Ştefan. Clara nu prea ştia cum o să reacţioneze. Dorea să-i obţină încuviinţarea, din pură politeţe, dar era hotărâtă să n-o ia în seamă dacă avea să spună nu. Am hotărât deci să ne despărţim, preţ de câteva săptămâni, astfel încât fiecare să Se poată ocupa de inevitabilele pregătiri, să-şi înştiinţeze rudele, să strângă actele necesare; după care urma să ne întâlnim la Paris, în ziua, ora şi locul stabilite…

  Adică pe 20 iunie, la prânz, pe Quai de l'Horloge?

  De ce tocmai pe Quai de l'Horloge? Pentru că, pe vremea când lucram în „atelierul” din Lyon, un camarad îmi istorisise o poveste de dinainte de război despre doi îndrăgostiţi care se întâlniseră chiar pe Quai de l'Horloge, „între cele două turnuleţe”. Deschisese o hartă ca să-mi arate locul, aflat chiar pe malul Senei.

  Gestul mi-a rămas în memorie, poate pentru că mi s-a părut că ascunde o prevestire. Aşa încât, atunci când a fost să aleg un loc de întâlnire, mi-a venit în minte locul cu pricina.

  La Paris, totul s-a desfăşurat cum plănuisem, ba chiar un pic mai bine. Şi eu şi Clara am ajuns lângă turnuleţe în aceeaşi clipă, fiecare sosind din altă direcţie.

  Jacques-acte-false – nu mă pot împiedica să-l numesc aşa, cu toate că şi-a reluat respectabila slujbă şi statutul civil – îi contactase pe cei pe care-i desemnasem martori. Pentru mine, Bertrand, pentru Clara, Daniele, gazda primei noastre întâlniri de la Lyon.

  Era atât de întuneric în primărie şi atât de puţină lume, de-ai fi crezut că ne-am întors în clandestinitate. Lucru care nu le displăcea prietenilor mei; toţi aveau o strângere de inimă gândindu-se la vremea aceea, încă destul de apropiată, când fiecare gest avea un sens anume; mersul pe stradă, bunăoară, fără să fii recunoscut, era de fiecare dată o adevărată ispravă.

  Acum, mersul pe stradă fără să fii recunoscut nu însemna altceva decât o zilnică suferinţă. Cum să-ţi mai placă mâncărurile fade, după ce, vreme de patru ani, te-ai îndopat cu mirodenii?

  Fi Pe-atunci, eu nu împărtăşeam însă aceeaşi descurajare. Nu fusesem o mare figură a Rezistenţei, poate doar o măruntă figurină. Prin urmare, nu cunoscusem acea fulgerătoare prăbuşire a visului în realitate. Abia scăpat de clandestinitate, mă întorsesem la mine-n ţară, unde nimeni nu e anonim.

  Şi-apoi, mai presus de orice, era Clara. Chiar dacă fusese nevoie de un război ca să fim împreună, eu voiam să trăiesc cu ea în vreme de pace. Obolul pe care-l plăteam nostalgiei era doar o formă de amabilitate, pentru că eu veneram viitorul. Viitorul anilor noştri comuni, dar şi viitorul imediat. Primii paşi alături de cea care îmi purta deja numele. Toate acele lucruri pe care aveam să le săvârşim pentru întâia oară împreună. Spunându-ne că de fiecare dată va fi prima dată. Făgăduinţe de îndrăgostiţi, dar pe care nu le-am încălcat niciodată. Nu mi s-a întâmplat s-o sărut pe Clara, sau chiar să-i ţin mâna strânsă într-a mea, cu sentimentul unui lucru cunoscut, sau pe care l-am mai trăit. Sau pe care l-am mai iubit. Dragostea poate să rămână neştirbită, şi tot aşa şi emoţia. Luni după luni şi ani după ani. Viaţa nu este atât de lungă încât să te poţi sastisi.

