Am adormit. Am adormit, adâncită cu întreaga mea fiinţă în fericirea dragostei mele, dar, desigur, mai adânc, conştiinţa veghea. În liniştea somnului, am tresărit cu spaimă: îmi adusesem aminte de viziunea din ajun: lacătul mic de oţel încuiat la poarta casei lui Ara Surenian. Ce implacabil era lacătul acela mic... Acum îmi dau seama că lacătul semăna cu Ara. Dens, de oţel puternic şi lucitor. Oh! de aceea nu spusese Ara: „Bine, mâine ne căsătorim. Eşti din veci femeia mea şi niciodată nimic nu ne va despărţi.”

Eu trebuia să descui lacătul. Dar cum? Prin dragoste, bineînţeles. Pentru ce nu fusese Ara mai cald? Dar sărutarea fusese totuşi atât de caldă! Cum îndrăznesc să spun că nu e cald când, şi de la distanţă, îi simt gândul şi când niciodată lângă nimeni nu am simţit atâta căldură? Ε mai pudic ca mine. Îi este poate şi lui teamă de mine cum îmi este şi mie de el. Îşi dă seama că nu e tânăr, că nu e frumos, nu e elegant. Nu-i vine să creadă. Eu sunt ca o furtună. Degeaba par a fi fragilă. Sunt furtună nestăpînită.

Iar dimineaţa ştiam că nu mai sunt singură. În nicio clipă a nopţii nu fusesem singură. Primul gând a fost bucuria că-l voi vedea seara. Îi voi spune să nu mai plece.

Apoi, în ziua aceea, toate clipele au fost trăite în ameţeala fericirii. Vorbeam în gând cu el tot timpul. Îi explicam tot. Nu aveam nicio îndoială şi nicio reticenţă. Casa am împodobit-o aşteptîndu-l, pe mine m-am spălat, parfumat, îmbrăcat, aşteptîndu-l. Cum va veni, mă voi duce lângă el şi mă va săruta din nou. Mă va săruta în fiecare zi până la moarte. Mai era atât de puţin timp înaintea noastră până la moarte. Şi am făcut din nou planul întregii noastre vieţi. Am organizat mintal detaliile toate. Ştiam orele lui de lucru. Ştiam orele în care voi începe să-l aştept. Şi, desigur, mi-am spus, când totul va fi perfect şi viaţa va fi dăruită pentru lucru, normal aşezată, atunci voi începe din nou să scriu. Voi scrie cărţi. Voi fi iertată de ariditatea în care mă lăsase zece ani şi din nou talentul îmi va fi redat. Ara va sta la mine. Voi aşeza casa ca să-i fie comod. Consultaţiile le va da unde locuieşte acum. Voi curăţa casa aceea. Odaia de consultaţii am s-o fac decent, nu elegantă, ci sobră, curată, cu perdele groase de pînză albă. Trebuie să-i comand şi să-i fac halate noi. Mă bucur de pe-acum de ora dimineţii când mă voi deştepta, în fiecare dimineaţă şi voi şti, în fiecare dimineaţă, că viaţa a început alături de el. Şi iată că, pentru întîia dată, moartea nu mi se mai părea o groază, o scîrbă. Vreau să mor lângă el. Dacă se poate, o dată cu el. Vreau să fiu înmormântată lângă el. Una cu el, în eternitate cu el!

Strălucirea bucuriei mele era de nedescris. Eroismul sufletului meu, pentru dragostea mea, desăvârşit. Da, aş fi vrut să mor pentru el, lângă el. Orice, dar privirea lui să fie a mea, fericirea lui să fie egală cu a mea, exaltarea noastră să ne ducă până la perfecţiune!

Cine poate spune cum trece o zi de fericire, în care aştepţi iar fericirea? Îmi amintesc că în balcon era soare şi că florile îmbobociseră. Îmi amintesc că păsările cîntau în pomi şi că, jos în stradă, fiecare automobil care trecea îmi amintea de cel care, pe seară, va sosi aducându-l la mine pe Ara. Trec maşinile pe stradă cu oameni indiferenţi! Dar o maşină va fi cu Ara. Diseară, una din miile de maşini ale lumii îl va aduce pe Ara la mine. Citesc o carte şi ştiu că Ara există, mă aşez la masă şi ştiu că Ara există, ascult o melodie şi ştiu că Ara există, mă plimb prin odăi şi ştiu că Ara există, mă uit în oglindă şi ştiu că Ara există. Sîngele din trupul meu ştie că Ara există. Inima mea ştie că Ara există.

Iată, aşa a trecut ziua. S-a făcut seară. Ε joi seara. Una din serile eternităţii. Şi n-am mai putut răbda. M-am dus la Ara Surenian. M-am dus singură. Pentru ce m-am dus? Pentru că n-am mai putut suporta fericirea singură. Voiam să-l văd cu un ceas mai devreme. Ştiam că ultimul ceas al aşteptării e cel mai greu. Pentru ce să supun inima la atâta încordare dacă puteam uşura cu un ceas acuitatea aşteptării? Nu se va bucura şi el? Da, se va bucura. Iată, înainte de a intra pe poartă, am aşezat mâna pe locul unde văzusem, în noaptea trecută, lacătul, lacătul mic de oţel, lacătul care semăna cu Ara Surenian. Cu ce grijă am aşezat mâna, am căutat să încălzesc locul, să învii locul şi am dorit să şterg orice urmă de lacăt. Oare dorinţa mea, gândul meu, voinţa mea erau destul de tari încât, pătrunzând până-n lumea unde le văzusem, să-i pot modifica existenţa în devenire, de acolo, să pot împiedica puterea lui de acolo, să-l împiedic să coboare până la înfăptuire în lumea materializată? Să descui acolo, magic, piedica? Asta am dorit. Apoi am intrat în curte. Se întunecase, grădina era goală. În antreu mai erau numai câteva persoane. Mă aşez aşa încât doctorul, când va deschide uşa, să mă vadă. Aştept şi inima-mi e neliniştită. Pentru ce am venit? Pentru ce nu l-am aşteptat decent acasă? Am venit pentru că, la drept vorbind, îmi era teamă ca nu cumva să uite să vină, sau să se răzgândească. Am venit ca să fiu sigură că-l voi duce cu mine. Ca Fifi, curva, procedez. Ca Fifi. Dacă se va supăra, sau dacă-i va displace? Pentru ce nu am telefonat mai întîi? Aştept. Se deschide uşa. Ara Surenian apare. Mă vede şi nu pot prinde pe faţa lui niciun fel de tresărire de plăcere sau de neplăcere. Când mă priveşte însă, ochii lui sunt atât de extraordinar de catifelaţi, de uimitori în puterea lor îndepărtată, că ar fi greu să ghiceşti altceva în ei decât o incomensurabilă adâncime, o lume de dincolo de realul cotidian. Ε şi el conştient de puterea ochilor lui? Poţi avea în tine o astfel de privire şi să nu o cunoşti?

În fine, doctorul Surenian e lângă mine. Îmi sărută mâna.

— Aştept? spun.

— Da, imediat termin.

Sunt singură în antreu. Nu mă pot linişti. Nu trebuia să viu. Nu se face. Trebuia să-l aştept acasă. Da, ca... Fifi, Fifi Păpuşa, Fifi zisă Mata-Hari... Pleacă ultimii clienţi. Doctorul îmi recomandă pe un tânăr slab, nervos, încărunţit înainte de vreme, care rămâne cu noi. Un pacient vindecat de doctor. Tânărul priveşte spre doctor cu o admiraţie neclintită. Pare fascinat. Are nişte broşuri în mână, cu dedicaţii ditirambice către doctorul vindecător, genialul vindecător, binefăcatorul omenirii, marele pionier al medicinii viitoare, etc. Doctorul citeşte dedicaţiile cu linişte şi le pune cu indiferenţă pe masă. Cotrobăie în sertarele biroului lui demodat şi scoate pachete. În pachete – brânză, şuncă, muştar, scobitori, pîine. Pune un taburel de lemn vopsit negru, câteva şerveţele de foiţă şi apoi pachetele cu alimente. Îi cade din mână un şerveţel. Se apleacă cu greu, foarte greu, dar cu încăpăţânare şi ridică foiţa, pe care apoi o azvârle după sobă. Ne îmbie pe tânărul inginer şi pe mine să mâncăm. Ne dă şi vin. Eu sufăr de toată aceasta regie mizeră, de felul de viaţă al doctorului, care pare total liniştit. Nu ştiu nici măcar dacă s-a bucurat că am venit sau s-a enervat sau i-a fost indiferent. Eu sufăr. Mi-e gîtul strâns. Nu pot mânca, cu toată insistenţa lui Ara. Beau însă. Beau repede trei pahare de vin. Beau cu plăcere, îmi face bine. Laud vinul. Trebuie însă să gust din mâncare. Ara insista atât de mult! Îi şoptesc:

— Nu vii la masă la mine?

— Cu plăcere, spune politicos, continuînd să mănânce cantităţi respectabile de şunca şi brânză.

Tânărul se uită la noi doi, plin de curiozitate. Îi şoptesc numai tânărului, în timp ce doctorul e ocupat cu despachetarea şi împachetarea merindelor:

— Ε atât de singur!

Tânărul dă din cap afirmativ. Mai şoptesc:

— Nu vede nimeni de el...

Tânărul mă aprobă. Mie îmi este ruşine. Simt că sunt nesigură de ce fac şi, în acelaşi timp, sunt mândră că acest pacient al lui vede că doctorul şi cu mine suntem prieteni... că eu am alte drepturi asupra doctorului decât ceilalţi oameni... Iată.

Tânărul şi cu mine îl aşteptăm pe doctor, care a plecat să se spele pe mâini şi să-şi scoată halatul. Apoi doctorul vine şi începe ritualul plecării. Noi, adică tânărul şi cu mine, ieşim în stradă să nu ne muşte cîinele, iar doctorul forfoteşte prin curte, încuie uşile, stinge luminile, dă drumul cîinelui, dă apă cîinelui, apoi iese şi el pe trotuar şi încuie poarta. Gata. Am plecat spre casa mea. Tânărul, care locuieşte în direcţia opusă, a plecat singur. Eu sunt cu Ara. M-a luat de braţ. Doctorul miroase a parfum de trandafir. S-a parfumat. Parfum de trandafir. Cunosc calitatea. Am avut şi eu pe vremuri. Parfum oriental. Mi se strânge încet inima. Fosta nevastă a doctorului Ara Surenian e în Armenia, la Erevan... deci ei sunt în legătură... dar asta nu înseamnă încă nimic. Nu am timp să mă gândesc, alături de mine e Ara Surenian, mă ţine de braţ. Se sprijină greu pe mine. Mergem în tăcere. Întorc încet capul: da, e cu ochii închişi şi umblă aşa. Îmi place până la emoţie. Ε noapte, e primăvară, e răcoare dulce, o adiere care poartă tot parfumul polenului pomilor din întreg oraşul. Oamenii se strecoară în cenuşiul nopţii. Cei mai aprigi, cei mai răi, îmi place să cred, s-au liniştit în ceasul acesta. Ε noapte. Ε primăvară. Luăm o maşină. Nu vreau să gândesc, dar îmi surprind gândurile şi văd cu uimire că mi s-ar părea natural ca, de acum înainte, din această noapte să nu ne mai despărţim. Am ajuns acasă. Fata din casă, Aurica, ne deschide. Azi am pregătit o masă bună. Ne va servi Aurica. Doctorul merge şi se aşează în salon, în locul unde stătuse în ajun. Se aşează şi spune:

— Ăsta e locul meu. Aici mă odihnesc eu. Ε foarte odihnitor la tine în casă. Ce linişte! Vino lângă mine. Stai lângă mine...

Mă aşez lângă el. Îmi aşează capul pe umărul lui, mă cuprinde şi Ara adoarme imediat. Nu îndrăznesc să mă mişc. N-aş vrea să vină Aurica şi să mă vadă aşa. Pîndesc. Dar Aurica nu vine, trece timp, prea mult timp şi Aurica nu vine. Încerc să mă trag de lângă doctor, să merg la bucătărie, dar Ara mă opreşte. Mai stau puţin apoi, totuşi, mă desprind cu hotărîre şi merg în bucătărie. O găsesc pe Aurica aşezată pe scaun.

— Ce faci, Aurica? Nu serveşti la masă?

— Nu.

— Cum nu? Pentru ce nu?

— Îmi este frică de domnul din casă.

— De domnul doctor?

— Da.

— Cum frică?

— Nu ştiu. Când l-am văzut, mi s-a făcut o spaimă că nu pot servi. Am să scap farfuriile...

Eu simt că sunt mândră. Femeia aceasta simplă i-a simţit forţa.

— Uite, Aurica, îi spun, tu ai dreptate. El este un om aparte, cu o putere mare, dar el e un om bun. El e un vindecător. El vindecă oameni. Am să te duc o dată la el, la cabinetul lui de consultaţii să vezi cum lucrează... dar, până atunci, serveşte masa pe răspunderea mea...

Aurica mă priveşte neîncrezătoare, dar se hotărăşte. În fine, suntem la masă. Aurica serveşte. Mi-e grijă acum şi de mişcările ei, nu numai de ale doctorului. Ca să dreg orice neînţeles, spun:

— Doctore, Aurichii i-a fost teamă la început de dumneata...

Doctorul e mândru ca un copil. Îl amuză jocul ăsta. Rîde.

— Are să se înveţe ea!

Eu mă bucur. Deci, va veni mereu. A spus-o deci. Sunt veselă. Masa e superb pusă. Serviciul impecabil. Mâncare bună. Doctorul, cu tot aperitivul luat la el, mănâncă mai bine ca în ajun. Pare mai la el acasă. Totuşi, adoarme prea uşor. Duce furculiţa la gură şi adoarme. Eu îi iau furculiţa din mână să nu-i cadă. Aurica se uită cu uimire la noi. Eu şoptesc cu duioşie:

— Ε obosit. A vindecat. A lucrat până acum seara... târziu. Ε obosit.

Doctorul deschide ochii şi ne surîde la amândouă.

— Cum faci, doctore, întreb, între oameni străini?

— Cum, cum fac? La fel.

— Şi ce spun?

Rîde. Povesteşte:

— Deunăzi, am fost poftit la nişte oameni foarte bine, fini intelectuali, el, profesor universitar, ea, cu toate studiile făcute în Elveţia... în fine... copilul lor avusese maladia lui Little, o grozăvie... L-am vindecat, umblă acum, era în scaun de când s-a născut... în fine, un succes mare... şi m-au poftit la masă. Luăm aperitivele şi, până să servească felul următor, eu adorm. De obicei, adorm puţin, căci lumea are grijă să mă trezească: vorbesc tare sau fac zgomot cu tacîmurile. Dar aceştia, respectuoşi, au aşteptat în tăcere să mă deştept de la sine...

Rîde.

— Cât ai dormit?

— Un ceas şi jumătate.

— Cu lume în jurul dumitale?

— Da, da.

— Şi?

— Şi nimic. Când m-am deşteptat, masa a continuat.

Ε mândru. Niciun fel de complexe. Ε simplu? Ε ...?

Suntem iar singuri în salon, aşezaţi pe canapea. Aurica a plecat. Doctorul doarme foarte liniştit. A adormit imediat, închide ochii şi adoarme. Eu sunt cu capul pe pieptul lui. Mă ţine strâns, îi aud inima cum bate şi-i ascult respiraţia. Ce ciudat respiră! Da, ce ciudată respiraţie. Ascult ca să înţeleg. La început, mă gândesc cu grijă că poate nu-i este bine. A mâncat prea mult sau a băut vin... sau e prea gras, are tensiune poate... Dar, foarte repede, îmi dau seama că e altceva şi un simţ adânc din mine devine atent. Poate că în clipa asta voi afla un secret. Secretul respiraţiei unei mari forţe oculte. Swedenberg, se spune, instinctiv, de copil, şi fără să-l fi învăţat cineva, îşi reţinea respiraţia mult şi des. Dar să caut să spun cum am auzit că respiră marele vindecător: întîi, uşor, foarte uşor şi de suprafaţă, ca un copil mic, uşor şi regulat de trei, patru ori, apoi deodată respiraţia se opreşte. Cât durează aşa oprită? Suficient ca să mă sperii. Se opreşte suspendată. În pieptul nemişcat, în spaţiul ăsta gol, inima bate foarte rar, tare şi liniştită. În orice inimă care bate e un mister cutremurător, dar o inimă care bate într-un piept care nu respiră, e înfricoşătoare. Eu, de teamă, nu mai respir nici eu. Mi s-a oprit şi mie respiraţia... Aştept, încordată, să reînceapă respiraţia în trupul de lângă mine. Număr: 38, 39, 40, 41... 50. Şi, brusc, cu forţa unui suspin nestăpînit, Ara Surenian reîncepe să respire. O respiraţie amplă, lungă, cu mici sacade ca de bucurie, cu o forţa vitală, cu o plenitudine victorioasă. După aceea, imediat, din nou 3-4 ori, respiraţia uşoară, lină de copil adormit, după aceea iar pauză. În ajun, nu observasem această respiraţie. Dar azi doarme într-adevăr profund, aşa cum nu l-am văzut până acum dormind. Până acum, aţipea. Tot timpul aveai impresia că e pe punctul de a se deştepta şi că aude tot ce se întâmplă în jurul lui...

După ce am înregistrat cum respiră, după ce am comentat cu mine însămi foloasele posibile ale acestei respiraţii, după ce am imitat în mine această respiraţie ca să-i înţeleg bine mecanismul, mă surprind că a trecut mult timp stângd alături de doctor şi sunt nemulţumită. Ε gând frivol, necazul pe care-l simt că doarme atât de adânc? Ε izolat. Total izolat. Eu nu mai exist pentru el. Ieri m-a sărutat, a stat cu mine, chiar când dormea era cu mine, dar acum doarme ca un om singur. Sau, dimpotrivă, ca un om care se simte ca la el acasă? Fără constrângere. Să fiu mândră sau să fiu umilită? Cine să fie umilită? Femeia din mine sau omul din mine care are pretenţii de căsătorie albă? Dar pentru ce m-a sărutat ieri cu pasiune iar azi nici nu se uită la mine? Dacă nu mă duceam la el acasă, poate că doctorul Surenian nici nu mai venea la mine. Am forţat lucrurile. Fără demnitate, fără pudoare, nici cochetărie! Ε oribil! Cu toate că, în ajun, îi spusesem că-l aştept şi el spusese că vine la mine, totuşi la el acasă pregătise de mâncare: şuncă, brânză, pîine... Îmi amintesc scaunul aşternut cu hîrtie şi mâncarea aşezată pe scaun, un scaun pe care atîţia clienţi se aşează... Pentru ce m-am dus să-l iau pe doctor cu mine? Pentru că-mi era teamă că nu va veni. Deci este posibil acest lucru, îmi este teamă ca el să nu vie... Atunci pentru ce mă mir că vine la mine în casă şi nici nu se uită la mine? Niciun cuvânt de tandreţe, niciun gest. Ieri m-a sărutat întâmplător că prea mă înghesuisem în el, şi apoi m-a uitat sau, mai rău, se gândeşte să nu se încurce cu o femeie nebună care, din întîia zi, îi propune să se căsătorească cu el. Îmi pot închipui câte femei fără rost îl pîndesc pe acest doctor cu renume şi cu o clientelă ca nimeni altul în Bucureşti! Ce partidă bună! Câte declaraţii o fi auzit şi de la câte nebune! Fifi Mata-Hari... Mi s-a umezit fruntea de o transpiraţie rece. Îmi este groază de ce-am făcut şi de umilinţa la care m-am supus, dar mai ales mi-e groază că l-aş putea pierde pe om, că am fost incapabilă să-i arăt, să-i dovedesc că, într-adevăr, îl iubesc. Am o clipă de exaltare seacă, cerebrală. Caut posibilităţi de a-i dovedi cât îl iubesc. Aş dori să mă sacrific, să mă mut cu el în mizerie, să fie el bolnav şi eu să-l îngrijesc. Aş dori să am un secret periculos şi să i-l spun ca să mă predau astfel în mâinile lui, viaţa mea să depindă de el... Mă doare în inimă. Doctorul Ara Surenian doarme, doarme liniştit. Ascult iar respiraţia care este aceeaşi, uşoară ca la copii, se opreşte lung, lung şi o porneşte apoi din nou într-un suspin vital care restabileşte legătura cu aerul...

A dormit aşa câteva ceasuri, două, trei. Din ce în ce mai profund, mai liniştit. Jos, în alee, maşina lui aştepta. Desigur, şoferul dormea şi el acolo. Pentru ce oamenii aceştia dorm incomod în loc să doarmă la ei acasă în patul lor? Numai şi numai din pricina nebuniei mele, neliniştii mele. Am adus pe doctor cu forţa la mine acasă, în viaţa mea. Acum, umilinţa e o consecinţă naturală.

Am căutat să-l deştept.

— Hai, Ara...

Şi a şoptit, strângându-mă lângă el:

— Lasă... e bine...

Şi am stat din nou aşa. Mai târziu, l-am deşteptat iar. Mi-am aşezat mâna pe faţa lui. Am şoptit:

— Hai, Ara, hai, Ara, hai, Ara!

A deschis ochii, a surîs şi a şoptit şi el, imitînd iar glasul meu:

— Hai, Ara, hai, Ara...

Părea complet odihnit. Eu aveam lacrimi în ochi. Voiam să fiu hotarâtă ca, de acum înainte, să nu mai fiu eu cea care face avansurile.

— Îmi este sete, a spus Ara. Ai apă?

— Vrei sifon?

— Da.

— Cu lămâie?

— Ε bun?

— Foarte.

— Dă-mi atunci.

I-am adus pe o tavă sifon, pahar şi lămâie. Ne-am jucat foarte bine de-a sifonul cu lămâie. Ε un joc plăcut. Noaptea la trei, fiind îndrăgostită, să te joci cu sifon şi lămâie. Doctorul Surenian s-a distrat foarte bine. Nici nu s-a uitat la mine. S-a uitat, în schimb, apoi la ceas.

— O, ce târziu e! Dar am dormit foarte bine, foarte bine. Ε multă linişte aici. Ce ciudat! Când dorm lângă tine, mă odihnesc mai bine ca oriunde!

— Şi nu te-ai întrebat pentru ce?

— Nu. Pentru ce?

— Pentru că te iubesc din toată inima, din toată puterea mea în timpul cât dormi.

— Mulţumesc, mi-a spus cu politeţe şi nu s-a uitat la mine, ci la ceas. Plec.

Mi-a sărutat mâna, şi cu tot chinul, nu m-am putut abţine să-l întreb:

— Mâine vii?

— Mâine? Ce e mâine?

— Sîmbătă.

— Nu, sîmbata nu pot. Merg de ani de zile la prieteni... seara...

— Duminică?

— Duminică? Nu, duminica stau acasă să mai deretic. Corespondenţă... vine şi o spălătoreasă...

— Bine...

N-am mai întrebat nimic. Mâinile îmi erau reci ca gheaţa. M-am gândit: „poate că se culcă cu spălătoreasă...”

— Dar pot veni luni, luni seara după consultaţii, a spus.

— Luni e sărbătoare, am şoptit. Duminică 1 mai şi luni 2 mai. Se ţine. Nu lucrează nimeni.

— A, da! Perfect. Vin luni. Vin la prânz. Dacă vrei, mergem să mâncăm împreună în oraş.

— Prefer aici. Ε 2 mai. Ε înghesuială în oraş.

— Bine, bine, cum vrei. Fac tot ce vrei tu.

— Cum... tot ce vreau?

— Da, da. Tot ce vrei. Eşti o femeie fină, o femeie pe care o admir şi te respect. Asta e principalul: te respect. Auzi, Ana? Te respect foarte mult.

A plecat. Mi-a sărutat mâna şi a plecat.

Cum au trecut cele două zile, sîmbătă şi duminică? Ce-am gândit, ce-am hotărât, ce-am simţit?

Tot ce-am simţit, ce-am hotărât şi am gândit au fost contradicţii violente. Eram nesigură de mine ca un om purtat pe valuri în largul mării, care, în fiecare clipă, crede că se va îneca şi apoi că va scăpa. Apoi, îmi era şi dor de el. Ce mai poţi voi, hotărî când nu poţi gândi clar şi când îţi este dor? Dor aprins. Trăisem atîţia şi atîţia ani, aproape până la sfârşitul vieţii mele, fără el! Fusesem câteodată bucuroasă, veselă, exaltată, inspirată, tristă, crezusem că am trăit intens, dar abia acum îmi dam seama, în aceste din urmă săptămâni, că atinsesem o profunzime, o acuitate, o autenticitate a mea absolut nebănuită de mine, dar că, în clipele de faţă, omenescul predomină, adică nebunia predomină şi, în acelaşi timp, niciodată omenescul nu fusese atât de violent şi cu atâta contingenţă şi aderări la exaltări, la realităţi transfigurate. Un cotidian transfigurat.

Mă gândesc: „după”, adică după căsătoria mea cu Ara Surenian, „după”, reîncep în linişte din nou căutarea mea, căutarea absolutului din mine, cu Ara Surenian. Leg căutarea absolutului de un om, condiţionez absolutul, şi-mi pare că sunt logică...

O clipa după, cu un fior de spaima, mă gândesc că omul meu, doctorul Surenian, crede poate că a întâlnit o nebună care, fără înconjur, vrea să-i strice liniştea lui, viaţa lui, şi că omul, doctorul Surenian, cu politeţă, mă dă la o parte... mă va refuza. O clipă după, mă gândesc că poate şi el ţine atât de mult la mine încât îi este teamă de mine... să nu mă piardă... O clipă după, mă gândesc că vrea o căsătorie albă şi că se teme că nu voi primi. O clipă după, mă gândesc că mi-e dor, dor de el şi că, orice-ar fi, îl voi cuceri, va fi al meu, că voi trai sau nu cu el... O clipă după, mă gândesc că-şi închipuie că vreau banii lui: casa mea luxoasă cere mulţi bani. Caut un bărbat cu bani. El are bani. O clipă după, mă zvârcolesc de ruşine... o clipă după, strigă sîngele în mine... apoi închid ochii şi primesc orice, orice, numai să fie Ara cu mine. Asta e: să fie cu mine. Şi moartă, dar moartă lângă el.

Iată, iată. Am dereticat în casă, am curăţat cu de-amănuntul pentru ziua de luni, pentru când va veni Ara, omul cu casa cea mai murdară şi dezordonată pe care am văzut-o vreodată. M-am gătit, m-am parfumat, m-am îngrijit, mi-am controlat corpul, dinţii, părul, pielea pentru omul cel mai neglijent posibil, omul care, până acum, nu mi-a făcut niciun compliment şi nici nu se uită la mine. Apoi am hotărât că voi vorbi cu el desluşit, că nu mai puteam răbda atâta necunoscut, atâta aşteptare, atâta înjosire, atâta exaltare. Desluşit: voia sau nu să se căsătorească cu mine? Trebuia să ştiu tot, tot. Trebuia să înţeleagă şi va înţelege că dacă, într-adevăr, eram îndrăgostită, totuşi sufletul meu, calitatea aspiraţiilor mele erau înalte, şi că nu voiam, nu mă interesa o aventură. Va înţelege. Îl voi face să-nţeleagă şi că întâlnirea noastră e ceva neobişnuit, că e o regăsire, o răscumpărare, o echilibrare, că noi împreună vom lucra şi cazna noastră va fi consacrată omenirii întregi. El va înţelege. Nu se poate să nu înţeleagă. Şi în aceste două zile, aşteptîndu-l, am vorbit cu el neîntrerupt. Am găsit cuvinte, accente hotărâtoare. Şi noaptea vorbeam cu el, eram cu el. Eram în braţele lui, lipită de el, respirând prin respiraţia lui. Când mintea mi se potolea, trupul îşi striga dorul; când trupul se liniştea, inima se înspăimânta de lipsa lui. Cum a putut sta acest om două zile fără să telefoneze, fără să vină, fără să-i fie dor, şi cum eu nu am înţeles că nu mă iubeşte? Dar poate omul înţelege, acceptă, ce nu se poate suporta? Două zile. Totuşi, bineînţeles, au trecut şi aceste două zile.

Ε luni dimineaţa. Ε ziua de 2 mai 1955. Caut, strângând din dinţi, să mă potolesc şi, mai ales, mai ales să nu-i telefonez eu, să nu-l caut eu, să nu-l chem eu. Aştept să sune telefonul, ori soneria de la intrare. Stau lângă telefon nemişcată. Verific telefonul, ca şi cum s-ar putea strica exact acum. Până la ce tensiune voi putea rezista? Şi dacă nu telefonează şi dacă nu vine, ce voi face? Îmi frâng mâinile la gândul că ar putea să se termine astfel totul şi, în acelaşi timp, sunt din ce în ce mai încredinţată că acest om mă iubeşte şi că şi el trăieşte o mare tulburare. Îi simt prezenţa. Ε imposibil să fie altfel. Şi el a hotărât că altfel nu se poate. Poate că el nu e, ca mine, conştient că e o reîntâlnire, că el nu ştie că noi suntem din veci una. Totuşi, acuitatea, profunzimea, implacabilul sentiment nu poate, nu poate să nu-l cutremure şi pe el.

Pe la prânz, sună telefonul.

— Eu sunt, Ara. Bună dimineaţa.

— Bună dimineaţa.

Îmi este teamă să nu-mi spuie că nu va veni; îmi tremură stomacul, mâinile.

— Pe la unu sunt la tine, Ana. Ce vrei să-ţi aduc?

— Nimic, mulţumesc. Pe dumneata te aştept, Ara. Te aştept. Auzi? Te aştept. Pe dumneata te aştept.

— Am avut treabă. Trec pe la un bolnav şi vin imediat.

— Te aştept. Vino. Te aştept. Te aştept.

Şi aştept. Se face două şi nu vine; se face două şi jumătate şi nu vine; se face trei şi soseşte. Ε încărcat de flori şi prăjituri. Înainte să-i iau florile şi pachetele, m-am apropiat şi l-am sărutat. A surîs mulţumit, foarte mulţumit. Şi mulţumirea lui m-a exaltat. Da, da, mă iubeşte, dar ce să-i fac? Mă iubeşte omul cel mai ciudat pe care l-am întâlnit vreodată. Şi acesta e omul meu, bărbatul meu. Observ că are hainele pe care le avea la conferinţă. Ε curat. Are şi o cămaşă curată şi o cravată oribilă dar nouă, o cravată violent multicoloră cu acelaşi ac de cravata oribil... Are în inelar, în stânga, un inel cu un diamant mare şi de o culoare admirabilă. Ε şi parfumat: trandafir. Mă abţin de a nu rîde cu poftă. A ieşit ursul din vizuină. Aşa, îmbrăcat de sărbătoare, seamănă cu un vânzător de cereale de prin Brăila sau Galaţi, un negustor bogat cu vapoare pe Dunăre. Mă emoţionează cazna lui. Deci, a vrut să-mi placă! Ε bine, e bine... Eu nu am nevoie nici de hainele lui noi, nici de parfum, nici de inel. De inima lui am nevoie, de dragostea lui am nevoie, de viaţa lui am nevoie, de privirea lui, de căldura lui am nevoie, de prezenţa, de simpla lui prezenţă. Iar toate astea, cazna lui, îmi plac numai pentru ce dovedeşte. Îl primesc. Se aşează cu mulţumire în locul lui, locul pe care şi l-a ales dintr-un început. Se simte bine şi văd cu uimire că nu adoarme imediat. De îndată ce s-a aşezat şi s-a liniştit, au dispărut ca prin farmec detaliile micburgheze din el, hainele, cravata, acul de cravată, şi rămâne Marele Preot, cu fruntea perfectă, destul de înaltă, cu sprâncenele subliniind într-o linie violentă, adumbrind miracolul ochilor lui. Surîde. Ce surîs fermecător! Un surîs plin de condescendenţă, blândeţe şi depărtare. Da, omul nu e fermecător, e fascinant! Se uită cu interes cum aşez florile. Peste tot flori. În toate vasele. Şi în dormitor, şi în sufragerie... Masa e pusă. Da, îi este foame. Îi explic că azi voi servi eu masa, că e 2 mai şi că Aurica a trebuit să fie liberă, să se plimbe; dar totul e pregătit şi nu va fi nicio oboseală.

— Foarte bine, foarte bine. Vrei să te ajut?

— Nu, nu e nevoie.

— Pot veni cu tine?

— Vino.

