Deoarece furia devastatoare a măturii nu reuşise să descâlcească întru totul haosul din casă, l-am convins pe Willie că era mai simplu să ne mutăm decât să facem curat şi astfel am ajuns în această casă a spiritelor. A fost anul când Paula l-a cunoscut pe Ernesto, cu care s-a instalat pentru o vreme în Virginia, în vreme ce Nicolis, rămas singur în căsoiul din Caracas, ne reproşa că-l părăsisem. Dar nu după multă vreme în viaţa lui a apărut Celia, alături de care a descoperit anumite taine, astfel că în euforia amorului proaspăt descoperit sora şi mama au trecut pe planul doi. Vorbeam la telefon în complicate convorbiri triunghiulare ca să ne comunicăm ultimele aventuri şi să comentăm entuziasmaţi formidabila întâmplare de a ne fi îndrăgostit toţi trei în acelaşi timp. Paula aştepta să-şi termine studiile şi să plece cu Ernesto în Spania, unde voiau să-şi înceapă împreună cea de-a două etapă a vieţii. Nicolis mi-a spus că logodnica lui făcea parte din zona cea mai reacţionară a Bisericii Catolice, nici gând să doarmă sub acelaşi acoperiş fără să fie căsătoriţi, drept care aveau de gând s-o facă cât mai repede. Mi-era greu să înţeleg ce putea avea în comun cu o fată cu păreri atât de diferite de ale sale, însă el mi-a explicat cu mult calm că Celia era senzaţională în toate celelalte privinţe şi că, dacă n-o s-o batem la cap, precis va renunţa la fanatismul ei religios. Încă o dată, timpul i-a dat dreptate. Strategia imbatabilă a fiului meu e să se menţină ferm pe poziţie, s-o lase mai moale şi să aştepte, evitând astfel o confruntare inutilă. Până la urmă învinge obosindu-şi adversarul. La patru ani, când l-am rugat să-şi facă patul, mi-a răspuns peltic că era gata să facă orice altceva, numai asta nu. A fost inutil să încerc să-l silesc, mai întâi a mituit-o pe Paula, apoi a implorat-o pe Granny, care intra pe fereastră şi-l ajuta, până am descoperit-o şi am avut prima şi singura noastră ceartă. Mi-am zis că n-avea să rămână căpos toată viaţa, dar de ziua lui, când împlinea douăzeci şi doi de ani, a stat întins pe jos, alături de câini, ca un cerşetor. Acum avea o iubită, nu mai era în puterea mea. În timp ce se îndrăgostea de Celia şi studia computere la universitate, a învăţat karate şi kung-fu, trebuia să se poată apăra la nevoie, pentru că hoţii din Caracas puseseră ochii pe casă şi veneau să fure ziua în amiaza mare, poate chiar cu complicitatea poliţiei. Graţie corespondenţei noastre asidue, mama a aflat de amănuntele aventurii mele nord-americane, dar tot a căzut pe spate când a venit în vizită în noul meu cămin. Ca să-i fac impresie bună, am apretat feţele de masă, am disimulat cu vaze de flori petele lăsate de câine, l-am pus pe Harleigh să jure c-o să se poarte ca o fiinţă omenească, iar pe taică-său că n-o să înjure în spaniolă de faţă cu ea. Willie nu numai că şi-a controlat vocabularul, dar şi-a lepădat şi cizmele de cowboy şi s-a dus la un dermatolog ca să-şi scoată tatuajul de pe mână cu laserul; hârca de pe braţ a lăsat-o, numai eu o văd. Maică-mea a fost prima care a pronunţat cuvântul „căsătorie”, la fel cum făcuse şi cu Michael, cu mulţi ani în urmă. „Până când ai de gând să fii iubita lui? Dacă tot vrei să trăieşti în dezastrul ăsta, măcar mărită-te, în felul ăsta lumea nu mai bârfeşte şi faci rost şi de o viză ca lumea, sau crezi c-o să stai mereu ilegal?”, mi-a spus, pe tonul acela pe care i-l cunosc atât de bine. Sugestia l-a făcut să sară în sus de bucurie pe Harleigh, care se obişnuise de-acum cu prezenţa mea, şi i-a provocat o criză de panică lui Willie, care avea în spate două divorţuri şi o legiune de amoruri nereuşite. Mi-a cerut timp de gândire, ceea ce mi s-a părut rezonabil; i-am dat un termen de douăzeci şi patru de ore sau mă întorceam în Venezuela. Ne-am căsătorit.