  Când ne-am întors din Franţa, tata a dat cea mai frumoasă petrecere pe care a cunoscut-o vreodată casa Ketabdar. Înainte de plecare, îl rugasem să nu se dea peste cap. Mi-a răspuns doar: „Lasă-mi bucuria asta!”

  I-am lăsat-o. A făcut toate nebuniile de care mi-era teamă. Două orchestre care făceau cu schimbul, una orientală, una după tipic occidental; câteva sute de invitaţi; un tort atât de uriaş încât, atunci când l-au adus, au trebuit să se plece până la pământ ca să încapă pe uşa, destul de înaltă, de altfel, a sufrageriei.

  Mi-e şi jenă să descriu iluminaţiile, sau desfrâul de mâncăruri. De astă dată, tata, care tunase şi fulgerase toată viaţa împotriva căpătuiţilor, s-a purtat ca un parvenit. Dar ce mai contează, el era fericit, Clara era fericită, ce mi-aş mai fi putut dori?

  Dar eu? Eu nu eram fericit? Nu vreau să par ursuz, dar hărmălaia muzicii mă lăsa nepăsător. Cu toate astea, eram fericit. Fericit pentru felul în care era serbat evenimentul, fericit s-o ţin din când în când pe Clara de mână, să schimb o privire cu ea, să o aud râzând îndărătul meu, fericit la gândul că, la sfârşitul serii, va veni, ostenită, să-şi aşeze capul pe umărul meu.

  Mă bucuram, de asemenea, să întâlnesc oameni pe care nu-i mai văzusem demult, începând cu sora mea, venită tocmai din Egipt pentru această sărbătoare, împreună cu soţul ei pe care încă nu-l cunoscusem…

  Mai era acolo, bineînţeles, şi unchiul Ştefan. Tata îi scrisese şi apoi trimisese o maşină ca să-l aducă. De la Haifa la Beirut nu erau mai mult de o sută cincizeci de kilometri, ceea ce, cu opriri cu tot, nu însemna pe atunci decât patru ore de drum. Ajunsese destul de devreme, către prânz, aşa că am avut răgaz să facem cunoştinţă înainte ca lumea să se bulucească în casă.

  Să-mi fost oare teamă de această întâlnire? Nu chiar. Mai degrabă Clara nu era-n apele ei. Păstrase faţă de unchiul ei neîncrederea moştenită de la părinţi.

  Ce-i reproşau? Că era un burlac bătrân, pricopsit, maniac şi trândav? Eu eram convins că avea să se înţeleagă cu tata. Şi unul şi celălalt erau bărbaţi sosiţi din secolul al XlX-lea şi nepotriviţi cu secolul acesta, care aveau să-şi descopere nostalgii comune.

  Am trăit însă o mică spaimă, atunci când sora mea, care lipsise o bună bucată din zi, şi-a făcut intrarea în salon la braţul soţul ei. Închipuiţi-vă scena: de-o parte Mahmud, fiu al unei mari familii musulmane din Haifa, care se văzuse silit să-şi părăsească oraşul din pricina încordării care domnea între arabi şi evrei şi care mirosise deja că nu va mai fi chip să se întoarcă; de cealaltă parte Ştefan, evreul din Europa centrală, venit tocmai ca să se stabilească în acel oraş; amândoi, rude apropiate ale proaspăt căsătoriţilor…

  Hotărâsem să mă mărginesc la nişte prezentări cât se poate de sumare. Mahmud Carmali, cumnatul meu.

  Ştefan Temerles, unchiul Clarei. Şi-au strâns mâinile.

  Atunci, tata a rostit cu glas tare, în franceză: „Aveţi ceva în comun. Mahmud e din Haifa, iar unchiul norei noastre locuieşte tot acolo.”

  Am schimbat o privire cu Clara. Ne ţineam de mână, de parcă am fi vrut să înfruntăm cum se cuvine furtuna.

