HENRIETTE YVONNE STAHL

 

PONTIFUL

 

 

 

 

CÂND L-AM VĂZUT, L-AM RECUNOSCUT imediat, dar fără a-mi putea aminti unde şi când l-am mai întâlnit...

Dar mai bine să povestesc de la început totul şi, pe cât s-o putea, cu toate detaliile. Iată:

Mai întâi i-am auzit numele: Ara Surenian. Apoi, în zilele următoare, numele lui a revenit spus de diferiţi oameni, în diferite ocazii: Ara Surenian. Nu ştiam că am reţinut numele, dar m-am trezit singură, acasă la mine, repetând, şoptind acest nume: Ara Surenian. Ara, Ara Surenian. Atunci am stat locului şi mi-am dat seama că, de câtva timp, numele revenise în jurul meu, pătrunsese până la nervii mei. Am căutat să-mi amintesc ce se spusese despre omul care purta acest nume, dar nu fusesem destul de atentă... Reţinusem oarecum că e doctor, da, doctor, dar nu ca ceilalţi... Învăţase la Paris şi cu un fakir... Mă enerva că nu fusesem atentă, căutam să-mi amintesc, să completez, să ghicesc. Dacă învăţase la Paris, asta nu putea fi decât mai de demult. Ce făcuse între timp? Pentru ce nu auzisem până acum niciodată nimic de el şi acum toată lumea îi pomenea numele? Ce învăţase? Ce specialitate avea? Oarecum îmi aminteam că fusese vorba de boli de nervi, vindecări miraculoase prin hipnoză...

Tot în acele zile, într-o dimineaţă am fost deşteptată de telefon. Era Ciprian, bunul şi ciudatul meu prieten. Mi-a vorbit şi el de doctorul Surenian. Era într-adevăr parcă un făcut; toată lumea îmi vorbea de el. Ciprian asistase la o conferinţă a doctorului Surenian, conferinţă cu demonstraţii pe viu de parapsihologie.

— Demonstraţii, probabil, aşa cum se fac vara la băi de către oameni suspecţi: telepatie, hipnotism, catalepsie, am spus.

— Nu aşa, mult mai interesant.

— Cum, mai interesant?

— Caută să dea o înfăţişare ştiinţifică unor lucruri, misterioase pentru marele public. Doctorul Surenian face tocmai ceea ce doreşti tu să faci: demistificarea, demitizarea fenomenelor anormale. Mai întâi, recunoaşterea existenţei lor... apoi o cercetare pe metode pe cât se poate ştiinţifice... căci, între noi fie vorba, dacă aceste fenomene au fost ocultate, nu s-a reuşit decât adâncirea lor mai pregnantă in „obscurantism” şi „superstiţie”... În fine... meritoriu...

Ciprian mi-a mai spus că la conferinţă a fost atâta lume încât, la un moment dat, datorită înghesuielii, a domnit o senzaţie de panică. Unde locuia acest om? Pentru ce se vorbea acum atâta de el şi deloc până acum? Câţi ani avea? Toate întrebările mele au rămas fără răspuns. În cartea de telefon nu l-am găsit şi n-am putut afla nici măcar dacă omul e sau nu bucureştean. În fine, n-am putut afla nimic.

O săptămână nu mi s-a mai vorbit despre doctorul Surenian. Curiozitatea mi-a adormit. L-am uitat. Au fost câteva zile în care acest om nu a mai existat pentru mine, nici el, nici numele lui...

Dar într-o dimineaţă, Ciprian mi-a telefonat iar:

— Te mai interesează doctorul Surenian?

Am şovăit.

— Surenian?... Ah, da... Ara Surenian... desigur... De ce?

— Mi s-a spus că va ţine în curând o conferinţă publică cu demonstraţii.

— Bravo! Vom căuta să mergem. Contez pe tine.

Întotdeauna am avut o senzaţie ciudată gândindu-mă la zilele care par banale şi care, de fapt, mai în urmă, îţi dai seama că în timpul lor s-au pregătit fapte importante. Sămânţa pusă în pământ aşteaptă. Pământul pare liniştit. Apoi, mai târziu, vezi că sămânţa a încolţit, s-a ivit ceva nou, viaţă nouă... Iată, astea au fost zilele în care nu am simţit nimic deosebit. Dacă aş fi fost întrebată atunci, aş fi răspuns că trăiesc cele mai banale zile ale vieţii mele. Te deştepţi, mănânci, respiri, umbli, în fine, trăieşti... Ar putea oare viaţa continua aşa la infinit? Nu, nu, starea pe loc e imposibilă. Mereu se pregăteşte ceva nou, mereu...

A trecut o lună de zile. O voi ţine minte toată viaţa. Clipele îmi păreau că se petrec numai la suprafaţă, fără niciun fel de importanţă deosebită. Nu eram nici îndrăgostită, nici geloasă, nici săracă, nici bogată, nici veselă, nici tristă, nici vie, nici moartă. Nu aşteptam nimic aparte, nimeni nu mă iubea prea mult, nimeni nu mă ura prea tare, nimeni nu depindea cu totul de mine şi nici eu de nimeni. Puteam pleca oricând, merge oriunde fără să mă grăbesc, puteam citi, dormi, mânca la orice oră... Pentru moment, nu mă obsedau nici durerile sau bucuriile altor oameni. Şi, pentru că această stare de neutralitate era un lucru nou, o apreciam. Era o voluptate fără consistenţă, dar care ma măgulea. „Acum, mi-am zis, trebuie să am grijă să nu mai stric această libertate.” Căci aşa îmi părea, că sunt liberă. Şi cum nimeni nu poate trăi fără speranţe, îmi făceam şi măruntele planuri de viitor! Ce cărţi voi citi, unde voi merge la vară, ce prieteni voi vizita. Voi găsi poate oameni interesanţi care-mi vor părea că merită să-mi pierd timpul cu ei. Şi poate, poate, îmi spuneam, voi scrie, voi scrie din nou. De zece ani îmi pierdusem talentul, inspiraţia, da, voi scrie poate din nou. Ar fi un adevărat miracol! Această libertate mi se părea o victorie a mea, o reuşită a mea. Eram mândră de mine, mândri că „eu” am putut face un lucru pe care, ştiam bine, nu multă lume îl poate face în viaţă: trecusem eroic – fără plâns şi revoltă – peste durerea unei dragoste consumate. Nu voisem să stric, prin durere şi plâns, anii de fericire pe care-i trăisem cu Filip. N-am vrut să plâng, să rog, să cer, să implor. L-am lăsat să plece.

Dar să intercalez aici o pagină scrisă chiar în clipa când, după zece ani de fericire, Filip a plecat. Iată:

„În clipa asta, Filip a plecat pentru totdeauna. S-a îndrăgostit de altă femeie şi m-a părăsit. A trimis şoferul să-i dau ce-i trebuie. Am aşezat cu mâinile mele într-un geamantan mic cam tot ce mi-am închipuit că-i e necesar: o pijama, rufe, obiecte de toaletă, un halat de casă... Şoferul a plecat cu ele. Am rămas singură în odăile goale. Le simt toate, deodată, goale. Un gol tangibil. Ascult liniştea. Privesc golul. Ε pustiu. Sunt singură.

Întorc atenţia înăuntrul meu. Şi aici e tot gol. Un gol tot atât de real ca în odăi. Pot simţi golul din inimă. Dar eu ştiu că mai profund, în inimă, dacă m-aş putea adânci, aş găsi adevărata putere a inimii, eterna ei putere. Dar nu pot merge atât de adânc. Golul sentimental lăsat de Filip mă absoarbe, mă obsedează. Zece ani m-am temut şi am aşteptat plecarea lui Filip. În nicio clipă n-am crezut că Filip e al meu. Ştiam că niciun om nu este al altui om. În clipele de cea mai mare fericire – şi fericire a fost – niciodată nu am spus: «Filip e al meu». Niciodată. Am spus: «Ce bine e lângă Filip!» şi «Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat aceste clipe!» şi, mai ales, mai ales am spus: «Când Filip va pleca, aş dori, mă voi lupta să nu mă doară pustiul peste măsură de tare.» Acum, a plecat şi îndur, pot îndura. Privesc golul lăsat de Filip, în inimă. Simt golul din inimă, dar parcă ar fi o inimă străină mie. Umblu încet cu inima mea ca nu cumva să stârnesc, să descopăr, neaşteptat, mai adânc, sub gol, vreo insuportabilă durere ascunsă. Mi-e teamă ca nu cumva, înainte de a da de adevărata putere a inimii, să nu dau de vreo durere omenească, de un foc dureros. Numai gândul că aş putea să sufăr mă face să-mi imaginez cât de intolerabil aş suferi, dacă aş suferi! Simt laşitatea din mine. Mi s-a dat puterea să nu sufăr, dar eu încă amân întâlnirea cu adevărata putere a inimii. Simt absurditatea laşităţii mele, dar mă răsfăţ în loc să profit de clipa asta sărind peste toate obstacolele vieţii cotidiene şi să trec în bucuria eroismului interior, a desăvârşitei dăruiri. Mi se oferă să fiu mai puternică decât oricând, şi amân din laşitate, din teamă. Mi-e teamă de abis.”

Au trecut câteva luni de la plecarea lui Filip. Filip e în străinătate cu noua lui soţie. Chiar de aş vrea să-l văd, nu pot: e departe. Timpul trece. În orice caz, timpul trece. Şi nu ştiu cum şi nici când, dar durerea din inimă îmi trecuse şi ea. Şi teama de durere îmi trecuse. Asta era: mi se vindecase rana din inimă. Bucuria vindecării era liniştită, dar fără putere. Oamenii m-au admirat, iar eu eram mândră de mine ca un câine lăudat pentru o săritură sau un aport. Nervii mi se gudurau. Nu eram conştientă că, dacă liniştea mea era o victorie, nu era o victorie suficientă. Asta era taina mea de ruşine, căci nimeni nu ştia că, în clipa în care Filip plecase, eu, de teama durerii, amânasem să reiau viaţa cu adâncurile firii mele. Se făcuse astfel un spaţiu, un spaţiu călduţ, liniştit între mine cea adevărată şi cea de suprafaţă, care se tolera cu toate laşităţile ei. Eram adormită şi credeam că sunt liberă. Aşa credeam: că se poate merge domol spre desăvârşire. Inima nu-mi era nici uscată, nici disperată. Era fără tresăriri de foc şi mândră de potolirea ei. Mi se părea că merit laudele care mi se aduceau: „Te-ai purtat splendid cu Filip. Ai fost eroică. Ai dat un exemplu că slăbiciunile dragostei pot fi întrecute. Bravo, bravo, bravo!” Da, bravo, şi, mândră, aşteptam o recompensă de la destin.

 

*

 

Filip s-a întors din Moscova. A venit să mă vadă. L-am găsit burghezit pe frumosul meu „Arhanghel cu spadă”. Pierduse focul din ochi. Pântecele lui e îngrăşat. M-a durut. L-am ţinut la prea mare intensitate nervoasă şi austeritate. Acum îi e bine, e sătul, dar a căzut pe un pământ mediocru. Repetă mecanic fraze care, odata, pe vremuri, au fost valabile. Mă priveşte încă cu spaimă. Încă nu poate crede că am rezistat despărţirii noastre. Totuşi, simt că şi el e mândru de mine, mândru că nu l-am dezamăgit, că nu m-am purtat ca orice femeie părăsită! Şi Filip ştie că din dragoste m-am purtat aşa, ca să fie liber, fericit, pe măsura puterilor lui. În nicio clipă nu s-a îndoit de dragostea mea. Da, e mândru de mine. A intrat în casă, casa care a fost zece ani a lui, cu o privire temătoare.

— Nu-ţi este urât singură?

— Nu, Filip.

— Să nu uiţi că sunt prietenul tău…

— Ştiu. Acum prietenia noastră e sfântă.

Îl întreb de soţia lui, noua lui soţie, şi-mi dau seama că e îndrăgostit de ea cum n-a fost niciodată de mine, dar nu sunt geloasă. Am întrecut acest sentiment.

După câteva zile, mi-a telefonat Ciprian.

— Poimâine, doctorul Ara Surenian ţine o conferinţă.

— Unde? Poate veni oricine?

— Ε într-o sala a Spitalului Central. Să mergem devreme ca să găsim loc. Ε o afluenţă de public de nedescris.

Mă interesa. Voiam să văd mai întâi ce putea face acel om, iar dacă va fi valabil ce face, voi căuta sa-l cunosc.

Şi acum toate detaliile. Toate. Din cele mai mărunte fapte, din cele mai terne clipe se face viaţa şi moartea şi eternitatea. Din cele mai mărunte. Iată, iată...

A telefonat iar Ciprian.

— Mâine după masă, la cinci. Am trei bilete. Unul pentru mine, două ale tale. Cu cine vii? Telefonează-i lui Dan să vină cu tine. Cum se simte Dan? Poate veni?

— Se simte prost. Sper că vine, totuşi. Câteodată mi-e o dureroasă grijă de el! Îţi spun drept, m-am gândit că poate doctorul Surenian l-ar putea vindeca...

Am plecat. În uşa spitalului l-am întâlnit pe nepotul meu Dan, căruia îi dădusem întâlnire. Dar Ciprian nu se vedea nicăieri. Lumea sosea. Multă lume, maşini. Se grăbeau. Imens de multă lume.

— N-o să mai găsim locuri, am spus.

— Plec să-i dau un telefon. Să văd ce e de întârzie.

— Te aştept.

Am aşteptat. Am stat în uşă. Era primăvară. Repede mi-am dat seama că eram prea bine îmbrăcată, mai ales pentru timpurile de revoluţie în care trăiam. Prea bogat. Blană scumpă. O căciulă modernă. Bijuterii. Pantofi eleganţi, îmblăniţi. Senzaţia mea era ciudată. Eu, scriitoare cunoscută. Fusesem căsătorită cu Filip, sculptor celebru, Filip, atât mai tânăr ca mine. De aproape un an de zile de când mă despărţisem de el, nu mai ieşeam în lume, la niciun restaurant, concert, teatru, tocmai ca să evit curiozitatea oamenilor. Acum lumea, trecând, se uita fără pudoare la faţa mea ca să vadă urmele suferinţii, semnele bătrâneţii, motivele pentru care Filip mă părăsise. Aşa, în faţa intrării, luxos îmbrăcată, mă simţeam stingheră, fără apărare.

A sosit şi Dan în goană. L-am văzut de departe şi iar m-a izbit slăbiciunea şi paloarea lui. Inima mi s-a strâns. Ciprian a spus să nu-l aşteptăm. O să ne explice el...

Am intrat. Eu am găsit un singur loc bun în faţă. Dan s-a dus să-şi caute şi el loc. M-am aşezat. În jurul meu numai oameni necunoscuţi. Sala tixită. Îmi simţeam izolarea, părăsirea.

 

*

 

Pe scenă au apărut întâi şapte persoane, care s-au aşezat pe scaune dinainte pregătite în fundul scenei. Deasupra lor erau atârnate planşe, scheme, grafice cu schelete, muşchi, creieri, inimi... Mai în faţa scenei era o masă acoperită cu o pânză roşie. Au sosit apoi alţi trei bărbaţi. S-au oprit în faţa mesei, s-au aşezat. Aveau hârtii în mână. Unul din ei, tânăr, slab, osos, s-a ridicat şi a început să vorbească repede. Era medic, asistent universitar. Îl prezentă apoi pe profesorul Varlam, un bărbat mic, slăbuţ, firav, care prezida, apoi pe doctorul Ara Surenian. În timp ce-l prezenta, l-am privit şi atunci am avut ciudata impresie că-l mai văzusem, că-l mai cunoscusem cândva.

L-am privit cu intensitate. Nu prea înalt dar foarte puternic, masiv. Părul negru, lucios, cu reflexe albinde la tâmple. Faţa smeadă, de o nobleţe vădită de medalie antică. Sprâncene foarte marcate, abundente. Omul sta cu ochii închişi, pleoapele acoperind privirea. Întreaga lui făptură părea atât de liniştită, încât m-am întrebat dacă nu cumva omul adormise, aşa, pe scaun, în faţa publicului. Dar deodată, spre sfârşitul prezentării, a deschis ochii.

Am avut o tresărire. Din ochii aceia emana o forţă neobişnuită. Într-un fel, ochi înfricoşători. Păreau fără cruţare. Şi iar, şi cu o violenţă crescândă, am avut impresia că-l cunosc pe acest om, fără a-mi putea aminti unde şi când îl mai întâlnisem.

S-a ridicat în picioare şi a vorbit. Puterea lui era covârşitoare iar cele ce spunea că ar putea executa neverosimile. Afirma că se poate, că el poate, prin hipnoză, să anestezieze în aşa fel încât nu numai extrageri dentare s-ar efectua fără dureri, ci şi operaţii mai grele. Că celebrul chirurg X ar fi dus la bun sfârşit o operaţie de apendicită, în faţa studenţilor, după o anestezie prin hipnoză. Că, prin deşteptarea a centre noi în partea dreaptă a creierului pacientului, poate face vindecări neaşteptate. Că poate provoca crize de epilepsie, şi că, deci, poate vindeca epilepsia, că mai poate vindeca parkinsonul, că a avut cazuri în care surdo-muţi au fost vindecaţi în câteva luni. Fazele vindecării, înregistrate la magnetofon. Că poate comunica, da ordine telepatic la o distanţă de sute de kilometri. Că experienţele acestea toate, sub control ştiinţific, au dat rezultate incontestabile. Repetarea lor confirmând validitatea lor...

Cu toată extravaganţa afirmaţiilor lui, sala părea oarecum plictisită de atâtea pregătiri verbale, de atâtea cuvinte. Oamenii voiau să vadă că tot ce se spune este adevărat. Păreau nerăbdători să înceapă „reprezentaţia”.

Într-adevăr, demonstraţiile au fost uluitoare. Cu gesturi de o precizie şi rapiditate fascinante, ordinele doctorului Surenian erau executate de cei aşezaţi în fundul scenei. Masa fusese dată la o parte, ei aduşi spre faţă, în plină lumină. Păreau toţi fantoşe fără de voinţă. Hainele lor – rechizită, gesturile lor – gesturile unor marionete.

Mi-a venit să strig, să dau alarma. În sală se făcuse o tăcere mormântală. M-am uitat cu spaimă în jurul meu: oare adormiseră cu toţii? Nu. Ochii le scânteiau de curiozitate, de aşteptarea minunilor. O invincibilă curiozitate îi stăpânea. Era legitima curiozitate a omului care vrea să afle tot ce poate omul, performanţe care să-l încredinţeze că omul e capabil să facă miracole. Explicaţiile ştiinţifice, ipotezele, tatonările nu făceau decât să le confirme în ceea ce aşteptau. Păreau exaltaţi.

După conferinţă, doctorul Surenian şi toţi cei ce fuseseră pe scenă s-au retras într-o odaie alăturată. Mă ridic să plec. Văd cum o mulţime de oameni se înghesuie ca să meargă să-l felicite pe doctorul Surenian. Printre cei care merg acolo zăresc un cunoscut. Mă apropii de el.

— Îl cunoşti pe doctorul Surenian?

— Da.

— Vrei să mă prezinţi şi pe mine?

— Cu plăcere.

Intrăm. Şi-l văd pe doctorul Ara Surenian de aproape. Mă izbeşte contrastul total între omul de pe scenă şi omul pe care-l văd acum. Mai întâi, pare cu mult mai în vârstă şi mai gras. Are mişcări lente, foarte lente. Obosit, străin, indiferent, nu vede pe nimeni. Îi sunt prezentată. Abia surâde, mecanic, dezagreabil chiar. Nu mă vede nici pe mine, dar eu îl văd. Îl văd. Ochii îi sunt extraordinari. Ochi de somnambul, fascinanţi. Nu pot fi descrişi pentru că nu au culoare, ci numai putere şi o lucire atât de ciudată încât nu mă pot împiedica şi-i privesc.

Ceva în inima mi se înmoaie. Privirea asta a lui, cu toate că atât de indiferentă, mă pătrunde. Mâna mea a fost o clipă în mâna lui. Căldura mâinii aceleia îmi este atât de bine ştiută încât aş dori să-mi acopăr ochii, faţa, ca să mă pot reculege şi să-mi amintesc de unde-l cunosc pe omul acesta. Omul acesta, omul acesta... Mi se strânge gâtul, nu de lacrimi neplânse, ci de o emoţie, o căldură care mi se aprinde dulce în trup şi gândesc desluşit: „Aş vrea să trăiesc toată viaţa sub privirea aceasta”.

Omul nu m-a văzut. Cred că nu m-a văzut. El nu ştie că ne-am întâlnit. Cum i-aş putea atrage atenţia? Şi plec încet. Foarte încet. Îl întâlnesc pe Dan, nepotul meu, care mă aştepta afară la intrare. Îmi spune:

— Ţi-a plăcut conferinţa? A fost extraordinară!

— Da, da, şoptesc, dar gândul îmi este la om, nu la conferinţă.

Port cu mine privirea aceea. Mă gândesc: „Într-o zi am să-mi amintesc unde am mai văzut privirea asta... Într-o zi omul are să se uite la mine, o să mă vadă şi are să-şi amintească şi el. Prieten sau duşman? Nu ştiu, dar în tot cazul cât de aproape de inima mea!”

Îmi dau seama că aiurez, mă reculeg, mă rup din vrajă, mă deştept din vis, şi revin pe pământ. Ε lume. Ε stradă, e cer. Se desprimăvărează. Iată o bicicletă. Câinii se joacă. Respir. Umblu. Da, da, e adevărat, dar în acelaşi timp îmi dau seama că am păstrat ca o realitate, mai vie ca oricare alta, privirea omului acela. El nu ştie, dar el nu mai e singur. El e cu mine şi eu sunt cu el. Şi şoptesc, pentru prima dată îmi şoptesc: „Marele Preot”, „Marele Preot Somnambul”, „Pontiful”.

Ε atât de violentă senzaţia pe care o am în inimă la această poreclă, că o secundă mă opresc locului. Da, Pontiful Somnambul, ăsta e calificativul care i se potriveşte, calificativul care-i corespunde, dar nu ştiu pentru ce. Fusese în timpul conferinţei atât de viu, de prezent… Da, dar privirea lui după conferinţă, Doamne, ce privire! Privirea Pontifului Somnambul!

Dan îmi vorbeşte, dar eu nu-l aud. Încă o dată m-am pierdut în gânduri. Nu mai există stradă, nu mai exista lume. Sunt numai eu şi cu privirea omului întâlnit. De unde, de unde îl cunosc pe omul ăsta care e atât de al meu?

— Mergi acasă? mă întreabă Dan.

Mă opresc uluită.

— Acasă? Da, acasă. Desigur...

Dar imediat nu mai vreau acasă. Caut în jurul meu. Caut un telefon. Mergem la telefon. Răspunde Marta.

— Marta, sunt aproape. Pot veni puţin la tine?

— Da, vino!

Nu mai am răbdare. Caut un taxi. Dan nu se simte bine. El se duce la el acasă. Ne despărţim. Ajung la Marta. Mă grăbesc. Mă trezesc că am urcat două etaje mai sus decât etajul ei. Mă întorc. Sun. Marta deschide şi mă întreabă imediat:

— Ce-i cu tine?

Eu mă aşez pe un scaun şi spun:

— Bine.

Apoi tac, uitând că Marta e în odaie.

— Ana, ce-i cu tine? Cum a fost conferinţă? Cum e doctorul Surenian?

— Bine, foarte bine, dar să vezi ce ochi are...

Apoi, deodată izbucnesc:

— Marta, aş vrea să trăiesc toată viaţa sub privirea omului acela.

— A doctorului Surenian?

— Da.

— Ai înnebunit?

— Da. Bineînţeles. Am înnebunit. Sau nu. N-am înnebunit. Ε mult mai grav, Marta, e foarte grav. Omul acela... în fine, trebuie să-l cunosc, trebuie să-i vorbesc.

— Te-ai îndrăgostit?

— Îndrăgostit? Ce idee! După Filip! Omul e batrân şi are probabil peste o sută de kilograme. Nu, nu, e altceva. Ε altceva, nu-ţi pot explica! Îţi spun că e mult mai grav.

— Ce-i, a hipnotizat toată sala? Eşti hipnotizată?

— Nu, nu. Ceilalţi păreau normali, numai eu cred că sunt aşa... Ceilalţi păreau încântaţi dar liniştiţi. Probabil ei sunt acasă şi mănâncă liniştiţi.

Izbucnesc:

— Mi-e sete.

— Vrei un ceai?

— Da.

Merg după Marta în bucătărie. Mă aşez pe un scaun. Vorbesc cu pasiune:

— Tu-nţelegi că trebuie să-l cunosc? Vreau mai întâi să ştiu cum lucrează. Lucrează cu o facilitate uluitoare! Ce forţă! Stai puţin să mă potolesc şi să-ţi explic ce vreau. Iată: de obicei când văd un om, îmi dau seama de calitatea lui. Despre doctorul Surenian însă n-am desluşit nimic. Nu ştiu ce ştie cu adevărat. Am văzut ce poate, dar nu ştiu cât e de conştient de ceea ce face. După densitatea trupului, pare un primitiv. După privire, după privire...

Mă opresc. Cad pe gânduri. Privirea lui e cu mine şi, totuşi, omul nu m-a văzut. Privirea lui e absentă, puternică şi absentă. Nu m-a observat. Târziu, mult mai târziu, ţin minte, după luni, l-am întrebat, pe doctorul Surenian:

— Ara, spune te rog drept, atunci la conferinţă, când ţi-am fost prezentată, m-ai văzut? Ţii oare minte că m-ai văzut, că am fost?

— Da.

— Spui aşa ca să-mi faci plăcere?

— Tu întotdeauna crezi despre mine ceva în plus sau în minus decât ce e în realitate?

Dar, să revin. Să revin. Suntem în bucătărie, Marta şi cu mine. Eu tac, pierdută, cu gândul la privirea aceea. Am uitat de Marta care, în picioare, oprită în faţa mea, se uită la mine cu uimire. În fine o văd:

— Marta, ai răbdare. Numai tu poţi avea răbdare. Numai ţie îţi pot vorbi fără să crezi că sunt nebună sau inutil exaltată. Tu ai văzut ce... corect... ce decent m-am despărţit de splendidul Filip... A putut spune lumea că nu l-am iubit, că nu am suferit... Tu ştii că, dacă sunt aşa cum sunt, înseamnă că într-adevăr s-a întâmplat ceva neobişnuit cu mine.

— Văd.

— S-a răscolit în mine ceva atât de profund încât eu însămi sunt uluită de ce adâncuri necunoscute pot zace in om, zac în mine. Iată: sunt ca un om care ştie precis un nume, un nume bine cunoscut şi nu şi-l poate aduce aminte. Numele îi joacă în minte, soseşte mai la suprafaţa, se adânceşte din nou în întuneric, obsedant. De data asta, numele pe care-l caut e atât de cunoscut încât îmi pare că mi-am uitat chiar numele meu... că trebuie să-mi amintesc cum mă cheamă pe mine însămi. De când l-am văzut pe doctorul Surenian vreau să-mi amintesc ceva... ceva în legătură cu el şi cu mine, şi nu găsesc firul... nu-mi pot aminti... Ce trăiesc ce n'est pas „du dèjá vecu”, dimpotrivă, e ceva nou, strident, care însă ascunde ceva vechi. Ε important şi noul, dar tot atât de important şi vechiul. Dacă aş putea să-mi amintesc... să-mi amintesc... aş rezolva şi ce simt acum.

— Cum e doctorul tău?

— Nu ştiu, nu ştiu cum e. Ochii sunt într-adevăr excepţionali...

Vorbeam ca pentru mine. Am o uşoară beţie, o exaltare care mă ameţeşte, care-mi învăluie plăcut fiinţa.

— Să bem ceaiul, spun.

Şi asta va fi extraordinar: să bei ceaiul ăsta, exact acest ceai. Mi-e tare sete. În odaia unde bem ceaiul e agreabil. Ceaiul e perfect.

— Te-ai mai potolit? întreabă Marta.

— Νu.

— Poţi să vorbeşti desluşit?

— Cred că da. Să-ţi spun. Bineînţeles mai întâi m-am gândit să merg la el ca pacientă. Dar ce să-i spun? Că nu mă urc în ascensoare? Că nu pot suferi niciun loc închis, strâmt? Că-mi vine să leşin când văd un copil înfăşat, strâns în scutece sau copii care se joacă de-a v-aţi ascunselea? Ε ridicol. Toate aceste curiozităţi le cunosc perfect. Bineînţeles că aş vrea să se ocupe, să încerce să-l vindece pe Dan, dar asta mai târziu. Deci, planul meu e următorul: caut pe cineva care să-l cunoască bine pe doctorul Surenian şi merg la el, recomandată ca scriitoare, ca interesându-mă de hipnoză, telepatie, parapsihologic. Odată ajunsă acolo, sunt sigură, sigură, absolut sigură că ne împrietenim... în fine... să stau liniştită lângă el...

— Pentru ce să stai lângă el?

Marta e extrem de ofuscată, uluită.

O pauză, şi izbucnesc:

— Păi nu ţi-am spus de când am intrat pe uşă ca aş dori să trăiesc zilele care-mi mai sunt date sub privirea lui?

— Cum să trăieşti sub privirea lui? Vorbeşti ca şi cum el ar fi soare. Vrei să te căsătoreşti cu el?

— Ce idee! Tu totdeauna te gândeşti la căsătorie! Tu ştii că eu nu vreau să mă căsătoresc...

— Dar altfel cum vrei să trăieşti lângă el?

— Da, într-adevăr... dar... nu ştiu... am să văd...

— Bravo! Credeam că vorbim serios că te-ai potolit. De ce să nu te căsătoreşti cu el? În fine... o să mai vedem noi ce se întâmplă. Acum primul lucru de făcut e să căutăm un cunoscut comun care să te ducă la el... căci văd că altfel nu se va putea...

Apoi au mai trecut câteva zile, în care timp n-am găsit „un prieten comun”. Sunt ceva mai potolită ca imediat după conferinţă, dar numai superficial potolită. În adânc, e aceeaşi exaltată aşteptare. Şi nu ştiu ce-mi este mai prezent, faţa şi ochii doctorului Surenian sau puterea care se degajă din făptura lui. Dar legătura cu acest om, doctorul Surenian şi mine, e făcută. El nu ştie, dar eu ştiu. În zilele acestea au fost şi clipe când am avut panica – aş spune disperarea – să nu mă fi înşelat şi nu cumva, la o întâlnire a noastră, să constat că acest om îmi este indiferent, că-i sunt indiferentă...

 

*

 

Tot în acele zile, într-o seară, într-o marţi, veneam din oraş acasă. Pe jos, singură, încet. Se desprimăvăra. Trec prin faţa fostei şcoli Notre-Dame de Sion. Văd uşa rnasivă a fostei Capele. Acolo, pe vremuri, era statuia Sfântului Anton de Padua. Azi e o sală de lectură, o bibliotecă de cartier. Îmi amintesc de sfântul acesta şi, fără vrere, mă trezesc şoptind:

— Uite, te rog, vindecă-l pe Dan. Tu ştii că eu n-am copii şi Dan e ca un copil de-al meu. Vindecă-l Tu, Sfinte Anton, şi dă-mi cu asta semn sau... dă-mi alt semn. Poate... să-mi recapăt talentul... să pot iarăşi scrie.

Şi, foarte ciudat, aproape mi se face frică de obrăznicia mea. Mă aplec uşor. În faţa Sfântului m-am aplecat? Sau în faţa dorinţei mele de a-l vedea pe Dan vindecat?

Iată, iată... Au mai trecut două zile. Îmi telefonează o prietenă, Ella. Ε o pianistă foarte apreciată. A avut acum doi ani un spasm, o crampă. A rămas cu o slăbiciune în mâini. Se teme să mai cânte, să mai apară în public.

— Ana, tu ai auzit de doctorul Ara Surenian?

Tresar.

— Da.

— Îl cunoşti?

— Nu. De ce?