Mă urmează peste tot. Se amuză. Se uită în bucătărie, în cămară. Mă ţine de braţ. Mă împiedică să-mi văd de treabă. Acum suntem în bucătărie. Eu aşez masa şi el mă împiedică, ajutîndu-mă. Se amuză, mă amuz şi eu. Ε o destindere totală care-mi face bine după încordarea din ultimele zile. Şi ce simplu e totul acum! Ε simplu sau prea complicat? Mă opresc brusc, înspăimântată din nou şi-l privesc.

— Ce-i cu tine? îmi spune.

— Nu… nimic...

Îmi pune mâna pe frunte.

— Fii liniştită.

— Da, da, acum că eşti aici... poate…

Îmi ia din mâini paharul, îl aşează, periculos, pe marginea mesei, îmi ia mâinile între ale lui, mă apropie de el şi mă sărută pe obraz.

— M-am bucurat că viu la tine. Mi-a fost dor de tine...

Glasul i s-a făcut ca de apă adâncă.

Eu am închis ochii. Ce simt e mai mult o alinare a durerii decât o bucurie vie. Îmi dau seama că încordarea din ultimele zile a fost periculoasă, că nu ar trebui să mă las aşa... Dar ce-aş putea face altceva? Da, trebuie să vorbesc cu el, să-i spun, să-i explic, trebuie să înţeleagă... El poate nu ştie, nu-i de vină... Dar dacă m-ar iubi, n-aş suferi, iar dacă nu mă iubeşte, cu ce ar fi de vină? Atunci trebuia să-mi spună, să-mi spună pe faţă. Să fie cinstit şi să-mi spună. Poate că încă nu mă iubeşte şi că abia începe să mă iubească... Nu ştiu nici dacă e căsătorit sau nu. Nu ştiu nimic despre el, şi mai ales nu ştiu dacă am voie să-l iubesc. Acum îmi dau seama orbitor de limpede că, cu toate că dragostea mea este covârşitoare, nu o pot accepta decât perfectă, întreagă. Ca la lozul cel mare: o singură cifră greşită şi lozul nu este câştigător. Ce lipseşte aici? Pentru ce nu mă pot linişti? Dacă e căsătorit, dar despărţit de cincisprezece ani, poate divorţa? Aş accepta oare să divorţeze din pricina mea?

— Linişteşte-te, Ana, ce ai?

Îmi şterge cu batista lui, pe care o scoate din buzunarul de la piept, două lacrimi care au curs fără voia mea.

Ε doctor, doctor de boli de nervi, de nebuni, de aceea îşi dă seama de tulburarea mea. Şi simt că se urcă în sîngele meu o revoltă. Nu vreau, nu vreau să-i fie milă de mine, nu vreau să se poarte cu mine ca şi cu o nebună. Nu am nevoie decât de absolut întreaga lui dragoste, de niciun fel de cochetărie, de niciun fel de compromis, de niciun fel de teamă, nici de moarte teamă.

— Linişteşte-te.

A pus mâna pe fruntea mea. Mă trag violent înapoi.

— Nu vreau, nu trebuie şi n-am să mă liniştesc. Te rog să nu umbli cu mine cum umbli cu bolnavii dumitale...

Vorbesc cu îndîrjire:

— Nu mă voi linişti decât după ce totul va fi limpede. Nu vreau să sufăr, dar dacă va fi nevoie, voi trece peste orice suferinţă a mea. Vreau să fiu fericită, dar numai dacă e şi totul perfect. Nu vreau să încep nimic cu dumneata până atunci... absolut nimic!... Auzi?... Nu vreau nimic şi n-o să fie nimic.

S-a tras înapoi. M-a privit fugar dar adânc. Pare să facă un efort asupră-şi.

— Nu te-nţeleg bine...

— Ştiu, şi tocmai aici e greul. Trebuie să vorbim mai desluşit.

— Desigur.. dar pentru ce atâta zbucium?... Desigur, o să vorbim. Când era să vorbim?

— Mi-a fost greu, şoptesc deodată liniştită, zilele astea fără dumneata. Nu mi-ai telefonat... Te iubesc, dar nu ştiu ce să gândesc, ce să hotărăsc...

— Ai spus să vin azi. Şi mie mi-a fost greu, dar... am respectat... voinţa ta...

Nu-mi pot aduce exact aminte dacă asta a fost voinţa mea. Cum putea fi voinţa mea să nu-l văd şi să nu-mi telefoneze?

— De ce nu mi-ai telefonat tu? mă întrebă Ara, dacă ţi-a fost greu? Veneam imediat!

— Parcă răspunzi vreodată la telefon?! Dar tu de ce n-ai telefonat dacă ţi-a fost greu?

— Pentru că aşa mi-ai spus. Eu ascult de tine...

Şi-mi este ruşine de discuţia asta meschină. Da, omul cel mai bizar posibil. Trebuie să-l accept aşa cum e. Da, dar numai după ce voi şti... după ce...

Îmbunată, mă lipesc de el, mi-aşez obrazul pe obrazul lui.

— Da, ţi-a fost şi dumitale dor?

— Da.

Foarte liniştit, a reluat paharul de pe marginea mesei şi mi-l dă să-l aşez la locul lui. Da, e total liniştit. Mă întorc către el:

— Nu cumva pleci imediat după-masă?

— Azi am o zi liberă. Tu nici nu ştii ce înseamnă asta! Cât am luptat ca să-mi fac ziua asta liberă pentru tine.

— Da, da...

Iar mi s-a încălzit inima. O zi întreagă a noastră. O zi pentru care s-a luptat, a dorit-o. Şi simt această zi ca pe ceva aparte, ca pe o comoară încredinţată mie ca să fac ce vreau din ea. Da, voi căuta să nu o stric... O, de-aş şti, de-aş şti că omul e al meu!

La masă, mănâncă puţin.

— Nu-ţi este foame?

— Ba da, dar...

— Ai fost Ia cofetării?

Rîde. Rîd şi eu.

— Am fost... puţin. Dar aperitivele pe care mi le-au dat...

— Cine, pacienţii?

— Da, bolnavi cunoscuţi. Am trecut pe la ei...

— La cine? Cine ei?

— La Sandra Sahia, adică la ea şi bărbatul ei. Ştii, le-am vindecat copilul...

— Nu ştiu. Cine sunt? Au un copil?

— Da, surdo-mut. L-am vindecat... vorbeşte, aude... şi ei mă iubesc foarte mult.

— Cred şi eu! Şi a trebuit să mergi azi la ei?

— Da. Eram de fapt invitat la masă şi nu ştiam cum să mă eschivez. Acolo am cunoscut-o şi pe Fifi Păpuşa, ştii Fifi Păpuşa pe care ai văzut-o la mine. Îţi aminteşti? Fifi Păpuşa... lumea îi zice Mata-Hari.

— Da, ştiu, îmi amintesc...

— Ε prietenă cu ei. Era multă lume la ei la masă. Cred că voiau să le fac demonstraţii după-masă.

— Şi pentru ce sa faci demonstraţii?

— Le place.

— Dar nu le-a ajuns, ca demonstraţie, că le-ai vindecat copilul surdo-mut? Să aducă copilul ca demonstraţie!

— Mă admiră, înţelegi? Dar le-am spus că am un caz urgent, o naştere fără durere la un spital şi am plecat. Erau foarte necăjiţi, dar eu mă grăbeam, îmi spune Ara rîzând, şi-şi aşeză mâna pe mâna mea.

Pentru ce am un nod în stomac? Din gelozie, din meschină gelozie, sau tot din pricina acelui haos în care dibui de când îl cunosc? Căci, în afară de violenţa dragostei mele, ce e clar?

— Era şi Fifi acolo? întreb.

— Da, sigur. Ε totdeauna acolo...

Deci omul nu minte. Mă liniştesc iar. Mâncăm mai departe. Vinul e absolut perfect. De obicei nu beau, dar acum beau cu însetare. Doresc să uit, să nu mă mai gândesc la nimic, măcar câteva ceasuri, măcar puţină odihnă. Când nu am motive, nu sunt geloasă şi acum nu am motiv. Nu am motive? Beau iarăşi. Am ameţit. Doctorul bea şi el, dar puţin, foarte puţin. Am sau nu am motive să fiu geloasă? Acum însă vreau să fiu fericită, vreau să uit, apoi, apoi voi întreba ce e cu soţia lui. Trebuie să ştiu. Orice, orice, dar nu compromisuri. Oricât de greu, oricât de dureros, trebuie să ştiu şi să clarific situaţia, dar azi… dar până atunci... Măcar câteva ceasuri de fericire. Nu fac rău nimănui, nu fac rău nimănui. Oare nu fac rău nimănui? Beau iar.

— Pentru ce bei aşa mult? mă întreabă Ara.

— Bine... nu mai beau.

— Da, ajunge...

Fructele de la gheaţă sunt perfecte. Căpşuni cu frişcă. Vom lua cafeaua în salon. Vrea Ara să vină cu mine în bucătărie să facem împreună cafeaua, dar nu-l las. Când mă întorc cu tava, îl găsesc la locul lui, pe canapea, şi treaz.

— Azi nu dormi?

— Nu. Vino lângă mine. Stai cu mine...

„Stai cu mine, stai cu mine...” Ce bine-mi face fraza asta! O, de-aş auzi-o la infinit până în clipa morţii şi mai departe! Şi stau cu el, lângă el. Mă sărută. Sunt ameţită şi conştientă totodată, şi de ameţeala mea şi de fragilitatea fericirii mele atât de acute. Da, încă o clipă, încă o clipă şi mă voi reculege, îl voi întreba, voi desluşi, voi hotărî... Şi, până atunci, clipa aceasta să fie a mea. Mă apropiu să mă sărute. Poate e sărutarea despărţirii. Sărut într-adevăr cu disperarea, tristeţea şi puterea acestui gând. Dacă lacătul n-a putut fi descuiat, mă voi supune, îmi spun, şi mai amân o clipă şi încă o clipă ora despărţirii, prelungind sărutarea până la nebunie. Dar după câteva clipe, în clipa în care nu mai respiram, în care cerusem sufletului meu să hotărască, Ara îmi ia capul între mâini şi-mi întoarce faţa către el. Se uită foarte ciudat la mine şi-mi spune cu un ton voit uşor, dar strangulat: 

— Am o bombă pentru tine.

— O bombă?

— Da.

— Ce?

— Sunt divorţat.

Nu spun nimic. Lui nu-i spun nimic, dar lui Dumnezeu îi mulţumesc cu ameţitoare căldură. Deci lozul e câştigător, cu toate cifrele aşezate aşa cum trebuie. Şi cum puteam să mulţumesc altfel decât iubindu-l mai adânc pe omul întâlnit ca să nu fiu singură, ca să cunosc un lucru după care toată viaţa am aşteptat: un om cu care să îndrăznesc fără ruşine să stau în faţa conştiinţei mele! Acum, îmi spun, am meritat acest lucru şi am primit acest lucru. Dacă am suferit până acum era ca să preţuiesc mai bine fericirea. Da, fericirea, imensa fericire, supraomeneasca fericire. După fericirea asta, îmi spun, omenescul nu mai poate exista... după asta... vine ceva nou, necunoscut, vid de fantezia noastră, atât de nou încât nici nu-l putem imagina şi deci nici dori. Am închis ochii şi, în clipa asta, m-am odihnit de mine însămi, ca un om care a ajuns în fine la port după o călătorie lungă şi primejdioasă. Am închis ochii, înfăptuirii perfecte i-am mulţumit, iar omului de lângă mine i-am strigat:

— Te iubesc! Te iubesc! şi am primit răspuns în patima sărutării.

În apă adâncă şi bună pluteam. Valuri de fericire mă acopereau, mă purtau, mă înălţau şi, foarte vag, foarte neclar, mi s-a părut nepotrivită încrederea mea în fericire şi acceptare. Sigur că mă iubea. Nu puteam fi înşelată astfel. Soarta nu se poate juca cu mine: eu cerusem ca legile naturale ale vieţii, legile armoniei să hotărască pentru mine şi că eu voi avea puterea să accept verdictul lor, nebănuind că doresc numai să mă înşel pe mine însămi, uitînd că viaţa te poate încerca, lăsîndu-ţi libertatea nebuniei tale, libertatea de a alege, libertatea de a greşi sau a nu greşi.

În dormitor, în întunericul odăii, în căldura îmbrăţişării, i-am auzit glasul, cel mai adânc glas, cel mai aproape glas, ecou din inima mea:

— Stai lângă mine! Învaţă-te cu mine!

Şi am rîs uşor. Să mă învăţ cu el! Cu el care era din totdeauna omul meu, din totdeauna aşteptat! Abia acum, abia acum eram eu, cu adevărat eu. Mi-am auzit strigătul de fericire şi am înţeles că sunt oameni care pot face să cred că sărutarea, îmbrăţişarea sunt sfinte, cale spre perfecţiune. Mi-am amintit asta şi l-am aşezat pe acest om, în clipa dragostei, fără ruşine, l-am aşezat în locul unde inima trebuia să domnească singură în puritatea ei. Şi am trăit dragoste pământească cu acest om care era şi Marele Preot din templu şi l-am iubit acum ca atunci şi am trăit şi cu Marele Vrăjitor şi mi s-a părut că toţi la un loc şi cu mine suntem o singură fiinţă, în eternitate uniţi.

Se întunecase. Nu-l vedeam, dar îi auzeam glasul:

— Stai lângă mine, floarea mea sfîntă, floarea mea de lotus, femeia mea sfîntă! Vezi, Ana, abia acum am înţeles că dragostea între un bărbat şi o femeie e un act sacru. Am trăit până acum ca un sălbatic toată viaţa. Ce simt lângă tine e ceva foarte ciudat; în afara plăcerii, vezi tu, e şi altceva care mă şi înfricoşează puţin, un abis de care mă tem şi, în acelaşi timp, mă simt fascinat. Sentimentul e sacru. Aşa am trăit clipa asta, Ana, ca un lucru sacru. Să nu uiţi asta niciodată. Orice-ar fi.

— Te-am aşteptat din totdeauna.

— Am venit.

— N-ai să mai pleci?

— Niciodată.

— Şi nici teamă de mine n-o să-ţi mai fie?

— Teamă? Nu. Sunt al tău!

— O, Ara, dacă ai şti ce greu a fost până te-am găsit iar!... Tu ştii că au trecut mii de ani de când te aştept, de când aştept să ne reîntâlnim. Simt spaţiul acesta de mii de ani... de când ne-am despărţit...

— Stai lângă mine, stai mai aproape, îmi şopteşte, cu toate că mai aproape nu se putea.

— Ara, tu crezi că noi am mai fost împreună şi în alte vieţi?

— S-ar putea... Realmente s-ar putea...

— Dar tu crezi?

— Cum să cred ceva ce nu ştiu?

— Nu ştii? Ia gândeşte-te bine, Ara, caută adânc în tine şi vezi ce găseşti.

Mă mângâie.

— Te găsesc pe tine, aşa cum eşti, cu glasul tău, cu surîsul tău, cu mersul tău, cu căldura trupului tău, cu privirea ta atât de nebună, cu exaltarea ta...

— Da, dar sunt din totdeauna cu tine. Trebuie să înţelegi.

— Încep din păcate să înţeleg.

— Cum din păcate?

— Crezi că e uşor la vârsta mea să te îndrăgosteşti?

— Nu te-ai îndrăgostit acum... Ne iubim din totdeauna. Ne-am reîntâlnit. Atât.

— Poate.

— ...Imediat ce te-am văzut, te-am recunoscut, îi spun, altfel, Ara, purtarea mea cu tine ar fi fost a unei nebune, a unei destrăbălate... Dar imediat ce te-am văzut, mi-am adus aminte... De aceea, înţelegi tu... nu mi-a fost ruşine, nu m-am sfiit, nu m-am temut. Erai al meu, din totdeauna al meu. Ara, a fost îngrozitor fără tine...

Acum parcă nu-mi mai este teamă să vorbesc deschis cu el despre aceste lucruri. Acum mi se pare natural să-i destăinuiesc totul. El trebuie să ştie şi să înţeleagă şi să se cutremure şi el de această întâlnire... da, după mii de ani.

— ...Destinul a fost aspru cu mine. Am suferit îngrozitor. Tu, probabil, că nu ştii, dar eu ştiu, eu îmi amintesc tot ce-am suferit... Odată am să-ţi povestesc tot, dar să ştii, Ara, că am plătit întâlnirea asta cu multă, multă durere, fioroasă durere.

Eu mă gândesc la cealaltă viaţă, imediat în urmă, cea petrecută închisă, zidită în pământ... Pentru mine e o aprigă realitate... El, Marele Vrăjitor, cu mâinile lui m-a zidit de vie, dar acum, cu mâinile lui mi-a dat viaţă. În mângâierea mâinilor lui am înviat...

— Soarta a fost aspră cu mine, dar cred că acum sunt iertată, că m-a iertat...

Mâna lui îmi mângâie fruntea şi, uşor, pleoapele.

— Da, da...

— Tu, Ara, mai ţii minte? Spune drept, spune.

— Ce?

— Atunci, de mult... de când eram împreună în templu, şoptesc.

— Puţin... vag... Dacă zici tu, te cred... Nu-mi place să fac efort. Totuşi, poate că ai dreptate. Ε ciudat ce simt lângă tine...

— Ce nu-ţi place? Să faci efort sau să-ţi aminteşti?

— Mai bine spune tu. Povesteşte-mi tu, mai spune, îmi place când vorbeşti... Poveştile tale...

— Bine.

— Spune.

— Da, Ara. Era în templu. Asta nu în penultima viaţă, ci încă una înapoi. De două vieţi înaintea acesteia, îmi amintesc, Ara. Şi mereu ai fost cu mine. Tu ai fost mereu cu mine. Din veci eşti al meu. Te iubesc ca pe mine însămi. Fără tine nu sunt întreagă. Nu ştiu unde încep eu şi unde tu. Tu eşti al meu. Da, era în templu. Erai Marele Preot, Marele Pontif, cel care profetiza, care armoniza puterile cosmice. Erai unealta divină. Puterea ta era de nedescris. Aveai aceiaşi ochi.

Îi mângâi ochii, îi sărut ochii. El mă cuprinde şi mă sărută şi el.

— Poporul te asculta în genunchi. Te arătai numai cu faţa acoperită. Nimic nu se făcea fără voia ta. Eu, eram şi eu în templu... vestală... Eu însă îţi văzusem faţa. Îţi văzusem ochii. Cunoşteam puterea ta. Răspunderea ta...

— Tot cu o floare de lotus transparentă semănai?

— Da. Dar şi tu şi eu eram mai frumoşi ca acum. Semănam perfect, dar mai frumoşi şi tineri, atunci... Eu însă... eram total inconştientă... total inconştientă... şi total îndrăgostită de tine. Ce mult mă iubeai şi tu! Dar nu aveai voie. Nu trebuia... Auzi, Ara, auzi?...

— Da.

Şi fac o pauză. În clipa asta am o mare cutremurare şi, nu am timp să văd din nou, că în noaptea aceea, dar de data asta ştiu, deodată ştiu, aşa cum poţi la deşteptarea din somn să-ţi dai seama că cunoşti soluţia unei întrebări mult frământate în timpul zilei. O ştii pur şi simplu, n-ai decât s-o culegi, aşa ştiu eu acum cu ce-am greşit atunci. De fapt, o clipă am redevenit cea de atunci, suntem o clipă „atunci” şi împreună ca ,,atunci”. Acum, ce urmează este logica continuare a întâmplărilor de atunci, dar în directă, imediată legătură cu ,,atunci”. Şi-i spun lui Ara acum, într-un suspin dureros:

— Ai să mă ierţi dacă-ţi spun? Ai să mă ierţi? Iartă-mă, Ara, iartă-mă!

— Spune, ce-ai făcut?

Ce glas dur! M-am ridicat într-un cot. În întuneric, îi caut faţa, îi caut ochii. Ochii lui au o strălucire verde, un verde deschis, o emanaţie care-i face luminoşi în întuneric. Nimeni nu are astfel de ochi. Eu, astfel de ochi n-am văzut niciodată. Îmi este frică de ei, dar sunt ai mei şi puterea mea, din inima mea, în clipa asta e egală cu a lui, altă putere dar egală. Ara m-a cuprins şi mă ţine strâns, prea strâns, mă doare trupul. O acută, eroică, inimaginabilă corectitudine a imanentei dreptăţi, care zace în străfundurile oricărui om, cere în mine să-mi spuie el, în clipa asta, că mă iartă, că m-a iertat. De fapt, dorinţa mea ar fi fost să cer iertare în genunchi. Îngenuncheată în faţa lui? Nu, nu în faţa lui, ci în faţa conştiinţei mele şi cu Ara Surenian de faţă, dar nu îndrăznesc să cobor din pat şi să îngenunchez ca să nu-i par nebună, să nu fugă. Stau nemişcată în braţele lui şi am găsit tonul acesta de teatrală fantezie ca să vorbesc despre acest lucru sacru care mă cutremură. Căci laşitatea mi-a fost mare ca ceasul solemn al destinului. Am minimalizat clipa solemnă. Trebuia atunci să înţeleg că, dacă cu omul tău, nu îndrăzneşti să vorbeşti ce-i mai adânc în tine, apoi acel om nu e omul tău şi că, dacă n-ai puterea să-ţi faci mai întîi datoria faţă de conştiinţă, apoi nimic nu te poate ajuta.

— Ai să mă ierţi? am şoptit fierbinte, privirea mea prinsă în privirea lui, trupul meu lipit de trupul lui, gura mea lângă gura lui.

— Nu ştiu. Spune ce-ai făcut.

Glasul îi era din ce în ce mai aspru.

— O, Ara, acum ţi-am dat tot, am fost a ta, te iubesc, trebuie să mă ierţi. Spune că ai să mă ierţi... Am suferit de-atunci atât de mult... Ara, am suferit îngrozitor! Acum...

— Spune ce-ai făcut...

După o pauză, un abis în care mă azvârl, şoptesc:

— Te-am făcut să cedezi iubirii mele, iubirii nepermise, acolo, în templu... Ţi-am luat puterea, ai căzut, şi a suferit întreg poporul… mii de oameni au suferit. Am comis o crimă sacră. S-au dezechilibrat atunci forţe sacre ale pământului...

— Şi pentru ce-ai făcut asta?

— Din gelozie... din iubire, din patimă... Am crezut că-ţi iubeai puterea mai mult decât pe mine... Înţelegi... n-am mai putut răbda... Ara, trebuie să înţelegi că, de atunci... că atunci eu eram inconştientă...

În odaie e întuneric. Ara tace. S-a desprins de mine.

— Pentru ce taci? Ce faci? Ce cauţi? şoptesc.

— Nu găsesc cutia de chibrituri.

— Ce să faci cu ea?

— Să văd cât e ceasul.

— Şi pentru ce să vezi cât e cesaul? Ai spus că toată ziua asta e a mea...

— Şi dacă am să ştiu cât e ceasul se schimbă ceva?

Am aprins eu pe noptieră o lumină abia perceptibilă. Mi-am văzut trupul gol, alb în lumina asta. M-am simţit goală şi fără apărare. Am tras o pătură peste mine, o pătură uşoară de mătase de un albastru sidefat. Ε lumină pe pătură, ca lumina lunei pe mare. Mobilele sunt estompate. Totul e aşa ca în toate zilele, dar totuşi ireal. Îmi este teamă. Dacă nu-i place să vorbesc aşa pentru ce acceptă, mă îndeamnă şi-mi răspunde? Se joacă? Sau ştie chiar mai mult decât mine Marele Vindecător, Marele Pontif, Marele Preot-Somnambul? Îl văd în lumina asta crepusculară. Stă aşezat, rezemat de pernă. Îi văd profilul. Au dispărut detaliile, ridurile, oboselile. Ε numai forţă şi nobleţe. Ε cutremurător. Numai forţă şi solemnitate se degajă din el! Ε frumos în monstruozitatea lui, ca un idol sacru. Pentru ce e gol în pat cu mine. Pentru ce nu e în scaunul lui de Mare Pontif îmbrăcat cu hainele sacre, de aur? Faţa acoperită. Şi ce caut eu lângă el, goală? Iar am început? Nu m-am săturat de durere? Dacă în clipa asta aş fi avut suficientă luciditate şi putere totodată să mă port în consecinţă, da, trebuie să mă ridic şi, fără gest, fără cuvânt, fără ostentaţie, fără ca el să observe, să nu-l mai primesc niciodată. În clipa asta destinul fusese echilibrat şi puteam fi liberă. Căci dacă-l învinuiam că nu mă iartă, că nu mă-nţelege, trebuie să am puterea să mă port măcar eu bine. Pentru ce nu am onorat clipa sacră? Puteam plăti în clipa aceea tot. În clipa aceea, am trecut iar în demenţa pasiunii, într-un destin nou. Iată, iată...

A fost punctul crucial. Mi se dăduse această întâlnire tocmai ca să am privilegiul de a plăti şi de a scăpa. Dar eu am crezut că voi putea înşela destinul şi că din plată îmi voi face plăcere. Încă-mi era dor de Marele Preot Somnambul, încă zăcea în mine patima şi legătura carnală cu el, încă, încă…

El e lângă mine nemişcat. Nu înţelege nimic sau nu vrea să înţeleagă. Fulgerător îmi amintesc de viziunea lacătului, dar nu am timp să mă opresc şi refuz violent să mă supun verdictului. Dar el, pentru ce nu-mi spune că mă iartă? Şi dacă nu ştie şi se joacă numai, pentru ce nu-mi spune că mă iartă dintr-o gratuită generozitate, măcar aşa din joc? Ce l-ar costa? Pentru ce să nu mă ierte? Am fost acum a lui, am dat tot, tot ce poate da o femeie unui bărbat, trup, iubire, încredere, suflet. Şi dacă ştie şi nu m-a iertat, pentru ce a acceptat dragostea mea? Se răzbună, încă se răzbună? Încă mă pedepseşte?

Mă trag lângă el, ca o râmă mă târăsc, mă lipesc de el:

— Te iubesc, Ara, şoptesc. Am fost acum fericită cu tine. Te rog să nu mă faci să sufăr. Te rog să fii de tot al meu sau să-mi spui desluşit că nu poţi. Sunt ciudată, Ara, recunosc, dar nici tu nu eşti ca toată lumea. Cu tine am voie să fiu ciudată. Pentru mine, Ara, lucrurile astea sunt realităţi. În realitate cred că, din totdeauna, am fost a ta.

Mă mângâie fără convingere.

— Bine, bine...

— Eu te iubesc, Ara, fără reticenţă omenească... Să nu uiţi niciodată asta, Ara...

Ara tace. Ara se îmbracă. Îl văd în penumbră, neîndemânatic, masiv. În penumbră a lucit părul răvăşit în creştet, într-un început de chelie. Şi mă uit cu uimire: nici asta nu mă supără. Pare o tunsură sacră, ascunsă, pe care, din întâmplare, am văzut-o. Îmi întorc ochii cu discreţie şi respect. Ara s-a dus în baie. Sunt ca un om căruia i s-a luat sînge mult: slăbită, uşoară. Trupul îmi este încă moale şi gustul dulce al mângâierilor îmi cîntă în toată fiinţa, amestecat cu cel al spaimei. De acum înainte am să mă port „normal”, îmi zic, ca să-i dau posibilitatea să se „înveţe” el cu mine. Pentru ce vreau iertare de la el? Numai conştiinţa interioară iartă. Oamenii din afara ta nu pot ierta. Când voi simţi că inima mea m-a iertat, voi fi iertată, iar până atunci la ce ar fi folosit iertarea, chiar dată de Marele Pontif, de Ara Surenian? La nimic. El e mai serios ca mine când nu vrea să vorbească despre aceste lucruri. De altfel, poate că sunt iertată şi mi-e teamă să o recunosc, altfel nu ar fi venit acest om să mă ţie în braţe şi să vrea să se căsătorească cu mine! Cu mine, să stea toată viaţa cu mine! Pentru ce să cred că începe iar pedeapsa? Acum am voie să fiu fericită şi să gust fericirea dragostei mele. Nu trebuie să stric cu dinadinsul. Pot într-adevăr începe să fiu mai puţin „fantască”, mai puţin extravagantă, ca să nu-l îngrozesc dintr-un început pe acest om atât de ocupat...

Ara se întoarce din baie. De la uşă, simte că sunt îmblânzită. Vine lângă mine îndată. Mă sărută cald, mă leagănă în braţe, îmi sărută ochii, îşi dă ochii lui să-i sărut şi eu, îmi sărută mâinile, îmi şopteşte: „Stai cu mine!” Se bucură ca un copil. Merge la oglindă să-şi lege cravata. Îl aud fredonând.

— Pentru ce porţi acul ăla la cravată, Ara?

— De patruzeci de ani îl port.

Rîd cu hohote şi în rîsul meu simt încă plânsul. Rîde şî el.

— Şi vrei să-l porţi toată viaţa?

— Desigur.

— Ara, e acelaşi ac... de patruzeci de ani?

— Da.

Rîd iarăşi. O clipă îmi trece prin minte să-l rog să nu mai poarte acul de cravată, dar nu am putere. Îmi este teamă că mă va refuza. Am făcut suficiente eforturi azi. Acum vreau să mă bucur de fericirea mea.

— Ara, dar e urât acul tău.

— Ce-are a face? Ε comod.

— Dar omul trebuie să mai schimbe câte ceva. Încremeneşti aşa, te mecanizezi...

— Sunt conservator. Păstrez totul.

— Toate sforile, toate cutiile, toate hîrtiile, toate dopurile... toate cioburile...

— Exact, exact. Ai ghicit.

— Dar e îngrozitor!

— Mie aşa îmi place.

— Şi acul de la cravată n-ai să-l laşi?

— Nu prea cred... Nu ştiu, zău, ce-ar trebui să se întâmple ca să-l las...

Iar mă gândesc să-l rog să-l zvârle pentru mine şi iar mă tem. Şoptesc:

— Dar mie nu-mi place chiar, chiar mult...

— Nu? De ce?

Şi cu seninătate, îşi potriveşte acul la guler.

— Bine, Ara, dar atunci cum o să facem, că văd că avem gusturi contradictorii?

— Ramânem pe poziţie fiecare şi ne întâlnim pe teren neutru.

— Care e terenul neutru?

— Dragostea.

— Dragostea teren neutru!

Într-adevăr, dragostea e o boală care-ţi ia minţile şi, în acelaşi timp, eşti fericit că eşti nebun şi mândru de nebunia ta. Ai vrea să spui tuturor că eşti nebun! Să te admire că eşti nebun. Cum poţi fi îndrăgostită de un om gras, prost îmbrăcat, maniac? În nebunia dragostei se poate orice? Nu mai vezi decât ce-ţi place şi ajungi să-ţi placă tot. Ştiu că nu spun nimic nou şi nu se va mai putea spune nimic nou de către nimeni în privinţa acestei nebunii a dragostei, dar niciodată nimeni nu se va plictisi când îi vei vorbi de dragoste. Toată lumea vă va asculta cu interes ceea ce prea bine ştie şi fiecare se va îndrăgosti pe cont propriu şi va reîncepe experienţele nebuniei, cu candoare şi seriozitate. Fiecare are scuzele lui ca să se îndrăgostească şi să înceapă din nou aceeaşi uluitoare comedie. În clipa asta găseam şi eu scuzele mele şi eram fericită că sunt nebună. Ara a spus:

— Îmbracă-te şi vino să stai lângă mine.

Am uitat de acul de cravată, am uitat păcatul făcut de mii de ani şi am uitat că nu auzisem încă verdictul iertării. Scuza mea era în clipa asta: „Dacă l-am întâlnit pe Ara, înseamnă că am fost iertată.”

Şi am trecut în cealaltă odaie. Ţin bine minte. Aveam o rochie albă, lungă, amplă, cu mâneci lungi, largi, pantofi de fir cu toc înalt, părul legat în creştet şi lăsat apoi pe spate, până la jumătatea spatelui atârna rîu. Am făcut lumină în casă, multă lumină, ca în zilele de recepţie, pretutindeni lumină; erau şi flori pretutindeni, în vase mari pe jos, în vase scunde pe mese. Oglinzile luceau, cristalul lămpilor strălucea, tapiseriile erau adânci şi în frunzişul lor verde, păsări colorate, parcă cîntau. Ara mă aştepta la locul lui.

— Stai lângă mine.