  „Luaţi loc aproape unul de celălalt, a continuat tata, aveţi, cu siguranţă, să vă spuneţi câte ceva.”

  Nu-i aşa că era insistent? Să nu vă închipuiţi că o făcea din neglijenţă sau din lipsă de tact. Ci mai degrabă ca o sfidare sau, într-un anume sens, din spirit de frondă. Nutrea un profund dispreţ pentru acea atitudine, larg răspândită în Levant, care pretinde că menajează susceptibilităţile şi aparenţele.

  Acea atitudine ilustrată, de exemplu, de şoaptele către invitaţi: „Bagă de seamă, Cutare e evreu!”, „Cutare e creştin!”, „Cutare e musulman!” De aceea, şi unii şi alţii se străduiesc să-şi cenzureze discuţiile obişnuite, cele care au loc atunci când suntem „între noi”, şi recită banalităţi mieroase care ar trebui, pasă-mi-te, să oglindească respectul faţă de celălalt, dar care, de fapt, nu reflectă decât dispreţul şi înstrăinarea. De parcă am face parte din specii diferite.

  Dar dacă cei doi pe care-i aşezase unul lângă celălalt aveau să-şi scoată ochii? Cu-atât mai rău, asta înseamnă că meritau să-şi scoată ochii, atât şi nimic mai mult. Datoria lui era să-i trateze ca pe nişte oameni, angajaţi, în ultimă instanţă, în aceeaşi uriaşă aventură. Dacă nu se dovedeau demni de asta, cu atât mai rău! Dar dacă, din această pricină, petrecerea avea să fie tulburată? Cu atât mai rău, înseamnă că nu meritam o asemenea sărbătoare!

  Prima noastră reacţie, a mea şi a Clarei, a fost teama de scandal. Eram cam timoraţi, dar încercaţi să vă puneţi în locul nostru! Nu voiam ca gâlcevile să dospească între familiile noastre. In timpurile acelea, însăşi căsătoria noastră nu era un lucru prea la îndemână. In primul rând, trebuia să ne punem la adăpost de vrajba din jur…

  N-a fost însă decât reacţia dintâi, pornită din instinct.

  În privirea pe care am schimbat-o cu ea, era deopotrivă haz şi nelinişte. Apoi ne-am retras, fără o vorbă, mergând de-a-ndăratelea, sau aproape…

  Ne-am întors după o oră. Şi i-am surprins pe cei doi bărbaţi, singuri în continuare, în acelaşi loc, prinşi într-un nestăvilit hohot de râs. Al cărui motiv ne scăpa, dar la care ne-am alăturat de la distanţă şi eu şi Clara, uşuraţi şi ruşinaţi de temerile noastre ieşite din comun.

  Remarcându-ne, după ceva vreme, prezenţa şi feţele nedumerite, Mahmud şi unchiul Ştefan ne-au adresat, la unison, un gest discret cu paharele ridicate.

  Ai fi zis că sunt cei mai buni prieteni din lume. Cât de mult mi-aş fi dorit să fie aşa… Din păcate, nu a fost. Poate că era prea târziu.

  Atenţie, n-aveau însă nici să se certe. Nici vorbă!

  S-au dovedit mai mult decât curtenitori unul faţă de altul, până la capăt. Sporovăind liniştiţi în fotoliile lor îngemănate, povestindu-şi, după toate aparenţele, istorii dintre cele mai năstruşnice, în engleză, precum toţi gentlemenii de la club… Cumnatul meu era, cu precădere, cel care înşiruia snoave, însoţite de gesturi largi şi expresii ale feţei, întretăiate de-o voce dogită, mereu îmboldit de reacţiile încântate ale interlocutorului.

  Deodată, fără nici un motiv vizibil, lucrurile au luat o întorsătură proastă. Li se alăturaseră şi alţi oaspeţi, se făcuseră prezentări şi plecăciuni. În acea clipă, Mahmud s-a retras, bodogănind o scuză.