— Pentru că vreau să merg la el, să-l rog să-mi ajute. Am auzit tot felul de minunăţii. Credeam că-l cunoşti. Eram sigură că tu trebuie sa-l cunoşti.

— Am fost la o conferinţă de-a lui şi mă gândeam să merg cu Dan la el la consultaţie. Poate că-l va putea el vindeca. După câte am văzut la conferinţă, te asigur că face să mergi la el. Dar am o rugăminte: când te vei duce, telefonează-mi să merg cu tine... Vreau să-l duc pe Dan.

— Mai mult decât atât. Să-ţi spun drept, fără tine mi-ar fi şi frică.

— Bine, mergem împreună.

— Mi-a făgăduit Corina, care îi e pacientă, că vine cu noi. Ne prezintă ea.

— Bine, aştept.

Ella a mai adăugat:

— Ştii cine-l cunoaşte bine pe doctorul Surenian?

— Nu, cine?

— Bunul nostru prieten Lucian Cornea. Le Chèri... Şeriul...

— Da? Îl cunoaşte?

— Da.

— Îl caut imediat.

— Bine.

Închid telefonul şi-mi dau seama că n-am înţeles pentru ce mi-a telefonat Ella. Voia să-l cunoască prin mine pe doctorul Surenian? Atunci de ce mi-a spus cui să mă adresez ca să fiu prezentată? Sau voia pur şi simplu să ştie dacă-l cunosc? Sau într-adevăr îi este teamă să meargă singură? Dar, la drept vorbind, toate astea îmi sunt egale. Important e că, în fine, mi s-a dat un nume cert al cuiva care poate vorbi doctorului Surenian despre mine. Îl caut îndată pe prietenul Lucian Cornea zis Le Chèri, Şeriul, şi-i spun ce vreau.

— Foarte bine. S-a făcut. Mi-e prieten. Îi voi telefona doctorului Surenian. Îl voi căuta. Îi voi spune cine eşti şi ce vrei. S-a făcut. Nicio grijă. Ε un om simpatic, foarte ciudat dar simpatic. S-a făcut.

Închid telefonul. Aud încă ultimele cuvinte: „S-a făcut. Bine, s-a făcut.”

Peste alte două zile, pictorul Lucian Cornea îmi telefonează:

— Am vorbit cu doctorul Surenian despre tine. I-am spus că ai să vii cu Ella. Vă aşteaptă. Sper să nu uite...

— Cum, să nu uite?

— Se întâmplă!

— Nu i-ai spus că am să viu cu Ella?

— Ba da. Dar e atât de ocupat! Zeci şi zeci de oameni pe zi la el. Omul e tare boem... ciudat!

Mă simt jenată.

— Nu mă pot duce dacă nu sunt sigură că mă va primi... cel puţin ca lumea. Eu nu sunt bolnavă... înţelegi...

— N-ai nicio grijă. Omul e afabil... civilizat.

— Bine. Îţi mulţumesc.

— Uite, mai aşteaptă două zile să-i mai spun o dată. Exces de precauţie... inutilă!

— Da, da.

Şi în aceeaşi zi, îmi telefonează Ella.

— Avem oră la Ara Surenian pentru mâine pe seară, imediat după ora opt. Corina vine cu noi. I-a vorbit doctorului. Dar el ştia. A spus că i-a telefonat Lucian Cornea că vrei să vii la el... Ne aşteaptă. Ne întâlnim mai devreme la mine şi plecăm o dată toate trei.

— Bine, viu.

— Să nu întârzii.

— Nicio grijă.

Ε frig încă. Pun o rochie de jersey neagră, haină de nutria şi o căciuliţă din aceeaşi blană. Am mănuşi albe, perle la gât. Sunt oare iar prea elegantă? Mă privesc pe mine, apoi privesc în jurul meu şi-mi dau seama cât de fragil e totul pe lume. Simt că totul e de împrumut în viaţă. Tot. Şi trup şi gânduri şi sentimente şi oameni şi tot ce e în jurul nostru. Numai conştiinţa e a noastră. Conştiinţa este eternitatea noastră. Atât. Toate celelalte sunt de împrumut, deşi, în fiecare clipă, suntem mânaţi a crede că totul e al nostru. Spunem: trupul meu, sentimentele mele, gândurile mele, mobilele mele şi apoi toate se schimbă, se prefac şi nu rămâne nimic, nimic. Încet, încet totul se schimbă, se năruie şi nu rămânem decât cu conştiinţa în faţa eternităţii. Numai în conştiinţă putem fi stăpâni. Conştiinţa este permanentul „Eu”. Atât, atât! Batista mea, scaunul meu, prietenul meu, iubitul meu, mama mea, frumuseţea mea, durerea, tinereţea mea... da, da, se năruie... Şi totuşi cât de dornică sunt acum de viaţă!

Acum îl voi vedea iar pe doctorul Surenian. Mă bucur să-l văd. Să-i văd ochii, să-i aud glasul, să-mi dea mâna şi să fim prieteni. Sunt absolut sigură că vom fi prieteni. Sunt absolut sigură că vom fi prieteni. Ε imposibil altfel.

Suntem la Ella. Corina ne povesteşte lucruri despre ea, din viaţa ei. Ε tare îngrijorată. Observă că surzeşte. O adevărată dramă pentru ea, profesoară. Şi elevii au observat că nu mai aude bine. Corina e înspăimântată. Doctorul Surenian speră s-ο vindece...

— Ce poate face dacă e scleroză?

— Nu ştiu. El zice că s-ar putea... că trebuie încercat... va căuta să deştepte în creier centre noi.

Îmi dau seama că, în loc să fiu mâhnită în suflet de angoasa Corinei, simt o bucurie la gândul că am să-l cunosc pe doctorul Surenian, că am să-i văd iar ochii, ochii aceia atât, atât de... Nu mă pot gândi la altceva. Da, vom fi prieteni... Dar dacă Şeriul nu i-a vorbit suficient de mine şi doctorul Surenian nu-mi va da nicio atenţie, aşa ca atunci la conferinţă? Dar dacă?... În fine, vom vedea...

Cuprinsă de grabă, îmi este teamă ca nu cumva să întârziem. Corina râde: dimpotrivă, o să aşteptăm. Totuşi, grăbesc plecarea. Afară e ceaţă. Burează. Umblăm repede toate trei la braţ. Corina vorbeşte:

— Doctorul Surenian pare foarte blând, dar nu poţi şti nimic despre el şi câteodată ţi-e frică. Nimeni nu ştie nimic despre el. Trăieşte atât de modest!

— Cum modest?

— Aproape în sărăcie.

— Nu câştigă destul? Ε atât de la modă!

— Cine poate şti? Apoi, e la modă numai de câteva luni.

— Are nevastă, copii?

— Locuieşte cu un frate care e tot doctor. Doi burlaci. Au o singură odaie de consultaţii.

Aşteptăm tramvaiul. Ε o oră proastă. Aglomeraţie. Trece un tramvai, al doilea, al treilea, toate tixite. Nu ne putem urca.

— Luăm un taxi, spun. Ε târziu, n-o să ne mai primească.

— Nu-i târziu, spune iar Corina râzând cu poftă. O să vedeţi.

— Ne udă ploaia...

— Bine. Luăm un taxi.

Şi ne urcăm toate trei în taxi. Corina dă şoferului adresa doctorului Surenian. Mergem. Plimbarea asta îmi face bine. Ajungem. S-a făcut seară. Se întunecă. Miroase vital a primăvară, a pământ umed. Coborâm din maşină. Suntem în faţa unei case mizere. O casă ca de periferie, vagon, mică, cu un geamlâc sărac. O placă de tinichea neagră scrisă cu alb: Doctor A. Surenian. La geamuri nu sunt perdele, geamurile au hârtie albă, lipită. În casă, lumina e slabă. O curte lungă, strâmtă, cu un coteţ de câine în fund şi o cişmea. O boltă mare pentru viţă. Intrăm într-un antreu mic, trei metri pe doi, poate. Două lăzi acoperite cu covoare ţărăneşti. O masă rotundă, cu – în jur – câteva scaune, mai în fund un dulap de sufragerie. Astea toate înghesuite lângă o sobă de tuci. Miroase a fum şi gutui. Antreul are şi două uşi în afară de uşa intrării. Una în faţa celeilalte. Deci trei cu totul. În odaia asta mai aşteaptă, tixiţi, o mulţime de oameni, mult prea mulţi. Abia încap. Ne primeşte un tânăr care stă rezemat de uşa intrării, îmbrăcat într-un macferlan de ploaie. Îl recunosc imediat. Ε unul din mediumii de la conferinţa doctorului Surenian. Ε atletul Anghel, un băiat frumos, înalt, blond, cu o figură copilăroasă şi mulţumită. Mai ales acum pare mai mult decât încântat că o vede pe Corina. Ostentativ vrea să-i arate că e îndrăgostit. Pe ea o aştepta rezemat de uşă. Ne aşezăm. Corina întreabă dacă doctorul e în odaia de consultaţii. Anghel spune că doctorul e în odaia cealaltă. Consultaţiile nu au început încă.

— Ştie că venim?

— Desigur.

Şi Anghel o priveşte pe Corina în ochi cu duioşie.

— Vă aşteptam.

Ne-am aşezat. Toată lumea tace. Becul din tavan luminează prost, are o hârtie îngălbenită, murdărită de muşte. N-a fost deci schimbată din vara trecută. Mă uit la odaie. În dulapul de sufragerie sunt ceşti de cafea oribile, pahare, sticle, flori artificiale prăfuite. Pe dulap, diferite lucruri de diferite calităţi. O bombonieră plină cu bomboane, un borcan cu zambile, o lampă de petrol şi un sfeşnic chinezesc, spart şi lipit. Pe pereţi, câteva tablouri foarte ciudate. Desene cu o atmosferă pe care n-am mai văzut-o niciodată. Totul în aceste tablouri se petrece în înserare sau în nori. Un desen reprezintă o margine de pădurice cu un foc plin de fum... Alta, nişte soldaţi care se târăsc, în ceaţă, pe brânci. Mă uit. Anghel spune cu mândrie:

— Sunt pictate de doctor.

Mai văd pe perete o fotografie a unui tip care pare un profesor de scrimă sau un saltimbanc. Sub fotografie e o dedicaţie interminabilă. Nu se poate citi. Nu e destulă lumină.

Corina întreabă:

— Doctorul Surenian are puterea asta de când s-a născut?

Anghel explică:

— Nu ştie nici el.

— Dar cum şi-a dat seama?

Anghel spune cu emfază:

— Era ofiţer tânăr. Avea o ordonanţă. Într-o zi, ordonanţa a spart în casă un obiect de preţ. Vine doctorul şi-i spune: „Altă dată să bagi de seamă, că mă supăr...” şi-l priveşte natural în ochi. Poc! ordonanţa cade jos. Doctorul se sperie, îl scutură... nimic! Cheamă ajutor, îl duc la spital. Injecţii, respiraţie artificială. Ordonanţa îşi revine. Doctorul, dezolat, îi spune: „Ce-ţi veni, dragă?” Dar ordonanţa îi spune: „Domnule locotenent, nu vă mai uitaţi la mine că iară mor!” Şi aşa doctorul Ara Surenian şi-a dat seama că are „putere”.

În odaie, toată lumea tace. Anghel o priveşte galeş pe Corina. Ε linişte. Uşa din dreapta se deschide. Apare doctorul Surenian. Are un şorţ alb până-n gât şi o bonetă tot albă pe cap. Nu ne vede. Are ochii închişi. Trece printre noi fără să deschidă ochii. Pare dincolo de oameni. Ε infinită tristeţe pe faţa lui. Profilul are nobleţe şi putere. Intră în cealaltă odaie. Inima mea bate tare. Sunt până în adâncul sufletului mişcată de apariţia doctorului. După ce a trecut şi a închis încet uşa în urma lui, pacienţii din antreu se privesc în tăcere, nimeni nu îndrăzneşte să vorbească. Anghel şopteşte:

— Reîncep consultaţiile.

Trec câteva clipe şi se deschide uşa odăii de consultaţii. În uşă apare doctorul. De data asta are ochii deschişi, dar privirea e lipsită de atenţie. Nu vede pe nimeni. Aşteaptă în uşă. Anghel îi face semn Corinei.

— Intră, e ora dumitale.

Corina şopteşte, speriată:

— Noi stăm la urmă...

— Bine.

Doctorul aşteaptă nemişcat, indiferent. Nu se uită la nimeni. Reintră în odaie, lăsând uşa deschisă. Un client îl urmează. Aceeaşi scenă se repetă după un sfert de ceas. Între timp telefonul sună aproape neîntrerupt. Anghel spune:

— Aşa sună el.

În odaie nu mai suntem decât noi. Corina intră în urma doctorului. Uşa se închide. Inima mea iar bate tare, violent. Gâtul îmi este strâns de emoţie. Absolut incomprehensibil atâta violenţă a inimii. Telefonul sună mereu. Corina revine imediat în antreu şi ne spune:

— Doctorul vă aşteaptă.

Sunt cu Ella şi Corina la doctor. El este în picioare, în mijlocul odăii. Vine la mine şi-mi dă mâna.

— Doamnă Stavri, sunt mulţumit să vă cunosc.

O prezint pe Ella. Îi sărută mâna. Apoi se reîntoarce cu faţa la mine şi aşteaptă să vorbesc. Eu îi explic:

— Domnule doctor, voiam să vă cunosc. Am fost la conferinţa dumneavoastră şi voiam să vă cunosc. Spun drept: am profitat de faptul că prietena mea Ella Dima are nevoie de îngrijirile dumneavoastră pentru a veni aici cu ea, şi de amabilitatea prietenului nostru Lucian Cornea. Şi apoi încă, domnule doctor, voi avea şi o mare rugăminte. Ε vorba de un nepot de-al meu, bolnav.

— Ce are?

— Slăbeşte. Nu asimilează.

— De când?

— Părerea mea e că, la un moment dat, şi-a dat ordin să slăbească şi că acum nu mai are putere să dea un ordin contrariu.

— Foarte interesant.

— Şi foarte dureros... pentru mine. Se usucă, se prăpădeşte.

— Dar uşor de vindecat...

— Adevărat?

— Da, da.

— O, ce recunoscătoare v-aş fi!

Îi văd privirea. Sunt aproape de privirea lui. Ochii n-au culoare, au numai putere. Sunt oblici, tăiaţi sinuos, îi ţine abia deschişi, dar sunt extraordinar de importanţi, atât de importanţi încât îl privesc iar şi, de data asta, fără reţinere. Astfel de ochi sunt obişnuiţi să fie priviţi. Faţa doctorului caută să aibă un surâs amabil, aproape monden, care se stinge repede.

Se întoarce către Ella.

— Sunt încântat să vă cunosc, doamnă. Aş fi încântat să vă pot ajuta. Pe vremuri, când mergeam la concerte, v-am admirat.

Ella vorbeşte. Răspunde la întrebările doctorului. Iar doctorul Surenian mă ia de mână şi rămânem aşa. Vorbeşte cu Ella şi mă ţine pe mine de mână, dar eu nu îndrăznesc să mă mişc ca nu cumva să-l deştept şi să-şi dea seama că stăm de câteva minute mână-n mână. Căldura mâinii mă pătrunde cu o senzaţie de linişte şi bucurie.

— Şi credeţi, domnule doctor, că veţi putea face ceva pentru mine?

Glasul Ellei e angoasat.

— Sunt doctor şi datoria mea e să încerc şi să cred. Totuşi, eu personal cred într-adevăr că se va putea... Am nevoie de concursul dumneavoastră, de încrederea dumneavoastră. Putem încerca chiar acum... dacă doriţi...

Ella se sperie:

— Vreau să rămână Ana cu mine, mi-e frică fără ea...

Doctorul surâde. Mă priveşte.

— Cu plăcere.

Îmi dă drumul mâinii.

— În cazul dumneavoastră, nu voi întrebuinţa hipnoza, ci numai starea de sugestie. Ε suficientă.

Ella şi doctorul Surenian sunt aşezaţi faţă-n faţă. Eu – mai la o parte, îi văd bine pe amândoi.

— Voi număra până la cinci. Vei închide ochii şi la cinci nu-i vei mai putea deschide. Unu, doi, trei, patru, cinci. Deschide ochii!

Ella se căzneşte să deschidă ochii. Nu poate.

— Mă auzi?

— Da.

— Respiră liniştit, adânc. Ţi-e bine, foarte bine.

Eu privesc cu atenţie. Şoptesc:

— Metoda lui Coué?

El îmi răspunde tot în şoaptă:

— Nu. Acum pacienta este în stare de sugestie şi sub puterea mea. Caut să deştept în creier centre noi, încă neîntrebuinţate, care să dea comenzi noi trupului, părţii bolnave.

— Se poate? întreb în aceeaşi şoaptă.

— Da, aproape totdeauna da.

Cum lucrează? Un fenomen de forţă acumulată. Omul pare copleşit de propria lui forţă, pe care o poartă, ca o povară, înăuntrul corpului. O povară care îl oboseşte, dar care, în acelaşi timp, îi dă probabil o senzaţie deosebită de agreabilă senzualitate, o căldură permanentă cu care trăieşte într-o intimitate interioară...

Ella e cu ochii închişi. Doctorul, la abia doi metri distanţă de ea, plimbă mâna cu arătătorul întins spre Ella.

— Unde simţi căldură?

— Căldură şi furnicături. În frunte, acum pe braţul stâng, pe piciorul stâng...

— Bine.

Într-adevăr corespunde cu mişcările doctorului. Doctorul se scoală, merge la Ella, îi face passe, îi dă ordine.

— Voi număra până la zece. La zece vei deschide ochii şi te vei deştepta complet.

— Şase, şapte... încearcă să deschizi ochii.

— Nu pot.

— Nouă, zece...

Ella deschide ochii.

— Cum te simţi?

— Foarte odihnită. Mi-e bine.

Ella se ridică. Vrea să plătească.

— Pentru artişti, nimic. Ε plăcerea mea.

Ella insistă inutil. Eu îi spun Ellei:

— Ella, treci tu dincolo. Vreau să vorbesc ceva cu domnul doctor.

Ella pleacă.

Am rămas cu doctorul Ara Surenian. Suntem în picioare, unul în faţa celuilalt.

— Nu regret că nu sunt bolnavă, domnule doctor, cu toate că ar fi fost calea cea mai simplă ca să stăm de vorbă; să fiu o pacientă.

— Nu, nu. Ε mai bine aşa.

— Voiam să vă cunosc. Voiam să vă vorbesc. Domnule doctor, am fost la conferinţa dumneavoastră şi aş fi dorit... să discutăm... mă interesează problemele... de parapsihologie... Citesc de multă vreme...

Percep o senzaţie străină între noi. Reiau repede:

— Nu vă sperie acest cuvânt... cunoscându-i adevărata valoare? Nu?

— Da, da.

— Dacă aş putea lucra cu dumneata, aş prinde ceva... poate.

Mă priveşte cu un dispreţ greu disimulat.

— Cu plăcere.

Doctorul mă ia de mână.

— Vom sta de vorbă. Sunt mulţumit ca v-am întâlnit. Da, da... Va fi interesant, da, da...

Am o senzaţie de teamă. Doctorul îmi scapă. Ε prea oficial. Se derobează. Mâna mea e în mâna lui încă, dar între noi e un vid. Simt că-i este teamă de incursiunea mea în viaţa lui. Mi-a dat drumul mâinii cu indiferenţă... Nu pot pleca pe o înfrângere. Ceva mă leagă de omul acesta. Trebuie să simtă şi el. Inima mi s-a strâns.

Suntem unul lângă altul, aproape. Eu nu ştiu dacă el este mai înalt ca mine, dar îi vad faţa în faţa mea. Văd o sprânceană mult mai albă decât cealaltă şi am o emoţie. Un sentiment puternic că acest bărbat trebuie păzit, ocrotit de mine. Inima îmi este fierbinte. Elanul din inimă îmi dă posibilitatea de a mă face ascultată.

— În timpul cât aţi prezentat conferinţa la care am asistat, am avut impresia că vă cunosc din totdeauna. M-am rugat pentru dumneata.

— Sunt impresionat...

— Şi eu. Altfel, n-aş fi îndrăznit. Aşa, a trebuit să îndrăznesc. Nu mi-a fost uşor şi risc să fiu luată drept... o exaltată...

— Sunt specialist, nu-i uşor să fiu indus în eroare. Să lăsăm asta. Sunt profund impresionat. Vă mulţumesc. Sunt fericit că v-am cunoscut!

— Şi acum, domnule doctor, cu mi-am făcut datoria. Am călcat peste convenienţe ca să pătrund până aici. Eu mi-am exprimat dorinţa de a vă cunoaşte. Acum depinde de dumneavoastră dacă ne mai vedem sau nu. Ştiu să respect independenţa şi voinţa oricui... chiar dacă-mi este greu s-o fac.

S-a făcut linişte. O privire fugară, ca o licărire în noapte, cade asupra mea.

— Mi s-a întâmplat, în ultimii doi ani, lucruri foarte ciudate, foarte ciudate. Asist la ele cu uimire.

Face o pauză, o pauză foarte lungă. Îmi ia iar mâna, lent şi fără ostentaţie. Şopteşte:

— Vă mulţumesc că aţi venit. Va veni şi nepotul dumneavoastră... sper să vă văd în curând.

Teama mea a trecut. Îmi caut inima. Inima îmi e fierbinte, dureros de fierbinte, şi brusc emană binecuvântarea ei către doctor. Da, da, zarurile au fost aruncate... Doctorul mă conduce spre uşă. La uşă, înainte de a o deschide, îmi spune:

— Nu voi uita niciodată ca aţi participat cu... mine, cu munca mea...

Îl aud greu. Mai mult mormăie. Îl privesc. Îmi este teamă să nu adoarmă deodată, aşa, în picioare în faţa mea. Ochii îi sunt iar închişi, faţa impasibilă, şi nu se mişcă. Ah, cum îl cunosc, cât de bine îl cunosc, cât de profund îl cunosc. Profit că stă aşa ca să caut iar să-mi amintesc cine e; dar nu prind decât stranii şi vagi senzaţii, întunecate, grele. Şi între noi se abate deodată o tristeţe mortală care mă sperie. Inima mea are un ţipăt lăuntric şi-mi este frică, o frică sacră, insuportabilă. Dacă n-ar fi el în odaie sau dacă aş şti că nu va deschide ochii, aş îngenunchia şi aş cere iertare, lui iertare, iertare pentru un păcat necunoscut... Cât a stat aşa cu ochii închişi, cât a durat liniştea dintre noi? N-aş putea afirma nimic. Dar el a deschis ochii şi apoi a mers şi a deschis uşa. Am plecat.

Am ieşit din odaie. Am găsit în antreu pe Ella, Corina şi Anghel. Anghel e lângă Corina şi-i declară dragoste cu mâna pe inimă. Ella şi Corina rîd cu poftă. Eu mă aşez imediat. Îmi sunt picioarele moi. Şi trece timp.

— Nu plecăm? întreabă Ella deodată.

— Mai staţi! imploră Anghel.

— Trebuie să ştiu când mai vin, spune Ella.

Tresar: doctorul a spus să vin şi eu cu Ella, cu Dan. Aştept să aflu când.

Doctorul iese din odaia de lucru. Ε liniştit. Merge spre Corina.

— Trebuie să crezi. Trebuie să vrei. Tot ce te rog e să nu încerci nicio operaţie până n-ai încercat toate mijloacele, între care şi cu mine.

Corina capătă privirea speriată pe care o are de câte ori i se vorbeşte de surzenia ei.

— Vino-aici.

Se duc amândoi în cabinetul de consultaţii. Când se întorc, Corina are o portocală şi câteva flori în mână. Doctorul o mângâie uşor pe obraz. Eu îi privesc.

— Eu când mai vin, domnule doctor? întreabă Ella.

— Da, da.

Ne priveşte pe Ella şi pe mine. Pe mine foarte atent. Şopteşte:

— Da. Vineri. Tot pe seară.

— Am lecţii vineri, spune Ella.

— Oricâtă lume ar fi, vă iau imediat.

— Mulţumesc. Într-adevăr...

— Doamna nu a fost la conferinţă? mă întreabă despre Ella.

— Nu. Nu a fost.

— Păcat. Ar fi fost mai pregătită.

— I-am povestit eu, domnule doctor...

— Da?

— Da, spune Ella.

Doctorul mă priveşte, intrigat.

— Cum?

Spun:

— Uite-aşa, domnule doctor: „E foarte simplu. Îi faci o operaţie pe viu, dai ordin să nu simtă nimic şi... nu simte nimic. Ε foarte simplu. Dai ordin să aibă o criză de epilepsie, să paralizeze, să se vindece, să nu se bâlbîie, să audă, în fine orice şi totul se executa. Ε foarte simplu...”

Doctorul izbucneşte în rîs. Ε cruzime în rîs, violenţă. Ceva, un ecou, sună a spaimă în nervii mei! Ce rîs! Ce rîs! Unde am mai auzit şi văzut rîsul ăsta? La cinematograf, la vreun film de groază? Nu, nu... Rîd şi ceilalţi, dar eu nu rîd.

— Într-adevăr, e foarte simplu, şopteşte doctorul.

Anghel e încîntat. Telefonul sună mereu. Nimeni nu se mişcă. Ne-am obişnuit. El sună, noi vorbim.

— Anghel, după catalepsie, paralizie, epilepsie şi hipnoză la distanţă, ce simţi? întreabă Corina.

— Mi-e foarte foame. Dar dacă vă văd pe dumneavoastră, îmi trece şi asta.

Plecăm şi Anghel vine cu noi. Doctorul rămâne singur în urma noastră, în casa lui mizeră. Singur.

— Acum încuie poarta şi dă drumul la cîine, spune Anghel.

Ε mândru că deţine toate secretele.

— La telefon răspunde vreodată? întreabă Ella.

— Nu, niciodată.

— Atunci la ce-i foloseşte telefonul?

— Mai întîi că nu e în carte.

— Asta nu este o explicaţie.

— Apoi răspunde din când în când fratele dumnealui.

— Are un frate?

— Da, e şi el doctor, dar mă înţelegeţi: un doctor obişnuit, un doctor ca toţi doctorii, care răspunde la telefon...

Am o stare ciudată. De braţ, cu Corina într-o parte şi cu Ella în cealaltă, aş umbla aşa pe jos în ceaţă, la infinit. Mersul ăsta mă odihneşte ca un dulce legănat. Totuşi, îmi amintesc: mă aşteaptă Marta. Nu vreau să întârzii. N-am ce-i spune, dar mi-e degrabă s-o văd. Numai de nu m-ar întreba imediat cum a fost la doctor şi ce-am vorbit cu el, că n-am să ştiu ce spune. Ce să spun? Caut să-mi amintesc ce-am vorbit şi nu găsesc în mine decât o senzaţie acută de un spaţiu de foc. Marta o să se uite la mine cu ochii ei atât de negri şi severi. Acasă la mine, odăile sunt goale, nimeni nu mă aşteaptă. Întâlnim un taxi. Vreau să-l luăm şi pe Anghel cu noi, dar el refuză. El merge cu tramvaiul. Ne sărută ceremonios mâinile, cu politeţea exagerată a omului prost crescut. Pleacă. Ne urcăm în taxi. În drum, Ella mă întreabă:

— Cum ţi s-a părut doctorul?

Încurcată, răspund:

— Îl mai văzusem la conferinţă...

— Drept să-ţi spun, dacă nu erai tu cu mine mi-ar fi fost frică.

Şi către Corina:

— Nu mi-ai spus ca e chiar atât de... ciudat...

— Ε foarte blând, spune Corina.

— Mersi de aşa blândeţe! Nu ştiu ce ar da la furie! Într-un fel, e un monstru!

Mă uit la Ella cu uimire. Eu îl găsesc sublim. Le conduc pe Corina şi Ella acasă. Locuiesc aproape una de alta şi în vecinătatea Martei. În câteva clipe sunt la Μarta.

— Ai fost la doctorul Surenian?

— Da, dar acum să n-am senzaţia că sunt la judecător…

— Bine, bine. Îţi dau un ceai?

— Da.

Mergem iar în bucătărie. Începe ritualul ceaiului, de atâtea şi atâtea ori împlinit şi la bucurii şi la nenorociri. Ε bun ceaiul oricând. Ne întoarcem în odaie cu ceaiul pe tavă. Unica odaie, dar odaia e mare, e curată, e armonioasă, cu toate că mobilele sunt uzate, periculos de uzate. Ne aşezăm. Bem ceaiul în tăcere.

— Hai, Marta, de ce taci? Întreabă, te rog, nu mă lăsa aşa. Nu te răzbuna că te-am făcut judecător.

— Aşteptam să-mi vorbeşti când ţi-o conveni.

— Nu ştiu cum să încep.

— Iar eu încep să cred că eşti îndrăgostită...

— Ar fi simplu dacă aş fi îndrăgostită, ceea ce, înţelegi, nu se poate... Da, ar fi mai simplu.

— Cum te-a primit? Bine?

— Marta, nu ştiu. M-a ţinut tot timpul de mână.

— Ce, aţi înnebunit? Sau, mai bine zis: a înnebunit şi el?

— Nu, el nu a înnebunit. Numai eu. Cred că nici nu şi-a dat bine seama că sunt în odaie.

— A ţinut-o şi pe Ella de mână tot timpul?

— Nu.

— De ce n-a ţinut-o şi pe ea de mână, Ana? Te-a ales pe tine? Ţi-a făcut curte?

— Curte? Iar începi? Eşti obsedată. Nu, curte nu. Chiar deloc. În tot cazul, dacă ar face curte, cred că i-ar face Corinei.

— I-a făcut curte Corinei? Face curte?

— Nu, dar i-a dat flori, portocale, şi a mângâiat-o pe faţă.

Mi-e ruşine de ce am spus şi murmur:

— Poate că-i este milă de ea.

— Dar pe tine de ce te-a ţinut de mână? Tot din milă?

— Cred că nu şi-a dat seama că mă ţine de mână. Vorbea cu Ella şi m-a ţinut de mână.

— Ciudat! Ciudat!

— Da, totul e foarte ciudat.

— Ce casă are?

— O sărăcie de casă, sordidă casă! Ca la margine de oraş şi pare să se complacă în ea. Penibilă. Totul e penibil. Are şi un scaun de ginecologic în cabinet, de scaun atârnă şorţuri, bonete. Pe jos, o statuie plină de praf şi tablouri. La geam, hîrtie, iar telefonul sună într-una şi nimeni nu răspunde. Parcă ar avea un telefon cu infinitul.

— Şi el, cum e?

Mă gândesc întîi mult, apoi şoptesc:

— Nu ştiu.

— Totuşi...

— Ce să-ţi spun?... Nu ştiu. Pur şi simplu nu ştiu. Am fost prea atentă la altceva... Mă mir chiar că am văzut cum era casa, odaia. El avea un şorţ alb şi o bonetă de doctor. Are şi o sprânceană mai albă ca cealaltă...

— Totuşi Ana, tu vrei să-mi spui ceva. Spune fără să te întreb.

— Da, da. Sunt ameţită. Să-ţi spun: am tras o spaimă îngrozitoare după primele fraze de politeţe, când am crezut că mi-am ratat sosirea la el. A fost o clipă de spaimă. Mi-era ruşine, n-am mai ştiut ce fac... şi atunci...

— Atunci?

— Am gândit că... în fine... apoi i-am spus că de la început am avut impresia că-l cunosc dintotdeauna... L-am lăsat pe el să hotărască dacă trebuie să mai viu, i-am spus să hotărască el.

— Şi ce-a hotărât?

— Poimâine merg iar acolo cu Ella. El mi-a spus...

Cad pe gânduri. Şoptesc:

— Şi mi-a mulţumit.

— Pentru ce?

— Pentru că am venit. Că am fost la conferinţă...

Tăcem. Izbucnesc:

— Marta, aş dori să cad în genunchi şi să strig, să implor să nu fie prea greu ce vine. Eram atât, atât de liniştită, atât de liniştită, atât de stupid liniştită, parcă am fost anesteziată ca să nu simt plecarea lui Filip.