  Între timp, în Chile, părinţii mei se pregăteau să voteze la referendumul care urma să decidă soarta dictaturii. Una dintre clauzele Constituţiei create de Pinochet cu scopul de a deveni preşedinte legal stipula că în 1988 poporul avea să fie întrebat dacă guvernarea sa poate continua şi, în caz că răspunsul ar fi fost nu, s-ar fi organizat alegeri democratice în anul următor; generalul nu-şi imagina că poate fi învins în propriul său joc. Militarii, chitiţi să se eternizeze la putere, n-au luat în seamă faptul că, în ciuda modernizării şi a progresului economic, în anii aceia nemulţumirea sporise şi poporul învăţase nişte lecţii dure şi se organizase. Pinochet a orchestrat o campanie masivă de propagandă, în schimb, opoziţia n-a obţinut decât cincisprezece minute zilnice la televiziune, la ora unsprezece seara, când se spera că lumea doarme. Cu câteva clipe înainte de ora începerii emisiunii, sunau trei milioane de ceasuri deşteptătoare şi chilienii se trezeau pentru a urmări sfertul de oră fabulos în care ingeniozitatea populară ajungea la genialitate. Campania lui NU s-a caracterizat prin umor, tinereţe şi spirit de reconciliere şi speranţă. Campania lui DA era o făcătură de imnuri militare, ameninţări, discursuri ale generalului înconjurat de lozinci patriotice şi fragmente de filme documentare care arătau lumea stând la coadă în perioada Unităţii Populare. Dacă mai existau nehotărâţi, scânteia lui NU a învins nerozia grosolană a lui DA şi Pinochet a pierdut la referendum. În acel an am venit împreună cu Willie la Santiago, după treisprezece ani de absenţă, într-o superbă zi de primăvară. Am fost imediat înconjurată de un grup de carabinieri şi am simţit din nou muşcătura terorii, dar am constatat repede că nu veniseră să mă aresteze, ci să mă apere de o mică mulţime care-mi striga numele. Am crezut că mă confundau cu vară-mea Isabel, fiica lui Salvador Allende, dar nu, oamenii veneau spre mine ţinându-mi în mâini cărţile. Primul meu roman sfidase cenzura, circulând din mână în mână în copii xeroxate înainte de a intra în librării pe uşa din faţă, câştigând astfel curiozitatea binevoitoare a cititorilor, care poate o citiseră doar din spirit de contradicţie. Am aflat mai târziu că un prieten ziarist îmi anunţase la radio sosirea, aşa că vizita mea discretă ajunsese ştire. Vrând să facă un banc, spusese şi că eram căsătorită cu un milionar din Texas, patron de puţuri de petrol, drept care am dobândit şi un prestigiu imposibil de atins prin literatură. Mi-e greu să descriu emoţia care m-a cuprins în clipa când zburam peste crestele măreţe ale Anzilor sau când am păşit iar pe pământul meu, am respirat aerul cald al văii, am auzit din nou accentul nostru şi am fost întâmpinată la vamă de salutul solemn, aproape ca un avertisment, tipic pentru funcţionarii noştri publici. Mi s-au muiat genunchii, Willie m-a sprijinit în timp ce treceam de control, pe urmă i-am văzut pe părinţii mei şi pe Bunica Hilda aşteptându-mă cu braţele deschise. Pentru mine, întoarcerea în patrie era metafora perfectă a vieţii mele. Fugisem din ţară speriată şi singură, într-o seară înnorată de iarnă, iar acum mă întorceam triumfătoare la braţul bărbatului meu, într-o dimineaţă superbă de vară. Viaţa mea e făcută din contraste, am învăţat în timp să văd ambele feţe ale monedei. În clipele de succes maxim nu pierd din vedere că mă aşteaptă altele, de adâncă durere, iar când sunt în necazuri până în gât aştept să iasă soarele. Atunci, la prima călătorie, am avut parte de o primire caldă, dar timidă, căci pumnul dictaturii era încă strâns. M-am dus la Isla Negra să văd casa lui Pablo Neruda, părăsită de ani de zile, acolo unde fantoma bătrânului poet continuă să scrie versuri nemuritoare cu faţa întoarsă spre mare şi unde vântul face să bată clopotul marinăresc chemând pescăruşii. Pe scândurile gardului din jurul proprietăţii sunt sute de mesaje, multe dintre ele scrise cu creionul peste umbrele decolorate ale altora, şterse de ploi, altele sunt scrijelite în lemnul mâncat de sare. Mesaje de speranţă pentru poetul care supravieţuieşte în inima poporului său. M-am întâlnit cu prietenii mei, l-am revăzut pe Francisco, aproape neschimbat în aceşti treisprezece ani. Ne-am dus împreună pe colina San Cristňbal să vedem lumea de sus şi să ne amintim de perioada când ne refugiam aici ca să scăpăm de brutalitatea cotidiană şi să împărtăşim o dragoste curată, pe care n-am îndrăznit s-o exprimăm în cuvinte. M-am dus să-l văd pe Michael, recăsătorit şi bunic al altei familii, locuind în casa ridicată de tatăl său, trăind exact aşa cum îşi propusese în tinereţe, ca şi cum eşecurile, trădările, exilul şi alte nenorociri n-ar fi fost decât o paranteză în destinul lui perfect organizat. M-a primit cu amabilitate, ne-am plimbat pe străzile fostului nostru cartier şi am sunat la uşa casei unde crescuseră Paula şi Nicolis, atât de neînsemnată sub peruca ei de paie şi cireşul de lângă fereastră. Ne-a deschis o femeie zâmbitoare, care ne-a ascultat motivele sentimentale şi ne-a lăsat să intrăm şi s-o mai vedem o dată. Pe jos se găseau jucăriile altor copii, pe pereţi fotografiile altor chipuri, dar amintirile noastre dăinuiau încă. Totul părea mai mic, scăldat în nuanţa palidă de sepia a amintirilor aproape uitate. M-am despărţit de Michael pe stradă şi, după ce nu l-am mai văzut, am început să plâng nemângâiată. Plângeam după perioada perfectă a primei noastre tinereţi, când ne iubeam sincer şi credeam că aşa va fi mereu, când copiii erau mici şi ne credeam în stare să-i apărăm de orice rău. Oare ce s-a întâmplat cu noi? Poate că aşa-i pe lumea asta, suntem făcuţi să căutăm dragostea, s-o găsim şi s-o pierdem de mai multe ori. Cu fiecare dragoste ne mai naştem o dată, cu fiecare despărţire ni se deschide o rană. Sunt plină de cicatrici pe care le port cu mândrie.

  Un an mai târziu am revenit să votez la primele alegeri de după lovitura militară. Înfrânt la referendum şi prins în corzile propriei sale Constituţii, Pinochet a fost obligat să convoace alegerile. S-a prezentat cu aroganţa învingătorului, nici măcar nu i-a trecut prin cap că ar fi putut fi învins de opoziţie, pentru că se baza pe unitatea de monolit a Forţelor Armate, pe sprijinul celor mai puternice sectoare economice, pe o campanie electorală de milioane şi pe frica de libertate a multora. În favoarea sa mai trăgeau şi disputele neîmpăcate dintre partidele politice, un trecut plin de ranchiună şi probleme nerezolvate ce făceau imposibilă reconcilierea; cu toate astea, refuzul dictaturii a fost mai puternic decât deosebirile ideologice, s-a format o alianţă de partide de opoziţie şi în 1989 candidatul acesteia a câştigat alegerile, devenind primul preşedinte legitim după Salvador Allende. Pinochet a fost nevoit să cedeze eşarfa şi fotoliul prezidenţial şi să facă un pas înapoi, însă nu s-a retras complet, sabia lui rămânând mai departe suspendată peste gâtul chilienilor. Ţara s-a deşteptat după o letargie de şaisprezece ani şi a făcut primii paşi într-o democraţie de tranziţie, în care generalul Pinochet a continuat să fie comandantul suprem al Forţelor Armate încă opt ani, în care o parte a Congresului şi întreaga Curte Supremă de Justiţie era numită de el, iar structurile militare şi economice rămâneau neschimbate. N-avea să se facă dreptate pentru crimele comise, făptaşii erau protejaţi de o lege de amnistie pe care tot ei o decretaseră, în favoarea lor. „Nu voi admite ca soldaţilor mei să li se clintească nici un fir de păr”, ameninţase Pinochet, iar ţara i-a acceptat condiţiile fără crâcnire, temându-se de altă lovitură militară.

  Victimele represiunii, familia Moreira şi mii de alţii ca ei, şi-au amânat doliul şi au fost nevoite să aştepte. Poate că dreptatea şi adevărul ar fi ajutat la cicatrizarea rănilor adânci pe care le primise Chile, dar trufia militarilor a împiedicat să se întâmple asta. Democraţia ar trebui să înainteze cu paşi mărunţi şi răsuciţi de rac.