  Puţin mai târziu, pentru că se pornise un vânticel cam rece, am urcat la etaj să iau un pulover. Acolo era cumnatul meu, aşezat în întuneric pe o sofa. Cu un Aer deznădăjduit. Era cât pe ce să întreb ce-i cu el, însă m-am stăpânit, de teamă să nu-l stingheresc. M-am prefăcut că nu-l zăresc. Nu a mai apărut toată seara.

  Ce l-o fi adus în halul ăsta? După ce am coborât, m-am dus să-i cer socoteală surorii mele. S-a arătat preocupată, dar nicidecum surprinsă. In ultima vreme, soţul ei reacţiona adesea în acest chip. De fiecare când se vorbea despre Haifa de faţă cu el, începea să se înflăcăreze, se punea pe istorisit mii de poveşti din trecut, din trecutul îndepărtat, dar şi din propria lui copilărie. Ochii îi străluceau şi era o desfătare să-l auzi şi să-l priveşti. Totuşi, de îndată ce se ivea o clipă de tăcere, îşi încrunta brusc sprâncenele şi se cufunda în melancolie.

  Nu vorbea niciodată despre ce-i în sufletul lui; odată însă, când sora mea i-a sugerat să scrie o carte cu toate aceste amintiri pe care le evoca atât de minunat, a izgonit ideea cu ambele mâini: „Ce amintiri?

  Nu fac decât să ridic la lumină nişte bulgări de pământ, precum lopata groparului.”

  Cât îl priveşte pe unchiul Ştefan, discuţia cu Mahmud avusese un cu totul alt efect asupra lui. Efectul invers, aş zice. El care, de obicei, era tăcut, de nu chiar morocănos, avea să se dezlănţuie în tot restul serii, glumind cu tinerii, sâcâind doamnele şi căutându-l din ochi cu osârdie pe tovarăşul său dispărut.

  La sfârşitul serii, zărind-o pe Clara, a fugit spre ea şi a luat-o de-o parte ca s-o întrebe, pe un ton de mărturisire gravă: „Nu crezi c-ar trebui găsită o cale de împăciuire…

  Cu ei?„ „Priveşte în jur, unchiule Ştefan, suntem împăcaţi!„ „Lasă că ai priceput tu bine, nu la asta mă refeream!”

  Sporovăind cu sora mea, în aceeaşi seară, pentru întâia oară după mulţi ani, am folosit prilejul ca s-o întreb dacă soţul ei chiar era atât de evlavios şi de etern prosternat pe covorul de rugăciune pe cât mi-l descrisese tata. A râs. Mi-a explicat că Mahmud doar se arătase ofensat o dată, când tata s-a dezlănţuit împotriva religiei, atât şi nimic mai mult. Cam asta era şi diferenţa între mine şi tata. Ni se-ntâmpla să gândim la fel, atât doar că eu mă feream să spun lucruri care ar fi putut să jignească persoanele prezente. El dădea buzna cu capul înainte, convins că are dreptate…

  Care să fi fost cea mai bună atitudine? Astăzi regret că nu m-am purtat ca el. Cu siguranţă că n-am fost în stare să ajung rebelul pe care-l visa, tocmai pentru că am trăit sub tutela unei voci tunătoare…

  După această primă petrecere, a mai avut loc una la Haifa. Mult mai puţin spectaculoasă, dar mişcătoare.

  Cită vreme unchiul Ştefan izbutise să vină la Beirut, şi mie şi Clarei lucrul ni s-a părut de prisos. Insă membrii comitetului PAJUW au insistat. Lor li se părea important, aşa că n-am vrut să-i contrariem.

  Se strânseseră vreo douăzeci, evrei şi arabi, poate un pic mai mulţi evrei decât arabi. Naim, unul dintre animatori, a rostit o alocuţiune în care spunea că vede în căsătoria noastră un eveniment pilduitor, iar în dragostea noastră o dezminţire a vrajbei.