— Mulţumeşte.

— Dar, dar...

— Dar ce?

— Mi-e frică. Acum mi-e frică...

Marta se închină repede.

— Ferească Dumnezeu! Ce-ţi mai veni?

— Roagă-te, roagă-te, Marta, pentru mine. Ştii cât am suferit, ştii că abia m-am liniştit după plecarea lui Filip. Ştii cât de greu a fost şi ştii ce bine am răbdat. Ştii că am dorit să rămân singură. Ascetă. Aş dori să-mi recapăt talentul, să lucrez, să-mi trăiesc viaţa aşa cum vreau. Cine mă poate împiedica dacă dorinţa e adevărată? Dar „Destinul” e un lucru atât de complicat!

— Nu te mai duce acolo. Ε poate clipa când poţi încă alege.

— Dar mi-e imposibil. Sunt cu omul acela, cu privirea lui tot timpul. De când am plecat de la el, mă întreb oare unde mănâncă, cine vede de el? Cine-i spune că e obosit, că trebuie să se odihnească? Cine-l distrează? Cine-l răsfaţă? Cine-l odihneşte? Cine-i dă rufele la spălat? El, cu mâinile lui, cu ochii lui vindecă bolnavi, surzi, muţi, paralitici, epileptici. Bolnavii îi sărută mâna, poate, dar pleacă, plătesc şi pleacă. El încuie poarta, dă drumul la cîine în curte şi rămâne singur în casa pustie cu hîrtie lipită la geamuri şi cu telefonul care sună în gol. Ε îngrozitor, Marta! El, din când în când închide ochii şi stă aşa timp îndelungat. Stă printre oameni şi e singur. E ceva de nedescris. Hainele nu-i sunt destul de curate, şorţul îi este murdar, casa plină de praf, dar lui îi este indiferent. Totul în jurul lui e grosolan şi el nu vede. Puterea din el îl copleşeşte. Se deşteaptă numai când lucrează. A vorbit cu mine şi a stat cu ochii închişi. Ε monstruos şi frumos în acelaşi timp. Are clipe când pare un provincial, mic burghez vânzător de grâne sau covoare în porturile Dunării, ca imediat – Maharajah în mizerie şi travesti. În decorul acela, la trupul lui prea greu, ca de statuie indiană primitivă, nu m-ar mira să aibă patru mâini, două feţe, şase picioare. Straniu şi, totuşi, când am vorbit cu el, am avut extraordinara senzaţie că vorbesc cu mine însămi, cu un ecou, că niciodată nu am auzit glas care să-mi vorbească mai pe înţelesul meu, răspundea aşteptărilor mele, aşteptării încă neştiute de mine... Uite, cu tine mă înţeleg. Vorbesc desluşit. Îţi explic şi-mi răspunzi inteligent, dar cu el e altfel, a fost altfel. Am vorbit şi-mi era teamă să nu fiu înţeleasă, poate chiar să nu mă fi auzit! Dar răspunsul lui venea atât de potrivit încât aş fi putut crede că tot eu am răspuns.

— Care răspuns? Zici că n-a vorbit...

— Ε adevărat: nu a vorbit. Mi-a mulţumit şi mie-mi pare că a vorbit, că m-a înţeles. Da, îmi pare că am vorbit mult cu el...

Am plecat târziu de la Marta. Am ajuns acasă. În cutia cu scrisori era o scrisoare. Am luat-o şi am dus-o sus fără să mă uit la ea. Am intrat în casă. Am aprins lumina şi m-am uitat la scrisoare. Citesc. Încep să citesc şi vreau să zvârl scrisoarea, s-o rup, dar mă opresc. Sunt uluită şi speriată. Coincidenţă? Ah! coincidenţele care aduc viaţă sau moarte, fericire sau dezastru, coincidenţele care mişună în jurul nostru până la a găsi sau nu loc în tramvai sau a muri sau scăpa dintr-un accident, coincidenţele care, în laboratoare, se numesc cauză şi efect şi care, în viaţă, rămân „superstiţia” coincidenţelor! Da, Sfîntul Anton a răspuns! Iată scrisoarea: „Cine va citi acest lanţ al Sfîntului Anton va scrie de 9 ori...” Am cerut semn şi iată un semn atât de stupid, dar atât de flagrant că rămân înmărmurită: mă jenează calitatea proastă a semnului. Ar trebui deci să copiez de nouă ori pe zi, timp de treisprezece zile, biletul şi să-l răspîndesc, şi atunci, după treisprezece zile, voi avea o mare bucurie, iar dacă nu-l voi scrie, voi avea o mare nenorocire! Ε revoltător! Ăsta semn! Şi totuşi, împotriva oricărei judecăţi logice, hotărăsc să mă supun. Într-adevăr, coincidenţa e prea flagrantă. Îmi dau seama că mă voi supune din laşitate, dar am să mă supun. Poşta română va câştiga ceva bani pe care îi voi pierde eu. Am să mă supun. Oarecum îmi este ruşine şi că accept şi că Sfîntul Anton a ales pentru mine un astfel de semn şi caut să mă consolez cu tot felul de explicaţii inutile: că dacă nu scriu, am să mă simt prost şi că nu am nevoie să adaug nimic la starea mea de suflet, că poate scriind acele bilete se face totuşi ceva efectiv bun, prin voinţă, încredere, efort, sacrificiul depus în timpul cât scriu, că cei care şi ei vor scrie vor adăuga într-adevăr forţa lor forţei mele, forţă de încredere, că am cerut vindecarea lui Dan Sfîntului Anton şi că tocmai astăzi doctorul Surenian mi-a făgăduit că-l va vindeca. Şi hotărăsc încă ceva ca să mă împac cu mine şi ca să-mi afirm libertatea mea: că voi copia biletul aidoma indicaţiilor, dar că voi lua asupră-mi să şterg ultimele cuvinte. Adică: „iar dacă nu, va avea o mare nenorocire”. Asta e.

Era marţi, o săptămână după marţea în care cerusem semn Sfîntului Anton.

Am început să scriu scrisorile chiar din seara aceea şi, într-un elan pe care-l cerea o putere neîntrebuinţată din mine, am hotărât că, timp de treisprezece marţi, voi merge şi la biserica Sfîntul Anton. Mă voi ruga pentru nepotul meu Dan, pentru sănătatea lui, mă voi ruga pentru mine, să mă aibă Domnul în paza Lui, mă voi ruga pentru lumea întreagă, să se lumineze lumea întreagă... Şi, ca să mă conving, îmi spun că tocmai se desprimăvărează, că va fi plăcut să ies. Aşa credeam atunci... că va fi uşor şi plăcut.

Am scris nouă bilete. Am terminat. Ε seară târziu. Sunt singură. Nu aştept pe nimeni. Nu mă aşteaptă nimeni, nu e nimeni în casă. Sunt liberă. Ce pot face în această libertate? De zece ani nu am mai scris. A fost şi rămâne un chin gândul ca mi-am pierdut talentul. De zece ani nu mai am talent. Îmi sunt mâinile moarte. Mi-e silă de hîrtie, de toc, de cuvinte. Îndelung, ani şi ani, îmi spuneam în taină: „Nu-i nimic că nu scriu. Acum trăiesc fericirea cu Filip. După plecarea lui, voi avea atâta amar de timp ca să scriu!” Mă rezervam. Dar Filip a plecat, am rămas singură iar inspiraţia nu a venit. Sunt ca un om agăţat în gol. Ce va fi mâine? Nu ştiu. Ce – poimâine? Nu ştiu. Ce aştept? Nimic. Cum va fi bătrâneţea? Nu ştiu. Cine va fi cu mine în clipa morţii? Nu ştiu. Şi mi-e frică de bătrâneţe, singurătate şi moarte.

Am mers la telefon, am făcut numărul doctorului Surenian. Am lăsat să sune, să sune lung. Nu a răspuns nimeni. Ştiam că nu va răspunde nimeni. Vedeam casa. Antreul. Scaunul ginecologic cu şorţuri agăţate, tablourile în ceaţă şi nori, curtea lunga şi pustie. Cîinele care aleargă şi latră în noaptea asta de început de primăvară. Şi telefonul care sună... sună... Eu, aici, la telefon aştept. Da, da, ştiu că nimeni nu va răspunde. Ştiu: el e lângă telefon, în picioare, masiv, cu ochii închişi, dar nu va răspunde... închid telefonul încet. Îmi dau seama că, de când îl cunosc pe doctorul Ara Surenian, nu mă mai gândesc atât la Filip şi-i mulţumesc omului care, fără ştirea lui, mi-a uşurat sufletul. Filip e departe în oraş, cu altă femeie. E bine, foarte bine că Filip a plecat, că am avut puterea să-l ajut să plece la timp şi definitiv. Acum am voie să îmbătrânesc în linişte, fără groaza fiecărei zbîrcituri pe care ar putea-o vedea Filip. În clipa asta în care durerea plecării lui Filip s-a atenuat, iar viitorul e necunoscut, îmi dau seama că o mare putere vine asupra acelui om căruia nu i se face milă de el însuşi când suferă. Ah! să ai puterea să suferi liniştit, ştiind că şi asta va trece. Ah! să ai puterea să trăieşti cu conştiinţa îndreptată către eternitate! Eternitatea şi lumea întreagă, cei ai trecutului, cei ai viitorului... să-ţi fie o realitate cotidiană. Eternitatea vieţii să-ţi fie pîinea cea de toate zilele. În clipa durerii să-ţi aducă aminte de dureri trecute şi să cunoşti că şi cea prezentă va trece. Iar dacă, în clipa aceea, inima are puterea să stea adâncită în ea însăşi şi să atingă adâncul ei unde există bucuria, eterna bucurie, nemişcata bucurie, atunci... atunci... o, atunci... puterea tresare în inimă, vie, ca un prunc viu în pîntecele mamei care-l poartă viu.

 

*

 

Iată, iată:

Era marţi. Fusesem la doctorul Surenian. Vineri, voi merge din nou cu Ella la doctor. Ora aceea, ziua aceea, de pe acum ia proporţii. Totul e vitalizat de aşteptare. Totul e făcut numai ca să număr clipele care trec şi mă apropie de ziua aceea, de ora aceea. În fiecare zi scriu cele nouă bilete ale Sfîntului. Miercuri trece. Joi merg în oraş. Ε devreme, dimineaţa. În cutia de scrisori găsesc două plicuri. Le iau. Plec. Le deschid pe drum. Şi mă supăr. Uşor mi se urcă sîngele în obraz: sunt încă două din acele bilete către Sfîntul Anton trimise de un necunoscut mie. Poate cineva şi-a bătut joc de mine... Cu alte scrisuri, în alte plicuri, ca să mă deruteze, ca să fie citite. Îmi trece supărarea şi încep să mă amuz pe socoteala mea: deci de trei ori câte nouă înmulţit cu treisprezece fac o sută douăzeci şi şapte înmulţit cu trei, trei sute optzeci şi unu de plicuri, să lipesc trei sute optzeci şi unu de timbre. La această cifră cei ce vor răspunde... vor face... Dar cum să mă descurc? Şi hotărăsc aşa: voi scrie toate biletele, dar nu voi trimite decât prima serie de nouă ori treisprezece, iar restul îl voi arde după ce va fi scris. Îmi dau seama cât de arbitrar este aranjamentul meu. Cât de comodă împăcare cu mine însămi, cu teama superstiţioasă din mine! Cât de caricaturală mi-e hotărîrea! Acomodez la nivelul înţelegerii mele ceva ce poate foarte bine să fie şi altfel: să nu scriu deloc, să scriu jumătate din bilete, sau trei sferturi sau treisprezece, sau să scriu de trei sute optzeci şi unu de ori numele doctorului Surenian – caligrafiat – numele lui... De ce să nu scriu numele lui de trei sute optzeci şi unu de ori dacă tot mă gândesc mereu la el? Sau, sau, sau; şi să nu şterg nimic din conţinut sau să adaug, sau, sau, sau... Iată, aşa trăim, cu compromisurile pe care ni le permitem... da, da, compromisuri, mereu compromisuri...

Vineri. I-am telefonat şi lui Dan să vină pe seară la doctorul Surenian. Va veni. Am mers apoi cu Ella la doctorul Ara Surenian. Primăvara se desfăşoară brusc şi violent. Miroase a pământ ud. Aerul e moale, blând, voluptos. Suntem îmbrăcate mai uşor. Mergem pe jos. Ella mă întreabă:

— Rândul trecut era prima dată că-l vedeai pe doctorul Surenian?

— Da. De ce?

— Am avut impresia că vă cunoaşteţi de mult.

Simt o bucurie.

— Cum aşa?

— S-a purtat cu tine altfel decât cu mine sau cu Corina.

— Corinei i-a dat flori şi portocale...

— Nu, nu. Altceva. Ε vorba de altceva. M-am gândit acasă: că dacă tu eşti o scriitoare cunoscută, apoi şi eu sunt o pianistă cunoscută şi totuşi aveam impresia că, pentru el, numai tu existai în odaie.

Sunt cu gândurile mele. O aud pe Ella că mai spune:

— Numai de nu s-ar îndrăgosti de tine!

Tresar.

— Ce idee, Ella, ce idee!

— Iartă-mă, ţi-am spus ce-am gândit...

— Nu trebuie gândit aşa...

Şoptesc: „Ο! De-aş găsi un om nesupus patimei, l-aş aşeza în inima inimii mele!”

— Ella, ţii minte? Astă-vară la mare? Eram afară noaptea, în parc. Se auzea marea. Rula filmul Hamlet. Deasupra erau stele. „Ο! de-aş găsi un om nesupus patimei, l-aş aşeza în inima inimii mele” a spus Hamlet. Şi spun şi eu ca el: „De-aş găsi un om nesupus patimei, l-aş aşeza în inima inimii mele.” Dar probabil, că nu sunt încă demnă de aşa ceva. N-am găsit, n-am găsit până acum. Or fi existând asemenea oameni?

— Şi crezi că doctorul Surenian...

— Nu, nu. Nu cred nimic. Nu am gândit încă nimic precis.

— De ce oare nu poate sta omul singur? şopteşte Ella.

— Se poate, dar nu-i este dat oricui. Şi nu este voie să doreşti să rămâi singur. Singurătatea este permisă numai când, înalt realizată printr-o imensă, uriaşă lărgire interioară, eşti capabil să participi cu interesele omenirii întregi, când idealurile de progres, de pace, de iubire, devin idealuri efectiv ale tale. Izolare, singurătate pentru a aduna forţă în folosul omenirii întregi. Aceşti „izolaţi” sunt atleţi morali, atleţi spirituali ai omenirii. Ei sunt centre de lumină, înaintaşi ai progresului. A nu confunda lucrurile. Aceşti atleţi morali... Până la bucuria pură, singur în faţa eternităţii şi a responsabilităţilor, drumul este foarte greu.

Ella întreabă:

— Nu e mai uşor în doi, un om care caută acelaşi lucru cu tine?!

Nu-i răspund Ellei. Mă întreb în taină: „Sunt eu oare capabilă să fac saltul moral singură?”

În clipa aceea, inima mea a cunoscut ispita mândriei de a nu fi ca toată lumea.

Am ajuns. Suntem iar în casa aceea straniu de săracă şi densă de o viaţă aparte. În tavan, becul acoperit cu hîrtie îngălbenită. Antreul cu dulapul unei sufragerii care nu serveşte la nimic, totul prăfuit. Pe lăzi, pe scaune, aşezaţi, aşteaptă pacienţii. Ne fac loc. Ne aşezăm şi noi. De data asta, telefonul nu sună. Mie însă îmi bate iar inima tare. Şi nu înţeleg pentru ce. Doară rândul trecut omul a fost drăguţ cu mine. Acum, e natural ca încet, încet, să ne împrietenim... Dar inima-mi bate... Ascult inima şi nu-nţeleg. Şi-mi este teamă pentru că ştiu că inima ştie mai adânc decât mintea. Aştept ca un om căruia i se judecă un proces pe viaţă şi pe moarte şi nu a aflat de ce este învinuit şi cum se va apăra. Şi cine nu are păcat? Care păcat mi se judecă acum? Care păcat, şi când făcut? Eu am uitat poate, inima nu, şi aşteaptă verdictul şi bate tare. Eu ascult cum îmi bate inima.

Se deschide uşa cabinetului de consultaţii. Iese doctorul. Faţa îi e impasibilă. Faţă de idol barbar şi blazat. Priveşte în antreu, ne vede, privirea i se clarifică puţin. Foarte puţin. Mai mult pare că se căzneşte să fie politicos. Vine spre noi. Mormăie:

— Cer voie pacienţilor care au venit mai devreme să intraţi dumneavoastră întîi. Am făgăduit. Aveţi oră.

Intrăm. Ne aşezăm, ca prima dată când am venit. Ella pe un scaun în faţa doctorului, eu alături de doctor, puţin mai în spate, pe o canapea. Îi văd corpul aşezat, masiv, şi capul, profilul, hotărât, violent, profil de medalie barbară. Ε mult rafinament în trăsăturile feţei, dar un rafinament exotic. Şi încă aşa văzută din profil, privirea e excepţională.

— Cum v-aţi simţit?...

Vorbeşte cu Ella. Eu ascult fără mare atenţie. Gândul îmi este la ce-i voi spune eu pe urmă. Aud că-i vorbeşte Εllei că trebuie să facă şi masaj.

— Fac. Am maseuză.

— Da, dar vă voi trimite eu o maseuză care ştie ce vreau eu, care va lucra după indicaţiile mele...

Eu spun:

— Şi eu am nevoie de o maseuză. O trimiteţi şi la mine?

Doctorul se întoarce către mine, mă priveşte lung şi-mi spune scurt:

— Nu.

Se întoarce iar către Εlla. Eu am rămas cu gura uşor căscată. Doctorul vorbeşte cu Ella ca şi când eu nu aş exista. Observ că nu sunt supărată de ieşirea doctorului şi că primesc hotărîrea lui misterioasă şi brutală fără să cer explicaţii. N-are timp omul acum să explice pentru ce nu e bine să fac masaj. Îl voi întreba altădată. Şedinţa începe. Mă uit cu încordare şi înţeleg perfect că ce face el nu se poate învăţa. Se poate imita, dacă ai posibilitatea interioară şi, dacă ai posibilităţi, poţi reuşi sau nu. Asta e ca în artă. Nu se poate învăţa decât dacă ai talent. S-ar putea ca, stând mult cu el, să prind în mine acea posibilitate. Există o lege a fierului care, stând lângă un magnet, capătă proprietăţile magnetului. Există o lege de captare a unor calităţi şi defecte, o lege a influenţelor în toate domeniile. O lege de absorbţie, fie conştientă sau nu. Simt în minte tensiunea omului de lângă mine care transmite puterea lui. Simt o vibraţie atenuată dar similară. Nu ştiu ce simte Ella, dar eu simt clar căldura binefăcătoare a omului de lângă mine. Şi o primesc cu plăcere. Ε atât de potrivită mie! Eu însă pot deschide ochii. Palpită genele mele de bucuria de a se simţi libere şi vii. Aud ordinele date: „Vreau să mă fac bine. Trebuie să mă fac bine.” Repet şi eu mintal şi simt plăcerea de a-mi comanda eu însămi şi totuşi de a beneficia de căldura-forţă emanată din omul acela de lângă mine. Ştie el oare ce am primit eu, sau am furat fără ştirea lui? Îmi amintesc de femeia din Evanghelie care l-a atins pe Isus pe haină: „Cine m-a atins şi a luat putere?” Fără comparaţie, bineînţeles, să înţeleg cum se poate lua puterea cuiva fără voia sau ştirea lui.

Ella pleacă din odaie. Eu rămân cu doctoral. Îi dau două cărţi. I le-am adus. Una scrisă, alta tradusă de mine. Doctorul abia se uită la ele, dar îmi mulţumeşte afabil.

— Domnule doctor, stând cu dumneavoastră, am căpătat şi eu forţă de la dumneavoastră. A fost cu ştirea dumitale sau am furat?

— Mai pregnant e dacă stai în faţa ochilor mei, spune, evitînd să răspundă.

— Se poate hipnotiza fără să fii privit în ochi?

— Da, şi în somn, şi de la distanţă dacă e cineva cu care ai mai lucrat.

— Oricine poate fi hipnotizat?

— Da.

— Şi dacă nu vrea?

— Atunci nici nu trebuie încercat.

— Dar dacă te sfidează?

— Uite, să-ţi arăt.

Mă aşează pe un scaun. Eu îi spun hotărât:

— Eu nu vreau.

— Nu, nu. Îţi arăt numai cum. O mână deasupra capului, cealaltă în faţa pîntecului. Cei doi poli. Apoi mişcarea făcută pe o respiraţie rară şi profundă.

— Ε foarte agreabilă liniştea caldă care se degajă, spun. Cum se trece din sugestie în hipnoză? Prin respiraţie comandată, nu?

— Eu o fac printr-o altă privire de a mea.

Tăcere. Eu întreb încet:

— Şi cu centrul inimii nu lucrezi deloc?

Îi văd privirea şi spun repede:

— Când nu vrei să spui, te rog să taci. Nu întreb a doua oară dacă taci. Dar acum îţi spun eu: sunt înspaimântată. Ai o imensă putere, dar risipa de forţă pe care o faci cere o bază aşa de mare că, uite ce-ai făcut din dumneata...

Se priveşte puţin pe sine, foarte liniştit. Omul nu este gras, este puternic, masiv. Îşi aşează mâna pe pîntece. Nu are niciun fel de complexe.

Eu spun:

— Probabil forţa a mărit aşezarea ei, ca să poată da atât cât ceri. Eşti fără milă... faţă de dumneata.

— Trebuie!

— Nu trebuie aşa. Forţa nu este a dumitale! Îţi este împrumutată.

— ... şi Isus vindeca...

— Da, dar spunea: „Nu eu, ci Tatăl din mine!”

Şopteşte:

— Sunt mulţi bolnavi.

— Mai mulţi decât poţi vindeca dumneata, în orice caz. Nici Isus nu a vindecat pe toată lumea.

— Îmi fac datoria. Fac cât pot.

— Până la epuizare?

— Până.

— Să vorbim exact. Îţi faci o datorie care ţi-e greu să n-o faci. Ε totuşi o plăcere. O senzualitate. Recunoaşte că nu te poţi opri.

— Am renunţat la celelalte plăceri. Trăiesc ca un pustnic... ascet, nu mai ştiu de când... nu mai ştiu... Şi nu e uşor.

— Nimeni nu renunţă la nimic până nu are altceva în schimb, sau cel puţin speranţe, făgăduinţa interioară.

— Eu am făcut-o ca să am mai multă putere... pentru bolnavi...

Şi după o pauză, a adăugat:

— Este drept... nu e uşor, lipsa asta de viaţa... de viaţă... normală...

Spun cu violenţă:

— Dumneata ai mai multă putere ca mine, dar eu ştiu să mă rog.

Se uită cu o atenţie uimită la mine.

— Sunteţi superstiţioasă?

— Nu. Tocmai de aceea am venit la conferinţa dumitale, pentru că mi s-a spus că dai explicaţii ştiinţifice sau, cel puţin, cauţi să dai... Continui: — Şi rugăciunea este o putere. O concentrare de puteri interioare, de vibraţii benefice... care deschide posibilităţi nebănuite, reale... din om. Nu trebuie trecută puterea aceasta în domeniul superstiţiei. Ar fi o mare pierdere pentru om. A gândi, a hotărî, a te ruga face parte din aceleaşi impulsuri misterioase, interioare ale omului... Că vorbesc aşa nu e lipsă de modestie. Îmi iau răspunderea celor spuse. Eu ştiu. Nu e voie să te chinui cu puterile din tine. Trebuie transmutate. Asta e o ştiinţă. Altfel ar fi prea barbar. Inima, dacă este dăruită unui ţel pur, înalt, inima poate miracole. Bineînţeles numai dacă vrei acest lucru cu adevărat, cu adevărat, cu desăvârşire adevărat... iar pentru a dori cu adevărat acest lucru trebuie o putere neobişnuită, de titan, supraomenească. Acest lucru nu are valoare decât pentru cei cu forţă, multă forţă vitală. Cei moi, cei lâncezi nu au putere pentru nimic, nici pentru bine, nici pentru rău, nici pentru a dori, nici pentru a renunţa. „Dar pentru că nu eşti nici cald, nici rece, ci pentru că eşti călduţ, te voi azvârli din gura mea...”

Mă priveşte cu atenţie, dar faţa nu i se luminează câtuşi de puţin. Înţeleg că vorbesc zadarnic şi-mi este greu. Am greşit. De obicei nu greşesc, dar acum am greşit. Cu omul acesta, tocmai cu el, am greşit. Omul pare închis în el, înconjurat de propria lui forţă ca de un bastion inexpugnabil. O forţă care întrece puterea mea. Aş cere, aş implora să fiu înţeleasă, dar conştiinţa greşelii mă face deodată prudentă. Ne cunoaştem de prea puţin timp. Trebuie mai întîi să captez omul. Îl simt că se gândeşte la pacienţi. Nu se uită la ceas, dar prind gândul lui. Într-adevăr, trebuie să mă grăbesc. Spun într-un suflu:

— Îndrăznesc să vorbesc aşa cu dumneata, cum n-am făcut-o niciodată până acum, pentru că ştiu că mă vei înţelege, acum ori mai târziu. Dumneata nu ai timp iar eu nu pot pierde ocazia de a-ţi vorbi. Repet, puterea dumitale te poate închide, izola, zidi în interiorul dumitale, te poate izola de forţele superioare, pe care numai inima le poate primi. Eu ştiu ce spun. Nu vorbesc din cărţi. Eu ştiu că absoluta fericire există în noi, necondiţionată decât de puterea noastră de a lua legătura şi cu ea. Eu îţi vorbesc în numele acestei puteri pe care o cunosc, îndrăznesc să spun.

Şi, văzând privirea lui neutră, izbucnesc cu disperare:

— Te rog, te rog să nu crezi că ce vorbesc sunt uşoare sentimentalităţi. Dumneata, dacă ţii o conferinţă, poţi face imediat şi demonstraţiile necesare, dar ce spun eu, ce cred eu… Vorbind şi neputînd demonstra pe loc, mă aflu într-o situaţie de inferioritate...

Mă ia de mână.

— Da, da, sunt multe lucruri la care m-am gândit şi eu şi când oi avea timp... da... într-o zi, mai târziu... Şi eu le doresc...

Simt o mare durere în suflet. Cine e de vină de eşec? Eu sau el? Iară suntem unul lângă altul. Mă ţine de mână. Eu fac un efort pentru a nu mă apropia brusc de el şi a nu-mi aşeza capul pe pieptul lui. Aş plânge. L-aş implora. Simt într-adevăr disperare şi furie şi ruşine de ce simt. El iar a închis ochii şi e nemişcat.

— Plec, îi spun. Plec şi iartă-mă că, din pricina mea, ai pierdut un timp preţios. Bolnavii te aşteaptă. Azi pe seară va veni şi nepotul meu Dan, Dan Stavri. Aştept de la dumneata să mi-l salvezi.

— Voi încerca.

— Eşti un om binecuvântat.

El nu dă drumul mâinii mele. Ε tot cu ochii închişi. Stau aşa în tăcerea atât de aproape încât văd sub halat inima lui care bate. Îi simt respiraţia şi inima. Văd viaţa din el. Şi simt dorinţa mea aprinsă de a descătuşa din acest titan bucuria pură a inimii, recunoaşterea divinului în cotidian.

Îi spun în şoaptă, aproape de el:

— Să te rogi şi dumneata puţin pentru mine, aşa cum o fac eu pentru dumneata.

Deschide ochii, mă priveşte în ochi:

— Făgăduiesc, chiar din clipa asta mă voi gândi la dumneata.

Cât timp m-a privit? Nu ştiu. Prin importanţă, clipele pot părea eterne. Mi-a spus apoi cu mare politeţe, acea politeţe standard, ciudată la omul acesta, altfel decât ceilalţi oameni, politeţe mondenă exagerată, fără interes:

— Sper să veniţi luni cu doamna Ella. Doreşte să fie cu dumneavoastră...

Suntem atât de aproape. Ε foarte liniştit. Plec. În antreu e lume nerăbdătoare, plictisită. Se aude telefonul din odaia de alături. Sună... sună... Plec cu Ella. Pe stradă, umblu ca beată.

— Ce-i cu tine? Pentru ce ai stat atât de mult cu doctorul?

— Discuţii...

— Interesant?

— Da, foarte interesant.

Mă despart de Ella şi fug în goană la Marta. N-am mai avut timp nici să telefonez, sau am uitat să telefonez. Marta se sperie. Niciodată n-am venit neanunţată.

— S-a întâmplat ceva?

— Da, dar nimic rău. Trebuie să vorbesc cu tine. Se poate?

Intrăm în odaie.

— De fapt, Marta, cred că nici nu am nimic de spus. Voiam să nu mă mai simt în clipa asta atât de singură. Ca într-un abis. Cred că am făcut o mare, mare greşeala. Poate cea mai mare greşeală a vieţii mele. Cred că, din nestăpînire, am pierdut pe omul cel mai dotat pe care l-am întâlnit până acum. L-am pierdut din vina mea. Nu ştiu din ce teamă, teamă ciudata, inexplicabilă, îmi pierd în faţa lui posibilităţile mele obişnuite...

— Dacă e atât de dotat, nu-l poţi pierde. Poate nu ţi-a fost ţie dat. Are şi el pe Dumnezeul lui. O avea grijă de el. Pentru ce vrei tocmai tu? Imediat ce vezi un om, te repezi la el! Nu toţi oamenii sunt ai tăi. De altfel, cred că nici nu vă potriviţi, probabil că-ţi place ce emană din el, dar nu vă potriviţi. Magnetismul lui puternic îţi face bine, dar totuşi puterea lui e grosolană. Tu n-ai ce câştiga lângă el, calea ta e alta. El se ocupă de trupuri, pe tine te preocupă spiritul...

— Ai dreptate aparent şi totuşi nu este aşa. Eu simt că omul ăsta este al meu. O potrivire atât de mare! Ce simt eu este unic. Nu se poate să fie aberaţie.

— Căsătoreşte-te cu el atunci...

Izbucnesc:

— Iar începi? Ei bine, şi asta dacă trebuie: orice, dar cu el!

— Ε o partidă bună şi, în acelaşi timp, omul e inaccesibil pentru o altă femeie. Şi nici lângă o femeie ca tine nu se stă uşor. Proba cea mai bună că vă potriviţi e că el este singur... şi că tu tot singură eşti. Nu mai pot oamenii obişnuiţi să vă suporte.

— Ε îngrozitor de singur...

— Şi tu la fel: tot felul de oameni care se perindă în jurul vostru şi totuşi singuri. Socialmente potriviţi, şi atât de ocupat încât vei fi şi liberă. Dacă ne-am gândi, totuşi, absolut totul e atât de potrivit încât nu văd nicio piedică.

— Poate una.

— Da, să nu vrea el, că văd că tu vrei.

— Ţi-am spus din prima zi: vreau să trăiesc sub privirea omului acesta. Nu ştiu cum mă va putea schimba viaţa sau ce-aş putea simţi sau afla în urmă încât să nu mai vreau acest lucru. Poate... dar eu nu văd.

— Cere-l pe omul acesta. Şi, dacă este al tău, se face.

— Marta, eu mă gândesc la el ca yoghi.

— Totuna e. Eu vorbesc practic. Eu spun că aşa ar fi totul perfect. Mereu spui că vrei singură: iată un ascet, un yoghi. Zici că vă potriviţi. Ascetism împreună!

— Da, da. Ar fi prea frumos! Ar fi extraordinar... Numai când ma gândesc la privirea lui, sau la faţa lui, când stă cu ochii închişi, simt o topire, o căldură în inimă. Atât, atât de adânc sunt eu însămi alături de el! Dar acum am venit la tine ca să-ţi spun că am greşit. M-am repezit la el fără să pregătesc terenul. L-am speriat...

— Maestrul alege elevul.