Mă aşez lângă el, mă strânge lângă el. Dar îl simt că nu are răbdare să stea, e plin de vitalitate neobişnuită. Şopteşte:

— Foarte bine mă simt....

Apoi iar n-are răbdare. Nu avem ce vorbi. Mă gândesc cu ce să-l distrez. Îmi amintesc că Şeriul mi-a spus că doctorul nu are răbdare nici să citească. Întreb:

— Nu-ţi este foame?

Rîde.

— Cam da...

— Nu vrei o cafea mai întîi?

Se uită la ceas. Iar am un fior.

— Iar te uiţi la ceas? De ce te uiţi mereu la ceas?

— Eram poftit la masă.

— Tot la Sandra?

— Nu, într-altă parte.

— Şi?

— Şi nimic. N-am să merg. Nu vrei să mergem în oraş să mâncăm? Ca să nu te deranjezi...

— Nu, azi nu, Ara. Ţi-am spus că, azi, nu ies din casă.

— Bine, bine, foarte bine.

— Pregătesc eu. Am tot ce-mi trebuie.

— Bine, bine...

Stă pe gânduri un minut şi şopteşte:

— Nu ştiu ce-o să spună Varlam, ştii... profesorul...

— Da, îl ştiu. Ce-i cu el?

— I-am spus că pe seară merg la el.

— Şi la el?

— Da... în fine, o să văd eu cum mă descurc... Am să-i spun că am fost reţinut într-o familie...

— Într-o familie germană.

— Cum germană?

— Vorbesc şi eu aşa, de necaz... Cu dumneata, nimic nu e sigur.

— Nimic, Ana? şi mă priveşte cald.

— Nimic, spun moale.

— Nici că sunt acum aici?

— Aproape nici asta.

Rîde. Ε satisfăcut.

— Şi asta e o scamatorie, nu, Ara?

Se supără.

— Te poţi supăra, dar n-am ce-ţi face. Nu mă pot împăca cu faptul că, oriunde te duci, faci demonstraţii.

— Vezi, Ana... sunt obligat.

— Nu eşti. Cred că-ţi place.

Rîde.

— Să-i telefonez lui Varlam? întreabă.

— Poftim.

Se aşează în faţa telefonului:

— Alo, da, eu sunt, Ara Surenian. Ce faci? Nu, nu. Cât? Aş, abia 10. Nu cred. Diferite obligaţii... Nu, nu...

Astupă telefonul şi mă întreabă:

— Ce-ar fi dacă l-am chema aici cu noi să mănânce?

— Aici, cu noi? Azi?

Se uită în jurul lui.

— Da. Te supără?

— Dacă vrei...

— Am obligaţie... Îi făgăduiesc că merg la el... şi acum...

— Bine.

— Uite, domnule profesor, te invit la o bună prietenă a mea, o persoană distinsă, o fină intelectuală. A avut nevoie de îngrijirea mea şi mă reţine şi, în acelaşi timp, te roagă să primeşti această invitaţie. Te rog şi eu.

Eu sufăr ca un cîine. Nu mai ştiu să judec şi nici nu ştiu de ce sufăr.

— Da, da, într-un sfert de ceas cobor şi te conduc. Aşa...

A închis telefonul.

— Sper că nu te va deranja. Vezi, eu am foarte multe obligaţii faţă de acest om.

— Bine, Ara. Aici e casa ta. Am să pun masa pentru trei persoane.

În definitiv, mă gândesc, într-adevăr, pentru ce să nu-i fac plăcere? Probabil că mă consideră logodnica lui, că în curând ne căsătorim, deci totul e perfect. Ara e încîntat. Pleacă iute.

— Mă întorc îndată.

De la uşă se întoarce şi mă sărută şi mă mângâie în grabă.

— Mă întorc îndată.

Am pus repede masa. Am pregătit tot. M-am uitat în jurul meu. Eram ameţită. Îmi dam seama că eram ameţită şi dezolată, că Ara, cu nervii lui, îmi strică seara. Aş fi preferat să-mi spuie că e obosit şi să plece devreme. Aş fi preferat oare să mă mintă? Nu. Trebuie să mă obişnuiesc cu el. Are atât de mult de lucru încât nu va avea timp să se plictisească cu mine, şi apoi am să ştiu eu să-l distrez. Puţini oameni s-au plictisit cu mine, nu doară tocmai Ara să fie unul dintr-aceia! Nu este obişnuit să stea o zi întreagă aşa, fără oameni, fără lucru. Ştiu că cine este obişnuit să ,,dea” din forţa lui suferă dacă nu dă. Se acumulează atâta forţă încât omul se simte copleşit. ,,Bine, bine, foarte bine”, spun, imitîndu-l pe Ara şi mă amuză şi gândul vitalităţii lui anormale. Surîd, amuzată, înduioşată la amintirea lui şi încep imediat să-l aştept să vie. A început să-mi fie dor de el. Cu profesorul Varlam sau fără, dar să-l simt lângă mine, să-l văd. Mă duc şi mă pieptăn, mă coafez mai de ,,salon”. Deretic în dormitor, fac patul. Da, casa e decentă... Deci, iată-mă logodită cu doctorul Surenian şi, până una alta, amanta lui. O să ne căsătorim foarte repede. Am să i spun şi lui Filip. Pentru Filip va fi o mare mirare, dar totuşi va fi şi o uşurare.

A venit Ara cu profesorul Varlam. Cei mai nepotriviţi oameni. Ara, cu puterea lui supranaturală; celălalt, un şoricel speriat, plin de curiozitate, anemic, timid, refulat. Ce ciudat se uită la mine. Impudic. Dar Ara e încîntat. Abia acum îmi dau seama că mă găseşte frumoasă, că-i mândru că sunt elegantă, că-i place casa... Luăm masa împreună. Lui Ara îi este foame. Ε vesel. Vorbeşte destul de mult. Povesteşte tot felul de întâmplări din acea miraculoasă putere cu care e dăruit. Ascult cu plăcere.

— Să-ţi confirme profesorul Varlam că a fost de faţă... Ştii, domnule profesor, cazul acela cu nebunul pe care l-am adormit în plină criză... Vezi, Ana, ştiinţa oficială încă nu ştie nimic asupra hipnotismului, sugestiei, şi afirmă că un nebun, în timpul crizei, nu poate fi hipnotizat. Domnul profesor a fost de faţă. Eu l-am adormit. Este aşa?

— Da.

— A căzut şi mi-a dat o declaraţie scrisă. Mai erau şi alţi medici de faţă. Dacă în clipa aceea mi-ar fi fost cât de cât teamă, mă omora. Ajunsese furia la paroxism. Când l-am privit, a căzut ca un animal lovit. Nu-i aşa, domnule profesor?

— Da.

— A căzut şi a adormit. Dar şi eu... eram o apă. Cred că atunci am făcut efortul cel mai mare din cariera mea. I-am dat apoi ordin să se deştepte potolit...

— Te-ai mai ocupat de el? A avut ameliorări?

— Da, sigur. Mă interesa cazul. Splendid caz!

Profesorul Varlam suferă. Ε gelos. Ε copleşit, dar Ara nu-şi dă seama. Ε încîntat. Se autolaudă frenetic:

— Trebuie să ştii, Ana, că acum treizeci de ani, în Facultatea de medicină, în faţa profesorilor, am provocat primul caz public de epilepsie. Înţelegi ce important: dacă-l provoc, îl pot şi vindeca. Ε logic. Ei bine, au declarat oficial că nu e posibil, cu toate că au văzut cu ochii. Am fotografiat cazul, am şi acum fotografiile. Rezultatul a fost un scandal mare, iar eu am fost mutat – ca pedeapsă că susţin obscurantismul, superstiţia – în provincie... Dar cazul cu scleroza în plăci vindecată...

Eu, brusc, mă gândesc că ar fi bine să scriu, împreună cu doctorul Ara Surenian, o carte despre aceste probleme. Iată mijlocul ca Ara sa nu se plictisească lângă mine. Ideea mă încîntă, dar nu spun nimic, căci îl simt pe profesorul Varlam din ce în ce mai gelos. Am să-i atrag atenţia lui Ara să nu-l mai facă pe om să sufere. Dar ce idee bună – o carte scrisă de mine împreună cu Ara! N-am mai scris de zece ani, poate ăsta va fi începutul. Primesc şi ideea asta ca un dar de la destin. Da, totul e perfect. Mi-e milă de profesorul Varlam şi caut să fiu o gazdă bună. Îl laud pe el, că el nu a fost ca ceilalţi, că el a înţeles importanţa acestor probleme... că e un pionier al acestei probleme...

Ara – bine dispus – a adormit foarte, foarte puţin la masă, de câteva ori numai, fracţiuni de minut, ca să se deştepte imediat vioi. Ε bine dispus ca niciodată. Unde e omul trist care sta cu ochii închişi chiar când nu dormea, care mormăia când vorbea? Şi sunt mândră de mine. Desigur, se simte fericit, şi el e fericit. Şi pentru el a început ceva nou.

Se face târziu. Profesorul Varlam atrage atenţia.

— Nu-i nimic, spune Ara, maşina e jos. Am oprit maşina. Vă duc acasă imediat, domnule profesor.

Şi au plecat destul de repede. Ara nici nu s-a uitat la mine toată seara, şi a plecat tot atât de încîntat precum fusese tot timpul. Plin de el şi fără să mă bage-n seamă. Am rămas singură. Am auzit paşii pe scară şi apoi în noapte, jos în stradă, zgomotul motorului maşinii. Am privit în jurul meu: pahare, farfurii, flori, carafe, ceşti, şi eu în rochie albă, lungă, şi în nervi cu o senzaţie ciudată dar nedefinită. Pentru nimic în lume, în clipa asta, nu aş fi putut spune ce simt, dar nu-mi era tocmai, tocmai bine. Iar am privit în jurul meu, iar n-am ştiut de ce să mă apuc. Parcă se terminase tot şi nu se mai putea începe nimic. Nici măcar să strâng paharele sau să sting din lămpi, sau să deschid ferestrele... M-am aşezat pe un fotoliu şi am început să plâng. Plângeam foarte liniştit, încîntată că am găsit în fine ce face, liniştit, ca şi cum plânsul ar fi fost o soluţie şi ar fi trebuit să dureze la infinit. Apoi m-am supărat pe mine că plâng şi am început să strâng prin casă. Strângeam farfuriile şi lacrimile-mi curgeau. Când am intrat în dormitor şi am văzut patul, m-am aşezat din nou pe un scaun în faţa lui şi am continuat să plâng. În minte nu aveam niciun gând. Puţină spaimă că de zece ani nu mai scrisesem nimic şi că-mi pierdusem talentul şi că Ara nu-mi spusese când mai vine şi nici că mă iertase. Nu m-am mai putut abţine, am deschis telefonul, dar nu am sunat la Ara, am sunat la Marta. Era aproape unu noaptea. Mi-am dat seama că era marţi. Se făcuse iar marţi.

— Să nu te sperii, Marta. Eu sunt... Ana...

— Ce, e ceva rău cu Filip?

— Nu.

— Plângi? Ce s-a-ntâmplat? Te-am chemat mai devreme de câteva ori şi n-ai răspuns.

— A fost Ara aici.

Am început din nou să plâng.

— Ce e? V-aţi certat?

— Nu, dimpotrivă...

— Atunci de ce plângi?

— Nu ştiu, poate de fericire, Marta, de prea mare fericire!

— De fericire?

— Da.

— Chiar aşa?

— Chiar aşa.

— Eşti sigură... că e fericire?... Poate fi o fericire cu... atâtea lacrimi?

— Da, da, nu mă-ntreba. Nu-mi plac confidenţele, dar ce simt e atât de extraordinar că nu am cum să spun: parcă am întinerit miraculos şi, în acelaşi timp, îmi aduc aminte de lucruri de acum mii de ani. Într-un fel, am căpătat firul, sensul eternităţii mele, poate şi al responsabilităţii mele, dar ce sublim să fii etern şi totul să depindă de purtarea ta, adică... stai să nu par orgolioasă. Vreau să spun: să-ţi dai seama de eternitatea ta şi de legea implacabilă dar divină din care faci parte. Acestea sunt sentimentele cu care mă întâmpină această dragoste: solemnitate şi graţie. Marta, în viaţa mea nu am fost atât de fericită, de exaltată şi, în acelaşi timp... nu ştiu ce am...

— Şi acum ce faci?

— Plâng.

— Vin la tine.

— La ora asta?

— În câteva minute sunt la tine. Iau o maşină şi vin.

Într-adevăr, Marta a sosit neaşteptat de repede. M-a îmbrăţişat şi m-a lăsat să plâng. I-am spus imediat:

— Să ştii că am trăit cu el...

— Era de aşteptat! Dacă nu s-a putut altfel... Eu aş fi vrut altfel.

S-a uitat în jurul ei. Mi-a fost şi ruşine, dar am fost şi mândră: florile, paharele, argintăria, luminile voalate, toate dovedeau că în casă fusese sărbătoare. Era o atmosferă foarte aparte. O aşteptare parcă era suspendată în mod misterios...

Ne-am aşezat. Marta mă privea. Eu plângeam. Foarte ciudat şi inexplicabil, dar la un moment dat mi s-a părut că am douăzeci de ani, că m-am logodit şi că aştept ca viaţa să înceapă.

Eram în rochie albă, lungă, cu părul despletit. Pentru ce nu era Ara cu mine? Pentru ce plecase? Eram cu Marta. Marta m-a privit de câteva ori cu teamă, milă şi curiozitate. I-am şoptit, trecând pe lângă ea:

— Mi-a spus că e divorţat.

— Ţi-a spus?

— Da.

— Ţi-a spus şi că se căsătoreşte cu tine?

— Asta e de la sine înţeles. I-am spus de la început că altfel nu vreau.

Marta a spus, fără să mă privească, jenată:

— Mă întreb cine e mai naivă – dintre tine şi mine?

Am sărit.

— Ce vrei să spui?

— Exact atât.

— Tu totdeauna bănuieşti ceva... Eşti plină de complexe, reticenţe...

— Şi tu atât de lipsită de complexe şi reticenţe încât...

— Da, ştiu. Aşa m-au poreclit de când eram copil: „Năiţă muşteriul”, dar prefer să dau de mâncare sătuilor decât să nu cred flămânzilor. Prefer să fiu de zece ori păcălită decât să treacă pe lângă mine un lucru excepţional pe care să-l ratez din îndoială. Prefer să fiu păcălită decât să mă usuc. Şi acum, orice, orice, decât să trec pe lângă această fericire fără s-o trăiesc. Îţi spun, niciodată n-am cunoscut atâta fericire...

Am continuat să plâng. Printre lacrimi, povestesc:

— A venit la prânz. A stat toată ziua cu mine.

Printre lacrimi, am început să rîd:

— Dacă ai şti că se gătise. Avea haine oribile, maron, o cravată imposibilă, un ac de cravată – o oroare şi în deget un diamant splendid, imens...

— Nu ţi-a dat ţie inelul?

— Mie? ce ai înnebunit? Da’ ce sunt eu? Cocotă?

— Nu. Logodnică.

— Eşti imposibilă. Ştii bine că aş fi refuzat.

— Asta ştiu foarte bine, dar el trebuia să ţi-l dea.

O clipă mi-a trecut plânsul.

— Cred că nici n-ar fi îndrăznit...

— Bine, bine. Am spus numai aşa...

— Tocmai de asta îmi este groază, să nu creadă cumva că vreau banii lui, că am interese materiale. Vreau să ştie, să-l conving că-l iubesc. Nu e tânăr, nu e frumos... e bogat...

— Dar nu asta e important, Ana, să-l convingi că-l iubeşti! Eu aş prefera să te convingi tu că te iubeşte. Să te linişteşti. Nu-ţi poţi închipui ce ochi ai!

— Revii mereu la acelaşi lucru. Tu nu-nţelegi că este un om ciudat, între toţi ciudaţii ciudat?

— Si te iubeşte?

— Da.

— De unde ştii?

— De unde ştii când soarele a răsărit?

— Ai înnebunit! Nu se mai poate vorbi cu tine. Nu te mai recuonsc. Uite, să-ţi spun drept: Shakespeare a fost un „bebeu” pe lângă tine. Ai reuşit mai bine ca el: tu auzi? Nimeni, nimeni nu se poate îndrăgosti de un om ca Ara al tău, numai tu şi încă să-l divinizezi... Ce coroană de flori pe gîtul măgarului!... Va să zică pretinzi că te iubeşte? Dar dacă, pur şi simplu, îi placi?

— Pentru ce mă chinui? Nu ai motiv să nu mă crezi! Pentru ce să stric fericirea cu întrebări pe care nu le pot rezolva acum? N-am motive să mă zbucium. N-am motive...

M-am oprit brusc, înspăimântată. Nu aveam oare motive? Am început din nou să plâng. M-au apăsat întrebări care întreceau problema actuală. Ştiam că sunt în fals şi că mă ascund de mine însămi. Fericirea asta nu era tot ce se putea mai perfect pe pământ şi în suflet de om. Or, eu după perfecţiune alergam, fals, dar alergam. Eram acum suspendată în fapte care se desfăşurau parcă de la sine. Voi avea puterea să mă opresc, sau voi fi, ca toţi oamenii, purtată de fapte?

— Acum, a spus Marta, are să vină în fiecare seară la tine. Trebuie să-ţi organizezi viaţa altfel, trebuie să te gândeşti la toate detaliile... el e incapabil. Trebuie să faci tu totul.

— Da, da.

— Şi acum, ce mai plângi? Ia un calmant.

Pot spune Martei că Marele Preot n-a vrut să mă ierte?

Şoptesc:

— Da, trebuie să organizez totul, mai ales că am impresia că-i place lumea. Am văzut ce plăcere i-a făcut astă-seară când a venit profesorul Varlam...

— Care Varlam? Când Varlam?

— Profesorul Varlam de la fiziologie, cu care lucrează Ara.

— Cum, astă-seară? A venit astă-seară? Cine l-a chemat?

— Ara...

Marta s-a uitat la mine fix şi a şoptit:

— Bine că nu se mai obişnuiesc voiajurile de nuntă că l-ar fi luat şi pe Varlam cu voi, şi pe Anghel şi pe domnişoara Joja...

Rîd şi eu, dar totuşi criza de plâns nu mi s-a oprit. Spun printre lacrimi:

— Da, şi în tren ar fi făcut gratis demonstraţii, în vagonul-restaurant pentru călători...

— Rîzi şi totuşi e adevărat ce spui! Ce-ai să te faci cu el?

— Omul e micburghez, Marta... Ştiu...

— Şi totuşi, ce stil grandios! Câteodată e cutremurător, recunosc!

— Da, da. Uite, Marta, m-am gândit: pe acest om trebuie să-l schimb complet şi am să-l schimb.

— Vai de mine! Ei bine, asta e prea de tot! Pentru ce să-l schimbi? Cum să-l schimbi?

— Să nu mă ating de el!

— Ai să-i faci haine, are să aibă cămăşi frumoase, curate, bineînţeles ai să-i cureţi cabinetul de consultaţii...

— Fleacuri! Eu mă gândesc la cu totul altceva. Să nu trăieşti ca un mort. Să fii în permanentă devenire. Eroismul interior de a încerca să te schimbi e ceva sublim. După mine, singurul lucru pentru care merită să trăieşti, care dă bucurie...

— Dar dragostea? Ce te-ai face dacă Ara nu te-ar iubi?

M-am cutremurat.

— Eşti dură...

— Crezi că vei putea face efortul de a-l transforma o dată cu plăcerile dragostei?

— Da.

— Să te vedem!

— Să mă vezi!

Am tăcut destul de mult amândouă. Dar Marta m-a întrebat:

— Şi dacă nu va voi, dacă nu te va asculta?

— Pentru ce să nu mă asculte? Dacă mă iubeşte, va voi.

— Circ... circ... Da, trapez la zece metri, fără plasă dedesubt. Deci, în loc să-i ceri diamante, blănuri, avere, îi vei cere disciplină, ca dovadă a dragostei lui! Fifi Mata-Hari îmblânzeşte leii, tu pe Ara Surenian. Nu ştiu, zău, ce-i mai periculos...

— Şi de ce nu? Crezi că nu se pot întâlni doi oameni care să se înţeleagă perfect şi să meargă împreună spre perfecţiunea inimii lor, a vieţii lor?

— Uite, eu încă n-am văzut aşa ceva, eu cu ochii mei... decât... oarecum... siropuri, ersatz, simili... vegetarieni...

— Ceea ce nu înseamnă că nu poate exista.

— Într-adevăr... nu înseamnă.

— Şi în Biblie, Abraham...

— Da, în Biblie, dar în viaţă?... Nu e suficient să vrei tu, trebuie să găseşti partener care să vrea şi el.

— Ei bine, cred că am găsit partenerul.

— Şi dacă nu vei reuşi?

— Atunci voi reuşi să am puterea să recunosc această înfrângere, să mă despart de om şi să rămân iar singură.

— Să te vedem!

— Ai să mă vezi!

— Când iubeşti, găseşti mereu motive ca să amâni despărţirea.

— Eu nu sunt ca toată lumea.

— Ce orgoliu!

— Nu. Smerenie. Vreau, după puterile mele, să trăiesc aşa cum am hotărât.

— Atunci ce tot umbli după Ara?

— ...Vreau aşa cu el. Şi numai dacă nu s-o putea...

Am făcut o pauză şi i-am spus Martei:

— Am temeri mari. Temeri contradictorii. Sunt convinsă că Ara este cel mai dotat om din cîţi am văzut, în felul lui.

— Şi tu în felul tău.

— Lasă-mă acum pe mine. Teama mea cea mai mare e că puterea lui, care i-a venit brusc, s-a mărit brusc, să nu cumva să scadă vreodată tot brusc şi să mă învinuiască atunci pe mine de aceasta.

— Atunci?

— Totuşi... am să risc. „Va banque!” şi dacă, din cazna mea de a face bine, va ieşi rău, o să mă supun iarăşi.

— Adică?

— Adică, dacă mă va învinui pe mine, mă voi dezvinovăţi numai în faţa conştiinţei mele.

 

*

 

În acea noapte, deşteptîndu-mă din somn, iar n-am mai ştiut nici cine sunt, nici ce vreau, nici ce-a fost, nici ce va fi, nici dacă sunt singură, nici dacă lângă mine este Filip sau Ara. Ca într-o îndepărtare înnourată, am auzit glasul lui Ara, rămas în mine ca un ecou: „Floarea mea de lotus, floarea mea sacră...” şi mi-am amintit totul. Atunci a fost iar o clipă când am ştiut perfect ce am de făcut. A fost într-adevăr o clipă când am ştiut că ar fi perfect să nu-l mai văd niciodată pe Ara Surenian. Dar am ştiut şi că această putere nu o voi avea. Mi-am amintit iar de lacătul de oţel încuiat pe poarta lui Ara, dar patima din mine m-a făcut să cred că voi putea deschide lacătul. Hotărîrea mea de a accepta lupta mi-a părut virtute. Mi-am spus: „Dacă eşti sever cu tine însuţi, Viaţa te răsfaţă; dacă te răsfeţi, Viaţa ta e aspră cu tine. Alege...” Am ales, dar nimeni, la niciun stadiu al înălţării lui nu ştie cât abis e în jos în posibilitatea căderii, şi nici cât efort şi câtă posibilitate e în înălţare. Da, da, în eternitate trăim... din eternitate e făcut sfîntul trup al Vieţii. Ne înjosim sau ne înălţăm căzând sau înălţându-ne. Libertatea aceasta omenească ni s-a dat: să putem alege calea şi să putem împlini calea aleasă. Astfel s-au făcut eroii şi sfinţii. Pentru că au existat sfinţi şi eroi, cu cazna şi tentaţiile lor, şi pentru că au învins putem trăi fără să pierdem credinţa în noi şi în oameni, cu toate păcatele din noi.

În astfel de gânduri am reînceput viaţa după prima zi de dragoste cu Marele Preot Vindecător, bărbatul meu din eternitate. În acest gând şi simţământ sacru.

Era marţi. Dimineaţa aşteptam un telefon de la Ara, dar el nu m-a chemat şi eu nu voiam să stric cu nimic voinţa lui. Am fost după masă la biserică. Hotărîsem să mă ţin de cuvânt şi am mers. La biserică, emoţia mi-a fost mare. Cum aş fi putut mulţumi?! Pentru că trăisem cu Ara, miracolul îmi părea atât de mare încât eram copleşită, gîtul strâns de emoţie, ochii fierbinţi de lacrimi.

 

*

 

Mi s-a părut destul de ciudat că Ara nu mi-a telefonat în ziua aceea, dar voiam, o dată pentru totdeauna, să înţeleg că omul meu era un om ciudat, voiam să am puterea să-l înţeleg şi să-l accept şi, mai ales, să nu-l tulbur. Voiam să-l las să acţioneze neconstrâns şi astfel să-l cunosc. Apoi, respectam puterea lui care vindeca oamenii. Cum era să-l tulbur şi să-i iau din timp? Câteodată, în câteva clipe, vindeca boli vechi de ani de zile. Dacă tocmai în clipele în care el vindeca, eu, apucată de dor, aş fi pretins să stea cu mine? Dacă nu am avut puterea vieţii în singurătate, cel puţin să am puterea disciplinei şi să nu mă port ca orice muieruşcă amorezată.

A venit în seara aceea neaşteptat de târziu, în clipa în care hotărîsem să mă culc fără a încerca să-i telefonez, fără a încerca să merg la el. A sunat de două ori. A vrut să fie protocolar şi politicos, ca un om care face o vizită oficială... apoi, fără nicio tranziţie, a vrut să fiu a lui, şi lucrul s-a împlinit în cel mai banal şi plat mod. Totul a fost ca o demonstraţie, ca să ştie el şi eu că el are acest drept asupra mea. Apoi a plecat. Apoi trei zile n-a venit şi n-a telefonat.

Îi spuneam Martei:

— Aş vrea să aflu dacă mă iubeşte sau nu mă iubeşte...

— Nu te iubeşte. Dacă te-ar iubi, s-ar purta altfel.

— Bine, atunci am să rup cu el.

— Să nu rupă el cu tine...

— Ε totuna. Mi-e totuna, el sau eu. Nu am orgoliu. Eu altceva am vrut...

— Nu-l mai primi. Pleacă din Bucureşti.

— Fără să vorbesc cu el?

— Adică fără să te oferi din nou? Îşi va rezerva dreptul să se culce din când în când cu tine. Ce bărbat refuză să-l aştepte o femeie, chiar şi toată viaţa...

Mă frământ.

— Şi totuşi, din unele accente, unele potriviri, unele intensităţi, nu pot crede că...

— Nimeni nu poate crede ce nu-i convine. Ε greu...

— Am să văd.

Am avut puterea să nu telefonez. Sufeream prea mult de lipsa lui ca să mă mai simt înjosită. A cincca zi a telefonat, foarte cald.

Voi avea oare puterea să povestesc? Şi totuşi, trebuie să calc peste orice orgoliu şi să spun totul. Iată, iată...

Ara a telefonat după o lipsă de cinci zile şi când i-am auzit vocea, n-am avut puterea să-i spun să nu vină şi nici să-l amân cu o zi. O zi, o singură zi din eternitate, da, nu am avut puterea.

A venit. A venit foarte bine dispus. A adus flori şi vin. A vrut să fie tandru. L-am întâmpinat cu o răceală dureroasă. Mâinile îmi erau ca de gheaţă. A vrut să mă ia uşurel şi, simţind că nu merge, a întors imediat tonul. A părut profund mirat, uluit, exagerat de mirat de răceala mea. Ca la teatru: un actor prost, care mimează uimirea. A vrut iar să fie tandru şi, când s-a lovit iar de răceala mea, l-am simţit brusc hotărât să mă recucerească. Vocea i s-a făcut gravă.

— Sunt pedepsit cu toate că nu sunt vinovat. Vezi, Ana, eu n-am iubit niciodată... şi acum, nu ştiu iubi... sunt ca un urs. Tu trebuie să mă-nţelegi... sunt de cincisprezece ani singur...

Eu i-am spus că nu merge aşa să-l aştept ore şi zile şi să nu îndrăznesc să-i vorbesc, să-l chem, de teamă că este obosit...

— Fac ce vrei... cum vrei… cheamă-mă oricând...

— Ştii ce vreau.

— Mai spune ce vrei.

— Vreau să mă căsătoresc şi apoi să începem să muncim.

— Eu muncesc şi acum... enorm... Poate de aceea... oboseala...

Apoi a vrut dragoste. Mie nu mi-a fost ruşine să fiu a lui pentru că-l socoteam bărbatul meu.

Când a plecat păream împăcaţi: el, foarte vesel şi mulţumit de el iar eu, mortal de obosită. Am pus din nou telefonul în priză şi m-am plimbat de colo, colo prin odăi. Parcă mă târam.

A sunat telefonul. Era Ciprian. Redau conversaţia avută cu el, exact:

— Ana?

— Da.

— Eu sunt, Ciprian. Te-am chemat şi acum un ceas, dar n-ai răspuns.

— Era telefonul întrerupt.

— Vreau să te întreb ceva.

— Poftim.

— Ce-a fost acum un ceas? Ţi-am auzit glasul. Ai strigat tare şi mi s-a părut că pe mine mă strigi şi că-mi ceri ceva foarte, foarte important. Ai fost în pericol?

Sunt cutremurată. Îi spun:

— Poate da, poate nu. Nu ştiu să judec. În tot cazul am fost la o mare îndoială.

— Ai primit răspunsul?

— Încă nu. Primul răspuns eşti tu... mai departe voi vedea.

— Dacă-ţi pot fi de folos...

— Mulţumesc... nu, acum, nu.

Nu am îndrăznit să-i spun că eram cu doctorul Ara Surenian. M-am temut să-i spun. O reticenţă inconştientă. De fapt poate că-l voiam pe Ara numai pentru mine. Îl vedeam atât de puţin! Eram zgîrcită să nu risipesc, să nu dau şi altora din acel puţin. Sau... sau... în tot cazul nu i-am pomenit lui Ciprian nimic mai mult.

Purtarea doctorului Surenian faţă de mine nu s-a schimbat cu nimic, atâta doar că acum începuse să vină aproape zilnic. Eu îl consideram logodnicul, bărbatul meu, dar un bărbat prea obosit ca să îndrăznesc să-l deranjez cu sentimentalităţi inutile. Aveam încredere în el şi aşteptam. Apoi, am hotărât totuşi să acţionez mai violent şi să grăbesc căsătoria noastră.

Ce mă supăra mai mult din toată această poveste era că Filip nu ştia nimic. Îmi era necesar pentru liniştea sufletului meu să-i spun. Mi se părea nedrept, necinstit ca el să muncească şi să mă întreţie ca pe un idol, în timp ce eu mă purtam ca o biată muiere. Aveam un amant. Doream ca Filip să ştie, apoi să facă ce va voi, chiar să continue să mă întreţie în lux, dar să o facă ştiind precis că o face şi în ce condiţii o face.

Într-adevăr, i-am telefonat lui Filip şi l-am rugat să vină la mine. L-am poftit la masă, seara, împreună cu Dan şi Ara.

Filip a venit. Nu bănuia nimic. Nu ştia nimic de existenţa lui Ara. Eram emoţionată şi îndîrjită. L-am prezentat pe Ara ostentativ. Ara s-a purtat ciudat. Foarte oficial şi banal, cu o politeţe mieroasă, exagerată, nepotrivită, înjositoare. Era în zilele când semăna cu un misit de cereale din vreun mic port oriental. Căuta să pară bine-crescut, politicos, dar, chiar înainte de masă, în salon, pe canapea, a adormit! Sau s-a prefăcut că doarme!? În tot cazul eu l-am bănuit că se preface. Pentru ce să se prefacă? Oare e gelos pe Filip? Eu aş fi vrut ca Ara să vadă cât e de frumos Filip, şi să ştie că totuşi pe el, îmbătrânit şi gras, îl iubesc; iar Filip să vadă cu uimire că, după el, atât de tânăr şi frumos, mai poate fi cineva iubit, oricât de ciudat ar pare lucrul. Da, se priveau unul pe altul ca nişte oameni care, cu cărţile în mână, se tem să se ghicească pe feţele lor dacă sunt bune sau rele. Iar eu eram îndîrjită. Filip, obişnuit cu excentricităţile mele, căuta să nu pară mirat. Nu ştia dacă eu sunt jignită că musafirul a adormit în salon sau că mă amuză şi că tocmai de aceea e poftit acest om pentru că e original, pentru că mă distrează că adoarme în salon în faţa musafirilor. Dar eu eram crispată. Ce mult mi-ar fi plăcut ca Ara să fie în zilele lui de Mare Pontif! Dan însă arăta bine şi se purta respectuos cu doctorul. Asta îmi facilita mie să trec prin primele clipe ale acestei ciudate seri.