  Ciudat personaj printre ceilalţi, acest Naim, cu pipa pe care nu ostenea s-o tot aprindă şi mirosind a vişine de Alep, cu coama sa de păr suriu. Nici muncitor, nici intelectual pe de-a-ntregul – ci industriaş scăpătat. În mod logic, ceilalţi ar fi trebuit să nu aibă încredere în el, din pricina a tot ce se spunea în cărţile lor despre originea de clasă. Nimeni însă nu îi punea vreo clipă la îndoială temeiurile profunde şi nici devotamentul, ba chiar îi recunoşteau, cu prilejul reuniunilor, un anume vizionarism. Se zice că ai săi stăpâniseră pe vremuri jumătate din oraş, de fapt un fel levantin de a spune că fuseseră pur şi simplu bogaţi. Ca pe atâţia alţii, criza din anii treizeci îi ruinase. Tatăl lui Naim, mama şi unchii săi muriseră rând pe rând, de amărăciune şi de necaz, iar lui i-a revenit sarcina ingrată De a lichida averea strămoşilor, ca să-i satisfacă pe creditori. A vândut tot şi a pierdut tot, cu excepţia unei locuinţe pe malul mării, o clădire străveche de pe vremea otomanilor, vastă şi altădată somptuoasă, dar pe care nu mai avea mijloacele s-o întreţină şi care, atunci când am văzut-o, se afla într-o stare înaintată de şubrezenie. Ziduri roase, unele chiar prăbuşite, o grădină năpădită de buruieni, încăperi mobilate doar cu rogojini şi saltele, un acoperiş căscat… Cu toate astea, sălaşul rămăsese nobil, senin şi fermecător.

  În cursul serii, am auzit de vreo două ori bubuitul unor explozii îndepărtate. Doar eu am fost impresionat; ceilalţi, obişnuiţi cu aşa ceva, îşi dădeau cu presupusul despre posibila obârşie a zgomotelor. Dansurile s-au oprit doar pentru câteva clipe, apoi au continuat în acordurile unui fonograf închiriat.

  Câte petreceri n-au fost în vara aceea! Sorbiţi în acest vârtej, Clara şi cu mine evitam să ne punem în mod serios problema care ne stăruia însă mereu în gând: unde aveam să trăim? Singura certitudine era că trebuie să fim împreună. Desigur, dar unde?

  Dacă ar fi să iau astăzi această hotărâre, aş şti prea bine ce-aş avea de făcut. La sfârşitul verii am fi plecat la Montepellier, unde eu mi-aş fi reluat studiile de medicină, iar ea pe cele de istorie. Acum sunt convins că asta era singura soluţie. Dacă în ţeasta tânărului care eram ar fi adăstat spiritul bătrânului înţelept care sunt, spiritul ar fi zis: „Pleacă! Ia-ţi nevasta de mână, cu hotărâre, şi fugi, fugi şi salvaţi-vă!” Dar tânărul şi tânăra care eram nu se lăsau sfătuiţi decât de iluziile acelei clipe. Asupra Levantului avea să se năpustească o tornadă, iar noi voiam s-o stăvilim cu mâinile goale! Chiar aşa! Lumea întreagă se resemnase de tot văzându-i pe arabi şi pe evrei cum se măcelăresc Unii pe alţii, de zeci de ani, dacă nu de secole, toată lumea se săturase, şi englezii, şi sovieticii, şi americanii, şi turcii… Toată lumea afară de noi doi, şi de alţi visători aidoma nouă. Voiam să zăgăzuim dihonia, doream ca dragostea noastră să devină simbolul unei alte căi de urmat?