— Da, dar nu-l pierde din vina lui, căci atunci nu este maestru ci, aşa, ca mine, o parodie. L-am ales pentru că ştiu precis că are calităţi absolut excepţionale; dar am prezentat lucrurile astfel încât am stricat ocazia.

— Ai răbdare. Ocazia se poate prezenta din nou.

— Da, asta da. Poate...

Şi în ziua aceea nu i-am spus Martei că omul mi-a mărturisit că singurătatea lui, ascetismul lui îl apasă. Poate am uitat, poate mi-a fost teamă, poate am fost discretă, poate am fost superstiţioasă, poate că... Doresc ca Marta să-mi mai vorbească de el, să mă asigure că nu am greşit atât, atât de grav. Îl iubesc pe omul acela. Îl iubesc. A rămas în mine. Văd, văd cum îi bătea inima, cum respiră, mişcarea aceea imperceptibilă a inimii, ghicită de mine sub halat, căldura fiinţei lui, faţa lui cu ochii închişi atât de aproape de mine. Da, da, să-mi pot aşeza capul pe pieptul lui şi să mă odihnesc, să ştiu că am venit acasă şi niciun gând, niciun gând... să-mi stea inima alături de inima lui. O iubesc inima lui, în numele eternităţii mele, o iubesc.

— Când te mai duci acolo?

— Luni, cu Ella.

— De trei ori pe săptămână?

— Da.

— Nu te văd bine...

— Poate să fie totul foarte bine.

— I-ai vorbit de Dan?

— Da.

— Şi?

— A spus că se poate, că e sigur că-l va vindeca uşor. Îl aşteaptă.

 

*

 

Şi trece sîmbăta şi trece şi duminica, şi fiecare clipă o trăiesc într-o exaltare ciudată. Inima îmi este fierbinte, aprinsă şi adâncită în ea însăşi. Ma gândesc: se poate să fiu atât de fericită şi el să nu ştie nimic? Se poate ca el să fie străin şi sufletul meu să-şi strige în singurătate fericirea asta care-mi este dată de el? Ce-i pot spune? Nu-i pot spune nimic. Poate voi muri înainte de a putea vreodată să-i spun că, de când l-am întâlnit, am fost fericită, fericită cum n-am mai fost niciodată. Îmi pare că fericirii ăsteia nu-i lipseşte nimic, absolut nimic. De fapt, nici nu-mi pasă că el nu ştie. Nu este necesar să ştie. Nu ar adăuga nimic la fericire. Mâine, nu ştiu, dar azi e suficient atât. Simt o fericire suspendată în inimă şi perfectă. Asta nu e dovada că inima lui e pură şi că este potrivită mie, dăruită mie? El nu ştie? El nu simte? El nu vrea nimic?

Luni vine Dan la mine. Vine ca o furtună. Mă uit la el cu uimire.

— Am fost la doctorul Surenian, îmi spune. Ε formidabil! Întîi s-a aşezat în faţa mea şi, spre marea mea uimire, a adormit în faţa mea.

— Cum a adormit?

— Uite bine, a adormit.

— Şi tu ce-ai făcut?

— Am stat nemişcat ca să nu-l jignesc, cu toate că eram eu jignit.

— Şi?

— Apoi s-a deşteptat foarte liniştit, foarte liniştit şi sigur de el şi mi-a făcut o şedinţă, şi deodată am simţit că se petrece ceva în adâncul meu. Venea de la el o dulceaţă, o putere... Şi... mă simt mai bine. Azi am dormit... am mâncat...

Eu mă închin. Dan a plecat. Pasul lui era înaripat, victorios...

Înainte de a merge cu Ella la doctor, telefonez prietenului meu, pictorul Lucian Cornea, cel care i-a vorbit prima dată doctorului Surenian de mine. De fapt îi telefonez ca să am cu cine vorbi despre doctor. Pretextul e că trebuie să fiu politicoasă şi să-i mulţumesc. Ε un prieten bun, din aceia pe care nu-i vezi des, dar îi găseşti întotdeauna aceiaşi. Prietenul acesta e cunoscut pentru aventurile lui amoroase şi complicaţiile aduse de viaţa lui de Casanova.

— Înţelegi, spune el, femeie să fie şi-mi place. Indiferent care, femeie să fie. Oricăreia dintre ele îi spun: „cherie”, asta simplifică mult lucrurile, înţelegi, nu pot greşi, pe întuneric, în clipele de pasiune, să-i spun nici Mioara sau Liliana, Fifi sau Lili când pe ea o cheamă Florica sau Angelica... Mimi sau Lulu...

Noi, prietenii, l-am botezat „Şeriul”. Dar iată că Şeriul s-a îndrăgostit de una singură, acum de curând, şi de una care nu l-a vrut. Pe asta el ştie că o cheamă Nina, nu-i spune „Cherie”, ci Nina, Nina, Nina. Şeriul caută cu cine vorbi despre Nina, Şeriul nu mai vorbeşte decât despre Nina... Deci, ne vom întâlni şi vom vorbi, eu despre Ara Surenian, Şeriul despre Nina. Mai potrivit lucru nici că se putea.

— Ai văzut ce ciudat e doctorul? Ε un boem, îmi spune.

Mă abţin de a rîde. „Boem” e calificativul cel mai nepotrivit. Spun:

— Nu boem, ci somnambul!

Şeriul rîde cu mare poftă.

— Şeriule, îi spun, nu vrei să vii pe la mine să stăm de vorbă, diseară?

— Diseară nu pot, dar mâine, da.

— Pe seară, pe la opt.

— Bine. N-ai o carte să-mi împrumuţi?

— I-am dat doctorului Surenian două. După ce le citeşte să ţi le dea ţie.

— Să mi le dea mai bine imediat mie, că el tot nu citeşte.

— Cum? Nu citeşte?

— Las' că ştiu eu. Nu va citi nici cărţile dumitale, nici n-are timp şi nici nu citeşte. I le cer?

— Să nu se supere...

— Ce idee! Trimit şoferul să le ia şi, după ce le citesc, i le dau înapoi.

— Faci cum vrei... cum crezi că e mai bine... Atunci ne vedem mâine, marţi?

— Da.

Luni merg cu Ella la doctorul Surenian. Sunt enervată, prost dispusă. Voi merge deci la doctor. Voi asista la şedinţă şi apoi din nou, între două uşi, voi vorbi cu el câteva cuvinte. Pentru ce violentez astfel uşa acestui om care, desigur, vrea linişte şi care, din politeţe, mi-a dat o oarecare atenţie, căci, dacă persoana mea l-ar fi interesat, m-ar fi căutat. Niciun telefon, niciun cuvânt. Numai eu, numai eu. Şi nu-mi place ce fac. Azi trebuie să mă duc acolo, dar voi căuta să nu rămân singură cu el. Ce să-i spun? Să-i repet cele spuse? Nu, nu. Ε gata. Mâine voi vorbi cu pictorul Lucian Cornea. Îi voi spune lui că întâlnirea cu doctorul Surenian a ratat, îi voi mulţumi şi gata. Gata!

Merg cu Ella. Sunt tăcută. Tristă, izolată. Ajungem la doctor. Ε primăvară victorioasă. Ε devreme, soarele cald. Găsim enorm de mulţi pacienţi care aşteaptă. Ε lume până-n curte. Majoritatea – oameni cunoscuţi, artişti celebri, cîntăreţi, pictori, pianişti, actori. Sunt bine dispuşi. Se prezintă unul altuia. Se cunosc. Vorbesc de doctor. În curtea aceea simplă, ca de ţară, sub bolta de viţă în faţa casei mici – grupul lor e ciudat. Sunt îmbrăcaţi destul de exagerat. Îmi dau seama că, printre ei, doctorul Ara Surenian e vedetă. Ε marea distracţie să vii la doctorul acesta sub diferite pretexte: că ai trac, că ai crampe, că ai insomnie, că-ţi pierzi memoria, că eşti neurastenic, că te îngraşi anormal, că slăbeşti văzând cu ochii... Printre ei e şi Corina. Toată lumea vorbeşte cu ea destul de tare.

— Are o slăbiciune pentru tine, îi strigă Fifi Păpuşa, zisă Mata-Hari, Corinei.

— Aş! deloc. Ştiu şi mă sperie ce are pentru mine.

— Ce? Ce? se aud glasurile amuzate.

— Milă, spune Corina.

Se face o tăcere penibilă, dar femeia blondă, Fifi, care vorbise la început, neplăcându-i probabil tristeţea, dă repede cu gura.

— Atunci sunt eu liberă să cochetez cu el? Îmi dai voie?

Şi Fifi se strâmbă comic. Toată lumea rîde...

Corina face un semn de indiferenţă cu mâna.

— Faci ce vrei!

— Am auzit că e îndrăgostit de tine, îi spune cineva lui Fifi.

— Cred şi eu! se mândreşte Fifi.

— Eşti capabilă de orice, îi spune cineva.

Fifi e blondă, zveltă. Are părul despletit în bucle. În mână poartă o cravaşă. Uimită de prezenţa ei, o întreb pe Ella cine-i femeia. Ella îmi şopteşte:

— Ce, nu ştii? Celebra îmblânzitoare de lei de la Circul Klutzky din Ploieşti. S-a născut în circ, a trăit, a crescut în circ... Un tip ciudat. Părinţii ei erau acrobaţi de circ. Au murit când ea era mică. A fost crescută în circ şi are pasiunea circului. Dar marea pasiune a vieţii ei sunt animalele sălbatice. Cu frumuseţea ei ar fi putut avea o altă viaţă, dar nici nu se gândeşte. Nu o pasionează decât leii, tigrii şi panterele...

— Dumneavoastră ce căutaţi aci? o întreabă Fifi pe Ella.

— Ce caut? întrebi? Mâna. Crampa...

Iar se face o mică tăcere. Fifi iar se repede:

— Cum de nu m-am gândit mai devreme să-ţi fi spus să vii? Las' că-i vorbesc eu lui de dumneata... Ai mai fost?

— De două ori.

— Las' că-i vorbesc eu. Intru şi-i spun cine eşti...

— Am mai fost cu doamna Stavri.

Ella mă prezintă.

— Mergeţi şi cu mine. Suntem foarte prieteni, zice Fifi.

Eu mă simt foarte prost. Fifi se uită la mine cu simpatie. Fifi nu mai e foarte tânără, dar încă foarte bine pentru o blondă. Stranie arătare.

— Staţi aici, doamnă, îmi spune, şi vrea să-mi ofere locul.

— Mulţumesc, pot sta în picioare.

— Vă rog să staţi. Vă rog! N-am răbdare să stau, eu tot mă scol şi mă mişc. îmi face plăcere să aveţi loc.

Mă aşez. Suntem sub bolta de viţă-de-vie înmugurită. Văd curtea şi casa. în fund e o cişmea, o cuşcă şi, mai în fund, pomi. Ε primăvară. Din când în când, cîinele în lanţ latră. Ε ca la ţară. Parcă am fi într-o excursie.

— Daca stăm aici, spune Ella, nu o să ne vadă şi nu ne ia, iar eu am bilete la concert diseară.

— Mă duc să-i spun că sunteţi aici, zice Fifi, încîntată.

— Lasă... lasă...

— Nu, nu... De ce? Îi spun, să ştie.

Mă scol de pe scaun şi văd cum merge şi bate la uşă şi intră în cabinetul de consultaţii. Ce ciudată, ce ciudată senzaţie am! Şi imposibil să-mi dau seama ce simt. În clipa asta, pe poartă intră nepotul meu Dan. Mă izbeşte faptul că, într-adevăr, arată mai bine, mult mai bine. Trebuie să recunosc că eu nu l-am putut ajuta, că am asistat la misterioasa lui boală fără să-l pot ajuta. Acum, toată speranţa îmi este în Ara Surenian. Dan e lângă mine. Dar eu sunt însă, fără vrere, cu ochii mereu spre odaia de consultaţii. Fifi, zisă şi Mata-Hari, iese, vine spre noi.

— A spus că imediat. I-am spus că sunteţi aici.

Fifi Păpuşa e încîntată, în vervă. Ε ca la spectacol. Clienţii din curte o privesc toţi. E eroina principală. În clipa asta, pe poartă intră două femei foarte tinere, foarte fardate şi foarte bătător la ochi îmbrăcate. Se ţin de braţ şi privesc, uimite, la gloata de oameni adunată.

— Da' astea ce mai vor? şopteşte un actor.

Fifi răspunde tot în şoaptă, şoaptă de teatru, care se aude la cîţiva metri.

— Astea au venit să le descurvăsărească...

Se rîde cu hohote. Eu sufăr. Aş dori să plec şi să nu mai vin niciodată. Ella are acum cu cine veni. S-a obişnuit, nu-i mai este frică. Dan de asemenea. Voi pleca imediat. Chiar acum.

— Ella, eu am să plec. Azi e multă lume. Vin altădată.

— De ce? de ce? spune Ella.

— De ce? de ce? spune Fifi.

— Vin altădată. Eu nu sunt bolnavă. Azi e prea multă lume...

În timp ce vorbesc, uşa cabinetului de consultaţii se deschide şi doctorul iese în prag.

— Doamna Ana Stavri nu este aici? întreabă.

— Ba da, i se răspunde.

Vine spre noi. Doctorul e în faţa mea. Îmi sărută mâna.

— Doamnă Stavri, am primit un telefon de la pictorul Lucian. Afirmă că a vorbit cu dumneata şi că ai permis să-i împrumut una din cărţile pe care le am de la dumneata. Sunteţi de acord?...

— Da, da.

— Bun. Atunci i-o dau, cu toate că-mi pare rău...

— Trebuia să vă fi cerut voie mai întîi, dar Lucian...

— Nu, nu. El citeşte repede. Eu sunt atât de ocupat! Pe dumneavoastră vă văd când are doamna Ella şedinţă...

Îl zăreşte pe Dan. Ε imediat cald cu el. Şi-a aşezat mâna pe braţul lui. Îl mângâie. Eu mă bucur nespus de mult. Se întoarce apoi din nou către mine şi repetă:

— Vă văd când are doamna Ella Dima şedinţă.

Doctorul pleacă. Doamne, ce gras e! Ce masiv! Toată lumea a amuţit. Toată lumea se uită repede la mine, apoi la doctor, până dispare în odaia de consultaţii.

— Ei, ei, zice Fifi, mi se pare ca doamnei Stavri îi face curte, nu mie... S-a zis cu mine!

Iar se rîde. Eu stau nemişcată. Ε cald în soarele ăsta de primăvară. Cîinele încă latră. El, cîinele, mititelul, crezuse că doctorul pentru el ieşise în curte, să-i dea drumul din lanţ.

 

*

 

Marţi. Mă deştept cu neta senzaţie că e sărbătoare şi nu ştiu de ce. Sar din pat şi-mi amintesc că Dan s-a vindecat. „Iar cine va scrie de 13 ori câte 9 va avea o mare bucurie...” Bineînţeles, zilnic îmi fac datoria cuvântului dat şi pun cele nouă scrisori la poştă, surîzând ironic, dar le pun. Îmi este bine. Am o mare bucurie. Fierbinţeala sufletului este mare. Îmi este bine. La deşteptare, mă pîndea bucuria, şi fusese toată noaptea cu mine, bucuria. O simt. Gândurile mele au aripi, au adâncuri calde. Bucuria nu are cuvinte, are numai căldură. Palpită în inimă şi iară e o clipă în care îmi dau seama că, dacă aş fi avut puterea atunci să fiu lucidă şi să nu confund plăcerea, slăbiciunea cu puterea dată fiecărui om de a se găsi pe sine în adâncul firii, aş fi fost ispăşită de durerea ce singură mi-o pregăteam. Dar între mine cea adâncă, cea adevărată, şi cea plina de slăbiciuni efemere este încă spaţiu, încă alte gânduri, alte aşteptări, alte slăbiciuni. Nu am puterea dăruirii totale. În urmă, buzele mele murmură, îndrăznesc să murmure: „Şi dacă omul e sa fie al meu, să fie!” Da, am îndrăznit să hotărăsc. Umblu de colo, colo prin odăi ca de atâtea şi atâtea ori, dar acum pasul meu are aripi. Îmi fac toate socotelile: mă căsătoresc cu el. Se mută la mine. Am casă mare şi frumoasă. Ara îşi păstrează pentru consultaţii cabinetul actual, îl îngrijesc, în fine, dar să ştiu că vine acasă la mine ca acasă la el, împreună cu mine, în casa mea. Poate că nu voi putea niciodată scrie, inspiraţia e secătuită; poate mi-a fost luat acest dar şi, în loc, mi se va da altă bucurie, poate alte puteri se vor înălţa din mine...

Doresc să mă căsătoresc şi să locuiesc cu Ara. Şi doresc fierbinte lucrul acesta. Deci am hotărât. Ε unicul om întâlnit până acum cu care cred că voi fi ascetă şi nu voi fi singură. Vom merge împreună în viaţă. Ah, să trăiesc sub binecuvântarea privirii lui? Va pleca să vindece bolnavi cu privirea lui, cu mâinile lui, dar va pleca de la mine de-acasă. Zi şi noapte. Va pleca, dar eu, aşteptîndu-l, mă voi ruga, mă voi ruga pentru el.

Marţi. Ε prânzul. Nu pot mânca. Gândul meu nu are cuvinte. Din nou implor îndurare, din nou cer să fiu primită între cei ce se căznesc să nu greşească împotriva firii.

După masă, socotesc timpul şi hotărăsc ora când să merg la biserică la Sfîntul Anton, aşa cum am făgăduit. Ε întîia marţi din cele treisprezece promise să merg la biserică. Ε primăvară. Va fi o plăcere. Mă bucur de toate marţile în care mă voi duce la biserică. Treisprezece marţi fac trei luni şi o săptămână. O să fie vară. Va fi trecut primăvara, va fi vară, iar eu voi şti atunci: voi mulţumi pentru bucuria pe care viaţa mi-a dăruit-o.

Dacă sunt la şapte la biserică, la şapte şi jumătate voi fi acasă, spre opt vine Lucian şi mâncăm împreună. El va putea să-mi vorbească de doctorul Surenian... Sau nici el nu ştie nimic? În biserică, aprind trei lumânări. Una e pentru Sfîntul Anton, una pentru mine şi una e pentru doctorul Ara Surenian. Imaginea lui e vie în mine. Şi, ciudat, stând aşa în biserică, îl simt deodată pe Ara Surenian aproape şi prezent, ca şi cum şi el s-ar gândi la mine. Îi prind gândul, îi surprind gândul întors către mine. Deci e adevărat! Vineri, când am fost la el, mi-a făgăduit că se va gândi la mine. Îmi amintesc perfect. Eu i-am spus „să se roage...” şi el a spus că „se va gândi”. De fapt, e totuna. Îmi dau seama, în clipa asta, că ţin minte cu o acuitate anormală: casa, mirosul casei, telefonul care sună, privirea omului, faţa, gura, inima care bătea sub halat, faţa lui când a venit ieri în curte să-ntrebe dacă poate da cartea lui Lucian. Ochii lui în soare au avut o lucire insuportabilă. Şi simt o mare exaltare văzând cele trei lumânări arzând împreună. Ridic capul către Sfîntul Anton. Statuia e urâtă, dar nu mă supără. Isus, copil, stă în braţele sfîntului, iar mâna îi este aşezată pe obrazul sfîntului. Gestul mă înduioşează. Un gest gracil, mâna mică pe faţa puternică a sfîntului. Închid ochii, inima mea are o mângâiere dulce. Parcă şi mâna mea e pe faţa sfîntului. Îi mulţumesc că sunt aici. Îmi dau seama de interiorizarea inimii mele.

Gata. Am să-l întâlnesc pe Lucian.

Spre opt, Lucian îmi telefonează.

— Să ştii că nu pot veni la tine, îmi spune.

— Pentru ce?

— Ε băiatul meu răcit. Nu vreau să-l las singur. Ε o prietenă care a venit şi stă un ceas cu el, apoi pleacă. Trebuie să stau cu băiatul.

— Bine, Şeriule... dar eu... vin eu la tine. Stau cu tine un ceas-două şi apoi plec acasă.

— Minunat! Vin să te iau. Îmi era urât singur. Tu ştii.

— Da, da, ştiu...

Da, Şeriului îi e urât singur. Nina, Nina... Da, îi e urât singur.

N-am fost până azi niciodată la Lucian. Suntem prieteni, dar el era cel care venea la mine.

Şeriul conduce atât de repede! Ajungem într-o clipă. Se opreşte în faţa casei lui. Cobor şi rămân locului privind casa cu uimire şi duioşie. Într-adevăr, casa în faţa căreia ne-am oprit o recunosc ca fiind cea în care am locuit când aveam cinci ani. Casa e complet transformată. Totuşi, o recunosc. Îmi face plăcere şi mă amuză. Iată gardul pe care ne suiam, fratele meu şi cu mine, ca să-l aşteptăm pe tata. Iată pomul bătrân în care nu aveam voie să ne urcăm, iată, în fund, grădina în care ne jucam.

— Ε o casă mică, se scuză Şeriul, văzând uimirea mea.

— O cunosc. Aici am copilărit. Iată, au trecut atîţia ani şi, pentru întîia dată de atunci, intru iar în această casă. Ca prin vis îmi amintesc...

— Da?

— Realitatea, Şeriule, e ciudată. Se spune că totul e iluzie, dar ce pregnantă e iluzia, cât de reală e iluzia! Eu nu văd diferenţă între iluzie şi realitate, totul e iluzie şi totul realitate. Realitatea iluziei...

Şi ca să nu par pedantă, surîd, dar inima mea nu surîde. Şi vorbesc mai departe:

— Ca prin vis! Aşa-mi par zilele de atunci. Ce trup plăpînd aveam! Şi voiam să cresc mare... Acum e grija îmbătrânirii. Ce-a rămas de atunci? Nimic decât aceeaşi sensibilitate. În fine, să intrăm, dar, spun drept, am avut o clipă de emoţie.

În interiorul casei, bineînţeles, nu recunosc nimic. Totul e transformat. Caut să-mi reamintesc. Mă uit în jurul meu fără discreţie. Se amestecă într-un amalgam ciudat prezentul cu trecutul. Care este oare mai real?

— Înţelegi, era o casă prea incomodă. A trebuit s-o transform... se scuză iar Lucian.

Dar eu nu-l aud. Sunt tot cu amintirile mele: aci, patul. Târziu, un bec mic lumina slab odaia. Mama se întorcea cu tata de la restaurant. Înainte de a se culca, venea să mă sărute. Avea o haină de blană de lutru. Faţa-i era rece, proaspătă de frigul de afară. La piept purta un buchet de violete. Vâram nasul în violete. Erau parfumate, dar miroseau şi a tutun. Era un ideal să miroşi a violete şi tutun. Parfum şi tutun. Şi o haină de blană moale, şi mama care te sărută, îţi sărută ochii ca să dormi...

Şeriul şi cu mine ne aşezăm. În odaia asta, fosta mea odaie, e acum o bibliotecă mare. Tablouri frumoase. În locul patului din copilărie, ştiut de mine – unde mama îmi lua trupul plăpînd în braţe şi-mi săruta ochii – e o masă mare... În sobă e încă puţin foc. Ε cald, agreabil. Băiatul prietenului meu se simte mai bine. Prietena care l-a păzit nu pleacă încă. Va mânca cu noi. Noi ne aşezăm şi stăm de vorbă. Vreau să-l întreb de doctorul Surenian, să vorbesc de doctor, măcar astfel să fiu cu el. Nu ştiu cum să încep. Dar Lucian mă întreabă el:

— L-ai mai văzut pe doctor?

— Da, vineri o dată şi ieri, luni, încă o dată.

— De trei ori?

— Da, de trei ori. Merg cu Ella Dima şi cu nepotul meu, Dan Stavri.

— Ce impresie ţi-a făcut?

— Tare, tare greu de spus...

— Să ştii că mi-a trimis cartea pe care i-ai împrumutat-o. Am trimis şoferul şi...

— Da, ştiu. Eram acolo, mi-a cerut voie, ieri.

— Ai putut vorbi cu el?

— Da şi nu. Sunt pacienţi mulţi şi mă jenez să-i răpesc din timpul bolnavilor. Am impresia că e inutil, că nu-l interesează. Foarte politicos pentru un somnambul, dar nimic de făcut. O să-mi văd şi eu de singurătatea mea, şi el de a lui...

— El, singur? Cu atîţia clienţi? Tocmai că nu stă singur niciodată.

— Totuşi singur. Ε singur, o singurătate înspăimântătoare, o singurătate înfricoşătoare. Clienţii vin, plătesc şi pleacă...

— Ce-ţi veni, draga mea? Omul şi-a organizat viaţa aşa cum îi place.

— Nu, nu şi-a organizat-o. Viaţa a crescut în jurul lui şi l-a copleşit.

— Poate. Poate. Ce-ί de făcut? Ar trebui să-i spui... Ar trebui să-l vezi singur. Să-l poftim o dată aici?

— Vine?

— Da, vine. La mine vine destul de des. Mănâncă cu mine. Uite, asta e o idee. Hai să-i telefonăm să vină.

Inima îmi bate iar.

— Crezi că vine?

— Să-i telefonăm.

— Inutil. Telefonul sună mereu, dar nu răspunde nimeni.

— Poate e frate-su acasă. Încercăm.

— Bine, încearcă.

Da, îmi bate inima. Văd casa doctorului. Doctorul e cu ochii închişi. Telefonul sună... sună. Şi deodată îl aud pe Şeriul din odaia de alături că vorbeşte. Îl aud cu uimire. Şeriul se întoarce în odaie unde sunt eu:

— Nu e singur. Ε domnişoara Joja cu el, mediumul său. Ea a răspuns la telefon. Ce să fac? Să-i spun să vină cu ea?

— Desigur. De ce nu?

Şeriul pleacă iar şi se întoarce iar.

— Vine. A spus că vine. Mănâncă cu noi. Vezi, omul trebuie să încerce întotdeauna.

— Desigur.

— Domnişoara Joja e destul de agreabilă.

Îmi amintesc de Anghel, alt mediu. Ăştia sunt oamenii lui. Ε natural să fie cu el. Îmi amintesc de conferinţă.

— Joja e chimistă?

— Da. O cunoşti?

— Era la conferinţă. Una tânără, drăguţă.

— Da. Ε drăguţă. Şi mie-mi place.

— Dumitale cine nu-ţi place?

— Nimeni nu-mi mai place. Mă distrez.

— Trist?

— Da. Foarte trist. Dar asta e. Mă distrez. Altfel înnebunesc. De când a plecat Nina... Dacă nu era doctorul, mergeam la balamuc. El m-a salvat. Voiam să fac şocuri ca s-o uit pe Nina. Dar doctorul m-a vindecat. M-a liniştit.

— Văd că ţii la doctor.

— Da. Ţin. Ε un tip absolut aparte.

— Şi lui îi place domnişoara Joja? întreb şi mă costă.

Mi se pare că murdăresc ceva. Nu ştiu pentru ce am întrebat. Regret.

— Nu, lui nu-i place. Lui nu-i place nimeni, dar mişună femeile în jurul lui. L-au cam asaltat damele. L-au văzut singur, cu atîţia clienţi, îşi închipuiesc că câştigă bani mulţi.

— Nu a fost niciodată însurat?

— Ba da. De mult. Ε despărţit de vreo cincisprezece ani. O armeancă din Armenia. Ea a rămas acolo, la Erevan. El locuieşte cu fratele lui. În fine, o poveste tristă, ceva ce-i seamănă...

Doamna Bodescu care a stat cu băiatul prietenului meu vine, şi, după ce stă puţin cu noi, pune masa. Unul, două, trei, patru, cinci tacîmuri.

Lucian spune:

— Dar ce-o fi întârziind aşa? Uite, asta e cu el. Zice că vine imediat şi vine peste trei ceasuri sau poate chiar deloc.

— Deloc? Pentru ce?

— Pentru că-l mai cheamă cineva între timp sau vine cineva la consultaţie.

— Noaptea?

— Oricând.

— Şi când doarme?

— Când doarme? Niciodată sau toată ziua. Doarme mereu. Uite, eu îl cunosc de câteva luni şi, săptămâna trecută, pentru prima dată am intrat la el în odaie. Aveam neapărat nevoie să telefonez şi m-am dus la el în odaie... şi m-am înspăimântat.

— De ce?

— N-am văzut niciodată o astfel de mizerie!

— Cum aşa?

— Uite, am văzut geamurile lipite cu hîrtie albastră decolorată, iar patul lui nu are decât trei picioare şi al patrulea l-a înlocuit, fiind rupt, cu o ladă mai scundă, care ţine tot patul strâmb. Nu ştiu dacă are cearşafuri...

Simt un fior.

— Dar nu se poate!

— Îmi dau cuvântul de onoare! Şi miroase a mucegai şi a lampă de gaz.

Îmi amintesc mirosul din casa doctorului. Tablourile desenate de el, toate în ceaţă şi-n nori. Astfel trăieşte „Marele Preot Somnambul” şi-mi este inima strânsă de milă şi de spaimă. Ce ascunde viaţa omului acesta? Am căutat un yoghi şi am întâlnit un om prea ciudat ca să nu mă lămuresc ce este. Un somnambul, un somnambul care vindecă, vindecă cu mâinile lui! Telefonul sună. Tresar. Am avut o clipă impresia că sunt în chiar casa doctorului... Şeriul merge la telefon. Se întoarce rîzând.

— Doctorul. În clipa asta părăseşte casa şi vine imediat. Maşina e la poartă, îl aşteaptă. Iată un eveniment!

Doamna Bodescu termină de pus masa. Şeriul aduce nişte sticle de vin vechi, bun. Ţigări. Pe masă este şuncă, brânză, mere, portocale, salată, prăjituri... În odaie e cald. Ε agreabil. Şi-mi dau seama iară că inima mea bate, bate tare, fără emoţie, dar tare, marcat, solemn. Nimeni nu cunoaşte întâmplările care vor sosi în viaţă, dar în clipa asta mă amintesc pe mine firavă, aici în casa asta unde nu am pătruns de atîţia şi atîţia ani şi văd şi clipa prezentă desluşit: aşteptăm pe „Marele Somnambul” şi mă înspăimânt. Inima bate. Se aude soneria. Şeriul se duce şi deschide. Intră întîi domnişoara Joja. Îi dau bună seara. Apoi intră doctorul Ara Surenian. Îmi sărută mâna.

— Am întârziat...

— Ca întotdeauna, spune Şeriul.

— Dacă nu era doamna Stavri nu mai veneam... atât de târziu.

— Mă bucur, mă bucur să vă văd, şoptesc.

— Eşti obosit, doctore?

— Da.

— Şezi pe canapea şi dormi puţin.

— Nu, nu.

Rîd toţi trei: Şeriul, domnişoara Joja şi doctorul. Eu îi privesc, mirată.

— Doarme oricând şi oriunde, explică Lucian, arătîndu-l ostentativ cu un gest larg al mâinii, ca şi când ar prezenta la circ publicului un fenomen.

Doctorul pare foarte liniştit. Surîde. Pare obişnuit să se vorbească despre el aşa. Eu sufăr. Ε prost îmbrăcat. Cravata strâmbă, un meschin ac demodat, un fel de ac de siguranţă, ţine gulerul.

— O să mâncăm imediat, în cinci minute, spune doamna Bodescu.

— Doctore, pentru ce nu ai pus în onoarea noastră alt costum, adică costumul celălalt?

Doctorul vrea să se scuze. Şeriul spune:

— Las' că ştiu că până-l găseai, mai trecea un ceas. Nu ştii unde l-ai pus...

Iar rîd toţi trei ca de o glumă pe care o cunosc bine, o glumă des repetată, o glumă bună.

Ne aşezăm. Doctorul e într-un fotoliu. Închide ochii şi-mi dau seama că, în aceeaşi clipă, a şi adormit.

— A adormit, spune Şeriul cu duioşie, dar cu voce tare.

— Nu-l deştepta! şoptesc, speriată.

— Nu se deşteaptă. Nicio grijă...

Şeriul strigă:

— Doctore, ce-o să creadă doamna Stavri? Ai spus că ai venit pentru dumneaei şi imediat dormi...