— Dan s-a îngrăşat, arată mai bine, Filip?

— Da, da, mult mai bine, evident mai bine.

— Doctorul Surenian l-a vindecat.

— Cum?

— I-a dat putere, aşa cum dă bolnavilor lui.

— Sugestie?

— Vezi, doctorul Ara Surenian are o forţă supraomenească, cu forţa lui vindecă. Dacă ai şti, Filip, că în cabinetul lui se petrec minuni! Muţii vorbesc, surzii aud, paraliticii umblă...

Filip se uită cu uimire la mine. Îl miră ce-i spun, sau entuziasmul meu?

Printr-o manevră abilă, fără cuvânt, aşezându-mă dintr-un fotoliu în altul, îl atrag pe Filip departe de doctor. Mă tem de doctor. Ştiu că doarme, dar, în acelaşi timp, poate auzi tot ce se vorbeşte. Dan a luat o carte şi citeşte. Ε lângă doctor. Doctorul l-a luat de mână şi a adormit aşa, cu Dan de mână.

Filip e lângă mine. Ridic privirea şi, deodată, cu hotărîre, îi spun:

— Filip, vreau să mă căsătoresc cu doctorul Surenian.

Mirarea din ochii lui Filip are şi spaimă. Pentru ce spaimă?

— De ce te uiţi aşa la mine?

— Nu te-nţeleg... murmură Filip.

— Ţi-am spus şi ţin să-ţi spun că vreau să mă căsătoresc cu doctorul Surenian.

Filip se înroşeşte.

— Pentru ce? Ce-ţi veni?

— Mi-a venit foarte bine. Ε lucrul cel mai potrivit posibil.

— Ce-nţelegi prin „căsătorie”?

Rîd.

— Putem cauta în dicţionar. Poate acolo e explicat ce înseamnă „căsătorie”. Fără glumă, crezi că acolo este explicat cuvântul „căsătorie”.

Filip s-a ridicat de pe scaun.

— Nu-nţeleg nimic din toată scena asta.

— Nici eu. Îţi spun că vreau să mă căsătoresc şi mă întrebi ce e căsătoria.

Filip murmură încet. M-a privit, da, m-a privit în ochi.

— Căsătorie albă? Ştiam că doreşti de mult lucrul acesta.

L-am privit şi eu. Şi am răspuns:

— Ε amantul meu.

Filip a azvârlit, o dată cu mine, o privire către doctor. Ara Surenian, monstruos de gras, dormea liniştit pe canapea. Dormea? Hainele lui maron, cravata, acul de cravată erau de un desăvârşit prost gust. Am sfidat. Aş fi vrut să spun lumii întregi că l-am ales pe acest om dintre toţi oamenii, iar în clipa asta, Filip era lumea întreagă.

— Te răzbuni? Suferi? S-a întâmplat ceva neaşteptat? Minţi? Pentru ce vorbeşti aşa? Nu-ţi seamănă.

— Nu complica. Ε simplu, prea simplu. Îl iubesc. Ce, tu crezi că dragostea e ca la cinematograf: o pereche tânără şi frumoasă, el puţin mai înalt ca ea, el brun şi ea blondă. Te-ai gândit la drama umană că şi cei urîţi şi cei schilozi, şi cei bătrâni, şi cei prea tineri vor să iubească? Că şi lor natura le dă clipe de fericire, după cum, şi celor splendizi clipe de deznădejde? Am dorit să fiu ascetă. Am crezut apoi că voi face o căsătorie albă, dar iată că totul a fost altceva, şi ţin s-o ştii şi tu. Ε îngrozitor de greu de înţeles dar e aşa...

Filip a murmurat:

— Tu, tocmai tu!

— Aminteşte-ţi că m-ai iubit pe mine care eram cu atât mai în vârstă decât tine. Şi ai fost batjocorit pentru asta. Ţi s-a spus că eşti peştele meu...

— Erai frumoasă şi tânără, şi eşti şi acum. Tocmai asta mă înspăimântă. Imaginea ta era... pură pentru mine şi mi-ar fi plăcut să rămână aşa!

— Ce uşor! Indiferent dacă eu pot sau nu pot, mor sau trăiesc? Preferi să te mint?

— Deci perfecţiunea, iluminarea... stând în braţele unui bărbat! Bravo!

— Da.

— Nu-ţi dai seama că întotdeauna s-a cerut călugărie, ascentismul pentru realizări înalte?

— Sfîntul Pavel a spus că nu-i este dat oricui...

— Însetarea oamenilor de a se depăşi, sau măcar de a vedea pe cineva care a reuşit să se depăşească, e mare. Auzindu-te, am crezut în tine. Eşti o deziluzie periculoasă. Poate te-o ierta Dumnezeul de care vorbeşti atât, dar nu oamenii. Ei nu te vor ierta.

— Vorbeşti cu o asprime... ca şi când ai fi făcut tu mai mult ca mine...

— Nu am făcut mai mult ca tine, dar nici nu am pretenţiile tale. Am vrut numai să te ajut să faci tu ce n-am putut face eu.

— Eu mă căznesc. N-am renunţat la pretenţii. Fără pretenţii nu poţi ajunge departe! Asta e.

— Îţi urez succes.

— Aş cere mai curând bunăvoinţa ta, blândeţea ta. Ce vreau e foarte greu, periculos de greu. De obicei, oamenii trăiesc ce le vine în cale, dureri şi bucurii de-a rândul. Eu caut să fac ceva... ceva absolut neobişnuit... Cine ştie? Ai să vezi...

— Să nu te rătăceşti şi apoi să nu mai ai smerenia să recunoşti şi astfel să intri în ceva... ceva... Am fost zece ani împreună şi niciodată n-au fost neînţelegeri între noi...

— Pentru că eram aşa cum voiai tu. Şi când ai plecat, m-am purtat aşa cum ai vrut tu. Pentru că nu am strigat de durere, pentru că nu m-am târât, nu mi-am sfîşiat carnea de pe mine, pentru că m-am purtat aşa ca să-ţi fie uşor, ai fost plin de admiraţie şi recunoştinţă, pentru că ţi-am dat posibilitatea să nu-ţi pui probleme dureroase şi să fii fericit. Ai stat în pat cu o altă femeie şi erai liniştit în ceea ce mă privea. Ana poate! Ana e singură în casa în care a fost fericită cu mine şi nu suferă, eu sunt acum cu o altă femeie şi Ana e singură... Patul, hainele, scaunele, farfuriile, pereţii, totul fusese „al nostru” şi rămăseseră ale „mele”... Şi totuşi te binecuvântez în veci că nu m-ai minţit, că ai plecat înainte de dezgust... şi te-am respectat, ţi-am respectat şi banala ta fericire şi am respectat şi durerea mea. Acum pot să-ţi spun: ai telefonat de la mine din casă noii tale iubite să te aştepte jos în stradă, în faţa casei noastre, ca să mergeţi la plimbare, şi nu te-ai sfiit de mine... Ana are putere. Şi ai trimis şoferul cu o valiză să-ţi dau o pijama, pasta de dinţi, peria şi maşina de bărbierit. Şi le-am aşezat cu mâinile mele în valiză, iubindu-te... Ana are putere... Dar încă te binecuvântez că nu m-ai minţit, că n-ai aşteptat din milă, dezgustul. Eroic, dar în acest climat al eroismului îmi place să trăiesc şi de aceea acum am şi eu cruzimea să-ţi spun în faţă: sunt amanta acestui om monstruos iar eu, eu îl găsesc splendid!

— Shakespeare a tratat destul de bine acest subiect...

— Da, şi Marta mi-a spus asta. Şi-a bătut şi ea joc de mine sau, mai bine zis, s-a uimit şi ea destul. De altfel, am observat că voi, cei cu cele mai mari slăbiciuni sunteţi cei mai aprigi judecători. Milă şi înţelegere are mai curând cineva care a întrecut cu adevărat acest lucru, dar cu adevărat, nu refulări. Christos a fost mai cu milă pentru Magdalena decât ceilalţi, păcătoşii...

— Bine, doar nu vrei să-mi pară bine că...

— O, Filip, dar nici mie nu-mi pare bine...

— Deci, ştie şi Marta?

— Da, şi voi spune lumii întregi. Te-ai învăţat să ai despre mine imaginile care-ţi convin. Şi acum ţi-ar fi plăcut să nu stric jucăria...

— Eşti unicul om care, până acum, nu m-a dezamăgit, care m-a făcut să cred că există oameni altfel decât toată lumea... mai aproape de perfecţiune...

— Nu vreau să-ţi clădesc imagini false. Este real ce ai crezut despre mine, căci dacă am suferit, am avut puterea să rabd până la vindecare, recunosc şi e suficient ca să fiu admirată de tine... şi de ceilalţi. Bine, dar ăsta nu e un motiv ca, bazându-mă pe această admiraţie, să te mint! Ce uşor! Da, să-ţi fi spus că voi face o căsătorie albă, m-ai fi crezut! Ce exaltare! Dar nu am nevoie de admiraţia nimănui clădită pe ipocrizie. Nici pe mine nu vreau să mă mint şi să-mi închipui că pot ceea ce nu pot şi, din lipsă de smerenie, să mă usuc, încercând să joc un rol imaginar, steril, o poză, o grimasă.

Filip a vrut să vorbească. Nu l-am lăsat.

— Ştiu că totuşi omul nu trebuie să se complacă în defectele lui, că trebuie să ducă o luptă crâncenă cu el însuşi. Sfîntul Antonie cel Mare, în pustiu, a luptat, dar desigur că lui i se potrivea şi mie nu. Mâine, lângă acest om, voi continua să lupt pentru izbăvirea mea. Asta e. Da, am puterea să-ţi spun că acest om este amantul meu şi că acest lucru l-am făcut din liberă acceptare. Te-aş ruga să mă admiri şi pentru acest curaj. Te rog să nu fii dintre oamenii care nu mai pot iubi dacă văd un defect; te rog, te rog, realizează frumuseţile luptei, căutării, înfrângerii şi ale victoriei omeneşti scump plătite. Am cunoscut un om care, ca să-i treacă amorul pentru o femeie, îşi închipuia că ea are diaree. Ce grozăvie să nu poţi admira ce e de admirat! Au fost oameni care nu au vrut să creadă că Isus a suferit. Atunci unde e victoria?

— Ε greu...

— Eşti atât de frumos! Eşti cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut. Eşti tânăr, ai fost al meu şi te-am putut uita şi nu doresc să iubeşti vreodată o femeie care, fără niciun fel de motiv, să nu te poată iubi şi abia atunci să-ţi dai seama că dragostea are legile ei misterioase. Repet, imaginea îndrăgostiţilor de la cinematograf, tineri şi frumoşi şi de aceea implicit fericiţi, e o imagine simplistă, coaja oului, nu miezul şi hrana din interiorul coajei. Dar fiecare, pe cont propriu, învaţă unde e fericirea şi unde durerea. Pe acest bărbat monstruos, aşa cum îl vezi, îl iubesc mai mult decât te-am iubit pe tine, splendid, vreodată.

— La ce foloseşte ce-mi spui acum? Pentru ce loveşti?

— Din cinste. Să ai puterea să le vezi în faţă realităţile vieţii. Din cinste, din cinste...

Mi-a fost milă de Filip, dar eram mândră de mine. Ostentaţia mea îmi plăcea. Nici de banii lui Filip nu voi mai avea în curând nevoie. Voi fi liberă şi prietenia pe care i-o voi purta lui Filip – nestrămutată – va fi astfel mai pură. Nu, nu, nu voiam să cred că, purtîndu-mă astfel, dărâm ceva esenţial în sufletul lui. Pilda vieţii noastre este mai importantă ca orice cuvânt. Am mai vorbit de pilda sfinţilor, de lupta lor înspăimântătoare, sfîşietoare, de tentaţiile trupeşti şi dîrzenia supraomenească pentru izbîndă. Victoria asupra destinului lor omenesc, întrecerea omenescului din ei. O, de-am înţelege inefabilul miracol al omului cucerindu-se pe sine, perfecţiunea posibilă! Dar acum sfidam, şi, voind să fiu cinstită, stricam în sufletul lui Filip o imagine care lui îi ajuta să creadă în ceva, îl înălţa. „Nu scandaliza copiii!” Or, eu scandalizam un suflet tânăr care avea nevoie să creadă şi să vadă, scandalizam şi nu-mi dam seama. Să fi minţit? Nu, dar să nu fi fost mândră, superbă în afişarea păcatului, a patimei mele. Acum îmi dau seama că, într-un fel, voiam să mă răzbun pe Filip că se îndrăgostise de o altă femeie. Eram mândră că mai puteam fi iubită, că mâinile, gura, sânii, pîntecele mele mai puteau fi dorite, acele lucruri date nouă fără voia noastră şi din care nimic nu rămâne la bătrâneţe şi mor înainte de moarte.

 

*

 

A venit Aurica şi a pus masa. Noi am trecut în salon, unde am vorbit numai eu: l-am lăudat pe Ara Surenian peste măsură – ce poate, ce face, exaltînd până la absurd calităţile lui incontestabile, fără a-i face astfel un serviciu, ci numai fiindcă nu m-am putut reţine. Apoi am trecut la masă. Ce masă! Ca la balamuc. Doctorul, ca un făcut, adormea tot timpul. Mâncarea îi cădea în poală, apoi pe covor. Aurica strângea de pe jos în tavă bucăţi de mâncare. Noi vorbeam în şoaptă. Aurica era speriată că-l vede pe doctor împreună cu Filip. Dan mânca de toate cu poftă, o neobişnuită poftă, şi abia-abia descurcându-se cu furculiţa şi cuţitul, pîinea şi mâncarea, fiind ţinut de mână de Ara Surenian care, în clipele când se deştepta, îi şoptea:

— Mănâncă, mănâncă fără teamă, pe garanţia mea. Mănâncă şi asta. Bea, Dan, bea că eşti cu mine.

Filip nu vorbea. Superb, ne privea pe toţi cu o sfidare dureroasă şi desigur că se simţea părăsit, ridicol, înjosit şi gonit din casa în care fusese stăpîn.

După masă, iar am trecut în salon pentru cafea... şi nici aici nu s-a putut înjgheba nimic. Doctorul a spus la un moment dat, adormind:

— Ε simpatic, e foarte simpatic!

Cine? Dan? Filip? În tot cazul, Filip s-a înroşit. Nu era învăţat să fie astfel apreciat. Leul, regele – cîntărit şi apreciat...

În tot timpul acestei memorabile seri, eu am avut în nervi aceeaşi hotărâtă sfidare. Şi când Filip s-a ridicat să plece, şi când Dan şi doctorul s-au ridicat, eu am spus desluşit:

— Doctore, dumneata rămâi cu mine, nu?

O clipă penibilă.

— Am maşina jos, i-aş conduce...

— Şi maşina lui Filip e jos. Îl va conduce el pe Dan.

Când Filip şi Dan erau gata de plecare, doctorul însă mi-a spus:

— Poate eşti obosită...

— Nu, deloc.

Şi către Dan, încercând să fie degajat:

— Să fii fără teamă. Eşti sănătos. Digeri bine.

Filip şi Dan au plecat. Eu am rămas cu doctorul. S-a prefăcut că doarme. M-am aşezat lângă el, i-am luat mâna. A rămas nemişcat.

— Ara...

— Da.

— Ara, te iubesc. Pe tine si numai pe tine.

Ara nu deschide ochii.

— Tot ce-am făcut astă-seară, înadins am făcut. Nu vreau ca Filip să creadă că-mi pare rău după el...

Ara nu deschide ochii. Murmură:

— Poate cam exagerat. O să se supere, o să se răzbune...

— El? Filip? Ce puţin îl cunoşti! Şi apoi, ce mai am eu cu el dacă nu mă va înţelege? Nu mai am nimic cu el. Eu pe tine te iubesc. Viaţa mea e indisolubil legată de a ta. Pentru mine nu exişti decât tu.

Mă lipesc de Ara. Îi mângâi pleoapele cu vârful degetelor, uşor, fruntea şi buzele.

— Numai pe tine, pentru totdeauna pe tine... Aş vrea să-ţi pot dovedi. Iată, aş vrea să am un secret periculos şi să ţi-l destăinuiesc, să mă dau irevocabil în mâinile tale. Dacă mi-ai cere, iată, iată aş accepta să mă mut la tine, aş renunţa la luxul de aici, aş sta cu tine, aşa cum îţi place ţie... să fiu nevasta ta... să fiu cu tine până la sfârşitul zilelor mele.

— La mine e sărăcie...

— Da, da, ştiu cum e la tine şi ştiu şi de ce e aşa la tine...

O secundă, Ara a deschis puţin ochii, speriat.

— ...doar eu cu tine vreau, în orice condiţii, doar cu tine. Eşti al meu. Nici de moarte nu-mi pasă, lipită de tine...

M-a cuprins violent în braţe. Şi în noaptea aceea a stat cu mine. În noaptea aceea. Spre dimineaţă, ameţită de mângâieri, i-am şoptit:

— Trebuia să-i spun lui Filip. Vezi că am avut dreptate? Ε mai cinstit aşa. Ne vom căsători... Nu pot trăi cu tine şi Filip să mă întreţie. Nu era cinstit...

— I-ai spus lui Filip?

— Da, i-am spus că trăim împreună şi că ne căsătorim.

Se lumina de zi. Lumina era palidă, slabă, dar schimbarea de pe faţa lui Ara e atât de violentă încât tot o observ. Ε straniu de palid, mai palid ca lumina dimineţii.

— Nu-ţi e bine? am întrebat.

— Nu... nu ştiu ce am...

M-am speriat. O transpiraţie rece îl cuprinsese pe Ara. Era nemişcat pe perne.

— O să-mi treacă, a şoptit.

— Să-ţi dau apă?

— Nu, stai...

Am aşteptat. Am simţit că-şi revine.

— Ce-ai avut?

— O... nimic... nimic...

Simt că-mi ascunde ceva şi bănuiesc cu violenţă că i-a displăcut profund că i-am spus lui Filip. Pentru ce? Mă doare în nervi. Nu pot suporta niciun gând în care ar putea intra bănuiala că Ara nu m-ar iubi cu desăvârşire, aşa cum îl iubesc eu.

Important într-o dragoste e ca să fie trăită din clipe în care să poţi crede că dragostea ta e perfectă, absolută. Asta e tot. Şi, în clipa asta, m-am îndoit, dar puţin, foarte puţin, căci nu aveam putere să mă îndoiesc de perfecţiunea dragostei lui Ara.

Ara a plecat în zori, grăbit, fără să se uite la mine şi eu am crezut că totul e perfect. M-am gândit că, din noaptea aceea se va muta la mine, va dormi cu mine, dar dimpotrivă, a început să vie din ce în ce mai rar. Treceau zile întregi fără el şi tot aşa, când venea noaptea târziu, era atât de obosit, încât nu îndrăzneam să-l întreb când ne căsătorim. Maşina aştepta jos. Eu aveam totdeauna pregătită mâncare. Îl aşteptam. Era casa lui doară... Mânca, apoi imediat voia să fiu a lui... apoi pleca. Eu îl aşteptam iară. Aşa treceau zilele. Îl aşteptam.

Da, îl aşteptam din ce în ce mai mult şi el venea din ce în ce mai rar. Îl aşteptam. Când venea, întreba mai întîi de Dan. Aproape că eram geloasă pe Dan, nepotul meu, copilul meu. Părea mai mândru că-l vindecase pe Dan decât că mă cucerise pe mine.

Iată o duminică, între cele câteva care au fost în zilele acelea ale dragostei mele cu Marele Vindecător, Marele Pontif.

Da, era o duminică. Ştiam că duminica are mai puţin de lucru şi-l aşteptam. Ploua, o ploaie de început de vară, abundentă şi facilă. Miroase a pamânt ud, a vegetaţie fericită. Aştept. Ora patru, cinci, şase, şapte. Sună de două ori. A venit Ara. Deschid. Sunt singură acasă. Aurica e liberă, e plecată. Ara e gătit. O cravată oribilă, acul şi mai oribil, hainele lui maron, o cămaşă idioată roz şi inelul splendid în deget. Se aşează. Se uită la ceas. Îl privesc, stăpînindu-mi enervarea. Aştept tăcând.

Spune:

— Am venit să te văd câteva minute, mi-a fost dor de tine şi am venit... Am bilet la Operă...

Tac. Se uită iar la ceas.

— ...Ştii... cîntă X, fostul meu pacient. Sunt obligat.

Tac. Mă priveşte.

— ...am avut mult de lucru. Mi-am aranjat corespondenţa rămasă în urmă... Ce-ai mai făcut zilele astea?

— Te-am aşteptat.

Surîde mieros, politicos. Inima mea e în pustiu. Se uită iar la ceas.

— Am să caut zilele astea să vin să te văd. Vezi, Ana, trebuie să muncesc mult. Trebuie să-mi cuceresc un loc... demn de tine... Voi ocupa, poate, o catedră de profesor... cercetător ştiinţific în Academie... în fine, un loc demn de tine... nu se poate oricum...

— Îmi placi oricum.

Surîde iar. Şopteşte:

— Mă gândesc chiar să vând ceva...

— Să vinzi?

— Da, ca să realizez nişte bani şi să-mi cumpăr haine demne de tine...

— Dar nu câştigi destul?... Cum să vinzi...

— În fine, oi vedea...

Am ameţit... că nici la balamuc, cu un nebun conversaţia n-ar fi fost mai anapoda. Afară se aude ploaia. Ploaie abundentă, generoasă, de vară.

Se ridică. Îmi sărută mâna. Se scuză.

— Înţelegi... n-aş vrea să întârzii...

— Da, înţeleg.

Şi a plecat. Am auzit maşina plecând. Am ieşit în balcon. Am văzut maşina plecând. Ploua. Am ridicat faţa în sus spre cer. Ploua. Au curs picături pe faţa mea. Ploaie? Lacrimi?

În casă m-am plimbat de colo-colo. Singură. Aşa se plimba Filip când era cu mine, zece ani. Cu pasul lui splendid, cu trupul lui splendid... A stat zece ani lângă mine, dar eu eram atunci în fiecare clipă sigură că va pleca. Aşteptam să plece. Acum mă plimb singură şi aştept să vie Ara şi să nu mai plece. Aştept. Aştept. Dar moartă ce voi mai aştepta? Pentru ce nu se termină aşteptarea? Aştept, aştept să se facă mâine. Poate mâine va veni Ara, poate. Acum e la Operă, iar eu aştept, aştept... aştept... Şi Dumnezeu din mine aşteaptă şi El. Aşteaptă...

Şi Ara a venit din ce în ce mai rar. Noaptea târziu, ca hoţii, era prost dispus, obosit, transpirat. Nici parfum de trandafiri în păr nu-şi mai pune. Hainele îi miros a mucegai, a gaz, a mâncare şi transpiraţie. Întotdeauna vine cu aceleaşi haine. Cămaşa pare a o schimba la o săptămână. Şi nu se sfieşte. Ε liniştit, solemn şi prost dispus.

 

*

 

Fiecare om are cheia lui secretă. Unii au pierdut, definitiv cheia, alţii se amăgesc că au găsit-o, alţii o caută cu îndîrjire, alţii au găsit cheia şi nu ştiu că au găsit-o şi o pierd din nebăgare de seamă. Şi numai cel care a găsit cheia şi e conştient că a găsit-o şi nu o mai pierde e întreg. Unii sunt nebuni şi nimeni nu ştie. Sunt tăcuţi şi nu fac niciun rău. Mor şi nimeni nu ştie că a murit un nebun. Alţii nu sunt nebuni, dar nu se stăpînesc, afişează exaltarea lor, o poartă, o cresc, ο fecundează, şi lumea, fascinată, se întreabă care e diferenţa între un geniu şi un nebun; alţii sunt slabi şi trişti în faţa nebuniei lor şi se lasă copleşiţi. Nebunia în ei e atotputernică ...În fine, am cunoscut mulţi oameni, nebănuit de mulţi, fiecare cu cheia lui.

Oare prietenul meu Ciprian din ce categorie face parte? Un medium întunecat sau o verigă importantă într-un lanţ şi mai important? Se trezea numai când cablul fulgurant vibra? Dar Ara? Cine ar putea spune sau cine ar îndrăzni să judece? Eu nu. Iată, iată. Dacă despre Ara Surenian am spus că ştiu că a fost amestecat în vieţile mele trecute, am spus-o pentru că am „văzut”. De Ciprian spun că „desigur”, că „probabil” a fost amestecat. În tot cazul, în viaţa asta, amestecul lui a fost de netăgăduit.

Ciprian, îmi amintesc, a fost dintre primii oameni care mi-a vorbit de doctorul Surenian. M-a întrebat dacă-l cunosc şi mi-a afirmat că doreşte să-l cunoască. Eu însă mă gândeam: „Dacă ar fi dorit mult să-l cunoască, ar fi făcut ca mine, ar fi găsit mijlocul să meargă la el. Ara Surenian e doctor, oricine poate ajunge la el.” Nici în ziua când Ciprian mi-a telefonat să mă întrebe dacă am nevoie de el, nici atunci nu i-am vorbit de Ara, dar iată că, neaşteptat, primesc un telefon de la Ciprian. Pretinde că trebuie să mă vadă, că trebuie să-mi spună ceva. Măcar câteva minute. Socotesc în grabă: „Ara a fost iar poftit la masă pe la pacienţi – obligaţii – va veni desigur târziu... 5... 6... 7 poate. Totuşi, cred că va veni. Dacă Ciprian soseşte pe la trei, trei şi jumătate şi pleacă pe la patru şi jumătate – cinci, e tocmai, bine. Nu se vor întâlni.”

Bun. Ε duminică. Stau şi-l aştept întîi pe Ciprian. Ciprian vine. Îmi povesteşte fleacuri. Are un glas de bas care face să pară important orice spune, dar nu mă mai las păcălită. Fleacuri!... Sunt nerăbdătoare. Trece un ceas, două. Se apropie ora când Ara ar putea sosi. Dar Ciprian nu pleacă. Stă. A mai trecut un sfert de oră. Acum, oricând poate veni Ara. Din clipă în clipă. Dar deodată mă apucă o dorinţă de a-i arăta lui Ciprian că-l cunosc pe doctorul Ara Surenian. Şi nu mai caut să-l gonesc, dimpotrivă. Ascult ce vorbeşte şi aştept. Ce-o fi, o fi! Îl va cunoaşte pe Ara, şi va crede ce va voi. N-am ce ascunde, îmi spun, nu fac nimic urât, dimpotrivă. Deodată îi spun lui Ciprian:

— Ţii minte, atunci când ţi s-a părut că te-am strigat, că am avut nevoie de tine?

— Da, ştiu, acum trei săptămâni...

— Ei bine, eram cu doctorul Surenian.

— Doctorul Surenian? îl cunoşti?

— Da.

— Aş vrea şi eu să-l cunosc.

— Va veni acum la mine.

— Atunci stau să-l întâlnesc şi eu.

— Cum vrei.

— Stau.

— Şi dacă ai vrut să-l cunoşti de ce n-ai căutat până acum să-l cunoşti? Pentru ce întârzii în tot ce vrei să faci?

Se scuză fără putere, cu orgoliul unui copil prins cu o greşeală. Conversaţia acum între noi lâncezeşte: îl aşteptăm pe doctorul Surenian. În fine, soneria se aude: de două ori, aşa cum sună Ara. Mă duc să deschid. El e. Vine în salon. Ciprian e în picioare. Îşi dau mâna. Ara abia se uită la Ciprian. Pare obosit. A muncit sau a mâncat desigur mult. Se aşează pe canapea şi adoarme imediat. Ciprian e uluit. Eu sfidez. Atâta originalitate îmi face cinste.

— Doctorul Surenian adoarme aşa întotdeauna? întreabă Ciprian în şoaptă.

— Cam aşa, spun eu cu glas tare.

Ciprian spune tainic:

— Cred că a adormit pentru că nu suportă puterea mea.

Rămân cu gura căscată, dar nu răspund nimic.

— Bine, dar... omul e bolnav... Ε ceva periculos, şopteşte Ciprian după câteva minute.

— Nu cred. Ăsta e echilibrul lui.

— Bine, dar tu ştii că dacă ar lucra cu centrul inimii...

— Da. Ştiu.

— Dar trebuie să-i spui şi lui...

— I-am spus.

— Şi?

— Şi nimic. Nu aude. Am făcut tot ce-am putut. Până acum nu a auzit.

— Să încerc să-i spun eu, să-i deştept eu inima...

Simt o revoltă. Şi iar, cu acelaşi superb orgoliu, ca o demonstraţie, îl deştept pe Ara.

— Ara... Ara...

Ara deschide ochii. Îmi surîde. Mă ia de mână. „Aşa, îmi spun, să vadă şi Ciprian cum mă iubeşte Ara Surenian, Marele Telepat, să vadă, ca să-i deschidă el inima. Aşa!”

— Ara...

— Da.

— Prietenul meu Ciprian vrea să vorbească cu tine. Ştii, el este un om care s-a ocupat mult de probleme de parapsihologic... Ştie multe lucruri interesante. Ε un bun prieten al meu...

Ara spune, fără să se uite la Ciprian:

— Ε foarte simpatic.

Şi uşor, ca un copil nevinovat, adoarme din nou.

Ciprian e atât de uluit, încât abia mă stăpînesc să nu izbucnesc în rîs.

— Da, da, probabil, nu suportă forţa mea!

— Aşa, aşa...

Mă amuz. Azi nu-mi este milă de Ara. Ε duminică, n-a muncit prea mult. Mai are timp să se odihnească şi vreau să-i dau o lecţie lui Ciprian. Îl deştept iar pe doctor. Încet, îi mângâi fruntea, uşor părul.

— Ara... Ara... hai, Ara...

— Hai, Ara, hai, Ara... şopteşte Ara şi deschide ochii încet, oblic. Ochii lui lucesc, verzi, fantastici de stranii şi cu o putere de nedescris.

Ciprian îi spune:

— Domnule doctor, dumneavoastră ar trebui să ştiţi că, aşa cum lucraţi, e... nu e... în fine, e periculos!

— Cum lucrez? întreabă Ara cu o vioiciune de fulger.

— Cu plexul solar, şi ar trebui să lucraţi cu inima...

Doctorul îl priveşte, apoi închide ochii şi şopteşte fără interes:

— Da, ştiu... inima...

— Ştiţi?

— Da... mi-a spus Ana.

Şi-mi mângâie mâna. Apoi mă întreabă, duios:

— N-ai sifon?

— Ba da, aduc îndată.

Mă ridic, doctorul adoarme şi Ciprian rămâne stingher, jenat în faţa lui.

— Totuşi, spune Ciprian, ar trebui avut o conversaţie serioasă cu el. Ar trebui să vorbesc serios cu el... să-i explic.

— Mă rog... cine te-mpiedică? N-ai făcut niciun efort ca să-l cunoşti şi acum te simţi obligat să-l salvezi... aşa, pe loc... Tu de ce nu vindeci oameni? Încearcă şi tu... să vindeci...

Îmi pare că asist la o luptă de orgoliu: care pe care...

Ciprian mă priveşte cu uluire. Orgoliul lui e inconştient şi copilăros, de aceea pare smerit. Vrea să vorbească tare, apoi îmi şopteşte:

— Totuşi, nu e bine, nu e bine. Nu e conştient, tu ştii, Ana, că nu e bine.

— Ştiu, dar o să se deştepte. Tocmai asta caut de când îl cunosc. Ciprian, tu nu ştii cât este de dotat omul acesta!

— Nu mă-ndoiesc...

Ara Surenian doarme. Abia se trezeşte ca să bea cu poftă sifon rece cu lămâie. Nici nu deschide ochii. Bea cu ochii închişi. Ciprian se scoală să plece.

— Ara, pleacă Ciprian...

— Pentru ce să plece? Ε foarte simpatic. Să mai stea.

Ciprian, cu orgoliul măgulit, mai stă.

— Ar trebui totuşi să-l mai văd... când nu e aşa obosit... să-i explic.

— Ε doctor. Poţi merge oricând la el.

Ciprian pleacă. Rămân cu Ara, care doarme profund.