  Credeţi că era o dovadă de curaj? Nicidecum, era doar nechibzuinţă. Poţi prea bine să năzuieşti spre pace, spre reconciliere, asta e cit se poate de lăudabil, de frumos şi de respectabil. Insă merita oare să ne punem în joc existenţa, fericirea, dragostea, căsătoria şi viitorul, fără să ne gândim o clipă că riscam să pierdem totul? Astăzi, aş califica totul drept „absurd”, „aberant”, „lipsit de sens”, „stupid”, „sinucigaş”! Pe-atunci, însă, spuneam altceva. Nu-mi trecuse prin cap că am fi putut să ne petrecem trei sau patru ani în Franţa. Ne aflam în nouă sute patruzeci şi şase şi am fi lăsat să treacă urgia…

  Puneţi-mi frâu, vă rog, pentru că aş putea să continui la nesfârşit cu pomelnicul ăsta, într-atât mă obsedează!

  Ne-am hotărât prin urmare să rămânem în Levant.

  Când la Haifa, când la Beirut. Pe vremea când graniţa era deschisă, nici nu era mare distanţă pe drumul de coastă. Aveam la îndemână două porturi de rezidenţă, două „scări” cum se zicea odinioară, precum şi o salbă de case, dar niciuna numai a noastră. La Haifa, dormeam fie în apartamentul unchiului Ştefan, fie la Naim. La Beirut, nici nu se punea problema să adăstăm altundeva decât în locuinţa părintească. Era uriaşă, iar tata stătea singur. Ne-am instalat, fireşte, acolo.

  Clara se simţea ca acasă şi era stăpâna locului. Eu eram îndrăgostit lulea, iar tata o diviniza. Preferam oare casa noastră libaneză? Poate… Nu mai ştiu… Nu de alta, dar, la începuturi, mergeam periodic şi la Haifa. Clara îi promisese unchiului său că avea să-l viziteze la două luni o dată. N-o lăsa inima nici să renunţe la reuniunile comitetului. De altfel, ne simţeam din ce în ce mai apropiaţi de Naim, care devenise, cred, cel mai bun prieten comun pe care-l aveam. Ca să nu mai vorbesc de casa lui, care era atât de primitoare. Grădina ei cu smocuri de mărăcini se întindea până la plajă. Ne duceam mereu acolo cu încântare.

  Dar trăiam, de fapt, la Beirut, unde ne-am şi reluat studiile.

  În ceea ce mă priveşte, ar trebui să spun mai degrabă că am încercat să le reiau. M-am înscris la Facultatea Franceză de Medicină, aflată sub oblăduirea călugărilor iezuiţi. Cursurile nu erau nicidecum sub nivelul celor de la Montepellier. Aş fi putut să-mi fac studiile aici, de la bun început. La optsprezece ani, însă, voisem, înainte de orice, să ies din umbra tatălui meu. Mai mult studiam ca să plec, decât plecam ca să studiez.

  Acum nu mai aveam aceeaşi atitudine, nu mai doream să mă îndepărtez de tata, rămas singur, şi cu care raporturile mele se schimbaseră radical de când devenisem un aşa-zis erou al Rezistenţei şi mai ales de când mă căsătorisem. Îmbătrânise, iar doamna casei era doamna mea.

  Clara se înscrisese şi ea la universitate, unde se dovedea, ca întotdeauna, plină de energie. Militantă şi pusă pe carte. Se apucase chiar să înveţe limba arabă.

  Revenind la mine, am subliniat că „am încercat” să studiez. Da, doar „am încercat”.

  De îndată ce m-am întors pe băncile facultăţii, am simţit că mi-e foarte greu să mă concentrez asupra a ceea ce citesc. Mi-era cu neputinţă, mai ales, să ţin minte ceva. La început, mi-am spus că era firesc după Cinci sau şase ani de întrerupere, în decursul cărora am avut activităţi atât de străine de învăţătură. Problemele de concentrare persistau însă şi mă sâcâiau mai mult decât eram dispus să admit. Eu, care eram altădată atât de mândru de memoria mea şi de capacitatea mea de asimilare, aveam sentimentul că sunt atins de neputinţă.

  Mi-era ruşine.