Doctorul întredeschide ochii. O crăpătură oblică, ciudată. Ochii sunt impresionanţi. Ε liniştit.

— O să mă ierte.

— Ce să te ierte! O să se obişnuiască poate...

— O să se obişnuiască. De altfel, nu dormeam...

— Las' că ştiu. Mâine ne spui tot ce-am vorbit azi.

Doctorul închide iar ochii. Eu îl privesc şi înţeleg că, într-adevăr, acum nu doarme şi deodată ştiu că puterea îi este îndreptată spre mine, îi simt puterea şi, fără rezervă, îi răspund. Inima mea îi răspunde... În odaie e linişte. Nimeni nu vorbeşte. Doctorul a deschis ochii. Fulgerător mă priveşte. Are o faţă neobişnuită, o paloare care nu este a emoţiilor, nici a nesănătăţii, o paloare sidefată, paloarea omului care a lucrat în interior şi a tras puterea toată înăuntru. O auto-vampirizare momentană. Ochii îi sunt stranii. Tăietura lor oblică are nostalgia crudă a fiarelor închise în cuşcă. Simt exaltarea lui egală cu a mea. Ştiu, ştiu că ne-am înţeles, îmi este bine. Periculos de bine. O uşoară beţie m-a cuprins, în fine, în fine, omul a răspuns.

— Nu mai dormi, doctore? întrebă Şeriul.

— Nu.

— Să mâncăm atunci.

Şi ne aşezam la masă. În capăt, doctorul. Eu stau în dreapta lui. În dreapta mea, Şeriul. În stânga doctorului, doamna Bodescu şi alături de ea, domnişoara Joja. Şeriul mă serveşte întîi pe mine. Eu iau farfuria şi cer voie s-o trec doctorului. Surîzând, mi se dă voie. Doctorul abia mulţumeşte. Poate nu a observat. Mă uit ca să văd dacă ştie să mănânce. Da, ştie să mănânce. Ştie să mânuiască furculiţa şi cuţitul, deci omul ăsta a fost printre oameni, omul ăsta are un trecut. Bem vin. Se ciocneşte. Lângă mine, doctorul mănâncă foarte încet. La un moment dat, în timp ce vrea să ducă furculiţa la gură, ochii i se închid, mâna-i rămâne uşor ridicată, apoi se aşează moale în farfurie şi rămâne nemişcată. Îl privesc cu spaimă, milă, uimire.

— Doctorul iar a adormit, declară liniştit Şeriul.

— Pentru ce doarme aşa? întreb. Ε prea obosit?

— O fi şi obosit, dar doarme şi când nu e obosit. Drama e că adoarme câteodată şi în faţa vreunui pacient! Nu toţi înţeleg că trebuie să aibă răbdare, să aştepte să se trezească, că asta nu împiedică forţa lui de a vindeca, ci dimpotrivă. Şi în faţa mea a adormit şi totuşi m-a salvat, m-a vindecat!

Eu îmi dau seama că însăşi forţa lui se manifestă mai puternic în clipa în care destinderea nervoasă se face perfect, şi că-i este foarte greu să rămâie treaz, pe muche, în echilibru între conştiinţă şi inconştienţă. Forţa din el îl copleşeşte. O, dacă ar lucra cu centrul inimii ar descongestiona puterea, nu ar obosi-o atât, dar va voi oare să înţeleagă, va voi să încerce, va avea răbdare să lucreze inima ca să aducă în ea puterea? Acum e ca un om beat, care nu aude ce i se spune şi când aude nu-i pasa. Ε beat de propria lui putere, ameţit de propria lui putere.

— Doctorul a avut totdeauna puterea asta? îl întreb pe Lucian.

— Da, dar de doi ani, incomparabil mai multă.

— Brusc mai multă? întreb iar.

Dar doctorul deschide ochii şi răspunde el, ca şi cum n-ar fi dormit până acum:

— Da, am avut o peritonită. Era să mor. Când m-am trezit, după ce am început să lucrez, mi-am dat seama că aveam o putere neobişnuită, însutită.

— Când a fost asta? întreb.

— Acum... poate doi ani... Nu... un an şi ceva...

Repede îmi dau seama că, fără vrerea mea, apropiu această întâmplare de întâmplările vieţii mele. Atunci se pregătea despărţirea mea de Filip.

— A fost ciudat. Mă vindecasem de puţine zile şi într-o dimineaţă, deşteptîndu-mă, mi s-a întâmplat ceva absolut extraordinar: am revăzut în câteva clipe toată viaţa mea de până atunci, cu toate detaliile până la cele mai mărunte şi totul atât de viu încât de fapt n-am revăzut, ci am retrăit totul din nou. A fost ceva atât de cutremurător că am început să strig: „extraordinar! extraordinar! extraordinar!” fără să mă mai pot opri. Fratele meu, care era în odaie, s-a speriat; a crezut că am un acces de demenţă, iar eu nu mă puteam opri să strig: „extraordinar! extraordinar!” Ăsta a fost lucrul cel mai neverosimil, în fine cel mai extraordinar pe care l-am trăit în viaţa mea. După aceea mi-am dat seama că puterea crescuse în mine.

Eu exclam:

— Dar dumneata ştii că acest fenomen se întâmplă înaintea morţii? Înţelegi că asta înseamnă că erai să mori şi că ţi s-a dat un plus de viaţă?

Doctorul mă priveşte şi spune fără interes:

— Poate.

— Şi că asta înseamnă şi o schimbare totală de viaţă?

— Poate. De fapt, atunci a început renumele meu...

— Şi că dacă nu vei înţelege... ar putea să fie prost?

— Asta nu cred.

— Acum spun eu ca dumneata: „Poate”.

Bem iar. Se vorbeşte mult. Fiecare povesteşte altceva. Doctorul doarme. Se deşteaptă din timp în timp şi mănâncă, bea sau spune câte ceva.

— Lasă-l să doarmă, spune Şeriul cu duioşie. Poate să doarmă la mine în casă cât îi pofteşte inima, că dacă nu era el, eu eram acum la balamuc. Voiau să-mi facă şocuri electrice ca s-o uit pe Nina, dar el m-a adormit şi mi-a spus că sunt fericit şi fără Nina şi iată că acum sunt cu voi şi în stare să vorbesc cu oamenii.

— Ai uitat-o pe Nina?

— Ε! nu pot spune! Ε altceva. Iată, trăiesc, dar, în orice femeie întâlnită, totuşi o caut pe Nina, dar nu mai sunt atât de disperat. Îmi port amarul, îl duc. Asta e. Sunt un om ca toţi oamenii, un om cu tristeţea lui pe care şi-o poartă...

— Să nu te întristezi acum...

— Nu... nu! Apoi e doctorul aici. Îl deştept din somn, îl rog să mă adoarmă, îmi face o şedinţă şi trăiesc iar. Doctore, doctore!

Doctorul deschide ochii.

— Nu-i aşa că la orice oră din zi şi din noapte, oricine te poate deştepta şi dumneata îi faci o şedinţă şi-l adormi?

Îi vorbeşte îngrozitor de tare, ca la surzi. Doctorul surîde, satisfăcut.

— Exact.

— Pentru ce-i vorbeşti aşa de tare? îl întreb pe Şeriul în şoaptă. Ε surd?

— Nu, nu e surd, dar ca să nu adoarmă în timp ce-i vorbesc.

Suntem la desert. Portocalele sunt minunate, vinul excelent, prăjiturile proaspete, cafelele fierbinţi. Şeriul spune:

— Toată viaţa am fost amorezat. Urăsc amorul. Ε cea mai infamă farsă pe care a putut-o inventa natura. Ε o abjecţiune. Ce n-aş da să-mi treacă definitiv, definitiv posibilitatea de a iubi!

Dar Şeriul se opreşte şi spune, speriat:

— Şi totuşi, ar fi îngrozitor. Nici nu ştiu cum ar fi. De copil, am fost amorezat şi amorezat am să mor. Asta e soarta mea. Nu ştiu când îmi trece, dar mă trezesc că sunt amorezat de altcineva şi atunci ştiu că celălalt amor mi-a trecut. Aveam şaisprezece ani. Eram în provincie, la liceu. M-am amorezat de o profesoară. Ea avea douăzeci şi cinci de ani. Am trăit cu ea doi ani. Locuia în celălalt capăt al oraşului. Ar fi fost tragedie să ne afle cineva: cariera pierdută, etc. În fiecare noapte o porneam de la mine la ea, cîţiva kilometri. Alergam. Ştiţi ce duceam în fiecare noapte în braţe? Irigatorul. Nu-l puteam lăsa la ea că proprietăreasa credea că e fată-mare şi o fată-mare nu are irigator. Doi ani... N-a ştiut nimeni... Ce ridicol! Eu găseam situaţia poetică. Făceam amor de câteva ori pe noapte. Nu dormeam deloc. În clasă, eram aiurit de somn, de epuizare. Adormeam în bancă aproape ca domnul doctor Surenian. Băieţii rîdeau de mine. Şi pentru că nu se cunoştea aventura, fusesem poreclit „onanistul”. Apoi ne-am despărţit când am terminat liceul. Doi ani alergând noaptea cu irigatorul în braţe! Halal! Moralmente aşa alergăm toţi, cu irigatorul în braţe şi credem că suntem romantici! Puah? Doctore, sunt mulţi care vin la dumneata să-i vindeci de amor?

— Mulţi.

— Asta meserie! Bravo! Să-i vindeci, doctore, să-i vindeci de amor, fără milă, definitiv! Dacă ai putea vindeca omenirea întreagă de amor! Ce surzi, paralitici, ce bâlbîiţi sau epileptici! Nimic, fleacuri! Amorul, asta boală! Că nu toată lumea poate ce a putut Ana: să se despartă iubind şi să aibă puterea pe care a avut-o să nu se dea în spectacol! Drept să-ţi spun, când ai întrebat de doctorul Surenian, credeam că asta vrei: să te vindece de amor, de disperare din amor...

— Totuşi, spun, aş mulţumi şi eu doctorului.

Doctorul mă priveşte atent, fără să întoarcă faţa, numai ochii îi întoarce. Îi văd din lături, oblici, ciudaţi.

— ...de când îl cunosc pe domnul doctor, pot spune că-mi este mai uşor să fiu puternică... fără Filip.

Mâna mi-este aşezată pe genunchi. Şi simt mâna doctorului care-mi caută mâna şi mi-o cuprinde. Lucrul nu mă miră. Din prima zi când am fost la el cu Ella Dima, doctorul m-a ţinut de mână. Şi las mâna mea într-a lui. Îmi place. Mi-e bine. Şeriul întreabă:

— Şi puterea asta fără „şedinţe”?

— Fără, răspund.

— Ana, cum ai făcut să nu te târîi în genunchi să-l implori pe Filip să nu plece de la tine? Cum ai făcut?

— Eu am crezut că aşa e drept. Lucru excepţional e că a stat cu mine zece ani, nu că a plecat. Întotdeauna am ştiut, am crezut, m-am pregătit pentru plecarea lui. Era prea tânăr....

— Bine, dar e îngrozitor!

— Este. Îmi dau seama ca nu oricine ar fi putut fără să se detrace. Totuşi, a fost splendid, a fost perfect, n-am vrut să stric la despărţire ce a fost o dată perfect, cu plânsete, regrete. Am vrut să mulţumesc astfel şi lui Filip, şi lui Dumnezeu. Pentru majoritatea oamenilor, Dumnezeu e ceva de pus în rezervă şi la care apelează la spaimă şi durere. Eu am crezut că Filip a fost trimis mie la mare greutate, ca un înger, şi ştiam că îngerul va pleca după ce-şi va îndeplini misiunea. Şi... l-am lăsat să plece... Era să mă agăţ de înger?

— Fericiţi oamenii care pot gândi şi simţi aşa!

— De altfel, trebuie să vă spun ceva foarte ciudat. Poate că e seara destăinuirilor ciudate, dar iată, ceva foarte ciudat: nu am fost niciodată căsătorită cu Filip.

— Tot din acelaşi motiv?

— Nu, dar jurasem, când aveam cincisprezece ani, că nu mă voi căsători. Tatăl meu se îndrăgostise de o altă femeie şi mama mea a început să sufere îngrozitor. Mama nu avea confidente, era geloasă, închisă, şi atunci, la mare disperare, mi-a spus mie, copil, că tata o înşeală, că tata vrea să ne părăsească. Eu nu ştiam nici măcar ce e dragostea, nici cum se face, nici ce înseamnă. Fiind bolnavă, nu fusesem la şcoală şi nu se gândise nimeni să-mi explice şi am început să asist la ceva îngrozitor: suferea şi mama dar şi tata. Se ameninţau cu sinuciderea, cu plecări iar eu asistam, înspăimântată. Mama leşina, tata plângea... şi într-o zi când, după o scenă îngrozitoare, cu revolvere, bagaje făcute, strigăte – eu eram alături, în sala de baie, şi aşteptam, îngrozită, să mi se omoare părinţii – s-a făcut deodată o linişte în care am crezut că s-a sfârsit cu ei, am căzut în genunchi şi am făgăduit Maicii Domnului că, dacă părinţii nu se omoară şi nu se despart, eu nu mă voi căsători niciodată... Nu ştiam ce promit, dar am promis. Nu mă mai rugasem niciodată. Fusesem crescută de părinţi mândri că sunt atei.

Doctorul Ara Surenian păru că se trezeşte oarecum şi întreabă cu greu:

— Şi?

— Părinţii s-au împăcat... iar eu, puteţi crede sau nu, dar m-am ţinut de cuvânt. Nu m-am căsătorit niciodată.

Câtva timp, nimeni nu vorbeşte, apoi Şeriul întreabă:

— Doctore, dumneata cum faci să nu te amorezezi?

— Mie... mi-e cam sila...

— Silă! Bravo noroc! Ia te uită: silă! N-ai fost niciodată amorezat?

— Amorezat? Nu, niciodată. Drept să-ţi spun, mă cam plictisesc femeile, nu mă distrează decât foarte puţin timp... clipe...

— N-ai suferit niciodată din amor?

— Nu, niciodată.

Rîdem cu toţii de faţa uimită pe care o face Şeriul. Eu îmi şoptesc mie, inimii mele: „De-aş găsi un om nesupus patimii, l-aş aşeza în inima inimii mele!”

— Doctore, doctore, strigă Şeriul, să nu mă laşi, să nu ma părăseşti! Eşti unicul om pe lume care mă încurajează. Dumneata şi Ana. Când vă văd, sper că poate am să ajung şi eu ca voi: imun amorului. Să nu mă părăsiţi...

Mâna mea e încă în mâna doctorului. Mi-o strânge mai tare. Şi acum îi răspund: strâng mâna lui. Şi inima mea răspunde şi ea. Simt o caldă, dulce fericire şi, deodată, mă întorc către doctor şi-mi aşez capul pe umărul lui. Mâna mea liberă i-o aşez pe obraz.

Se face o mare linişte în odaie. Toţi tac deodată şi ne privesc încremeniţi. Eu sunt nemişcată şi nu-mi pasă de nimeni şi de nimic. Doctorul miroase a om sărac care a petrecut iarna într-o odaie încălzită cu lampa de gaz, într-o odaie în care s-a gătit şi în care dulapurile miros a mucegai, dar forţa care se degajă din trupul lui e caldă şi dulce ca o rugăciune. Şi, brusc, în clipa aceea, îmi amintesc de mama, de mama care se reîntorcea de la cafenea, restaurant şi mirosea bine a violete, parfum şi tutun bun, de mama care mă lua în braţe şi mă mângâia. Îmi dau seama că sunt, întâmplător, aşezată, după zeci de ani, în acelaşi loc: aici era patul meu, şi senzaţia pe care o am acum e aidoma. Lângă nimeni, lângă nimeni ca lângă Ara Surenian şi mama nu mi-a fost atât de bine.

Domnişoara Joja exclamă:

— Vai, domnule doctor, nu credeam să văd aşa ceva... să fiţi sentimental... credeam că nu sunteţi în stare...

Doctorul se întoarce către ea:

— Îţi pare rău?

— Nu... nu, dimpotrivă... bine...

— Ştiam.

Şeriul spune:

— Na! i-am pierdut şi pe-ăştia! S-a terminat cu mine! Zău, doctore, dacă nu simt o mare emoţie... Nu-nţeleg...

— Ε şi greu de-nţeles, recunosc.

— Aşa, unul lângă altul, parcă ar fi un Budha cu o vestală. Ana atât de transparentă! Ce contrast!... Dumnezeule, ce-mi văzură ochii? A tunat şi v-a adunat! Aş face o statuie: Budha îndrăgostit de vestala templului, Marele Pontif îndrăgostit de vestală...

Eu tresar... ceva din mine a tresărit... ceva m-a cutremurat. Pontiful... Marele Preot... Pontiful...

I-am dat drumul mâinii doctorului. Sunt singură. Beau din pahar puţin vin. Doctorul a închis ochii.

— De altfel, trebuie să recunosc, spun, că sentimentul de duioşie şi tandreţe pe care-l am pentru doctor a fost din prima clipă şi că mă bucur că l-a simţit şi el. Aşa-i bine. Altfel ar fi fost rău...

— Extraordinar! Şi omul ăsta e atât de adormit că e în stare să nici nu-şi dea seama ce i se întâmplă, să uite până mâine ce i s-a întâmplat! Bine, Ana, niciunul din noi n-ar fi îndrăznit, nici chiar eu, să-ţi facă curte! Severa Ana!

— Nici doctorul nu mi-a făcut curte. Ε altceva! Nu înţelegi, Şeriule? Ε altceva! Ce curte? Care curte? De curte e vorba acum?

— Ε într-adevăr altceva, înţeleg, dar ce ciudat lucru! Ε un contrast atât de mare între voi încât... încât... sunt şi puţin speriat...

— Pentru cine îţi este teamă? Pentru el sau pentru mine?

— Pentru... dumneata, Ana...

— De ce numai pentru mine?

— Îţi spun, el e în stare să uite până mâine. El nu este normal...

— Dar eu sunt... normală?

— Poate că nici dumneata... poate! Te rog... bagă de seamă. Nu cumva eşti disperată de despărţirea de Filip... şi te ameţeşti?...

Vorbim în faţa doctorului ca şi cum el n-ar fi de faţă.

— Ε atât de singur! exclam. Nimeni nu are grijă de el. El vindecă toată ziua oameni, şi pe dumneata te-a vindecat, te-a scăpat de la moarte, de la nebunie, şi acum ţi se pare ciudat că am tandreţe pentru el, că-mi aşez capul pe umărul lui, pentru că te gândeşti la ce nu trebuie, pentru că te gândeşti că are haine mototolite, cămaşa transpirată, cravata ca o sfoară şi miroase a mucegai şi a gaz?! Eu m-am săturat de amor! Adineauri spuneai că amorul e abject. Şi eu m-am săturat de amor! Ce, vroiai ca, după plecarea lui Filip, să fi mers la ştrand şi să-mi fi căutat un bărbat? Am stat acasă... L-am întâlnit întâmplător pe doctor. Acesta e un om. Pentru mine e un om acela cu care poţi gândi la fel, nu acela cu care faci amor. Ştiu că sunt o originală, dar convenţiile sociale, ca şi cele fizice au fost întrecute...

— Nu este nevoie să-mi spui că eşti o originală. Pur şi simplu m-ai înspăimântat. Mai întîi, ai îndrăznit să te căsătoreşti cu Filip, care era cu atîţia ani mai tânăr decât dumneata şi ai reuşit să faci ceva splendid, uluitor, era o bucurie când vă vedea lumea împreună – regele şi regina. Apoi l-ai gonit, când ţi s-a părut că trebuie să-l redai vieţii şi n-ai murit, te-ai încuiat în casă şi n-ai murit, nici de îmbătrânit n-ai îmbătrânit, şi acum, acum... ce-ai de gând? Mă sperii. Ăsta e trapez la zece metri înălţime fără plasă dedesubt.

— Până acum am avut totdeauna puterea să-mi conduc nebunia. Sunt mai tare ca nebunia din mine! exclam fără smerenie, cu o senzaţie ameţitoare de orgoliu şi sfidare. Îmi iau toată responsabilitatea.

— Ε un om extraordinar... dar...

— Dar nu e îmbrăcat la modă.

— Vai de mine! vai de mine! Nici eu nu sunt atât de frivol ca să mă uit la îmbrăcăminte... dar...

— Nu mă interesează decât sufletul. O, de-aş găsi un om nesupus patimii, l-aş aşeza în inima inimii mele!

Doctorul e lângă mine. Am vorbit într-adevăr în faţa lui, ca şi cum n-ar fi fost de faţă. Doarme mai profund ca niciodată. Capul i-a căzut pe piept.

— Ε obosit, spun. Să plecăm. Mâine are de lucru. Ai să te duci să-ţi ordone să trăieşti, că viaţa e frumoasă şi că amorul o să-ţi treacă. Şi acum comentezi dacă face sau nu să-l iubească şi pe el cineva!

— Şi eu îl iubesc...

— Da, dar nu ca mine.

— Da, nu mă văd cu capul pe pieptul lui!

Toţi rîdem. Întind mâna şi o aşez pe obrazul lui Ara, îmi aşez şi capul pe umărul lui. Se deşteaptă şi, fără niciun cuvânt, mă strânge la el. Îmi strânge faţa la pieptul lui. Mă mângâie uşor, o, cât de uşor!

— Da, plecăm.

Ne sculăm cu toţii. Bem în picioare cel din urmă pahar de şampanie. Mi se pare mie sau a fost o clipă solemnă sau toată lumea era obosită?

Domnişoara Joja cu doamna Bodescu, doctorul şi cu mine plecăm. Îl aud din urmă pe Şeriul încă exclamând:

— Ce-mi văzură ochii! Ce nu credeam! Ei, Doamne, de unde nu te aştepţi! Amorul e ceva într-adevăr îngrozitor!

Mergem pe drum, căutînd o maşină. Până la staţie, domnişoara Joja merge la braţ cu doamna Bodescu. Eu cu doctorul. Ne suim în prima maşină. În fund, doctorul, domnişoara Joja şi cu mine, în faţă, lângă şofer, doamna Bodescu. Domnişoara Joja locuieşte la Şosea, doamna Bodescu în Calea Griviţei, la extremităţile oraşului. Le conducem, întîi pe una, apoi pe cealaltă, şi de la Şosea rămân singură cu doctorul în maşină. Mă ia de mână. Îmi aşez imediat capul pe umărul lui. Mă ţine strâns. Rămân cu capul pe umărul lui. Îi simt respiraţia, îi simt inima bătînd. Îmi este bine. N-am nicio grijă. Acum inima mea bate liniştită şi cald. Îmi este atât de bine la el în braţe! Îmi este somn şi dulce.

— Nu ţi-e frig?

— Nu.

Mă strânge mai tare în braţe. Apleacă faţa. Vreau să-l sărut. Întâlnesc gura. O sărutare liniştită, ca pentru copii, dar lungă. Respiraţia mi s-a oprit. Aşez mâna pe obrazul lui.

— Ce bine e lângă dumneata, îi spun.

Nu răspunde. Stau în braţele lui, nemişcată, până acasă. Am ajuns. Îmi sărută mâna. Cobor. El rămâne în maşină, nemişcat. Aud cum pleacă maşina. Nu a coborât şi nu mi-a oferit să mă conducă până la uşă. Prost crescut sau prea bine crescut? Urc la mine. Am ajuns. Sunt acasă. Azi a fost marţi.

Ce noapte! Ce noapte stranie!

Înainte de a adormi, am vrut să-mi clarific gândurile, dar nu am putut. M-am simţit brusc atât de obosită, încât, copleşită, am simţit că adorm. M-am auzit şoptind: „Să nu mă laşi, să nu mă laşi! Stai cu mine!” dar nu ştiam cui vorbesc, pe cine implor: pe Filip, pe Ara Surenian? Nu ştiam. Am căzut în golul somnului fără vise. Cât timp? Nu ştiu. M-a trezit o prezenţă alături de mine. Buimacă de somn, am crezut că e Filip. Uitasem că Filip a plecat departe, că e cu altă femeie, într-altă odaie, într-alt pat. Oh, de câte ori, noaptea – în cei zece ani petrecuţi cu Filip – n-am întins mâna să mă bucur că e încă cu mine şi să-mi şoptesc mie: „încă n-a plecat, e încă cu mine”. În cei zece ani petrecuţi cu Filip, într-adevăr niciodată nu am crezut că el va rămâne cu mine. Am crezut că e numai trimis de destin să mă păzească, superbul înger cu spadă, victoriosul meu înger. Acum am întins mâna, şi alături nu e nimeni. Sunt singură. Filip a plecat. Singurătatea mea, în clipa asta, căpătă o acuitate de strigăt. Inima, trupul strigă de groaza singurătăţii. Sunt singură. N-am pe nimeni pe lume. Şi, în clipa asta a vieţii, îmi amintesc de doctorul Ara Surenian şi am crezut în clipa asta a vieţii mele că el e omul meu. Nu înger care vine şi pleacă, ci om lângă care trăieşti şi mori, şi că nu mai sunt singură. În faţa lui Dumnezeu mi s-a părut că nu mai sunt singură. Nu era calea lui ca şi a mea? Şi el e ca şi mine, departe de desăvârşire, dar în esenţa om al dorinţei de puritate. El mă va ajuta, eu îl voi ajuta. Acum, credeam că, în fine, îmi va auzi glasul când îi voi spune să-şi caute inima şi s-o dăruiască lumii întregi, şi deşteptat la realitatea sfîntă a puterii inimii, va lucra. Până una alta, hipnotiza, sugestiona, făcea demonstraţii, dar nu se ocupa de el, de propria lui putere. Lucra mecanic, cu o forţă pe care natura i-o dăruise, dar nu lucra puterea întoarsă asupra lui ca să descopere în el izvorul spiritual al vieţii. Era, îmi părea întunecat, sau poate numai copleşit de propria lui putere. Calea aceasta nu are sfârşit, dar deschiderea, începutul, era hotărâtor. Deşteptat la puterea conştientă a inimii, doctorul nu va mai fi copleşit de propria-i putere inconştientă. Puterea lui va creşte, dar va creşte şi puterea de a susţine forţa. Nu va mai dormi toată ziua ca un animal obosit. Numai cîinii şi pisicile dorm de îndată ce nu au ceva de făcut.

În clipa în care era să adorm din nou, potolită, simt iară prezenţa de adineauri. Stau atentă să pîndesc şi să înţeleg. Nu mai sunt speriată. Prezenţa e caldă. Are şi durere, dar o durere pustiită, acceptată. Sunt mai atentă şi simt, înţeleg. Gândul lui Ara Surenian, a marelui telepat, e atât de puternic încât îl simt ca o prezenţă reală, materială. Prezenţa e atât de reală, încât întîi mă uit să văd dacă nu e cumva materializată aici. Apoi întind mâna încă o dată pe perna de alături. Nu-l văd, mâna nu-l simte, dar fiinţa mea vibrează cu el. Nu e alături: e în mine. Acum sunt într-adevăr încredinţată că nu mai sunt singură pe lume şi o mare, profundă exaltare mă cuprinde. Aproape îi simt obrazul în palma mea şi simt dulceaţa în inimă, pe care am simţit-o ieri după masă în biserică la Sfîntul Anton, când am privit pe Isus copil în braţe la Sfîntul Anton, cu mâna lui mică pe obrazul sfîntului, şi aceeaşi dulceaţă ca ieri seara la pictorul Lucian, Şeriul, când, pentru întîiaşi dată, mi-am aşezat mâna pe faţa lui Ara Surenian. Şi nu-mi pare sacrilegiu ci, dimpotrivă, smerită dragoste. De altfel, gestul acesta a marcat timpul petrecut cu Ara Surenian. N-am spus nimănui, nici lui Ara nu i-am spus, mi-a fost prea sfînt lucru, dar mâna mea aşezată încet, conştient, pe obrazul lui Ara era o implorare, implorarea mea să-i fie milă de mine. Ah, clipele acelea în care am crezut că pot muri şi niciun cuvânt nu mai avea sens!... Dar să las asta acum, să povestesc mai bine tot, tot. Iată, iată...

Inima mea era, în noaptea aceea, caldă şi plină de speranţă şi recunoştinţă, o recunoştinţă fără nume, trimisă întregii naturi. Inima îmi palpita ca o stea. În întuneric, văd steaua mea, steaua inimii mele, steaua sfintei aşteptări din mine. Palpită. Apoi stă în faţa mea nemişcată, albă. O clipă apoi, ca un boboc care înfloreşte, trece într-un galben miraculos, pur, de aur viu, transparent. O redau inimii mele. O aşez în „potirul” interior. „Retrage-te în cămara ta şi roagă-te”. A fost ultima dată, pentru multă vreme apoi, până aproape de pragul morţii pe care l-am atins o clipă, când inima mea şi cu mine au fost în puritatea fără amestec. Steaua a fost cu mine şi nu am înţeles, nu am înţeles că steaua îmi poruncea un drum, îmi arăta calea împlinirii. N-am avut putere s-o urmez. Da, iar a fost o clipă când aş fi putut să aleg calea izbăvitoare de orice întârziere, de orice cădere, de orice plăcere mediocră. Dar nu am avut această putere. Am căutat, am suspinat totuşi după un om, ceream de la un biet om ceea ce nu eram nici eu capabilă să dau. Căutam absolutul în finit, căutam permanentul, eternitatea, perfectul în ceva uimitor, trecător. Dacă cineva a trăit vreodată o astfel de clipă, mă va înţelege, va înţelege ce am suferit, iar cine nu a trăit, să se cutremure şi să nu se joace cu astfel de lucruri care ating moartea sau nebunia. Dar milă nu vreau. Mie nu mi-a fost milă de mine. Eu care ştiu că nu viaţa ne face să suferim ci că, dimpotrivă, noi schilodim viaţa, noi îl facem pe Dumnezeu închis în noi să sufere! El e perfect, El e viaţa şi ne aşteaptă în eternitate să fim şi noi perfecţi ca să ne dea perfecta bucurie, perfecta dragoste, iar noi alergăm după năluciri, noi participăm la toate întârzierile noastre, la toate greşelile noastre, în eternitate crucificaţi noi în noi şi apoi tot noi strigăm: Milă! Milă! Nici mie nu mi-a fost milă de inima mea crucificată în mine. Am fost martora nebuniei mele! Nu voi judeca niciodată pe nimeni, niciodată. Numai pe mine mă judec. Oh! numai de-aş fi suferit destul ca să fi răscumpărat inconştienţa mea, întârzierea mea!