Mă aşez lângă el, ca de obicei. Pe canapea, ghemuită lângă el, cu capul pe pieptul lui. Doarme. Dar iată că deodată simt că-l obosesc. După câteva clipe, mâna lui într-adevăr mă împinge de la el. Gestul lui mă întristează atât de profund şi dureros, ca şi cum aş fi primit o veste proastă. Poate că mi s-a părut, mă trag iar lângă Ara. Ara mă respinge iar. Stau nemişcata ceva mai departe de el. Ce ciudat! Inima-mi bate tare în piept, ca în clipele hotărâtoare. Ce s-a întâmplat? Ce putere mă supune? O putere pe care încă nu o cunosc şi care mă constrânge, mă îndeamnă, mă sileşte să-i dau atenţie. Bate inima ca un om rătăcit la o uşă închisă, şi-mi vine să strig: „Cine-i? Şi ce vrei? Ce vrea inima să-mi spuie şi nu are glas?” Bate, bate şi eu nu înţeleg ce vrea. Am auzit că, înainte de cataclisme, animalele sunt cuprinse de spaimă şi vor să previe pe stăpînii lor şi nu ştiu cum. Aşa se zbate inima mea acum: ca un animal înspăimântat, încuiat într-un loc periculos...

Ce s-a întâmplat? Ara e obosit? A mâncat mult. Să-l las să doarmă şi apoi, odihnit... Da, doarme. Străin. Întunecat. Nu îndrăznesc să-l deştept. Stau nemişcată. Mă uit la faţa lui. Are o faţă severă cu o grimasă de blazare, parcă dezgust. Apoi se deşteaptă pe jumătate, nu se uită la mine, se uită la ceas şi şopteşte:

— Trebuie să plec.

— De ce?

— Aşa.

— Bine.

Se scoală, îşi ia rămas bun, îmi sărută mâna, mă sărută pe amândoi obrajii, aşa cum se sărută femeile între ele, fără rost, şi pleacă. A plecat. Peste zece minute sună telefonul:

— Eu sunt, Ara. Am ajuns acasă. Bună seara.

— Bună seara.

Asta a fost tot.

M-am culcat şi am adormit îndată. În noapte, târziu, m-am deşteptat. Mi se părea că mi s-a întâmplat o mare nenorocire. „Oare Ara nu mă iubeşte?” m-am întrebat. Îmi amintesc de Marta, de îndoielile ei în ceea ce îl priveşte pe Ara şi dragostea lui pentru mine. Ara nu mă iubeşte. Asta e. Nu mă iubeşte. Oare nu mă iubeşte? Niciodată nu mi-a spus că mă iubeşte. Îmi era spaimă în suflet, în gânduri şi în trup. Argumentele contra sau pentru nu aveau valoare. Numai spaima avea realitate. Presimţiri? Luciditate? Haos? Într-adevăr, mă iubea oare? Ştiam că e un lucru rar şi greu să iubeşti. Ε uşor să te îndrăgosteşti, e comod să te obişnuieşti, e facil să ai slăbiciuni, dar e greu, greu şi rar să iubeşti. Eu iubeam. Dar Ara iubea? Era oare capabil să iubească? Şi dacă voi afla că nu mă iubeşte ce sens mai avea întâlnirea noastră? Niciunul. Dar cum poţi afla dacă te iubeşte cineva? Că stă cu tine? Poate sta din orgoliu satisfăcut, din plăcere, din frivolitate, curiozitate, laşitate. Sunt înspăimântată la gândul durerii care mă aşteaptă şi înspăimântata de imposibilitatea mea de a scăpa de durere. Sunt ca un om insuficient narcotizat pentru o operaţie grea, dar destul de narcotizat ca să nu poată nici fugi, nici spune că nu e suficient adormit.

Acum mă batjocoresc pe mine însămi ca să-mi fac curaj, dar sunt cu desăvârşire laşă. La gândul că ar putea să nu mă iubească mi se moaie oasele, mă dor oasele, trupul până la oase. Acesta este omul meu şi trebuie să mă iubească. Trebuie. Nu admit altfel. Mă mângâi tocmai cu gândul imposibilităţii de a fi atât de tare dezamăgită. Resping, refuz să primesc durerea, refulez spaima în adâncul firii şi, la suprafaţa gândurilor, admit o consolare mediocră.

S-a luminat din nou de zi. Durerea s-a deşteptat înaintea mea, mai bine zis, m-a deşteptat durerea care, folosind somnul şi nepaza mea, a găsit loc să iasă la suprafaţă şi să strige.

Toţi oamenii au suferit din dragoste, şi eu am mai suferit, dar ca acum niciodată. Sinuciderea nu-mi părea o soluţie, iar viaţa fără Ara nu părea posibilă. Fără el eram tăiată de însăşi jumătatea mea. Ce-mi mai rămânea de făcut? Atunci nu voiam să admit că ştiu ce-mi mai rămânea de făcut. Mi-am adunat puterile mele omeneşti şi m-am pregătit să lupt. Nu se putea să nu mă iubească. Am răbdat până seara şi nu i-am telefonat şi nici el nu a telefonat. Pe seară, i-am telefonat Martei şi am rugat-o să meargă cu mine la Ara acasă. Nu aveam putere să fiu singură.

Am mers cu Marta, seara târziu. Am aşteptat în antreiaş. Mai erau cîţiva pacienţi. Doi ţărani, două cucoane, un tânăr elegant. Vorbeau. Una din cucoane spunea:

— De când vin aici sunt fericită. Eram pe pragul sinuciderii şi el m-a vindecat. Nu mâncam, nu dormeam şi acum m-am vindecat. Dumnezeu să-l binecuvinteze!

Ceilalţi dau din cap afirmativ.

— Nu ştiu ce mă voi face mai târziu. Mi se pare că, dacă n-am să-l mai văd, mă voi îmbolnăvi iar mai rău...

— Puterea lui e mare.

Uşa se deschide. Apare doctorul Surenian. Pare plictisit. Ne vede, pe Marta şi pe mine. Vine încet şi ne sărută mâna. Marta îi spune în şoaptă:

— Te aşteptăm, doctore, da? Mergem să mâncam la Ana.

— Nu e prea târziu?

— Nu, de ce? spun eu.

— Bine...

Una din paciente se ridică în picioare ca să-l urmeze în cabinetul de consultaţii. Doctorul întârzie, vorbeşte cu cealaltă doamnă, cea care îl lăudase cu câteva clipe înainte.

— Cum te simţi?

— Bine! Atât de bine!

Îl priveşte cu ochi înflăcăraţi. Are o rochie tare decoltată. Doctorul se apropie de ea şi-i pune mâna pe piept în dreptul inimii. Femeia închide ochii. O clipă, doctorul se întoarce să plece în cabinet. O văd pe cealaltă doamnă, cea care se pregătea să intre în cabinetul de consultaţii, că se clatină. Doctorul o prinde tocmai când era să cadă jos, pe spate.

— A adormit! spune doctorul liniştit şi o trezeşte cu uşurinţă. O duce în cabinet la el.

Eu ce simt? Dumnezeu ştie ce simt, dar nu doresc nimănui să simtă ce simt eu! Haos. Mă pipăi. Nu sunt adormită, nu visez. Sunt trează. Totul e aevea. Tot. Şi gelozia mea şi exaltarea şi hotărîrea mea. Tot. A trecut iar un ceas. Au plecat toţi pacienţii. Apoi ritualul începe: Ieşim în stradă. Apoi dezlegarea cîinelui, stingerea luminii, încuierea uşilor, încuierea porţii. În casă, telefonul sună zadarnic. Afară, o extraordinară noapte de primăvară domneşte. Şi stelele toate pe cer. Mâine va răsări soarele. Desigur va răsări. De ce să nu răsară? Ε haos? Unde e haosul? În mine, numai în mine. Am plecat toţi trei. Doctorul la mijloc. Marta într-o parte, eu în cealaltă. Umblăm. Luăm o maşină. Doctorul e la mijloc. Marta într-o parte, eu în cealaltă. O ţine şi pe Marta de mână şi pe mine. Opreşte maşina la o cofetărie. Greoi, se dă jos.

— Iau îngheţată.

— Da, îngheţată, spune Marta, căutînd să se prefacă bucuroasă. Îl văd în cofetărie. De departe, e un titan de masivitate şi-mi este teamă de el. Iată de cine depind eu şi viaţa mea, rugăciunea mea, fericirea mea. O putere creşte în mine. Nu se poate, nu se poate, îmi spun. Voi şti să-l cuceresc, voi şti să-i plac, voi şti să-l fac al meu.

— Unde te duci? mă întreabă Marta.

— Până la doctor, să-i ajut.

O privire rapidă a Martei, ochii ei atât de ageri au lucit ironic, dar nu-mi pasă. N-are să comande ea... Fac ce vreau, cum vreau şi când vreu. Cobor. Îmi simt pasul. Ce pas? Da, pas de femeie excitată, de femeie care vrea să placă. Îmi legăn unduios şoldurile. Fusta mi-e strâmtă şi crăpată pe picior. Iese pulpa piciorului la fiecare pas. În faţa cofetăriei e lume. Bărbaţii se întorc să mă privească. Îmi place. Da, îl voi cuceri. Intru în cofetărie. Se uită lumea la mine. Se uită şi doctorul. I-a făcut în fine plăcere. Îi place să vadă toată lumea că pe el îl caut. Rîd. Îmi stă bine când rîd, am dinţi superbi. Mă răsfăţ. Îl ajut pe doctor să ducă pachetele.

— Ce-ai cumpărat? Pentru ce atâtea pachete?

— Îngheţată, frişcă, langues de chat...

Suntem iar în maşină. Ajungem acasă. În grabă, Aurica ne serveşte masa. Ε şi vin. Friptură rece, salată, îngheţată, cafea fierbinte cu frişcă. Iar e sărbătoare. Dar doctorul nici nu se uită la mine, adoarme imediat. Îi dau să mănânce în gură. Mă scol de la masă ca să-i ridic şervetul, mă mişc în jurul lui ca în jurul unei statui sfinte pe care o servesc. Se lasă răsfăţat cu indiferenţă, greoi. Marta e crispată. Masa s-a terminat. Doctorul se scoală şi merge în salonaşul mic, verde. Stau cu Marta în sufragerie. Nu vorbim. Eu îmi ţin capul între mâini, coatele pe masă.

— Ce-i cu tine?

— N-am dormit azi-noapte.

— De ce?

— Nu ştiu.

— Şi doctorul e obosit.

— Da. Merg să-l deştept ca să nu stea prea târziu.

— Ε jos maşina? Mă conduce?

— Da. Desigur.

Şi merg în salonaş. Ε semiîntuneric. Lumina vine numai din odaia de alături, ireală, strecurată prin geamurile mari. Pe canapea, masiv, aşezat pe perne, Ara doarme. Sunt în prag şi mă cuprinde o teamă, un fior. Sufletul meu devine o fărâmă de clipă, atât de scurt timp încât nici nu pot prinde bine amintirea – sufletul unui copil mic şi chinuit. În lumina asta a odăii, l-am văzut pe Marele Vrăjitor, călăul meu. Nu e Ara Surenian, e Marele Vrăjitor. Ε acolo, aşezat în umbra odăii. Mă uit cu uimire şi groază. Pentru ce în clipa asta, tocmai acum, a răsărit amintirea, halucinanta amintire, dureroasa amintire? Vreau să înving teama. Îmi spun: „Nu e Marele Vrăjitor, călăul, e Ara Surenian, doctorul Surenian, vindecătorul, iubitul meu, bărbatul meu.” Merg până la el, plutesc uşor, ca în vis. Am pierdut noţiunea timpului. Sunt eu – cea din eternitate, eu – cea din totdeauna, eu în luptă cu mine însămi şi destinul meu.

Îmi este şi milă de oboseala lui. Profit că doarme şi, făcând un efort asupra mea, învigând teama, ajung până la el şi mă aşez, mă cuibăresc câteva minute lângă el. Toată tensiunea mi se îndulceşte. Aşez capul pe umărul lui. În fine, în fine, sunt iar lângă el. Vrăjitorul a dispărut. Ε Ara, iubitul. El nu se mişcă, doarme. Dar nu pot sta mult aşa. Marta e alături, singură, aşteaptă. O fi şi ea obosită. Câteva clipe... câteva clipe... Doar câteva clipe încă din eternitatea în care sunt cuprinsă. Inima mea bate, bate... Şi inima lui Ara bate. Îi simt pulsul. Şi el are inimă. Inima lui bate... bate... Am senzaţia că am pierdut ceva şi nu-mi amintesc ce. Parcă o cheie. Ce cheie? A mea? Cheia de la poarta lui Ara? Cheia lacătului mic de oţel. Încă îmi vuieşte sensul eternităţii cuprins în fiinţa mea, sensul destinului meu încătuşat în mine. Mă reculeg.

— Ara, hai, Ara, hai, Ara... murmur încet, încet ca un descîntec.

Îl simt că se deşteaptă. Ε tot prost dispus. Străin. Mă lipesc de el, îl sărut uşor pe gură şi-l întreb în şoaptă, într-un elan nemărginit:

— Ara, mă iubeşti?

Pare a se deştepta bine. Murmură dezgustat:

— Am o mare simpatie pentru tine...

Simt o lovitură în inima, o lovitura sălbatică... Mă ridic ca biciuită cu foc şi ies din odaie.

— Ce-i cu tine? întreabă Marta, sculându-se în picioare.

— Nimic.

— Eşti palidă ca moartea...

— Nu ştiu... poate o indigestie... Te rog să plecaţi imediat, te rog... imediat...

Marta se uită la ceas. Spune:

— Douăsprezece şi cinci...

Un fior mă cuprinde. Ε marţi de cinci minute. Şi-i spun Martei:

— Marţi, Marta. Ε marţi de cinci minute. Ε marţi...

— Îţi este rău, Ana, nu pot pleca.

— Te rog să plecaţi imediat şi mai ales să-l iei şi pe doctor cu tine. Să nu mă laşi cu el...

Şi sub privirea uimită a Martei mai murmur:

— ...am să-ţi spun mâine... mâine...

Din salonaşul verde soseşte doctorul grăbit. Eu spun cu glas tare Martei:

— Bună seara... bună seara. Da, sunt foarte obosită. Bună seara, doctore. Condu-o, te rog, pe Marta acasa.

— Şi tu... pari...

— Da, mă voi culca imediat...

Marta mă întreabă în şoaptă:

— Nu vrei să stau cu tine?

— Nu, nu vreau, mă culc... Bună seara, doctore.

Ara îmi sărută mâna şi pleacă cu Marta, dar când Marta e pe scară, el nu închide uşa, ci se întoarce cu violenţă şi reintră în casă. A lăsat uşa deschisă în urma lui.

— Ana, ce ai?

— Nimic, vreau să mă culc.

— Să mai stau puţin?

— Nu, deloc, te aşteaptă Marta.

Îmi ia mâna.

— Eşti ca gheaţa. Ce ai?

— Am să mă încălzesc. Du-te, te rog...

De afară, glasul Martei strigă: „Doctore, doctore.”

În tot timpul ăsta fac eforturi supranaturale să nu leşin şi să ţin locului puterea din inimă, ca să nu se întâmple ceva. Fac un efort supraomenesc să-mi amintesc că nu am voie să sufăr atât de tare din dragoste omenească, căci se poate întâmpla o nenorocire: mie sau lui. Cu amândouă mâinile îmi apăs inima şi o rog să se potolească. Îi vorbesc ca unui copil. „Ο să-mi treacă, îi spun, ai răbdare, stai, o să-mi treacă”. Simt că fiecare bătaie a ei, atât de violentă, este o durere şi pentru mine, dar mai ales pentru puterea sacră din ea. Sunt ca o femeie care se ştie însărcinată şi-şi apasă cu mâinile pîntecele, apărând copilul din pîntece, de o lovitură, spaimă sau emoţie prea mare. Copilul meu e în inimă, un copil sfînt, crescut până acum cu atâta grijă de mine şi pe care-l las acum batjocorit de sentimente mediocre, meschine, chinuitoare. Simt că pot muri. O, de-aş fi putut plânge! S-a sfârşit. S-a sfârşit. Dragostea s-a sfârşit, pentru mine s-a sfârşit pentru totdeauna şi simt cum se sfîşie în mine legăturile cele mai adânci, omeneşti din trup, suflet...

Sună telefonul. Ridic receptorul. Ε doctorul:

— Ana, ce-ai avut?

— Sunt obosită.

— Am oprit maşina. Să mă întorc?

— Nu, mulţumesc. Am să mă culc.

— Poate că ar fi bine să vin acum la tine...

— Nu, sunt prea obosită...

— Mâine?

— Mâine.

Am închis telefonul. Nu ştiam cum să mă descarc de durere, nespusa durere din inimă. Ştiam că niciodată nu voi mai fi ce-am fost. Ceva murise în mine. Aşa cum poţi omorî un om cu o lovitură de cuţit în inimă... Parcă mă lovise cu o copită un cal în inimă, şi mai ales un simţământ că se întâmplase ceva iremediabil şi atât de grav încât niciodată, niciodată nu se va mai putea repara, că niciodată nimeni nu va putea repara. Mi-a fost şi milă de mine şi spaimă de ce mi se întâmpla. Oarecum asistasem la moartea mea cea pământească, moartea inimii mele pământeşti, cea care dorise iubire absolută cu o biată făptură omenească.

M-am culcat şi am stins lumina. Am adormit brusc cu mâinile pe inimă. O cădere. Când m-am deşteptat se lumina de zi. Da, soarele răsărea. Splendoarea de lumină şi viaţă, dumnezeiasca putere exista. Haosul era numai în mine. Şi-mi dam seama că haosul exista numai pentru că nu aveam putere să hotărăsc lumina şi în mine. Mi-am spus: „În Tibet, m-a băgat în oală şi m-a ţinut douăzeci de ani, acum m-a întemniţat în sentimente meschine. Sunt prizoniera lui”. Apoi am strigat într-un fior: „Nu prizoniera lui, eu sunt călăul meu, în mine e şi durere, dar şi putinţa de a mă libera. De mine, de mine depinde, eu, eu, numai eu pot să mă liberez. Acum trebuie, cu orice efort, trebuie! Unde e dulceaţa libertăţii? În mine, numai în mine! Unde e dulceaţa armoniei? În mine, numai în mine!” M-am cutremurat şi am înţeles că trăiam sub semnul înalt al oamenilor cărora li se răspunde, a oamenilor care sunt aşteptaţi, cuvântul auzit, acţiunile văzute, oameni responsabili de destinul lor.

În zori, a sunat telefonul. Era Ara.

— Ana, dormi?

— Nu.

— Nici eu. Pot să-ţi spun că e unica noapte din viaţa mea în care am avut insomnie.

— Nu face nimic. Ai să dormi mâine...

— Am să caut să viu devreme să te văd.

— Îţi mulţumesc.

Dis-de-dimineaţă, foarte devreme, am auzit soneria, de două ori. Aurica a sosit speriată.

— V-aţi deşteptat? A venit domnul doctor!

Ara a intrat fără să ceară voie. Stăpîn. S-a aşezat pe pat lângă mine. Eu am avut un fior. Ara avea cămaşa din ajun, mototolită tare şi la guler – acul blestemat. A pus mâna pe mine.

— Ai febră?

— Nu.

— Ana, ce-i cu tine?

— Uite, Ara, să lăsăm toate astea în pace. Eu nu mai pot. Nu e ce-am vrut eu. Am înţeles... trebuia să înţeleg de la început... mi-a fost greu... peste măsură de greu... te-am iubit prea tare... am greşit... credeam că iubirea mea ajunge... motivează orice... Am înţeles... acum...

— Ce-ai înţeles?

— Că tu... nu... mă iubeşti. Totul s-a sfârşit.

Lacrimile îmi curg pe faţă.

— Dar pentru ce? Te-ai supărat ieri că...

— Da, ieri... că...

— Mă deşteptasem din somn... eram obosit... ameţit...

— Da, da, ştiu. Nu face nimic. Simţeam, presimţeam, dar nu aveam puterea să cred... Acum am înţeles. Te-am încurcat şi pe tine... nu trebuia aşa... viaţa noastră nu e ce trebuie.

Plâng în hohote, vorbesc ca o ultimă încercare... Cine îl opreşte acum să dreagă totul?

Ara Tace. Deodată spune:

— Ε de vină numai prietenul tău, cel de duminică, cum îl cheamă?...

Tresar.

— Cine? Ciprian?

— Da, da. Ştiu eu ce ştiu... Oi fi simţind tu multe, dar şi eu simt. Totul era perfect până la el...

Mă ridic de pe pernă şi simt lacrimile cum îmi alunecă pe gît.

— Dacă era perfect, nu se putea strica...

— Aşa spun şi eu. Şi am să-i arăt eu lui să se amestece în viaţa mea! Eu am emanaţii mai puternice ca ale lui.

Ma îngrozeşte felul în care gândeşte Ara.

— Ai înnebunit, Ara? Pentru ce îl învinuieşti pe om? Ce interes ar avea şi cum să se fi amestecat? Şi dacă s-a amestecat, a făcut-o fără voia lui, poate trimis ca să se lămurească lucrurile...

— Las’ că ştiu eu!

— Ce, el te-a învăţat să-mi spui, când te întreb dacă mă iubeşti, că ai „o mare simpatie” pentru mine?...

— Parcă eu ştiu ce vorbesc când dorm!

— Altă dată ştii...

— Tocmai asta spun şi eu. A profitat prietenul tău ,,ocultistul” să-şi vâre coada în viaţa mea...

— Dar cum, Ara, cum? De obicei, nu crezi nimic din lucrurile astea...

— Cum nu cred? Dar eu cu ce puteri lucrez? Vrei să-ţi arăt tot ce pot? Vrei să-l vezi pe prietenul tău cum îl fac să vorbească în somn cu nevasta lui ce nu trebuie?

— Pentru numele lui Dumnezeu, dar asta e magie neagră!

— Dar el ce face? Ce, eu să nu mă apăr?

— Dar nu a făcut nimic omul!

— Cum nu a făcut? N-ai văzut cum voia să mă înveţe el pe mine ce trebuie să fac şi cum să lucrez? Ce trebuie să fac cu inima mea?

— Şi eu am vrut să te învăţ, şi eu ţi-am spus... şi eu...

— Tu... este altceva! Ţie ţi-am dat eu voie... tu ai voie să vorbeşti tot ce-ţi trece prin minte, eşti femeie, tu... cu tine nu-mi pun mintea... Dar el... am simţit că...

— Ce-ai simţit?

Mă ia în braţe.

— Am simţit că azi-noapte n-am dormit, că tu te-ai îndoit şi că el vrea să ne despartă.

Nu ştiam niciodată ce mijloace întrebuinţează destinul ca să se împlinească! Viaţa se împlineşte din fapte mărunte, din fapte obişnuite, câteodată anoste, câteodată cutremurătoare, înlănţuirea lor dă tonul vieţii unui om, a destinului lui, destin dintr-un început cuprins în caracterul lui, făptura Iui...

Doctorul vorbeşte, iar eu mă gândesc vertiginos că poate, într-adevăr, Ciprian a folosit unele forţe superioare ca să catalizeze ceva ce trebuia mai demult să înţeleg şi n-am avut puterea s-o fac. Vertiginos îmi amintesc că, de la el de acasă, Ciprian a auzit chemarea mea, şi-mi mai amintesc că, în ajun, el îmi telefonase că trebuie să vină să mă vadă, că are ceva important să-mi spuie şi că, după ce a stat două ceasuri, a plecat fără să-mi spuie nimic, liniştit ca şi cum şi-ar fi făcut datoria. Şi apoi, îmi mai amintesc acum iar lacătul, lacătul şi nesupunerea mea. Da, da, verdictul a fost dat. Îmi este rece pe şira spinării. Mă simt bolnavă. Lacrimile îmi curg nestingherite, ca un izvor nesecat.

Doctorul vorbeşte:

— Vezi că, a avea o mare simpatie... când ţi-am spus că am o mare simpatie...

Vrea să explice, când i-ar fi atât de uşor să-mi spuie: „Te iubesc...” dar îmi mai dau seama că nu poate, nu poate. Alte minciuni poate spune, dar asta nu. De altfel, îmi dau seama că niciodată nu mi-a spus că mă iubeşte, tot felul de vorbe, dar niciodată „te iubesc”. Parcă e împiedicat.

— Nu, Ara, degeaba. Nu mă iubeşti. Îţi plac, dar nu mă iubeşti. De altfel, niciodată nu mi-ai spus că mă iubeşti...

— Eu? Niciodată?

A rămas mirat. Mă uit la el. Poate că-mi va spune acum că mă iubeşte şi mă va trezi din visul urât al pustiului. Aştept, aştept, aştept... Nu, nu spune nimic.

— Eşti un copil răsfăţat... murmură jenat.

Caută să-mi mângâie sânii. Cămaşa mi se deschide. Vrea să puie mâna între sâni, aşa cum a pus-o ieri pacientei în sala de aşteptare. Cunoaşte puterea mâinii lui. Vreau să mă trag înapoi, să nu mă las, să închei cămaşa, dar el îmi dă mâna la o parte cu putere şi priveşte locul inimii. Mă întreabă cu uimire:

— Ce-ai aici?

Plec capul şi mă uit: în dreptul inimii, am o pată neagră, o vânătaie, da, într-adevăr, ca şi cum mi-ar fi tras un cal o copită.

— M-ai lovit tu, îi spun.

— Eu, când? Cu ce?

— Cu vorba, cu răceala, cu „marea simpatie”!

— Eşti copil... Ε imposibil. Cine te-a lovit aşa barbar?...

— Tu, îţi spun. Şi e posibil. Inima poate fi lovită şi din lăuntrul ei, nu numai din afară. Vezi, Ara, ţi-am spus să nu te joci cu mine că e periculos. Eu nu mai am voie să sufăr lucruri de o calitate mediocră. Eu nu mă pot sinucide, dar te previn că pot muri. Inima mea nu mai poate suporta orice...

Îl simt că-l enervează ce vorbesc.

— Dar cine s-a jucat?

— Tu. Înţelegi? Tu. Am crezut că mă căsătoresc cu tine, că fac un lucru sfînt şi tu te-ai distrat. Pentru că nu mă iubeşti, nu poţi crede că te iubesc; iar eu, pentru că te iubesc, nu pot crede că nu mă iubeşti. Asta e tot. De aici neînţelegerea noastră. Nici măcar nu te învinuiesc.

Şi plâng în hohote.

— Ţi-am spus că trebuie să mai aşteptăm.

— Nu avem niciun motiv să mai aşteptăm. Vreau să mă căsătoresc imediat cu tine sau vreau să mă despart imediat.

— Vezi, Ana, eu nu sunt un om ca toată lumea...

— Ştiu. Nici eu nu sunt. Ţi-am spus de la început ce vreau. Dacă nu se poate, pentru ce nu mi-ai spus desluşit? Sau spune acum că nu se poate... Spune!

Lacrimile mele curg şiroaie.

Ara tace.

— Pentru ce taci? Eu ce să fac? Dacă dragostea mea ar fi mai potolită... Tocmai pentru că nu eşti ca toată lumea te-am ales şi am îndrăznit să mă port cu tine atât... atât de ciudat. În clipa asta, Ara, îţi spun că azi-noapte când am înţeles că nu mă iubeşti, am gustat din gustul morţii. Dragostea mea pentru tine era desăvârşită... şi te rog, te implor, nu mă face să sufăr. Dac-ai şti cum te iubesc, Ara, dac-ai şti... fără margini, fără reticenţe... Poate vrei să mă vezi moartă, ca să mă crezi...

Plâng în hohote.

— Taci... taci...

Îşi ascunde capul pe pieptul meu, fruntea lui pe inima mea, şi mă strânge tare la el. Apoi, cu un gest fugar, îşi şterge ochii. A plâns?

— Nu mi s-a întâmplat în viaţa mea să nu dorm o noapte şi niciodată să plâng, nici când mi-a murit mama...

Eu n-am văzut lacrimile lui. Am văzut numai batista cu care şi-a şters ochii. Dar îmi este ruşine să-i spun, să-i arăt că nu cred şi că l-am prins iar că minte şi-mi este şi teamă că se va supăra iremediabil.

Mă mângâie ca pe un copil, aşa cum numai mâinile lui ştiu să mângâie, mâinile lui care alină şi vindecă, mâinile lui cu puterea lor necunoscută. Mă liniştesc puţin. Prezenţa lui e covârşitoare. Mă mângâie, dar nici acum nu mi-a spus că mă iubeşte. Se uită la ceas.

— Am întârziat. Plec în goană. Vin diseară. Am să caut să vin mai devreme. Te rog să te odihneşti.

Îmi aşează puţin perna, pune mâna pe fruntea mea, pe inima mea. Trage plapuma până la gît, ca la spital, apoi pleacă.

Eu plâng, lacrimile curg şi-mi udă părul, îmi intră în urechi, pe buze, în gură. Fiori mă cutremură.

„Doamne, pentru ce toate astea?” strig şi mă simt ca un om grav bolnav, dar care nu ştie ce are şi care, tocmai pentru că nu ştie ce are, speră să se vindece pe loc în mod miraculos. N-am putere decât pentru suferinţă, înspăimântătoare suferinţă. Ştiu, ştiu că Ara nu mă iubeşte şi nu cunosc niciun mijloc să-l fac să mă iubească. De-aş muri! O, de-aş muri! Şi asta e o sinucidere, să doreşti să mori, şi-mi este ruşine de laşitatea mea. Suferinţa e în mine, în inima mea şi moartea nu omoară inima. Pleci în moarte cu suferinţă cu tot. Suferinţa nu poate fi dezlegată decât în interiorul inimii când eşti viu, nu poate fi arsă decât în focul viu al inimii, nu în moarte...

Ara nu m-a iertat. O, să fi putut sta lângă el, în covârşitoarea lui prezenţă şi să simt că m-a iertat! Dar nu, nu m-a iertat. Ε legat de mine, stă lângă mine, dar nu m-a iertat. Marele Preot nu m-a iertat. Iar de acum înainte trebuie, singură, să am puterea să sparg încuierea durerii. Dar, într-adevăr, pentru ce m-ar ierta? Ce folos ar fi fost ca Ara să spuie că m-a iertat, în timp ce, în dreptatea imanentă, să fiu încă sub semnul pedepsei? Ara m-ar fi putut ierta din frivolitate, ca să-i fie lui mai comod, dar poate nu mi-a spus că mă iartă din cinste... Ah, gândurile, gândurile care se zbat în mine ca fiarele sălbatice...

Mi-a telefonat Marta ca să mă întrebe cum mă simt. Şi ea se simţea îngrozitor de obosită. Îşi luase trei zile concediu medical ca să se odihnească. Mi-a fost milă de ea şi am asigurat-o că mă simt mai bine şi că ne vom vedea altă dată.

— Dar ce-ai avut aseară? Te-a supărat doctorul?

— Da.

— Cu ce?

— Pentru întîia dată de când îl cunosc, l-am întrebat dacă mă iubeşte şi mi-a răspuns că are „o mare simpatie” pentru mine. Atât.

— Oribil! Dar ce-i veni?

— Nimic. A spus adevărul. Cinstit. Ai avut dreptate, omul nu mă iubeşte. Şi am înţeles. Azi-noapte am înţeles.

— Şi?

— Şi nimic. Sufăr. Îmi dau seama că ar trebui să termin şi nu am putere. Aştept să fiu despătimită.

— Chiar aşa?

— Chiar aşa.

— Eşti poate prea sensibilă…

— Nu, nu sunt nici măcar destul de sensibilă, şi n-am nici pic de demnitate. Câteodată îmi pare că orgoliul e încă mai puternic ca iubirea, demonic. Încă îi plac. Încă nu s-a săturat. Dumnezeu vrea să am puterea să-mi hotărăsc singură libertatea, iar eu aştept ca el să se sature, sperând că, între timp, mă va iubi. Şi rabd înjosirile... le rabd şi mor...

— Termină...

— Am terminat, dar ce folos am dacă am terminat şi sunt incapabilă să mă gândesc la altceva?... Marta, e înspăimântător! Nu ştiu unde începe el în mine şi unde sunt eu, unde e durerea şi unde fericirea!...

— Mai bine lasă-mă să vin la tine să-ţi ţin de urât.

— Nu, te rog. Am să dorm. Trebuie să dorm. Sunt obosită peste măsură. Trebuie să dorm.

— Nu vine azi doctorul?

— A spus că vine pe seară. Nu ştiu dacă-l voi putea primi. Să vedem...