  Azi-noapte Paula a venit iar, am auzit-o intrând în cameră cu pasul ei uşor şi graţia ei mişcătoare, aşa cum era înainte de prăpădul bolii, în cămaşă de noapte şi papuci; s-a aşezat pe pat, la picioarele mele, şi mi-a vorbit pe tonul vechilor noastre confidenţe. „Auzi, mami, trezeşte-te, nu vreau să crezi că visezi. Am venit să-ţi cer ajutor… Vreau să mor şi nu pot. Văd în faţa mea un drum luminos, dar nu pot face pasul hotărâtor, sunt înţepenită. În patul meu nu mi-e decât trupul în suferinţă, care se dezintegrează zi după zi, mă usuc de sete şi urlu să fiu lăsată în pace, dar nimeni nu mă aude. Sunt foarte obosită. La ce bun toate astea? Tu, care spui că vorbeşti cu spiritele prietenoase, întreabă-le care e misiunea mea, ce trebuie să fac. Bănuiesc că nu trebuie să-mi fie frică, moartea e doar un prag, ca şi naşterea; îmi pare rău că nu-mi pot păstra memoria, oricum m-am desprins de ea, când am să plec voi fi golită. Singura amintire pe care o iau cu mine e a iubirii pe care o las, într-un fel, noi vom fi legate mereu. Mai ţii minte ce ţi-am spus înainte de a mă prăbuşi în noaptea asta lungă? Te iubesc, mami, asta ţi-am spus. Ţi-o repet şi acum, ţi-o voi spune în vis în toate nopţile vieţii tale. Tot ce mă reţine un pic e că plec singură, de mână cu tine mi-ar fi mai uşor să trec dincolo, mi-e frică de singurătatea nesfârşită a morţii. Mai ajută-mă o dată, mami. Te-ai luptat ca o leoaică să mă salvezi, dar realitatea te învinge, de-acum totul e zadarnic, predă-te, renunţă la doctori, vrăjitori şi rugăciuni, nimic nu mă poate însănătoşi, n-o să se producă nici un miracol, nimeni nu-mi poate schimba soarta, de fapt, nici nu vreau să se schimbe, timpul meu s-a încheiat, ceasul despărţirii a venit. Toţi din familie au priceput asta, doar tu nu, toţi aşteaptă să mă eliberez, tu eşti singura care nu admite că n-am să mai fiu cea care am fost. Uită-te la corpul meu vătămat, gândeşte-te la sufletul meu care tânjeşte să evadeze şi la nodurile strânse care nu-l lasă. Of, băbuţo, ştiu că e foarte greu, şi pentru mine, şi pentru tine… Dar ce putem face? În Chile, bunicii se roagă pentru mine şi tata se agaţă de amintirea poetică a unei fiice fantomatice, în partea cealaltă a ţării Ernesto pluteşte într-un ocean de ambiguităţi, încă nu pricepe că m-a pierdut definitiv. De fapt, e deja văduv, dar nu mă va plânge şi nu va putea iubi altă femeie atâta timp cât corpul meu mai respiră acasă la tine. Am fost tare fericiţi în scurtul timp cât am fost împreună, îi las atâtea amintiri frumoase cât să-i ajungă pentru toată viaţa, spune-i că n-am să-l părăsesc, nu va fi singur niciodată, am să fiu îngerul său păzitor, ca şi al tău. Cei douăzeci şi opt de ani pe care i-am petrecut noi două au fost şi ei fericiţi, nu te frământa gândindu-te la ce-ar fi putut fi şi n-a fost, la ce-ar fi trebuit să faci altfel, la scăpări şi greşeli… Scoate-ţi asta din cap! După ce-am să mor, o să fim în legătură aşa cum eşti tu cu bunicii tăi şi cu Granny, ai să mă porţi în tine ca pe o prezenţă constantă, am să vin când mă vei chema, comunicarea va fi mai uşoară odată scăpată de mizeriile trupului meu bolnav, atunci mă vei vedea iar ca în clipele mele cele mai bune. Ţii minte când am dansat un pasodoble pe străzile din Toledo, ţopăind prin băltoace şi râzând în ploaie sub o umbrelă neagră? Şi mutrele speriate ale turiştilor japonezi care ne fotografiau? Aşa vreau să mă vezi de-acum înainte: două prietene apropiate, două femei mulţumite care sfidează ploaia. Da… Am avut o viaţă frumoasă… Şi e greu să te desparţi de lumea asta… Dar nu mai sunt în stare să duc existenţa asta mizerabilă încă şapte ani, aşa cum crede doctorul Shima; frate-meu ştie şi e singurul care-ar avea destul curaj să mă elibereze, aşa cum aş face şi eu pentru el. Nicolis n-a uitat vechea noastră complicitate, are păreri clare şi inima senină. Ţii minte când mă apăra de umbrele balaurului din fereastră? Habar n-ai tu câte minciuni îţi trăgeam şi cum te păcăleam ca să ne apărăm reciproc, de câte ori îl pedepseai pe unul pentru greşelile celuilalt, pentru că nu ne-am pârât niciodată. Nu pretind să mă ajuţi să mor, nimeni nu-ţi poate cere asta, te rog doar să nu mă mai reţii. Dă-i o şansă lui Nicolis: cum să-mi întindă o mână de ajutor dacă nu mă laşi singură nici o clipă? Te rog, nu fi tristă, mami…” „Trezeşte-te, plângi în somn!” Aud glasul lui Willie ca de foarte departe şi mă afund şi mai tare în întuneric, nu deschid ochii pentru ca Paula să nu dispară: poate că e ultima ei vizită, poate n-am să-i mai aud niciodată glasul. „Trezeşte-te, ai un coşmar”, mă scutură bărbatul meu. „Aşteaptă-mă, vreau să merg cu tine!” ţip eu, şi-atunci el aprinde lumina şi vrea să mă ia în braţe, dar îl împing cu bruscheţe pentru că din pragul uşii Paula îmi zâmbeşte şi-mi face cu mâna un semn de rămas-bun, după care dispare pe culoar în cămaşa ei albă care flutură ca nişte aripi, păşind desculţă, abia atingând covorul. Jos, lângă pat, i-au rămas papucii din blană de iepure.