Toată noaptea a fost prezenţa doctorului Ara Surenian cu mine, în mine, lângă mine. Ştiam că cel mai bine îl simt pe chiar pragul somnului şi am căutat să menţin trează în mine mintea numai atât cât trebuie ca să pot prinde realitatea subtilă a prezenţei lui. Îmi era teamă să nu-l pierd dacă adorm de tot şi teamă să nu mă deştept complet. Mijloacele întrebuinţate pentru interiorizare le întrebuinţam acum pentru întâlnirea mea, mistica mea întâlnire cu acest om. Prindeam şi pierdeam acea realitate misterioasă, care atât de uşor se poate confunda cu visul sau iluzia: apoi, deodată, ca într-un declic, l-am putut prinde: l-am văzut în dreapta mea. Îl cunosc din eternitate. O teamă sacră mă apasă. Acum ne-am reîntâlnit. Retrăiesc trecutul. Acum, prezentul e făcut din trecut. Nu pot vedea destul de desluşit, dar ştiu că ce prind e real. Sunt ca un om într-o odaie prea puţin luminată. Fac eforturi să văd, dar ce desluşesc e estompat ca într-un film pe o pînză adiată de vânt. De-aş putea vedea, de-aş putea vedea! Şi trebuie, trebuie să văd, să ştiu. Cred că viaţa mea depinde de ce voi putea întrezări... Şi nu vedeam clar! Dar ce persistă la toate imaginile e teama şi acuta nevoie de a mai privi şi de a cere, a implora iertarea. Sîngele din mine cere iertare. Vrea să ceară iertare acestui om care, cu toate că schimbat, e totuşi doctorul Ara Surenian. Sîngele din mine cere iertare. Cu ce-am greşit? Când am greşit? Ce văd acum e ameţitor de frumos. Pentru ce mi-e teamă, mortală teamă să privesc? Cui îi este teamă? Mie, celei de acum, sau celei de atunci? Cea pe care o văd acolo pare liniştită, inconştientă. Are o transparenţă florală şi văd profilul meu, acelaşi ca acum... Văd încăperea templului. Ε de piatră. Odaia nu are pereţi, numai coloane pătrate de piatră. Afară, vegetaţie tropicală. Apare Marele Preot, Marele Preot Somnambul, cel care profetizează. Ε o mulţime afară care aşteaptă. Când apare el, ei cad în genunchi. Cad şi eu în genunchi. Se aud hohote de plâns şi gemete. Un murmur uriaş. Mulţimea e ca valurile mării, mişcătoare, şi geme, se zbate... Şi strig, strig... atunci... iar acum mă stăpînesc să nu strig iar, opresc strigătul în gît, îmi aud geamătul strivit. Acum doresc să ştiu, dar în acelaşi timp aş dori să nu ştiu, să trec peste tot ce-a fost şi să mă trezesc liberă, liberă, să se lumineze de zi şi să încep o viaţă simplă... dar îmi dau seama că, dacă vreau să mă eliberez de trecutul care mă apasă, trebuie să am puterea să-l recunosc, să-l văd. Cum am putut trăi până acum fără să ştiu că în mine există o astfel de amintire? Atât de solemnă, acută şi periculoasă amintire, uitată şi purtată ca pe o boală necruţătoare! Mă uit iar.

Acum e lângă mine Marele Preot. Ştiu că, dacă nu profit de clipa asta, mai târziu va fi poate prea târziu. Menţin starea pe margine de vis şi ştiu că visul e realitate. Totuşi, nu am suficientă putere să fiu total lucidă. Se fac alunecări din realitatea grosolană într-o realitate mai subtilă, mai grea de prins, care lucrează în bloc, mai greu de menţinut. Ε lângă mine Marele Preot. Ε masiv. Hainele îi sunt de aur. Ε nemişcat. O privire de-a lui mă cutremură, aceeaşi privire ca acum. Mă caută, privirile ni se întâlnesc... Cum poţi dintr-o singură privire să înţelegi o poveste atât de încîlcită? Probabil pentru că am mai trăit-o o dată şi o ştiu. Iată, iată... O gelozie nebună m-a cuprins. Strig. Strig la el. El, pare şi el înnebunit, zădărnicit, incapabil să-mi potolească exasperarea. Sunt ca un animal care se târăşte, se zvârcoleşte pe jos, iar el, încătuşat într-o sumbră, nemişcată, masivă tragedie... dar mie nu-mi este milă, nu-mi pasă decât de mine, de suferinţa mea. Iată, iată... Şi apoi un vuiet imens, o prăbuşire. Sunt strigătele mulţimii sau vuietul mării, sau numai teama de abis?... O prăbuşire în gol, fără timp... Acel gol fără timp, acel vid, mă desparte de conştiinţa de a exista, un gol în care timpul nu mai e perceptibil, nu mai poate fi măsurat... Apoi, târziu, îl văd iar pe el, pe Marele Preot Somnambul. Nu mai este înalt şi frumos, e tot el, dar masivitatea îi este grosolană, este ca o statuie de lut. Şi decorul e altul... Îmi dau seama că am alunecat în timp, e ca şi cum, din greşeală, ai întoarce două pagini deodată într-un roman pasionant... Caut să revin în urmă şi nu pot...

Acum, totul se petrece în aer liber şi văd, cu propria mea fiinţă: nişte trepte largi, de piatră, care urcă... Sus e un palat imens, roşu. Decor fară vegetaţie. O natură galben-roşiatică, de nisip şi piatră. Piatră multă. O dezolare grandioasă, solemnă. Da, şi Ara Surenian e aci. Ε masiv, mare, grosolan. Ε îmbrăcat cu o rochie ciudată, multicoloră, iar pe cap are o bonetă înaltă. Stă în faţa unei oale neobişnuit de mari, de pământ, o oală roşiatică de lut. Are în mâini o altă ulcică tot de lut ars şi o lingură de lemn colorată. Privirea îi este înspăimântătoare. Ochii nu clipesc, par să nu vadă, nu se uită la nimic. Ara Surenian, Marele Vrăjitor, cu lingura, dă de mâncare cuiva care stă închis în oală, închis până la gît. Din oală iese un cap cu obraz de copil. Are gura căscată, o faţă scheletică, galbenă, schimonosită de plâns. Şi acum scînceşte. Copilul ăsta, care pare a fi băiat, sunt eu! Tot eu. Profilul. Mă văd, mă recunosc. Văd cum lacrimile se amestecă cu mâncarea pe care, cu lingura de lemn, mi-o dă în gură. Ε un fel de terci alb, făină fiartă cu lapte... Mă uit la ochii lui. Ce ochi! Ochii somnambulului. Fără cruţare, fără conştiinţă. Şi apoi, din nou strigate, iar strigăte de oameni. Oamenii, mulţimea, şiruri nesfârşite se învârtesc în jurul meu. Eu stau închisă în oală, până la gît închisă. Ce strigăte! De ură. Strigă parcă şi dansează ritmic, se aud trâmbiţele de lemn, tobe. Ce ură în jurul meu! Ce zgomote de tobe şi trâmbiţe! Zbor pietre în jurul meu. Mă lovesc în cap. Se ridică vuietul blestemelor ritmic cîntate. Sunt întruparea zeului rău. Eu – de vină de molime, secetă şi catastrofe? Urlă ura în jurul meu. Ara Surenian, Marele Vrăjitor, e nemişcat lângă mine, cu aceeaşi privire de fiară inconştientă. El e, el, tot el... şi deodată durerea în mine e atât de mare încât pare eternă. Leşin şi pierd orice legătură cu trecutul acela.

Sunt la mine în pat. Ε noapte. Sunt toată o apă de transpiraţie. Îmi aduc aminte de doctorul Surenian, dar nu-l mai simt lângă mine. M-aş fi refugiat în prezenţa asta. Lui să-i cer protecţie contra a tot ce zace în mine? Lui să-i cer să mă păzească, să mă ierte? Şi în această viaţă? Da, de aceea a venit: ca să mă ierte. Da, de aceea a venit el, el între toţi oamenii al meu, întâlnit acum, în pragul bătrâneţii. Nu începem nimic nou. Dimpotrivă, dimpotrivă. Ε o reluare. Şi ce teamă-mi este! O teamă exaltată, cu o fericire imensă, în care m-aş zvârli ca într-o durere vindecătoare. Sper de data asta să nu mai greşesc, acum să fie totul luminos, simplu... De aceea a venit.

Sunt la mine în odaie şi senzaţiile de spaimă, curiozitate, dulceaţă, aşteptare sunt mai puternice ca în orice aventură posibilă pe meleagurile cele mai depărtate şi necunoscute. Sunt în odaie, dar pe meleagurile timpului şi ale amintirilor, iar în faţa mea, un viitor necunoscut. Aventura cea mai ameţitoare...

„Dă-mi mâna, iubitule! Să nu mă laşi, să nu mă laşi, tu să nu mă laşi. M-am reîntors la tine. Tu n-ai aflat cine sunt şi că am plătit, dar şi firea ta e cutremurată de întâlnirea aceasta. Am plătit tot tot, auzi? am plătit. Acum sunt liberă şi de bună voie vin lângă tine. Pentru fericire am venit. Auzi, auzi, am plătit. M-am răscumpărat, cu durere m-am răscumpărat.”

Sunt obosită. Vreau să mă odihnesc, dar nu pot adormi. Realitatea de acum îmi pare tot atât de extraordinară ca şi trecutul meu. Sunt deodată în mai multe vieţi ca într-una singură şi tot eu, eu. Şi dibuirile mele în trecut sunt ale prezentului. Acum ne-am întâlnit iar. Ε bătrân, e monstruos de gras, e scurt, e neîngrijit, neîmbrăcat, trăieşte ca într-o vizuină, e incult, e insensibil la tot ce-mi place, adoarme oriunde îl aşezi, şi pe acest om l-am recunoscut şi l-am ales între toţi oamenii, şi doresc să-mi trăiesc viaţa lângă el, lipită de el, mâna mea în mâna lui, capul rezimat de inima lui. Când îi bate inima, eu trăiesc... Şi după visurile, halucinaţiile din noapte, senzaţiile de dulceaţă, de nebunie sentimentală, multiplicată prin viziuni, senzaţii de abis, de spaimă, îmi dau seama că, într-adevăr, mi-ar trebui o mare putere de luciditate ca să trag o concluzie acum nu sentimentală, ci un verdict, o hotărîre a voinţei. Dar nu găsesc în mintea mea nicio concluzie. Mi-e dor de Ara Surenian şi atât. Mi-e dor. De mii de ani mi-e dor...

 

*

 

Sunt trează. Caut să nu uit ce-am văzut. Viziunile în straturile subtile sunt de obicei concentrate şi-şi au puterea lor, asemeni simbolurilor şi, de obicei, cui i se dă să vadă, i se dă şi puterea să înţeleagă, dar niciodată nu sunt date ca să te distrezi. Natura e foarte econoamă în mişcările ei, cu toată aparenta risipă. De aceea, când ai o prevestire, un vis sau o viziune, nu trebuie să te opreşti la senzaţiile tale, ci să cauţi să înţelegi pentru ce ţi s-a dat să vezi. Un lucru în viitor, premonitoriu, e încă în lumea subtilă în devenire şi deci poate fi modificat acolo, în sămânţă, prin putere şi ştiinţă dacă e rău; iar dacă e bine, poate fi amplificat, grăbit, chemat. Ca un grădinar care ştie cum şi când să semene sămânţa, cum şi ce să facă pentru a o ajuta să-şi dea la maximum roadele, sau cum şi când să smulgă buruienile. Oamenii merg la şcoli ani de zile. Învaţă să scrie şi să citească, apoi, mai departe, liceul, apoi, mai departe, facultăţile, specializările; iar cel care vrea să dea un conccrt exersează toată viaţa ore şi ore, iar cel care vrea să mânuiască puterile de creaţie în viaţă îşi închipuie că e un lucru uşor, facil, de la sine înţeles şi nu pricepe că, în afara muncii care trebuie făcută pentru orice activitate omenească, aici mai e necesar şi crearea de puteri noi, disciplinate, în interiorul nostru, de aurificări dificil de obţinut. Noi suntem laborantul şi tot noi laboratorul iar dacă, după ce laboratorul şi laborantul sunt gata, îndrăznesc să lucreze pe cont propriu şi îndrăznesc să strige în inima lor, ca copiii care sar într-un picior: „iată ce pot eu”, atunci pîndeşte implacabilă moartea, nenorocirea şi demenţa. Adevărata putere şi cale e numai când totul e făcut în numele unui înalt sens dătător de viaţă. Aceasta ca să explic şi să fie clar pentru ce anumite lucruri am îndrăznit să le fac şi altele nu. Şi afirm: niciodată, în nicio clipă, nici când am înţeles că Filip va pleca, nici când m-a lovit mortal durerea lipsei lui Ara Surenian, niciodată n-am făcut nimic din ce se putea face ca să-i aduc înapoi la mine, nici măcar nu mi-a trecut prin minte să încerc a face. Ar fi fost ca şi cum, sau mai rău, mult mai rău, mi s-ar fi cerut, pentru a-i avea pe aceşti oameni, să omor cu mâinile mele un alt om. Există anumite legi etice care nu pot fi călcate în picioare. De altfel, numai şi numai când ajungi să câştigi această neclintită etică ţi se dă puterea adecvată. Pedeapsa monstruozităţii e atât de mare, prin legea reversibilităţii, şi cu cât întârzie, cu atât mai grea, prin legea acumulărilor, încât pentru un om care ştie, chiar a se gândi la asemenea lucruri îi e imposibil. Trebuia să spun aceste lucruri înainte de a povesti încă ceva petrecut în acea noapte. Neputîndu-mă lămuri, am îndrăznit să încerc să văd ce va fi în viitor. Trecutul mi se dăduse să-l văd fără voia mea; fără să fi cerut să-l văd. Se desfăşurase de la sine. Acum în viitor vreau să pătrund, în viitor să văd. Şi fac o ultimă încercare, ca un om care încearcă reacţia cea din urmă, într-un laborator, ca să stabilească natura, calitatea, posibilităţile unei substanţe. Îndrăznesc să cer să văd. Caut, înainte de a mă azvârli în vârtejul destinului deschis înaintea mea, să fiu lucidă, şi am convingerea că voi şti apoi să hotărăsc. Fac ultima experienţă. Mă întind iar în pat, desfac toate încordările din mine, fac linişte, vid. Sunt atentă. Încet, încet, totul se potoleşte. Ε o cădere lentă într-un spaţiu gol, dar plin de putere. Conştiinţa are puterea să fie martoră şi să privească în acel vid, mai bine zis să aştepte în acel vid şi, deodată, într-un vis provocat, într-o imagine, văd. Văd, şi ce văd e atât de clar, de hotărâtor, că mă sperii, pierd liniştea şi mă trezesc fără să fi avut puterea, eroismul să fi asistat mai departe la ce trebuia să văd, la ce cerusem să văd. Mă deştept total de la prima viziune simbolică a viitorului meu. Dar mi-a rămas desluşit ce-am văzut: am văzut poarta casei doctorului Ara Surenian şi pe poartă, prins în două belciuge, un lacăt mic, dar perfect solid, de oţel lucitor, încuiat, definitiv încuiat. Atât. Atât. Dar mi-e foarte suficient. Sunt în pat, transpirată, o transpiraţie rece. Mâinile îngheţate îmi tremură. Merg la baie şi beau apă. Şi picioarele îmi tremură. Mă întorc şi mă aşez pe podea. Fruntea la pământ şi plâng, plâng...

 

*

 

Ε miercuri.

Ce e mai ciudat e acuitatea cu care s-au imprimat în mine detaliile, absolut toate detaliile acelor zile, de parcă aş fi trăit sub un aparat amplificator, sau am privit printr-un microscop. Totul s-a exagerat, totul, lucrurile, sentimentele, culorile, senzaţiile, sunetele. Iată, văd strada în care locuieşte Ara. Am fost de trei ori la el. Azi e miercuri, după masă mă voi duce din nou cu Ella. Văd strada în care mă voi duce iar. În faţa casei, pe partea cealaltă a casei, nu e trotuar, strada e adâncită şi a crescut iarbă, şi e un gard foarte lung de beton. Văd iarba şi praful de pe iarbă. Văd gardul de beton. Văd textura betonului. Văd lumina zilei de primăvară, văd cum se opreşte maşina în faţa casei, văd, văd gardul, văd curtea aceea lungă. A plouat, pământul e umed, verde mucegăit, văd bordura de pietre care vrea să izoleze oarecum o bucăţică de grădină, văd cele două trepte de ciment, văd, văd, văd şi mă dor nervii de acuitatea în care trăiesc. Îmi simt pasul, simt cum calc, simt cum respir, simt cum îmi bate inima, simt sîngele în mine, simt emoţia, simt nerăbdarea, simt bucuria, simt exaltarea, simt aşteptarea, simt teama; mai ales teama, iar faţa lui îmi este prezentă, atât de prezentă încât mă uluieşte. Dacă ai ceva în faţa ta care te jenează, ori îl dai la o parte, ori îl ocoleşti, dar cum să dau faţa lui la o parte când ea este vie în mine, când ea mă domină? La ce să mă gândesc? Nimic nu mă interesează. Faţa lui, ochii lui mă pîndesc din interiorul meu. Răsare mereu, parcă s-ar fi aşezat între mine şi întreaga viaţă. Fac vid. Şi asta pot. Exerciţiu de vid, dar cât timp pot sta aşa ca să mă odihnesc şi să mă regăsesc pe mine? Imediat ce termin exerciţiul, ochii lui, fiinţa lui îşi reiau locul în mintea mea. Şi apoi, vreau oare cu adevărat să rămân fără el? Degeaba trăiesc, mă mişc, respir, orice-aş face, oriunde aş fi, nu sunt în realitatea mea, sunt numai şi numai în amintire şi speranţa a ceea ce a fost, a ceea ce va fi cu el. Vreau să fiu fericită lângă Ara Surenian.

Ε încă dimineaţă. M-am deşteptat şi, cu toate că noaptea a fost atât de ciudată, nu mă simt obosită. Dimpotrivă. Vie şi intensă de parcă aş fi luat cofeină.

Ieri noapte, în maşină, când ne-am despărţit, nu mi-a spus că mă aşteaptă, nu mi-a spus că o să ne mai vedem. Ε adevărat că nu mi-a spus, dar în acelaşi timp eu am simţit că noaptea s-a gândit la mine. „Şi te pomeneşti, a spus Şeriul, că doctorul e în stare să uite până mâine ce i s-a întâmplat azi!” într-adevăr, dacă a uitat? Şi dacă azi, când voi apare la el în cabinet cu Ella, el va sta iar cu ochii închişi, cu inima închisă, şi eu, străină, aşteptînd în faţa lui să-şi aducă aminte că exist? Dacă a uitat că, noaptea în maşina, m-a sărutat pe gură, că m-a ţinut în braţe? Dacă toate le face fără să-şi dea seama şi apoi le uită? Eu îmi amintesc lucruri întâmplate între el şi mine acum mii de ani, iar el să uite ce i s-a întâmplat în ajun?

Sună telefonul. Ε devreme. Merg la telefon. Ridic receptorul.

— Eu sunt, Ara Surenian. Ana?

— Da.

— Pot să-ţi trimit nişte flori?

— Da.

— Bine.

A închis telefonul. Asta a fost tot. Spunea Anghel medium-ul: „El nu vorbeşte la telefon. Are un frate, tot doctor, dar un doctor care vorbeşte la telefon...”. Deci, nu a uitat. Ştie. A vorbit la telefon. Mie-mi bate inima tare. Peste un sfert de oră, un şofer a sosit cu un buchet de zambile. Mi le-a adus Aurica, fata din casă.

— Doamna noastră primeşte flori! S-a schimbat ceva!

Ε veselă. Dau şoferului un bacşiş mai mare decât au putut costa florile. Când aveam optsprezece ani eram mult mai blazată ca în clipa de faţă. Am uitat câte, câte flori am primit în viaţa mea, câte declaraţii, câte lacrimi... am uitat tot. Mi-e sufletul stupid de proaspăt! Ce dulce narcoză, ce dulce nebunie! Gura îmi este ca sub o permanentă sărutare, uşoară ca un suspin în somn... După masă, mă voi duce cu Ella la el, îl voi vedea, voi fi fericită. El mă aşteaptă, nu m-a uitat. Vreau să fiu fericită cu Ara...

 

*

 

Brusc, înainte de a merge la Ella Dima, m-am hotărât să trec întîi pe la Marta. Afară de ea, nu pot vorbi cu nimeni pe lume. Aş putea, bineînţeles, să nu vorbesc cu nimeni ca de atâtea şi atâtea ori în viaţa mea, când am făcut lucruri care ieşeau din comun şi când mi-a plăcut să-mi iau toată responsabilitatea extravaganţelor mele. Dar de data asta îmi era oarecum grijă ca nebunia din mine să nu fie mai tare decât mine. În tot cazul, am simţit imperioasa nevoie să vorbesc cu Marta. Ε unicul om actualmente care poate auzi destăinuirile unui om ca mine. Nu spun cu orgoliu: „un om ca mine”. „Altfel decât toată lumea” înseamnă mai întîi izolare, apoi responsabilitate. Marta însă are cel puţin puncte de comprehensiune. Dacă-i voi vorbi de dragoste pătimaşă, mă va asculta, dacă-i voi vorbi despre vieţile mele trecute, mă va crede. Marta e dintre puţinii oameni, dintre cei care, dacă-i faci să participe cu ceva din viaţa ta, să plângă sau să rîdă, nu te uită de îndată ce ai plecat de lângă ea. Marta are defecte mari, dar se dăruieşte şi altcuiva şi la altceva decât la ce-i este strict personal.

Capul, mintea, nervii îmi vuiau încă de cele ce văzusem astă-noapte. Acum nu mai eram eu cea de acum câteva săptămâni, eram înmulţită prin amintirea a ceea ce văzusem din vieţile mele trecute. Eram eu, tot eu, dar înmulţită într-atât încât devenisem parcă o fiinţă nouă. Într-adevăr, calitatea schimbată prin cantitate.

Merg deci la Marta şi-i spun:

— Uite, nu-ţi cer să mă sfătuieşti. Iau toată responsabilitatea. Totuşi, îmi trebuie un martor. Trebuie să-mi aud glasul. Trebuie să mai ştie cineva ce mi se întâmplă. Probabil că nici tu n-ai să înţelegi, dar eşti dură şi cinstită, atât de cinstită încât ai să discerni, chiar într-o nebunie, dacă e curată sau ascunde ceva urât. Gândeşte-te, Marta, că la balamuc sunt diverse feluri de nebuni: unii vor să omoare, alţii urăsc, alţii cred că sunt Napoleon, alţii împart averi imaginare. Şi în nebunie şi în beţie există calitate. Ce simt eu, ce fac eu acum e total în afara obişnuitului. Trebuie să ştie cineva ce fac, ce fac în realitate, căci văzut din exterior totul poate fi atât de divers interpretat... Cum? De pildă, poate fi spus aşa: Ana a văzut un om care are o meserie bună, doctorul cel mai la modă. Omul câştigă colosal de bine. Ε o partidă bună. Ε un om serios, de o vârstă potrivită şi vrea să-l cucerească, şi face pe nebuna.

— Dar, spus cu alte cuvinte sau alt ton, acesta este adevărul. Îţi place omul şi vrei să-l cucereşti.

Am surîs. Marta într-adevăr avea puterea să spună fără înconjur ce crede.

— Bine, dar pentru ceva convenţional aş fi găsit poate şi pe altcineva...

Dar Marta nu mă mai aude, îşi urmăreşte gândul:

— A văzut un om care îi convine din toate punctele de vedere şi vrea să-l cucerească şi-l cucereşte cu mijloacele ei. Dacă omul îţi este potrivit şi mijloacele tale vor fi potrivite tout se tient. Averea e bună şi ea, de ce nu, cu toate că, probabil, pe tine nu asta te atrage... Pe Filip l-ai ales când era sărac lipit.

— Da, dar eu nu vreau cu tot dinadinsul să mă căsătoresc, aşa cum vor femeile de obicei. Tocmai de asta sunt aici ca să-ţi explic unele lucruri şi apoi să mă judeci. Azi-noapte...

Marta a deschis ochii mari, ofuscată. Am rîs uşor.

— Nu te teme. Ε vorba de cu totul altceva.

— Da, cu tine e vorba mereu de cu totul altceva.

— Nu vreau să mă căsătoresc...

— Da, dar am impresia că niciodată n-ai iubit ca acum, că n-ai fost îndrăgostită ca acum.

— Da, niciodată, dar nu intensitatea contează acum, ci calitatea. Ε ceva... în fine, e cu totul altceva decât ce am simţit până acum. Calitatea iubirii mele cere o căsătorie. Vreau să-mi iau toate responsabilităţile. Şi în conştiinţa mea şi în faţa lumii. Şi iată, ascultă, ştii că am două temeri, două temeri simultane şi contradictorii. Îmi este teamă că dragostea mea pentru acest om este pentru totdeauna, că a fost întotdeauna şi că aşa voi muri, iubindu-l şi că aşa mă voi naşte iar, iubindu-l şi recunoscându-l imediat, şi că el niciodată nu mă va iubi aşa cum îl iubesc eu. Apoi, tot eu îmi spun: dar dacă ce simt acum este o nebunie şi deodată mă voi trezi că mi-a trecut, după ce mă voi fi purtat aşa încât acest om să nu mai poată fără mine? Tu înţelegi că, dacă iubeşti atât de violent, când îţi trece nu poate fi indiferenţă, ci repulsie chiar...

— Iar exagerezi, nici nu s-a întâmplat încă nimic, nu ştii nimic şi te gândeşti ce va fi peste zece, douăzeci de ani.

— Marta, aici nu mai este vorba de zece sau douăzeci de ani, aici e vorba de eternitatea sufletului meu. Ascultă: azi-noapte mi s-a dat să văd. Am văzut suficient din vieţile mele trecute ca să-mi dau seama că de acest om sunt legată indestructibil. Ai timp, ai răbdare să asculţi?

— Da.

— Ei bine, azi-noapte am văzut, am văzut suficient din amândouă vieţile mele anterioare ca să înţeleg continuitatea lor, logica lor continuitate, şi să înţeleg şi ce mă leagă de acest om întâlnit acum...

Marta mă priveşte cu intensitate.

— Am cerut şi altă dată să văd. Dar abia acum a fost probabil necesar să văd. Această aducere aminte are un proces foarte ciudat. La început ai senzaţia exactă, asemănătoare ca atunci când vrei, la deşteptare, să-ţi aminteşti un vis. Fuge, alunecă şi adâncurile de unde răsare sau dispare e total misterios. Ai senzaţii prevestitoare ale visului, chiar înainte de a-ţi aminti detaliile. Ştii că ai fost trist sau, dimpotrivă, ştii că visul însemna ceva important sau că era absurd. Apoi, câteodată, răsare brusc, clară amintirea visului. Altădată îţi este, până la urmă, imposibil să prinzi firul. Se cufundă în uitare pentru totdeauna. În amintirea vieţilor trecute, începutul e asemeni amintirii visului, ai senzaţia că e important să ştii, te căzneşti să ştii, dar, deodată, în loc să răsară amintirea în minte ca în vis, începe să se desfăşoare pe ecranul interior, din nou, ceea ce a fost aievea. Nu-ţi aduci aminte, ci asişti din nou, din afară de data asta, la ceea ce a fost odată şi s-a imprimat undeva din interior şi s-a păstrat acolo, ca într-un film, exact ca într-un film. Pentru ce fac această paranteză? Tocmai pentru a-ţi spune că aici nu este vorba de fantezie. Un om normal nu confundă imaginaţia cu realitatea sau cu amintirea. Aici e vorba de o realitate care se desfăşoară în interiorul tău şi la care asişti. Te uiţi cu ochii închişi. Vezi şi memorezi. Nu seamănă cu visul căci eşti treaz şi nu te confuzi cu ceea ce vezi, nu e ca în vis, e într-adevăr ca la cinematograf, dar un cinematograf interior în care eroul principal eşti tu. Te vezi pe tine. Ştii că eşti tu. Retrăieşti totul. Senzaţia e extraordinară. O descoperire a ta uluitoare. Am avut impresia că mă desăvârşesc. O psihanaliză făcută pe elemente atât de adânci şi vii, reale, încât importanţa lor era de nedescris. Importanţa eternităţii şi a efemerului prinse deodată, într-o singură senzaţie şi certitudine, certitudinea că moartea şi naşterea nu sunt decât acelaşi lucru în două faze, văzute din diferite, opuse puncte de vedere. O! bineînţeles că durerea e a clipei şi rămâne durere şi bucurie, bucurie, dar importanţa durerii şi a bucuriei, a morţii şi a naşterii iau alte semnificaţii. Senzaţiile rămân, poate mai acute, dar semnificaţia lor e alta. Mult mai vastă... în fine... Marta, am văzut, auzi tu, am văzut. Eu acum ce să-ţi povestesc mai întîi? Am să procedez aşa cum a procedat viaţa cu mine: mai întîi am să-ţi povestesc viaţa imediat înaintea acesteia şi apoi cea care a determinat-o şi pe asta de acum. Legea cauzei şi efectului e poate legea cea mai implacabilă din cele care au putut ajunge la mintea mea omenească. Cauză şi efect şi totuşi nemecanizată, putînd fiinţa totodată şi liberul arbitru. Libertatea în lege, rugăciunea şi voinţa fiind mijloacele cu care putem interveni. Voinţa şi rugăciunea, acţiunea şi smerenia. Iată marile forţe, marile mijloace de a pătrunde în lumea miracolului, acolo unde „vei mişca munţii din loc”. În fine... Poate că nu am văzut dintr-o imensitate de fapte decât ceea ce strict ne leagă de clipa pe care o trăiesc acum cu Ara Surenian, dar, prin intensitatea a ceea ce simt, îmi dau seama că faptele au fost într-adevăr extraordinare. Iată: Şi povestesc Martei cât pot mai clar tot ceea ce văzusem din vieţile melc trecute.

Marta a şoptit, privindu-mă cu spaimă:

— Oribil!

— Da, dar am plătit, să nu uiţi nici tu că am plătit. În mine e o hotărîre nestrămutată să nu mai greşesc vreodată, îmi este teamă de păcat mai tare ca de moarte. Dar azi-noapte, recunosc, am fost fascinată mai mult de viaţa de dinainte. Dacă viaţa din Tibet a fost sub semnul erorii, a uscăciunii, a pământului, cealaltă era într-un decor tropical paradisiac, vegetaţie tropicala. Egipt? Atlantida? America de Sud? Am văzut în pomi şi păsări colorate cu cozi ca de curcubeu. Palmierii şi florile se legănau, mângâiate de aerul cald, blând şi umed... M-am văzut într-un templu, un templu fără pereţi, numai coloane pătrate care mi-au părut de piatră neşlefuită... totul imens, solemn...

— Dar cu ce-ai păcătuit?

Am privit-o şi n-am putut răspunde.

— Îţi este frică să spui? a şoptit.

— Da. Dă-mi voie, gura mea în clipa asta să nu spună păcatul, dar ce pot să-ţi spun e că acolo, în templu, în templu...Nu, nu pot. Acum nu pot să-ţi spun... dar în templu, Marele Preot era Ara Surenian, şi l-am văzut. Şi apoi, că tot el, Ara Surenian era şi Marele Vrăjitor din Tibet, cel care m-a zidit în oală. El, tot el. Atât am vrut să-ţi spun, ca să ştii cât e de importantă întâlnirea mea cu el acum.

— Cu el ai păcătuit?

— Da.

— Ε îngrozitor!

— Poate că am plătit şi că acum vine fericirea acestei plăţi, iar dacă nu, dacă nu, Marta, va fi îngrozitor! Îl iubesc nebuneşte, până la anihilarea fiinţei mele, până la anihilarea instinctului de conservare... Şi, în acelaşi timp, simt în mine o mare forţă, o forţă sacră, care nu ştiu la ce-mi foloseşte. Pentru a fi fericită sau pentru a îndura ce vine? Nu ştiu trăi altfel! Şi dacă am plătit greşeala din templu pentru ce acum sunt aprinsă iar de demenţa dragostei, a pasiunii? Dacă n-aş crede în eternitate aş înnebuni! Dacă n-aş crede în tot ce cred, n-aş mai putea trăi. Ε câteodată prea grea viaţa! Nu mă poate satisface decât perfecţiunea, eu fiind imperfectă şi tînjind după perfecţiune, plângând după perfecţiune rămân în simulacru, întârzii în lucruri omeneşti! Şi să-ţi dai seama de toată vanitatea şi totuşi să rămâi înlănţuit în efemer, imperfect, iluzie!

— Dar cât timp e aşa, trebuie căutată soluţia cea mai bună.

— Da, da: lanţuri aurite.

— Spune ce voiai să spui.

— Am spus. Sunt profund nemulţumită de mine şi în acelaşi timp ameţită de o fericire ciudată, care mă ţine în foc, dar nu mă mulţumeşte.

— Mai întîi de toate ar trebui să-l cunoşti puţin pe om, să vorbeşti cu el, să stai cu el, nu aşa la el în cabinet, în picioare, cu douăzeci, treizeci de pacienţi care se impacientează alături.

— Am stat ieri până târziu cu el.

— Unde?

— La pictorul Lucian, ştii, Şeriul. Doctorul m-a condus acasă. În maşină, m-a sărutat.

— Cum... te-a sărutat?

— M-a sărutat pe gură.

A urmat o tăcere.

— A venit la tine, cu tine?

— Nu, în automobil, îţi spun. Şi nu te gândi la ce nu a fost. Dacă ar fi un plus ţi l-aş spune.