— O să-ţi treacă dacă stă lângă tine.

— De mi-ar trece! Dar nu cred. Sunt profund rănită. Sunt omul extremelor: ori totul, ori nimic. „O mare simpatie” nu-i de mine. Forţat, voi alege...

— Atunci va fi bine... Aici e marea durere, dar şi marea posibilitate de salvare.

— Abia acum îmi dau seama că mă autopăcăleam. Fleacuri. Sunt o pământeană, sunt a trupului, şi-mi dau seama cu groază de acest adevăr.

Câte marţi au trecut de când îl cunosc pe Ara? Nu ştiu. Aş putea socoti, dar nu am putere. Ce ştiu însă sigur e că asta e o marţi de mare durere. Atâta zbucium! Mă doare trupul şi inima. Tînjesc la ceva ce nu e de mine. Tînjesc după perfecţiune, după absolut, şi m-aş mulţumi cu o fericire umană. De aici durerea, de aici dezgustul. Hibridă aşezare, şubredă aşezare, revoltătoare aşezare. Şi laşitatea sufletului meu nu cunoaşte limită. Sunt hotărâtă să primesc suferinţa până mă voi sătura.

Era târziu. Din nou m-am gândit că poate doctorul, speriat, obosit, nu va mai veni niciodată şi, pentru prima oară, mi s-a părut că aş putea primi această despărţire.

Mă plimbam prin odăi. Apoi soneria a sunat de două ori. Venise iar Ara Surenian. Am descuiat uşa şi Ara a intrat. A mers direct în salonaşul verde şi, fără să aprindă luminile, s-a aşezat pe canapea. Abia îmi dăduse bună ziua. M-a strigat:

— Ana...

— Da.

— Stai lângă mine...

M-am aşezat lângă el şi, imediat, cu patimă, cu încăpăţânare, cu putere, cu violenţă, fără cuvânt, m-a dorit. Am fost a lui cu spaimă, cu ameţire, cu disperare, ca într-o lupta pe viaţă şi pe moarte. Cu cine mă luptam? Cu iubitul meu? Cu duşmanul meu? Cu Dumnezeul din mine? Dar nici acum nu mi-a spus că mă iubeşte. S-a purtat cum te porţi cu o femeie de stradă. Ascet? Plăcerea lui a fost mare. Orgoliu satisfăcut? Plăcere trupească? Toate la un loc. La sfârşit, mi-am adus aminte că e marţi. Călcasem jurământul de a respecta marţea în puritate. Şi am înfruntat şi acest sperjur ca să întrec marginea şi să cunosc, în fine, destinul meu cu acest om.

Am şoptit:

— Ori mă iubeşti... ori nu mă iubeşti...

Ara a rîs satisfăcut, plat, mediocru:

— Vorbeşti în maxime şi proverbe.

Sîngele în mine a clocotit. M-a întrebat, îmbrăcându-se, aranjîndu-şi părul:

— Mă iubeşti, Ana?

M-am zvârcolit şi i-am strigat:

— Ar trebui să-ţi spun că am „o mare simpatie” pentru tine.

Ara rîde cu hohote. Ce rîs crud! I-am strigat:

— De două luni vorbesc aşa cum vrei tu, ca unul din nenumăraţii tăi pacienţi hipnotizaţi: „Mă simt bine, sunt fericită”, dar acum trebuie să ştii că nu sunt fericită, nu mă simt bine. M-ai exaltat până la nebunie, dar nu m-ai făcut fericită.

Ara tace brusc. Pare dezgustat. Poate numai obosit, dar îmi dau seama că acum, în întunericul odăii şi în oboseala lui am puterea să vorbesc. Îmi aud glasul ca şi când n-ar fi al meu şi mă bucur că, în fine, mă aud vorbind aşa cum de mult voiam să vorbesc:

— Să ştii că tot ce ţi-am spus este adevărat: un mare mister dar adevărat: eşti bărbatul meu din totdeauna şi nu contează că nu mă iubeşti căci, într-un fel, şi tu eşti legat de mine. Eşti al meu şi numai al meu orice-ai face, oricât ai uita acest lucru cu alte femei sau singur sau lângă mine. Am văzut, auzi? am văzut cu ochii mei, am văzut ce-ţi spun. Recunosc că, atunci când erai „Marele Preot”, am greşit faţă de tine, am greşit oribil, dar am plătit, ţi-am mai spus că am răscumpărat. Douzeci de ani m-ai ţinut zidită în oala făcută de mâinile tale. Tu m-ai zidit, tu te-ai răzbunat. Desigur că nu m-ai iubit niciodată, nici atunci când erai „Marele Preot”. Acum înţeleg că nici atunci nu m-ai iubit de ai putut să nu-ţi fie milă de mine şi să mă zideşti în oală! Dar ce suflet oi fi având că nici acum nu mă ierţi? Tu nu cunoşti iertarea, tu ştii numai să te răzbuni. Vrei să te bucuri de răzbunare. Eşti crud şi fără milă, eşti în afara legii umane. Dar eu mi-am recunoscut păcatul şi te-am iertat pe tine – călăul meu din cealaltă viaţă, şi te-am iubit, te-am iubit, din prima clipă când te-am văzut. Acum, după mii de ani, ne-am reîntâlnit şi te-am implorat sa mă ierţi pentru greşeala de atunci, dar văd că nu m-ai iertat. Îţi face plăcere, îţi satisface orgoliul să vezi că te iubesc şi că mă chinui în faţa ta, că mă zvârcolesc la picioarele tale. Încă te răzbuni. Dar să ştii, Ara, că nu e bine ce faci cu mine şi cu tine. Eu nu cred că durerea asta e dată de Dumnezeu, ci că e dată de tine, de sufletul tău plin de răzbunare, un suflet care nu ştie ierta, inuman. Dai un verdict înfiorător, Ara... şi pedeapsa ta... pedeapsa ta... dar mai bine gura mea să tacă, mintea mea să se întunece decât să gândesc aşa cum am gândit azi-noapte...

— N-ai obosit? Odihneşte-te puţin.

— Nu. Şi dacă nu crezi în „poveştile mele” cu „vieţile noastre trecute” care – îţi repet – nu sunt, din păcate, fantezii, ci copleşitoare realităţi, apoi totuşi, Ara, ar fi trebuit să ai generozitatea şi, gratuit, să mă ierţi. Să-ţi mai spun acum o dată înaintea despărţirii noastre pentru totdeauna, şi nu pentru mii de ani ci, de data asta, în eternitate, acum la răscruce, că dacă tu eşti Marele Vindecător, Celebrul Vindecător, cel mai mare telepat şi hipnotizator al Europei, apoi şi eu sunt a unei legi sfinte a vieţii, trăiesc pentru împlinirea acestei legi interioare a inimii mele şi cred în Dumnezeul meu, şi nimic, nicio durere, nicio spaimă, niciun efort, nicio răbdare, nicio falsă iluzie nu mă vor împiedica să merg înainte. Şi dacă nu vei veni şi tu alături mie sau mă vei împiedica să merg la Dumnezeu, mă voi despărţi de tine, chiar de va fi nevoie pentru asta să mor.

— Ce cuvinte mari!...

— Ale tale – inutile. Te anunţ, şi fii atent şi înţelege că, dacă pentru tine, întâlnirea asta nu a avut alt sens decât o sexuală întâlnire, banală ameţire...

— Ce, asta e puţin lucru?

— ...eu nu o voi accepta, fie chiar dacă va trebui să mor ca s-o scot din mine. O voi face. Dacă e numai plăcere şi nu un serviciu sacru, nu voi continua să gust din această plăcere care, într-adevăr, recunosc, nu e puţin lucru. Poate vrei această decoraţie să-ţi spun că, într-adevăr, nici asta nu a fost puţin lucru...

Vorbesc ca în demenţă, cu furie, dar în şoaptă, ca pentru mine. El nu spune nimic.

— Auzi, Ara: operaţia reuşită, pacientul a sucombat. Cu mine nu se joacă nimeni de-acum înainte, nu se mai joacă nimeni şi nu voi învinui pe nimeni de nimic, decât pe mine, pe mine, ca să ştii şi să pleci liniştit. Şi dacă pleci fără să mă fi iertat nici acum, apoi am să-l rog pe Dumnezeu să mă ierte. El mă va ierta, nu tu. Şi mă va ierta, auzi, nu voi muri fără să fiu iertată. Dacă tu n-ai vrut să mă ierţi, mă va ierta Dumnezeu. Să nu uiţi asta niciodată, Ara, nici în clipa morţii tale să nu uiţi asta; iar eu te iert, Ara, de cruzimea ta, de împietrirea ta, te iert. Te-am iertat, în veci – iertat de mine. Rămâi singur cu inima ta, închisă în pieptu-ţi, împietrită...

— Îmi pare bine că ţi-ai descărcat puţin nervii. O să-ţi facă bine.

— Poţi face cu mine pe doctorul de boli nervoase care ştie că nebunii nu trebuie contrazişi. Mi-e egal. Nu am vorbit doctorului, am vorbit sufletului tău care, chiar dacă tu nu ştii, el a înţeles, el ştie ce am spus. Te-ai obişnuit să comanzi, să domini, să-ţi satisfaci orgoliul. Vine în faţa ta un atlet de doi metri înălţime, cel care ridică greutăţi la circ, îl adormi şi-i porunceşti să nu mai poată ridica nici creionul de pe masă.

— Şi adevărat că nu mai poate.

— Tu crezi că eşti bun, că te interesează să vindeci, dar nu este adevărat. Te interesează să-ţi simţi puterea. O durere pe care n-o poţi vindeca nici nu te impresionează.

— Dar ce, Isus a vindecat pe toată lumea?

— Taci, taci, nu blestema! El voia să vindece chiar pe călăii lui. El şi-a dat viaţa pentru toţi. Să nu-i pronunţi numele în clipa asta!

— Fac ce pot...

— Faci mult bine, recunosc, dar sunt şi „păcatele neştiute”, cu o valoare minimă poate, nu ştiu, dar şi ele există. Şi nu ţi-am atras atenţia pe moment, dar acum îţi amintesc: o dată mi-ai povestit cu multă candoare că, după ce ai vindecat un mut, el şi-a făcut haine noi, dumneata i-ai dat chiar o cravată şi că el şi-a luat o amantă. Or, tot dumneata mi-ai spus: omul era căsătorit cu doi copii. Faptul pe dumneata te-a amuzat suficient. Dar, ce să mai vorbim? Şi eu sunt o biată ticăloasă că te-am iubit şi că te mai iubesc încă, dar am crezut că faci parte din destinul meu. În faţa destinului meu te-am iubit şi acum sunt o ticăloasă că, văzând că m-am înşelat şi că nu mă iubeşti, nu tresare de bucurie inima în mine că sunt iar liberă, în fine liberă... Dar iată că nu pot, încă nu pot...

— Încă?!

— Da, încă. Dar voi putea, auzi? Voi putea. Mâine voi putea. Am întârziat în drum, recunosc, dar voi putea...

Ara e masiv în faţa mea:

— Asta înseamnă că Dumnezeu nu te va ajuta la ceva bun.

— Ba da. Pentru ce nu sunt fericită lângă tine? Tu m-ai băgat în oală, m-ai zidit în oală şi m-ai ţinut douăzeci de ani şi acum ai inventat pentru mine altă puşcărie, altă oală, una sentimentală. Se vede că n-ai iubit niciodată, nu ştii ce cumplită e suferinţa din dragoste. Sau ai suferit vreodată din pricina mea atât de tare de nu mă poţi nici acum, după mii de ani, ierta. Dar mă voi libera. Degeaba eşti tu „Marele Hipnotizator”. Nu-mi este teamă să te sfidez, ştiu că este periculos, dar nu-mi este teamă, şi-ţi spun că dacă nu voi avea puterea să te uit, o să-mi vie o dată sfârşitul, şi o să scap totuşi de tine pentru totdeauna. Să scap de tine, fie chiar prin moarte. Ţi-am spus de la început ce vreau şi cât te iubesc. Dacă nu se putea, de ce nu mi-ai spus desluşit?

— Şi pentru ce toate astea acum, când... a fost chiar adineauri... ce-a fost?....

— Dacă ţi-aş explica, n-ai să-nţelegi, nu-nţelegi nimic din ce spun eu, de aceea tac, chiar cu riscul să-ţi par într-adevăr nebună.

— Eu te respect foarte mult...

— Ştiu, şi ai şi o mare simpatie pentru mine. Îţi mulţumesc. Ne putem despărţi liniştiţi. A fost foarte frumos... acum gata! Chiar dacă n-ai înţeles nimic, chiar dacă-ţi par fantasmagorii, crede tot ce vrei, chiar cu riscul de a-ţi fi părut o biată femeie care a vrut să pună mâna pe bieţii tăi bani, îmi este egal. Eu sufletului din mine am vorbit...

— Nu ţi se pare că-l amesteci cam prea mult pe Dumnezeu în toate cele?

— Nu. Dimpotrivă. Nu destul. Şi mă voi strădui să-l amestec mai mult, din ce în ce mai mult, până va rămâne numai El. Numai El. S-a sfârşit, poţi pleca. M-am supus.

— Noapte bună, Ana. Pe mâine.

— Mâine? Cum mâine?

— De ce nu? Nu e şi mâine ziua lui Dumnezeu? Sau crezi că m-ai supărat cu ce mi-ai spus? Eu am multă răbdare, Ana.

— Răbdare? La ce?

— La toate. Mă judeci cam uşor.

Glasul lui e iar misterios, glasul Marelui Pontif care profetizează. Mă domină. Şoptesc:

— Dumnezeu să te-nţeleagă!

— M-a înţeles. Tu nu.

Simt că înnebunesc. A plecat. I-am auzit pasul masiv pe scări, unul câte unul. Apoi am auzit motorul maşinii care-l aştepta. Îl ducea acasă. Pentru ultima dată? Va mai avea curajul să vină? Ca să-mi dovedească că el este stăpînul? Am simţit că voi muri. Inima mea, înspăimântată de ce simte, nu mai putea rezista. Inima mea se înăbuşea, strivită de durerea mea. N-am ştiut dacă e mai bine să opresc respiraţia sau să strig ca să descătuşez apăsarea. Să strig să vină deodată descătuşarea. Aştept de atâta amar de vreme. Sunt singură. Pentru totdeauna singură. De descătuşare nu mă mai desparte decât o lumină prin care nu pot trece. Atâta mai e între adâncul inimii mele şi gândurile mele: o slabă lumină transparentă. Ca un nor uşor luminat de lună. Şi cu ochii închişi o văd. Vreau să mă topesc în lumina asta. Îmi este dor de lumină. Şi totuşi eu, eu sunt aceea care încă nu se abandonează. Dorul în inima mea e în veci nemişcat. În aşteptare, crucificat. Vreau să mor ca să mă topesc în lumină. Care e piedica? Nici moartea nu are să topească piedica? Vreau, vreau lumină. Unde e teama? Unde îndoiala? Eu nu le mai simt. Nu le mai găsesc. Sunt ca pe o culme, şi eu – crucificată în durerea omenescului pătimaş pe care nu-l pot întrece, nemişcată, şi aştept. Aştept, şi aştept...

Dar încă libertatea în clipa aceea nu a venit... încă nu a găsit loc potrivit în inima mea.

Pe urmă m-am simţit prost. Deodată a început să mă doară tot trupul. O durere mare cu toate că nu definită. Apoi durerea s-a localizat în pîntec. Mă durea tot trupul, dar mai ales în pîntec. Eram singură. Mi-era teamă, dar n-am vrut s-o sun pe Aurica să vină. Mă voi descurca, mi-am spus. M-am dus în bucătărie şi mi-am încălzit apă pentru o buiotă. Mă durea atât de tare încât umblam frântă în două. Buiota mi-a făcut mai rău. Am azvârlit-o. Nu ştiam ce vreau şi ce mi-ar putea face bine. Nu aveam niciun calmant decât lucruri prea uşoare. Spasmele au fost atât de tari încât am leşinat; când mi-am revenit, durerea era încă mai îngrozitoare, iar din mine curgea sânge. O fisură a sfincterului. Din fisură curgea sânge. Am leşinat iar, iar m-am deşteptat, sângele împroşca în jurul meu. Durerea era atroce. Cu mâinile, cu vată, culcată pe jos în sala de baie, murdară toată de sânge, am încercat să opresc sângele. Am leşinat din nou. Când m-am deşteptat, sângele se oprise, dar durerile erau sfîşietoare. M-am târât, am sunat. A venit Aurica. Numai un doctor sau cine a avut o asemenea ruptură în trup ştie ce dureri sunt. Spasmele continuau, iar arsura rănii era intolerabilă. Mă tăvăleam gemând, strigând.

— O chem pe doamna Marta, a spus Aurica.

— Are concediu de boală... e obosită...

— O să muriţi, doamnă! Eu scol vecinii...

— Nu, nu... Marta... să vie Marta...

Peste o jumătate de ceas, în care timp m-am tăvălit, am gemut si am strigat, a venit Marta.

— Dumnezeule, ce dureri!... a exclamat.

— Marta, să ştii că mă doare mai puţin decât m-a durut sufletul. S-a sfârşit. Voi fi curăţată de toată patima şi murdăria din mine...

Marta mi-a dat un calmant, a găsit o fiolă de pantopon. O clipă mai târziu, am aţipit o clipă. M-am deşteptat brusc.

Ce ciudat! Ce ciudat! Cât de ciudate sunt căile vieţii. Când am deschis ochii, m-am simţit alt om. Am cerut tocul şi o hîrtie şi, pe negândite, pe nerăsuflate, am scris. Versuri.

După unsprezece ani de ariditate, era prima oară că scriam.

 

Pe lacul otrăvit al durerii,

Amintirile moarte, toate, plutesc.

 

Prea adânca în inimă durerea

Ca să ajungă lacrima pe faţă.

 

Lac nemişcat, de-o viaţa adunat,

Putred lac de lacrimi neplânse.

 

Nici cuvântul, nici aşteptarea, nici suflarea

Şi nicio adiere de sus nu vor alina nimic.

 

Oglinda, etern răsturnată a cerului

Cu stele noaptea şi soare în zi

 

Îşi vede cu uimire strălucirea în lacul

greu al lacrimilor neplânse încă...

Bun, prost, nu ştiu. Dar, pentru întîia dată după unsprezece ani am scris cu plăcere, cu elan, cu putere. Începuse eliberarea mea. Rădăcinile, adâncurile fuseseră cutremurate, reînviate. Cu ce preţ, Doamne, cu ce preţ! Dar tocmai pentru că plătisem atât de scump, mi se părea victoria frumoasă şi în stăpînirea mea. S-a amestecat durerea trupului cu durerea iubirii, cu bucuria exaltată a talentului recâştigat, cu speranţa mai ales de a mă recâştiga pe mine. Asta mi-au fost poeziile.

Durerile au reînceput. Marta a telefonat, speriată, căutînd un doctor, pe Filip, pe Dan... Îi auzeam glasul şi-mi dam seama că telefona prietenilor după ajutor, numai lui Ara nu. Un străin. Da, un străin.

A venit un doctor. Ce ciudat, ce ciudat! Cu toate că ieşeam dintr-un leşin ca să strig de durere, şi cu toate că vedeam bine, după feţele celor din jurul meu, că sunt poate în pericol de moarte, totuşi, când doctorul acesta străin m-a dezbrăcat ca să mă consulte, mi-a părut bine că-mi este trupul atât de tânăr, atât de neatins de ani. Nu din pricina trupului sau a vârstei fusesem refuzată de Ara. Până în pragul morţii orgoliul este atotstăpînitor. Altceva ne despărţea. Şi am leşinat iar.

A venit şi Filip. Doctorul îmi făcuse o injecţie cu morfină. Durerea a cedat greu şi numai provizoriu. Prin ceaţă îl vedeam pe Filip. L-am văzut frângându-şi mâinile în faţa mea de neputinţa de a mă ajuta. Doamne, cât de păcătoasă sunt! Am tot ce-mi trebuie: casă, haine, prieteni, cărţi, talent, şi eu totuşi am vrut să mor pentru că un om, un singur om, un biet om nu m-a iubit. Acum gata. Ε gata...

A telefonat Ara…

— Ce faci?

— Mi-e rău.

— Ce ai?

— Nu ştiu...

— Am să trec să te văd.

— Nu, nu... mi-e prea rău...

A închis telefonul. Am înţeles că nu crede că-mi este rău. Credea că-l mint ca să-l constrâng astfel să vină.

Am dormit câteva ceasuri. Marta era lângă mine. Aveam remuşcări. Concediul ei stricat din pricina mea! M-a deşteptat prezenţa lui Ara. Ca prin vis am auzit soneria de două ori şi paşii lui... L-am văzut, sta pe fotoliu în faţa mea. Era şi Filip în odaie...

— I s-a făcut morfină... spunea Marta.

— Morfină? se miră Ara.

— Da, a trebuit.

Am privit printre gene. Era masiv şi se uita la mine cu dispreţ. Nu credea că sufăr, că sunt bolnavă. Credea că joc o comedie ca să-l atrag. Filip, în culmea îngrijorării şi milei, l-a implorat:

— Domnule doctor, faceţi-i ceva, vindec-o dumneata. Are atâta încredere în dumneata...

Ara l-a privit şi pe el cu dispreţ. Totuşi, am simţit că orgoliul lui fusese flatat.

— Cu plăcere, a spus Ara.

Eu m-am înălţat puţin şi i-am spus:

— Nu, nu vreau...

— Pentru ce? a întrebat Ara, uimit.

M-am zvârcolit.

— Vreau să mă vindece Dumnezeu, nu dumneata.

Ara a spus:

— O să plec şi am să mai trec pe seară.

S-a aplecat şi şi-a aşezat mâna pe fruntea mea. Nu a îndrăznit să-mi atingă inima. A plecat repede. A rămas Filip în casă. L-am auzit cum se plimba de colo-colo, ca de atâtea ori în cei zece ani în care stătuse cu mine. Din când în când, intra la mine-n odaie să se uite la mine cu milă, cu spaimă. Şi l-am iubit ca pe copilul meu, ca pe fratele meu, i-am iubit dulcea prezenţă, Arhanghelul meu cu spadă care nu m-a minţit, nu m-a înjosit nici atunci când a fost îndrăgostit de altă femeie. Apoi am adormit. Ara a venit din nou seara târziu. Eu eram încă sub influenţa morfinei. Îl vedeam cum se uită la mine cu dispreţ şi sfidare. Ghiceam gândurile lui pentru mine. Înfiorătoare... Convins că am combinat totul ca să-l cuceresc, ca, fără sentiment, în bătaie de joc, să-l supun. El să muncească, iar eu să-i mănânc banii. Crede că Marta şi Filip sunt de conivenţă cu mine. Ε mândru că a fost tare şi că nu s-a lăsat. Pentru ce mai vine? Cine poate şti! Desigur, singura lui victorie e să trăiască cu mine gratis. Singura lui dovadă că ţin la el e gratuitatea. Probabil crede că, după ce mă vindec, va trăi iar cu mine. Apoi, foarte ciudat, mi-am dat seama că, totuşi, ca femeie îi plac. Aceste plăceri au rădăcini misterioase. Nici Ara nu poate renunţa uşor la mine. Mă dispreţuieşte, dar vine. Nu mă iubeşte, dar vine...

I-am spus Martei după ce a plecat doctorul:

— Niciodată n-am să-l pot convinge că l-am iubit...

— Nu crede nici că eşti bolnavă.

— Da, e convins că suntem două escroace care au maşinat împotriva lui... da, şi că Filip e şi el de acord ca să-l înlocuiască cu banii.

— Ε mândru că nu s-a lăsat dus, săracu’...

Cu toate durerile, care au fost tot timpul atroce, scriam, scriam, ca în vis. Parcă mi se dicta. Într-adevăr, în timpul acelei boli, am scris aproape un volum de poezii. Cum aveam forţă să scriu? Nu ştiu. Mă grăbeam. Îmi era teamă să nu mor. Scriam aşa cum scrii un testament.

 

SACRALĂ

 

Cifrele toate pecetluite sunt în carnea mea

Ε ritmul lor bătut mereu de inima mea.

 

Aud murmurul cifrelor

Cunosc strigătul lor.

Eternul strigăt al lor în inima mea.

 

Cine aude inima?

Cine ştie ce cuprinde aşteptarea?

 

Eu sunt efortul etern al clipelor,

Să nu spui taina asta sacră nimănui.

 

Numerele cerului, numerele pamântului

Nu au sfârşit.

 

Să numeri în gând,

Să numeri la infinit,

Să numeri la bătăile inimei.

 

Fără-sfârşit cifrele e rugăciunea ta.

Să numeri mereu până răspunsul va sosi.

 

1970

 

ETERN PROMETEU

 

În stânca inimei luasem foc

Urlând mi-am hrănit vulturii

Cu sângele trupului meu

 

Şi pregătit de-atâta zbucium

Prometeu copil şi fără vârstă

Greuvăzutul mi s-a arătat

 

Literele, şirag, în miasma

Remuşcarilor târzii

Au lămurit efortul inutil

 

Treptele duceau spre labirintul sigilat

Sub bice, reci, infernalia, înduram blestemul

Tortura sacrificiului neconsimţit.

 

Ocolind abisuri pentru un ţel mai înalt

Albastrul cerului s-a prăbuşit asupră-mi

Topindu-şi culoarea în albul anonim.

 

În chinuri, în gemete, sânge şi leşinuri, scriam... Crizele erau înspăimântătoare. Cădeam în sala de baie, pe jos, în sânge, ca la măcelărie sânge, şi, de fiecare dată, rana, fisura se deschidea din nou.

„După ce va trece prima fază a bolii, va trebui operată. O dilatare, neapărat...” Opt doctori au spus fraza asta, opt doctori au spus că trebuie să fiu operată. Momentan nu se putea face încă nimic. Totul era aşteptare. Mă ţineau în morfină şi pansamente de novocaină. Durerile se înălţau până la mijlocul trupului.

Nu voi uita niciodată faţa pe care a făcut-o Ara când, venind într-o zi la mine, aşa ca de obicei, în treacăt, a dat de cîţiva doctori, de altfel celebri şi pe care îi cunoştea. Atunci abia, la spusele lor, şi-a dat seama că, într-adevăr, sunt grav bolnavă, că n-am minţit. Poate că atunci, logic, s-a dărâmat în el tot ce gândise rău despre mine. A avut o privire uimită, speriată...

A continuat să vină în fiecare zi. Acum stă mult. A început să-mi aducă flori, casa plină!

— Marta, nu-l mai iubesc...

— Ţi se pare.

M-am înfuriat.

— Nu-ţi dau voie să mă contrazici. Cu ce drept mă contrazici? Ce interes ai să mă convingi că-l iubesc. Eşti fără mila.

— Taci, taci că-ţi face rău! Bine, nu-l mai iubeşti. Ţi-a trecut. A fost o nebunie şi ţi-a trecut.

— Marta, crezi că mi-a trecut? Crezi cu adevărat că nu-l mai iubesc?

Marta mă privea cu o mila neputincioasă.

— Sigur, sigur...

Ceream toc şi hîrtie. Da, scriam, scriam...

 

CALE LACTEE

 

Acolo unde înaltul şi adâncul se întâlnesc

Iubirea mea susţine bolta cerului

 

Dar cui nu i-a cîntat de trei ori cocoşul

Şi cine nu şi-a renegat iubirea?

 

Oricât de limpede şi de fierbinte

Lacrima nu şterge păcatul.

 

Trebuie atins adâncul neumblat

Calea pietruită de stele

 

Ca să ajungi acolo unde

Dintotdeauna eşti aşteptat.

 

În zilele acelea, i-am scris şi lui Ara tot felul de scrisori pe care nu i le-am dat niciodată. Ştiam că e inutil, dar le-am scris, scriam toata ziua:

„...Ara, nu mi-am dat seama că sunt îndrăgostită pentru că eram mai mult decât îndrăgostită. Deveniseşi viaţa mea. Inima-mi bătea pentru tine şi fiecare bătaie – o fericire. Tot ce am simţit ţi-am spus din prima zi. Probabil că ai crezut că sunt dementă. M-am azvârlit spre tine fără niciun fel de precauţie, fără niciun fel de cochetărie, fără niciun fel de rezervă, constrângere ori pudoare, ca şi cum tot ce simţeam era de la sine înţeles, ca şi cum aş fi trăit la Judecata de Apoi, unde nu mai poţi nici minţi, nici îndrepta. Am înţeles ce înseamnă cuvântul «implacabil» şi ce «destin». Dar totul era pentru mine uşor şi frumos, pentru că mi se părea că reîntâlnirea mea cu tine este în legea natural sacră. Aşa te-am iubit.

Acum dragostea mea e mortal lovită, dar şi acum mă cutremură gândul iubirii mele de atunci. Sunt cutremurată ca un om care-şi dă deodată seama că, în noapte, umblase liniştit pe marginea unei prăpăstii. Pot fi toţi bărbaţii geloşi pe tine pentru că, oricât de mult ar fi fost ei iubiţi, nu i-am iubit eu, eu care ştiu iubi mai tare, mai desăvârşit ca alţi oameni. Pe tine, eu, eu te-am iubit, eu – ca niciodată în eternitatea vieţii mele. Din veci te-am iubit. Ε adevărat, Ara, «din veci» te-am iubit. Acest mister al dragostei perfecte, al propriei tale «jumătăţi», cu tine l-am împlinit. Ε drept că, în viaţa asta de acum, mi s-a mai întâmplat să fi fost îndrăgostită, am fost oarecum fericită, nenorocită, am fost de toate, dar nu ştiam, nu bănuiam că se poate iubi şi aşa, aşa cum te-am iubit pe tine. Dragostea mea pentru tine a întrecut puterea mea de a iubi, a ivit în mine o putere neobişnuită de a iubi, după cum, la o mare spaimă, pericol sau disperare, se nasc în om puteri fizice mai mari decât obişnuite. Unii oameni s-au sinucis din dragoste, dar dragostea lor era slăbiciune, din slăbiciune s-au sinucis nu din dragoste, dragostea lor era slăbiciune, din slăbiciune s-au sinucis. Moartea nu m-ar fi despărţit de tine. Moartă şi tot te-aş fi iubit. Eu ştiu că moartea nu e moarte, că moartea e tot viaţă, nimic nu poate muri, nimic nu se poate naşte decât în interiorul inimii noastre. Or, dacă erai viu în inima mea, ştiam că sinuciderea nu mi-ar fi folosit... nu m-ar fi despărţit de tine. Plecam în cealaltă lume cu tine în inima mea. Dragostea mea pentru tine era rugăciune, aş fi vrut permanent să mă rog alături de tine, împreună cu tine. Ara, niciodată cu alt bărbat nu am dorit să am un copil, niciodată. Ε ciudat, dar e aşa. Când te-am văzut pe tine, am regretat că nu mai sunt destul de tânără, numai şi numai la gândul că nu voi putea avea un copil de la tine. Ara, am vrut să mă căsătoresc cu tine, să fii viaţă din viaţa mea şi, până la tine, nu dorisem nici asta niciodată. E ciudat, dar aşa a fost, Ara, am dorit să mor lângă tine şi să fiu îngropată lângă tine. Şi asta mi se părea o fericire, îngropată alături de tine. Voiam să mi se topească trupul împreună cu al tău, să trec în eternitate alături de tine. Te-am întâlnit bătrân, urât şi întunecat şi m-am bucurat tocmai că te recunosc împotriva tristei travestiri pe care anii au pus-o peste fiinţa ta, şi că te pot iubi şi aşa. Te-am recunoscut, ca şi cum te-aş fi văzut tânăr şi frumos, ca şi cum nu ne-am fi despărţit niciodată. Te-am aşteptat toată viaţa. Probabil că m-am născut ca să te întâlnesc pe tine. Ai venit târziu, dar ai venit, în fine ai venit. În ultimul ceas ai venit, după mii de ani ai venit ca să mă priveşti cu răceală, cu sfidare. Am stat în faţa ta fără apărare, şi m-ai lovit mortal. Nu te voi blestema, nu te voi învinui. Numai pe mine, numai pe mine. De-acum totul va fi tăcere.”