  Desigur, ar fi trebuit să îndrept situaţia. Refuzam însă să admit că trăiam o anomalie care se cădea tratată. Preferam să-mi spun că lucrurile aveau să se dreagă cu timpul. Şi căutam subterfugii.

  Ce fel de subterfugii? În primul rând, conferinţele; pe câteva, având în continuare drept temă amintirile mele de luptător în Rezistenţă, le-am reluat. Şi mai era fericirea… Cu toate că e necuviincios să vorbeşti de fericire ca despre un subterfugiu. Îndeplinea însă şi acest rol. Eram atât de fericit lângă Clara, încât încercam să nu mă las tulburat de evenimentele din afara vieţii mele afective. Ori de câte ori ne ţineam de mână, inimile ne băteau năvalnic şi nu mai aveam urechi nici pentru spaimele mele, nici pentru vacarmul lumii. Mă străduiam să-mi bag în cap că totul mergea cât se poate de bine.

  Într-un anume sens, totul încă mergea bine…

  Da fapt, nu, nu-i adevărat. Nimic nu mai mergea în jurul nostru. Însă faţă de ceea ce aveam să îndurăm în curând, ne aflam încă în Paradis.

  Era, dacă vă mai amintiţi, perioada când se tot vorbea de împărţirea Palestinei în două state, unul pentru evrei, celălalt pentru arabi. 1947. Resentimentele erau atât de profunde, încât nu mai puteai rosti în gura mare opinii împăciuitoare. Atentate peste tot, manifestaţii, lupte, strigăte războinice. Drumurile, Pentru un dus-întors la Haifa, deveneau cu fiece călătorie mai periculoase.

  Clara şi cu mine eram deja condamnaţi cu suspendare. Apoi, scurmând cu ghearele, urâţenia lumii ne-a dibuit.

  Momentul de cotitură a fost, poate, ziua când fratele meu s-a întors din închisoare, graţie unei ultime amnistii.

  Era început de amiază, şi încă mai zăboveam la masă, stând tustrei de vorbă. Noi doi şi tata. De dimineaţă aflasem cea mai bună veste cu putinţă: Clara era însărcinată. Se întorsese de la doctor, pe care-l consultase în urma unor stări de greaţă. Eram voioşi nevoie mare, mai ales tata, care se şi vedea ducându-şi nepotul în braţe. Vorbea de parcă ne pregăteam să-i facem cel mai frumos cadou din lume. Deodată, un huruit de automobil; care se opreşte; şi apoi pleacă; o uşă trântită; paşi grăbiţi pe scară… Se întorsese fratele meu, Salem.

  Dacă l-am vizitat în puşcărie? Nu. Nici măcar o dată. Să nu vă iasă din minte felul în care s-a purtat această secătură! Tata? Chiar dacă s-a dus să-l vadă, nu mi-a pomenit nimic. Adevărul e că toţi aveam chef să dăm pagina. Ba chiar cred că izbutisem să-l dăm uitării…

  El însă s-a întors. În cel mai nepotrivit moment, când îl aşteptam cel mai puţin. Iată că s-a întors când nimeni nu-l mai dorea. Din puşcărie direct acasă. În camera lui. Pe care a zăvorât-o deîndată. Astfel încât nimănui să nu-i dea prin cap să urce şi să-i vorbească.

  Deodată, în atmosferă a început să plutească un aer glacial. Casa nu mai era aceeaşi, adică nu mai era A noastră. Ca să vorbim, ne adresam în şoaptă. În doar câteva clipe, tata s-a schimbat cu totul. Veselia i s-a risipit, chipul îi era împovărat. Nu scotea o vorbă, nici ca să se plângă de purtarea lui Salem, nici ca să-l blesteme, nici ca să-i dea iertarea. Tăcea mâlc, închis în sine însuşi.

  Iar eu şi Clara am plecat la Haifa, înainte să se încheie săptămâna.