— Uite, Ana, e greu de urmărit ce faci tu...

— Da, asta spun şi eu.

— Şi acum, ce ai de gând?

— Nu ştiu, dar dacă-l mai văd, îi spun că vreau să mă căsătoresc cu el.

— „Dacă-l mai văd...” şi, în acelaşi timp, după această îndoială, urmează: „îl cer în căsătorie”. O să aibă omul de lucru cu tine! Să vedem dacă rezistă la atâta fantezie.

— Dar tocmai aici e drama: că nu e fantezie. Ε lucrul cel mai serios din tot ce am vrut până acum să fac.

— Eu te cred, dar el? O să te creadă şi el?

— Dacă nu mă crede înseamnă că nu e omul meu.

— Şi atunci ce faci?

— Merg iar la mine acasă şi… poate chiar să şi mor...

— Sinucidere?

— Aş! Ce idee! Să mor pur şi simplu.

— Ce simplu!

— Ε îngrozitor! Marta, ţi-am spus de la început. Sufletul îmi este în permanenţă în tensiune şi sunt singură, singură. Câteodată, bucuria în inimă e pură, e sacră şi vie, atât de vie că nu-mi mai trebuie nimic altceva. Dar cât durează? Zece minute, un ceas, apoi începe iar viaţa şi viaţa are multe ceasuri, multe zile. Poţi să te încăpăţânezi şi să spui: stau aşa, rabd aşa până se va milostivi viaţa sau moartea de mine, dar se poate ca, aşteptînd aşa, să ţi se usuce trupul şi sufletul înainte de a găsi ce cauţi. Sufletul se hrăneşte din durere mai bine ca din plictiseală. Plictiseala e cel mai grozav lucru, cel mai mare duşman. Lipsa de senzaţii... e ceva îngrozitor... şi pentru că nu eşti nici cald, nici rece... iar eu sunt a focului, eu nu trăiesc decât în altitudini, pentru alţii irespirabile... şi... am rămas singură. De fapt, eu nu vreau un bărbat, eu vreau un om care să stea cu mine şi...

— Mă ai pe mine.

— Nu, Marta, nu te am. Nu te iluziona asupra acestui lucru. Nu te am, căci nici tu nu te ai încă. Eşti mult mai terestră chiar decât mine şi nu mă simt bine decât lângă un bărbat, chiar dacă nu trăiesc cu el. O căsătorie albă, dar cu un bărbat, nu cu o femeie.

— Ε foarte complicat.

— Da, foarte, şi încă mult mai complicat decât îţi închipui. Legăturile noastre cu oamenii sunt lucruri misterioase, foarte misterioase, Marta... iată... Marta, nu ştiam dacă-ţi voi spune şi asta, dar văd că totuşi trebuie să-ţi spun... altfel n-ai să înţelegi... niciodată... niciodată.... cu adevărat, n-ai să poţi urmări ce mi se întâmplă şi am să mă simt prea singură... singură în zbuciumul ăsta...

— Iartă-mă, dar nu te-nţeleg bine. Tot ce spui e şi adevărat şi frumos, dar dacă ieri seară te-a sărutat doctorul, pentru ce vorbeşti acum aşa? Spui că-l iubeşti. Pentru ce nu eşti fericită?

— Tocmai de fericirea asta mi-e teamă. Să nu crezi că fac fraze. Este o fericire, o beţie mare, care mă satisface în intensitate, dar nu şi în calitate. Din păcate, nu şi în calitate. Eu aş fi dorit ceva atât de perfect încât să fie translucid, supraomenesc, într-adevăr supraomenesc.

— Şi... cum e? N-ai putea vorbi mai clar? În definitiv, nu-nţeleg ce vrei.

— ...adevărul pe care un om îl înţelege, adevărul pe care vrea să-l trăiască devine adevărul adevărat al fiinţei lui. Acest adevăr aparţine dinamismului interior, şi acest dinamism, această forţă îl modelează zi de zi, îl face cu timpul să devină ceea ce gândeşte. Creăm deci propria noastră fiinţă şi fiece clipă. Or, eu vreau să-mi împlinesc destinul fără întârziere. Or, destinul fiecărui om este să devie perfect. Eu caut, mă căznesc pe cât pot... Etica interioară, impusă nu de oameni sau societate, ci legea interioară, care stă în inima fiecărui om şi care cere împlinirea, desăvârşirea omenescului. Cuvântul „umanitate” este un cuvânt sfînt. Şi eu mă simt responsabilă de omenescul din mine. Nu vreau pentru cine ştie ce slăbiciune ascunsă în mine, ca în fiecare om, să mă orbească şi să mă facă să accept un lucru care-mi place, dar care, poate, mă va opri în mersul meu interior... Sunt... înspăimântată...

— Pentru ce?

— Nu ştiu. Dar cu Ara Surenian şi cu mine nu e ce trebuie. Nu e simplu.

— Cum nu e simplu? Îl vezi de trei ori. Îl iubeşti. Te iubeşte. Te sărută. Te gândeşti să te căsătoreşti cu el! Ce nu e simplu?

— Inima mea îmi spune că nu e ce trebuie. Marta, am întrebat, am îndrăznit să întreb şi am văzut, mi s-a arătat un lacăt la poarta lui. Un lacăt perfect încuiat, mic, dar de oţel, perfect încuiat. Semnele care mi se dau nu mă înşeală, nu m-au înşelat niciodată. Era absolut cert că omul este într-un fel al meu, dar, în acelaşi timp, lacătul la poartă afirmă interzicerea. Pentru ce? Ce e misterul ăsta? Nu este o aşteptare cu bucurie, fără emoţie, bucurie cu certitudine, sau e o fericire periculoasă, alături cu drumul. Şi mereu senzaţia că trebuie să cer iertare şi nu ştiu pentru ce, că trebuie să procedez repede şi să termin. Mă văd plecând singură pe drumuri. În dorinţa mea fac planuri împreună cu el iar în inima mea mă văd singură. Şi graba, graba asta... Îmi bate inima de atâta grabă...

— Totuşi, ideea de a te căsători cu el este... o idee bună. De ce să te frămânţi? Ai dreptul să fii fericită dacă ai găsit un om cu care te poţi învoi. Desigur că asceza, singurătatea e gradul omenesc cel mai înalt, dar nu oricui îi este dat, şi dacă găseşti un om care nu te împiedică în credinţa ta totul e perfect. Să vrei singură când nu poţi, e orgoliu.

— Da, dar dacă nu te lupţi pentru progres, nu vei reuşi niciodată.

— Dar dacă o ceri prea devreme, asceza, singurătatea, nu faci decât să întăreşti rezistenţa ei. O plăcere interzisă devine obsedantă...

— Bine, am şoptit uşurată.

— De aceea ar trebui întrecut faptul că, după plecarea lui Filip, ai cerut asceza, singurătatea. Nu ai jurat, dar ai cerut. Inima ta e tristă. Inima crezuse ce-ai spus. Trebuie să vorbeşti din nou cu inima ta şi să-i ceri voie să iubeşti ca toată lumea, normal, şi...

— Am cerut. Am cerut, dar inima nu s-a liniştit. Îţi spun, întâlnirea fericirii mele cu Ara e de foc, aproape intolerabilă, dar neliniştea e tot atât de mare. Înţelegi ce înseamnă pentru mine să fi găsit un om, să iubeşti un om care vrea acelaşi lucru ca tine? Un om cu care te înţelegi şi când tace şi cu care nu te plictiseşti nici când doarme. Şi totuşi să simţi acea nelinişte inexplicabilă, dramatică. Tocmai pentru că eram atât de neliniştită am cerut să mi se arate şi mi s-a arătat: lacăt de oţel la poarta lui. Ε clar, verdictul a fost dat. Iar eu nu pot ţine seama de verdict! N-am această putere. Chiar puterea asta nu o am, dar sunt înspăimântată: semnele mele nu mă înşeală.

— Lacătul e poate numai ceva ce trebuie descuiat. O greutate.

— Poate! Să dea Dumnezeu să fie aşa: greutate iar nu verdict.

— Linişteşte-te. Tu ai putere. Pentru ce te temi? Când va fi nevoie vei avea putere. De fapt, eu cred că ce ţi-a trimis cerul e recompensă pentru cum te-ai purtat cu Filip.

— Poate, poate, dar... în fine, principalul e să am puterea smereniei. Principalul e să nu fii mincinos cu inima ta. Iar dacă drumul e altfel decât l-am hotărât, îl voi primi. Dar ţi-am spus: voiam un martor. Tu eşti martorul meu, mistica martoră a dorinţei mele de puritate, a zbaterii mele. Ştiu în câte feluri poate fi interpretat un fapt. Chiar cel ce-l trăieşte şi tot nu-l înţelege; totuşi, există câteva elemente imuabil reale. Aici sper că este cinstita mea dorinţă de a nu aluneca de la bine şi cinstita mea smerenie în a încerca. Nu sunt mulţumită, nu sunt fericită, sunt numai exaltată... Acum am să plec. Ţi-am spus tot.

Marta m-a condus la uşă. În uşă i-am spus:

— Să ştii că, dacă va fi totuşi nevoie să trăiesc cu el, am s-o fac. Cred că nu poate fi intimitate între doi oameni, bărbat şi femeie, până nu au trăit împreună. Chiar o prietenie între un bărbat şi o femeie care au trăit împreună e mult mai temeinică decât alta...

Marta s-a uitat foarte lung la mine, a vrut să spuie ceva şi s-a oprit, apoi a murmurat:

— Bine...

Am vrut să plec. M-a reţinut.

— Asta o spui după ce te-a sărutat?

— Da.

— Vrei să trăieşti cu el înainte de căsătorie?

Am rîs, înduioşată de prejudecăţile ei.

— Fii liniştită. Eu nu mai vreau amant. Nu mă văd amanta doctorului Surenian, oricât de original ar fi lucrul.

— Bine, dacă spui tu! Dar nu mi-ar place...

— Eu nu ştiu dacă vreodată voi trăi cu el. Poate ne vom căsători şi nu vom trăi împreună. Aşa ar fi mai perfect.

Am plecat. În seara aceea am mers târziu cu Ella la doctorul Surenian, foarte târziu. Când am ajuns nu mai erau decât câteva persoane. Primăvara sosise caldă, bruscă, aşa cum vine mereu în Bucureşti. După iarnă, fără tranziţie, deodată apare violent vara. Ne-am aşezat în grădină. Aerul era ameţitor. Blând şi puternic totodată. Forţa începutului. Peste câteva zile intram în luna mai. Se întunecase. În odaia de consultaţii a doctorului se vedea, sus la geam, un oblon deschis. În antreiaş, pacienţii aşteptau plictisiţi. S-a deschis uşa odăii de consultaţii şi s-a luminat. În cadrul de lumină a apărut doctorul. Apoi a dispărut. Au plecat unii pacienţi, au intrat ceilalţi. Consultaţiile merg încet. Durează mult. Fiecare client, de cum intră în cabinetul de consultaţii, începe să povestească cu detalii despre „cazul” lui. Antecedentele bolii şi eredocolateralele bolii, nesfârşite detalii, dar Ara, foarte liniştit, doarme. Nu ascultă, nu-l interesează, profită numai ca să se odihnească puţin. Pe el îl interesează să aibă forţă. Forţa lui nu are nevoie sa ştie diagnosticul bolii. Forţa merge singură unde trebuie şi dă unde trebuie, umple golul din corp, golul de vitalitate din corp, reechilibrează dezordinea.

— Ella, ar fi bine să-i spui că eşti şi tu aici, să ne vadă, să ştie. Acum ne vine rândul.

Aşteptăm. Poarta de la stradă se deschide. O recunosc pe Fifi Păpuşa. Ε îmbrăcată de primăvară şi, ca întotdeauna, ciudat. Părul ei blond e despletit, în mână are o geantă mare, foarte mare... Priveşte în jurul ei. Se apropie de noi. Abia când e lângă noi ne recunoaşte. Începe imediat să vorbească repede şi fără şir:

— Acum am sosit de la gară. Ultimul tren. Ce să-i fac, nici nu m-am spălat. Am trac. M-am gândit să mă reped până aici să-mi facă o şedinţă. Să văd dacă mai prind trenul... Vreau, pentru prima oară, să intru singură cu leii. Totuşi... mă tem! Şeful meu e gelos. Ε capabil să nu dea mâncare suficientă leilor. Apoi, e şi primăvară. Şi fiarele, în luna asta, sunt mai... mai sălbatice.

— Să nu faci imprudenţe, şopteşte Ella.

— Nu, nu... Trebuie să încerc. Nu mai pot să-l văd pe neamţul ăsta cum se făleşte. Mă înnebuneşte. Trebuie să încerc. Am premieră.

— Când, azi?

— Nu, mâine. Adică poimâine. În fine, zilele astea. Săptamâna viitoare sunt spectacolele de gală. Trebuie să fiu în formă. Directorul mă înnebuneşte. Vreau să-mi dea forţă!

— Cine, directorul?

— Nu, doctorul. Viu de la gară aşa în treacăt. Nici nu ştiam dacă-l mai găsesc, totuşi trebuia neapărat. Mai sunt clienţi? Acum e rândul vostru?

Îi spun:

— Îţi cedăm dumitale rândul.

— De ce? Pe dreptate. Nu mă grăbesc.

— Nu ne grăbim nici noi, spune Ella. Şi noi avem mai mult de lucru cu doctorul.

— Totuşi, eu pot sta la urmă.

— O să vedem.

Şi Fifi iar o ia razna cu vorba. Vorbeşte... vorbeşte. Director, cai, circ, elefanţi. Eu nu ascult. Aud crâmpeie şi în inima mea e un sentiment de tristeţe care mă revoltă. Să-l numesc gelozie? Ε gelozie şi spaimă. Sunt înspăimântată de ce-mi trece prin minte. Pentru ce a sosit femeia asta la ora asta, ca o nebună? Pentru ce se scuză că a venit? Nici acum nu am pace? Ca acum, gânduri înjositoare să-mi atingă inima? Atunci la ce a folosit toată povestea asta a iubirii mele? Ca să fie o repetare a ceva ce se întâmplă tuturor, mereu, mereu, ceva din care am vrut, am vrut, am vrut să scap?

Filip e cu altă femeie, a plecat de la mine abia de câteva luni şi iată-mă pe mine geloasă pe o femeie uşoară, pentru un om pe care-l cunosc de câteva săptămâni, un om îmbătrânit, monstruos, inuman... atunci eu... O văd pe Fifi cum se mişcă neliniştită pe scaunul ei. Ε tânără, e frumoasă, e vitală. Are o privire goală şi dementă. Ochii ei albaştri par de sticlă. Îmblânzitoare de lei! Ce caută aici femeia? Numai şi numai batjocură şi interes. Doctorul câştigă bani mulţi! Îmi este silă, îmi este silă!

Se deschide uşa cabinetului de consultaţii. Pacienţii ultimi pleacă, doctorul e în uşă, priveşte, aşteaptă. Fifi ne împinge.

— Mergeţi voi întîi, mergeţi! Ε rândul vostru. Nu vreau să vă iau rândul.

Ella insistă:

— Nu ne iei rândul dacă ţi-l cedăm de bună voie...

Ella mă ţine de mână. Mă trage după ea. Am intrat toate trei în odaie. Fifi perorează, se fîţâie.

— Acum viu de la gară. Bună ziua, doctore. Am un trac! un trac nebun!... Am venit... am venit să-mi faci o şedinţă. Uite, termină cu dumnealor... Eu nu mă grăbesc, aştept. Rămân cea din urmă. Merg în grădină şi aştept.

— Pentru ce-ai venit atât de târziu?

— Păi n-am spus că vin de la Ploieşti, direct de la gară?! Am venit când am putut. La noroc. Te găseam, bine. Nu te găsesc, văd eu ce fac. Înceram mâine. Zilele astea, sosim cu circul în capitală şi săptămâna viitoare vreau să intru singură în cuşcă. Ai spus că pot să fac o încercare. Vreau, graţie dumitale, să-l întrec pe şef. Ε gelos pe mine! Zice că o s-o păţesc. Pîndeşte în jurul meu cu revolverul în mână... şi tocmai asta mă enervează! Neîncrederea lui! Face înadins. Dar am să-l întrec! O să fie splendid. Şi toate astea pentru că nu vreau să mă culc cu el! Mi-am făcut şi un costum nou. În fine, credeam că te interesează. Ştii, mama Sandrei umblă. Ai vindecat-o. Când ai să te mai duci acolo, au să-ţi sărute mâinile şi picioarele. Se vorbeşte în tot oraşul de dumneata!

— Stai jos. Îţi fac o şedinţă acum.

— Am venit după Ella. Ε rândul ei.

— Doamna Ella şi doamna Stavri au să mai aştepte puţin.

Am ieşit în grădină cu Ella. Nu ştiu dacă ce simt e bucurie, revoltă sau tristeţe. Aş vrea să am puterea să mă deştept dintr-o senzaţie de halucinaţie, în care îmi dau bine seama că trăiesc de câteva zile. Am vrut ceva total pur, limpede, sfînt, şi iată că inima trăieşte senzaţii simţite de atâtea ori cu alţi bărbaţi: neîncredere, înjosire, tristeţe, senzaţia inutilităţii şi mă revolt. Vreau să plec pe loc, fără nicio explicaţie. Nu învinuiesc pe nimeni, numai şi numai pe mine, numai eu sunt de vină. Să plec, să mă închid iarăşi la mine-n casă, să cer iarăşi iertare conştiinţei mele fără compromisurile dulcege ale amorului, amor cu un yoghi! Iată rezultatul. El, presupusul yoghi, e în odaie cu Fifi, cunoscuta destrăbălată, dresoare de fiare sălbatice şi-i face o şedinţă ca să n-aibă trac. Îmi este ruşine de mine, dar nu mă mişc din loc. Mă reţine ceva şi încă nu ştiu ce mă reţine, încă nu cunosc cât de mare îmi este slăbiciunea şi patima. Şi stau, aşezată pe un scaun mizer în grădina îngustă şi săracă...

Iese Fifi, zisă şi Mata-Hari.

— Ε rândul vostru. Eu mai stau puţin să mă odihnesc. Ε bine aici în grădină, e răcoare. Dacă terminaţi repede, plecăm deodată. A propos, ia să-i spun doctorului să vină să mănânce la vreun restaurant cu mine. Săracu', i-o fi şi lui urât singur...

Fifi merge iar în cabinetul de consultaţii. Se întoarce.

— Azi e prost dispus. Nimic de făcut cu el. Se vede că nu mă mai iubeşte. Hai, duceţi-vă repede, că-i în stare să se supere...

Şi am mers cu Ella în odaia de consultaţii. Îmi tremurau mâinile şi picioarele de revoltă împotriva mea. Şi inima îmi era dureroasă, ca o rană care a dat de frig. Şi nu aveam niciun gând şi nicio putere. Aş fi alergat în fundul grădinii şi aş fi plâns în noapte, singură cu pomii, acolo unde sta cîinele legat în lanţ. Aici în odaie mă dureau ochii de lumina becului din tavan. O lumină crudă. Mă uit pe faţa lui Ara Surenian şi nu înţeleg nimic. Acesta este omul care, ieri noapte, în drum spre casă, m-a ţinut lângă el şi pe care eu l-am sărutat? Acum e obosit. Indiferent. Închis. Nu se poate citi nimic pe faţa lui. O faţă de idol asiatic, masiv, cu lumina ochilor uluitoare. Şi iar am impresia că în ceafă are tot o faţă, cu altă expresie, că are şase ochi, opt mâini, că niciodată n-am să ştiu care faţă e cea adevărată sau dacă toate feţele lui sunt adevărate şi dacă niciuna nu ascunde nimic. Îmi amintesc şi de buchetul de zambile pe care mi l-a trimis azi dimineaţă. Şi-mi pare gest convenţional să-i mulţumesc pentru flori. Ella se aşează pe un scaun în faţa doctorului. În faţa mea e scaunul ginecologic vopsit alb, impudic şi inutil. Iată, iată. Fifi e afară, ne aşteaptă. Părea hotărâtă să plece cu doctorul. Omul acesta al meu, pe care îl revendic în faţa lui Dumnezeu, e aşteptat de o dresoare de tigri, iar eu, chinuită de îndoieli, gelozie, înjosire, stau paralizată, moralmente paralizată. Mie mi-ar trebui o şedinţă. Mie, şi să-mi ordone să mă deştept din halucinaţia pe care a provocat-o el. Să-mi dea ordin să plec acasă singură, liniştită şi liberă. Să-mi dea ordin să uit trecutul, şi ce trecut! Nu cel de ieri, nu. Cel de acum mii de ani. Deci, nici cu omul acesta nu pot avea linişte? Liniştea trebuie căutată altfel? Sau ce simt acum e numai întâmplător, fără consistenţă, imaginat de mine, redeşteptat de mine dintr-o mecanizare a nervilor mei obişnuiţi cu gelozia, îndoiala, neliniştea? Poate încet, încet, lângă acest om voi revalorifica totul? Peste un ceas voi rîde de durerea şi neliniştea mea? Iar peste doi ani îmi voi aminti amuzată de ceasul acesta desăvârşit de ridicol? În tot cazul, până una alta, eu, eu, cu pretenţia de a deveni ascetă, sunt aici cu sufletul greu de gelozie, îndoială, tristeţe, geloasă pe ascetul pe care cred că l-am găsit. Situaţia e atât de ridicolă încât mă crispez toată şi dacă nu m-ar durea atât de tare, aş rîde, aş rîde de mine. Ce batjocură! Doctorul spune, Ella repetă: „Mă simt bine, sunt sănătoasă. Simt putere, simt putere în mâini.”

A, da, asta e: creierul primeşte orice. Dacă ai forţa să-i spui tu singur, el primeşte, execută. Dacă nu ai forţă singur, îţi comandă altul. Dacă aş avea puterea să-mi comand, voi reuşi să fac ce vreau. Încep: „Ţi-a trecut. Eşti liberă. Obsesia ţi-a trecut. Ai să-l uiţi pe Ara Surenian...” Dar iată că, ajungând la fraza: „Ai să-l uiţi pe Ara Surenian”, simt o durere în suflet, în trup şi nu vreau, creierul meu refuză, fiinţa mea refuză. Probabil preferă durerea. Să sufăr, să sufăr până mă voi sătura.

Şedinţa cu Ella s-a terminat. Vorbesc alene. Par să fie foarte liniştiţi. Doctor de boli de nervi! Ara Surenian. Care e mai nebun din noi toţi? Fifi, Ella, doctorul ori eu? Cred că eu. Probabil eu. Unii oameni zic că toată viaţa e o nebunie, şi că trăim şi că exista viaţă! Iată, pământul imens, rotund, azvârlit în spaţiu şi pe el milioane de oameni, miliarde care se zbuciumă ridicol, dureros, de mii şi mii de ani... Iată. Experienţa altuia nu foloseşte nimănui. Fiecare începe pe cont propriu totul din nou, cu aceeaşi frăgezime de suflet. Dar nebun eşti numai dacă nebunia din tine este mai puternică decât tine. Până acum eu am avut puterea să-mi stăpînesc nebunia. Până acum eram originală, dar nu ieşeam din lege, eu conduceam nebuniile mele, dar acum, acum... Iată, îmi este teamă...

Spun: „Fifi ne aşteaptă afară...”.

Doctorul face un semn cu mâna de indiferenţă. Ne oferă nişte bomboane. Mănâncă şi el liniştit. Iau o bomboană şi o ţin în mână, apoi, în ascuns, o zvârl după sobă. Doctorul vorbeşte încă cu Ella despre boala ei, senzaţiile ei, concerte, magnetofon. Cât o să mai stăm aici? Şi, când o să plecăm, ce-o să fac acasă singură, gândindu-mă că doctorul e cu Fifi care-l aşteaptă în grădină şi cu care va merge la restaurant? Brusc îmi pătrunde o putere în inimă. Se deşteaptă o putere, un eroism al durerii. Aşa va fi bine, îmi spun, aşa va fi clar. Orice e preferabil decât îndoiala. Şi doctorul cu Ella încă vorbesc, vorbesc. Nici nu mă bagă în seamă. Eu mă ridic şi merg să văd nişte fotografii pe perete. Îl văd pe Ara Surenian tânăr, foarte tânăr, are barbă, pare de o vioiciune şi vitalitate anormală. O putere de titan. Pare că acum, acum va sări în sus, viu, din fotografie. Are o faţă mai banală ca acum. Îl privesc cu luciditate, vreau să fiu lucidă, să-l cunosc. Îmi este mai uşor să-l cercetez aici în fotografie. Tânăr, cu barbă, e mai străin de mine. Atât de străin încât îmi pare că, dacă l-aş fi întâlnit atunci, nu l-aş fi recunoscut că e al meu. Ε tânăr, vital, îmbrăcat cochet, frivol, şi din el se degajă o forţă virilă violentă. Are barbă. Pare nu un afemeiat, ci un curvar. Asta e: curvar. Mă întorc înspăimântată. Îl văd aici în odaie. Au trecut ani şi ani. Nu are barbă. Faţa s-a adâncit. Acum abia seamănă cu Marele Preot Somnambul. Acum s-a redeşteptat trecutul şi pentru el, şi pentru mine. Abia acum. Afară, Fifi, dresoarea de lei, aşteaptă. Să aştepte. Ε a trecutului. Ε a omului cu barbă. Ea caută pe curvar, eu însă îl caut pe Marele Preot, de acum mii de ani... Iată fotografia acolo, iată omul aici. Ε tot atât de greu să-l recunoşti pe Surenian din fotografia de acum trezeci de ani, ca să ţi-l reaminteşti pe cel de acum mii de ani. Şi totuşi e el, sigur e el. Eu îl recunosc. Îl simte inima. Îl simt că e la meu. M-am liniştit. Senzaţia destinului implacabil în care mă simt adâncită ca într-o apă care mă poartă, mă leagănă sau mă azvârle, m-am liniştit. Mă las măcar o clipă să plutesc în voia ei, în voia soartei, ca într-o apă, într-adevăr ca într-o apă adâncă şi foarte, foarte puţin limpede...

— Acum o să plecăm, spune Ella.

Se ridică. Încă vorbeşte, glumeşte cu doctorul, care e şi el în picioare, nemişcat şi câtuşi de puţin grăbit. Ella deschide uşa, merge în grădină. Îi aud glasul cum strigă:

— Fifi! Fifi!

Dar nu-i răspunde nimeni. Eu simt o bucurie, o victorie. Într-adevăr, femeia asta e a trecutului. A plecat, a dispărut. Acum, prezentul e al meu. Doctorul îmi spune:

— A plecat. Vă conduc. Luăm o maşină şi vă conduc.

Eu întreb brusc:

— Nu vrei să vii să mănânci la mine-acasă?

— Cu plăcere.

Mergem în grădină. Doctorul încuie casa. Ne spune să ieşim în stradă că trebuie să dea drumul cîinelui. Îi este teamă ca nu cumva cîinele să ne muşte. Ieşim în stradă. Ε întuneric. Se aude lătratul cîinelui care chelălaie, apoi începe să alerge. Doctorul iese în stradă şi încuie poarta. Când încuie poarta, fugar dar violent, îmi amintesc de lacătul viziunii, lacătul mic, solid, de oţel. Alung gândul. Vreau să înving, vreau să înving destinul. Asta e: lacătul arată că va trebui să lupt, să descui ceva încuiat. Voi lupta... Voi învinge destinul. Exaltarea mea e atât de mare că orice îmi pare posibil, nimic imposibil, iar piedicile – bucurie. Bucuria victoriei câştigate.

Plecăm. Ara e între Ella şi mine. Mă ia de braţ. Se reazămă de mine. Ε tăcut, obosit. Poate umbla cu ochii închişi. Eu îl duc cu grijă. Nimeni nu vorbeşte. Îmi face bine liniştea asta. Sunt recunoscătoare de clipa asta de linişte. Umblăm în noapte cu omul acesta necunoscut şi atât de bine cunoscut totodată, spre un destin nou. Ε prima dată că vine la mine. Sunt emoţionată. Ne urcăm în maşină. Ella spune:

— Fifi se laudă în tot oraşul că eşti îndrăgostit de ea, domnule doctor.

— Nu o pot împiedica.

Tăcem din nou. Doctorul, în întuneric, în taină, mă ia de mână şi rămâne aşa. O conducem pe Ella care coboară, apoi maşina o porneşte cu doctorul şi cu mine spre casa mea. Doctorul e lângă mine, nemişcat. Mă ţine de mână. Am ajuns. Urcăm cele trei etaje. Urc încet, mă prefac că mi-e greu ca să urce şi el încet, să nu obosească. Am ajuns. Am deschis uşa şi am intrat cu Ara Surenian în casă. Pentru prima dată. De câte ori va intra de-acum înainte omul acesta în casa mea? În clipa când a intrat, eu am înţeles cât de importantă e clipa. Uşa am deschis-o solemn, cum deschizi uşa templului. Şi, fără voie, gândesc: „Când voi muri, oare omul acesta va fi lângă mine?” Dar gândul nu are tristeţe, are numai solemnitate. Am intrat în odăi, urmată de omul acesta, găsit întâmplător între oameni, recunoscut de mine între mii de oameni. Da, am deschis uşa casei aşa cum se deschide uşa templului. Astfel am deschis eu în noaptea aceea uşa. Dar omul care intra cu mine în casă ce gândea? Ce simţea? Este hotărât să nu ştii cu adevărat gândurile omului care îţi stă cel mai aproape, şi hotărât este să nu ştii ce e cu omul care a trecut în lumea morţilor. Abisuri.

Eu eram mândră de casa mea. Toate odăile, patru, erau încă ale mele. Filip figura încă pe fişa mea. Ştiam că odăile sunt mobilate cu cel mai perfect gust, dar în clipa asta mi-a fost teamă de luxul şi rafinamentul ei. Dacă omul se va simţi prost în această casă făcută parcă înadins ca să fie în contrast cu casa lui, mizera casă a doctorului Ara Surenian?

— Să ştii că sunt şi o foarte bună gospodină... am spus cu o umilinţă penibilă.

Eram în clipa asta laşă până la a putea falsifica fiinţa mea, a o micşora, ca să nu-l sperii pe om. L-am privit, dar n-am putut ghici nimic în privirea lui, a ştiut să stea închis în el, şi n-am văzut nici dacă măcar îşi dă seama că a intrat într-o casă pe care n-a mai văzut-o. Era tot atât de liniştit ca în cabinetul de consultaţii, mizerul, murdarul, sordidul lui cabinet, unde, cu simplitate, făcea să umble paraliticii, să vorbească muţii, să audă surzii. Iar eu alături de el, mă simţeam înfricoşată să nu-i par, în mijlocul luxului în care trăiam, frivolă. Rafinamentul, frumuseţea, cultura şi dragostea mea îmi păreau piedici. De câte ori nu am clamat că e datoria noastră să muncim ca să fie totul frumos şi armonios în jurul nostru, să rămânem tineri şi frumoşi! Acum aş putea renega tot ce-am spus, ca să-i plac omului acesta. Sunt laşă până la anihilare. Doctorul Ara Surenian e la mine în casă. Suntem împreună. Nu trebuie să am decât o grijă, o unică grijă: să nu-l mai pierd. Cum să mă port? Ce să fac? Cum să-i explic? Ce răbdare să am? Ce grabă? Ε unsprezece noaptea. Aurica, femeia de serviciu, a pregătit masa pentru mine şi s-a dus să se culce. Suntem singuri. Aprind lumini. Sunt lumini discrete, bine studiate. Lumini care aduc o atmosferă plăcută, liniştită. Îi fac doctorului loc pe o canapea, îi aşez o pernă. Stă comod. În faţa lui, pe o mescioară, e buchetul de zambile trimis de el. Le aşez încă o dată, în faţa lui, mai mult o mângâiere şi-i spun doctorului, abia acum:

— Mi-a făcut plăcere...

Surîde uşor. Mă aşez o clipă lângă el şi-i spun:

— Îţi este foame?

Surîde iar, amuzat:

— Puţin, da.