Scriu scrisorile astea, poeziile, pagini şi pagini de hîrtii, umplu patul meu. Ara vine, stă în fotoliu şi nu bănuieşte nimic decât că, desigur, nu sunt atât de bolnavă, deoarece pot scrie. Când vine el, zac cu ochii închişi. Îmi este imposibil să vorbesc. Ce-i pot spune? El povesteşte „cazurile” de vindecare miraculoasă pe care le-a făcut, de succesele lui. În fiecare zi mă întreabă:

— Nu vrei să mă laşi să te vindec? Îţi fac o anestezie şi o contracţie.

— Nu, nu vreau.

— Pentru ce nu vrei?

Şi-i explic din nou, cu lene, cu stângăcie, ştiind că nu mă-nţelege:

— Pentru că forţa dumitale e alta decât a mea şi nu vreau să-mi stric forţa mea. Nu vreau să-ţi iau nimic... să nu profit de nimic...

Ştiu că mă dispreţuieşte, că-şi bate joc de mine, de forţa mea, de dezinteresul meu, dar îmi este indiferent. El vindecă trupuri. Atenţia mea e întoarsă spre suflet. Acolo aş dori vindecare. Şi asta nu poate el. Îi mai spun:

— Dacă chiar nu se va putea altfel, îţi făgăduiesc că te voi lăsa să mă vindeci. Dar numai la ultima limită, ca să nu-mi spui că m-am sinucis ca să te pedepsesc.

Dă din cap ca în faţa nebunilor.

— Ştiu că nu crezi nimic din ce-ţi spun, dar îmi este indiferent. M-am învăţat să crezi orice despre mine şi că sunt nebună şi că sunt escroacă şi că orgoliul meu e nemăsurat, deoarece vrea să se măsoare cu orgoliul tău, iubirea mea cu puterea ta, dar nu-mi pasă. Suntem două fiinţe diferite, doi străini...

Cască ochii cu uimire. Nu este obişnuit să i se vorbească aşa.

— Dacă vii din obligaţie morală, Ara, poţi să nu mai vii. Nu mai e nevoie. Chiar te-aş ruga să nu mai vii. Ar fi mai bine să nu mai vii. Doresc să nu te mai văd.

— Eşti bolnavă... şi apoi...

— Din obişnuinţă vii, Ara. Am intrat în tradiţie. Totuşi, cred că ţi-ar fi mai greu să te lipseşti de acul de la cravată decât de mine.

— Glumeşti?

— Nu. Deloc. Ara, scoate acul de la guler imediat! Te implor, Ara! Fă măcar atâta pentru mine! Scoate acul de la cravată acum! Scoate acul, Ara...

Strig cu violenţă, cu lacrimi în ochi. Ara nu clipeşte.

— Când ai să te vindeci, o să putem vorbi serios, şopteşte.

— Tot ce ţi-am spus a fost serios. Şi acum şi înainte, dar n-ai să înţelegi niciodată. Să te ferească Dumnezeu să te iubească un doctor de nebuni: nu crede nimic din ce-i spui...

— Cum...

— Ştii că te-am iubit?

— Da, acum da.

— Aş dori să cunosc un mijloc ca să te conving că te-am iubit, să te cutremure dragostea mea şi apoi să nu te mai văd, să nu te mai văd niciodată, niciodată!

— Nu mai căuta să mă convingi că m-ai iubit, că nu e nevoie. Dacă ai căuta să mă convingi de contrariul n-ai putea!

— Te-am iubit atât de tare, atât de tare, încât eu însămi n-am putut crede că se poate iubi aşa... Ai fost mamă, tată, frate, bărbat, amant... dar... acum...

— Taci. Lasă-mă o clipă să cred. Nu strica ce mi-ai spus, cu cine ştie ce frază fără sens, aşa cum ai obiceiul de câtva timp. Eu am răbdare. Mie-mi ajunge ce mi-ai spus, restul nu mă interesează şi, de fapt, nici nu ştiu ce ai să-mi reproşezi.

— Asta spun şi eu: nu ne-înţelegem, dar vreau să fiu cinstită. Trebuie să ştii că acum nu te mai iubesc, că nu mai am nevoie de tine şi că te refuz, pe tine şi celebritatea ta, averea ta, iubirea ta. Trebuie să ştii că am avut puterea să-i cer lui Dumnezeu despărţirea mea în veci de tine.

— N-ai nicio grijă. Eşti cinstită. Orice mi-ai spune, nu vei putea schimba nimic din ce simt eu acum. Eu nu mă mai schimb. Lasă-mă deci să aud numai ce vreau eu...

Iar l-am privit în ochi:

— Scoate acul de la cravată, Ara. Te implor...

A şoptit iar:

— Eu am răbdare, Ana, am multă răbdare. Într-o zi ai si mă-nţelegi.

I-am spus Martei, noaptea târziu, când mă păzea. Slabă, mică, sta ghemuită într-un fotoliu. În odaie era numai o vagă lumină. Afară, tăcere. Nu trec nici tramvaie, nici maşini, nici oameni. Ε tăcere.

— Marta... mi se pare că Ara începe să mă iubească...

— Nu, Ana, nu te iubeşte şi nu te va iubi niciodată. Acum a înţeles că l-ai iubit şi e mândru. Acum nu mai vrea să te piardă. Dar nu te iubeşte. Ar trebui să-i spui să nu mai vie.

— I-am spus.

— Şi?

— Nimic. Vine.

Pauză. Apoi adaug:

— Marta... mă gândesc să-i cer bani, bani mulţi... ca să nu mai vie!

Marta rîde cu poftă. Eu nu rîd.

— Nu eşti în stare...

— Este adevărat, nu sunt în stare. De asta, nu sunt în stare.

— Vrei ca imaginea ta să rămână pură... superbă...

— Da, da.

— Din păcate da, da...

— Marta, n-am auzit niciodată ca un bărbat sau o femeie, care voia să scape de un amant sau amantă, să se fi mânjit cu lucruri urât mirositoare, să-şi fi împuţit gura, sexul, să se fi pocit, să-şi fi arătat defectele, să se fi arătat neputincios, să nu mai fi avut orgoliu şi astfel, să goneşti radical, să strici imaginea şi să creezi una falsă, dar de nesuferit.

— Tu poţi?

— Nu, nici eu nu pot. Sunt plină de orgoliu.

Marta şopteşte:

— Mă gândeam azi-noapte că, dacă ai muri... nimeni pe lume nu ar şti că ai murit din dragoste pentru Ara Surenian...

— Poate vor crede că am murit din pricina lui Filip, dulcele meu Filip, copilul meu, fratele meu, prietenul meu Filip. Aşa-i orice poveste. Nimeni nu cunoaşte decât crâmpeie... fals luminate... Fiecare îşi duce greul minciunii şi al sincerităţii, singur...

Marta e peste măsură de obosită. Acum alte prietene vin de-a rândul să mă păzească. Aurica a spus că ea nu intră în baie când sunt căzută pe jos şi curge din mine sânge, că-i este frică. Eu cred că-i este scîrbă de mine. Când se va duce din mine tot păcatul? Prin câtă durere se va curăţa păcatul? De fiecare dată leşin, apoi, când mă deştept, buzele mele strigă iertarea.

 

*

 

Ara vine de două ori pe zi. La prânz o dată şi seara încă o dată. La prânz, stă numai câteva minute, seara mai mult. La mine întâlneşte lume. Sunt prietenii, cunoscuţii, apoi doctorii care mă îngrijesc. Când este el în odaie, toată lumea tace. Nu se poate vorbi când e el de faţă decât tot despre el. Nimic altceva nu-l interesează. Fiinţa lui masivă şi forţa lui domină şi se impune. Tot oraşul vorbeşte de minunile pe care le face. Cine intră la mine în casă şi-l vede amuţeşte. I se fac complimente, i se aduc laude. Le primeşte ca un preot în amvon. Jos, maşina îl aşteaptă. Când pleacă, duce cu el pe oricine vrea să meargă. Invită pe toată lumea la el la „cabinet” să vadă „demonstraţii”. Când e numai cu mine, mă întreabă mereu şi mereu, ca şi cum de fiecare dată ar fi prima oară:

— Ana, nu vrei să te vindec?

— Nu.

— Pentru ce?

— Ţi-am mai spus. Pentru că nu vreau ca forţa dumitale, care e mai brutală decât a mea, să-mi strice forţa mea mai subtilă. Prefer să sufăr...

Mă priveşte şi mă întreabă cu o linişte sfidătoare:

— Care forţă mai subtilă?

— Cea pe care Dumnezeu mi-a dat-o mie, puterea mea de a iubi, de a crede în puterea purităţii.

Surîde:

— Da, poate...

— Atunci pentru ce te prefaci că nu ştii care putere?

— Nu mă prefac. Ana, nu mă-nţelegi...

— Nici dumneata pe mine.

Închide ochii şi stă nemişcat. Aduce acum atâtea flori de i-am spus:

— Ca la propria-mi înmormântare...

Şi brânză de vacă aduce, cantităţi incomensurabile de brânza de vacă. Mănâncă toţi vecinii brânză de vacă.

— Ar fi timpul să cumperi o vacă. Ara, ar fi mai economic. Ai ţine-o în grădină legată, împreună cu cîinele, ştii, în fundul grădinii. Ai o grădină misterioasă, Ara. Mi-e teamă de ea. Vreau, dacă m-oi vindeca, să vin la dumneata, în grădina dumitale, acolo în fundul grădinii... cu cîinele... cîinele dumitale mă interesează mult...

— Bine, Ana, am să te poftesc...

— Dacă am să mă vindec...

— Nu trebuie să te îndoieşti. De ce nu vrei să te vindec eu?

— Nu vreau să stric puterea mea punând-o în contact cu a dumitale. Şi apoi, nu vreau să primesc nimic de la dumneata.

— Ştiu.

Asist eu însumi la aceste conversaţii, care nu au niciun rost, şi caut totuşi să prind ceva. Ce simt eu? Ce simte el?

— Marta, pentru ce vine Ara?

— Ca, atunci când te vei vindeca, să trăiască din nou cu tine. Să-ţi arate că e mai tare ca tine. Nu poate suporta o înfrângere.

— Dar el a fost victorios. Victoria a fost a lui! Era doar să mor din pricina lui...

— Nu-i ajunge.

— De ce nu pleacă? De ce nu i se face milă de mine şi să plece?...

— De ce aştepţi de la el un lucru pe care-l poţi face tu? De altfel, dacă ai avea puterea despărţirii interioare nu ţi-ar mai păsa nici că vine ori că nu vine. La ce ţi-ar folosi dacă el n-ar mai veni şi tu te-ai gândi mereu la el?

— Mereu, Marta, mereu... dar acum altfel... Şi poate, cu încetul, dacă nu l-aş mai vedea, l-aş uita. Patima a trecut acum. Ε ceva de vis, ceva ireal. Confund prezentul cu trecutul: un trecut de mii de ani cu un prezent devenit abstract. Nu mai e nimic viu.

— Patima a trecut? Ce ştiu eu? Eşti bolnavă. Înţelegi că, atunci când ai suferit atât de mult, mai ales în primele zile, dacă Ara ar fi suferit şi el cu tine, dacă te-ar fi luat în braţe, dacă şi-ar fi lăsat bolnavii ca să stea cu tine, zi şi noapte cu tine, meritai acest lucru, şi să nu-ţi propună „la rece” să te vindece, înţelegi că ar fi fost cu totul, cu totul altceva.

Două lacrimi mi se preling din ochi.

— Da, ar fi fost altceva.

Şi după o pauză, izbucnesc:

— Pentru ce, pentru ce vine?

— Ţi-am mai spus: va veni până când într-adevăr totul va fi consumat în tine. Ce, vrei să pleci în cealaltă lume încă legată de el? Roaba lui?

M-am cutremurat:

— Totuşi, acum e mai uşor, într-un fel mai uşor. A început sfârşitul. Ε începutul sfârşitului.

— Da, dar să vedem cât va dura acest „sfârşit”...

— Marta, ce lungă agonie!

— Da...

— Ce-ar fi dacă deodată am vedea că Ara mă iubeşte cu adevărat?!

— Chiar atât de mult îl iubeşti, Ana? Gândul tău e numai o ispită. Zici că ţi-a trecut patima şi de fapt tu aştepţi ca abia acum să înceapă dragostea lui. Ce abis! Dacă Dumnezeu ar fi admis dragostea ta cu Ara, ar fi lăsat să te iubească de la început şi Ara pe tine, nu numai tu pe el. Întâlnirea voastră nu a fost pentru fericire, a fost pentru plată.

Tac. Am tăcut câteva minute. Mi-am dat seama cât de iremediabil singură sunt pe lume. Un abis de singurătate. Toţi suntem singuri, dar sunt clipe când îţi dai intolerabil seama de singurătatea ta. Însăşi Marta care se sacrifică stând cu mine şi participă ca nimeni altcineva la povestea mea era faţă de mine, într-un fel, fără milă. Avea puterea să-mi spuie pe faţă orice adevăr. De altfel, tocmai de aceea o alesesem pe ea confidentă. Au fost clipe când mi s-a părut că abuzează de nevoia mea de a avea o prietenă şi că acea ,,sinceritate” a ei nu este decât izbucnirea unor resentimente de invidie, adânc ascunse în inima ei.

— Da, da, am şoptit. Dar eu ce mă fac în anii pe care-i mai am până la moarte?

— Când vei accepta cu adevărat „verdictul”, atunci se va împlini şi o minune şi te vei libera ele el.

— Crezi?

— Sigur.

— Şi atunci mă voi putea din nou bucura de viaţă, de libertatea mea?...

— Desigur.

— Cel mai mare mister pentru mine din toată povestea asta, nedezlegat mister, e că un suflet de om poate dori, tînji după perfecţiune, până a dori mai degrabă moartea decât viaţa, decât renunţarea la ideal şi, în acelaşi timp, să fie legat de atâta patimă pământească pentru un om, un biet om, încât să poată efectiv muri de dor şi durere pentru acel om. Echilibrul luptei, permanent periclitat, a omului tînjind după perfecţiune şi totuşi supus patimei, e înspăimântător...

Am tăcut. Marta a întrebat:

— Şi totuşi?

— Şi totuşi, această căutare a realei, miraculoasei puteri din noi, a purităţii e singura salvare, singura certitudine, singura posibilitate, singura plată. Îl iubesc pe Dumnezeu mai mult ca pe Ara, asta ştiu sigur, dar îmi este mortal de greu făra Ara.

— Să nu-ţi închipui că eşti altfel decât toată lumea!

— Dar eu vreau să fiu altfel decât toată lumea! Vreau să fiu aşa cum ar trebui să fie toată lumea...

 

*

 

Îmi telefonează într-o seară Ara. Pare trist. O voce caldă, moale, vocea lui de mister:

— Am terminat consultaţiile. Voiam să ştiu, înainte de a mă culca, ce faci...

Inima mi s-a muiat. Am spus:

— Vrei să vii până la mine?

O pauză. Apoi Ara mi-a spus:

— Nu. Sunt obosit. Mă culc imediat.

Iarăşi o palmă. Pentru ce n-a înţeles că în acea clipă s-ar fi putut răscumpăra multe? Apoi a fost iar o oră de chin. În baie iar mi s-a deschis rana. Sângele a curs şi durerea a fost cumplită şi, în durerea trupului, îmi era dor de Ara şi regretam ca nu înţelesese că trebuia să vină în seara asta. Şi m-am gândit că totuşi ar fi mai bine să-i spun că-l iubesc, că-l iubesc încă, să-l chem... Poate că acum, că acum... M-am târât la telefon. Durerea fizică, fioroasă, mi se părea suficientă plată. Trupul voia fericire. O să te odihneşti, în fine, în braţele omului iubit, să te odihneşti... Am format numărul casei lui. A răspuns imediat fratele lui.

— Doamnă Stavri, Ara nu-i acasă. A plecat... e plecat... mai demult... N-a mâncat acasă. Era invitat... obligaţii...

— Mulţumesc

Am închis telefonul. M-am tăvălit de gelozie. O clipă, haosul în mine a fost atât de mare încât nu ştiam dacă mă doare trupul sau sufletul; mă făcusem o singură durere şi revoltă. Obsedant îmi răsărea în minte Fifi Păpuşa, Mata-Hari, îmblânzitoarea de lei. Îi vedeam ochii, ochii ei ficşi, clari, albaştri, ca de sticlă, trupul ei zvelt, înalt, părul blond despletit pe umeri, carnea ei albă, umblând cu cravaşa în mână. Era o potrivire între ea şi Ara. Erau ai circului amândoi, ai spectacolului amândoi, inconştienţi amândoi... Şi cum să aflu dacă Ara e cu ea acum, la vreun restaurant sau la ea acasă? Fifi Păpuşa, Fifi Vampa, Fifi Mata-Hari. M-am tăvălit de gelozie. Şi am crezut, am vrut să cred că mă tăvălesc de durere fizică, de durerea rănii deschise, a sfîşierii fizice. Sângele curgea. Şi am strigat: „Iartă-mă, Doamne, iartă-mă şi vindecă-mă! Vindecă-mă!”

De rană? De Ara?

De când dura jocul cu „verdictele” şi nesupunerea mea şi strigătele mele de implorare a unei iertări, a unei despărţiri încă nedorită de mine? În clipa asta, din nou mi s-a părut că am înţeles „verdictul” şi că mă voi supune, că m-am supus. Într-adevăr, răbdarea vieţii e mai mare chiar decât posibilitatea omenească de a păcătui.

Când a venit a doua zi Ara, nu i-am putut spune niciun cuvânt. Întâmplător nu era nimeni în odaie. S-a aşezat în fotoliu, a închis ochii şi a adormit. „Când nu adoarme pe cineva, adoarme el” a spus într-o zi nepotul meu Dan Stavri. Şi într-adevăr. Ara a adormit şi a stat aşa două ceasuri nemişcat. Am avut timp să-l privesc. Un titan. L-am admirat. M-a uimit în clipa aceea puterea Iui. O, de-aş avea neclintita lui putere şi totodată lumina mea! În întunericul lui e de o mie de ori mai puternic decât mine; iar mie nu mi-a rămas decât violenta dorinţă, disperata dorinţă de a mă elibera de orice contingenţă înjositoate. Doamne, nu mă lăsa! Dă-mi puterea luminii mele! Gelozia mea e ciudată, gelozia mea e dublă: sunt mai întîi meschin geloasă pe Ara şi Fifi Păpuşa, pe Ara, omul cu care am trăit şi cu care nu mai trăiesc şi, în acelaşi timp, geloasă pe drepturile inimii din mine pe care o frustrez, o înşel în slăbiciunea plină de patimă pe care o am pentru Ara. Dragoste păcătoasă care mă face să sufăr prin imperfecţiunea ei. Totodată imperfecţiunea în dragostea mea către Dumnezeu şi imperfecţiunea în dragostea lui Ara către mine; iar eu la mijloc, strigând de durere şi sfîşiere. Singura fericire, absoluta fericire e că totuşi îmi dau seama că eternitatea există, mă aşteaptă, eu crucificată în această eternitate, dar că totuşi, odată, odată, mă voi libera...

M-am zvârcolit. Ara a deschis ochii şi m-a privit ciudat.

— Suferi?

— Da.

Buzele lui au încercat să bolborosească ceva, dar n-a îndrăznit să spuie desluşit ce vrea; într-adevăr, era inutil să întrebe iar dacă nu vreau să mă vindece el.

După plecarea lui Ara, am coborât din pat, am îngenuncheat şi, înfiorată, am cerut vindecarea mea. Pentru prima oară am cerut vindecarea şi nu iertarea. Vindecarea mea trupească. Mi se părea că cealaltă, cea a duhului, se va face implicit.

 

*

 

Duminică – o duminică, una din nenumăratele duminici ale vieţii! Dacă marţile au fost însemnate într-un fel de reîntâlnirea mea cu Marele Preot Somnambul, apoi şi duminicile şi-au avut însemnătatea lor. Da, o duminică. Ε început de vară. În ajun am cerut vindecarea mea. Azi mă simt, ciudat, mai bine, mult mai bine, mult mai bine, şi mai ales simt o dorinţă nouă în mine, o dorinţă subtilă de viaţă, o uşurare. Şi iată că, după două luni de boală – două luni am zăcut – iată că doresc să văd soarele, să văd lumina soarelui prin transparenţa frunzelor, să simt adierea aerului proaspăt de început de vară. Doamne, cât sunt de slabă, uşoară, de-abia îmi port paşii. Umblu încet, singură, pe bulevardul plin de pomi. Îmi face plăcere că sunt vie şi umblu...

Mergând aşa, am văzut sosind în faţa mea o limuzină mare. Nu mergea prea repede. În ea era Ara Surenian. Sta rezemat, nemişcat, cu ochii închişi. L-am văzut bine. Ca un idol asiatic. Marele Preot Somnambul. Părea mai palid ca de obicei. În fundul maşinii, la spatele lui, erau flori. A trecut. Nu m-a văzut. Eu m-am întors imediat din drum. N-aveam putere să merg repede. Nu era nicio staţie de taxiuri lângă mine. Trebuia să mă întorc acasă pe jos. Voi sosi oare la timp să-i deschid uşa? Va pleca? Va aştepta la uşă? Se va speria? Mă grăbeam. Spre marea mea uimire, am observat că rana aproape nu mă mai durea. Mă grăbeam, îmi bătea inima tare. Când am ajuns în dreptul casei, am văzut maşina aşteptînd. Şoferul era lângă maşină, doctorul lipsea, iar florile – tot acolo.

— Unde e domnul doctor? l-am întrebat pe şofer.

— Ε la farmacie.

Nu departe de casă era într-adevăr o farmacie. Dar pentru ce s-a dus fără maşină, pentru ce n-a trimis şoferul? Urc la mine în apartament. Mă simt foarte ciudat. O plutire vagă, o ameţire. M-a obosit plimbarea? Mi-a făcut bine? Ameţeala mea e plăcută, e ca înainte de somn, de narcoză, sau parcă aş fi copil şi m-ar fi legănat mult mama. O mare dulceaţă e în trupul meu. Trece un sfert de ceas şi sună Ara. Îi deschid. Ε palid. Îmi dă florile, intră în casă. Ε ciudat.

— Ara, ce ai?

— Mi-este puţin rău...

— Stai. Uite aici pe canapea. Stai. Îţi dau sifon...

Surîde.

— Cu lămâie, Ana, dar şi cu bicarbonat. Uite, am cumpărat de la farmacie.

Aduc repede tot ce trebuie. Bea. Stă întins, palid. Foarte palid. „Desigur a mâncat iar prea mult”... mă gândesc şi este inutil să-l întreb căci nu va mărturisi. Ara întinde mâna către mine. Îi dau mâna. Şi-o aşează pe faţă. Simt un fior. Gestul pruncului Isus în braţele sfîntului Anton! Ara îmi ţine mâna lipită de faţa lui:

— Stai, stai cu mine, şopteşte.

Stau aşa câteva clipe. Eu încă simt acea vaga senzaţie de narcoză, de ameţire. Pe faţă are o transpiraţie uşoară ca o boare rece. Brusc, Ara mă priveşte.

— Cum te simţi? mă întreabă.

— Eu... eu... mai bine... mult mai bine... acum mai bine...

Ara închide ochii.

— Dar dumneata? îl întreb.

Face un gest evaziv cu mâna: nu e important.

— Tu, tu, Ana, trebuie să te vindeci. Trebuie. Nu mai pot suporta să te văd chinuindu-te aşa... A ajuns o obsesie pentru mine. Ieri, când te-am văzut zvârcolindu-te, am simţit că nu mai pot.

Îl ascult cu uimire. Aş fi putut crede că nici n-a observat că sunt bolnavă. Dar ce ciudat că mă întreabă tocmai acum, când am cerut şi eu vindecarea mea! Din nou a prins gândul meu. Dar Ara vorbeşte încă, în şoaptă, ca pentru el:

— ...n-am mai putut suporta... şi... nu te-am mai întrebat şi te-am vindecat de la distanţă... A fost mai greu... de la distanţă...

Ce simt eu? Revoltă? Duioşie? Şi una şi alta? Da, şi una şi alta.

— Pentru ce, pentru ce? şoptesc.

— Nu se mai putea...

— Fără voia mea... Ara?

Tace. Îmi apasă mai tare mâna pe faţa lui.

Eu şoptesc:

— Mulţumesc.

Ε nemişcat. Faţa lui a căpătat ceva ciudat, un surîs misterios cum îl au câteodată morţii sau unele statui. În clipa asta are o frumuseţe grea de înţeles, supraumană, dar care mie-mi place nemăsurat. Aşa a stat în seara aceea, nemişcat, cu mâna mea pe obrazul lui.

A plecat devreme, mult mai devreme ca de obicei, obosit dar foarte liniştit, parcă ar fi căpătat ceva de mult aşteptat, ca un om împăcat cu el însuşi.

Şi, în zilele următoare, spre marea uimire a doctorilor, care mă îngrijeau şi căutau să mă convingă să mă las operată, rana, în mod miraculos, s-a închis de la sine. M-am vindecat. Eram uşoară ca un fulg. Slabă, transparentă, dar vindecată. Mă mişcăm uimită şi fericită. Câteodată, recunoştinţa mă copleşea. „Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc...” şopteam. Unde erau strigătele de durere? Unde durerea? Mă vindecase Ara, mă vindecase mila lui Dumnezeu, strigătele mele? Cum aş fi putut şti? Diu nou coincidenţele, uluitoare, mă copleşeau...

Orice om – câtva timp după dispariţia unei dureri – e cuprins de euforie. Aşa trăiam... Ara continua să vină de două ori pe zi. Era sau părea şi el fericit. Într-o zi, am cerut un ceai. A vrut şi Ara ceai. Îi era sete. Pregătind ceaiul, am tăiat lămâie, ţinând-o în mână. Ara mi-a spus:

— Te rog să nu mai ţii lămâia aşa, că te poţi tăia. Te-am mai rugat...

— Ba da, Ara, aşa am să ţin lămâia, aşa, şi în faţa dumitale. Aşa am s-o tai. N-ai decât să nu te uiţi...

— Nici dacă te rog?

— Nici.

— Te rog!

— Şi eu te rog să scoţi acul de la cravată...

S-a uitat la mine şi, încet, privindu-mă, a scos acul de la cravată. L-a pus în buzunar. Am lăsat lămâia din mână şi am tăiat-o aşa cum voia el.

— Mulţumesc lui Dumnezeu că te-ai vindecat, mi-a spus.

Eu m-am închinat lung.

— Mulţumesc şi eu pentru vindecare, am murmurat.

Mai târziu mi-a spus cu un surîs dezarmat:

— Mi-am făcut nişte haine noi...

Şi acum vine de două ori pe zi. La prânz, două-trei ceasuri în loc de zece-douăzeci de minute: iar seara, nu mai vrea cu niciun preţ să plece. Jos, maşina îl aşteaptă o oră, două, trei... Ara e pe canapea, aşezat şi pe jumătate adormit. Eu citesc, mă gândesc, scriu, recunoştinţa îmi umple trupul, mulţumesc că m-am vindecat, mulţumesc că acum scriu... Ara, în somn, îmi caută mâna. Are pe buze acel surîs ciudat care-i stă, de câtva timp, aproape permanent pe buze. Un surîs subtil, aerat, diafan, uimitor prin contrastul care-l face cu fiinţa lui masivă, greoaie până la monstruos. Dacă-l deştept ca să plece: „Hai, Ara, hai, Ara...”, mă imploră să-l mai las să stea.

— Dacă mă laşi să dorm aici în loc să dorm la mine acasă, mă odihnesc în mod supranatural şi mâine voi avea înzecită putere ca să vindec. Nu-ţi este milă de bolnavi? Tu eşti vestala mea, şi eu capăt putere de la tine..

— Mi-e somn, Ara, sunt obosită...

— Nu-i adevărat. Eu nu te obosesc, eu îţi dau forţă. Stai lângă mine şi roagă-te pentru mine. Azi am trecut pe lângă o biserică, am intrat şi am aprins o lumânare pentru tine.

Când pleacă, mă simt ireală. Plutesc pe marginea somnului şi a visului cu o dulceaţă răspîndită în tot corpul. Prezenţa lui îmi dă într-adevăr o putere neobişnuită. Trăiesc o realitate pe care am primit-o fără să ştiu când şi cum, şi o trăiesc în totală inconştienţă. Într-adevăr, ce e între Ara şi mine? Ce vrea el? Ce vreau eu? Ce înseamnă aceste vizite? Cine speră? El sau eu? Îmi face curte şi eu accept? Ce accept?

Într-altă zi, Ara mi-a spus:

— În curând, am o conferinţă la cercul de cercetări ştiinţifice al Academiei. Vrei să vii? Mi-ar face plăcere.

— Aş veni. Sunt însă atât de slăbită...

— Îţi trimit maşina. Te rog. Conferinţa asta o fac pentru tine.

— Bine, am să viu.

Ara are o lumină nouă pe faţă, rufele îi sunt curate iar ochii plini de adâncimi catifelate de nedescris.

— Să nu uiţi, mi-a spus, că mi-ai făgăduit că, dacă te vindeci, vii la mine în grădină odată. Ε plină de flori acum, sădite de mine. Eu îngrijesc grădina.

— Şi cîinele e legat?

— Da, şi cîinele-i acolo.

— Şi băncile, şi iarba, şi pietrele?

— Da, totul e acolo.

— Şi în casă fotografia dumitale tânăr?

— Da.

— Şi geamurile lipite cu hîrtie, şi telefonul care sună şi nu răspunde nimeni?

— Da, totul.

A rîs. Am rîs şi cu.

Mi-a spus Marta:

— Sunt pur şi simplu înspăimântată. Ai zis că vrei semn şi că vei accepta „verdictul”. Ai avut semn, ai văzut „verdictul” şi acum începi totul din nou, ca şi cum niciun „verdict” nu ţi s-ar fi dat.

— Nu trăiesc cu Ara, nu mai e nimic între noi.

— Ai fost la un pas de moarte şi n-ai învăţat nimic, şi nici frică nu ţi s-a făcut. Acum aluneci în ceva şi mai periculos. Sunt pur şi simplu înspăimântată.

— Vezi să nu fii prea severă! Îmi ceri mie să fac ceea ce n-ai putut tu nici pe departe. Într-un fel, dacă aş avea eu puterea pe care ai dorit s-o ai tu, te-ar răzbuna oarecum de sclavia în care trăieşti. V-aţi bucura toate femeile dacă eu aş putea ce n-aţi putut face voi, sclavele dragostei! Chiar dacă aş muri din această experienţă... Dar să nu-ţi fie teamă că mă supăr. Am nevoie de cruzimea ta, pe tine te-am ales ca să nu adorm în inconştienţă şi iluzie. Dar pentru ce eşti înspăimântată? Poate că abia acum totul e bine, perfect. Cu mine e prieten şi, într-un fel, „căsătoria albă” a început să existe...

— Pentru ce nu se căsătoreşte atunci cu tine?

— Încă n-am vorbit despre asta.

— Încă... iar între timp, el trăieşte cu alte femei şi te pîndeşte şi pe tine. Ε un senzual partenerul „căsătoriei albe” şi ţie-ţi place dorinţa lui, aşteptarea lui.

Am simţit un fior; a fost şi gelozie şi ceva mai adânc decât atât, pe care însă n-am avut nici puterea, nici timpul să-l prind. Dar seara l-am întrebat pe Ara:

— Pe Fifi Păpuşa o mai vezi? Ce fac leii, tigrii, panterele?

A prins Ara falsitatea glasului meu care căuta să fie calm, indiferent?

— Fifi Păpuşa?! A, da! Fifi Păpuşa. Dacă vrei, acum că eşti sănătoasă, să mergem odată împreună la circ s-o vedem cum lucrează. N-am nicio încredere în ea. Nu ştii ce slabă e! O cîrpă... Ε suficient s-o privesc ca să adoarmă.

Rîde. În rîsul lui, în glasul lui surprind aceeaşi caznă de a fi degajat ca în glasul meu. Ne minţim reciproc.

— Propui să mergem la Ploieşti s-o vedem pe Fifi Păpuşa?

— Ploieşti? Nu. Acum e în Bucureşti. Nu ştiai?