  A sosit Juan, venise pentru două săptămâni la un seminar de teologie. A fost foarte ocupat cu cercetarea căilor Domnului, dar şi-a făcut timp să stea destule ore cu mine şi cu Paula. De când şi-a abandonat convingerile marxiste ca să se dedice studiilor divine, ceva neprecizat s-a schimbat în felul cum arată: ţine capul uşor aplecat, are gesturi mai lente, privirea mai compasivă, limbajul mai controlat, nu mai termină fiecare frază cu o înjurătură, ca înainte. Am de gând să-l scutur de aerul acesta solemn, ar fi culmea ca religia să-i ucidă simţul umorului. Fratele meu se descrie în noul rol de pastor ca pe un manager al suferinţei, îşi ocupă timpul alinând şi încercând să-i ajute pe cei lipsiţi de speranţă, administrând modestele mijloace disponibile celor în agonie, drogaţilor, prostituatelor, copiilor abandonaţi şi altor nefericiţi din această uriaşă Curte a Miracolelor care e omenirea. Inima lui e prea mare pentru atâtea nenorociri. Cum trăieşte în regiunea cea mai conservatoare din Statele Unite, California i se pare un tărâm de ţicniţi. A nimerit peste o defilare a homosexualilor, un carnaval dionisiac exuberant, iar la Berkeley a asistat la marşuri frenetice pentru şi contra avortului, la încăierări politice în campusul universităţii şi la o convenţie stradală a predicatorilor care-şi urlau doctrinele printre cerşetori şi hippies bătrâni, ultimii mohicani ai anilor şaizeci, cu mărgele la gât şi flori pictate pe faţă. Plin de oroare, Juan a descoperit că la seminar se predau cursuri de Teologia Hula-Hop şi Cum să-ţi câştigi traiul făcând băşcălie de Biblie. De fiecare dată când vine iubitul meu frate deplângem împreună soarta Paulei, ascunşi ca să nu ne vadă nimeni, dar mai şi râdem ca în tinereţe, când abia descopeream lumea şi ne credeam invincibili. Cu el pot să vorbesc orice, chiar şi despre lucrurile cele mai secrete. Îi ascult sfaturile în bucătărie în timp ce amestec în oală şi îi pregătesc feluri vegetariene, osteneală inutilă, căci abia de ciuguleşte, se hrăneşte doar cu idei şi cu cărţi. Stă mult cu Paula, cred că se roagă. Nu mai susţine că se va face bine, spune că spiritul ei se simte cu putere în casă, că ne deschide căi spirituale şi elimină lucrurile neînsemnate din viaţa noastră, lăsând doar esenţialul. În scaunul cu rotile, cu ochii goi, nemişcată şi palidă, e un înger care ne întredeschide uşile cereşti ca să aruncăm o privire spre imensitatea lor.

  — Paula se desparte de lume, Juan. E extenuată.

  — Ce-ai de gând să faci?

  — Aş ajuta-o să moară, dacă aş şti cum.

  — Nici să nu te gândeşti! Te-ai simţi vinovată toată viaţa ta.

  — Mă simt mai vinovată lăsând-o să se chinuie… Şi dacă mor eu înainte? Imaginează-ţi, cine-ar avea atunci grijă de ea?

  — Dar nu e cazul, nu câştigi nimic punând problema în felul ăsta. Viaţa şi moartea au mersul lor. Dumnezeu nu ne face să suferim fără să ne dea şi putere ca să rezistăm.

  — Vorbeşti ca un popă, Juan…

  — Paula nu-ţi aparţine. Nu trebuie să-i prelungeşti viaţa în mod artificial, dar nici să i-o scurtezi.

  — Şi care e limita artificiului? N-ai văzut spitalul instalat acolo? Îi controlez toate funcţiile corpului, măsor cu pipeta până şi apa pe care o primeşte, am o duzină de seringi şi flacoane pe masă. Dacă n-o hrănesc prin tubul care-i intră direct în stomac, moare de foame într-o săptămână, nici măcar să înghită nu poate.

  — Te simţi în stare să-i suprimi hrana?

  — Nu, niciodată. Dar dac-aş şti cum să-i grăbesc moartea fără durere, cred c-aş face-o. Dacă n-o fac eu, mai devreme sau mai târziu o va face Nicolis, ţi nu cred că e drept să-şi asume el responsabilitatea. Am un pumn de pastile de dormit pe care le păstrez de luni de zile, dar nu ştiu dacă sunt suficiente.

  — Vai, vai, surioară… Cum e posibil să suferi atât?

  — Nu ştiu. Aş vrea să-i dau viaţa mea şi să mor eu în locul ei… Mă simt pierdută, nu mai ştiu cine sunt, încerc să-mi amintesc cum eram înainte şi nu găsesc decât măşti, deghizări, proiecţii, imagini confuze ale unei femei pe care n-o recunosc. Sunt feminista care credeam că sunt odată, sunt tânăra frivolă care apărea la televizor cu pene de struţ pe cap? Sunt mama obsedată, soţia necredincioasă, aventuriera temerară sau femeia laşă? Sunt cea care-i adăpostea pe cei urmăriţi politic sau cea care a fugit pentru că nu putea să suporte frica? Prea multe contradicţii…

  — Eşti toate astea la un loc, plus samuraiul care se luptă cu moartea.

  — Care se lupta, Juan. Sunt înfrântă.

  E o perioadă dură, sunt săptămâni de când nu vreau să văd pe nimeni, abia vorbesc, mănânc şi dorm, scriu cu orele. Continui să slăbesc. Până acum eram atât de ocupată să mă lupt cu boala, că reuşeam să mă mint şi să-mi imaginez c-aş fi putut câştiga bătălia asta titanică, însă acum ştiu că Paula se duce, că strădaniile mele sunt absurde, că e terminată; mi-o spune în vis în fiecare noapte, mi-o spune dimineaţa când mă trezesc, mi-o spune vântul când mă duc în pădure. Aparent, totul e neschimbat, cu excepţia acestor mesaje urgente în care glasul ei, tot mai slab, îmi cere ajutor. Nu le aud doar eu, femeile care au grijă de ea încep şi ele să-şi ia rămas-bun. Maseuza a hotărât că n-are rost să continue pentru că oricum fata nu răspunde, aşa mi-a zis; fizioterapeutul a sunat şi, bâlbâindu-se şi încurcându-se în scuze, a mărturisit în cele din urmă că boala asta fără leac îi afectează energia. A venit dentista, o fată de vârsta Paulei, cu aceleaşi plete lungi şi aceleaşi sprâncene groase, seamănă de parc-ar fi surori. Vine tot la cincisprezece zile şi îi curăţă dinţii cu multă blândeţe, ca să nu sufere, după care pleacă repede, fără să mă privească în ochi, ca să nu-i văd expresia. Nu primeşte bani, n-a fost chip să-i dau ceva. Lucrăm împreună, pentru că Paula înţepeneşte când i se atinge faţa, doar eu pot să-i deschid gura şi s-o spăl pe dinţi. Acum e îngrijorată, cu toate strădaniile mele zilnice, tot au apărut probleme cu gingiile. Doctorul Shima trece des pe aici când se întoarce de la lucru şi-mi dă veşti prin beţişoarele de I Ching. Stăm lângă patul ei vorbind despre suflet şi acceptarea morţii. „Am să simt un gol adânc când va pleca, m-am obişnuit cu Paula, e foarte importantă în viaţa mea”, îmi spune. Şi doctoriţa Forrester pare neliniştită, după ce a examinat-o ultima dată a rămas mult timp tăcută, ca să-mi spună în cele din urmă că, din punct de vedere clinic, e cam la fel, dar pare tot mai absentă, doarme prea mult, are privirile sticloase, nu mai tresare la zgomote, funcţiile cerebrale s-au diminuat. Cu toate acestea, e tot mai frumoasă, are mâinile şi încheieturile mai fine, gâtul mai lung, genele ei negre şi lungi se desenează dramatic pe pomeţii palizi, chipul i-a dobândit o expresie angelică, de parcă ar fi scăpat în sfârşit de îndoieli şi ar fi găsit izvorul divin pe care l-a căutat atât. Nu găsesc nici o asemănare cu mine, e atât de diferită. Nu descopăr vreo asemănare nici cu maică-mea sau cu bunica, doar ochii mari, negri şi uşor melancolici. Cine e fata asta a mea, ce hazard al cromozomilor care au navigat de la o generaţie la alta prin drumurile cele mai ascunse ale sângelui şi ale speranţei au determinat-o?

  Nicolis ţi Celia stau cu noi, petrecem o bună parte din zi împreună în camera Paulei, închisă acum. Vara, copiii se scăldau pe terasă într-o piscină de plastic în care pluteau ţânţari morţi şi bucăţi de prăjituri, în timp ce bolnava se odihnea sub o umbrelă, dar vara a trecut, s-a dus şi toamna, începe iarna, casa s-a zgribulit, acum ne adunăm cu toţii în camera ei. Celia e o aliată de nădejde, generoasă şi puternică, de luni de zile e secretara mea; nu mai am energie să lucrez, dacă n-ar fi ea, m-aş prăbuşi sub un munte de hârtie. E tot timpul cu copiii în braţe sau atârnaţi de fustă, merge cu bluza descheiată, gata oricând s-o alăpteze pe Andreea. Nepoţica asta a mea e tare cuminte, se joacă singură, adoarme pe jos, sugând un colţ de scutec, e atât de liniştită că uităm unde-am pus-o şi riscăm să călcăm pe ea dacă nu suntem atenţi. După ce-o să mă obişnuiesc cu tristeţea, o să-mi încep meseria de bunică, o să inventez poveşti pentru copii, o să le fac prăjituri, marionete şi costume frumoase care să umple cufărul pentru teatru. Îmi lipseşte Granny, acum ar avea vreo optzeci de ani dac-ar mai fi trăit şi-ar fi o bătrânică uşor dusă cu pluta, cu patru fire de păr în creştet şi pe jumătate ţicnită, dar cu talentul de a creşte strănepoţi intact.

  Anul ăsta a trecut groaznic de încet, dar tot nu ştiu unde mi s-au dus orele şi zilele. Am nevoie de timp. Timp ca să-mi descâlcesc confuziile, să mă cicatrizez şi să mă reînnoiesc. Cum voi fi oare la şaizeci de ani? Din copila care am fost nu mi-a mai rămas nici măcar o celulă, doar memoria, persistentă şi perseverentă. De cât timp voi avea nevoie pentru a străbate tunelul acesta întunecat? Cât o să-mi ia să mă repun pe picioare?

  Păstrez scrisoarea Paulei în cutia de tablă în care sunt şi amintirile de la Memé. Am scos-o frecvent de acolo, ţinând-o în mână cu respect, ca pe un obiect sacru, imaginându-mi că ascunde explicaţia după care tânjesc şi tentată s-o citesc, dar, în acelaşi timp, paralizată de o teamă superstiţioasă. Mă întreb de ce o femeie tânără, sănătoasă şi îndrăgostită a scris în luna ei de miere o scrisoare pentru a fi deschisă după moartea ei, ce a văzut oare şi în ce coşmar… Ce taine ascunde viaţa fiică-mii? Fac ordine prin fotografii şi o găsesc proaspătă şi plină de viaţă, mereu la braţ cu bărbatul ei, cu fratele ei, cu prietenii ei, mereu în blugi, cu excepţia pozelor de la nuntă, mereu într-o bluză simplă, cu părul legat la spate şi fără podoabe; aşa trebuie să-mi amintesc de ea, deşi fata zâmbitoare din poze s-a schimbat într-o figură melancolică, cufundată în singurătate şi tăcere. „Hai să deschidem scrisoarea”, m-a somat Celia pentru a mia oară. În ultimele zile n-am mai comunicat cu Paula, nu mai vine la mine în vis, dacă până acum era de-ajuns să intru în camera ei şi să-i ghicesc încă din prag nevoile, setea, crampele, neregularităţile de tensiune şi temperatură, acum nu mai pot. „De acord, s-o deschidem”, am admis în cele din urmă. Am scos-o din cutie, am rupt cu degete tremurătoare plicul, am scos două pagini scrise cu caligrafia ei citeaţă şi am citit cu glas tare. Vorbele ei limpezi ne veneau din alte timpuri:

  Nu vreau să rămân prizonieră în propriul meu corp. Scăpată de el, voi putea fi mai aproape de cei pe care-i iubesc, chiar dacă s-ar afla la capătul lumii. E greu să vă vorbesc despre iubirile pe care le las, de sentimentele adânci care mă leagă de Ernesto, de părinţii, fratele şi bunicii mei. Ştiu că vă veţi aminti de mine, cât timp o veţi face, voi fi cu voi. Doresc să fiu incinerată şi cenuşa să-mi fie risipită în natură, nu vreau nicăieri o piatră de mormânt cu numele meu, prefer să rămân în inima celor dragi şi să mă întorc pe pământ. Am un carnet de economii, folosiţi-l pentru nişte copii care au nevoie să înveţe sau să mănânce. Împărţiţi-mi lucrurile cui vrea să aibă o amintire de la mine, adevărul e că nu sunt deloc multe. Vă rog să nu fiţi trişti, rămân cu voi toţi, chiar mai aproape decât înainte. După o vreme, spiritele noastre se vor reîntâlni dar deocamdată vom fi împreună atâta timp cât vă veţi aminti de mine. Ernesto… Te-am iubit enorm şi te iubesc în continuare; eşti un om extraordinar şi nu mă îndoiesc că ai să fii fericit şi după plecarea mea. Mamă, tată, Nicolis, dragi bunici: n-aţ fi putut avea o familie mai bună ca voi. Nu mă uitaţi şi lăsaţi mutrele astea triste! Amintiţi-vă că noi, spiritele, ajutăm, însoţim şi apărăm cu mai mult spor oamenii veseli şi mulţumiţi. Vă iubesc mult, Paula.

  S-a întors iarna, plouă întruna, e frig şi tu eşti cu fiecare zi care trece mai rău. Iartă-mă că te-am făcut să aştepţi atât, fata mea… Am cam zăbovit, dar acum sunt sigură, scrisoarea ta e cât se poate de lămuritoare. Contează pe mine, îţi promit c-o să te ajut, dar mai lasă-mă un pic. Mă aşez lângă tine în tăcerea camerei, în iarna asta care pentru mine va fi veşnică, doar noi două, aşa cum am fost de atâtea ori în lunile astea, şi mă las pradă durerii fără oprelişti. Îmi las capul pe pieptul tău şi îţi aud bătăile neregulate ale inimii, îţi simt căldura pielii, ritmul lent al aerului din plămâni, închid ochii şi-mi imaginez că dormi. Dar durerea răbufneşte ca o furtună, lacrimile mele îţi udă cămaşa, un urlet visceral, iscat parcă din fundul pământului, îmi urcă în trup ca o lovitură de lance şi-mi umple gura. Ei îmi spun că nu suferi, dar de unde ştiu? Poate că te-ai obişnuit cu armătura de oţel a paraliziei şi ai uitat gustul unei piersici sau plăcerea simplă de a-ţi trece degetele prin păr, dar sufletul tău prizonier vrea să fie liber. Obsesia asta nu-mi dă pace, îmi dau seama că am dat greş în ceea ce priveşte pariul cel mai important din viaţa mea. Ajunge! Uite ce-a mai rămas din tine, fato, pentru Dumnezeu… Asta ai văzut tu în premoniţia din luna ta de miere, de-asta ai scris scrisoarea aia. „Paula e de-acum o sfântă, a ajuns în cer, suferinţa i-a spălat toate păcatele”, îmi spune Ines, infirmiera din Salvador, cea plină de cicatrici şi care te răsfaţă ca pe un bebeluş. Şi ce grijă avem de tine! Nu eşti singură nici ziua, nici noaptea, din jumătate în jumătate de oră îţi schimbăm poziţia ca să-ţi păstrăm bruma de flexibilitate care ţi-a mai rămas, îţi controlăm fiecare picătură de apă şi fiecare gram de hrană, îţi dăm medicamentele la timp, înainte de a te îmbrăca îţi facem baie şi masaje cu balsamuri pentru piele. „E formidabil ce-ai reuşit, e mai bine îngrijită decât la spital”, zice doctoriţa Forrester. „Mai poate rezista şapte ani”, zice doctorul Shima. La ce bun atâta efort? Eşti precum frumoasa adormită din poveste, sub lespedea de sticlă, numai că pe tine n-o să te trezească sărutarea prinţului, nimeni nu te poate trezi din somnul acesta fără întoarcere. Singura ta scăpare e moartea, acum cutez să gândesc asta, să ţi-o spun şi s-o scriu în caietul galben. Îi chem pe zdravănul meu bunic şi pe bunica mea clarvăzătoare ca să te ajute să treci pragul şi să te naşti altundeva, o invoc mai ales pe Granny, bunica ta cu ochi transparenţi, care a murit de inimă rea când a trebuit să se despartă de tine, o chem să vină cu foarfeca ei de aur şi să taie firul care te mai ţine legată de trup. Fotografia ei – tânără încă, zâmbind discret cu ochii ei lichizi – îţi stă alături, ca şi cele ale celorlalte spirite tutelare. Hai, Granny, vino să-ţi iei nepoata, o implor, dar teamă mi-e că nici ea, nici altă fantasmă n-or să vină să-mi uşureze povara. Am să fiu doar eu cu tine să te duc de mână până în pragul morţii, iar dacă se poate, să-l trecem împreună.

  Pot trăi fără tine? Te pot purta în mine ca să mai trăieşti cei cincizeci sau şaizeci de ani ce ţi-au fost răpiţi? Vreau nu să-mi amintesc de tine, ci să-ţi trăiesc viaţa, să fiu tu, să iubeşti, să simţi şi să palpiţi prin mine, fiecare gest al meu să fie unul de-al tău, glasul meu să fie al tău. Vreau să mă şterg, să dispar ca să pui tu stăpânire pe mine, vreau ca bunătatea ta neobosită şi veselă să-mi înlocuiască pe de-a-ntregul bietele mele ambiţii, obosita mea vanitate. Aş vrea să-ţi port doliul urlând până la ultima răsuflare, smulgându-mi hainele şi părul din cap, acoperindu-mă cu cenuşă, dar jumătatea de secol de reguli de bună purtare se simte, am devenit expertă în a refuza indignarea şi a suporta durerea, nu mai am glas ca să ţip. Poate că medicii se înşală şi aparatele mint, poate că nu eşti total inconştientă şi-ţi dai seama de starea mea sufletească, poate că nu trebuie să te copleşesc cu plânsul meu. Mă sufoc de atâta tristeţe stăpânită, ies pe terasă, dar aerul nu reuşeşte să-mi oprească suspinele, lacrimile mele sunt mai dese decât ploaia. Atunci mă urc la volan şi plec spre dealuri, ajung aproape orbeşte la pădurea în care mă plimbam, în care mă refugiam ca să fiu singură şi să mă gândesc. O iau pe jos pe cărările neumblate din cauza iernii, alerg împiedicându-mă de crengi şi pietre, îmi fac drum prin umezeala verde a vastului spaţiu vegetal, atât de asemănător pădurilor din copilărie, pe care le străbăteam călare pe un catâr urmându-mi bunicul. Sunt plină de noroi, cu hainele ude şi sufletul însângerat, se întunecă, am obosit tot umblând şi împiedicându-mă şi alunecând şi ridicându-mă iar, cad în genunchi, îmi sfâşii bluza, nasturii se rup, îmi desfac braţele şi, cu pieptul gol, îţi strig numele. Ploaia e o mantie de sticlă întunecată, norii negri se zăresc printre coroanele negre ale copacilor, vântul îmi muşcă sânii, îmi pătrunde în oase şi-mi biciuie măruntaiele cu rafalele lui îngheţate, îmi afund mâinile în noroi, adun o mână de pământ şi o duc la gură, mestec gogoloaie sărate de lut, aspir lacom mirosul acid de humus şi aroma medicinală a eucaliptului. Pământule, primeşte-mi fiica, înveleşte-o, zeiţă mamă, ajută-ne, mă rog şi plec gemând în noaptea care s-a lăsat, continuând să te chem. Un cârd de raţe sălbatice trece în zare, repetând numele tău în timp ce zboară spre sud. Paula, Paula…

  EPILOG.

  Crăciun, 1992

  Duminică în zori, pe 6 decembrie, într-o noapte magică în care vălul care ascunde realitatea s-a tras la o parte, a murit Paula. Era ora patru. Viaţa i s-a oprit fără luptă, nelinişte sau durere, trecerea i-a fost învăluită în pace şi în dragostea absolută a celor care eram cu ea. A murit în braţele mele, înconjurată de familie, de gândurile celor absenţi şi de spiritele strămoşilor, care au venit s-o ajute. A murit cu aceeaşi graţie perfectă pe care o avusese în tot ce făcuse în viaţă.

  De la o vreme îi presimţeam sfârşitul; o ştiam la fel de sigur cum ştiusem într-o zi a anului 1963, când mă trezisem convinsă că doar de câteva ceasuri în pântece îmi creştea o fiică. Moartea a venit cu pas uşor. Simţurile Paulei s-au închis rând pe rând în săptămânile din urmă, cred că nici nu mai auzea, stătea aproape tot timpul cu ochii închişi, nu mai reacţiona la atingere sau când o mişcam. Se îndepărta inexorabil. I-am scris fratelui meu, relatându-i simptomele imperceptibile celorlalţi, dar evidente pentru mine, anticipând deznodământul cu un amestec ciudat de nelinişte şi uşurare. Juan mi-a răspuns doar atât: „Mă rog pentru ea şi pentru tine”. Despărţirea de Paula era ceva groaznic de chinuitor, dar şi mai rău era s-o văd agonizând încet încă şapte ani, conform celor pronosticate de beţişoarele de Yi Quing. Sâmbătă, Ines a venit devreme, am pregătit găleţile cu apă pentru baie şi spălatul pe cap, hainele de zi şi aşternuturile curate, la fel ca în fiecare dimineaţă. Dezbrăcând-o, am constatat că era cufundată într-o torpoare anormală, ca un leşin, era moale şi avea pe chip o expresie copilărească, de parcă s-ar fi întors la vârsta inocentă când culegea flori în grădina lui Granny. Am ghicit atunci că era pregătită pentru ultima aventură şi că într-o clipă binecuvântată dispăruseră tot chinul şi spaima ultimului an de durere, lăsând loc unui calm diafan. „Du-te, Ines, vreau să rămân singură cu ea”, am rugat-o. Femeia s-a aplecat peste Paula şi a sărutat-o, „ia cu tine păcatele mele şi fă cumva să-mi fie iertate acolo sus”, a implorat-o şi n-a plecat până n-am asigurat-o că dorinţa îi fusese auzită şi Paula era de acord s-o facă pe curierul. Am anunţat-o pe mama, care s-a îmbrăcat în grabă şi a coborât. Am rămas doar noi trei, plus pisica, nemişcată în colţul ei, cu ochii ei chihlimbarii aţintiţi spre pat, aşteptând. Willie era la piaţă, Celia ţi Nicolis nu vin sâmbăta, atunci au zi de curăţenie, aşa că am socotit că aveam destul timp să ne luăm rămas-bun fără să fim întrerupte. Totuşi, dimineaţa noră-mea s-a sculat cu o presimţire; fără nici o explicaţie, şi-a lăsat bărbatul cu treburile, şi-a luat copiii şi a venit la noi. Ne-a găsit de o parte şi de alta a patului Paulei, mângâind-o în tăcere. Pretinde că de cum a intrat în cameră a simţit aerul nemişcat şi lumina diafană care ne învăluia şi a înţeles că sosise clipa atât de temută şi, în acelaşi timp, atât de dorită. S-a aşezat lângă noi, în timp ce Alejandro se juca cu maşinuţele şi Andreea moţăia pe covor, cu mânuţa încleştată pe scutece. După două ore au venit Willie şi Nicolis; nici ei n-au avut nevoie de explicaţii. Au făcut focul în cămin şi au pus muzica preferată a Paulei, concerte de Mozart şi Vivaldi, nocturne de Chopin. „Trebuie să-l sunăm pe Ernesto”, au zis, dar la New York nu răspundea nimeni, pesemne era încă în avionul cu care se întorcea din China. Ultimii trandafiri ai lui Willie se ofileau pe noptieră, printre flacoane cu medicamente şi seringi. Nicolis a plecat să cumpere flori şi a adus un braţ din cele pe care Paula le alesese pentru nunta ei; parfumul sălbatic de tuberoze şi de crini s-a răspândit în toată casa, iar orele, tot mai încete, rămâneau agăţate în ceasuri.

  După-amiază a venit doctoriţa Forrester şi ne-a confirmat că se schimbase ceva în starea bolnavei. N-a detectat febră sau semne de durere, plămânii erau curaţi, nu era vorba nici de un alt atac de porfirie, dar complicata maşinărie a corpului ei abia mai funcţiona. „Poate fi un atac cerebral”, a presupus şi ne-a sugerat să cheme o infirmieră şi să aducă oxigen, pentru că de mutat la spital nici nu putea fi vorba, aşa ne înţeleseserăm, dar am refuzat. N-a fost nevoie să mai discutăm, toată familia era de acord să nu-i prelungim agonia, ci doar să i-o uşurăm. Doctoriţa s-a retras discret lângă cămin, aşteptând, prinsă şi ea în magia acelei nopţi unice. Ce simplă e viaţa, în definitiv… În anul acela de supliciu eu renunţasem treptat la tot, mai întâi m-am despărţit de inteligenţa Paulei, apoi de vitalitatea şi de compania ei, pentru ca în cele din urmă să mă despart şi de corpul ei. Pierdusem totul, fiica mea se prăpădea, dar îmi rămânea esenţialul: dragostea. În ultimă instanţă, singurul lucru pe care-l mai am e dragostea pentru ea.

  Prin ferestrele mari vedeam cum se întunecă cerul. La ceasul ăsta, vederea de pe dealul nostru e fantastică, apa golfului e ca un oţel fosforescent, peisajul capătă relief de umbre şi lumini. Când s-a înserat, copiii au adormit epuizaţi pe jos, i-am acoperit cu o pătură, iar Willie s-a dus la bucătărie să facă ceva de mâncare, şi abia atunci ne-am dat seama că nu mâncaserăm nimic toată ziua. S-a întors cu o tavă şi cu sticla de şampanie păstrată de un an pentru clipa când Paula avea să se trezească la realitate. N-am putut să mănânc, dar am închinat pentru clipa când Paula avea să se trezească în altă viaţă. Am aprins lumânări, Celia a luat chitara şi a cântat cântecele Paulei, are un glas adânc şi cald, care parcă vine din pământ şi o emoţiona pe cumnata ei. „Cântă doar pentru mine”, o ruga uneori, „cântă-mi încetişor.” O luciditate de zile mari m-a făcut să trăiesc ceasurile acelea cu toate cele cinci simţuri în alertă, plus altele de care nici nu eram conştientă. Flacăra caldă a lumânărilor îmi lumina fiica, pielea-i de mătase, oasele-i de cristal, umbrele genelor peste un somn fără întoarcere. Topite de iubire şi în dulcea camaraderie pe care o au femeile în riturile esenţiale ale vieţii, mama, Celia şi eu am purces la ultimele ceremonii, i-am spălat trupul cu buretele, i l-am frecat cu apă de colonie, am îmbrăcat-o cu haine groase, ca să nu-i fie frig, i-am pus în picioare papucii din piele de iepure şi am pieptănat-o. Celia i-a pus în mâini fotografiile lui Alejandro şi a Andreei: „Ai grijă de nepoţii tăi”, a rugat-o. Am scris toate numele noastre pe o hârtie, am adus florile de lămâiţă de la nunta bunică-mii şi o linguriţă de argint de la Granny şi i le-am pus pe piept, în chip de amintire, alături de oglinda de argint a bunicii; dacă pe mine mă apărase timp de cincizeci de ani, precis că avea s-o apere şi pe ea pe ultimul drum. Paula devenise opalină, albă, străvezie… Şi atât de rece! Răceala morţii vine din rărunchi, ca un rug de zăpadă care arde în interior; am sărutat-o şi gheaţa mi-a rămas pe buze, ca o arsură. Adunaţi în jurul patului, am revăzut fotografii vechi şi ne-am amintit de momentele cele mai fericite, de la visul în care am văzut-o pe Paula cu mult înainte de a veni pe lume şi până la criza ei comică de gelozie când s-a căsătorit Nicolis cu Celia; ne-am bucurat de darurile pe care ni le făcuse în viaţă, pe urmă fiecare ne-am luat rămas-bun de la ea şi ne-am rugat în felul nostru. Pe măsură ce treceau orele, locul era cuprins de un aer solemn şi sacru, ca atunci când se născuse Andreea, tot în camera asta; seamănă mult între ele naşterea şi moartea, sunt făcute din aceeaşi substanţă. Aerul era tot mai liniştit, ne mişcăm încet, ca să nu ne deranjăm odihna inimii, eram copleşiţi de spiritul Paulei, ne simţeam o singură fiinţă, nedespărţiţi, viaţa şi moartea se contopeau. Timp de câteva ore am trăit într-o realitate lipsită de timp şi spaţiu.

  M-am culcat în patul ei, strângându-mi fata la piept ca atunci când era mică. Celia a scos pisica din odaie şi şi-a pus copiii adormiţi la picioare, s-o încălzească. Nicolis i-a luat mâna, Willie ţi mama s-au aţezat de o parte ţi de alta, înconjuraţi de făpturi eterice, de şoapte şi arome din trecut, de fantome şi duhuri, prieteni şi rude, vii şi morţi. Am adăstat aşa toată noaptea, amintindu-ne de clipele grele, dar mai ales de cele fericite, povestind, câteodată plângând, dar mai ales zâmbind, cinstind lumina Paulei, care ne scălda în timp ce ea se afunda tot mai mult în somnul cel de pe urmă şi pieptul i se ridica tot mai rar. Misiunea ei pe această lume a fost să-i unească pe cei care i-au trecut prin viaţă, iar în noaptea aceea am fost cu toţii sub aripile ei siderale, adânciţi în tăcerea pură care e, poate, regatul îngerilor. Glasurile au devenit şoapte, contururile obiectelor şi ale oamenilor au devenit neclare, siluetele se amestecau şi se confundau, brusc mi-am dat seama că eram mai mulţi, erau acolo Granny, cu rochia ei de percal, şorţul pătat cu marmeladă, mirosul pregnant de prune şi ochii ei de peruzea; Tata-mare, cu basca pe cap şi toiagul grosolan, aşezat în fotoliu, lângă pat; lângă el am zărit o femeie mică şi slabă, cu trăsături gitane, care-mi zâmbea atunci când privirile noastre se încrucişau, presupun că era Memé, dar n-am îndrăznit să-i vorbesc, ca să nu se topească precum un miraj, într-un colţ am avut impresia că o văd pe Bunica Hilda, tricotând, pe fratele meu Juan rugându-se alături de măicuţele şi copiii de la şcoala din Madrid, pe socrul meu, încă tânăr, pe bătrânii de la azilul de geriatrie pe care-i vizita Paula în copilărie. Am simţit apoi mâna inconfundabilă a unchiului Ramon pe umărul meu, am auzit limpede glasul lui Michael, l-am văzut în dreapta mea pe Ildemaro, uitânduse la Paula cu o duioşie nemărginită. Prin geam, am văzut cum apare Ernesto, era desculţ, îmbrăcat în costumul de aikido, o siluetă albă care a plutit înăuntru, s-a aplecat peste pat şi şi-a sărutat nevasta pe gură. „Pe curând, fata mea frumoasă, aşteaptă-mă dincolo”, a spus el şi şi-a scos crucea pe care o purta mereu, atârnându-i-o ei de gât. I-am dat atunci verigheta, pe care o purtasem pe deget un an încheiat, iar el i-a pus-o pe deget la fel ca în ziua nunţii lor. M-am pomenit din nou în turnul în formă de siloz şi plin de porumbei, ca în visul premonitoriu din Spania, numai că fiică-mea nu mai avea doisprezece ani, ci douăzeci şi opt bătuţi pe muchie, nu mai purta rochiţa în carouri, ci o tunică albă, nu mai avea părul prins în coadă de cal, ci lăsat liber pe spate. A început să se ridice, şi am urcat şi eu, atârnată de rochia ei. Am auzit atunci glasul lui Memé: Nu poţi merge cu ea, a băut din licoarea morţii… Dar eu m-am forţat şi am reuşit s-o apuc de o mână, n-aveam de gând să-i dau drumul, am ajuns sus, acoperişul s-a deschis şi am ieşit amândouă. Afară se crăpa de ziuă, cerul era pictat în tuşe aurii şi peisajul de la picioarele noastre strălucea spălat de ultima ploaie. Zburam peste munţi şi văi, într-un târziu am coborât în pădurea de sequoia, vântul bătea printre crengi şi o pasăre sfida iarna cu cântecul ei singuratic. Paula mi-a arătat izvorul, am văzut trandafiri proaspeţi pe mal şi o pulbere de oase calcinate pe fundul apei, am auzit mii de voci printre copaci. Am simţit cum mă scufund în apa limpede şi am ştiut că drumul durerii se termina într-un neant absolut. În timp ce mă topeam, am avut o revelaţie: neantul acela e plin de toate lucrurile universului. E neant şi, în acelaşi timp, e totul. Lumină sacramentală şi întuneric de nepătruns. Sunt neantul, sunt tot ce este, sunt în fiecare frunză, în fiecare picătură de rouă, în fiecare grăunte de cenuşă purtat de ape, sunt Paula şi sunt eu însămi, nu sunt nimic şi sunt totul, în viaţa asta şi în celelalte, sunt nemuritoare.

  Paula, femeie, adio.

  Paula, spirit, bun venit.

          SFÂRŞIT