— Atunci să stai aici şi să mă aştepţi o clipă.

— Nu vreau să te deranjez.

— Şi mie mi-e foame.

— Atunci...

— Fata din casă s-a culcat. A crezut că mănânc singură.

Ara Surenian a închis ochii. Mă ia de mână, foarte încet, imperceptibil mă trage. Mă aşez lângă el, las capul pe umărul lui. Imediat îmi este bine. Abia acum simt că sunt cu el acasă.

— Stai lângă mine, îmi şopteşte.

Eu stau. M-am liniştit. Nu-mi mai este frică de Ara Surenian, de Marele Pontif, de Marele Preot Somnambul. Apoi, foarte încet, după câteva clipe, mă împinge de lângă el.

— Ai spus că ţi-e foame...

De fapt, nu-mi este foame deloc. Sunt prea emoţionată. Probabil însă că lui îi este foame. A muncit mult. Probabil că mănâncă mult. Mă ridic şi merg în cămară, deschid frigiderul. Pun pe o tavă tot ce-mi trebuie, încă un tacîm. Mă reîntorc. Trecând în sufragerie, îl văd pe doctor aşa cum l-am lăsat. Ε pe canapea cu ochii închişi. Pare obosit. Pun masa, caut să nu fac zgomot, mă gândesc: „Aşa va veni de-acum înainte toată viaţa. După ce a muncit, va veni aici la mine, la noi, la el acasă. Eu îl voi aştepta, îl voi îngriji. Va fi bucuria, puterea vieţii mele să-l aştept şi să ştiu că vine. În timpul zilei voi vedea de viaţa mea, de oamenii mei, şi poate îmi voi recăpăta talentul, şi inspiraţia şi voi scrie. Ara nu mă va deranja cu nimic. Când va sosi, mă va găsi aşteptîndu-l, luminată de toată bucuria dragostei mele pentru el. Iată, iată:

După mii de ani, bărbatul mi s-a întors acasă. Sunt profund emoţionată şi înspăimântată. Dacă va pleca din nou? Dacă îl voi aştepta iar? Să nu greşesc. Să nu greşesc. Mă stăpîneşte teama. Eu care am fost mereu învinuită că sunt o tirană, că fac tot ce-mi trece prin minte, fără complexe, fără temeri, fără prejudecăţi, mă simt acum cuprinsă de o mare timiditate. După mii de ani, bărbatul mi s-a întors acasă. Marele Preot al templului. Eu l-am primit. Ε obosit. A muncit. A vindecat oameni. Eu acum îl îngrijesc. Pun masa. Iată tacîmul lui la mine în casă. Ε un ritual sfînt. Astfel se manifestă viaţa. Astfel se exprimă iubirea. Sunt conştientă de fiecare gest şi fiece gest pare hieratic. Femeia îşi îngrijeşte bărbatul care a venit seara, după muncă, acasă. Cunosc fericirea gestului banal, gestului cotidian. Sunt conştientă că, din aceste gesturi, se clădeşte eternitatea, din împlinirea legii, iar acum această lege s-a înălţat în inima mea pură ca un simbol sfînt: femeia e în casă cu bărbatul ei.

Gata. Am pus masa. Am adus mâncarea pe masă. Mă apropii de Ara care doarme. Gura i s-a întredeschis puţin. Doarme adânc dar uşor. Mă uit la el cu atenţie. Văd cât de monstruos îi este corpul, dar nu mă pot uita mult timp. Mă fascinează capul. Şi aşa, cu pleoapele închise, ochii sunt extraordinari. Puterea ochilor e atât de mare că şi aşa, închişi, forţa lor e uimitoare. Fruntea, sprâncenele, genele, pleoapele, de o delicateţe florală, dar de nepătruns. Cum s-ar putea explica atâta putere cuprinsă într-un ţesut atât de delicat? Pleoapele sunt uşor închise. Genele abia se ating. Nu tremură ca la fecioare emoţionate. Sunt nemişcate ca la fiare sălbatice. O sprânceană e mai albită ca cealaltă.

Chem încet:

— Ara... Ara...

Dar el rămâne nemişcat. Îl privesc în linişte şi cu uimire. Şoptesc iar, aşezând încet mâna pe fruntea lui.

— Ara... Ara...

El îşi aşează mâna lui masivă, tuciurie, pe mâna mea, o apasă pe frunte şi nu deschide ochii.

— Ai spus că-ţi este foame, Ara.

Tace şi mă trage iar lângă el. Iar stau cu capul pe pieptul lui câteva clipe... ca, brusc şi cu vioiciune, să se deştepte, să se ridice şi să spuie:

— Hai să mâncăm, Ana.

Mergem la masă. Îl servesc. Iar mă uit cu uimire: da, da, ştie să mănânce, mânuieşte ca orice om bine-crescut furculiţa şi cuţitul. Mănâncă încet şi foarte puţin.

— Totdeauna mănânci puţin?

— Da.

— Atunci pentru ce eşti gras?

— Nu ştiu.

— De când eşti gras?

— Din totdeauna, dar nu la fel întotdeauna. Am fost şi mai slab.

— Azi, de exemplu, ce-ai mâncat?

— Dimineaţa, două cafele mari, la prânz nimic, aproape nimic, brânză, pîine, unt.

— Câtă pîine?

— Destulă.

— Câtă?

— Destulă.

— O jumătate?

Rîde.

— Poate...

— Din cea mare?

— Da.

— Ε enorm.

— Da, poate...

— Şi altceva?

— Nişte prăjituri.

— Nişte? Câte?

— Nu ştiu. În drum la bolnavi, pe la cofetării... Ε şi vizavi de spital un cofetar. Când mă duc să mă bărbieresc, mă tentează cofetarul. Stau alături bărbierul şi cofetarul.

Rîde.

— Câte prăjituri? întreb iar.

Aş vrea să ştiu ceva precis. Întreb, cu toate că-mi este teamă să-i fiu antipatică.

— Câte? Nu ştiu.

— Trei... patru?

— Poate...

— Cinci... şase?

— Da, se poate... Nu ştiu...

— Şapte... opt?...

Întreb şi mă căznesc să rîd ca să acopăr grija mea.

— Poate... poate... Depinde de zile!

— Azi câte?

— Nu ştiu. Nu-mi amintesc... Destule...

Fac socoteala: şapte, opt prăjituri, o jumătate de pîine mare şi spune că azi nu a mâncat! A vrut să mintă sau e inconştient? Dacă minte, pentru ce nu minte mai bine? Dar dacă spun că nu minte bine, pentru ce nu sunt capabilă să aflu adevărul exact. Măcar atât: ce a mâncat azi. Bine, dar dacă aflu ce a mâncat azi, e în stare, după ce va pleca de la mine, să mai mănânce cinci prăjituri, brânză, pîine, ascuns la el acasă... Nu, nu voi putea afla!

— Trebuie să te hrăneşti, dar nu cu pîine şi prăjituri de la cofetării. Nu e tocmai bine.

— Da, nu este tocmai bine...

— Trebuie să te îngrijeşti. Trebuie să fii sănătos şi puternic ca să vezi de bolnavi.

— Slavă Domnului, am putere.

— Abuzezi de ea.

— Da, dacă-ţi închipui că, de câteva ori, m-am surprins mergând pe stradă strâmb, aşa... într-o parte...

Ara Surenian îşi făcu repede cruce. O cruce mică în dreptul inimii.

— Am avut senzaţia că fac paralizie, un infarct.

Mă închin şi eu şi şoptesc, înspăimântată:

— Doamne fereşte! Te rog, te implor să te îngrijeşti, să te odihneşti. Te implor...

Ara face un gest de indiferenţă:

— Las’ că nu-i nimic. Nu mi se-ntâmplă nimic.

Nici acum nu ştiu dacă ce spune e adevărat sau poate că-i face plăcere spaima mea. Îl văd cum mănâncă încet. În fiecare clipă pare ca va adormi. Îl servesc, îl ajut. Am un sentiment matern. Ε atât de obosit încât duce greu furculiţa la gură. Întârzie. Câteodată îi cade încet mâna înapoi în farfurie. Stă aşa cu ochii închişi. Eu îl privesc cu evlavie: e obosit pentru că a vindecat oameni.

Îi iau linguriţa din mână, încet, şi cu grijă îi dau de mâncare ca la copii. Ca o vrajă pătrunde în sîngele meu o căldură ciudată. Duc foarte încet linguriţa spre gura lui Ara Surenian, dar cu o atenţie supranaturală. Simt că voi înţelege ceva foarte important. Înadins întârzii cu linguriţa în mână, ca să-mi amintesc, înadins fac iar un gol conştient în mine, atenţia întoarsă spre interior, ca să-mi amintesc: e foarte vag, ca în ceaţă, noaptea în ceaţă. Cât de prudent privesc trecutul. Se ţese în brumă iar filmul lent, aproape nemişcat: e Ara, e el, îl recunosc. Ε masiv, mai mare, mai negru, aceleaşi mâini, mai mari. Eu sunt mică de tot, scîncesc, jalnic scîncesc, şi el, omul mare şi negru, îmi dă de mâncare în gură. Simt gustul şi al mâncării şi al lacrimilor. Acum Ara e Marele Vrăjitor din Tibet. El m-a zidit în oală, el m-a pedepsit, el s-a răzbunat. Marele Preot s-a răzbunat. Mi se face o spaimă de nedescris. Mă cutremură şi realitatea actuală.

Doctorul Ara Surenian e lângă mine. Stă la masă. Are ochii închişi, surîde şi aşteaptă să-i dau de mâncare. Se joacă, îi place jocul ăsta. Atunci, cu spaimă şi uluire, imensă uluire, îi dau de mâncare. Am lacrimi în ochi. Lacrimi mi se preling pe obraz. El nu vede. Surîde şi se lasă răsfăţat. Îmi opreşte mâna şi mi-o sărută. Doamne, îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc pentru clipă. M-a iertat, m-a iertat deci! Cred că o mamă care se azvârle în foc ca să-şi salveze copiii simte ceva asemănător cu ce am simţit eu când am hotărât că îi voi vorbi fără reticenţe, fără teamă. Îi voi spune tot. Am hotărât. Îi voi spune că trebuie să ne căsătorim. Să nu ne mai despărţim niciodată.

— Trecem dincolo acum, Ara. Îţi dau cafeaua acolo. Stai aşa, pe canapea. Te odihneşti. Eu mă duc în bucătărie să fac cafeaua.

Plec şi fac cafeaua. Şi exaltarea din mine nu scade. Parcă aş fierbe o licoare vrăjită, dătătoare de viaţă şi de moarte. Ε o clipă hotărâtoare, aşa credeam atunci şi mă întorc cu inima în solemnitate. Port cafeaua pe tavă ca pe un elixir sfînt, ca în templu.

— Iată cafeaua.

— Stai lângă mine, îmi spune.

Mă aşez lângă Ara Surenian. Îi ajut să bea cafeaua.

— Să fii fără teamă, nu sparg nimic.

— Sunt fără teamă, Ara.

— Da.

— Ara, vreau să-ţi spun, vreau să-ţi vorbesc.

A deschis puţin ochii şi m-a privit oblic, privire din colţul catifelat al ochilor lui misterioşi.

— Spune, Ana.

— Ara, am hotărât că trebuie să ne căsătorim...

Aceeaşi privire, dar mai fugară.

— Dumneata să taci. Taci, te rog. Uite ce m-am gândit. N-am să-ţi explic prea mult, pentru că nu este nevoie. Voi spune numai că eu cred că trebuie să ne căsătorim. Eu te iubesc...

Mi-a cuprins mâna. A tăcut. Eu am spus:

— Îmi face plăcere şi mă cutremură că-ţi spun lucrul acesta. Nu e uşor pentru mine, sunt orgolioasă, răsfăţată, o femeie răsfăţată, dar de când te-am văzut, te-am iubit atât de tare şi de clar încât nu-mi mai pot imagina viaţa fără dumneata. Şi în acelaşi timp cred că şi pentru dumneata ar fi bine să ne căsătorim. Nu văd ce ne-ar putea împiedica!

— Ar fi bine.

Surîde dulce, jenat, ca un om căruia i se fac complimente şi nu ştie ce atitudine să ia.

— Nu lipseşte nimic, absolut nimic ca lucrul să se împlinească, spun. Dacă ţi se pare că nu am dreptate, că nu este aşa, ori că nu ţii la mine, te rog să-mi spui imediat şi clar.

— N-am iubit niciodată, nu ştiu ce este asta, şopteşte.

— Ştiu, mi-ai mai spus-o. Tocmai pentru că n-ai mai iubit, acum trebuie să-ţi dai seama că iubeşti. Nu? Prin contrast, nu?

— Ce simt e foarte ciudat. Ce simt pentru tine n-am simţit pentru nimeni, nici chiar pentru soţia mea. Ciudat!

— Sunt sigură că mă iubeşti, altfel n-aş putea simţi ceea ce simt de când te cunosc, de când mi s-a dat să stau lângă dumneata. Aş simţi dacă nu m-ai iubi!

— Drăguţa de ea! Eşti adorabilă!

— Nu sunt aborabilă! Exaltarea din mine a întrecut obişnuitul. Sunt nebună, total nebună, dar ce nebunie frumoasă! O nebunie de o calitate extraordinară!

Fac o pauză ca să-mi aşez respiraţia, emoţia. El şopteşte:

— Mai spune. Îmi place.

Eu continui:

— Ara, este o nebunie de care nu-mi este ruşine. În faţa unei responsabilităţi umane vorbesc acum. Dacă aş fi cât de puţin cochetă, aş căuta să te cuceresc, aş căuta să fac aşa încât să nu mai poţi fără mine, aş încerca, fie chiar greşit, aş încerca o metodă... în fine... Dar îţi spun drept, ce simt e atât de violent că nu mai am timp să pregătesc atitudinea mea, şi apoi, ciudat! nici îndoială nu vreau să am că mă vei înţelege, că este din veac totul hotărât ce trebuie să fie între noi. Spun totul aşa cum simt... Şi totul va fi aşa cum trebuie...

Îl privesc. Ε cu ochii închişi. O fi adormit? O fi auzit? Îl privesc cu teamă. Dar mâna lui îmi strânge mâna mea. Îl privesc. Faţa lui e frumoasă. Profilul puternic, trăsăturile clare, iar ochii atât de catifelaţi, pleoapele atât de dulci, încât inima mi se topeşte în dulceaţa lor, parcă mi-ar fi alunecat trupul gol, într-o apă încălzită la soare.

— Mai spune. Îmi place... şopteşte.

— N-am ce să spun. Am spus tot. Acum dumneata trebuie să vorbeşti. Nici nu ştiu dacă eşti divorţat sau nu.

Ara Surenian tace. Dumnezeule, cât timp va tace aşa?

— Spune, ce-am spus eu e nebunie, Ara?

— Da, o nebunie frumoasă.

— Vrei să te căsătoreşti cu mine?

— Vreau.

— Bine, atunci...

— Atunci... nu e chiar atât de simplu...

— Pentru ce nu e simplu?

— Cum să-ţi explic în câteva cuvinte o situaţie...

— Nu trebuie să-mi explici. Vrei sau nu vrei?

— Vreau, dar nu se poate imediat...

— Bine, dar se va putea?

— Orice se poate...

— Da, orice, dacă vrea Dumnezeu.

Tresare, ca şi cum, în fine, a prins un fir salvator. Deschide ochii de tot.

— Da, într-adevăr, iată, ai exprimat exact situaţia. Se poate, dacă vrea Dumnezeu. Noi o să vedem...

— Dar până vedem, ce facem?

Nu răspunde. Îmi mângâie mâna, apoi braţul, apoi îmi ia capul şi mi-l aşează lângă obrazul lui. Eu îmi aşez palma încet pe faţa lui. Stăm nemişcaţi, nu mă sărută. Mai târziu îi şoptesc:

— Nu-nţeleg, nu-nţeleg tăcerea ta, dar voi avea răbdare.

— Te rog să ai răbdare...

— Aş fi vrut să ştiu... acum. I-aş fi spus şi lui Filip...

Tresare uşor.

— Lui Filip? De ce?

— Ca să fie şi el liniştit că, în fine, sunt şi eu liniştită...

Şopteşte, mă priveşte:

— Nu, nu încă...

— Bine, bine, nu-i spun.

Timpul trece. Mă ţine strâns lângă el. Nu mai doarme. Pare atent la mine. Mă ţine cu grijă şi forţă. Simt că-i este şi lui bine lângă mine.

— Ce ciudat ce simt lângă tine! Îmi şopteşte, aproape, aproape de tot de gura mea, şi pentru întîia dată sunt conştientă că aşa, lângă el, aproape de el, vocea lui e excepţional de învăluitoare, caldă, misterioasă, aproape ca ochii lui de misterioasă.

— Când stau lângă tine, îmi şopteşte, odihna e tot atât de mare ca şi plăcerea, e o legănare misterioasă. Ai dreptate, e ceva între noi care nu este de acum, e într-adevăr ceva profund...

Tresar. Câteva clipe, mă lupt intre dorinţa de a-i povesti totul, tot ce am văzut, dar mă tem. Şoptesc:

— Nici nu-ţi poţi da seama cât e de adevărat ce spui! Lângă nimeni pe lume nu m-am simţit atât de aproape ca lângă dumneata. Nici lângă mama, sau poate numai lângă mama, când eram copil...

Îmi este bine şi ramân fără niciun gând, numai eu şi fericirea.

— ...Dacă ar fi un clarvăzător cu noi, ţi-ar spune că vede şi în trecut şi în viitor, ţi-ar confirma. Vreodată o să aflăm ce-am fost în celelalte existenţe şi o să ne confirme ce-ţi spun eu: ţine minte, din totdeauna am fost împreună, din totdeauna. Tu nu-ţi aminteşti? Îţi aminteşti?

— N-aş putea spune...

— Eu însă îmi amintesc... totul.

— Da?

Surîde.

— Da.

— Spune-mi şi mie.

Iar mă lupt cu mine. Nu, nu e momentul.

— Am să-ţi povestesc... altădată toate, dar ce trebuie să ştii e că totdeauna ai fost cu mine.

— Cred.

— Crezi, Ara?

— Da.

Tac. Da, îmi este teamă, mai întîi teamă că-l speriu pe omul de lângă mine, că va crede că sunt realmente nebună, şi apoi teamă ca nu cumva să-şi reamintească şi el şi să fugă de mine. De altfel, pentru ce ar rîde? Şi dacă nu rîde, dar se sperie şi fuge? Nu, nu va fugi, nu poate fugi. Ce ştiu eu e real şi va trezi în el amintirea legăturii noastre, milenarei noastre legături... Şoptesc:

— De când te cunosc pe tine mi-am reamintit. Aş putea spune că nu mintea mea şi-a reamintit, ci inima mea, şi sunt cutremurată, până în adâncul firii cutremurată. Ara, tu mi-ai fost trimis acum recompensă că m-am purtat bine, eroic, cu Filip, am găsit mângâiere în eroismul sacrificiului. Mi-ai fost trimis... Îţi spun că l-am iubit pe Filip, este adevărat, l-am iubit, dar aşa se poate iubi de mai multe ori în viaţă. Dar cum te iubesc pe tine nu se poate iubi decât o dată, în eternitate. Tu eşti unicul meu bărbat. Cred că numai dacă aş fi ştiut că eşti însurat aş fi putut să fug de lângă tine. Numai gândul că cineva ar fi suferit din cauza dragostei mele m-ar fi făcut să dispar pentru totdeauna din faţa ta. Dar de uitat, nu te-aş fi putut uita niciodată, în vecii vecilor...

Ε nemişcat, cu ochii închişi, absolut nemişcat, ca un bloc de piatră. Eu vorbesc încă.

— A fost primul lucru de care te-am întrebat: dacă ai femeie şi când mi s-a spus că eşti despărţit de nevasta dumitale de cincisprezece ani, mi-am permis să te caut şi să gândesc aşa cum ţi-am vorbit. Unde e fosta dumitale soţie?

— În Armenia.

— Pentru ce v-aţi despărţit?

— A... trebuit. Constrângeri...

— Nu ai vrut?

— Ba da, într-un fel... da.

— Dumneata ai vrut sau ea?

— N-aş putea să spun exact. Poate amândoi, poate împrejurările... împrejurările au contat foarte mult.

— Sunteţi divorţaţi?

Nu răspunde. A închis ochii. Doarme?

Iar vorbise ca despre cât mănâncă: „nimic” şi apoi aflu că o jumătate de pîine mare şi zece prăjituri... Vreau să aflu exact şi el răspunde pe jumătate.

— Nu-ţi place să vorbeşti de soţia dumitale?

— Acum nu. Chiar acum nu. Prefer să mă gândesc la tine.

— Bine. Atunci să lăsăm pe altă dată. Mi-ai cerut să am răbdare.

— Da, să lăsăm pe altă dată...

Sunt învăluită într-o dulce fericire. Ara Surenian e lângă mine, mă ţine lângă el şi spune că-i este bine... a spus că să am răbdare... Voi avea răbdare... voi avea răbdare... Cum aş putea să nu am răbdare când îmi este atât de bine? Totuşi, pentru ce nu-mi spune desluşit ce-i cu el, ce e cu fosta lui soţie, pentru ce nu m-a sărutat? M-a ţinut lângă el şi nu m-a sărutat. Azi a stat toată seara cu mine şi nu m-a sărutat... A spus că nu se poate căsători acum... Şi simt că nici nu îndrăznesc să-l întreb. Un respect... o teamă... Am procedat cu atâta nestăpînire până acum încât, deodată, m-a apucat o panică. Nu mai îndrăznesc să insist. I-am spus că vreau să mă căsătoresc. Am fost impulsivă până la absurd, tocmai ca să nu creadă că am gânduri ascunse, acum trebuie să am răbdare, să nu violentez... Ε în stare poate să-şi închipuie că am un interes material. Gândul ăsta mă îngrozeşte, mă tulbură, mă cutremură...

A adormit. Capul lui e pe umărul meu. S-a făcut ceva mai greu. Stau nemişcată. Doctorul Ara Surenian miroase a gaz, a mucegai, a sărăcie, dar din întreaga lui fiinţă se înalţă pîna la mine forţa lui, bogăţia forţei cu care vindecă. O căldură dulce ca un descîntec mă învăluie şi-mi este bine, nespus de bine. Se face târziu. Îmi este teamă ca mâine să nu se simtă obosit. Ε târziu. Mâine are de lucru, trebuie să vindece. Mâine seară va veni din nou la mine, îl voi aştepta din nou.

— Ara... Ara... hai să mergi acasă.

— Mai stai, stai lângă mine... şopteşte.

— Da, mai stau.

— Am adormit şi eu? Nu ştiu, dar nu mai am noţiunea timpului. Ce odihnă dulce, ca într-o baie catifelată, ca într-o semi-hipnoză...

— Ara... hai, Ara...

Şopteşte şi el, imitîndu-mă:

— Hai, Ara... Hai, Ara...

Rîde şi se ridică, vioi.

— Bine, plec...

Suntem în picioare, unul în faţa celuilalt.

— Mâine vii? întreb.

Mă apropii de el să primesc răspunsul şi primesc privirea lui. Ce privire ciudată! Violentă şi înfricoşată, hotărâtă cu sălbăticie.

— Mâine viu? mă întreabă şi el în şoaptă, dar cu intensitate.

— Eu te aştept.

Se pregăteşte să plece, cu mâinile îşi aşează uşor părul, dar în loc să meargă spre antreu, spre ieşire, se îndreaptă spre dormitor. Cred că vrea să meargă la baie şi-l las. Dar Ara Surenian se opreşte în pragul odăii de dormit. Îl văd în pragul uşii. Ε nemişcat.

Am o senzaţie stranie. Ε Marele Preot acolo. Nu îndrăznesc să merg şi eu lângă el. Stau locului, încremenită, nedumerită. Scena a durat destul de mult. Poate un minut, poate două. Apoi îl văd cum se întoarce. Ochii îi sunt stranii. Îmi spune:

— M-am uitat la odaie...

Mie nu-mi trece senzaţia aceea de nelinişte, uimire şi teamă. Îl conduc acum spre antreu, spre ieşire. În uşă, înainte de a ieşi din odaie, se întoarce, mă cuprinde în braţe şi mă sărută. Îmi caută gura şi mă sărută. O sărutare însetată, o sărutare fără suflare, o sărutare de bărbat.

A plecat. Am rămas singură. Ara a plecat. I-am auzit paşii pe scară călcând atent, rar, masiv.

 

*

 

Ε joi. Dacă până acum mi se părea că ce trăiesc e o dulce nebunie, o creatoare exaltare, o acceptabilă exaltare, de aici încolo nebunia a fost mai tare ca mine, m-a stăpînit, şi controlul asupra mea nu a mai existat... Am fost stapînită, dusă de nebunie, şi a fost o nebunie... o nebunie... Eram într-un hal de nedescris. Luasem foc. Îmi vibra corpul şi-mi anihila puterea de luciditate, de gândire, dar eram încîntată de mine însămi, de norocul meu, de soarta mea, de viaţa mea, de iubirea acestui bărbat, atât de altfel decât toată lumea. Eram mândră. De la o anumită treaptă nu-ţi mai dai seama nici că eşti beat, nici prost, nici nebun, şi atunci eşti fără busolă, fără ancoră, fără port, zvârlit, purtat, rătăcit pe spaţiile inconştienţei tale. Ce voiam? Ce aşteptam? Nimic, decât să simt încă şi încă şi încă această puternică beţie, să-mi motivez, să-mi permit beţia.

Da, Ara a plecat. Da, i-am auzit paşii calcând atent, rar, masiv, pe scară. Am rămas singură, ameţită de fericire. Inima îmi bătea cu forţă şi fiecare bătaie era o fericire. Intram în păcatul inconştienţei, cu exaltare, cu toleranţă faţă de slăbiciunea mea. Nu, nu voiam, nu am vrut să mai controlez nimic. Certitudinea mea era atât de mare că mie îmi este dat, mie-mi este permis, mie-mi este facilitat să trăiesc altfel decât ceilalţi oameni, încât am uitat, am uitat că, dacă ne răsfăţăm, atunci viaţa devine aspră cu noi, şi că numai dacă nu ne răsfăţăm, ne răsfaţă ea. Acum, la fericire strigam: „eu, eu, eu” şi „vreau, vreau” şi eram mândră de mine. Eram fără ruşine... Acum îl iubeam pe Ara, iar vieţii îi mulţumeam numai pentru că mi-l dase pe Ara, aşa cum mulţumeşti unui vecin că ţi-a făcut un serviciu sau că ţi-a împrumutat un obiect. Ce-ţi păsa de vecin după ce ai căpătat ce-ai vrut?

Ce repede am mers să mă culc! Voiam să fiu singură cu amintirea, singură în întuneric, să-mi deştept amintirea, să mă îmbăt mai adânc de fericirea mea. Într-adevăr, m-am culcat repede. Am stins lampa şi am ascultat în trupul meu fericirea care răsuna ca vuietul mării. Pentru ce să dorm? Îmi era teamă să dorm ca nu cumva fericirea să adoarmă şi ea. Trupul mi se făcuse viu, înviasem în clipa asta şi-mi dam seama cu uimire că, într-un fel, fusesem moartă în ultimii ani. Se întâmplase cu trupul meu, cu cîţiva ani în urmă, un lucru ciudat, dar pe care abia acum îl descopeream, cu uimire îl descopeream. Dacă îl alesesem pe Filip pentru că era tânăr şi frumos, tocmai tinereţea şi frumuseţea lui mă făcuse să ştiu, dintr-un început, că va trebui să ne despărţim. De atunci încolo începuse în mine o luptă de desfacere a legăturii, o renunţare atât de adâncă şi autentică, încât trupul începuse să adoarmă, să moară. Trupul se pregătea de bătrâneţe. Fiecare clipă era socotită pe răbojul socotelilor din urmă. Astfel avusesem şi puterea să mă despart de Filip fără să strig de durere. Atât de drept, atât de drept mi se păruse că e să-i redau libertatea, sa-i ajut să fie departe de mine, fără mine fericit! Da, mi-am impus să nu sufăr ca să nu-l tulbur nici măcar cu suferinţa mea. Atât de drept, atât de drept era să fie fericit şi liber. Şi tot de aceea, în timpul cât fusesem cu Filip, nu scrisesem. Rezervasem lucrul acesta pentru „după” plecarea lui Filip. Dar plecarea lui Filip durase zece ani, aproape unsprezece ani, în care timp trăisem zi de zi aşteptînd despărţirea. Cu toţii suntem sortiţi morţii, dar trăim ca şi când am fi nemuritori, iar dacă o boală incurabilă ne afirma că, în curând, vom muri, ne apucă spaima implacabilului. În dragoste e la fel: tinereţea lui Filip era boala incurabilă de care suferea dragostea mea...

Şi iată că acum, acum, neaşteptat, lângă acest om, întâlnit întâmplător de câteva săptămâni, lângă omul cu care gândisem ca voi putea face o căsătorie „albă”, o căsătorie de muncă şi reculegere, trupul tresărise ca de foc la o bucurie adâncă, simplă, vitală.

Nu voiam să gândesc. Sau, poate, mai simplu: nu mai puteam gândi. Se catifelase sîngele care vuia în corp. Amintirea sărutării era o realitate vie. Senzualitatea deşteptării era spontană şi de o intensitate neobişnuită. Da, luasem foc. Şi după ce am adormit, Ara a fost lângă mine. Cine nu a fost în dragoste cu „cel mai mare telepat al Europei” nu poate şti ce înseamnă prezenţa continuă a gândului unui om lângă tine, în tine. Eu însă n-am ştiut că pentru el lucrul acesta e simplu şi că-l poate face cu oricine, oricând. Eu credeam că această prezenţă este dovada că mă iubeşte. Nicio dovadă nu mi s-a părut vreodată mai sigură ca aceasta. Câtă pasiune îi trebuie unui om ca să se facă de la distanţă atât de prezent? Am auzit, toţi am auzit de cazuri când, în clipa morţii, cineva s-a făcut prezent. Dar Ara Surenian se face prezent oricând, rămâne cu tine oricând, şi aşa cum voia: rece, supărat sau nu, ca acum, îndrăgostit. Îmi era trupul învăluit în efluvii de dragoste. Eram fericită, încîntată, mândră şi mai ales mândră de calitatea alegerii mele. Da, nimic ca toată lumea şi totodată, de aceea, absolvită de obişnuitele contingenţe. Mă incinta şi faptul că mi-a putut place un om care nu mai era nici tânăr, nici frumos. Şi asta era o dovadă a autenticităţii sentimentului meu. Eram mândră şi că această întâlnire nu prezenta nicio piedică, nicio piedică, în fine, nicio piedică. Vârsta, calităţile, meseria, averea, împrejurările – tot, tot, tot. Era al meu, din veci al meu. Exaltarea crescuse la paroxism şi aveam certitudinea că mie, mie mi se dăduse pe acest pământ în acest trup, să trăiesc un lucru perfect în formă şi admirabil în împlinire. Pentru ce nu rămăsese omul acesta, în această noapte, cu mine? Şi mereu şi mereu senzaţia că nu l-am întâlnit din întâmplare pe acest om, ci că l-am regăsit. Şi atunci de ce să nu recunoaştem imediat şi ce trebuie făcut? N-ar fi fost şi aceasta dovada severă a implacabilului care ne lega? Pentru ce întârziam, ne jucam? Trebuia să nu plece, niciodată să nu mai plece. Desigur, când a mers în pragul odăii şi a stat acolo, dacă m-aş fi dus şi eu lângă el, desigur n-ar mai fi plecat...

Aşa am adormit, consimţind la tot, acceptînd tot, în copleşitoarea certitudine că lucrul, virtual, este deja împlinit. Nu mai trebuia decât să-l afle toată lumea, toţi oamenii de pe pământ. Îngerii în cer ştiau, după părerea mea. Eu cea dintâi îl aflasem acum, apoi el, apoi ceilalţi. Liniştit surîdea de uimirea mea, de fericirea mea, de emoţia mea, de mirarea mea… recunoştinţa mea, exaltarea mea.