Deci o vede, ca pe atâtea şi atâtea alte femei. „Dacă ai şti, Ana, câte femei nebune, isterice, nesatisfăcute vin la mine... Dacă mi-aş pune mintea cu ele...” mi-a spus odată, mai demult. Mie-mi este ruşine. Am fost şi eu una dintre ele! Ce bine că acum nu mai trăiesc cu Ara! Încet se va convinge că eu n-am vrut să pun mâna pe averea lui, că într-adevăr l-am iubit. Ce va fi atunci? Nu ştiu, dar până una-alta e toată ziua cu mine, dimineaţa, seara până târziu. Acum nu-l mai aştept. Acum vine. Vine chiar în ceasurile când nu-l aştept. Câteodată soseşte pentru câteva minute, între două vizite spre pacienţi „ca să te văd o clipă”, spune. Acum e cu mine. După ce am fost atât de grav şi dureros bolnavă, liniştea aceasta, dulceaţa aceasta a prezenţei lui îmi este plăcută peste măsură. Sunt în convalescenţă, scăpată de la moarte şi văd iar flori, lumină, respir iar aer. Acum e vară. Ε cald. Geamurile sunt larg deschise. Da, e soare afară, un soare pe care-l simt cu întreaga mea fiinţă. Pomii sunt grei de bogăţia frunzelor. Când ies în balcon, de sus văd întreg bulevardul plin de pomi. Ε ca o pădure sub fereastra mea; iar în odăi am flori. Casa e plină de flori. Ara aduce zilnic flori.

Iată, iată...

Da, era într-o dimineaţă de vară, spre prânz şi soneria a sunat de două ori, aşa cum sună Ara. Mai devreme ca de obicei. Şi a venit Ara. Avea şi flori mai multe ca de obicei. Mi le-a dat, şi, cantitatea lor, şi felul de a mi le da, şi frumuseţea lor au adus în casă şi în sufletul meu un val de bucurie. S-a făcut sărbătoare în casă. Era o zi mare. Nu ştiu ce zi, dar eu o voi ţine minte.

Ara s-a aşezat pe un fotoliu. Eu alături, pe alt fotoliu. Ara a tras fotoliul meu mai aproape de el. Mi-a luat mâna şi a stat aşa. Nici măcar n-a închis ochii. Afară era soare. Uşa spre terasă era deschisă. Perdeaua albă, ca o pînză de corabie se mişca legănată de adierea aerului. Cerul albastru se întrezărea fără piedică. Iar eu mă simţeam uşoară. Pluteam. Ochii lui Ara erau miraculoşi. Cât am stat aşa? Nu ştiu, dar ce ştiu e că ar fi fost perfect să fi murit în clipa aceea, să mă fi stins în liniştea şi lumina aceea, în ora aceea împăcată cu ea însăşi. I-am auzit glasul:

— Ara te iartă.

Am tresărit, dar nu m-am mişcat.

— Ara te iartă, a repetat, şi a mai şoptit o dată: — Ara te-a iertat.

Inima mea a acceptat.

Perdeaua încă unduia şi cerul era tot albastru.

Am stat încă mult aşa, nemişcaţi, iar mai târziu m-am aplecat şi am sărutat mâna lui care ţinea strâns mâna mea.

Bucuria şi emoţia mea au fost imense:

— Închide ochii, am spus.

A închis ochii. I-am ţinut mai departe mâna strâns ca unui copil. Atunci ne-a cuprins o mare forţă sacră. Deodată pe amândoi.

— Ce se întâmplă? a şoptit Ara speriat, cutremurat.

— Taci! Primeşte...

Forţa domnea stăpînitoare ca soarele. Valuri de forţă binecuvântată. Har. Mâna i-o ţineam din ce în ce mai strâns. Binecuvântarea ne unea.

O, cine n-a simţit această putere, măcar o fărâmă din puterea harului, cea care premerge răpirea, nu ştie ce înseamnă cutremurarea ei fierbinte. Pe faţa lui Ara au curs două lacrimi, de data asta le-am văzut cu ochii mei. Mai puteam crede că nu am fost iertată, mai puteam crede altceva decât ceea ce doream să cred? Într-adevăr, am crezut că am fost iertată şi că Domnul mi l-a dat pe Ara înapoi, în fine mi l-a dat şi că în clipa asta s-a dat şi adevăratul „verdict”.

Câteodată, ispita ia înfăţişări atât de dulci şi calea vieţii pare atât de simplu deschisă, încât e greu să înţelegi că e tot ispită şi că viaţa ne încearcă cu lucruri din ce în ce mai grele. Greu nu este numai că rabzi durerea. Greu e să rămâi lucid în clipa în care o dorinţă fierbinte, dramatică, pare a se împlini. Ε greu să înţelegi efemerul cuprins în clipa care, prin acuitate, capătă o importanţă înşelătoare de desăvârşire. Ε greu să nu te opreşti din drum, e greu să nu crezi că ceea ce-ţi place, peste măsură place, nu este chiar ţelul vieţii. Şi i se dă fiecăruia ispita pe măsura lui.

Acum credeam că binecuvântarea înseamnă acceptarea planului meu de a-mi petrece viaţa lângă Ara. Simplu: asta doream, asta înţelegeam. Nici nu aveam putere să gândesc altceva; mult, mult mai târziu, am valorificat la justa ei valoare clipa aceea, şi am fost abia atunci pe drept recunoscătoare.

M-am socotit din nou logodită cu Ara. Nu mai eram amantă, acum eram logodnică. Fostă amantă, actuală logodnică. Ridicolul situaţiei nu-l vedeam. Credeam, voiam să cred că Ara se convinsese că-l iubesc şi că acum mă va iubi şi el.

Într-adevăr, în dimineaţa aceea fusese binecuvântarea harului asupra noastră, a lui Ara şi a mea, dar nu am avut puterea să înţeleg adevăratul lui rost. Am dat imediat explicaţia cea mai plăcută mie: „verdictul” fusese „afirmativ”, şi acest verdict plăcut mie l-am acceptat imediat şi fără reticenţe, nicio reticenţă, şi nu mi-a trecut prin minte că destinul hotărât mie, văzând că nu am putere să primesc „verdictul negativ”, a dat verdictul care-l va face pe Ara să se poarte în consecinţă, iar pe mine să am puterea să accept „verdictul negativ” dat de la început. Totuşi, satisfăcută în orgoliu, i-am mulţumit Domnului că, după acea clipă de putere, Ara se va teme să-şi mai bată joc de „puterea mea subtilă”, cu care atâta timp mă lăudasem zadarnic. Acum că gustase din acea Putere, nu va mai îndrăzni să mă batjocorească. Eram încîntată, orgoliu deplin satisfăcut. Ca buruienile pe cîmp creşte şi se înmulţeşte în noi sfidarea, obrăznicia împotriva smereniei.

Ara venea şi-mi făcea curte. Îmi săruta mâna lung, de trei ori în loc de o dată. Când mă săruta pe obraz mă strângea la el, la piept, tare. Apoi gura lui a început să-mi caute gura. Eu eram încă înfricoşată, dar înnebunisem din nou. Noaptea, îl simţeam lângă mine. Mai ales în zori, când se lumina de zi, mă deşteptam cu prezenţa, gândul lui. Auzeam cîntul păsărilor care slăveau răsăritul soarelui şi bucuria mea se înălţa şi ea către soare şi viaţă, o dată cu rugăciunea păsărilor.

„Stai cu mine”, îmi spunea de câte ori venea, şi venea mereu. Apoi a început să mă ia cu el pretutindeni. Mergeam împreună la clienţi. Eu îl aşteptam în maşină. Era vară, cald, oraşul scăldat în soare şi mireasma teilor încărcaţi, grei, de flori galbene. Apoi m-am lăsat sărutată. Se purta ca şi cum niciodată n-am fi trăit împreună până acum. Câteodată mă întrebam cu uimire dacă într-adevăr vom rămâne aşa. Pentru ce nu vrea nimic în plus? Îi era teamă că-l voi refuza? Voia să se convingă de realitatea dorinţei mele? Îi plăcea această cedare lentă? Voia să-l rog eu, ca să nu-şi ia din nou responsabilităţi? Voia să vadă până unde putea exaltarea mea să crească? Şi niciodată n-a făcut niciun gest în plus, ca şi cum astfel trebuia să rămânem în veci, învoiţi. Dar eu m-am trezit spunându-mi: „Trebuie să trăim din nou împreună, trebuie să ne căsătorim”, însă lui Ara nu i-am spus nimic. Am fost mai fericită ca niciodată în viaţa mea. Cîntau pietrele, stelele, frunzele şi sângele în mine. Uitasem că există durere pe lume.

A venit la mine într-o dimineaţă. Nu eram singură, mai era lume, cunoscuţi. Aurica a servit cafele. Discuţia era plăcută. Ca de obicei, s-a vorbit de „cazurile” vindecate de doctorul Ara Surenian.

— Tocmai ieri m-am întâlnit cu un prieten, un doctor, care mi-a vorbit despre dumneavoastră, domnule doctor. Recunoştea că faceţi minuni. Spunea că, din punct de vedere strict medical, ştiinţific, ce faceţi e imposibil şi totuşi cazurile nu pot fi negate.

— Deştept centre noi în creier, e simplu. Ε teoria părţii drepte din creier, pe care o studiez şi asupra căreia vreau să scriu un studiu. În fine, să aduc probleme noi în discuţie...

Alt prieten i-a spus:

— ...vă cunosc, domnule doctor, mai de mult, poate nu vă aduceţi aminte de mine... la Legaţia Armeană, când eraţi atât de disperat că nu reuşiţi s-o aduceţi în ţară pe doamna Surenian. Aţi reuşit, domnule doctor, să căpătaţi dreptul de a vă aduce soţia în ţară?

Ara nu a avut nicio tresărire pe faţă. Timpul trece. Am şoptit. Am întrebat:

— În ce an?

— În 1949, a spus prietenul. Condiţii foarte grele, nici să mergi acolo nu se putea şi niciun divorţ lămurit nu se efectua. Ce era valabil acolo nu era valabil la noi, actele nu-şi puteau căpăta valoarea lor reală... Acum însă e mai uşor, se pot căpăta şi paşapoarte...

— Da, da, spuse Ara.

— Cât timp trebuie până ajungi în Armenia?

— Depinde cum mergi. Cu avionul e o nimica toată.

Altcineva a vorbit despre altceva. Ei vorbesc, eu nu-i aud. Gândurile mele merg vertiginos. Şi mie mi s-au deşteptat în creier gânduri noi. N-aş putea spune că am simţit vreo durere sau nelinişte, nu, dar fiinţa mea fusese cuprinsă de o mare atenţie care mă absorbea complet.

Câteva momente, fosta soţie a lui Ara deveni o realitate. Deci omul se zbătuse, se frământase. Ce-l lega? Fusese îndrăgostit, o iubise? Interese materiale? Datorii morale? Obişnuinţă? Pentru ce nu-mi vorbise niciodată de ea, de parcă nici n-ar fi existat? Pentru el ea nu mai exista? O uitase complet? Lucruri trecute, moarte? Atunci pentru ce, ostentativ, nu vorbea niciodată despre ea? Îl voi întreba, mi-am spus, îl voi întreba cândva, cât de curând. Şi mi-am adus aminte că Ara îmi spusese că vine să mă ia diseară să ne plimbăm cu maşina la şosea. Teii erau înfloriţi, nopţile splendide. Şi mi s-a umplut fiinţa de fericire, de sălbatică dorinţă de fericire, de dorinţa fericirii lângă Ara.

„Da, am gândit, trebuie să ne căsătorim cât de repede şi să trăim nedespărţiţi. A avut dreptate Ara, că el are răbdare, are într-adevăr răbdare şi iată, acum totul e perfect. Dar e datoria mea să i-o spun, să recunosc că a avut dreptate. El aşteptă. Mă aşteptă!”

Şi ne-am plimbat în noaptea aceea, Ara şi cu mine, până târziu; am traversat aleile de tei înfloriţi de la Şosea. Maşina ne purta încet. Mireasma teilor era densă în noapte şi pomii erau galbeni în lumina lunii. Am fost apoi într-o grădină-restaurant şi am mâncat împreună. Şi aici lumina lunii şi parfumul teilor ne legănau. Deasupra, stelele sclipeau puzderii. Ara mi-a spus:

— Mă simt foarte tânăr. De fapt, am uitat ce vârstă am. Ana, ai văzut cât de frumoase sunt stelele asupra noastră?

Fugar, mi-am adus aminte că încă Ara nu-mi spusese că mă iubeşte şi am surîs cu indulgenţă faţă de această ciudăţenie a iubitului meu.

Când am plecat, în maşină, traversînd lumina lunii şi parfumul teilor, Ara, ţinând strâns mâna mea într-a lui, mi-a spus cu glasul lui cel mai aproape de inima mea:

— Sunt fericit.

Ne-am întors acasă la mine. Ara voia să bea o cafea bună, fierbinte. Am intrat în casă şi am aprins luminile. Pe terasă, uşa era deschisă, luminată alb de lumina lunii. Am adus cafeaua.

De la un moment dat mi-am dat seama că în fiinţa mea se petrece ceva de care s-ar fi părut că nu mai sunt responsabilă. Poate oboseala, parfumul teilor, dorinţa mea... M-am aşezat nu lângă Ara, ci pe o pernă la picioarele lui, capul rezemat de el. Mi-a mângâiat părul.

— Nu stai lângă mine?

— Nu. Stau puţin aşa.

— Bine.

Pleoapele mi s-au închis. Mi-am auzit glasul:

— Ara, unde e nevasta ta?

— La Erzerum.

Am întrebat din nou:

— Eşti divorţat?

Am aşteptat mult şi inutil răspunsul.

— Te rog să-mi spui: da sau nu?

— Da şi nu.

N-am deschis ochii.

— Ce înseamnă da şi ce înseamnă nu?

— „Da” înseamnă că am dat divorţ, iar „nu” că acest divorţ poate fi contestat.

— Şi ea ce crede?

— Am divorţat fără s-o văd... prin corespondenţă...

— Probabil că te aşteaptă.

— Probabil.

— Interese materiale comune?

— Şi asta.

— Bine, Ara, îţi mulţumesc. Datoria dumitale era să-mi spui aceasta de la început.

— Nu te-am minţit. Sunt divorţat.

— Eşti căsătorit. Nu te învinuiesc. Eu am fost de vină de tot ce s-a întâmplat.

— Şi acum ce-ai de gând să faci?

— Nu sunt făcută pentru jumătăţi de măsură.

— Atunci?

— Atunci, o să ne despărţim, de data asta definitiv.

— Înţelege că nu-i pot scrie... m-a aşteptat atîţia ani... Ar trebui să-i spun eu personal... poate să-i explic. Ţi-am spus că trebuie răbdare. Ar trebui să mă reped până acolo... să clarific situaţia... dar, până acum, n-am putut pleca...

— Nu. Nu-mi pot clădi fericirea pe durerea nimănui. Te-am aşteptat atîţia ani!...

A fost o pauză lungă. Mi-am auzit hohotele de plâns, hohote grele, dar lipsite de revoltă.

— Taci... taci...

— Ara, lasă-mă să plâng măcar. Şi i-am mai spus: — Să ştii că ai fost fără milă... pentru mine n-ai avut milă...

— Crezi că mie-mi este uşor?

— Doreşti să-mi fie acum milă de dumneata?

— Da.

Atunci l-am privit. Uimită l-am privit.

— Gândeşte-te în ce situaţie sunt! Ce pot face? a spus.

Da, m-a uimit atâta inconştienţă, dar totuşi, foarte ciudat, mi-a fost milă şi de el şi de ea şi de mine. Femeia îl aşteptase cincisprezece ani, cincisprezece ani!

Am plâns în hohote. Îmi era trupul golit de putere şi înspăimântat de durerea care se ivise.

— Ana, mă chinuieşti, Ana! Ana, ce faci cu mine? Ce putem face?

— Să-mi fi spus exact de la început!

— La ce-ar fi folosit?

M-a ridicat spre el şi m-a luat în braţe. Lacrimile mele au curs pe faţa lui. Mai puteam şti dacă lacrimile de pe obrazul lui erau ale lui sau ale mele? Poate a plâns cu mine.

Glasul lui mă mângâia ca niciodată:

— Dulcea mea, femeia mea, floarea mea sacră! Gândeşte-te că n-am nevastă... sunt singur şi nici pe tine nu te am. Pentru ce nu vrei... pentru ce nu primeşti soarta aşa cum este ea?

— Nu, nu!

M-am zvâreolit. Nu mai aveam putere să gândesc. Eram în braţele lui, faţa, gura – ude de lacrimi, sub sărutările lui pline de patimă.

Spunea:

— Te-am aşteptat şi-mi era teamă de clipa asta... în nicio clipă nu te-am uitat... mi-e dor de tine...

Hohotele îmi sfîşiau fiinţa, dar nici atunci nu mi-a spus că mă iubeşte şi nici nimic din ce trebuia spus. A încercat, cu o răbdare, o atenţie şi o pasiune ciudată, să fiu a lui, dar o durere mortală îmi cuprinsese fiinţa. Am refuzat cu încăpăţânare.

— Nu pot şi nu vreau să te mai văd, Ara. Acum...

— Gândeşte-te bine ce spui!

— Am spus.

M-a depărtat cu brutalitate, cu violenţă. Când s-a ridicat, am căzut trântită pe fotoliul unde rămăsesem singură. Hohotele mele continuau, iar el a plecat. Am auzit uşa pocnindu-se, apoi pasul pe scară. Rar, fiecare pas masiv, atent. Am auzit şi motorul maşinii care pleca cu el. De câte ori plecase, de câte ori venise? O, în eternitate l-am aşteptat, în eternitate!

Dorinţa şi durerea mea erau amestecate în trupul meu care plângea fără constrângere. M-am gândit s-o chem pe Marta la telefon. O cunoşteam atât de bine pe Marta! Ştiam că va fi bună cu mine. Ea nu suporta fericirea nimănui, nici a ei, nici a altora, dar la durere se devota cu bucurie. Dar durerea mea întrecuse nevoia de a vorbi. Numai de Ara aş fi avut nevoie. Lângă el să plâng... Mai târziu, am auzit telefonul sunând. Am răspuns. Am auzit glasul lui Ara departe.

— Noapte bună!

— Noapte bună...

Pentru ce acest telefon? Nici acum nu renunţase? Va trebui deci nu numai să uit, ci să şi lupt. Toate încercările îmi erau date. Şi totuşi, glasul lui în noapte fusese ca o scînteiere în întuneric. Ştiam că undeva e foc. Nu eram chiar atât de singură. Tot telefonul lui m-a aşteptat a doua zi dis-de-dimineaţă.

— Eu sunt, Ara. Plec din Bucureşti. Îmi iau concediu de vară. O să fie mai uşor aşa. Trebuie să te văd.

— Pentru ce trebuie să mă vezi?

— Doresc să-ţi spun la revedere. Vin diseară la masă. Nu pot pleca aşa. Ε imposibil.

A închis telefonul.

După masă, am fost la Marta. I-am povestit. M-a privit înspăimântată.

— Cum ai avut puterea să nu-i cedezi?

— Îl iubesc prea mult ca să-l pot împărţi, ca să accept compromisuri. Gândeşte-te şi la femeia aceea, femeia lui care-l aşteaptă de cincisprezece ani acolo...

— Atunci de ce e atât de crud şi vrea să te mai vadă?

— Nu ştiu.

— Trebuia să-ţi spună că nu poate trăi fără tine, că nu mai poate trăi cu fosta lui soţie, trebuia să-ţi spună de mult, trebuia să se sfătuiască cu tine.

— Da, ştiu.

— El vă vrea pe amândouă...

Când trupul primeşte o lovitură bruscă, violentă, câteodată chiar mortală, nu simte pe loc nimic. Însăşi lovitura anesteziază durerea. Mi-a povestit cineva că, în timpul războiului, a văzut un soldat care, stând în picioare cu o cutie de conserve în mână, un obuz i-a luat capul. Soldatul, fără să scape cutia din mâini, a mai făcut cîţiva paşi. Probabil că şi o durere morală prea violentă şi brutală te anesteziază. Altfel cum aş fi putut explica liniştea mea? Pluteam într-o lume ciudată, ireală, mecanizată. La un moment dat, Marta mi-a spus:

— Ce faci? De când ai venit ai ieşit pe balcon de zece ori. Am numărat. De câte ori trece o maşină, te repezi la balcon!

Mi-am dat seama că-l aşteptam pe Ara. Nu am spus Martei nimic, dar fiecare motor care se auzea în stradă îmi da un junghi în inimă şi de fiecare dată căutam să stau liniştită.

Marta mi-a mai spus, o auzeam vorbind:

— Şi totuşi, pălăria jos în faţa ta că n-ai primit să fii amanta lui! Îţi imaginezi ce-ar fi fost pe tine când soţia lui s-ar fi întors la el, la un moment dat, şi tu ai fi ştiut că e cu ea în casă, în pat, învoiţi, ea la ea acasă cu bărbatul ei...

O las pe Marta să vorbească. Am mai spus şi repet: duritatea ei probabil nu este a răutăţii; este a unei uscăciuni şi a unei revolte sincere. Este mândră ca eu pot face lucruri pe care ea nu le-a putut face. Răzbun toate femeile care au suferit într-un fel. Iar imaginile – oricât de dureroase – pe care le evocă în mintea mea îmi vor folosi, îmi vor da putere să mă port aşa cum trebuie, să mă bucur că nu am cedat.

Am plecat devreme acasă, am vrut să umblu pe jos, dar fiecare om, fiecare mişcare, fiecare tramvai, fiecare colţ de stradă îmi aminteau durerea din mine. Am luat un taxi.

Ara a venit devreme. Mi-a adus flori. Aurica a servit masa imediat. Doctorul a mâncat puţin de tot. Eu deloc. Am băut vin.

— Poimâine plec din Bucureşti. Mă duc la Govora.

— Poate că şi asta e o minciună, am spus cu linişte.

Ara s-a schimbat la faţă.

— Poftim biletele, a spus, şi mi-a arătat biletul pe care l-a scos din buzunar.

Am spus:

— Nu era nevoie, pentru Govora, să-ţi iei un rămas bun altul decât cel de aseară, care le cuprindea pe toate.

— N-am putut altfel.

— Dar pe mine m-ai întrebat ce pot?

— Fac tot ce vrei.

— Ce-am vrut eu e mort şi, ca să trăiesc călcând pe cadavrele altora, nu pot.

— Nici nu mi te-am putut închipui altfel. Eşti o fiinţă nobilă.

— De altfel, Ara, eu ştiu că spui „fac ce vrei tu”, ştiind precis că nu vreau decât ce vrei dumneata. Ştiu că, dacă ţi-aş spune ceva ce nu-ţi convine, ai refuza. Nici nu încerc. Nu-mi convine să aflu adevărul şi nici să fac ceea ce e inuman şi nici să fiu refuzată. Toate drumurile mele închise...

Aurica a servit cafeaua în salon. I-am spus doctorului, când şi-a aşezat ceaşca goală pe masă:

— Acum te rog să pleci.

— Nu trebuie să mă dai afara. Te rog să crezi că şi eu sufăr.

— O să-ţi treacă...

A plecat. „Merge din nou la el în vizuină”, mi-am spus. Îl vedeam parcă. Mi se părea că a ajuns în faţa porţii, descuie lacătul cel mic de oţel pe care-l văzusem eu odată în visurile mele premonitorii şi de care n-am vrut să ţin seamă, că, după ce a intrat în curte, încuie din nou misteriosul lacăt de oţel în urma lui şi apoi începe ritualul: cîinele legat în fundul curţii chelălăie, telefonul sună zadarnic, iar Ara Surenian, brusc îmbătrânit, umblă prin odăi cu ochii închişi, îmbrăcat în halatul alb. Auzeam glasuri, mai întîi glasul lui, sumbru şi mecanizat, de somnambul.

„Sunt fericit, sunt vindecat.”

Şi glasul oricărui pacient schilod, surd, paralitic, bâlbîit, dement:

„Sunt fericit, sunt vindecat, vreau să trăiesc. Mă simt fericit.”

Zeci de pacienţi pe zi, zeci, toţi cu ochii închişi, spunând orbeşte dupa Ara Surenian:

„Sunt vindecat, sunt fericit, dorm perfect. Nu mi-e frică de nimic.”

Impasibil, doctorul îi hipnotizează. Cincizeci de lei şedinţa. Bani, bani, bani mulţi...

„Vă leagă şi interesele materiale?”

„Da, şi interese materiale.”

Nevasta lui e desigur bogată. Parcă o văd: slabă, mărunţică, austeră, aproape o călugăriţă. Ε şi ea hipnotizată. De cincisprezece ani hipnotizată. Îl aşteaptă pe Ara. Spune în fiecare seară: „Sunt fericită, nu mi-e frică de nimic” şi-l aşteaptă umblând de colo-colo. Are o ladă mare plină de pietre preţioase: rubine, topaze, briliante, smaragde. Le priveşte. Le mângâie. Asta îl leagă pe Ara de ea, aşa cum pe alţii îi leagă un copil. Pe ei îi leagă o comoară. „Sunt fericită, sunt fericită…”

Dar eu, când voi putea spune: ,,Sunt fericită, nu mi-e frică de nimic, sunt liberă”? şi asta fără să fiu hipnotizată de Marele Vindecător Ara Surenian? Când, Doamne, când?

Ce ştiu e că trebuie să am răbdare. În eternitate trăim. Mai ales asta nu trebuie uitat. Mai ales asta, nimeni să nu uite... în eternitate trăim. Nimic nu durează, totul se transformă. Răbdare. Chiar în cea mai aparent perfectă nemişcare, nimic nu durează. Pe nesimţite, totul se transformă.

Acum, ca un animal rănit, mă chircisem în interiorul meu, ca moartă eram şi aşteptam să treacă timp, încet, încet, să mă vindec.

Dar iată, iată...

Calea care duce spre perfecţiune îngustă şi ciudată e.

Mi-am spus: mâine pleacă, stă câteva săptămâni departe şi apoi, încet, încet, va fi mai uşor, din ce în ce mai uşor. Încet, încet, bucuria se va naşte din nou în mine. Povestea cu Ara se consumase, trebuia acceptată viaţa aşa cum mi-o croise destinul.

Acestea erau gândurile care mă sprijineau.

Ara a telefonat după masă.

— Mi-am amânat plecarea cu o zi, n-am avut putere să plec. Am vrut să-ţi aud glasul. Am stat în grădină, m-am ocupat de flori. Mă doare capul... poate, soarele...

Nu l-am întrebat de ce-mi telefonează. Eram hotărâtă să rabd până va înţelege şi el că totul s-a terminat.

Am răspuns:

— Bine...

— Mâine plec, a zis.

— Bine, am răspuns.

A doua zi mi-a telefonat dis-de-dimineaţă:

— În clipa asta plec, Ana. Îţi spun la revedere.

— Dumnezeu cu dumneata, Ara.

 

*

 

Căutam să acopăr, să înăbuş zecile de întrebări care mă munceau: oare Ara mă iubise vreodată? Din dragoste nu avusese puterea să-mi spuie adevărul? Sau din lipsă de dragoste ascunsese adevărul, ca să-şi satisfacă o plăcere, indiferent ce voi suferi eu mai târziu? Îşi da seama că suferisem şi sufăr iar îngrozitor? Îşi dăduse seama că fusesem în preajma morţii din pricina lui? Îşi da seama că nu fusese cinstit cu mine? Sau mă iubise şi el într-atât încât nu putuse nici el, ca şi mine, lupta cu pasiunea lui? Sau totul numai şi numai din orgoliu satisfăcut? O, şi femeia aceea care aştepta de cincisprezece ani ca să i se întoarcă bărbatul!

— Uite, îi spuneam Martei, la început el n-avea de unde şti că va fi altceva decât o aventură! Că doar nu se putea cere unui bărbat să nu trăiască cu nimeni când e despărţit de cincisprezece ani de soţia lui!

— Atunci pentru ce ţi-a spus că e ascet?

— Poate că era...

— Atunci nu putea crede într-o simplă aventură. O aventură capătă proporţii pentru un ascet!

— Poate că m-a iubit şi n-a avut puterea să-mi spuie adevărul, tocmai pentru că se ştia căsătorit...

— Atunci e de o calitate proastă si te-a considerat şi pe tine de o calitate proastă.

— Dar dacă, insensibil fiind, nu a ştiut ce proporţii va lua acest lucru la mine?

— Trebuia să fie conştient.

— Dar dacă e inconştient?

— Asta cred.

— Până la demenţă inconştient?

— Da, poate, şi fără milă, până la crima fără milă... Erai să mori...

— Şi cu un orgoliu nemăsurat?

— Şi asta e valabil.

— Sau pur ca un copil, nedându-şi seama ce face?

— Doamne Dumnezeule, Ana, roagă-te lui Dumnezeu să-ţi dea putere, că nu este uşor...

— Da, nu-i uşor, dar trebuie să pot să mă despart de el.

— Să te-ajute Dumnezeu!

— Eroismul interior, moral, mă va susţine. Îmi este mai uşor să sufăr ştiind pentru ce decât să accept un compromis.

M-am uitat cu violenţă la Marta. Ea mi-a spus:

— Nu striga la mine. Nu vreau să te slăbesc în hotărîrea ta, dar e mai bine să ştii că e greu ce vrei să faci. Măcar dacă i-ar fi nevasta cu el, ţi-ar fi mai uşor să te sacrifici. Ai şti pentru ce...

— Mâine, poimâine, o va aduce de-acolo aici. A spus că vrea să mearga să vorbească cu ea şi ne trezim că se întoarce cu ea...

— Orice e posibil.

— Şi ar fi drept aşa, Marta. Drept ar fi. Nu pot să nu-mi dau seama că drept ar fi s-o aducă. Gândeşte-te, cincisprezece ani departe de el, aşteptîndu-l!

— Te va răsplăti cerul pentru puterea şi luciditatea ta...

— O, până una alta, mă încearcă peste măsură...

— Ferească Dumnezeu de mai rău!

M-am închinat, speriată:

— Ce poate fi mai rău?

— Să n-ai puterea să-ţi faci datoria şi să accepţi ceea ce nu vrei să accepţi. Să te superi cu inima ta.

 

*

 

Au fost grele zilele acestea. Inima-mi este slabă şi se îndoieşte înspăimântător de ea însăşi. Mă lupt cu mine însămi, parcă aş lupta cu un străin.

Acum doi ani, când a plecat Filip, totul era limpede: Filip era mult mai tânăr ca mine, mă iubise zece ani, fusesem fericiţi, apoi se îndrăgostise de o altă femeie. Trebuia să-l las să plece; dar acum, cu Ara, nimic nu era limpede şi trebuia să mă despart tocmai când mi se părea că abia începe să mă iubească.

Dar, după plecarea lui Ara la Govora mi-a fost parcă ceva mai uşor. Se odihneau în mine adâncurile firii.

Apoi, peste două zile, Ara mi-a telefonat:

— Mâine am aci, în sanatoriu, o conferinţă cu demonstraţii. Am vrut să ştii. Măcar aşa să fii prezentă.

A doua zi mi-a telefonat iar:

— Conferinţa a reuşit de minune. Mi-a părut rău că n-ai fost şi tu aici. M-am gândit tot timpul la tine.

Peste alte două zile, mi-a telefonat iar:

— Am vrut să-ţi aud glasul. Mi-a fost teamă ca nu cumva să fii iar bolnavă...

Eu i-am spus Martei:

— Ε inutil, Marta. Nu mai vreau. Nu mai vreau să-l văd.

Trecuseră două săptămâni. O subtilă dulceaţă mi se aşezase în trup. Stam mai toată ziua în casă. Nu mă plictiseam. Scriam, citeam, iar plăcile la microsillon îmi păreau frumoase. Era vară, era foarte cald şi căldura asta mi-era plăcută.

Într-o dimineaţă, eram aşezată lângă uşa larg deschisă a terasei. Citeam. Aurica ştergea praful în odaie. La un moment dat, mi-am dat seama că, în odaie mai era o prezenţă. N-am văzut-o, dar am ştiut că era Ara. Am tăcut. Dar Aurica mi-a spus:

— Mi s-a făcut foarte dor de domnul doctor. Ε casa goală fără dumnealui. Când vine?

Am tăcut.

Şi au mai trecut câteva zile. Totul părea normal, iar liniştea plăcută din mine mă încredinţa că mă vindecam de patimă. Din casă însă nu ieşeam deloc. Nu simţeam nicio plăcere şi nici nevoia să ies. Terasa, odăile mă încîntau: mi-era mult, mult mai uşor fără Ara decât îmi închipuisem.

I-am spus Martei:

— Când te desparţi de un amant ţi se uşurează mult durerea dacă acel om te regretă... te caută...

Marta m-a privit cu aceeaşi grijă care mă înnebunea de ciudă.

Peste câteva zile, Ara mi-a telefonat din nou. Glasul îi era vibrant: